Curs Resurse Vegetale

Resursele vegetale în amenajarea complexă a teritoriului

1

AURELIAN ADRIAN BACIU

RESURSELE VEGETALE ÎN AMENAJAREA COMPLEXĂ

A TERITORIULUI

- suport de curs -

CRAIOVA - 2012 -


2

INTRODUCERE

Izvorâtă ca necesitate din evoluţia generală a universului şi a sistemului nostru planetar, viaţa – bios-ul – s-a constituit într-un fenomen antientropic. În timp ce tendinţa generală este, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, de degradare a energiei şi implicit a structurilor, de dezorganizare maximă (entropie maximă), viaţa apare ca un sistem capabil să-şi menţină şi chiar să-şi amplifice structura ordonată, fiind astfel caracterizată printr-o tendinţă spre ordine deplină (entropie zero). Această „mişcare împotriva curentului” s-a desfăşurat şi autoreglat în mod fericit până când cel mai rafinat produs al bios-ului, omul, a început să-i pună sub semnul întrebării existenţa.

Ocrotirea şi conservarea mediului ambiant a izvorât din dorinţa firească de a trăi mai prosper, mai sigur, mai frumos. Progresul social a dezvoltat o dorinţă profundă de a se lega indisolubil viitorul omenirii de dezvoltarea ecologiei, prin care cei mai mulţi înţeleg protecţia mediului, dragostea faţă de natură.

Desigur, se cunoaşte, ecologia nu se confundă nici pe departe cu protecţia mediului sau cu combaterea poluării, ea ocupându-se cu studiul relaţiilor existente într-un ecosistem, cu studiul creării şi transferului de energie, în vederea optimizării şi mai bune gospodăriri a naturii.

Realităţile care însoţesc dezvoltarea societăţii sunt uneori pline de lucruri neplăcute şi aride. Există o serie întreagă de pericole şi ameninţări care planează asupra omenirii, de la cele provocate de acumularea excesivă a deşeurilor, de abuzul de chimicale, de poluarea apei şi a aerului, de aglomeraţiile urbane.

Aceste probleme pot fi rezolvate, în mare parte, prin administrarea corectă a resurselor naturale şi prin dezvoltarea armonioasă natură - om. Vieţuitoarele ce populează globul pământesc formează obiectul de studiu a numeroase discipline biologice. Astfel, procesele existente la nivelul celulei constituie obiectul de studiu al citologiei, histologia şi fiziologia cercetează structura şi funcţiile diferitelor ţesuturi şi organe iar anatomia şi sistematica îşi concentrează atenţia asupra organismului uman. Populaţiile, biocenozele, complexele de biocenoze în corelaţie cu mediul lor abiotic sunt studiate de ecologie. RESURSELE NATURALE ALE MEDIULUI

Prin resurse naturale se înțeleg acele elemente materiale, existente în mediu care pot fi utilizate de un sistem biologic. Ele sunt: geochimice, energetice, genetice şi alimentare. Noţiunea de resursă naturală include elementele chimice, energia existentă pe Pământ cât şi o parte din informaţia stocată sub formă de programe genetice privind utilizarea primelor 2 tipuri de resurse. Resursele geochimice sunt regenerabile, masa şi compoziţia planetei fiind constante, principala resursă de energie, cea solară este inepuizabilă la scara existenţei biosferei. Omul utilizează resursele naturale într-un mod specific, nu numai pentru satisfacerea nevoilor biologice dar şi pentru crearea mijloacelor de transformare a mediului, de satisfacere a cerinţelor create de dezvoltarea sa socială.

Evoluţia biosferei se corelează cu o permanentă diversificare a informaţiei genetice care a avut ca urmare transformarea în resurse a unui număr din ce în ce mai crescut de substanţe şi forme de energie. Fotosinteza reprezintă transformarea luminii în resursă de energie pentru plantele verzi şi pentru toată biosfera. Respiraţia aerobă transformă în resurse energetice substanţele organice provenite ca deşeuri de glicoliză. Omul a extins modul de utilizare a resurselor naturale şi le-a completat substanţial pe parcursul istoriei: piatra, bronzul, fierul, aluminiul. Resursele energetice din mediu au tendinţa, conform principiului al doilea al termodinamicii, să se repartizeze uniform, ceea ce la nivel planetar echivalează cu pierderea ei parţială în spaţiul cosmic şi imposibilitatea de reutilizare. Resursele de energie nu se pot reutiliza, fiind nevoie de o aprovizionare care se realizează de la Soare, prin intermediul energiei


3

radiative a acestuia. Oxigenul atmosferic, apa, radiaţia solară, dintr-un biotop sunt tot resurse naturale, dar concentraţia lor per ansamblu, nu mai este ca acum 6000 de ani.

Există şi resurse pe care organismele biosferei nu le pot utiliza direct, fiind utilizate pe baza unor cunoştinţe dobândite în viaţa socială şi numai după o prelucrare prealabilă. Sunt resurse care includ pe parcurs o mare cantitate de muncă umană, cum este cazul combustibililor fosili, a metalelor, etc.

Oxigenul din aer este o resursă indispensabilă pentru organismele aerobionte, dar găsindu-se din abundenţă în atmosferă nu este socotită ca resursa economică decât atunci când este îmbuteliat şi utilizat în diverse activităţi medicale sau tehnice. În mod asemănător, apa nu constituie o resursă economică în condiţii de abundenţă, dar ea se transformă repede într-o astfel de resursă în condiţii de insuficienţă, când trebuie adusă de la distanţă, sau stocată prin amenajări speciale şi furnizată contracost.

Resursele genetice. Ecologia se află la începutul unor generalizări de amploare privind funcţiile pe care genofondul speciilor îl joacă în reţeaua complicată de interacţiuni din care este formată biosfera. Genofondul speciilor şi respectiv a tuturor populaţiilor biologice existente pe glob alcătuiesc genofondul biosferei, genofondul mondial sau patrimoniul genetic mondial. El se împarte în patrimoniu genetic spontan, agricol, microbiologic. Resursele alimentare au un conţinut mai larg. Resursele alimentare se diversifică în raport cu particularităţile speciilor şi locul pe care ele îl ocupă în ecosistemele biosferei.

Există 2 categorii de resurse alimentare: resurse minerale, care furnizează organismelor atomii necesari edificării proprii şi resurselor organice, ce conţin pe lângă aceşti atomi şi energie stocată sub formă de legături chimice. Conceptul de resurse naturale are o semnificaţie completă, incluzând toate elementele naturale indispensabile vieţii omului şi dezvoltării economice. Conservarea lor, în beneficiul urmaşilor nu este posibilă prin adoptarea unui program de încetinire a progresului tehnic, ci prin orientarea acestuia, spre perfecţionarea activităţii legate de gestionarea resurselor. Gestionarea lor are un caracter global şi naţional, sistemul economic mondial reprezentând cadrul real al utilizării acestor resurse. Să nu uităm de caracterul etic al gestionării resurselor mondiale prin instaurarea unei ordini economice mondiale care să asigure condiţii de viaţă decente pentru toţi membrii comunităţii internaţionale.

Evoluţia biosferei se corelează cu o permanentă diversificare a informaţiei genetice care a avut ca urmare transformarea în resurse a unui număr din ce în ce mai crescut de substanţe şi forme de energie. ORGANIZAREA SISTEMICĂ A MATERIEI VII. TEORIA SISTEMICĂ

Sistemul reprezintă un complex de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni

atât între ele, cât şi între elemente şi mediul înconjurător, astfel încât realizează un întreg. Sistemele sunt de 3 tipuri: - izolate (care nu realizează schimb de materie şi energie cu mediul înconjurător); - închise (care efectuează cu sistemele înconjurătoare numai schimburi energetice); - deschise (cele care au cu mediul atât schimburi energetice cât şi materiale,

caracteristice sistemelor biologice. Sistemele biologice au o anumită arhitectură şi formă. Totalitatea relaţiilor sistemului cu

mediul se concretizează în funcţia acestuia. Orice sistem biologic are o proprietate fundamentală a viului – metabolismul – care realizează două funcţii fundamentale: autoconservarea şi autoreproducerea.

Toate sistemele biologice prezintă o serie de caracteristici care le deosebesc de sistemele deschise nebiologice, şi anume: caracterul istoric, caracterul informaţional, integralitatea, echilibrul dinamic, programul, autoreglarea.

Caracterul istoric – orice organism începând cu cel mai simplu, până la cel mai evoluat, conservă în patrimoniul său ereditar istoria populaţiei din care face parte.


4

Caracterul informaţional – sistemele biologice sunt sisteme informaţionale care pot recepţiona, prelucra şi interpreta informaţiile. În plus, mai pot transmite şi altor sisteme din mediu, propriile lor informaţii. Toate aceste caracteristici apar şi la sistemele cibernetice.

Integralitatea – se referă la faptul că părţile componente ale unui sistem se specializează morfo-funcţional stabilind între ele conexiuni şi interacţiuni care determină funcţionarea sistemului ca întreg. Orice sistem biologic se comportă ca un tot, prin conexiunile care se stabilesc între componentele sale, care, dacă ar fi luate separat, nu ar avea proprietăţile întregului.

Echilibrul dinamic – sistemele biologice au în permanenţă o stare staţionară, chiar dacă realizează schimburi permanente de materie şi energie cu mediul, care tinde permanent să îl dezintegreze. Astfel, sistemele biologice se reînnoiesc continuu, dar în acelaşi timp, îşi păstrează integralitatea, realizând un echilibru între stabilitate şi schimbare.

Programul – fiecare organism evoluează pe baza unui program general care determină parcurgerea fiecărei etape de dezvoltare ontogenetică.

Programul poate apărea la nivel inferior (celule, ţesuturi, organe) şi la nivel superior începând de la nivel populaţional.

Autoreglarea – sistemele biologice sunt astfel organizate încât li se permite recepţionarea informaţiei, circulaţiei ei între elementele sistemului, selecţia celui mai bun răspuns. Autoreglarea se realizează prin conexiune directă şi prin conexiune inversă (feed-back).

Nivelurile de organizare a lumii vii Nivelurile de integrare – reprezintă totalitatea sistemelor ierarhizate incluse într-un sistem biologic. Nivelurile de integrare dintr-un ecosistem pluricelular sunt: nivelul subatomic, nivelul molecular, nivelul macromolecular, celula, ţesuturile, organele şi sistemele de organe. Cuprind sisteme biologice şi nebiologice.

Nivelurile de organizare cuprind numai sistemele biologice: individ, populaţie, biocenoză, biosferă. Individul este forma elementară de organizare a materiei vii, indiferent de treapta evolutivă şi de organizare. Populaţia este formată din indivizi care aparţin aceleiaşi specii, cu aceasta începând treapta de organizare a sistemelor supraindividuale.

Nivelurile de integrare şi de organizare ale materiei

Biosfera – este partea vie a ecosferei. Biocenoza – este constituită dintr-o grupare de populaţii din specii diferite între care se

stabilesc interrelaţii, precum şi între acestea şi mediul lor de viaţă numit biotop. Nivelul individual. Cuprinde indivizi cu grade diferite de complexitate ale organizării şi

funcţionării lor. Principalele tipuri de indivizi sunt: acelulari, unicelulari solitari şi coloniali, pluricelulari coloniali şi solitari. Aceşti indivizi sunt capabili de metabolism şi prezintă ereditate şi variabilitate.

Nivelul populaţional (al speciei) Populaţia cuprinde mai mulţi indivizi din cadrul unei specii între care se stabilesc relaţii intraspecifice.

Populaţia ocupă un anumit areal, indivizii acesteia având o funcţie bine definită în ecosistem. Există specii formate dintr-o singură populaţie şi din acest motiv specia şi populaţia se studiază într-un singur nivel de organizare. Specia este unitatea taxonomică fundamentală a lumii vii, este o unitate în care sunt integrate populaţiile provenite din strămoşi comuni. La nivelul populaţiilor legea caracteristică este selecţia naturală. Rezultatul relaţiilor intraspecifice este: eficientizarea consumului resurselor de hrană, asigurarea reproducerii, apărarea indivizilor. Indivizii unei populaţii se pot asocia în: stoluri, cârduri, bancuri, colonii, haite, familii.


5

ECOSISTEMUL

Unitatea structurală şi funcţională care se stabileşte între biotop şi biocenoză se numeşte ecosistem.

- unitatea organizatorică elementară a ecosferei - rezultatul interacţiunii dintre elementele vii şi cele nevii, dintr-un mediu de viaţă şi

teritoriul geografic. Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici prezenţi într-un anumit spaţiu de viaţă,

care asigură existenţa unei comunităţi de vieţuitoare. Structura biotopului este dată de totalitatea factorilor abiotici:

- geografici (poziţia geografică pe glob, longitudinea şi latitudinea, altitudinea, expoziţia geografică);

- mecanici şi geofizici (gravitaţia, câmpul magnetic terestru, presiunea atmosferică, mişcarea aerului – vânturile, mişcarea apei – curenţii marini, valurile, mareele, erupţiile vulcanice, cutremurele;

- fizici: lumina, temperatura, umiditatea aerului, solului, precipitaţiile; - chimici: pH-ul solului, substanţele minerale şi organice din sol, oxigenul necesar

respiraţiei, cantitatea de azot din sol, cantitatea de CO2 din mediu. Biocenoza reprezintă comunitatea de populaţii formate din specii diferite (plante,

animale, microorganisme) între care se stabilesc relaţii interspecifice şi care ocupă un biotop. Biocenoza este caracterizată prin următorii indicatori: frecvenţa speciilor, dominanţa,

abundenţa relativă, constanţa, fidelitatea, echitabilitatea, diversitatea şi vitalitatea. Pentru cercetarea structurii unei biocenoze se folosesc o serie de indici cantitativi.

Cunoaşterea lor ne permite să apreciem mai exact aportul şi rolul fiecărei specii în comunitatea respectivă şi în realizarea producţiei biologice.

Frecvenţa (F %) unei specii reprezintă procentul probelor în care aceasta apare în raport cu numărul de probe cercetat.

Frecvenţa speciilor poate fi influenţată de densitatea şi distribuţia spaţială a indivizilor. Între aceste trei caracteristici - densitate, distribuţie spaţială şi frecvenţă - pot exista concordanţe sau discordanţe. La densitatea mai mare a speciilor, răspândite uniform în biocenoză, corespunde o frecvenţă cu valori ridicate. În cazul în care speciile prezintă o densitate foarte mare, însă distribuţia lor spaţială este dispusă în grupuri neuniforme, frecvenţa este foarte mică.

Constanţa speciilor se referă la prezenţa unei specii în una sau mai multe probe sau biocenoze. Valorile se exprimă prin frecvenţă. În funcţie de mărimea frecvenţei speciile se grupează în specii accidentale (F = până la 25 %), specii accesorii (F = 25 - 50 %), specii constante (F = 50 - 75 %) si specii euconstante (F = 75 - 100 %).

Abundenţa (A %) se exprimă tot în procente şi se află raportând numărul indivizilor sau biomasa unei specii din probele analizate, la numărul total de indivizi sau la biomasa totală, a tuturor speciilor.

Abundenţa, ca toţi ceilalţi indici biocenotici prezintă modificări în timp (sezoniere, anuale etc.) şi spaţiu (legate de biotop).

În general într-o biocenoză sunt puţine specii cu indivizi numeroşi şi un număr mare de specii cu puţini indivizi.

Dominanţa se referă la rolul pe care o specie o are în cuprinsul unei biocenoze. Ea depinde nu numai de numărul şi biomasa speciei date, ci şi de faptul că ea imprimă biocenozei anumite caracteristici.

Fidelitatea exprimă ataşamentul sau tăria legăturilor unei specii cu un anumit grup de specii ori cu o anumită biocenoză. Din punct de vedere al fidelităţii, speciile se pot grupa în specii caracteristice, preferenţiale, întâmplătoare, (străine) şi ubicviste (indiferente).

Speciile caracteristice (indicatori biologici) sunt legate numai de un anumit biotop. Speciile preferenţiale se întâlnesc, de obicei, în mai multe biocenoze, dar preferă o

anumită biocenoză sau ecosistem.


6

Speciile străine (întâmplătoare, accidentale) ajung numai întâmplător în biocenoza respectivă sau au rămas ca relicve dintr-o biocenoză dispărută.

Speciile ubicviste (cosmopolite) sunt răspândite într-un mare număr de ecosisteme din diferite zone geografice.

Diversitatea este un indice complex al biocenozei, iar semnificaţia sa ecologică nu este încă pe deplin cunoscută.

Fiecare biocenoză cuprinde un număr limitat de specii. Frecvenţa speciilor este însoţită de un număr relativ redus de indivizi în cadrul fiecărei specii.

Dintre factorii principali implicaţi în creşterea diversităţii, un rol important îl au variabilitatea biotopilor, stabilitatea factorilor abiotici, cantitatea de nutrienţi etc. Structura învelişului vegetal reprezintă de asemenea un factor esenţial în creşterea diversităţii consumatorilor.

Diversitatea speciilor contribuie la multiplicarea relaţiilor dintre specii, la autocontrolul, stabilitatea şi evoluţia biocenozei.

Echitabilitatea reprezintă modul cum este distribuită abundenţa relativă a speciilor unei biocenoze. Ea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză ar avea un număr egal de indivizi.

În realitate numărul indivizilor la majoritatea speciilor se reduce considerabil, datorită relaţiilor interspecifice şi scade prin aceasta entropia, realizându-se o acţiune antientropică în biocenoză.

La nivelul biocenozelor se stabilesc relaţii interspecifice cele mai multe fiind trofice (bazate pe sistemele de nutriţie). Datorită acestui tip de relaţii, fiecare ecosistem fie terestru, fie acvatic prezintă o anumită structură a biocenozei: producătorii, consumatorii, descompunătorii.

Producătorii: sunt organisme autotrofe reprezentate de majoritatea plantelor verzi terestre, fitoplanctonul şi algele din ecosistemele acvatice.

Consumatorii: sunt animale heterotrofe care consumă substanţele organice din plante. Pot fi: primari (C1 sau de ordinul I) şi cuprind animale fitofage care se hrănesc cu producătorii; consumatori secundari sunt animale zoofage care se hrănesc cu consumatorii primari, consumatori terţiari care sunt animale care se hrănesc cu consumatori secundari, sunt marii carnivori, consumatorii cuaternari pot fi reprezentaţi de către paraziţii marilor răpitoare.

Descompunătorii: sunt ciuperci microscopice, bacterii sau nevertebrate care descompun resturile (cadavrele) vegetale şi animale. Calea de circulaţie a materiei şi energie între diferitele niveluri trofice (organismele care aparţin aceleiaşi categorii trofice formează nivelul trofic) succesive ale biocenozei se numeşte lanţ trofic. Reprezentarea grafică a diferitelor niveluri trofice constituie piramida trofică (piramida eltoniană) care exprimă raporturile dintre nivelurile trofice. De asemenea, o piramidă trofică poate exprima raporturile numerice, ale biomasei, energetice dintre diferitele niveluri trofice.

Principalele tipuri de relaţii interspecifice care apar ca urmare a troficităţii între specii şi sunt stabilite pe criteriul efectului direct sunt:

- neutralismul (populaţiile nu se influenţează în nici un mod unele pe celelalte); - concurenţa (reprezintă interacţiunea dintre două populaţii – organismele care au

nevoie de aceeaşi hrană sau adăpost); - mutualismul (ambii parteneri care participă la construirea relaţiei profită de pe urma

convieţuirii şi sunt obligatoriu dependente una faţă de cealaltă) - protocooperarea – în care ambele specii profită de pe urma convieţuirii, dar această

relaţie nu este obligatorie; - comensalismul – relaţia este obligatorie pt o specie, cealaltă specie nefiind afectată de

această convieţuire; - parazitismul – relaţie asimetrică, în sensul că unul dintre parteneri câştigă, celălalt se

îmbolnăveşte sau moare; - amensalismul – relaţia nu este obligatorie pentru niciunul dintre componenţi, dar

atunci când se produce interacţiunea, unul dintre componenţi este inhibat în creştere;


7

- pradă-prădător – relaţia presupune dispariţia unui component care constituie sursa de hrană pentru celălalt. EVOLUŢIA ECOSISTEMELOR

Reprezintă un proces complex, procesele care duc la acest fenomen încadrându-se în fenomenul de ecogeneză sau succesiune ecologică. Această succesiune constă în mai multe faze: stadiul de pionierat şi stadiul de climax. Momentele principale ale succesiunii ecologice sunt: denudarea habitatului, migraţia vieţuitoarelor, adaptarea noilor indivizi la viaţa din noul habitat proces în care intervine selecţia naturală, competiţia/lupta între indivizii noi, apariţia unei reacţii a biocenozei faţă de habitat, stabilizarea habitatului respectiv starea de climax.

Succesiunea ecologică este primară sau secundară şi are mai multe direcţii evolutive: xeroseria (succesiunea ecologică de la un teren arid spre unul umed), hidroseria (succesiunea ecologică de la un teren cu climat umed spre un teren cu climat arid). Succesiunea secundară apare acolo unde un ecosistem a fost distrus aproape în totalitate, din el rămânând doar câteva specii sau unde un ecosistem a fost înlocuit treptat cu altul.

Succesiunea geologică este o modificare care se produce în ecosisteme ca urmare a unor schimbări geoclimatice. Se desfăşoară pe perioade mari de timp fiind însoţite de evoluţia speciilor.

Nişa ecologică reprezintă unitatea de distribuţie a speciei care depinde de resursele de hrană şi de factorii externi. Este o modalitate specifică în care fiecare populaţie utilizează resursele mediului în care trăieşte, având relaţii caracteristice cu mediul abiotic, cu hrana şi cu duşmanii concurenţi. Într-o biocenoză, două populaţii care aparţin unor specii diferite nu pot avea nişe identice în privinţa tuturor componentelor.

Habitatul este partea din ecosistem ocupată de indivizii unei anumite specii care oferă toate condiţiile de dezvoltare şi evoluţie. În general, într-un ecosistem, există atâtea habitate câte specii sunt. Habitatul nu trebuie confundat cu biotopul.

Ecotonul este zona de tranziţie dintre două biocenoze vecine şi care conţine specii care aparţin ambelor biocenoze, precum şi specii proprii. Trăsături ecologice ale ecosistemului

Ecosistemul reprezintă rezultatul interacţiunii dintre elementele vii şi cele anorganice, dintr-un mediu de viaţă şi teritoriu geografic. Ecosistemul este unitatea organizatorică elementară alcătuită din biotop, ocupat de o biocenoză şi capabilă de realizare a productivităţii biologice.

Nu există suprafaţă geografică de pe Terra care să fie populată de vieţuitoare şi care să nu prezinte complexe naturale de tipul ecosistemelor.

Ecosisteme se găsesc cuprinse: • în hidrosferă; • în şi la suprafaţa litosferei; • la zona de interferenţă dintre uscat şi atmosferă.

Ecosistemele sunt prezente şi caracteristice pentru toate zonele climatice ce se succed de la ecuator la poli. Tipuri de ecosisteme şi descrierea relaţiilor intra şi interspecifice ale acestora

Ecosistemul ocupă o suprafaţă geografică circumscrisă, deci se delimitează spaţial faţă de mediul geografic în care se situează. Ecosistemul se localizează ecologic într-un anumit mediu de viaţă şi se dezvoltă într-o zonă geografică cu particularităţi continentale, regionale, locale.

Pentru caracterizarea şi înţelegerea fenomenelor ce au loc în ecosisteme, se iau în consideraţie raporturile întregului cu: • mediul cosmic; • complexe de ecosisteme (ambianţa geografică);


8

• structura şi activitatea biocenozelor componente; • istoria geografică şi geologică a regiunii; • viaţa socială şi organizată pe teritoriul respectiv. Sistemele biologice şi mediul lor

Sistemele biologice (organismele individuale) se caracterizează printr-un schimb permanent de substanţă şi energie cu mediul. Ecologia se ocupă tocmai de asemenea sisteme complexe, alcătuite din organisme şi din mediul lor.

Mediul este un sistem de componente materiale ale Universului care influenţează funcţionarea sistemelor biologice. Mediile se pot clasifica din punct de vedere al componentelor astfel: • mediul cosmic - radiaţia solară, mişcarea planetelor, lumina lunii; • mediul geofizic - câmpul gravitaţional şi câmpul magnetic al planetei noastre, macroclima; • mediul geomorfologic - tectonica continentelor, oceanelor, reliefului; • mediul geochimic - compoziţia chimică a terenului, apelor; • mediul hidrologic - apa sub toate formele sale; • mediul edafic sau pedologie - sol uscat, fund de mare, ocean, lac; • mediul biotic - componente dependente de alte organisme.

Factorii de mediu sunt componente ale mediului care produc transformări în fiziologia şi comportamentul organismelor.

Factorii de mediu limitanţi sunt acei factori care prin prezenţa lor în anumite concentraţii îngrădesc posibilitatea de dezvoltare a sistemelor biologice (pentru organismele terestre apa şi aerul sunt factori limitanţi de importanţă fundamentală). Configuraţia ecosisemelor Ecosistemele, fiind unităţi ecologice cu suprafaţă şi volum circumscrise geografic, se pot caracteriza prin: formă, dimensiuni, aspecte configuraţionale. Forma ecosistemelor este dată de teritoriul în care s-au instalat şi de acţiunile exercitate de forţele naturale şi antropogene. Astfel: Marea Neagră are formă alungit ovală ca urmare a frământărilor tectonice, Lacul Sfânta Ana păstrează forma craterului vulcanic în care s-a instalat, Lacul Roşu are forma unei văi înecate. Dimensiunile ecosistemelor variază cu topografia zonei, în funcţie de raportul dintre cele trei dimensiuni se disting următoarele tipuri de ecosisteme: • ecosisteme tridimensionale, care au înălţime (adâncime), lungime şi lăţime (ultimele două fiind aproximativ egale) - balta; • ecosisteme bidimensionale, la care lungimea şi lăţimea sunt considerabil mai mari decât înălţimea - pădurea, stepa; • ecosisteme unidimensionale care au o dimensiune mult mai mare decât celelalte două - liziera de pădure la tranziţia dintre două sisteme bidimensionale. Aspectele configuraţionale reprezintă totalitatea sistemelor care introduc neuniformitate, diversitate pe întreaga suprafaţă geografică ocupată de ecosistem.

Organizarea ecosistemelor

Organizarea ecosistemelor se defineşte prin studiul părţilor, structurii şi funcţiilor sale: 1. Părţile ecosistemului

Ecosistemul este format din două subsisteme independente: - Componenta anorganică, denumită şi habitat, reprezintă sursa majoră

şi primară a formelor elementare de energie şi materie pentru procesele biologice. Habitatul este reprezentat prin: substrat şi microclimat la nivelul cărora se desfăşoară

fenomene mecanice, fizice şi chimice. Substratul cuprinde elemente din principalele medii de viaţă de pe Pământ: • litosfera - roca, solul, depozitul de apă subteran;


9

• hidrosfera - cuprinde masa de apă din oceane, mări, lacuri, râuri; • atmosfera - este mediu respirator pentru substanţa vie, sursă de dioxid de carbon,

mediu de răspândire a vieţii (seminţe, fructe, virusuri), mediu de eliminare a unor produşi rezultaţi din procesele biologice.

Microclimatul sau clima locală ce se caracterizează prin elemente ale climei cum sunt: lungimea zilei, durata de strălucire a Soarelui, regimul de temperatură, distribuţia vântului, umiditatea atmosferică, precipitaţiile.

- Componenta biologică a ecosistemului (biocenozele) reprezintă cel de-al doilea subsistem decisiv în organizarea ecosistemului.

Biocenoza este unitatea structural-funcţională a subsistemului biologic şi este alcătuită din totalitatea microorganismelor şi macroorganismelor vegetale şi animale care realizează între ele multiple relaţii interspecifice. Prin biocenoze se determină particularităţile structurale, funcţionale, genetice şi dinamice ale ecosistemului. 2. Structura ecosistemelor

Elementele structurale legate de particularităţile interne ale unei biocenoze sunt următoarele:

• diversitatea specifică a biocenozei; • proporţia numerică dintre specii; • numărul şi densitatea indivizilor şi a speciilor; • biomasa speciilor; • repartiţia spaţială a populaţiilor cu caracter dominant; • dinamica biocenozei în cursul unui ciclu anual; • spectrul biologic, ecologic, biogeografic al speciilor din biocenoză. Elementele structurale legate de natura şi cantitatea elementelor de habitat sunt

următoarele: • natura şi dinamica factorilor chimici, fizici; • natura şi dinamica substratului; • cantitatea factorilor de habitat; • gradientul componentelor cosmice, fizice şi chimice ale habitatului. Elemente structurale dependente de arhitectonica generală a ecosistemului sunt:

• diversitatea biocenozelor şi habitatelor; • raporturile spaţiale (pe verticală şi orizontală) ale biocenozelor şi biotopurilor; • dinamica raporturilor intra-ecosistemice şi dintre ecosistem şi ambianţă în cadrul

unui ciclu ecologic anual; • valoarea globală a factorilor cosmici, geografici locali şi regionali, care imprimă sens,

ritm, viteză şi unitate tuturor elementelor structurale şi funcţionale într-un ecosistem dat. 3. Funcţiile ecosistemului se realizează pe baza diferenţierilor structurale ale ecosistemului. Se impune componenta biologică cu rol în concentrarea materiei şi a energiei sub formă de biomasa şi în creşterea gradului de organizare a sistemului ecologic respectiv.

Dinamica ecosistemelor

Fenomenele biologice, anorganice, geobiologice din ecosistem au un mare grad de variabilitate în raport cu acţiunea şi natura factorilor cosmici, fizici, chimici şi biologici. Modificările structurale şi funcţionale care au loc se încadrează în patru tipuri de schimbări:

• schimbări aritmice; • schimbări ritmice - în următoarele forme: ritm diurn şi ritm sezonier; • succesiunea ecologică - prin care ecosistemul se modifică ireversibil, trecându-se de la un ecosistem la altul; • succesiunea geologică - cuprinde fenomene dinamice, ecologic care au avut loc în timp geologic.


10

Evoluţia ecosistemelor Evoluţia ecosistemelor este o problemă deosebit de complexă şi solicită observaţii şi experimentări în cele mai variate tipuri de ecosisteme acvatice şi terestre. Procesele care duc la evoluţia ecosistemelor se încadrează în succesiuni geologice sau în fenomenul de ecogeneză. Succesiunea fazelor prin care trece un ecosistem de la stadiul de pionierat până la stadiul de climax (starea de echilibru atins în stadiul de dezvoltare maximă a ecosistemului) se numeşte "serie". Momentele succesiunii fazelor sunt următoarele:

• denudarea habitatului; • migraţiunea organismelor - colonizare şi pionierat; • adaptarea indivizilor imigraţi la viaţa din noul habitat care acţionează prin selecţie

naturală; • competiţia - lupta dintre imigranţi; • reacţia - apariţia unei reacţii particulare a biocenozei faţă de habitat;

• stabilizarea - saturarea habitatului cu specii (stadiul de climax). Tipurile succesiunii, după condiţiile de existenţă din primele stadii ale seriei, sunt: • succesiunea primară - când stadiul iniţial se desfăşoară pe un mediu abiotic;

• succesiunea secundară - când biocenoza este parţial distrusă. Direcţiile evolutive ale ecosistemului au doua forme:

• xeroseria - este succesiunea ecologică de la un teren arid spre un climat umed (trecerea de la un habitat nisipos la unul umed de pădure);

• hidroseria - reprezintă succesiunea de la un teren umed spre un climat arid (evoluţia de la baltă la ecosistem de câmpie). Componenţa specifică - din acest punct de vedere, evoluţia ecosistemelor poate fi de tip:

• autotrof - domină organismele autotrofe; • heterotrof - domină consumatorii.

Clasificarea principalilor factori de influenţă a mediului Influenţele (acţiunile) asupra mediului sunt prezentate în continuare:

căldura din sol climatici umiditatea din aer

edafici solul altitudinea înclinarea

terestre

geomorfologici orientarea versanţilor

succesiunea zi - noapte succesiunea anotimpurilor radiaţii solare influenţe lunare şi solare câmpuri electrice, magnetice

Influenţe (acţiuni) abiotice:

cosmice

ionizări efecte de grup Intraspecifice (homotipice) autolimitări reproducere răspândire apărare

Influenţe (acţiuni) biotice Interspecifice (heterotipice)

relaţii trofice Influenţe generate de acţiunile voluntare şi involuntare ale oamenilor


11

Relaţii între componentele ecosistemelor Componentele principale ale ecosistemului sunt: biotopul şi biocenozele, între aceste

părţi componente ale ecosistemului există nenumărate interacţiuni, care, alături de organismele care populează biocenoza formează o reţea complexă de legături reciproce între elementele biotice şi abiotice.

Orice organism, trăind într-un anumit mediu este confruntat cu o serie de factori care intervin asupra lui prin distribuţia spaţială şi dinamica în timp a acestora (existenţa hranei, agenţii climatici, chimici, fizici sau biologici).

Acţiunile acestor factori au consecinţe hotărâtoare în desfăşurarea vieţii organismelor prin:

• influenţele lor asupra natalităţii şi mortalităţii lor; • limitarea răspândirii lor teritoriale şi densităţii populaţiilor; • favorizarea apariţiei modificărilor adaptive. În cadrul mulţimii legăturilor reciproce dintre elementele biocenotice-biotopice se pot

distinge trei categorii, astfel: • acţiunile - generate de factorii abiotici ai mediului; • reacţiunile - care sunt răspunsurile corespunzătoare ale fiinţelor vii; • coacţiunile - cuprind toată gama de relaţii între organismele de aceeaşi specie sau de

specii diferite. MANAGEMENTUL RESURSELOR NATURALE ÎN AGRICULTURĂ ŞI SILVICULTURĂ

Prezenţa substratului solid şi disponibilitatea pentru organismele autotrofe, mediul fluid format de aer, caracterizat de un regim specific al temperaturii şi umidității, sunt elemente care diferenţiază categoria ecosistemelor terestre. Subtipurile identificate în această categorie s-au delimitat plecând de la asociaţia de specii vegetale, întrucât aceasta este aparentă şi contribuie la edificarea peisajelor specifice. În acest context, prezenţa speciilor lemnoase este un indicator important de diferenţiere, care împarte categoria în păduri, tufărişuri şi pajişti. Formarea unor asociaţii de arbori (alcătuite din plante lemnoase cu tulpina unică) este condiţionată de disponibilitatea unor resurse, dar şi de anumite condiţii, cum ar fi solul, temperatura şi resursele de umiditate. Solul

România dispune de soluri de bună calitate – în special în zonele de câmpie, însă fenomene ca eroziunea solului, seceta, balanţa negativă a apei în sol sau gleizarea, salinizarea, acidifierea sau alcalinizarea şi compactarea afectează foarte mult fertilitatea acestora.

Calitatea terenurilor agricole, exprimată prin notele de bonitare ale acestora, deşi nu exprimă în totalitate cantitatea de humus din sol reflectând şi alți factori de mediu (în special clima) ce influenţează cultura plantelor, reprezintă un bun indicator al solurilor cu cantităţi ridicate de humus.

Din acest punct de vedere, terenurile agricole se grupează în 5 clase de calitate, diferenţiate după nota medie de bonitare (clasa I – 81-100 puncte până la clasa a V-a – 1-20 puncte). Se remarcă faptul că, în cazul terenurilor arabile, care ocupa 63,34% din suprafaţa cartată, cele mai multe terenuri se grupează în domeniul claselor de calitate a II-a şi a III-a. Practic în clasa I de calitate, la arabil intră doar 8,77% din totalul terenurilor agricole, restul claselor prezentând diferite restricţii. În cazul pășunilor şi al fâneţelor, majoritare sunt clasele III-V, în cel al viilor, clasele II-IV, iar al livezilor, clasele III-V.

Majoritatea terenurilor agricole cu note mari de bonitare se află în Câmpia Română (într-o un arie relativ compactă ce are ca loc central Bucureştiul) şi în Câmpia de Vest. Eroziunea prin apă, una dintre cele mai mari probleme ale solurilor din România, este prezenţa în diferite grade pe 6,3 milioane ha, din care circa 2,3 milioane amenajate cu lucrări antierozionale, în prezent


12

degradate puternic în cea mai mare parte; aceasta împreună cu alunecările de teren (circa 0,7 milioane ha) provoacă pierderi de sol de până la 41,5 t/ha/an. Eroziunea eoliană se manifestă pe aproape 0,4 milioane ha, cu pericol de extindere, cunoscând că, în ultimii ani, s-au defrişat unele păduri şi perdele de protecţie din zone cu soluri nisipoase, susceptibile acestui proces de degradare.

Excesul periodic de umiditate în sol afectează circa 3,8 milioane ha, din care o mare parte din perimetrele cu lucrări de desecare-drenaj. Periodic sunt inundate o serie de perimetre din areale cu lucrări de îndiguire vechi sau ineficiente, neîntreținute, înregistrându-se pagube importante prin distrugerea gospodăriilor, culturilor agricole, şeptelului, a căilor de comunicaţie şi pierderi de vieţi omeneşti. Conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solului afectează circa 0,3 milioane ha.

Sărăturarea solului se resimte pe circa 0,6 milioane ha, cu unele tendinţe de agravare în perimetrele irigate sau drenate şi iraţional exploatate, sau în alte areale cu potenţial de sărăturare secundară, care însumează încă 0,6 mil. ha. Deteriorarea structurii şi compactarea solului (“talpa plugului”) se manifestă pe circa 6,5 mil. ha; compactarea primară este prezentă pe circa 2 mil. ha terenuri arabile, iar tendinţa de formare a crustei la suprafaţa solului, pe circa 2,3 mil ha.

Clima

În afară de sol, alte condiţionări referitoare la managementul resurselor vegetale, sunt cele climatice.

Clima este determinată în primul rând de poziţia României pe glob, la jumătatea distanţei dintre pol şi ecuator, fiind străbătută de paralela de 45 grade, precum şi de poziţia sa geografică pe continent, la aproximativ 2000 km de Oceanul Atlantic, 1000 km de Marea Baltică, 400 km de Marea Adriatică şi riverană cu Marea Neagră.

Aceste particularităţi conferă climei un caracter temperat continental. Masele de aer dirijate spre teritoriul României în diferite contexte sinoptice, evoluează într-o gamă foarte amplă mergând de la cele arctice, până la cele tropicale (sahariene) cea ce conferă climei un caracter de tranziţie.

De asemenea, instabilitatea raporturilor dintre principalii centri barici determină variaţii importante în durata menţinerii unui anumit context

meteorologic; astfel se pot înregistra atât durate însemnate cu circulaţie ciclonică aducătoare de precipitaţii abundente şi perioade importante cu regim anticilonic specific manifestării fenomenului de secetă, cât şi treceri rapide de la regimul anticiclonic la circulaţia ciclonică şi invers cu modificările aferente în starea timpului.

Extinderea teritoriului ţării pe aproape 5° de latitudine impune diferenţieri mai mari între sudul şi nordul ţării în ceea ce priveşte temperatura decât extinderea pe circa 10° de longitudine. Astfel, dacă temperatura medie anuală în sudul ţării se ridică la circa 11°, în nordul ţării, la altitudini comparabile, valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3°C. Între extremitatea vestică şi cea estică a teritoriului naţional diferenţa termică se reduce la un grad (10°C în vest, 9°C în est) în schimb diferenţierile în privinţa precipitaţiilor sunt mai importante (circa 600 mm pe an în vest şi sub 400 mm pe an în est).

Relieful ţării are un rol esenţial în delimitarea zonelor şi etajelor climatice. Munţii Carpaţi formează o barieră care separă climatele continentale aspre din est de cele din vest de tip oceanic şi adriatic.

Fig.1. Zonarea agroclimatică 1 – caldă – secetoasă 2 – moderată – subumedă 3 – răcoroasă – umedă 4 – umedă - muntoasă


13

Dealurile şi podişurile atenuează la rândul lor extremele climatice ca potenţial hidrotermic. Câmpiile şi luncile mari din sudul ţării sunt culoare deschise pentru curenţii atmosferici, unde totuşi se manifestă o influenţă carpatică de ameliorare a exceselor climatice.

Prezenţa lanţului montan şi a dealurilor şi podişurilor în centrul ţării determină însă apariţia a cel puţin patru etaje climatice care diferă profund de clima zonală. Primul etaj, între 300-1400 m are o climă caldă până la răcoroasă (9°C-4°C) şi mai umedă (600-700 până la 1000-1100 mm); al doilea etaj, între 1400-1800 m, are o climă rece şi umedă (4°C-2°C şi 1000-1400 mm); al treilea etaj, o climă foarte rece şi umeda (2°C-0°C şi 1000-1400 mm); al patrulea etaj are de asemenea o climă foarte rece şi umeda (0°C şi -2,7°C, 1200-1400mm).

Etajarea pe verticală este evidentă pentru toate elementele şi fenomenele meteorologice. La scara ţării, valorile medii multianuale (100 ani) ale temperaturilor medii anuale, sunt cuprinse între -2,7oC la 2500 m altitudine şi 11,4oC în sud-est (Constanţa), iar mediile sumei precipitațiilor, tot ca valori multianuale, sunt între 385,5 mm şi 500,9 mm în sud-est (la Constanţa, respectiv la Călăraşi) şi între 1000-1200 mm în zona montană.

Indicele de ariditate (R) ca raport între suma precipitaţiilor anuale şi evapo-transpiraţia potenţială (P/ETP) defineşte următoarele tipuri de zone: hiperaride (R<0,05), aride (0,05 R 0,20), semiaride (0,20 R 0,50), uscate - sub-umede (0,50 R 0,65) şi umede R 0,65. Din acest punct de vedere, teritoriul României se încadrează în zonele semiaride, uscat-sub-umede şi umede cu R 0,20.

În concluzie, clima României este de tip temperat-continental, cu 4 anotimpuri şi este marcată de influenţe ale climatelor stepice din est, adriatice din sud-vest, oceanice din vest şi nord-vest, păstrându-şi totuşi identitatea climatului carpato-ponto-danubian.

În teritoriul cu risc ridicat la deşertificare şi secetă clima este calda şi uscată, cu temperaturi medii anuale mai mari de 10°C, suma temperaturilor medii peste 0°C între 4000-4300°C. Suma precipitaţiilor medii anuale este între 350-550 mm, a celor din perioada aprilie-octombrie între 200-350 mm, în timp ce rezervele de apă ale solului pe adâncimea de 0-100 cm a solului la 31 martie între 950-1500 mc/ha, în echivalent de precipitaţii 95-150 mm.

Pe teritoriul României regimul vântului este determinat atât de particularităţile circulaţiei generale a atmosferei (diferite sisteme barice care o traversează), cât şi de particularităţile suprafeţei active. Se pune în evidenţă rolul de baraj orografic al Carpaţilor, care determină, prin orientarea şi altitudinea lor, anumite particularităţi regionale ale vântului.

La staţiile meteorologice din România, observaţiile asupra direcţiei şi vitezei vântului în perioada 1961-2000 (perioada luată în calcul pentru analiza regimului vântului) au fost efectuate cu girueta Vild la înălţimea de 10 m, aceasta putând măsura viteze maxime de până la 40 m/s.

Viteza medie anuală este direct influenţată de orografie şi de stratificarea termică a aerului, care o pot intensifica sau atenua. În zona montană sunt caracteristice viteze medii anuale care scad cu altitudinea de la 8-10 m/s pe înălţimile carpatice (2000-2500 m) până la 6 m/s în zonele cu altitudini de 1800-2000 m, pe versanţii adăpostiţi vitezele anuale scad la 2-3 m/s, iar în depresiunile intramontane acestea sunt de 1-2 m/s. În interiorul arcului carpatic, vitezele medii anuale oscilează între 2-3 m/s, iar la exteriorul Carpaţilor, în Moldova, acestea sunt de 4-5 m/s, mediile anuale cele mai mari remarcându-se în partea de est a ţării, în Câmpia Siretului inferior (5-6 m/s), pe litoralul Marii Negre (6-7 m/s), în Dobrogea şi Bărăgan (4-5 m/s). Cele mai mici valori medii anuale (1-2 m/s) se remarcă în depresiunile intracarpatice închise.

Vitezele maxime ale vântului cele mai mari valori, de peste 40 m/s, se înregistrează în toate zonele montane înalte, în Podişul Moldovenesc, nord-estul Bărăganului şi în munţii Dobrogei, ca urmare a circulaţiei intense din nord şi nord-est, pe litoralul Mării Negre, ca urmare a rugozităţii reduse, precum şi în partea central-sudică a Câmpiei Române, între valea Jiului şi Vedea.

Zonele cu viteze maxime ale vântului cuprinse între 30-40 m/s înconjoară toate arealele cu viteze de peste 40 m/s, ele ocupând părţile joase ale Podişului Moldovei, nord-estul Câmpiei Române, Dobrogea de nord şi zonele pericarpatice. Partea vestică şi de est a Câmpiei Române, centrul şi sudul Dobrogei şi cea mai mare parte a Deltei Dunării se caracterizează prin viteze


14

maxime anuale ale vântului cuprinse între 20 şi 30 m/s. Aceleaşi viteze se înregistrează şi în cea mai mare parte a Podişului Transilvaniei, în centrul şi nordul Câmpiei de Vest şi pe Culoarul

Mureşului. Cele mai scăzute valori ale vitezelor maxime

anuale, sub 20 m/s, se înregistrează insular (pe zone foarte restrânse) în Podişul Mehedinţi, Depresiunea Petroşani şi defileul Jiului, zone situate la adăpostul masivelor muntoase. La o examinare mai atentă a distribuţiei acestor valori pot fi scoase în evidenţă şi anumite legităţi. Astfel, vitezele maxime absolute sunt sensibil mai mari pe direcţiile dominante specifice fiecărei staţii în parte.

De asemenea, se observă creşterea vitezelor maxime absolute în raport cu altitudinea reliefului, în condiţiile în care staţiile sunt amplasate în locuri degajate. Tot ca o regulă se înscrie şi creşterea vitezelor maxime absolute în cazul unor vânturi locale. Astfel,

vântul ,,Coșava" a depășit la Oravița 40 m/s pe direcțiile est şi est-sud-est. De asemenea, la Boiţa, curentul de aer dinspre defileul Oltului poate atinge şi depăși frecvent 40 m/s din sectorul sudic. Trebuie subliniat faptul că, în cadrul fiecărei zone menționate, pe vârfuri şi pe culmile degajate valorile maxime anuale ale vitezei vântului pot fi mult mai mari decât cele specifice zonei respective, în timp ce, în părțile joase, adăpostite, acestea se pot reduce substanțial.

Durata de strălucire a Soarelui şi repartiția sa teritorială se afla în strânsă corelație cu regimul şi distribuția nebulozității, în special a celei inferioare (norii superiori şi cei mijlocii, mai puțin dezvoltați pe verticală şi transparenți datorită alcătuirii lor din particule de gheață, lasă să treacă o parte din razele solare luminoase).

Pe teritoriul României cele mai mari valori anuale, de peste 2300 ore de însorire, se înregistrează în zona litoralului Mării Negre (în partea sud-estică a Deltei Dunării, în regiunea Sf. Gheorghe sumele medii anuale ajung până la aproape 2400 ore), ca urmare a predominării în această parte a ţării a timpului senin, mai ales în semestrul cald al anului (aprilie-septembrie).

Regiunile de câmpie ale ţării se deosebesc între ele printr-o durată caracteristică a strălucirii Soarelui determinată de condițiile specifice de circulație a maselor de aer: 2000-2150 ore în Câmpia de Vest şi 2100-2200 ore în Câmpia Română. În regiunile mai înalte - zona deluroasă şi cea de munte, unde ceaţa şi zilele cu cerul noros sau cu cerul acoperit prezintă o frecvenţă mai mare - numărul mediu anul de ore de strălucire a Soarelui se reduce treptat de la peste 2000-2100 ore în Podișul Getic până la mai puțin de 1600 ore la altitudini mai mari de 2200 m.

Precipitațiile Cantitățile de precipitații maxime în 24 ore prezintă, în distribuția lor pe teritoriul

României, diferențieri semnificative, ca urmare a influenţei directe pe care o exercită sistemele barice asupra diferitelor sectoare ale teritoriului ţării şi a configurației majore a reliefului.

Specific acestui parametru este faptul ca ploile excepționale au caracter neregional, reprezentând de cele mai multe ori intensități pluviale mari cu durată mică, dar şi cantități semnificative cu intensități moderate cumulate pe parcursul întregii zile şi afectând în același timp suprafețe mici, deci arii de acțiune restrânsă.

Distribuția cantităților maxime în 24 ore pe teritoriul României pune în evidenţă câteva aspecte. Astfel, partea centrală şi nordică a Câmpiei şi Dealurilor Banato-Crișane, care se află sub influenţa climatului temperat-oceanic tot timpul anului, primește în regim mediu multianual cele mai multe precipitații. Maximele diurne se produc, în general, la sfârșitul primăverii şi vara (Baia Mare 121,4 mm şi Oradea 85,8 mm în iunie).

Fig. 2. Durata de strălucire a soarelui

1 – sub 1900 ore 2- 1900 la 2000 ore 3- 2000 la 2200 ore 4 – 2200 la peste 2300 ore


15

Podișul Transilvaniei aflat sub aceeași influenţă climatică temperat-oceanică prezintă valori mai ridicate în aria precarpatică estică, căzute cu deosebire în timpul verii (Bistrița 75,9 mm în iulie). Depresiunile din sudul şi estul Podișului Transilvaniei, sub influenţa circulației foehnale, primesc cele mai mari cantități diurne de precipitații în lunile de vară (Sibiu 82,0 mm în august, Făgăraș 92,7 mm in iunie).

În sud-vestul ţării, în Câmpia şi Dealurile Banatului, sub influenţa maselor de aer submediteraneene, cele mai abundente precipitații maxime în 24 ore cad în timpul verii (Timișoara 100,0 mm în iunie) sau la începutul toamnei (Lugoj 90,2 mm, Caransebeș 127,0 mm în septembrie).

Sectorul montan al Carpaților Romanești prezintă nuanțări în distribuția acestor precipitații, generate mai puțin de sistemele barice dominante şi mai mult de altitudine şi de transformările suferite de masele de aer vestice dominante şi formațiunile ciclonice în contact cu înălțimile carpatice. Pe culmile muntoase, cantitatea ridicată de precipitații este consecința intensificării activității fronturilor de aer la trecerea lor peste munți şi a convecției termice intense din sezonul cald al anului (Vlădeasa 88,2 mm în iunie, Vf. Omu 115,0 mm în iulie şi Rarău 110,6 mm în iunie).

În Munții Banatului, unde se resimte din plin influenţa maselor de aer mai umed de origine mediteraneană, precipitațiile maxime absolute căzute în 24 ore au fost mai mari, măsurându-se cantități care depășesc frecvent 100 mm (Semenic 122,6 mm în august).

La nivelul depresiunilor intracarpatice, cantitățile maxime de precipitații în 24 ore oscilează în funcție de poziția acestora, interioară sau exterioară, faţă de lanțul carpatic, de apropierea, masivitatea, înălțimea şi orientarea ramei montane înconjurătoare situată în calea maselor de aer umed (Brașov 88,7 mm şi Petroșani 107,4 mm în iunie, Miercurea Ciuc 76,0 mm şi Sighetu Marmației 104,7 mm în iulie etc.).

Partea continentală a Dobrogei în lunile iulie şi august primește cantități maxime diurne apropiate de 100 mm (Adamclisi 115,2 mm), ceea ce reprezintă de cele mai multe ori dublarea mediei lunare multianuale. În semestrul rece al anului se remarcă, de asemenea, un interval propice producerii maximelor în 24 ore de precipitații (Hârșova 77,1 mm şi Adamclisi 90,2 mm în ianuarie).

Deasupra Deltei Dunării şi a complexului lagunar Razim-Sinoe, unde încălzirea este puternică în timpul verii şi la începutul toamnei, convecția termică este foarte activă. Cantitatea maximă absolută pe ţară căzută în 24 ore a fost înregistrată la C. A. Rosetti cu valoarea de 530,6 mm la 30 august 1924. Aceasta, împreună cu cantitatea căzută în ziua precedentă, însumează 690,6 mm, reprezentând cea mai mare cantitate de precipitații cumulate în secvența temporală scurtă din Romania. Şi în zona de litoral a Dobrogei maximele diurne sunt apreciabile (Constanţa Far 111,6 mm, Constanta Coastă 112,3 mm în august), ca urmare a ciclogenezei de coastă marină.

În Câmpia Română, cantitățile maxime diurne măsurate au atins 80-150 mm, semnalându-se cu deosebire în lunile de vară (Călărași 149,4 mm, Alexandria 144,2 mm, Drobeta-Turnu Severin 171,7 mm). De altfel, pe întreg teritoriul ţării cantitățile excepționale de precipitații se remarcă vara: Ciuperceni 348,9 mm, Fundata 306,0 mm, Cârlibaba 280,4 mm, Priboioasa 270,0 mm, Deva 262,0 mm etc.

Principala caracteristică a ploilor torențiale este intensitatea. La ploile semnificative acesta depășește valoarea de 6 mm/min în regiunile cele mai joase, scăzând pe măsura creşterii altitudinii până la valori mai mici de 3 mm/min, în regiunile înalte.

Fig.3 Cantitatea medie anuală de

precipitaţii (mm) 1 – sub 600 mm

2 – 600-800 mm 3 – 800-1000 mm 4 – 1000 la peste 1200 mm


16

Din analiza acesteia se constată că în România, cele mai mari valori medii ale acestor intensități maxime pluviale se produc în regiunile joase de câmpie cu grad mare de continentalism sau la limita inferioară a barajului orografic al Carpaților, unde impactul este mai mare.

Cele mai mici valori se reduc la 3-4 mm/min şi chiar sub 3 mm/min, în cuprinsul unor areale restrânse situate în regiunea muntoasă înaltă în Podișul Sucevei, vestul Podișului Someșan şi mai ales în Delta Dunării şi pe litoralul de nord, unde sunt caracteristice mișcări descendente ale aerului.

Apa

Resursele de apă dulce ale României sunt reduse faţă de media europeană şi nu au o repartiție spațială şi temporală uniformă. Calitatea acestora este mai puțin afectată în prezent de consumul de îngrășăminte din agricultură şi mai mult de infrastructura precară a sistemelor de canalizare şi epurare a apei din spațiul rural.

Principala sursă de apă dulce provine din Dunăre şi din celelalte râuri mari dar resursele hidrologice ale României nu sunt repartizate uniform pe întreg teritoriul. Exceptând Dunărea, Romania are o medie de numai 2.660 m3 apă/locuitor/an, comparativ cu media europeană de 4.000 m3 apă/locuitor/an, România fiind încadrată în categoria de ţări cu resurse sărace în apă. Potrivit unui studiu amănunțit cu privire la scurgerea de nutrienţi în bazinul Dunării, pierderile medii de azot şi fosfor în apele subterane precum şi în cele de suprafață datorate poluării difuze sunt relativ scăzute (6,1 kg N/ha/an şi 0,4 kg P/ha/an) în România comparativ cu alte State Membre ale UE, inclusiv cu acelea din amontele bazinului Dunării.

Astfel, se înregistrează o reducere semnificativă a poluării apelor subterane şi de suprafață cauzată de agricultură, comparativ cu fosta perioadă socialistă şi constituie o reflexie a declinului utilizării excesive a fertilizanților. Pentru viitor, pe termen mediu şi lung, se prognozează reintroducerea practicilor agricole intensive la scară largă, ca urmare a aderării la UE. În prezent, calitatea cea mai slabă a apelor subterane se înregistrează în mediul rural, acolo unde rețeaua de canalizare nu există sau este puțin dezvoltată şi deșeurile ajung direct în apele subterane (prin latrinele permeabile şi prin șanțurile de scurgere) sau indirect (prin depozitele de gunoi de grajd sau prin depozitele de gunoi menajer). România a implementat din punct de vedere legislativ Directiva CE 2000/60 (Directiva Cadru Apă) în legislația națională – Legea Apelor (107/1996) fiind amendată cu obiectivul general de „atingere a unei bune stări a apelor pana în anul 2015”, prin Legea nr. 310/2004.

Pentru fiecare bazin/spațiu hidrografic se va elabora un plan de management până la data de 22 decembrie 2009. Planurile de management vor cuprinde: prezentarea generală a bazinului/spațiului hidrografic, caracterizarea apelor de suprafață, caracterizarea apelor subterane, identificarea şi cartarea zonelor protejate, analiza economică, monitoringul integrat al apelor, obiectivele de mediu, programe de măsuri, programe speciale de masuri pentru sub-bazine, categorii şi tipuri de ape, precum şi informarea, consultarea şi participarea publicului.

Prin raportările din anii 2003 si 2004 România a informat Comisia Europeană referitor la autoritatea competentă şi bazinele hidrografice, caracteristicile bazinelor hidrografice, impactul activităților antropice, analiza economică precum şi informații despre ariile protejate şi consultarea publicului, răspunzând astfel cerințelor Art. 3 (8) şi Anexa I, art. 5, Anexa II şi Anexa III, Programul National de Dezvoltare Rurală 2007-2013.

Raportul din anul 2006 a cuprins informații referitoare la sistemul de monitorizare al apelor, în conformitate cu Art. 8 (1), în acest raport fiind cuprinsă o sinteză a programelor de monitorizare pentru fiecare bazin hidrografic. Stabilirea programelor de măsuri pentru reducerea presiunilor chimice şi a celor hidro-morfologice este în prezent, în curs de desfășurare.

La sfârșitul anului 2004 s-a realizat o inventariere la nivel de unități administrativ-teritoriale pentru a se identifica zonele vulnerabile la nitrați (Harta comunelor desemnate ca zone vulnerabile la poluarea cu nitrați rezultați din activități specifice agriculturii – Anexa 2.21 din Planul National Strategic). Pe baza acestei inventarieri, au fost identificate 251 comune cu o


17

suprafață totala de cca. 1,6 milioane hectare reprezentând 6,7% din suprafața României, din care teren agricol cca. 1,1 milioane hectare reprezentând 7,6% din total teren agricol, teren arabil cca. 0,7 milioane hectare reprezentând 7,8% din total teren arabil, pajiști cca. 0,3 milioane hectare reprezentând 6,7% din pajiști.

Categoriile de zone vulnerabile la nitrați desemnate sunt: a) zone potențial vulnerabile ca urmare a antrenării nitraților către corpurile de apă de

suprafață prin scurgere pe versanți; b) zone potențial vulnerabile prin percolarea nitraților sub stratul de sol către acviferele

libere; c) zone cu risc ridicat de vulnerabilitate la percolarea nitraților sub stratul de sol către

acviferele libere. Pentru asigurarea monitorizării poluării din surse şi activități agricole a fost organizat

Monitoringul suport național integrat de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului de poluanți proveniți din surse agricole în apele de suprafață şi în apele subterane, care face parte din Sistemul Naţional de Monitoring Integrat al Apelor. Prin intermediul acestui sistem de monitoring se urmărește supravegherea concentrațiilor de azotați în apele dulci precum şi verificarea periodică a stării de eutrofizare a apelor dulci şi a apelor din zona costieră.

Se poate estima că în prezent, multe ferme din zonele vulnerabile la nitrați nu au capacități adecvate de stocare a gunoiului de grajd, neîndeplinind încă în totalitate cerințele de protecție a apei. În unele regiuni ale ţării există zone cu exces de umiditate şi zone expuse la inundații. Aceste zone sunt importante pentru managementul conservării biodiversității şi sunt prezente în numeroase regiuni ale ţării. România are o frecvenţă ridicată de apariție a inundațiilor, în special primăvara datorită topirii zăpezii şi a blocării râurilor cu blocuri de gheaţă, precum şi vara din cauza ploilor torențiale, când debitele râurilor cresc peste cota normală. În ultimii 16 ani, frecvenţa de producere a inundațiilor a crescut, ca o consecință a schimbărilor climatice, a defrișărilor ilegale dar şi din cauza lipsei menținerii infrastructurii de prevenire a inundațiilor. Frecvenţa şi intensitatea acestora pare să fie în creștere. Seceta se manifestă pe circa 7,1 milioane ha, suprafața pe care anterior se concentra cea mai mare parte a celor 3,2 milioane ha de teren agricol ce dispunea de sisteme de irigații.

RESURSELE VEGETALE DIN ECOSISTEMELE POMICOLE Diversitatea plantelor pomicole este foarte mare, complexă şi dificil de întrebuințat. Plantele pomicole din flora spontană se consideră că aparțin la un număr de peste 2000 de specii, încadrate la nivel mondial în circa 100 genuri. Din totalul de peste 2000 de specii pomicole, în zona temperată sunt utilizate în alimentația omului specii din 11 ordine: Rosales, Ericales, Eleagnales, Rhamnales, Cornales, Juglandales, Fagales, Urticales, Gingkoales, Rubiales, Actinidiales.

Ordinele Rosales şi Fagales sunt reprezentate de câte două familii, celelalte ordine participând la producția pomicolă cu câte o singură familie.

În afară de speciile cultivate, fiecare dintre cele 13 familii mai cuprinde şi specii spontane, rezultate în urma evoluției vegetalelor, datorită îndelungatului proces de selecție naturală.

Tabelul 1 Unități sistematice în care sunt cuprinse speciile pomicole

Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară

1 2 3 4 5 - domestica Borch. măr cultivat - silvestris Mill. măr pădureț - pumilla praecox Pall. măr dusen - pumilla paradisiaca Pall. măr paradis

Rosaceae Pomoideae Malus

- baccata Borch. măr siberian


18

- prunifolia Borch. măr chinezesc coronaria L. (Miller) măr coronat toringoides Hughes măr japonez asiatica Nakai trilobata C. Schneider communis L. păr comun, pădureţ caucasia Fed. păr de Caucaz nivalis Jacq. păr nins serotina Red. păr chinezesc de

nisipuri eleagrifolia Pall. păr sălcioară ussuriensis Maxim. păr de Ussuria calleryana Bunge

Pyrus

betulifolia Bunge oblonga Mill. gutui cultivat Cydonia japonica Pers. gutui japonez germanica L. moşmon Mespilus grandiflora moşmon ornamental domestica L. scoruş Sorbus aucuparia L. scoruş de munte ovalis Medik. amelanchier alnifolia Nutt. moşmon canadian laevis Wieg.

Amelanchier

spicata K. Koch cerasifera Ehrh. mirobolan, corcoduş cocomila Ten. prun italian cardica Fenzl.& Fritsch Prun armenesc domestica L. prun european insititia L. mirabelle, St. Julien salicina Lindl. prun chino-japonez spinosa L. porumbar ursina prunul ursului ussuriensis Kovalev & Kostina

prun de Ussuria

rivuralis Scheele prun sinuos angustifolia Marsh. prun de nisipuri americana Marsh. prun american hortulana Baylei prunul gâştelor sălbatic maritima Marsh. prun de litoral

Prunus (prun)

nigra Ait. prun de Canada armeniaca L. cais cultivat sibirica L. cais siberian mandshurica Koehne. cais de Manciuria

Prunoideae

Prunus (cais)

mume Sieb et Zucc. cais japonez persica ( L.) Batsch. piersic davidiana (Carr.) Franch piersicul lui David kansuensis Redh. piersic de Kansu

Prunus (piersic)

mira Koehne piersic de Tibet avium L. cireş cerasus L. vişin comun fruticosa Pall. vişin de stepă mahaleb L. mahaleb padus L. mălin laurocerasus (L.) Mill. cireş verde

Rosaceae

Prunoideae

Prunus (cireş şi vişin)

serotina Ehrh. vişin negru sălbatic


19

bessey Bailey vişin de nisip de vest incana (Pall.) Batsch cireş salcie tomentosa Thumb. vişin de Manciuria japonica Thumb. vişin tufă japonez amigdalus Batch. migdal comun bucharica Korsch. migdal de Buhara tenella Batsch. migdal pitic de Siberia

Prunus (migdal)

pedunculata Pall. migdal cu coada lungă vesca L. fragul de pădure viridis Duch. fragul de deal moschata Duch. căpşunul aromat chiloensis (L.) Duch. fragul de Chile virginiana Duch. fragul de Virginia orientalis Losink ananassa Duch. căpşunul cultivat

Fragaria (căpşun)

rubicola Lindl. frag de Himalaya idaeus Arrhn. zmeur roşu occidentalis L. zmeur negru Rubus

(zmeur) glaucus Benth. caesius L. mur de câmp tomentosus Borkh. mur pâslos suberectus Anders mur de câmpie rusticans Merc. mur fără spini

Rubus (mur)

laciniatus Willd. canina L. măceş

Rosoideae

Rosa damascena Miller trandafir de dulceaţă nigrum L. coacăz negru rubrum L. coacăz roşu aureum Pursh. coacăz auriu petraeum Wulf. coacăz negru ussuriense L. coacăz de munte hirtellum Michx. agriş grosularia L. agrişul european

Saxifragaceae Ribesoideae Ribes

alpestre Decne. agriş cu ghimpi puţini corymbosum L. afinul înalt angustifolium Ait. afinul pitic vitis-idaea L. afinul roşu uliginosum L. afinul vânăt myrtillius L. afinul negru oxicoccus L. afin ashei Reade afinul iepurelui

Ericaceae

Vaccinum

hirsutum Buckley afinul pubescent Eleagnaceae Hippophaë rhamnoides L. cătina albă

jujuba Mill. zizifus, gigif Rhamnaceae Ziziphus sativa Gaertn. jojoba Cornaceae Cornus mas L. corn

regia L. nucul persian cinerea L. nucul cenuşiu mandshurica Maxim nucul de Manciuria nigra L. nucul negru australis Griseb nucul de Argentina major Heller nuc negru de Arizona hindsii (Jeps) Rehder

Juglans

californica S. Wats

Juglandaceae

Carya pecan Engl pecan


20

sativa Mill. castanul european dentata Borch. castanul american pumilla Mill. castanul pitic Fagaceae

Castanea

crenata Sieb & Zucc. castanul japonez avellana L. alunul comun colurna L. alunul turcesc chinensis Franch. alunul chinezesc sieboldiana Blume alunul japonez

Betulaceae

Corylus

americana Marsh. alunul american nigra L. socul negru european Caprifoliaceae Sambucus canadensis L. socul canadian

Ginkgoaceae Gingko biloba L. gingko alba L. dudul alb Morus nigra L. dudul negru Moraceae

Ficus carica L. smochinul chinensis Planch. actinidia chinezească Actinidiaceae Actinidia deliciosa Achev. kiwi

Importanţa resurselor vegetale pomicole

Pomicultura, ca ramură a agriculturii, are o importanţă economică şi socială deosebită, după cum reiese din cele ce urmează:

Îmbunătăţirea hranei populaţiei. Fructele reprezintă alimente deosebite pentru hrana omului sănătos, bolnav sau convalescent, datorită compoziţiei chimice foarte complexe. Apa din fructe este apă biologică, pură şi contribuie la hidratarea organismului. Glucidele se găsesc sub formă de monozaharide (fructoză, glucoză), de dizaharide şi în mai mică măsură sub formă de polizaharide. Acestea se absorb rapid în organism, refac rezerva de glicogen a ficatului, conferind fructelor rol reconfortant. Glucidele din fructe nu conduc la fenomene de obezitate, ele arzându-se în procesul de respiraţie. Acizii organici asigură păstrarea mai bună a vitaminei C, măresc pofta de mâncare, potolesc setea şi au rol răcoritor. Ca surse de grăsimi şi proteine, fructele cărnoase (mere, pere, prune, caise, piersici, cireşe, vişine) intră în categoria alimentelor cu aport extrem de redus. Cantităţile reduse sunt compensate printr-o mare diversitate în proteine. Metodele moderne de analiză au identificat la măr 26 de aminoacizi, printre care şi cei esenţiali (pe care organismul uman nu-i poate sintetiza). Cantităţi mari de lipide şi proteine se găsesc în nuci, alune, migdale. Substanţele minerale din fructe au rol mineralizant deosebit. Ele participă în metabolism direct sau sub formă de coenzime. Vitaminele pătrund nealterate în organismul omului şi reglează procesele metabolice generale. Unele vitamine nu pot fi sintetizate de organismul uman şi nu pot fi stocate, astfel că omul este obligat să-şi procure cantităţile zilnice necesare, în principal prin consumul de alimente vegetale, în special din fructe. Taninurile dau fructelor astringenţă, au rol bactericid, hemostatic, iar substanţele pectice au rol emolient, laxativ şi împreună cu celuloza contribuie la eliberarea tractusului intestinal. În hrana omului, fructele sunt utilizate ca desert sau între mese, în stare proaspătă, ceea ce permite ingerarea întregii cantităţi de vitamine şi săruri minerale de care organismul are nevoie. Ponderea fructelor în alcătuirea raţiei ştiinţifice pentru diverse grupe de consumatori este următoarea (după I. Mincu şi Dorina Boboia, 1975):

Copii Adolescenţi Adulţi Bătrâni

Specificare 0-4 ani

5-9 ani

10-14 ani

15-19 ani

20-64 ani

peste 65 ani

Fructe g/zi 150 200 300 350 270 270 Fructe kg/an 55 73 110 126 99 99


21

Fructele au însă şi foarte multe utilizări alimentare, cum sunt: coapte (mere, pere), sub formă de mâncăruri gătite din fructe proaspete sau în prealabil uscate (mere, prune, gutui), ca salată alături de fripturi (mere murate, vişine, cireşe, caise etc.), marmeladă sau piureuri, sub formă de compoturi, băuturi nealcoolice (suc, nectar, sirop) sau alcoolice (cidru din mere sau pere, ţuică din prune, rachiu din fructe : mere, pere, piersici, caise) precum şi pentru asezonarea multor preparate culinare (oţetul de mere).

Rolul fructelor ca „medicamente” valoroase. Conţinutul fructelor face ca, alături de valoarea alimentară, ele să aibă şi o serie de proprietăţi terapeutice şi explică prezenţa lor atât în alimentaţia omului sănătos cât şi în regimuri alimentare recomandate atât de medicina populară cât şi de cea ştiinţifică, multor categorii de bolnavi.

Pliniu cel Bătrân şi Dioscorides Pedanius, cei mai cunoscuţi farmacologi antici, apreciau însuşirea astringentă terapeutică a merelor, iar sucul de mere era folosit contra tusei. Florile de măr, sub formă de infuzie, serveau pentru combaterea inflamaţiei ochilor, iar merele coapte pentru tratarea rănilor pielii.

Cele mai importante şi numeroase sunt, însă, utilizările interne ale fructelor. Ele se recomandă pentru a ajuta digestia. Aciditatea lor moderată provoacă o importantă secreţie de salivă, stimulează sucurile gastrice şi reglează funcţiile intestinale. Deconstipante renumite sunt merele, perele, gutuile, prunele piersicile şi caisele. Ele au rol important în prevenirea cancerului intestinului gros, tocmai prin înlăturarea constipaţiei. Aceste fructe sunt foarte indicate în infecţiile intestinale (colibaciloză). Fructele au o acţiune benefică asupra diurezei pe care o exercită şi asupra eliminării acidului uric. Din această cauză, sunt recomandate artriticilor, obezilor, reumaticilor, gutoşilor.

Consumul de fructe este, de asemenea, unul din mijloacele de corectare a hipertensiunii arteriale.

Unele fructe (mere, gutui, coacăze, pere) foarte bogate în pectină, care, se consideră că ar avea puterea de a reduce colesterolul din sânge, sunt recomandate în prevenirea aterosclerozei şi a infarctului de miocard.

În medicina populară românească merele erau şi mai sunt folosite pentru eliminarea secreţiilor bronhice, iar fructele fierte, călduţe, aplicate în apropierea urechii, extern, pentru calmarea durerilor în otitele incipiente, rebele şi pentru nevralgiile spontane. Merele rase, fierte în sucul lor şi în ulei în părţi egale, sunt folosite pentru badijonarea rănilor, iar amestecul de tărâţe şi decoct de mere concentrat poate constitui o cataplasmă călduţă, aplicată în zona splinei atunci când aceasta doare, este inflamată, mai ales după un efort fizic susţinut.

Sursă de materii prime pentru industria alimentară. Datorită caracterului sezonier al producţiei de fructe, al dezechilibrului dintre producţie şi consum în unele perioade cât şi a nevoii aportului de fructe în alimentaţie pe parcursul întregului an, este necesară prelucrarea acestora. Din fructe se prepară diverse produse ca : gem, dulceaţă, marmeladă, jeleu, sucuri, siropuri, nectar etc. De asemenea, fructele se folosesc în industria ciocolatei, a uleiului vegetal, se utilizează în cofetărie, patiserie sau în arta culinară: mâncăruri de prune, de gutui, de mere, sos de vişine, de coacăze, de agrişe etc.

Dezvoltarea industriilor din amonte, prin care se pune la dispoziţia pomicultorilor baza tehnico-materială necesară desfăşurării în bune condiţii a activităţii (îngrăşăminte chimice, pesticide, tractoare şi maşini agricole, mijloace de susţinere) şi din aval (ambalaje, transporturi, instalaţii frigorifice, utilaje de prelucrare, etc.), prin care se poate valorifica eficient producţia pomicolă.

Aportul la venitul naţional - prin valoare economică, rezultată din veniturile ce se obţin din comerţul intern şi extern de fructe, pomicultura constituie o sursă sigură de venituri, acestea fiind de peste 5 ori mai mari decât ale culturilor cerealiere (un hectar de livadă echivalează cu 5 ha cultură mare).

Relieful variat al teritoriului românesc, cu versanţi expuşi la soare şi văi adăpostite, care întrunesc condiţii de precipitaţii suficiente, temperaturi moderate, insolaţie favorabilă şi adăpost împotriva curenţilor şi a vânturilor, a favorizat dezvoltarea unui important patrimoniu pomicol.


22

În condiţii normale, producţia de fructe la unele specii depăşeşte nevoile de consum intern, fiind folosită la export în stare proaspătă (măr, prun, căpşun) sau prelucrată (caise, cireşe, vişine, căpşuni, zmeură, mure, afine etc.). În comparaţie cu alte produse agricole, fructele şi produsele din fructe au o valoare de revenire mare, asigurând un comerţ avantajos.

Utilizarea mai eficientă a fondului funciar. Plantaţiile pomicole valorifică mai bine terenurile comparativ cu alte culturi. Este vorba de terenurile în pantă, cu soluri argiloase, din zona dealurilor, improprii pentru culturile de cereale, cât şi nisipurile din sudul şi nord-vestul ţării. Prin sistemul radicular dezvoltat, speciile pomicole valorifică terenul şi în astfel de situaţii, asigurând în condiţiile unor tehnologii adecvate producţii eficiente. Trebuie menţionat faptul că nu valorifică unele terenuri, cum sunt cele cu relieful foarte frământat, cu pante mari, terenuri alunecoase, cu solul subţire sau cele mlăştinoase.

Prin plantarea pomilor pe aliniamentele rutiere, ale căilor ferate, perimetrelor incintelor, drumurile între tarlale etc., unde nu pot fi cultivate alte specii, aceştia îşi pot găsi o folosinţă mai eficientă.

Utilizarea mai eficientă a forţei de muncă. Suprafeţele însemnate de plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi, cantitatea mare de fructe care se obţine (cca. 1400 mii tone/an) ce se realizează, absorb o parte a pululaţiei care participă fie direct la aplicarea tehnologiilor în livezi, fie în activităţi conexe (industria prelucrătoare, comerţul cu fructe, ambalaje, construcţia de maşini, industria chimică etc.) Prin specificul tehnologiilor de cultură, o parte din muncitori sunt ocupaţi permanent (inclusiv iarna), pe o perioadă de circa 10 luni pe an, la tăieri, fertilizări, combaterea bolilor şi dăunătorilor, recoltări, pomicultura fiind un sector intensiv.

Contribuţia la ameliorarea peisajului, la combaterea eroziunii, a poluării aerului, asanarea unor noxe, poluanţi chimici, fonici, etc.

Cultura pomilor are şi o funcţie climatică şi de conservare a solului. Prezenţa într-o anumită regiune, pe un anumit teritoriu a unor plantaţii în masiv, contribuie masiv la modificarea de multe ori esenţială a regimului şi calităţii climatului. Ele purifică aerul de praf, fum şi gaze, asigură o compoziţie normală a atmosferei prin consumul de CO2 şi eliberarea în schimb a unei cantităţi de aproape de 3 ori mai mare de oxigen, atenuează extremele de temperatură, măresc umiditatea relativă a aerului, micşorează viteza vânturilor, favorizează reţinerea zăpezii etc. Plantaţiile joacă un apreciabil rol antierozional, intervenind activ în conservarea solului prin protecţia împotriva eroziunii de suprafaţă şi adâncime, prin evitarea şi împiedicarea alunecărilor de teren, prin fixarea nisipurilor mişcătoare etc.

Conversiunea energiei solare în biomasă. Culturile pomicole au un aport energetic, dovedindu-se incomparabil mai eficiente decât majoritatea culturilor agricole. Spre exemplu, de pe un ha livadă intensivă de măr se obţine o valoare echivalentă cu 5 ha cultivate cu cereale (Popescu M. şi colab., 1992). Datorită metabolismului cu un procent ridicat în procesele bioacumulative, livada este un ecosistem capabil să fixeze şi să convertească foarte eficient energia solară, constituindu-se într-o adevărată uzină biochimică nepoluantă. Valorificarea producţiei secundare. În afara producţiei de fructe, care la majoritatea speciilor pomicole poate depăşi 20-25 t/ha/an, plantaţiile pomicole asigură cantităţi mari de biomasă constituită din ramurile rezultate de la tăieri (1,5-2,5 t/ha/an), frunzele căzute (circa 0,6 t/ha/an), masa lemnoasă provenită din livezile bătrâne care se defrişează (40-60 t/ha), resurse care îşi pot găsi forme superioare de valorificare în cadrul bilanţului energetic al viitorului (Bălan V., 1997). La ora actuală, doar o mică parte din această biomasă este utilizată în industria mobilei (lemnul de nuc, cireş, păr, castan comestibil, trandafir), în sculptură (nuc, migdal), în industria linoleumurilor (nuc), ca sursă de combustibil, etc. Fondul de germoplasmă. Din speciile de pomi şi arbuşti fructiferi din ţara noastră, în decursul timpului, s-au diferenţiat prin munca pomicultorilor anonimi, numeroase soiuri locale cum sunt: Creţesc, Pătul, Domnesc – la măr; Tămâioase, Harbuzeşti – la păr; Boambe de Cotnari, Pietroase negre – la cireş; Tuleu gras, Grase româneşti, Vinete – la prun; de Sibişel, de Geoagiu – la nuc etc., unele dintre ele situându-se în ceea ce priveşte calitatea fructelor la nivelul celor din sortimentul mondial şi chiar depăşindu-le sub unele aspecte. Pe lângă soiurile şi tipurile


23

autohtone, în staţiunile de cercetare se află zeci de mii de hibrizi şi elite în câmpurile experimentale în diferite stadii de selecţie urmând să îmbunătăţească în continuare sortimentele.

Preocupare plăcută pentru diverse categorii sociale (pensionari, intelectuali), prin care se contribuie la ridicarea aspectului arhitectural al clădirilor, la înfrumuseţarea teritoriului urban şi rural. Are, deci şi un rol peisagistic, recreativ-turistic. ZONELE DE VEGETAȚIE ŞI REGIUNILE POMICOLE DIN ROMÂNIA Zonele de vegetaţie

În literatura de specialitate mai recentă, pentru vegetaţia diferenţiată în funcţie de latitudine se utilizează noţiunea de zonă, iar pentru cea determinată altitudinal (de relief) se foloseşte termenul de etaj de vegetaţie.

În ţara noastră se întâlnesc trei zone de vegetaţie (diferenţiate latitudinal) : zona de stepă, zona de silvostepă şi zona pădurilor de foioase, reprezentată prin cer (Quercus cerris), gârniță (Q. frainetto) şi stejar (Q. robur).

Zona de stepă este aceea în care, datorită secetei de lungă durată, pădurile lipsesc, vegetaţia fiind reprezentată prin plante anuale cu durata de viaţă ce nu trece de un sezon şi care, după pieirea lor, nu lasă decât seminţe şi fructe ; uneori se întâlnesc şi tufişuri de specii xerofile şi, mai rar, pâlcuri de păduri din specii termofile, influenţate de factori locali. Această zonă ocupă Bărăganul, partea centrală şi sud-estică a Dobrogei.

Sub raport climatic stepa se caracterizează prin precipitaţii puţine (350—450 mm anual, uneori sub 250 mm), perioade lungi de secetă, umiditate atmosferică scăzută, diferenţe mari între temperaturile maxime din lunile calde şi cele minime, din lunile reci.

Solurile caracteristice sunt cele bălane şi cernoziomurile. Flora pomicolă spontană este foarte săracă, fiind reprezentată, prin speciile Amygdalus

nana, Cerasus chamaecerasus, Prunus spinosa ş.a. În condiţii de irigare, se pot cultiva cu rezultate foarte bune : caisul, piersicul, migdalul,

prunul, părul, gutuiul, cireşul, vişinul, nucul, căpşunul şi alte specii pomicole. Zona de silvostepă este caracterizată prin alternanţa formaţiunii de stepă cu aceea de

pădure. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin speciile de stejar termofile: stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), stejarul pufos (Q. pubescens), stejarul pedunculat (Q. robur) şi gârnița (Q. frainetto), speciile de stejar mezofile : Q. cerris (cerul) şi Q. petraea (gorunul), care cresc în amestec cu frasini sudici, ca: Fraxinus holotricha, Fraxinus oxycarpa şi Fraxinus ornus, carpen (Carpinus orientalis) ş.a. Dintre speciile pomicole spontane se întâlnesc : Cerasus fruticosa, Cerasus mahaleb, Amygdalus nana, Pirus sylvestris ş.a. Se disting o silvostepă sudică şi alta nordică.

Silvostepa sudică este reprezentată prin partea de silvostepă a Dobrogei, Burnas, partea sudică a Olteniei, silvostepa din sudul şi centrul Moldovei. Temperatura medie anuală este de 10,5—11,5°C, iar precipitaţiile însumează 350—500 mm anual.

Silvostepa nordică este reprezentată prin mai multe insule situate la mari distanţe între ele, şi anume: două în nordul Moldovei (una aproape de localitatea Siret, iar alta între Suceava şi Fălticeni), una în centrul Transilvaniei (cunoscută sub denumirea de „Câmpia Transilvaniei"), iar altele în Crişana şi Banat. Temperatura medie anuală în silvostepa nordică este de circa 9°C, iar precipitaţiile de 500 mm anual. În silvostepa din Crişana şi Banat condiţiile de climă sunt apropiate de acelea ale silvo-stepei sudice.

Solurile caracteristice pentru silvostepă sunt cernoziomurile levigate şi cernoziomurile argilice.

În silvostepă, toate speciile pomicole găsesc condiţiile favorabile şi foarte favorabile de creştere şi fructificare.

Zona pădurilor de foioase se împarte în două subzone : una cu păduri de cer şi gârniță, iar alta cu păduri de stejar pedunculat (Q. robur) şi uneori de gorun (Q. petraea).


24

Prima subzonă este mai răspândită în sudul şi vestul ţării, cerul şi gârnița fiind specii termofile. Solul caracteristic acestei subzone este brun roşcat de pădure.

Pentru cea de-a doua subzonă, tipurile de sol caracteristice sunt cele brune podzolite şi cenuşii de pădure.

În ambele subzone există condiţii foarte bune pentru toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră. Etajele de vegetaţie

Etajul gorunului ocupă dealurile mici, mijlocii şi înalte (de la. 200—300 m până la

700 m). Solurile caracteristice acestui etaj sunt : brune podzolite, cenuşii şi soluri podzolite argilo-aluvionare.

În acest etaj, condiţiile de mediu sunt favorabile pentru aproape toate speciile pomicole cultivate la noi.

Etajul fagului ocupă o suprafaţă de aproape două milioane de ha în ţara noastră. Limitele lui inferioare şi superioare variază în funcţie de latitudine, expoziţie, rocă şi alţi factori. Limita inferioară este de 600 m altitudine în Subcarpaţii meridionali, iar în partea nordică de 400—500 m. Limita superioară este de 1 200—1 400 m pe versanţii sudici ai Carpaţilor meridionali.

Temperatura medie anuală variază între 8—9°C la limita inferioară şi 6°C la cea superioară, iar precipitaţiile sunt cuprinse între 600 şi 900 mm, în funcţie de altitudine. Soiurile sunt variate: solurile podzolice argilo-iluviale, brune, brun podzolite, brun-argilice, brun-roşcate (în partea de sud a ţarii), cenuşii (în partea de est a ţării), rendzine, pseudorendzine, soluri negre de fâneață etc.

Spre limita inferioară a etajului sunt condiţii favorabile pentru măr, păr, prun, vişin, nuc, căpşun şi arbuşti fructiferi. Spre limita superioară se întâlnesc Vaccinium myrtillus, V . vitis idaea şi zmeurul sălbatic.

Trecerea de la etajul gorunului la etajul fagului, ca de altfel, şi la celelalte etaje, nu se face brusc, ci adeseori prin păduri de amestec: fag cu gorun la partea inferioară, fag cu brad sau fag cu molid, spre limita superioară.

Etajul coniferelor are două subetaje: al molidului, între 800 şi 1 700 m şi al jneapănului şi ienupărului pitic. Acest etaj nu este favorabil pentru pomicultură, temperatura medie fiind în subetajul molidului de 6°C la limita inferioară şi 2°C la cea superioară, iar precipitaţiile de 700—900 mm anual.

Etajul pajiştilor alpine cuprinde crestele munţilor înalţi, acoperite de vegetaţie ierboasă, scundă şi deseori cu creştere în formă de tufe dese. Acest etaj nu interesează pomicultura.

Zonarea şi microzonarea agroecologică corespunzătoare valenţei ecologice a sortimentului Speciile şi soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi s-au format în anumite condiţii de climă şi sol, definindu-şi în decursul timpului cerinţele faţă de factorii de mediu. Creşterea şi dezvoltarea pomilor fiind în strânsă dependenţă de caracteristicile climatice, cunoaşterea acestora prezintă o deosebită importanţă practică.

Fiecare specie pomicolă şi soi pretinde de la mediu anumite condiţii de viaţă, potrivite însuşirilor ereditare şi corespunzătoare vârstei, fazei de vegetaţie. Acestea influenţează pozitiv sau negativ procesele vitale din plantă. Dacă condiţiile de cultură nu sunt cele corespunzătoare, specia sau soiul nu îşi poate pune în valoare potenţialul productiv, chiar dacă se aplică unele tehnologii superioare. Plecând de la aceste considerente, se consideră că concordanţa dintre cerinţele ereditare ale plantelor şi factorii de mediu constituie prima şi cea mai esenţială condiţie a obţinerii unor producţii mari, constante şi de calitate, deci a eficienţei economice. Studiile şi cunoaşterea aprofundată a condiţiilor de microclimă şi macroclimă, trebuie să stea la baza alegerii terenului destinat plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi. Cunoaşterea


25

acestor cerinţe este necesară pentru stabilirea zonelor favorabile pentru o anumită specie şi soi. Fără cunoaşterea acestor cerinţe, nu se pot obţine rezultate eficiente în producţie. Deşi sunt înmulţite vegetativ şi au ereditate relativ stabilă, soiurile manifestă un anumit grad de plasticitate ecologică, adică se pot adapta într-o oarecare măsură şi la alte condiţii de mediu diferite de acelea în care s-au format. Datorită marii diversităţi a condiţiilor pedoclimatice de la o zonă la alta, nu se cunosc soiuri care să se comporte bine pretutindeni, aşa zisele „soiuri universale”. Există însă „soiuri cosmopolite” ce se cultivă cu rezultate aproape la fel de bune în zone diferite (Jonathan şi Golden delicious la măr, Williams la păr, etc.). Sunt însă specii la care sortimentul este specific fiecărei zone de cultură, alcătuit în general din soiuri formate în acele condiţii. Aşa de exemplu - nucul, la care plasticitatea ecologică este redusă.

Structura sortimentală este constituită în fiecare ţară cultivatoare după criterii precise ce ţin cont de adaptabilitate, calitatea fructelor, preferinţa sau tradiţia consumatorilor, acoperirea unei perioade cât mai mari de consum, cererea pe piaţa externă. De exemplu, la măr (Malus domestica L.) ponderea producţiei este dată de soiul Golden delicious (50% în Franţa, 40% în Italia, 20% în Germania, 15% în România), datorită în special calităţii fructelor sale şi păstrării bune peste iarnă. După Golden delicious, la mare distanţă se situează grupa Red Delicious cu o pondere între 13% în Franţa şi până la 25% în Italia şi 15% în România. Cu pondere mai mică se cultivă soiurile Granny Smith, Reinette de Canada, Melroze, Jonagold, Braeburn, Gala, Elstar – în Franţa, Morgenduft, Annurca, Jonathan, Granny Smith, Elstar, Fuji – în Italia, Cox Orange, Belle de Boscoop, Gloster, Ingrid Marie, James Grieve, Jonathan, Alkmene – în Germania, etc. (Branişte, Amzăr, 2000).

În România, cel mai răspândit soi la măr este Jonathan, apoi Golden delicious, Starkrimson şi Idared, urmate de soiurile noi autohtone Frumos de Voineşti, Pionier, Generos, Ardelean, etc. Creşterea şi fructificarea este influenţată de legăturile reciproce complexe dintre multiplele procese fiziologice desfăşurate la nivelul organelor, în dependenţă de însuşirile genetice, ereditare şi de factorii de mediu. Condiţiile de mediu nefavorabile schimbă mersul unor procese fiziologice ceea ce se reflectă în creşterea organelor şi în fructificarea plantelor (exemplu: - lipsa apei reduce fotosinteza, ceea ce înrăutăţeşte creşterea, transportul substanţelor în plantă, scade turgescenţa celulelor; - excesul încetineşte creşterea rădăcinilor, reduce absorbţia, ceea ce are efecte negative asupra producţiei de fructe).

Zonarea în pomicultură se referă la repartizarea speciilor şi grupelor de soiuri pe teritoriul ţării, în funcţie de condiţiile ecologice generale, altitudine, poziţie geografică şi orografică, etc. Zonarea este un concept complex ce defineşte gradul de favorabilitate al unei zone pentru o anumită structură de specii şi soiuri care se reflectă în productivitatea, calitatea şi rentabilitatea plantaţiilor pomicole. Activitatea de zonare în ţara noastră datează din cele mai vechi timpuri. La sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu pătrunderea unui mare număr de soiuri străine, problema zonării a început să capete o importanţă tot mai mare. S-au remarcat anumite bazine pomicole datorită calităţii fructelor la unele soiuri, dar şi cantităţilor mari de fructe produse. Primele încercări de zonare a soiurilor s-au semnalat în prima parte a secolului al XX-lea, dar au fost legate de o anumită zonă (Rădulescu, 1922, Ştefănescu, 1912, 1920, 1924, Georgian, 1934, Botez, 1938, Bordeianu, 1934, 1944, etc).

Prima zonare a speciilor pomicole în România a făcut-o Costeţchi (1934) şi cuprindea 24 de regiuni pomicole. După anul 1950, sub egida marilor pomicultori (Constantinescu, Bordeianu, Sonea, Ioniţă) a fost concepută prima lucrare complexă privind regiunile pomicole din România. Teritoriul ţării noastre era împărţit în 11 regiuni pomicole, ulterior ajungându-se la 13 regiuni pomicole, fiecare dintre ele se caracterizează printr-un complex de factori ecologici şi social economici. Microzonarea este o operaţiune mai complexă ce implică o cunoaştere detaliată a condiţiilor locale micropedologice şi microclimatice, într-o situaţie corectă, determinată de prezenţa unor versanţi, expoziţii, râuri, complexul sol-subsol, etc.


26

Având în vedere toate aceste aspecte, pentru valorificarea corespunzătoare a teritoriului cu resurse vegetale pomicole, specialiștii au împărțit teritoriul României în zone (regiuni) pomicole. Regiunile pomicole din România În baza studiilor efectuate în cuprinsul ţării noastre, folosind criterii de climă, sol, relief, etc., precum şi lucrările de raionare (1956) şi microraionare (1965), Constantinescu şi Teaci (1967) au stabilit 13 regiuni pomicole (fig. 4):

- 5 regiuni pomicole sunt situate în cadrul ecosistemelor din dealurile subcarpatice şi a piemonturilor;

- 3 în ecosistemele din podişuri şi platforme; - 4 în ecosistemele de şes şi coline; - una în ecosistemul din zona inundabilă a Dunării şi Deltei.

În cadrul fiecărei regiuni, numai anumite terenuri sunt destinate culturii pomilor. Regiunea I: Dealurile subcarpatice meridionale şi de sud-est. Cuprinde partea deluroasă a județelor: Mehedinți, Gorj, Vâlcea, Argeș, Dâmbovița, Prahova, Buzău şi Vrancea. Versanții au înclinare sudică, sud-estică sau sud-vestică; văile râurilor principale, având orientarea nord-sud, sunt largi şi calde, lipsite de curenți reci.

Clima este continentală, atenuată de factorii orografici, hidrografici şi biosferici. Temperatura medie anuală este de 6 … 100C, temperatura normală a lunii ianuarie are valoarea de – 2 … – 30C şi nu scade sub –7,5 … – 8,80C, gerurile sub –24 … – 270C sunt foarte rare, iar durata intervalului fără îngheț este de 160 – 190 zile. Temperatura normală a lunii iulie este cuprinsă între 18 … 210C. Durata medie a perioadei de vegetație este de 235 zile (10.III – 1.XI). Precipitațiile medii anuale variază între 550 şi 1000 mm, iar umiditatea relativă a aerului între 45 – 60 %. Frecvenţa înghețurilor este destul de mare.

Flora pomicolă spontană este foarte bogată şi reprezentată prin: măr pădureţ, păr pădureţ, păducel, cireş păsăresc, porumbar, alun, corn, zmeur şi mur. În depresiunea subcarpatică a Olteniei cresc spontan castanul dulce şi alunul turcesc, iar semispontan smochinul, toate aceste specii constituind indicatori ai influenţei climatului mediteranean.

Fig. 4. Harta regiunilor pomicole din România (după Constantinescu N., Teaci D., 1967)


27

Regiunea a II-a. Piemonturile de vest. Cuprinde dealurile Reşiţei, Lugojului, Făgetului şi podişul Lipovei, depresiunea Haţegului, Orăştiei şi Sebeşului, depresiunea Bozovici (în sud), dealurile Beiuşului şi Gura Honţului, precum şi terasele Crişurilor, suprapunându-se parţial cu judeţele Timiş, Hunedoara, Arad şi Bihor. Versanţii au expoziţii variate: sudice, nordice, estice şi vestice.

Clima este continental-moderată, în general umedă (550—1000 mm precipitaţii anual). Temperatura normală anuală : 6 … 10°C ; temperatura normală a lunii ianuarie : —2 … —4,5°C ; minime absolute : —24 … —27°C ; temperatura normală a lunii iulie: 18 … 21°C. Durata perioadei de vegetaţie este de 240—250 zile, iar a intervalului fără îngheţ de 175—180 zile. Umiditatea atmosferică mai ridicată este consecinţă a invaziei de aer maritim. Brumele târzii de primăvară au frecvenţă redusă şi rareori produc pagube.

Solurile predominante sunt: brun-argilice şi brun-podzolite (70—75%): local soluri podzolice argiloiluviale, brune, pseudorendzine, rendzine, soluri negre de fâneață, soluri erodate şi cu fertilitate în general slabă.

Flora pomicolă spontană este asemănătoare celei din regiunea I. In cultură predomină prunul. Sunt şi centre unde predomină mărul, cu numeroase soiuri autohtone.

Regiunea a III-a. Podişul Someşan. Cuprinde partea deluroasă a judeţelor Maramureş, Satu-Mare, Sălaj, Cluj şi Bihor. Pantele au expoziţie vestică, nordică sau sudică, în funcţie de orientarea văilor.

Clima este continentală-moderată, temperatura medie anuală fiind de 7,5 … 8,5°C, durata intervalului fără îngheţ de 180—190 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 240 zile. Precipitaţiile însumează 650—800 mm anual, iar umiditatea atmosferică este de 70%. Brumele au o frecvenţă scăzută.

Solurile predominante sunt cele brun argilice, brun podzolite, soluri podzolice argiloiluviale, brune local, soluri erodate.

Flora pomicolă este bogată, reprezentată prin aceleaşi specii ca şi în regiunile I şi II. Regiunea a IV-a. Bordura Podişului Transilvaniei şi Ţara Bârsei. Cuprinde dealurile

Sebeşului şi Făgăraşului, cele de la Rupea, Odorhei, Mureş, Reghin şi Bistriţa-Năsăud, precum şi depresiunile Târgului Lăpuş, Baia Mare, Sighet şi Ţara Oaşului, o parte din câmpia judeţului Satu Mare districte insulare din Ţara Bârsei, Miercurea Ciuc, Gheorghieni.

Orografia este foarte variată (văi, dealuri), iar versanţii au orientări diferite. Clima, în general, este rece (excepţie Cisnădie şi Sf. Gheorghe), temperatura medie

anuală variază de ia 4°C până la 8,5°C, iar precipitaţiile însumează 700—1000 mm anual. Solurile predominante : brun argilice, negre de fâneață, lăcovişti şi soluri gleice, soluri

brun podzolite şi brune. Flora pomicolă spontană, este săracă. Regiunea a V-a. Subcarpaţii Orientali. Cuprinde dealurile şi terasele de pe dreapta

Siretului, parţial podişul Fălticeni, depresiunile Liteni, Suceava şi Rădăuţi. Expoziţia este estică şi nord-estică ; văile sunt strâmte şi bântuite de curenţi reci, care

defavorizează creşterea şi rodirea pomilor. Clima este pronunţat continentală, cu ierni geroase prelungite, veri calde şi secetoase.

Temperatura medie anuală este 7 … 8,1°C, iar a lunii ianuarie de —5 , 5 … — 6°C, rar —11°C. Se înregistrează geruri până la —32,7°C, periculoase pentru pomi. Temperatura medie a lunii iulie este de 19,3°C, iar maxima absolută de 37,5"C. Intervalul fără îngheţ are o durată de 150—170 zile, iar perioada de vegetaţie de 220 zile. Pericolul brumelor târzii de primăvară este mare. Precipitaţiile însumează 500— 600 mm anual, iar umiditatea atmosferică este de 65—70%.

Solurile predominante sunt cele cenuşii, brun argilice şi brun podzolite, negre de fâneață. Flora pomicolă spontană este reprezentată prin meri pădureţi, peri pădureţi, porumbar

etc. în cultură, specia predominantă este mărul. Regiunea a VI-a. Podişul Târnavelor. Cuprinde dealurile înalte ale Târnavelor,

dealurile Târnăvenilor, Mediaşului şi ale Sighişoarei. Se suprapune parţial cu judeţele Sibiu, Braşov şi Mureş.


28

Orografia : deluroasă, cu luncile Târnavelor largi şi expoziţia coastelor foarte variată. Clima este continental moderată, temperatura medie anuală fiind de 7,5 … 9,5°C.

Gerurile mari sunt relativ rare. Durata intervalului fără îngheţ este de 160 —185 zile, iar a perioadei de vegetaţie de 235 zile. Precipitaţiile însumează 600—700 mm anual.

Solurile sunt brun argilice, brun podzolite, local negre de fâneață, pseudorendzine, soluri erodate.

Flora pomicolă este săracă în specii şi soiuri locale. Regiunea a VII-a. Câmpia Transilvaniei. Cuprinde zona de silvo-stepă şi forestieră din

centrul Transilvaniei şi Podişul Secaşelor. Clima este continental-moderată, de silvostepă, răcoroasă, potrivit de secetoasă, cu

temperatura medie anuală de 8 … 8,5°C. Intervalul fără îngheţ durează 175 - 190 zile, iar perioada de vegetaţie 240 zile. Îngheţurile târzii de primăvară au loc până la 15 aprilie, rareori şi în mai. Precipitaţiile însumează 550—650 mm anual, iar umiditatea relativă a aerului este de 65—70%. Vânturile sunt slabe. Clima este favorabilă culturii pomilor.

Solurile predominante sunt brun argilice, brun podzolite, negre de fâneaţă, cernoziomuri argilice şi cernoziomuri levigate.

Flora pomicolă este cea caracteristică silvostepei, cultura pomilor fiind slab dezvoltată. Pe văi şi coaste se întâlnesc livezi de prun, măr, cireş şi vişin, precum şi nuci. În unele centre reușește piersicul şi caisul.

Regiunea a VIII-a. Podişul Moldovei. Cuprinde dealurile Bârladului, valea Siretului, dealurile Cozancea, Copălău, Negreşti, Copou, până în Dorohoi; se suprapune parţial cu judeţele Vaslui, Bacău, Iaşi şi Botoşani.

Orografia este foarte variată; predomină pantele orientate spre nord-est şi sud-vest. Clima este pronunţat continentală, temperatura medie anuală fiind de 8,5—9,5°C, iar

precipitaţiile de 440—500 mm anual. Solurile predominante sunt: solurile cenuşii, brune argilice, brun podzolite, cernoziomuri

argilice şi cernoziomuri levigate, solurile podzolice, argiloiluviale, soluri erodate îndeosebi în bazinul Bârladului.

Regiunea a IX-a. Câmpia Română de vest. Cuprinde zona de stepă şi silvostepă din Oltenia şi Muntenia, la vest de linia Mizil-Urziceni-Lehliu-Călăraşi.

Orografia: şes, dealuri şi terase mici. Clima are caracter continental, de silvostepă sau de stepă. Temperatura medie anuală este

de 10—11,5°C, a lunii ianuarie de —2,5 … —3,0°C. Intervalul fără îngheţ are o durată de 178—205 zile, iar perioada de vegetaţie de 245 zile. Precipitaţiile variază de la 350 mm la 600 mm anual. Umiditatea atmosferică este cuprinsă între 56—64%, coborând vara până al 45—50%. Brumele târzii, după 15 aprilie, sunt foarte rare. Se înregistrează vânturi puternice, cu direcţie est-vest, atingând 50—75 km/oră.

Solurile sunt variate: în sud — cernoziomuri, cernoziomuri levigate şi cernoziomuri argilice, psamosoluri la Segarcea-Cujmir, Băileşti-Calafat; în nord — brun roşcat de pădure, aluviale, cernoziomuri de luncă, nisipuri în sudul Olteniei; la Băileşti-Pleniţa, Ciuperceni, Tâmburești, Bechet şi Dăbuleni.

Flora pomicolă este cea tipică de silvostepă şi stepă. Speciile pomicole mai bine reprezentate sunt prunul, corcoduşul, caisul, cireşul, vişinul, mărul, gutuiul, părul, nucul şi dudul.

Regiunea a X-a. Câmpia de vest sau şesul Banatului şi Crişanei. Cuprinde zona de stepă, silvostepă şi de pădure din Banat, Crişana şi Maramureş. Relieful este plan, slab ondulat, sub formă de coline şi dealuri mici, cu puţine depresiuni. Clima este continental-moderată, temperatura medie anuală fiind de 9 … 10,50C. Gerurile

mari se întâlnesc rar. Intervalul fără îngheț durează 185 – 205 zile, iar perioada de vegetație 245 zile. Înghețurile târzii de primăvară au loc până la 15 aprilie, rareori şi în mai. Precipitațiile însumează 550 – 800 mm anual, iar umiditatea relativă a aerului este de 65 – 70%. Vânturile sunt slabe. Clima este favorabilă culturii pomilor.


29

Solurile predominante sunt cernoziomuri, cernoziomuri levigate, cernoziomuri argilice, soluri brune argilice, psamosoluri (la Carei şi Valea lui Mihai).

Flora pomicolă este destul de bogată; în cultură predomină prunul. Regiunea a XI-a. Câmpia Moldovei. Cuprinde stepa şi silvostepa din judeţele Suceava,

Iaşi, Vaslui, Botoşani şi Galaţi, depresiunea Jijia-Bahlui. Orografia este puţin variată. Clima are caracter continental, fiind mai caldă în sud. Temperatura medie anuală este de

8 … 9,5°C, intervalul fără îngheţ durează 175 zile, iar perioada de vegetaţie 236 zile. Oscilaţiile de temperatură sunt mari, minimele absolute atingând —3 0 … — 34°C, iar maximele până la + 40°C. Precipitaţiile însumează 440—550 mm anual. Vara ploile cad rar şi neregulat. Umiditatea relativă este de 57—64%, îngheţurile de primăvară se înregistrează până la 30 aprilie, iar cele de toamnă începând cu 1 octombrie.

Solurile predominante sunt cernoziomurile, cernoziomurile levigate şi cernoziomurile argilice, local solurile cenuşii, destul de fertile.

Flora pomicolă spontană este relativ săracă, fiind reprezentată prin măr pădureţ, păr pădureţ, cireş păsăresc, porumbar ş.a.

Regiunea a XII-a. Bărăganul şi Dobrogea. Cuprinde stepa din sud-estul ţării (judeţele Ialomiţa, Brăila, Constanţa, Tulcea, o parte din judeţele Galaţi şi Buzău).

Relieful este un şes întins şi podiş (în Dobrogea), străbătut de râurile Ialomiţa, Buzău şi Siret.

Clima are caracter continental tipic, de stepă şi stepă uscată, cu călduri excesive vara, dar cu ierni mai puţin aspre. Temperatura medie anuală este de 10 … 11,5°C, intervalul fără îngheţ durează 200—230 zile, iar perioada de vegetaţie circa 250 zile. Vânturile bat puternic iarna. îngheţuri de primăvară se înregistrează până la 15 aprilie, iar toamna după 15 octombrie. Precipitaţiile însumează 350—500 mm (400 mm pe litoral). Umiditatea atmosferică are valori sub 60%, uneori scade până la 50% şi chiar 30%.

Solurile predominante sunt cernoziomurile, cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, soluri bălane (în Dobrogea) ş.a.

Flora pomicolă este tipică de stepă, săracă. Dintre speciile pomicole se întâlnesc: porumbarul, părul pădureţ, mahalebul, vişinul de stepă şi Pirus eleagrifolia. În cultură predomină caisul şi piersicul.

Regiunea a XIII-a. Zona inundabilă a Dunării şi gurile Siretului. Cuprinde fâșia îngustă de-a lungul fluviului Dunărea, de la Giurgiu până la Călăraşi. Are prelungire peste bălţile Borcea şi Brăila până la gurile Siretului şi Delta Dunării. Relieful este plan, cu lunci, grinduri etc. Clima este apropiată de a stepei vecine, atenuată de influenţa Dunării, care favorizează o

umiditate atmosferică ridicată. Solurile predominante sînt aluviunile şi solurile aluviale, uneori foarte fertile. Pe alocuri

se întâlnesc soluri hidromorfe şi halomorfe, improprii pentru pomicultură. Vegetaţia creşte luxuriant. În cultură predomină gutuiul, cu deosebire în Deltă.

***

Dată fiind diversitatea condiţiilor de relief, sol şi mai ales de microclimă din cadrul unei regiuni, pentru microraionarea culturilor se impune delimitarea unor areale microzonale. Microzona, în accepţiunea agroproductivităţii unei culturi reprezintă o categorie calitativă agroecologică de spaţiu geografic, determinată de interacţiunea tuturor factorilor staţionari. Relieful determină modificări deosebite. Are influenţă asupra microclimatului prin orientarea masivului, prin altitudine şi forma pe care o prezintă suprafaţa respectivă. Pentru procesele fiziologice cele mai favorabile sunt pantele cu expoziţie sud-estică, care primesc cele mai mari cantităţi de lumină în prima parte a zilei, caracterizate şi printr-o temperatură mai moderată. Bilanţul apei în sol este influenţat de expoziţie şi pantă. Pe terenurile în pantă, se înregistrează pierderi mai mari sau mai mici de apă prin scurgerile de suprafaţă.


30

Formele de teren joase, fundurile de văi, constituie zone în care se adună aerul rece şi umiditatea este mai ridicată, astfel că în aceste zone brumele şi atacul bolilor criptogamice sunt mai frecvente. Studiile şi cunoaşterea aprofundată a condiţiilor de microclimă şi macroclimă trebuie să stea la baza alegerii terenului destinat plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi. Pentru diagnosticarea şi identificarea unei microzone este necesară a diferenţia ansambluri de elemente identice sau ecologic agroproductive echivalente, cu caractere fizico-geografice complet sau în mare măsură asemănătoare, având soluri de acelaşi tip sau tipuri învecinate, cu volum fiziologic util apropiat şi care sunt apte pentru acelaşi potenţial vegetativ şi productiv, necesitând acelaşi sistem de cultură (Budan, 1993). În cadrul unui sortiment trebuie ales un număr de soiuri care să valorifice în modul cel mai eficient condiţiile naturale din zona respectivă. Mărul, de exemplu, poate creşte şi rodi în mai multe zone şi centre pomicole din ţara noastră, dar numai în unele dintre acestea îşi valorifică pe deplin potenţialul său productiv. În amfiteatrul natural al Olteniei, soiurile târzii de măr pot creşte şi rodi în majoritatea plantaţiilor de măr, dar calitatea fructelor obţinute în partea de nord şi vest a zonei este net superioară celor obţinute în zona de mijloc sau a nisipurilor din sud. COMPONENTELE BIOTOPULUI ECOSISTEMULUI POMICOL Plantele lemnoase în general, din care fac parte pomii şi arbuștii fructiferi specifici climatului temperat, posedă 6 organe distincte: trei sunt părți vegetative – rădăcinile, tulpinile, frunzele, iar alte trei generative – florile, fructele, semințele. Fiecare organ se deosebește ca aspect morfologic, are o structură particulară şi îndeplinește funcții fiziologice specifice, dar toate la un loc constituie organismul viu, unitar, care în cursul ontogenezei creşte şi fructifică.

Creșterea şi fructificarea depind în final de legăturile reciproce complexe dintre multiplele procese fiziologice desfășurate la nivelul organelor, în dependenţă de însușirile genetice ereditare şi de factorii mediului exterior.

Condițiile de mediu nefavorabile schimbă mersul unor procese fiziologice importante, ceea ce se reflectă în creșterea organelor şi în fructificarea plantelor. De exemplu, lipsa apei reduce fotosinteza, ceea ce înrăutăţeşte creşterea, transportul substanţelor în plantă, scade turgescenţa celulelor. Excesul de apă, este de asemenea dăunător, deoarece încetineşte creşterea rădăcinilor, reduce absorbţia, ceea ce are efecte negative asupra producţiei de fructe. Lumina

Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Aceasta este atestată de comportamentul speciilor fructifere spontane, care sunt grupate în luminişuri sau liziere de păduri şi pe versanţii sudici ai dealurilor.

Folosirea mai eficientă a terenurilor ocupate de pomi, necesitatea reducerii consumului de forţă de muncă pe tona de fructe, creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă şi alte considerente au impus creşterea numărului de pomi la hectar şi trecerea la sisteme de cultură intensive şi superintensive. Odată cu creşterea desimii pomilor la unitatea de suprafaţă, lumina ca factor primordial în procesul de fotosinteză capătă noi dimensiuni în tehnologia acestor plantaţii.

Prin fotosinteză, lumina devine principala sursă de energie în sintetizarea substanţelor organice şi a celorlalte procese vitale fiind în ultimă instanţă condiţia de bază în realizarea unor producţii mari de fructe şi de calitate (Mi1ică C. şi col., 1977).

Speciile fructifere cultivate în climatul nostru fac parte din grupa plantelor fotofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Aceasta este atestată de comportamentul speciilor fructifere spontane, care sunt grupate în luminişuri sau liziere de păduri şi pe versanţii sudici ai dealurilor. Există, însă, diferenţe între specii în privinţa cerinţelor faţă de lumină, ceea ce permite clasificarea lor în trei grupe:

- cerinţe mari: nucul, piersicul, caisul, cireşul;


31

- cerinţe mijlocii: părul, mărul, prunul, vişinul; - cerinţe reduse: zmeurul, coacăzul, agrişul (pot creşte şi la lumină difuză). Lumina fiind un factor important în realizarea unor producţii cât mai apropiate de nivelul

potenţialului biologic al speciilor şi soiurilor, se impune ca amplasarea acestora în diferite bazine pomicole ale ţării să se facă şi în funcţie de cerinţele acestora faţă de acest factor.

Temperatura

Temperatura este un factor de vegetaţie foarte important, care condiţionează desfăşurarea proceselor de asimilaţie, respiraţie şi transpiraţie, parcurgerea diferitelor faze de creştere şi fructificare, postmaturarea seminţelor, perioada de viaţă latentă a pomilor în timpul repausului relativ de iarnă etc.

Cantitatea de căldură în ţara noastră diferă foarte mult de la o localitate la alta, prezentând variaţii mari în funcţie de situaţia geografică, latitudine, altitudine, relief, expoziţie, nebulozitate, culoarea solului, direcţia şi intensitatea vânturilor, gradul de acoperire cu vegetaţie, anotimp etc. Încălzirea aerului şi a solului variază de la o zi la alta, de la un an la altul, şi chiar în cursul aceleiaşi zile. Nevoia de căldură a pomilor şi arbuştilor fructiferi este de asemenea foarte variată, dar creşterea şi dezvoltarea lor se înscrie între două valori termice maxime şi minime, Între aceste valori există un optim caloric la care activitatea fiziologică şi biochimică se desfăşoară cu mare intensitate.

Fiecare specie şi chiar fiecare soi are exigente termice specifice. Ca urmare acestui fapt, temperatura are o acţiune limitativă privind răspândirea speciilor şi soiurilor chiar şi în condiţiile ţării noastre.

Temperatura medie anuală - oferă informaţii generale dar utile unor zone sau localităţi. Temperatura medie anuală este cu atât mai valoroasă cu cât se referă la un număr mai mare de ani. Pentru localităţile mai importante din România se găsesc date de peste 100-120 ani cu privire la temperatura medie anuală. Pe teritoriul unei ţări sau zone sunt delimitate spaţiile cu temperaturi medii anuale diferite prin izoterme. Pentru cultura speciilor pomicole cultivate în România se consideră că zonele cu izotermele următoare sunt mai mult sau mai puţin favorabile pentru cultura pomilor fructiferi după cum urmează:

- izotermele de 8 0 şi 9 0C - delimitează zonele favorabile pentru măr, vişin, arbuşti fructiferi, unele soiuri de prun;

- izotermele de 9 0 şi 10 0C - pentru păr, măr, prun, cireş, nuc, alun, gutui, castan; - izotermele de 10 0 şi 11,5 0C - pentru migdal, cais, piersic, alun, nuc, măr, păr, prun, cireş,

vişin, castan. Suma anuală a gradelor de temperaturi pozitive (peste 0 0C).Acest indicator numit şi

bilanţ termic global rezultă din însumarea temperaturii medii zilnice pe intervalul de timp, de la începutul anului şi până la sfârşitul acestuia. Din acest bilanţ termic pot fi evidenţiate sumele gradelor de temperaturi până la declanşarea unei anumite fenofaze. Pentru anumite specii şi soiuri cultivate în condiţii asemănătoare s-a constat că suma temperaturilor se încadrează în anumite limite. Aceasta permite să se aprecieze de ce sumă de grade este nevoie pentru ca un anumit soi să parcurgă o anumită fenofază (pentru înflorit, pentru maturarea fructelor, etc.).

După cerinţele faţă de temperatură, speciile pomicole din România pot fi grupate în 4 grupe (Negrilă A., 1980):

- specii mai puţin pretenţioase la căldură sunt: mărul, vişinul, prunul, alunul, agrişul, coacăzul, zmeurul, căpşunul. Aceste specii rezistă bine la gerurile de peste iarnă şi nu sunt afec-tate de îngheţurile târzii de primăvară, dacă plantaţiile sunt bine amplasate. Se comportă bine până la altitudini cuprinse între 350 şi 900 m, unde temperatura medie anuală este între 7,5 şi 10,5 0C, temperatura medie a verii de 18-20 0C, iar gerurile ating valori de -30 0C până la -32 0C.

- specii cu cerinţe medii faţă de căldură şi anume: părul, nucul, castanul, cireşul, gutuiul. Rezistenţa acestor specii la geruri este bună. Îngheţurile târzii de primăvară afectează destul de rar cireşul, nucul şi uneori părul. Speciile din această grupă reuşesc în regiunile de dealuri cu o altitudine mai mică, cuprinsă între 150 şi 500 m, unde temperatura medie anuală este de


32

cel puţin 9-10,5 0C, temperatura medie a verii de 20-21 0C, iar gerurile nu depăşesc sensibil minimele de -20-30 0C.

- specii cu cerinţe mari faţă de căldură, cum sunt caisul şi piersicul. Aceste specii pot pierde o parte din mugurii floriferi în timpul iernii. Caisul şi piersicul se cultivă în lunca inferioară a Dunării, în Dobrogea şi întreaga câmpie până în zona podgoriilor (190-200 m). În livezile amplasate necorespunzător, îngheţurile târzii de primăvară distrug cu regularitate recoltele caisului, mai rar ale piersicului.

- specii cu cerinţe foarte mari faţă de căldură, includ smochinul, alunul turcesc şi migdalul. Smochinul şi alunul turcesc pot suporta temperaturile scăzute până la -14...-16 0C. Cultura acestor specii în tara noastră este posibilă în câteva centre cu un climat mai dulce, apropiat de cel mediteranean.

Apa

Apa este un factor indispensabil în activitatea vitală a tuturor organismelor, fără apă nefiind posibilă manifestarea proceselor caracteristice vieţii. Procesul de absorbţie a apei decurge în strânsă dependenţă de factorii de mediu (temperatură, umiditatea aerului etc.) şi se realizează prin intermediul rădăcinilor tinere.

Apa are un rol deosebit în viaţa pomilor, fiind unul din elementele constitutive. Rădăcinile pomilor, de exemplu, conţin apă în proporţie de 60-88 %, frunzele 50-70 %, iar fructele până la 85-90 %.

Cerinţele pomilor faţă de apă diferă de la o specie la alta (tabelul de mai jos) şi chiar la aceeaşi specie nevoile diferă în decursul perioadei de vegetaţie.

Pomii şi arbuştii fructiferi au cerinţe mari faţă de apă datorită unui proces foarte intens de transpiraţie în perioada de vegetaţie, activitate care rămâne destul de ridicată şi în perioada de repaus relativ, fapt evidenţiat în special în cazul pomilor tineri.

Cerinţele pomilor faţă de apă (după Popescu M. şi colab., 1992)

Speciile Cerinţele faţă de apă Zonele convenabile pentru cultură

Arbuştii fructiferi Cerinţe foarte mari Zone cu peste 700 mm precipitaţii anuale

Gutuiul, mărul (soiuri târzii), prunul

Cerinţe mari Zone cu 700 mm precipitaţii anuale

Părul, nucul, cireşul, vişinul, mărul (soiuri de vară)

Cerinţe medii Zone cu peste 600 mm precipitaţii anuale

Piersicul, caisul, migdalul Cerinţe reduse Zone cu peste 500 mm precipitaţii anuale

Ca indicator al cantităţilor de apă folosită de către plante se întrebuinţează coeficientul de

transpiraţie, care reprezintă cantitatea de apă ce trebuie să treacă prin plantă pentru ca să se producă o unitate de substanţă uscată. La sămânţoase coeficientul de transpiraţie este cuprins între 150 şi 300 (170 la măr, 140 şi chiar 229 la păr), la sâmburoase între 250-350.

Una din condiţiile de bază în realizarea unor producţii mari şi constante de fructe, an de an, o constituie aprovizionarea solului cu apă la nivelul optim cerut de specie sau soi în tot cursul vegetaţiei.

Nevoile pomilor faţă de apă nefiind aceleaşi în fiecare perioadă de vârstă şi fenofază, nici starea de aprovizionare a solului în apă nu este necesar să fie la acelaşi nivel în toate perioadele şi fenofazele. Cerinţele faţă de apă variază şi în funcţie de vârsta plantaţiilor, dimensiunile coroanei şi a sistemului radicular, concentraţia soluţiilor nutritive din sol, structura şi umiditatea solului, cantitatea precipitaţiilor atmosferice, viteza vântului, intensitatea luminii, mărimea recoltei.

Coeficientul de transpiraţie diferă de asemenea de la un soi la altul, iar în cadrul aceluiaşi


33

soi este în funcţie de portaltoiul folosit. La soiurile de măr altoite pe tipurile de portaltoi vegetativi este mai mare decât la cele de pe portaltoi generativi. Pomii tineri au coeficientul de transpiraţie mai mare decât cei bătrâni, de asemenea pomii cu rod, faţă de cei fără rod. Cu cât umiditatea solului este mai ridicată cu atât coeficientul de transpiraţie pentru acelaşi pom este mai mare. Sporirea concentraţiei soluţiei din sol prin aplicarea de îngrăşăminte, cu condiţia asigurării cantităţii de apă necesară pomilor, are ca efect micşorarea coeficientului de transpiraţie.

Vânturile puternice, umiditatea atmosferică redusă, intensitatea mai mare a luminii măreşte coeficientul de transpiraţie.

Pomii, în general, au cea mai mare cerinţă pentru apă în cursul fazelor de creştere activă a lăstarilor şi fructelor, adică în lunile mai, iunie, iulie şi august. În lunile următoare ale perioadei de vegetaţie, septembrie, eventual o parte din luna octombrie, consumul de apă este relativ mai redus, fiind în funcţie de prezenţa sau absenţa fructelor pe pom.

Limita inferioară a umidităţii din sol, până la care este posibilă viaţa pomilor, este indicată de coeficientul de ofilire, care este aproximativ de 1,5-2 ori mai mare decât coeficientul de higroscopicitate. Ca urmare în ultimă instanţă, în pomicultură nu rezerva de apă totală interesează, ci rezerva de apă utilă sau accesibilă pentru pomi.

În majoritatea zonelor din ţara noastră, în anumite perioade ale anului, apar excese de umiditate sau secetă.

Excesele de umiditate sunt dăunătoare pomilor şi arbuştilor fructiferi. Cu cât excesul de umiditate durează mai mult cu atât devine mai nociv pentru plante. Fenomenul se manifestă cu precădere pe solurile grele fără un bun drenaj. Efectul excesului de umiditate se manifestă prin încetarea creşterii, epinastia curburii frunzelor urmată de veştejire, îngălbenirea şi defolierea prematură, se reduce puternic capacitatea de absorbţie a apei şi scade foarte mult transpiraţia (Kramer, 1969). Prima cauză a pagubelor generate de excesul de umiditate este determinată de apariţia anaerobiozei urmată de tulburarea metabolismului şi de autotoxicitate. La piersic, migdal, cais şi prun, cunoscute ca mai puţin tolerante la excesul de umiditate apare în metabolism glicozidul cyanogenetic, numit prunasin. În condiţiile de anaerobioză prunasinul se hidrolizează în acid cianhidric care este toxic. În funcţie de capacitatea de hidrolizare a prunasinului apare şi rezistenţa plantelor la excesul de umiditate (Rowe şi Catlin, 1972). Simptomul clasic al excesului de umiditate (epinastia curburii frunzelor) este explicată de Kawase (1972) prin formarea în exces a etilenei, urmare a lipsei de oxigen din sol. Fenomenul a fost pus în evidenţă în plantaţiile de prun din Argeş şi Vâlcea, în perioada 1960-1980, pe solurile argiloase şi foarte umede. În astfel de microzone prunul altoit pe mirobolan a pierit în procente foarte ridicate (50-100 %).

Excesul de umiditate se manifestă şi sub formă de inundaţii care uneori pot deveni catastrofale (calamităţi naturale). Acestea constau în acoperirea unor suprafeţe de teren cu apă din ploi torenţiale sau revărsări de torente, râuri, etc. Pagubele se produc prin acoperirea cu straturi de mâl gros urmată de asfixierea sistemului radicular, dezrădăcinarea plantelor, etc. Astfel de fenomene vor putea fi evitate dacă se va ţine seama de amplasarea plantaţiilor, de posibilitatea producerii lor pe anumite suprafeţe de teren.

Precipitaţiile în exces pot influenta negativ creşterea şi dezvoltarea pomilor şi arbuştilor fructiferi. Timpul ploios şi rece opreşte creşterea, micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie şi împiedică colorarea şi maturarea fructelor. În timpul înfloritului, ploile prelungite şi reci aduc mari prejudicii fecundaţiei, spală polenul de pe anterele deschise, diminuează secreţia stigmatului şi împiedică germinaţia polenului, stânjenesc zborul albinelor şi insectelor polenizatoare.

Indirect, apa în exces favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice, iar ploile frecvente fac imposibile şi ineficace tratamentele fitosanitare. În anumite situaţii de relief şi sol, ploile abundente provoacă ridicarea pânzei de apă freatică, sau chiar inundarea livezilor, care dacă sunt prelungite duc la asfixierea rădăcinilor, la debilitarea pomilor şi chiar la moartea lor.

Umiditatea relativă a aerului. Procesele de creştere şi fructificare ale pomilor se desfăşoară


34

în optim în condiţiile unei umidităţi relative a aerului în jur de 70 %. Mărul, fiind specia cea mai pretenţioasă la apă, cere şi umiditate relativă a aerului mai ridicată faţă de celelalte specii pomicole. Caisul şi piersicul prezintă pretenţii mai mici.

Umiditatea ridicată a aerului constituie pe de altă parte un pericol indirect pentru viaţa pomilor favorizând dezvoltarea bolilor criptogamice (rapăn, putrezirea coletului, monilioză etc.). De asemenea, umiditatea relativă a aerului ridicată însoţită de temperaturi mai scăzute şi umiditate în exces a solului, are o acţiune nefavorabilă accentuată asupra capacităţii de păstrare a fructelor.

Scăderea umidităţii relative a aerului sub 40 %, duce la stânjenirea unor procese vitale ale pomilor, favorizând totodată înmulţirea unor dăunători (Tetranichide), iar când aceasta ajunge la valori de 20 % asimilaţia încetează.

Nebulozitatea şi ceaţa influenţează cultura pomilor fructiferi prin faptul că împiedicând radiaţia solară, slăbesc procesul de fotosinteză al pomilor. În zonele unde obişnuit cerul este acoperit cu nori o mare parte din an, sau în zonele favorabile culturilor pomicole în anii cu nebulozitate şi ceaţă frecventă, fructele nu se maturează normal, calitatea lor este inferioară (conţinut scăzut în zaharuri, aciditate ridicată, rugozitate la Golden delicious etc.), lăstarii nu îşi coc bine lemnul şi în majoritatea cazurilor degeră peste iarnă, diferenţierea mugurilor de rod este slabă.

Zăpada, prin topirea lentă, contribuie la creşterea rezervei de apă din sol. Apără rădăcina pomilor şi culturile de căpşuni de îngheţ. Zăpada are însă uneori şi o influentă negativă asupra pomilor, deoarece atunci când se depune în cantităţi mari pe ramuri, le dezbină şi le rupe.

Grindina este un fenomen natural greu de combătut cu mijloacele actuale. Cade în timpul cel mai călduros al anului, de obicei ziua. Prin sfâşierea frunzelor micşorează fotosinteza, loveşte, rupe, zdrobeşte şi distruge rodul, lăstarii şi chiar ramurile. Provoacă răni pe tulpini şi fructe care se vindecă greu, constituind, totodată, porţi de infecţie pentru bolile criptogamice. Ca regulă generală la înfiinţarea plantaţiilor trebuie să se evite locurile bântuite frecvent de grindină.

Roua are în general un efect favorabil, deoarece sporeşte umiditatea aerului în special în plantaţiile amplasate pe terenurile nisipoase, însă poate avea şi efecte negative prin favorizarea dezvoltării anumitor boli criptogamice. Cantitatea de apă ce se poate acumula din rouă este de circa 30 mm anual.

Chiciura şi poleiul au o acţiune nefavorabilă asupra pomilor putând vătăma ramurile şi mugurii de rod, prin asfixierea acestora sau frângerea ramurilor, în cazul poleiului.

Aerul

Din punct de vedere practic, pentru ecosistemul pomicol prezintă importanţă compoziţia aerului din atmosferă şi din sol, mişcarea aerului şi conţinutul acestuia în elemente poluante.

Compoziţia aerului din atmosferă. Dintre componentele aerului, prezintă importanţă deosebită oxigenul şi dioxidul de carbon. Oxigenul este utilizat în procesul de respiraţie, iar dioxidul de carbon în procesul de fotosinteză, el intrând în compoziţia atmosferei în proporţie de 0,03 %.

Asigurarea cu CO2 în cazul livezilor este foarte importantă şi se realizează în primul rând prin mişcarea aerului care deplasează straturile cu conţinut micşorat de CO2 în urma activităţii de fotosinteză şi aduce mase de aer cu o concentraţie normală în C02.

0 sursă importantă de CO2 o constituie solul, care în urma descompunerii materiilor organice emană mari cantităţi de CO2 care în cazul unei temperaturi şi presiuni atmosferice favorabile ajunge uşor în micro-atmosfera plantaţiei de pomi.

Afânarea permanentă a solurilor face posibilă asigurarea în permanenţă a necesarului de oxigen pentru descompunerea materiilor organice şi în acelaşi timp pătrunderea dioxidului de carbon în atmosfera livezii. În condiţii favorabile, conţinutul de CO2 în atmosfera din vecinătatea solului, poate să ajungă până la 0,20-0,25 %. Concentraţia mai mare de CO2 contribuie la intensificarea procesului de asimilaţie, în condiţiile creşterii concomitente a temperaturii şi intensităţii luminii. În acest context fertilizarea cu îngrăşăminte organice contribuie, pe lângă


35

aprovizionarea cu substanţe nutritive a solului, şi la o mai bună aprovizionare cu CO2. În plantaţiile pomicole unde nu se folosesc îngrăşămintele organice pentru fertilizarea

solului, concentraţia de CO2 aflat la dispoziţia pomilor nu depăşeşte de regulă nivelul de 0,03 %. Compoziţia aerului din sol. Solul având o structură granulară, conţine în spatiile lacunare o

cantitate de aer, cu atât mai mare cu cât pământul este mai uscat. Pe măsură ce solul devine mai umed apa înlocuieşte aerul. Prezenţa aerului este însă indispensabilă pentru viaţa plantelor şi a microorganismelor din sol.

Compoziţia aerului din sol nu diferă mult de a celei din aer, este totuşi mai săracă în oxigen, dar conţine mai mult CO2. Faptul acesta se datorează activităţii rădăcinilor, precum şi proceselor de descompunere şi putrezire a materiilor organice, aflate sau încorporate în sol.

Cantitatea de CO2 creşte cu adâncimea, cu temperatura şi umiditatea solului, iar cea de oxigen scade.

S-a constatat că în cazul livezilor de pomi situate pe soluri cu o textură grosieră, conţinutul în oxigen scade mai puţin cu adâncimea decât în cazul livezilor situate pe soluri grele. Oxigenul din sol este un element foarte important pentru activitatea rădăcinilor şi a microflorei.

La o concentraţie mai mare de 1-2 % CO2 în sol, acesta devine dăunător dezvoltării organismelor vii.

Lipsa de oxigen din sol poate avea efecte nocive pentru rădăcinile pomilor şi pentru că în procesul de descompunere a materiei organice în lipsa oxigenului pot rezulta compuşi dăunători plantelor. Astfel, în solurile bine aerate, pe lângă CO2, mai rezultă NO3, SO2, Fe+++ şi Mn++, pe când în solurile neaerate, umede, predomină descompunerile anaerobe din care rezultă CH4, SH2, CO2, compuşi aldehidici, NH3, Fe++, Mn+, compuşi care au efecte negative asupra germinaţiei seminţelor, a creşterii şi dezvoltării rădăcinilor etc. Aceste fenomene se întâlnesc în plantaţiile pe terenurile podzolice, gleizate, cu exces de umiditate, mai ales atunci când prin desfundare sau arătură adâncă se aduce la suprafaţă sol din straturile cu o fertilitate foarte scăzută, cu un conţinut ridicat de fier şi mangan. Sub influenţa aerului iau naştere forme foarte toxice pentru plante, sau forme inaccesibile pomilor cum sunt fosfaţii de fier.

Există o interacţiune directă între nevoia de oxigen a rădăcinilor şi temperatura solului; concentraţia în oxigen a atmosferei solului trebuie să fie cu atât mai mare cu cât temperatura este mai ridicată (Trocme S. şi Grass R., 1968). Consecinţele unei proaste aerisiri a solului variază cu faza de vegetaţie, fiind deosebit de dăunătoare în fazele în care transpiraţia este activă.

Atunci când este vorba de submersie durata perioadei critice este mult mai scurtă în timpul vegetaţiei (2-12 zile), decât în timpul repausului relativ când este de 80-150 zile (Lazăr A., 1966).

Mişcarea aerului. În aer nu există niciodată stare perfectă de stabilitate. Mişcările verticale sau orizontale, de multe ori aproape imperceptibile, iau naştere în interiorul plantaţiei datorită încălzirii sau răcirii în măsură diferită a solului sau a diferitelor organe aeriene ale pomilor, temperaturii diferite a aerului în diferite zone ale plantaţiei, ca urmare a densităţii şi orientării rândurilor etc.

Mişcarea permanentă a aerului asigură primenirea cu O2, CO2, şi reducerea excesului de umiditate atmosferică.

Mişcările de aer moderate, respectiv vânturile slabe, măresc intensitatea transpiraţiei şi a evaporaţiei din livadă prin înlocuirea aerului mai bogat în vapori de apă cu altul mai sărac, proces care este negativ în cazul bilanţului deficitar în apă, dar pozitiv pentru prevenirea bolilor criptogamice.

0 mişcare convenabilă a aerului în plantaţiile de pomi se realizează pe terenurile în pantă uşoară, urmate de cele plane. Cele mai nefavorabile din acest punct de vedere sunt terenurile de pe fundurile văilor, ceea ce explică de ce în astfel de locuri, din regiunile ploioase, bolile criptogamice se dezvoltă mai puternic.

Vânturile puternice sunt totdeauna nefavorabile deoarece sub acţiunea lor mecanică se produc pagube în plantaţiile pomicole prin ruperea frunzelor, fructelor, lăstarilor, ramurilor, a pomilor şi chiar dezrădăcinarea lor. În timpul înfloritului pot fi distruse florile, se împiedică


36

zborul albinelor şi a altor insecte polenizatoare, stânjenindu-se polenizarea. Cele mai mari pagube se înregistrează prin scuturarea fructelor, în special la pomii înalţi şi

în cazul formelor de coroană liberă, de mare volum, spre deosebire de formele de coroană de mic volum situate aproape de nivelul solului unde de regulă intensitatea vântului este mai redusă.

În cazul livezilor mari, compacte, viteza vântului se reduce simţitor către interiorul acestora. După măsurătorile efectuate de Szurbeczki Z. (1968), vânturile de putere mijlocie, în cazul gardurilor pomicole compacte, îşi reduc viteza faţă de cea măsurată deasupra plantaţiei în următoarele procente:

- la 30-40 % la înălţimea de 250 cm; - la 15-25 % la înălţimea de 150 cm; - la 0-10 % la înălţimea de 50 cm. Vânturile slabe (adieri) ajută la polenizarea speciilor cu polenizare anemofilă (nuc, alun,

castan), motiv pentru care nu se recomandă plantarea acestora pe locuri ferite complet de curenţi de aer.

Este constatat faptul că pomii din plantaţiile expuse vânturilor dominante puternice se apleacă într-o singură direcţie, mai ales în cazul portaltoilor de vigoare slabă sau mijlocie, cu înrădăcinare superficială.

În timpul iernii, vânturile puternice accentuează efectul negativ al temperaturilor scăzute, sporind procentul mugurilor, ramurilor sau a pomilor degeraţi. De asemenea, acestea spulberă zăpada favorizând îngheţarea solului şi degerarea parţială a rădăcinilor. Terenurile expuse vânturilor puternice trebuie evitate pentru cultura pomilor sau plantarea acestora să aibă în vedere specii mai rezistente la vânt cum sunt: nucul, cireşul, vişinul. Portaltoii cu înrădăcinare puternică sau susţinerea pomilor pe spalier sunt obligatorii în zonele cu vânturi. În cazuri extreme se vor planta perdele de protecţie, perpendicular pe direcţia vânturilor dominante, din specii silvice repede crescătoare şi greu penetrabile.

Solul

Solul este principalul factor de mediu de care depinde producţia de fructe în cazul în care condiţiile climatice cerute de specie, soi şi portaltoi sunt asigurate.

Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul de producţie pe care îl posedă, depinde de însuşirile fizico-chimice şi biologice ale lui.

Principalele elemente fizice, hidrofizice şi chimice care trebuie avute în vedere pentru cultura pomilor sunt: grosimea stratului de sol; alcătuirea granulometrică; volumul edafic util; porozitatea; starea de gleizare; conţinutul în humus; conţinutul în principalele substanţe minerale şi microelemente; reacţia solului; conţinutul de carbonaţi şi adâncimea apei freatice.

Însuşirile fizice. Dintre însuşirile fizice ale solului de prima importanţă sunt: textura, grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini, structura şi adâncimea apei freatice.

Textura acţionează în mod direct asupra creşterii şi dezvoltării pomilor, deoarece de ea depinde regimul de apă, aer, căldură, fertilitatea solului, precum şi modul de dezvoltare a sistemului radicular. După textură, solurile pot fi clasificate în următoarele grupe mari: soluri nisipoase, lutoase şi argiloase. Între aceste grupe există categorii intermediare.

Solurile nisipoase sunt caracterizate printr-un conţinut de peste 80 % nisip, iar restul de 20 % este format din mâl şi argilă, precum şi un conţinut în humus între 0,5 şi 1,5 %.

Solurile nisipoase au în general o fertilitate naturală redusă, sunt lipsite de structură, au permeabilitate mare pentru apă şi aer, se încălzesc uşor şi pierd uşor apa prin evapo-transpiraţie şi infiltraţie dacă nu au straturi feruginoase compacte în adâncime care să împiedice infiltraţia şi levigarea substanţelor nutritive în profunzime. Având o higroscopicitate mică, valorifică mai bine precipitaţiile mici sau roua, comparativ cu solurile argiloase.

În regiunile cu precipitaţii normale şi cu pânza freatică la adâncimi nu prea mari, 1,5-4 m, pe nisipurile semimobile, slab humifere, cu un conţinut de 0,6-l % humus şi peste 5 % argilă, reuşesc aproape toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră: mărul, părul, prunul, piersicul, vişinul, cireşul, coacăzul negru, asigurând producţii mari şi constante de la an la an (solurile


37

nisipoase din Oltenia şi nord-vestul ţării). În general aceste soluri necesită aplicarea frecventă a îngrăşămintelor organice, iar pe nisipurile uscate este obligatorie irigarea culturilor.

Solurile lutoase, după conţinutul în nisip, mâl şi argilă, se clasifică în: nisipo-lutoase (cu 10-20 % argilă); luto-nisipoase (cu 15-30 % argilă); lutoase (cu 25-37 % argilă) şi luto-argiloase (cu 35-45 % argilă).

Acestea sunt cele mai potrivite pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, prin faptul că permit o bună dezvoltare a sistemului radicular, pot înmagazina şi păstra apa, permiţând în acelaşi timp infiltrarea excesului de apă (dacă nu sunt amplasate pe un strat de glei). Sunt bine aerate, se încălzesc uşor şi conţin suficiente substanţe nutritive. În caz de nevoie însuşirile fizice, chimice şi biologice pot fi îmbunătăţite prin aplicarea de gunoi de grajd şi amendamente.

Conţinutul în argilă, component principal al acestor soluri, determină gradul de favorabilitate pentru creşterea şi dezvoltarea pomilor. Acesta variază de la specie la specie, situându-se pentru prun la 40 %, pentru măr la 20-40 %, iar la păr circa 25-30 % (Teaci D. şi col., 1977).

Solurile argiloase au un conţinut de argilă de peste 45 %, sunt compacte, greu permeabile pentru apă, puţin aerate, de regulă mai acide, umede şi reci. Deşi mai bogate în substanţe nutritive, sunt greu penetrabile pentru rădăcini, necorespunzătoare pentru cultura speciilor pomicole. Ele prezintă multe neajunsuri printre care creşterea slabă a rădăcinilor, recolte mici şi nesigure şi prelungirea perioadei de vegetaţie până toamna târziu, ceea ce atrage după sine micşorarea rezistenţei la ger. Cu toate acestea, pe anumite soluri argiloase cum sunt cele negre de fâneaţă se pot înfiinţa plantaţii intensive de măr, prun, coacăz negru şi afin, cu condiţia realizării unui drenaj corespunzător înainte de plantare (Lazăr A. şi Pop A., 1980).

Printre tipurile de sol din ţara noastră, cele situate în zona stejarului şi fagului, solurile slab podzolice, cum sunt: brune de pădure, brune roşcate de pădure şi aluviunile, sunt favorabile pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi. În condiţii speciale de organizare, amenajare şi fertilizare pot fi folosite cu succes pentru cultura pomilor chiar solurile puternic podzolite.

În zonele de silvostepă sunt bune pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi cernoziomurile levigate şi aluviunile.

În zona de stepă, pe lângă cernoziomuri şi aluviuni, corespund pentru pomicultură şi solurile nisipoase dacă subsolul este mai compact şi dispun de surse de apă pentru irigare.

Nu corespund pentru cultura pomilor terenurile mlăştinoase, sărăturoase, pietroase şi cele calcaroase cu un conţinut de peste 8-10 % calcar activ.

Structura. Un sol bine structurat asigură condiţii optime pentru aprovizionarea rădăcinilor pomilor cu aer, apă şi substanţe minerale. Starea structurală imprimă solului o serie de însuşiri cum sunt: porozitatea şi elasticitatea, însuşiri care au o puternică incidenţă asupra fertilităţii.

Solurile cele mai corespunzătoare pentru plantaţiile de pomi şi arbuşti fructiferi, sunt cele cu structura fragmentară, stabilizată, cu o macro-porozitate care să permită drenarea uşoară a apei în exces şi o micro-porozitate care să asigure reţinerea apei la nivelul optim din capacitatea de câmp.

Grosimea solului. Pentru creşterea şi dezvoltarea normală a sistemului radicular, pomii preferă solurile profunde, cu orizontul (A+B+C) până la 2 m, iar în cazul portaltoilor vegetativi cu înrădăcinare mai superficială de cel puţin 1 m. Cele mai corespunzătoare soluri sunt cele cu orizontul A bogat în humus şi substanţe nutritive în stare asimilabilă. Orizonturile B şi C au un conţinut mai sărac în humus, aer şi un număr mai redus de microorganisme aerobe, eliberând mai greu substanţele nutritive. Aceste orizonturi în cazul pomilor prezintă importanţă în special pentru aprovizionarea cu apă.

Ca urmare acestui fapt, la alegerea terenurilor pentru plantaţiile pomicole se va ţine cont şi de adâncimea de răspândire a rădăcinilor în funcţie de specie, soi şi portaltoi. Din cercetările efectuate în ţara noastră rezultă, spre exemplu, că nucul şi părul pe sălbatic cer soluri profunde, de până la 3 m; mărul pe sălbatic, prunul şi caisul pe mirobolan au nevoie de soluri cu grosimea până la 2 m; mărul pe vegetativ şi vişinul se dezvoltă bine pe soluri cu grosimea de 1-2 m; alunul, coacăzul negru, zmeurul, agrişul şi afinul pot fi cultivate pe soluri mai subţiri, de 0,6-1 m.


38

Studiile pedologice ale solurilor pe care urmează să se înfiinţeze plantaţii pomicole sunt obligatorii. Acestea trebuie să furnizeze date cu privire la grosimea solului şi a orizonturilor care îl compun, asupra texturii şi structurii, a eventualelor straturi compacte sau de altă natură (pietriş, piatră de var, argile compacte, straturi de glei impermeabile cu concreţiuni feruginoase sau fero-manganoase toxice etc.).

În baza studiilor se vor exclude de la plantare solurile subţiri, cu bolovani, cu pietriş, cele argiloase grele şi cu exces de umiditate.

Grosimea stratului de sol. Se consideră că adâncimea de 1 m este obligatorie şi suficientă, deşi numeroase specii pomicole (păr, cireş, prun, cais, nuc) formează rădăcini care ajung la 3-4 m adâncime. Importantă pentru creşterea pomilor este, de fapt, nu numai grosimea de 1 m a solului, indiferent de natura sa, ci aşa-numitului „volum edafic util”, adică partea de material fin fără elementele de schelet din profilul de sol calculat pe o secţiune de 1 m.

Pentru aprecierea însuşirilor fizice şi chimice profilele trebuie deschise până la cel puţin 1 m, recoltând probe de sol la trei adâncimi: 0-20 cm, 30-50 cm şi 60-80 cm.

Alcătuirea granulometrică. Dacă pomii şi arbuştii fructiferi cresc şi se dezvoltă bine, aceasta constituie premisele unei capacităţi de producţie mari, ce se realizează şi datorită unui conţinut echilibrat de argilă, mâl şi nisip.

Adâncimea apei freatice constituie, de asemenea, un important factor limitativ în alegerea terenurilor destinate noilor plantaţii de pomi. În aprecierea acestui factor trebuie să luăm în considerare nivelul maxim pe care-1 poate atinge apa freatică în cel mai umed sezon al anului sau în timpul altor perioade, când nivelul apei se poate ridica cel mai mult. Nivelul ridicat al apei freatice determină apariţia fenomenului de gleizare, orientarea rădăcinilor spre, suprafaţă, provoacă asfixia radiculară.

Nivelul minim faţă de suprafaţa apei freatice pentru măr şi păr altoit pe portaltoi vegetativ - trebuie să fie de 1,5 m, iar în cazul altoirii pe franc, 2-2,5 m. În cazul speciilor cais, piersic, nuc, adâncimea apei freatice trebuie să fie la cel puţin 2,5-3 m.

Însuşirile hidro-fizice ale solului, în mod deosebit porozitatea şi capacitatea de apă utilă, manifestă o importantă influenţă asupra creşterii şi rodirii pomilor. De fapt aceste însuşiri sunt condiţionate de alcătuirea granulometrică a solului, de starea de structurare a acestuia şi de posibilităţile de drenaj.

Gleizarea. 0 însuşire importantă a solului, constituind un factor limitativ în procesul general de creştere şi rodire al pomilor, o constituie starea de gleizare a solului, determinată fie de apele freatice, fie de cele stagnante deasupra unui orizont impermeabil, fie din izvoarele de coastă. Starea de gleizare influenţează direct procesul de creştere, determinând asfixierea radiculară. Cea mai sensibilă specie s-a dovedit a fi cireşul, care piere la faze destul de slabe de gleizare atât ca durată, cât şi ca intensitate, urmat de prun, piersic, cais. Pe solurile gleizate sau pseudo-gleizate - lăcovişti, podzoluri, soluri pseudo-gleizate, dacă nu pot fi eliminate la plantare, se recomandă plantarea pomilor pe biloane de 40-60 cm, asigurând scurgerea apelor prin rigolele formate între acestea.

Însuşirile chimice ale solului. Dintre însuşirile mai importante ale solului, pe care urmează a înfiinţa plantaţiile pomicole, trebuie analizate: conţinutul în humus, azot, fosfor şi potasiu ca forme accesibile, conţinutul în calcar activ, reacţia solului.

Conţinutul în humus influenţează negativ creşterea şi rodirea pomilor atunci când scade sub 2 % sau când depăşeşte 5-6 %. Cele mai echilibrate creşteri ale pomilor se înregistrează pe soluri cu 2-3 % humus, atunci când şi însuşirile fizice şi hidrofizice sunt favorabile.

Solurile slab humifere, cele puternic erodate, solurile podzolice, argilo-iluviale, ca şi cele cu conţinut prea ridicat de humus, negre de fâneţe şi altele, nu asigură o creştere şi dezvoltare echilibrată a pomilor.

Pentru cultura pomilor o importantă deosebită prezintă reacţia solului şi conţinutul în elemente minerale: azot, fosfor, potasiu, calciu, fier, bor, magneziu, zinc, sulf, cupru etc., precum şi prezenţa unor săruri nocive (mai ales cloruri).

Prezenţa azotului în sol constituie, de asemenea, un factor important pentru procesul de


39

creştere şi rodire. Insuficienţa azotului determină încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor şi a rădăcinilor, reducerea procesului de înflorire şi fructificare, căderea prematură a frunzelor. Azotul se găseşte iniţial în sol sub formă organică: humus, masă microbiană etc. El suferă o serie de procese care îl transformă în stare minerală: nitraţi (principala formă sub care azotul este absorbit de pomi), nitriţi, amoniac. Acest proces începe în primăvară, realizând un maxim de intensitate în vară, pentru ca la sfârşitul toamnei azotul să sufere o transformare în sens opus, din forme minerale în forme organice sub care este stocat în sol. În aceeaşi perioadă o parte din nitraţi poate fi spălată în profunzime fie prin precipitaţii abundente, fie printr-un regim excesiv de irigare. În activitatea de administrare a îngrăşămintelor cu azot trebuie să ţinem seama de aceste procese şi să le corelăm cu cerinţele specifice ale diferitelor plante pomicole.

În general, pomii trebuie să găsească azotul sub forme asimilabile în sol, primăvara devreme, în perioada de înflorire-legare-creştere intensă şi toamna, în perioada de creştere a rădăcinilor şi acumulare de rezerve în plantă.

Prezenţa fosforului în sol favorizează creşterea organelor vegetative (lăstari, frunze, rădăcini), diferenţierea mugurilor de rod, creşterea fructelor, transformarea amidonului în zahăr, contribuie la sporirea rezistenţei la ger a pomilor şi a arbuştilor fructiferi. Acidul fosforic din sol este, însă, în mică măsură accesibil pomilor şi foarte puţin mobil. De aceea, este obligatorie aprecierea riguroasă - în funcţie de prezenţa în sol şi cerinţele speciei pomicole cultivate - a cantităţii de îngrăşământ cu fosfor necesară şi încorporarea acesteia în profunzime, odată cu operaţiunea de desfundare a terenului înainte de plantare.

Potasiul este, de asemenea, deosebit de util, contribuind la creşterea lăstarilor şi rădăcinilor, la îngroşarea tulpinii, creşterea şi maturarea fructelor, măreşte rezistenţa la ger a pomilor. În sol potasiul este puternic fixat prin conţinutul de argilă. Solurile argiloase, deşi pot conţine importante cantităţi de potasiu, numai în măsură redusă acesta poate să devină accesibil pomilor. În solurile nisipoase acest element este mai mobil. Ca şi în cazul fosforului îngrăşămintele cu potasiu este bine să fie incorporate în profunzime odată cu mobilizarea adâncă a solului înainte de plantare.

Prezenţa calciului în sol contribuie la realizarea unui echilibru fiziologic între diferitele elemente şi microelemente din soluţiile nutritive. Prezenţa sa în exces inhibă absorbţia unor elemente ca magneziul, sau microelemente ca fier, zinc, mangan, bor. La rândul său, conţinutul de calcar din sol este blocat în solurile cu procent ridicat de potasiu şi azot. Gradul de rezistenţă sau sensibilitate al diferitelor specii pomicole şi portaltoi faţă de conţinutul de calcar în sol este variabil: mărul suportă până la 12 %, piersicul numai 7-8 %, părul altoit pe franc suportă până la 15 %, dar altoit pe gutui numai 8 %.

Microelementele. Deosebit de utile sunt în economia generală a procesului de creştere şi rodire a pomilor şi arbuştilor fructiferi microelementele: fier, mangan, zinc, bor. Fierul este, în general, prezent în solurile pe care se înfiinţează plantaţiile pomicole, dar asimilarea sa este blocată adeseori de excesul de calcar activ.

Reacţia solului constituie, pentru plantele pomicole, un factor ecologic cu importante implicaţii în procesul de creştere şi rodire. Acest factor influenţează în mod diferenţiat speciile de pomi şi arbuşti fructiferi. Fiecare specie îşi desfăşoară în optim procesul de creştere şi rodire, numai într-un anumit domeniu de favorabilitate al reacţiei solului. Astfel, mărul preferă soluri uşor acide, urmat de prun, în timp ce părul preferă soluri neutre şi se înscrie într-un domeniu îngust de favorabilitate. Se constată că mărul, de exemplu, poate creşte în, limite de pH variind între 4,5-8, dar limitele optime se situează între 5,2-6,8. Intervalul optim pentru păr se deplasează către o reacţie neutră spre alcalin, limitele fiind mai strânse: pH 6,5-7,5.

În ceea ce priveşte reacţia solului în funcţie de textura solului, se constată că ea modifică li-mitele ecologice şi optimul economic. Astfel, la măr, pe solurile cu textură grosieră, nisipoase şi nisipo-lutoase, limitele sunt mai largi pH = 5,7-8, iar optimul economic între pH= 5-6. Pe solurile mijlocii reacţia optimă a solului este: pH - 5,8-7,8. Pe solurile argiloase limitele ecologice de favorabilitate pentru măr se extind variind între pH = 4,5-8,4, iar intervalul optim este cuprins între pH = 5,6-7,2. Aceasta îşi are explicaţia în faptul că, pe măsura creşterii


40

conţinutului de argilă, sistemul este mai tamponat atât în domeniul acid, cât şi în cel alcalin. Cercetări efectuate de D. Teaci (1985) arată că prezenta într-un sol cu reacţie acidă a

aluminiului mobil, în concentraţie de peste 15 mg la 100 g sol pentru păr şi 8 mg la 100 g sol pentru măr, constituie un factor de restricţie ecologică, condiţionând dezvoltarea şi distribuţia sistemului radicular în sol. În condiţiile unui sol cu pH mai mare sau egal eu 7,5, factorul restrictiv este carbonatul de calciu - element care, depăşind 15 %, determină modificări de dezvoltare şi distribuţie a sistemului radicular.

Fenomenul de „oboseală” a solului. Înfiinţarea unei plantaţii de pomi pe aceeaşi suprafaţă de pe care a fost defrişată o altă plantaţie duce la apariţia unor deficienţe: creşteri reduse, intrare pe rod lentă, dezvoltare redusă a sistemului radicular, producţii scăzute şi scurtarea ciclului de creştere şi rodire. Aceste aspecte sunt mai evidente în sistemul intensiv de cultură în care plantaţiile se succed în cicluri rapide, în situaţia replantării cu aceeaşi specie de pomi, la sâmburoase şi îndeosebi la piersic, dar şi la măr, cireş.

Fenomenul se manifestă şi în cazul plantării altor specii: piersic după cireş, cais, prun sau cireş după piersic etc. Portaltoiul poate influenţa acest fenomen: piersicul altoit pe prun sau mirobolan (corcoduș) este mai puţin afectat decât cel altoit pe piersic.

Cauzele care determină acest fenomen negativ sunt: - tulburări de nutriţie, determinate de lipsa unor macro- şi microelemente, ca urmare a

consumului selectiv al culturii precedente; - acumularea de toxine secretate de rădăcinile pomilor din plantaţia anterioară. Rădăcinile

unor specii pomicole - piersic în special - emit substanţe toxice pentru alţi pomi din aceeaşi specie;

- acţiunea nematozilor, directă sau indirectă, prin leziunile provocate rădăcinilor, determină formarea unor enzime capabile să producă hidroliza amidonului la piersic, cu consecinţa formării unor substanţe toxice pentru rădăcina pomilor nou plantaţi.

Soluţia cea mai sigură în astfel de situaţii este cea a rotaţiei culturii, evitarea replantării imediate şi în nici un caz cu aceeaşi specie, cultivarea câţiva ani a unor culturi erbacee, anuale sau perene. Dacă din motive economice sau organizatorice suntem obligaţi să reînfiinţăm imediat plantaţia, se va trata terenul cu substanţe nematocide (Lanatta, 1965) şi adoptarea unui alt sortiment de specii şi portaltoi.

Relieful

Factorii de climă şi sol sunt în strânsă corelaţie şi variază foarte mult în funcţie de relief. Cunoaşterea influenţei diferitelor forme de relief asupra creşterii şi dezvoltării pomilor

prezintă o importantă deosebită. Faţă de terenurile plane unde principalii factori de vegetaţie (lumina, căldura, apa,

substanţele nutritive, grosimea solului, intensitatea vânturilor etc.) sunt aproximativ uniform repartizate, pe cele în pantă aceşti factori sunt distribuiţi foarte neuniform.

Avantajul plantaţiilor situate pe terenurile în pantă este că nu suferă de exces de umiditate, de inundaţie, efectul gerurilor târzii de primăvară este mai redus, iar fructele obţinute sunt mai intens colorate şi au un gust mai plăcut.

Nu se recomandă organizarea de plantaţii pomicole şi arbuşti fructiferi pe terenurile cu pante neuniforme, situate pe marne, dispuse alunecării, pe văile înguste şi în depresiuni unde se adună aerul rece în perioada de primăvară sau aerul cald şi umed din perioada de vară.

Caracteristicile terenurilor situate pe pante şi, implicit, condiţiile de cultură diferă mult de la treimea superioară la cea mediană şi inferioară a versanţilor.

Treimea superioară se caracterizează prin existenta unei cantităţi mai scăzute de apă, deoarece precipitaţiile se scurg pe pantă. Treimea superioară, în schimb, este partea cea mai luminată a versantului şi, ca urmare, se încălzeşte puternic şi foarte repede, mai ales primăvara; este, în acelaşi timp, partea bătută de vânt. Toate acestea accentuează lipsa de apă. Ca urmare, treimea superioară grăbeşte pornirea pomilor în vegetaţie primăvara. Solul este subţire din cauza eroziunii şi în marea majoritate sărac în substanţe hrănitoare, din care cauză trebuie aplicate


41

multe îngrăşăminte. În timpul iernii, pe treimea superioară a pantelor, datorită lipsei de zăpadă (care este spulberată de vânturi), soiul îngheaţă pe o mare adâncime, punând în pericol rădăcinile pomilor. Datorită umidităţii mai scăzute, pe treimea superioară atacurile bolilor criptogamice sunt mai puţin intense.

Treimea inferioară a pantelor se caracterizează prin însuşiri opuse. Este bogată în apă, iar în regiunile cu precipitaţii multe apa se găseşte chiar în exces la poalele dealurilor. Deşi lumina este suficientă, primăvara solul se încălzeşte mai încet, iar noaptea se răceşte mult, din care cauză brumele, cad frecvent. Foarte adesea (la poalele dealurilor sau în văi) se înregistrează temperaturi de -10, -2 0C, pe când în treimea mijlocie numai 0 0C, iar pe treimea superioară temperatura este pozitivă.

Pe treimea inferioară, toamna, vegetaţia plantelor este prelungită, datorită faptului că terenul, mai bogat în, apă, păstrează mai mult căldură. Treimea inferioară a pantelor, în general, este bine apărată de vânt. Solul este gros şi fertil, datorită faptului că, prin eroziune, stratul fertil din partea superioară a fost transportat şi depozitat în această porţiune. Datorită umidităţii ridicate, partea inferioară creează condiţii mai prielnice pentru dezvoltarea bolilor criptogamice.

Faţă de aceste două extreme treimea mijlocie se caracterizează prin condiţii intermediare. Adesea această parte este cea mai favorabilă creşterii plantelor.

Rolul reliefului în redistribuirea factorilor climatici este evidenţiat şi de microdepresiunile existente pe terenurile de şes. În Câmpia Dunării, atât de secetoasă, condiţiile de umiditate sunt îmbunătăţite în microdepresiuni, astfel că se pot înfiinţa o serie de culturi care în câmp deschis nu reuşesc. Acest lucru este demonstrat şi de vegetaţia spontană, care în asemenea microdepresiuni se instalează, cu reprezentanţi ai plantelor lemnoase, deşi regiunea respectivă este domeniul ierburilor.

Altitudinea

Favorabilitatea unei zone pentru pomicultură scade odată cu creşterea altitudinii, datorită faptului că temperaturile medii scad cu circa 0,6 0C pentru fiecare 100 m altitudine (Amzăr G., 1977). Această regulă depinde şi de expoziţie şi zona geografică unde se află dealurile respec-tive. Astfel, în timp ce pomicultura în judeţul Argeş merge bine până la altitudinea de 800 m (Bilceşti), în Maramureş la o altitudine de 300 m, aceleaşi soiuri se comportă diferit. Comportarea speciilor şi soiurilor pomicole este de asemenea diferită faţă de altitudine. În timp ce soiurile Kaltherer Böhmer, Wagener premiat şi Jonathan se comportă bine la altitudinile mai ridicate de 300 m, soiurile din grupa Delicios roşu şi chiar Golden delicious se comportă slab. Altitudinea întârzie coacerea fructelor, care în asemenea condiţii rămân necolorate şi fade.

Poluarea mediului şi efectele asupra creşterii şi rodirii pomilor

De câteva decenii poluarea mediului şi efectele sale nefaste asupra naturii şi vieţii sunt necesare a fi luate în considerare cu prilejul dezvoltării oricărei activităţi umane.

În cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi este indispensabil să se cunoască sursele de poluare ale solului, apei şi a atmosferei, precum şi posibilităţile de prevenire şi neutralizare a efectelor negative.

Dintre principalele surse de poluare, semnalate în diferite zone şi bazine pomicole din ţara noastră, se amintesc:

a) Siderurgia, care este una din ramurile industriale care provoacă o puternică poluare a atmosferei şi solului prin degajarea de pulberi fine sau grosiere, fum, anhidridă sulfuroasă, oxid de carbon, combinaţii de fluor, pulberi de siliciu (Răuţă C., 1974). Cu excepţia amestecurilor de fluor, celelalte nu sunt toxice dar au efecte stânjenitoare, murdăresc mediul pe mari întinderi, obturează stomatele frunzelor stânjenind schimburile de gaze şi fotosinteza.

b) Stocarea necorespunzătoare a minereurilor uscate cât şi a deşeurilor sub formă de praf fin provoacă adesea poluarea mediului deoarece vântul şi ploile le răspândesc pe suprafeţe mari.

În extragerea şi concentrarea zincului, se elimină noxe ca oxidul de zinc, dioxidul de sulf; la producerea oxidului de plumb, cantitatea de plumb eliminată în aer provoacă grave tulburări în


42

fiziologia animalelor, cât şi a plantelor. Fluorurile degajate la electroliza aluminiului s-au dovedit a avea implicaţii nefavorabile

pentru dezvoltarea plantelor. c) Prafurile provenite de la fabricile de ciment şi var provoacă mari pagube culturilor

agricole pe zona de dispersie a prafurilor fine. d) Industria termoenergetică, a petrolului, poluează prin marile cantităţi de reziduuri solide,

hidrocarburi, dioxid de azot, amoniac, acizi organici etc. e) Industria chimică produce o poluare deosebit de intensă la fabricarea acidului sulfuric

prin degajarea de SO2 şi SO3, în aer, unde în contact cu vaporii de apă se transformă în acid sulfuros şi sulfuric; la fabricarea azotului nitric (NO şi NO2); la fabricarea clorului (Cl şi HCl) şi la fabricile de îngrăşăminte fosfatice prin pulberi şi mai ales prin fluor.

f) Agricultura prezintă o sursă de poluare în primul rând prin pesticidele folosite (insecticide, erbicide, nematocide şi fungicide) care devin periculoase prin vastitatea suprafeţelor pe care se folosesc, cât şi prin toxicitatea ridicată şi prin cantităţile mari folosite an de an.

O altă sursă de poluare a agriculturii o constituie folosirea în exces a îngrăşămintelor chimice şi aplicarea lor necorespunzătoare.

Modul de acţionare a noxelor poluante asupra pomilor. Prafurile de la fabricile de ciment şi cenuşile, gazele şi alte forme sub care se degajă noxele, în funcţie de mărimea şi greutatea lor, sunt transportate de curenţii de aer la distanţe variabile, putând ajunge, cum s-a constatat în cazul fabricilor de ciment, chiar la 30 km. Ele se depun pe diferite organe ale pomilor, inclusiv pe fructe, reducând activitatea fotosintetică şi calitatea fructelor.

Praful dizolvat în apa precipitaţiilor poate produce arsuri pe frunze şi alte organe ale pomilor, precum şi fenomene de nanism şi cloroză. Producţia este depreciată în special în cazul fructelor acoperite cu perozitate fină (piersic) sau cu un strat de pruină mai gros (prunul, părul, mărul, coacăzul, zmeurul şi căpşunul) la care datorită impregnării prafului fin, acesta nu poate fi înlăturat prin spălare nici în cazul unor precipitaţii abundente.

Pe frunzele pomilor din regiunile poluate cu S02 şi cu compuşii fluoraţi apar necroze, care sunt foarte dăunătoare pentru majoritatea speciilor pomicole. Când compuşii fluorului, depăşesc concentraţia de 0,02-0,04 mg/m3 aer, se asimilează de către plante şi se acumulează intrând în compoziţia fructelor.

Compuşii fluoraţi determină pe fructele speciilor sâmburoase plăgi necrotice bine delimitate, în formă de depresiuni care pot ajunge până la sâmbure. Aceste simptome sunt mai frecvente la fructele ajunse la maturitate, în timp ce la fructele tinere se manifestă foarte rar şi numai la concentraţii mari.

În toate cazurile de noxe fluorate (industrie, îngrăşămintele complexe cu bor) necrozele care se produc sunt în strânsă legătură cu condiţiile meteorologice. Un timp uscat, cu temperatură ridicată, urmat de o rouă abundentă sau o ploaie fină, după care se revine la un interval cu vremea frumoasă şi uscată, favorizează formarea necrozelor.

Necrozele observate pe mere nu au suprafeţe bine delimitate, dar ele împânzesc, sub formă de puncte ruginii, suprafaţa fructelor (de tipul rugozităţii soiului Golden delicious) şi pe măsură ce timpul înaintează ele se adâncesc în fruct. Forma merelor la unele soiuri este modificată sensibil, mai ales în zona în care punctele de impact ale concentratelor fluorate s-au localizat. Ca soiuri sensibile s-au dovedit, printre altele, Golden delicious şi Jonathan.

Substanţele provenite din prafurile sedimentate pot influenţa proprietăţile fizico-chimice ale solului, pH-ul, aprovizionarea cu diferite macro- şi microelemente.

Dintre gazele care poluează atmosfera datorită concentraţiilor mari de noxe, pe primul loc se situează emanaţiile de S02. Acestea ajunse în aer nu sunt periculoase, dar pe măsură ce se transformă în SO3 şi apoi în contact cu umiditatea atmosferică în acid sulfuros şi sulfuric, în scurt timp devin foarte corozive pentru părţile metalice ale spalierilor şi cu atât mai mult pentru diversele organe ale pomilor. Arsurile devin evidente după 2-3 zile, prin necrozele care apar în primul rând pe frunzele tinere sub forma unor pete de culoare brună-cafenie-închis, care se datorează deshidratării ţesuturilor în urma arsurilor produse de acidul sulfuros sau sulfuric.


43

Emanaţiile de SO2 micşorează în mare măsură şi activitatea de fotosinteză, datorită faptului ca leagă fierul din cloroplaste. Aceste emanaţii sunt şi mai periculoase pentru pomicultură atunci când survin în timpul înfloritului deoarece împiedică direct polenizarea şi fecundarea, iar indirect produce intoxicarea şi distrugerea insectelor şi albinelor polenizatoare.

Emanaţiile sulfuroase distrugând frunzişul în perioada de vegetaţie pot contribui la pierderea totală a recoltei din anul respectiv, la nediferenţierea mugurilor de rod. Repetarea an de an a acestui fenomen duce la slăbirea generală a plantaţiei, la intrarea pomilor nepregătiţi în perioada de iarnă, fapt ce micşorează rezistenţa la ger, ducând treptat, în decurs de 3-4 ani, la distrugerea totală a plantaţiei.

Uzinele chimice precum şi locurile unde se ard reziduuri din P.V.C. emană în aer cantităţi mari de acid clorhidric şi clor, care produc arsuri în primul rând pe frunzele pomilor. Clorura de fenol chiar şi în cantităţi mici imprimă mirosuri puternice în urma cărora fructele devin de ne-consumat.

Oxizii metalelor grele eliberaţi în diverse procese de fabricaţie sunt regăsiţi nu numai pe frunzele pomilor unde adesea au fost dozate până la 37-56 ppm Pb cât şi în interiorul lor. Alături de plumb s-au mai identificat şi urme de Zn, Cu, Mn, Fe, Ar, şi altele care fără să pricinuiască tulburări fiziologice plantelor, reprezintă o parte componentă a deprecierii calitative a mediului. Aplicarea neraţională a îngrăşămintelor şi erbicidelor, fără de care nu se poate concepe ridicarea productivităţii, pot duce la poluarea mediului şi intoxicarea plantelor. Aplicarea îngrăşămintelor combinate cu bor la cultura caisului, au determinat apariţia pe frunze a necrozelor tipice pentru bor deşi conţinutul în aer a acestui element nu era ridicat. Borul prezent în cantităţi mari în frunze şi fructe poate provoca intoxicări şi apariţia de necroze (Ionescu A., 1974).

Aplicarea unor doze mari de azot, fără o prealabilă analiză chimică a solului şi plantei, duce la un dezechilibru între creştere şi fructificare, care se repercutează negativ în primul rând asupra calităţii fructelor.

Pesticidele constituie o sursă principală de poluare în pomicultură atunci când în combaterea bolilor, dăunătorilor şi a buruienilor, se foloseşte ca procedeu exclusiv acoperirea chimică totală şi permanentă fără a se apela la lupta integrată.

Fungicidele în general sunt puţin toxice şi nu devin poluante decât atunci când sunt folosite în exces, sau se fac tratamente inutile. Cea mai mare parte a fungicidelor utilizate în pomicultură au acţiune preventivă şi nu pătrund în ţesuturile pomilor. Există însă tendinţa folosirii unor produse sistemice foarte eficace împotriva rapănului şi făinării, care sunt absorbite de plante. Folosirea acestor produse după a doua jumătate a lunii august pe lângă faptul că nu mai pot contribui la ameliorarea stării fitosanitare, măresc în schimb reziduurile de pesticide din fructe.

Pentru a preveni poluarea fructelor prin tratamente fitosanitare se interzice folosirea fungicidelor cu câteva săptămâni înainte de recoltare.

Dintre pesticide, insecticidele reprezintă cea mai periculoasă sursă de poluare, datorită toxicităţii lor foarte ridicată. Remanenţa cea mai mare o posedă cloro-derivatele, puţin solubile în apă, dar solubile în grăsimi şi care posedă proprietatea de acumulare şi concentrare în lanţurile trofice. Produsele organo-fosforice, solubile în apă şi foarte solubile în lipide, sunt foarte toxice.

Complexitatea luptei antiparazitare impune ca tratamentele să se efectueze ţinând seama de biologia paraziţilor şi de gradul de infestare, folosind produsele cu efecte secundare cât mai reduse, care menajează fauna utilă. Reziduurile provenite din pesticide care ajung în sol şi se absorb prin rădăcini, nu se datorează doar soluţiilor ajunse pe sol, ci şi celor aplicate pe frunze care mai devreme sau mai târziu ajung în sol odată cu căderea frunzelor.

În realizarea unei protecţii eficace a mediului şi culturilor se impune folosirea cu precauţie a substanţelor chimice şi trecerea cât mai rapidă la lupta integrată în cadrul căreia metodele de luptă biologică să-şi sporească ponderea.

Folosirea erbicidelor în mod neraţional, prin toxicitatea şi remanenţa lor, pot să ducă la poluarea solului determinând distrugerea microflorei şi microfaunei din sol. Când sunt pulverizate pe frunze şi fructe pot produce pagube însemnate prin deformarea şi arsurile provocate frunzelor şi fructelor.


44

Depăşirea pragului de nocivitate sau folosirea unor erbicide triazinice neselective, netolerate de anumite specii pomicole, provoacă necroze, leziuni, decolorări, malformaţii şi tulburării fiziologice care pot duce la căderea frunzelor şi fructelor. Această fito-toxicitate determinată prin absorbţia radiculară, este în legătură cu solubilitatea produsului, natura solului, regimul pluviometric şi cu structura sistemului radicular.

Remanenţa unor substanţe este relativ îndelungată, şi poate provoca o intoxicare a solului şi o incompatibilitate faţă de noile plantaţii de pomi, fapt constatat cu deosebire în pepinieră, în cazul în care câmpurile de formare urmează după solele în care s-a cultivat porumb erbicidat cu erbicide triazinice. În general fito-toxicitatea, apărută ca urmare a remanenţei, este perceptibilă în al doilea an după tratament şi dispare în cel de-al treilea an (când se poate reveni în cadrul solei cu pomi).

Este necesară folosirea raţională a erbicidelor pentru a înlătura efectele fitotoxice posibile şi toate acumulările de reziduuri care pot fi dăunătoare pe o anumită perioadă de timp.

Simptomatologia externă, cauzată de poluare, este întotdeauna precedată şi adesea însoţită de dereglări fiziologice şi biochimice. Studiul proceselor metabolice ale pomilor din plantaţiile supuse poluării atmosferice şi a celor din plantaţiile poluate de pesticide şi îngrăşăminte, au scos în evidentă uşurinţa cu care se dereglează sistemele enzimatice şi în general toate procesele fiziologice. În general este raţional de a se evita organizarea unor noi plantaţii în apropierea zonelor poluate deoarece chiar prin alegerea unor specii şi soiuri cu rezistenţă sporită faţă de noxele existente, nu se poate rezolva integral obţinerea unor producţii de fructe, constante şi de calitate.

Plantaţiile mai vechi amplasate în zonele cu diferite grade de poluare se pot proteja parţial prin perdele de protecţie cu specii repede crescătoare şi rezistente la noxele din zonă, dar aceasta nu garantează menţinerea unei stări fiziologice corespunzătoare.

AGROECOSISTEMELE POMICOLE – ELEMENTE STRUCTURALE. CLASIFICARE

Ecosistemele agricole se deosebesc de cele naturale prin principalii producători de substanţe organică primară (plantele de cultură), prin compoziţia florei de buruieni şi a faunei şi prin natura biotopului (a tipului de sol şi a microclimei).

Agroecosistemele constituie unitatea funcţională, amenajată şi exploatată în scopul transformării energiei şi substanţei pentru obţinerea de produse biologice utile, superioare cantitativ şi calitativ, în condiţii de profit.

Loucks (1977) definea ecosistemele ca unităţi funcţionale ale biosferei, de obicei automenţinute (adesea cu perturbaţii) şi prezentând proprietăţi distinctive faţă de componentele lor structurale şi interacţiunile dintre aceste componente. Pentru funcţionarea agroecosistemelor, conceptul trebuie să fie elaborat pentru a include inputurile şi de a oferi condiţii cuantificabile astfel încât schimbul de materiale cu sistemele adiacente să fie redus la minim şi măsurabil.

Odum (1984) definea agroecosistemele ca sisteme domestice, intermediare între ecosistemele naturale şi cele artificiale. Ele primesc energie de la soare ca şi ecosistemele naturale, dar sunt diferite de acestea prin:

(1)- sursele auxiliare de energie care amplifică productivitatea (combustibili prelucraţi împreună cu munca animală şi umană);

(2)- diversitatea este considerată redusă prin managementul uman pentru a obţine producţia maximă;

(3)- plantele şi animalele dominante se află în selecţie artificială; (4)- controlul este extern şi orientat spre scop. Odum a remarcat că obiectivul fermierului a fost nu numai de a-şi asigura subzistenţa, dar

şi să menţină ferma de la o generaţie la alta, astfel încât fermierul să fie „controlorul intern”. El sugerează că „poate fi fezabil să proiectezi agroecosisteme astfel încât controlul intern ce operează în ecosistemele naturale să contribuie la randamentul general, homeostazie şi stabilitate”.


45

Pomii şi arbuştii fructiferi reprezintă o grupă de plante de mare diversitate şi variabilitate genetică, cu durată de viaţă mare (plante perene) şi care trăiesc la interfaza sol – atmosferă în diferite condiţii ecologice, cea mai mare parte dintre ele fiind sub influenţa directă a omului.

Plantaţiile pomicole în ansamblul lor (suprafaţa de teren pe care se află, solul, plantele pomicole, alte organisme) formează o unitate artificială, de sine stătătoare, foarte complexă, numită ecosistem pomicol antropogen.

Sub raportul entropiei şi raporturilor energetice, se deosebesc 3 grupe de ecosisteme pomicole şi anume (Mihăescu, 1998) :

· ecosisteme pomicole tradiţionale, · ecosisteme pomicole intensive, · ecosisteme pomicole industrializate. Ecosistemele pomicole tradiţionale (livezile clasice) se caracterizează printr-o producţie

slab competitivă pe pieţele interne şi externe în actualele condiţii de globalizare a activităţii umane la nivel mondial. Metodele de producţie sunt depăşite de actualele posibilităţi tehnologice, dar important este că nu afectează mediul.

Acest ecosistem se apropie mult de un tip de ecosistem natural, unde omul nu intervine decât rareori şi fără a produce mari modificări. Sistemul presupune plantaţii cu număr redus de pomi la unitatea de suprafaţă (50-300 pomi/ha), cu distanţe mari între rândurile de pomi (7-10 m) şi pe rând (6-10 m), cu pomi de vigoare mare, cu coroane globuloase şi voluminoase, cu trunchi înalt. Portaltoii sunt de vigoare mare, cu înrădăcinare puternică în sol.

În cadrul ecosistemului tradiţional, solul din plantaţie se menţine ocupat cu pajişti, fâneţe, sau culturi agricole. Pomii intră relativ târziu pe rod, dau producţii scăzute, de cele mai multe ori se manifestă fenomenul de alternanţă în fructificare, iar fructele au o slabă calitate. Combaterea bolilor şi dăunătorilor nu se face sistematic, ci după posibilităţi.

Principalele caracteristici ale acestui ecosistem pot fi rezumate astfel: - raport energetic ieşire / intrare ridicat; - prezintă grad de poluare foarte redus (utilizează puţină energie tehnologică); - sunt puternic antientropice; - dau producţii scăzute datorită numărului de pomi scăzut la unitatea de suprafaţă, a

controlului insuficient sau inexistent asupra bolilor şi dăunătorilor, a aplicării unei agrotehnici insuficiente;

- se folosesc de obicei soiuri depăşite, neameliorate, fără calităţi superioare; - gradul de captare a energiei fotoradiante este mic, de obicei periodicitatea de rodire

fiind frecventă; - autoreglarea este lentă, autoorganizarea lentă, homeostazia este relativ stabilă, iar

fiabilitatea mică; - eficienţa economică este mijlocie. Ecosistemele pomicole intensive au apărut ca o necesitate obiectivă de a ocupa cât mai

bine cu pomi spaţiul dintr-o plantaţie şi de a ridica productivitatea la unitatea de suprafaţă. Intensivizarea producţiei a pornit de la soi şi portaltoi, elemente ce permit folosirea cu randamente sporite a unor spaţii de nutriţie mai mici. Există o gamă variată de soiuri şi portaltoi ce se adaptează acestui tip de ecosistem pomicol, la majoritatea speciilor pomicole de climat temperat. Distanţele pot fi adaptate în funcţie de soiurile şi portaltoii folosiţi la fiecare specie pomicolă în parte.

A fost necesară, de asemenea, adoptarea unor forme de coroană mai puţin voluminoase, cu o structură modificată în direcţia creşterii producţiei de fructe. Au crescut considerabil cantităţile de îngrăşăminte, pesticide şi biostimulatori, pentru a susţine cantităţile mari de fructe.

Avantajul acestor plantaţii intensive constă în producţii de 15-40 t/ha (măr, păr, piersic), de 8-20 t/ha (prun, cais, cireş şi vişin) şi de 2-2,5 t/ha la alun şi nuc. Intrarea pe rod se face la 4-5 ani de la plantare, iar producţia este constantă an de an. Lucrările de tăiere, de recoltare, de întreţinere a solului se execută cu uşurinţă şi cheltuieli mai reduse. Lucrările de tăiere şi lucrările


46

de combatere a bolilor şi dăunătorilor trebuie să se facă la timp şi în fiecare an, astfel există riscul pierderii complete a plantaţiei.

Echilibrarea agroecosistemelor intensive sub aspect energetic impune luarea în considerare şi respectarea următoarelor reguli: restituirea în sol a surselor energetice folosite şi mai ales a azotului, carbonului, a macro şi microelementelor şi frânarea proceselor naturale de distrugere a resurselor energetice cum sunt cele de levigare, eroziune, mineralizare accelerată a materiei organice, etc.

Ca urmare, acest tip de ecosistem pomicol se caracterizează prin: - raport energetic ieşire / intrare aproximativ egal cu 1; - producţiile obţinute sunt de 3-4 ori mai mari decât în agroecosistemele tradiţionale; - gradul de captare fotoradiantă este mijlociu, periodicitatea fiind rară; - este necesară de 10-20 ori mai multă „energie culturală”, în special tehnologică, din

care cauză pot să apară fenomene negative, entropice, de poluare; - autoreglarea este moderată, echilibrul biologic fiind relativ stabil, homeostazia este

moderată, autoorganizarea moderată; - schimbarea sortimentului se face cu moderaţie; - gradul de mecanizare este incomplet; - marketingul este sigur, eficienţa economică fiind mare. Ecosistemele industrializate (livezile superintensive), au apărut în ultimele trei decenii

ale secolului al XX-lea ca o consecinţă a cerinţelor tot mai mari de fructe, pentru acoperirea necesităţilor alimentare ale omenirii şi realizarea unor profituri substanţiale. Plantaţiile superintensive sunt dependente de soi, portaltoi şi tehnologie. Soiul trebuie să fie foarte productiv, de vigoare redusă, cu fructificare spur şi intrare rapidă pe rod. Portaltoii folosiţi sunt de vigoare foarte redusă (dwarf) sau redusă (semi-dwarf), adaptaţi pentru soluri profunde şi fertile. Distanţele de plantare realizate în livezile superintensive sunt mici, iar în funcţie de aceasta, plantaţiile pot fi clasificate în:

- plantaţii de mică desime (2000-5000 plante/ha); - plantaţii de desime mijlocie (5000-10000 plante/ha); - plantaţii de mare desime (10000-70000 plante /ha).

În funcţie de modul de aşezare al pomilor în plantaţii se deosebesc: - plantaţii superintensive în rânduri simple; - plantaţii superintensive în rânduri duble sau multiple; - plantaţii superintensive de tip „pajişte” (Meadows orchards): Cele mai răspândite sunt plantaţiile superintensive în rânduri simple, iar cele în rânduri

duble se folosesc în cazul unor desimi de peste 8000-10000 pomi/ha. În acest caz, după două sau mai multe rânduri se pot lăsa distanţe mai mari pentru a permite accesul utilajelor. Plantaţiile tip pajişte au fost create în ideea mecanizării tuturor lucrărilor tehnologice. Distanţele de plantare sunt de 40-35 cm/80-40 cm, desimea fiind cuprinsă între 30000 şi 70000 pomi/ha.

Tehnologiile de cultură solicită maşini şi utilaje speciale pentru acest tip de plantaţii. Cele mai cunoscute plantaţii superintensive sunt la specia măr, cel mai mult extinse pe glob, iar mai puţin extinse sunt cele de la piersic, prun sau chiar nuc. Costurile ridicate cu înfiinţarea şi exploatarea plantaţiilor superintensive, nivelul profesional şi tehnologic foarte ridicat, au determinat realizarea unor suprafeţe reduse cu astfel de plantaţii în ţara noastră.

Acest tip de ecosisteme pomicole se caracterizează prin: - entropie ridicată, datorită gradului mare de mecanizare şi chimizare; - omul investeşte „energie culturală” de 2-20 ori mai mare decât energia regăsită sub

formă de produs alimentar; - competiţia pentru apă, hrană, lumină, aer dintre indivizii comunităţii se accentuează; - pentru menţinerea echilibrului este necesară intervenţia omului; - gradul de captare fotoradiantă este mare; - periodicitatea de rodire este rară;


47

- homeostazia este instabilă, autoorganizarea rapidă, competiţia ecologică dintre indivizi fiind mare datorită desimilor mari;

- rata rentabilităţii este foarte mare (200%), gradul de folosire al mecanizării fiind complet; - schimbarea sortimentului se face rapid, eficienţa economică fiind mare, iar efectele poluante foarte mari. Exploataţia agricolă îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui ecosistem, pe o suprafaţă mai mică sau mai mare de teren activat. Această întrepătrundere şi integrare între ecosistem şi ferma agricolă impune o anumită strategie, politică şi organizare a proceselor biotehnice şi economice, pentru a se realiza performanţe cât mai ridicate. În ecosistem trebuie identificate principii, tehnici şi metode utile în organizarea exploataţiilor agricole, pentru a se asigura „raţionalitate şi proporţii optime între diversele sale componente" (Radu Voicu, Iuliana Dobre, 2003). În ecosistemul agricol se aplică principiile generale ale managementului, la care însă se alătură criterii specifice de organizare şi conducere, cu scopul de a se evita poluarea şi degradarea mediului (sol - plantă - apă). Noţiunea de management ecologic înseamnă „gospodărirea cu maximă eficacitate a mediului înconjurător [...] prin structurarea în sisteme ecologice, ce au în componenţă inclusiv agenţii economici studiaţi în managementul clasic". Antropizarea agriculturii prin abaterea ei de la legile naturii obligă la o nouă amenajare şi reproiectare a ecosistemului şi a formei sale manageriale, care este exploataţia şi terenul cultivat cu plante, prin care să se ofere posibilităţi mari de valorificare superioară a unor terenurilor. GENERALITĂŢI PRIVIND ÎNFIINŢAREA LIVEZILOR

Alegerea şi pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole trebuie să țină

seama de: - principii de bază ale proiectării plantaţiilor pomicole; - alegerea terenului pentru viitoarele livezi; - pregătirea terenului pentru livadă; - organizarea şi amenajarea terenului destinat înființătii plantațiilor pomicole. Referitor la principiile de bază ale proiectării plantațiilor pomicole, sunt necesare

cunoştinţe şi date despre: - efectele social-economice ale zonei, - structura vegetaţiei ierboase şi lemnoase din flora cultivată şi lemnoasă; - facilităţile de desfacere şi de transport a fructelor; - condiţiile de climă şi de sol; - experienţa şi tradiţia în cultura anumitor specii pomicole; - tendinţele de dezvoltare a culturii pomilor pe plan naţional şi internaţional; - cunoaşterea condiţiilor favorabile culturii speciilor şi soiurilor cultivate; - cerinţele pieţei şi standardele calitative ale fructelor.

Pentru reușita activității din pomicultură trebuie să se aibă în vedere: - folosirea speciilor, soiurilor tolerante şi rezistente la boli şi dăunători, a tehnologiilor de

înfiinţare şi exploatare a plantaţiilor pomicole destinate obţinerii producţiei corespunzătoare standardelor pentru producţia ecologică;

- dezvoltarea în teritoriu a centrelor de consultanță, deservire tehnică a pomicultorilor, prelucrare industrială a producţiei agricole, colectare, comercializare a fructelor pe piaţa internă şi la export.

Proiectarea plantaţiilor pomicole include următoarele etape: - studiul privind condiţiile ecologice, economice şi organizatorice în vederea argumentării

oportunităţii înfiinţării plantaţiilor pomicole; - elaborarea sarcinii pentru proiectare; - pregătirea materialului cartografic; - elaborarea proiectului;


48

- expertiza proiectului de către experţi speciali; - transferul proiectului în natură şi supravegherea de către proiectant a îndeplinirii corecte a

proiectului. Pentru realizarea corespunzătoare a proiectului și urmărirea eficienței economice a

plantației este necesară argumentarea problemelor cheie de importanţă majoră în gestionarea corectă a plantației:

- determinarea structurii plantaţiilor pomicole privitor la ponderea şi raportul dintre specii, asociaţii soi-portaltoi şi polenizatori;

- optimizarea nivelului de producere a fructelor, pronosticării productivităţii livezilor şi a producţiei globale;

- calcularea duratei optime de exploatare economică a plantaţiilor pomicole şi determinarea timpului casării şi defrişării acestora.

Pe lângă cele expuse anterior proiectul trebuie să prevadă şi următoarele aspecte: - stabilirea sistemului de cultură şi termenul optim de plantare; - alegerea, amenajarea şi organizarea terenului; - măsuri ameliorative, antierozionale şi pregătirea terenului pentru plantare; - alegerea sortimentului de specii, soiuri, portaltoi şi amplasarea raţională a lor pe teritoriu; - stabilirea parametrilor structurii plantaţiei pomicole, inclusiv distanţelor de plantare şi a

modului de amplasare şi conducere a pomilor; - tehnologii moderne de înfiinţare şi exploatare a plantaţiei adaptate la condiţiile reale ale

fiecărui sector.

Alegerea locului pentru livadă La înfiinţarea livezilor este necesar să se aleagă terenuri corespunzătoare, ţinând seama

de faptul că pomii sunt plante care trăiesc pe acelaşi loc mulţi ani de-a rândul. De aceea se recomandă ca în prealabil să se facă un studiu amănunţit al climei, solului şi vegetaţiei din microzona respectivă, în vederea cunoaşterii condiţiilor de sol se studiază hărţile pedologice completate cu analize amănunţite ale profilelor de sol, la adâncimi de 2—3 m pentru fiecare unitate de relief. Cu acest prilej se fac analize agrochimice pentru stabilirea proprietăţilor fizice, cantităţii elementelor nutritive şi accesibilităţii lor pentru plantele pomicole, conţinutului în humus, capacităţii de absorbţie, reacţiei solului şi conţinutului în săruri nocive.

Paralel cu aceste analize este indicat să se studieze şi felul vegetaţiei din împrejurimi. Acolo unde se întâlnesc grupe izolate sau masive ale speciilor Malus, Cerasus, Prunus, Pirus, Quercus, Fagus, Carpinus etc., avem garanţia că şi pomii vor creşte şi se vor dezvolta normal, clima şi solul fiind favorabile speciilor pomicole; pe locurile unde cresc esenţe moi din genurile Populus, Salix, Amorpha ş.a., condiţiile de sol sunt necorespunzătoare pentru pomii fructiferi.

La proiectarea noilor plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi trebuie să se aibă în vedere următoarele elemente de orientare generală:

- extinderea şi modernizarea pomiculturii în primul rând în cadrul bazinelor şi centrelor consacrate, îndeosebi în zona colinară, din speciile şi soiurile cu conservabilitate mare (mere, pere, nuci), care în condiţiile date să asigure an de an producţii mari şi de calitate superioară;

- crearea de livezi din speciile cu grad ridicat de perisabilitate în apropierea centrelor de mare consum, a fabricilor de conserve de fructe (caise, piersici, cireşe, vişine, prune, căpşuni etc.);

- consolidarea centrelor pentru producerea unor fructe mai rare, cum sunt: afinele, murele, coarnele, alunele, migdalele, castanele ş.a.;

- asigurarea în cadrul tuturor plantaţiilor de tip industrial a condiţiilor pentru desfăşurarea optimă a procesului de producţie şi valorificare (alimentare cu apă, drumuri, construcţii, mecanizarea lucrărilor, dotarea tehnico-materială corespunzătoare etc.);

- dezvoltarea producţiei fiecărei specii pomicole să se facă ţinând seama de obiectivele majore, în funcţie de conjunctura şi tendinţele pieţii interne şi externe.


49

- plantaţiile pomicole intensive şi superintensive, cât şi cele de arbuşti fructiferi şi căpşuni să se realizeze în cadrul programului naţional şi al programelor judeţene de dezvoltare în perspectivă a pomiculturii, în concordanţă cu cerinţele şi exigenţele integrării în U.E.

În acest context, o analiză pertinentă a multitudinii de factori cu incidenţă directă sau conexă a activităţii din domeniul pomiculturii este foarte importantă.

Datorită specificului biologic al pomilor, acela de a avea o lungă perioadă de rodire, uneori deciziile strategice, luate pe termen lung, au un înalt grad de dificultate şi complexitate. Astfel, trebuie anticipate situaţiile social-economice pentru o perioadă viitoare de 8-10-15 ani, când producţiile vor face obiectul unor tranzacţii bazate pe legea cererii şi a ofertei.

Astfel, la realizarea unei exploataţii pomicole, pe lângă cerinţele de orientare generală, trebuie să se aibă în vedere şi criteriile economice, tehnologice, manageriale şi cele în legătură cu asigurarea sau folosirea forţei de muncă.

Amenajarea şi pregătirea terenului pentru livezi

Amenajarea şi pregătirea terenului pentru livezi cuprinde o serie de lucrări privind: modelarea terenului, terasarea, construirea canalelor de coastă, a debuşeelor, bazinelor de colectare a apei şi a drenurilor, lucrarea şi fertilizarea solului.

a) Terasarea terenului. Terenurile frământate, cu pante care sunt supuse eroziunii solului, impun executarea unor lucrări de proporţii mai mari şi îndeosebi a terasărilor, cu dislocări de pământ. Pe terenurile cu versanți uniformi și cu pantă de 15-30 %, se recomandă construirea de terase cu platforma continuă, iar pe cele cu versanți neuniformi, trebuie să se construiască terase individuale.

Terasele cu platforma continuă dau bune rezultate în cultura pomilor dacă se construiesc pe soluri luto-argiloase, luto-nisipoase sau lutoase, adânci şi suficient de fertile.

Pentru construirea teraselor cu platformă continuă este necesar să se cunoască de la început distanţa dintre rândurile de pomi, înclinarea transversală a platformei şi a axului acesteia, lăţimea platformei, lăţimea şi înclinarea taluzului.

În vederea proiectării teraselor se folosesc planuri la scara 1/1000, care au toate detaliile (curbe de nivel şi cote). Pe acestea se trasează terasele şi se calculează pentru fiecare elementele de bază, după care se execută lucrarea în teren.

La sistematizarea şi organizarea terenului pentru livezi trebuie să se ţină seama de particularităţile biologice, agrotehnice şi de exploatare a culturilor pomicole, precum şi de configuraţia, natura solului şi asigurarea cu apă. Pentru efectuarea sistematizării şi organizării terenului se folosesc planurile topografice la scara de 1:5000 şi cu echidistanţa curbelor de nivel de 5 m în cazul terenurilor cu pantă de cel mult 20 %, iar în cazul terenurilor cu pantă mai mare - planuri la scara de 1:2000, cu echidistanţa curbelor de nivel de 2 m.

În vederea asigurării unor condiţii bune de lucru, teritoriul destinat livezii se împarte în parcele, care sunt delimitate de drumuri și zone de întoarcere.

Forma şi dimensiunile parcelelor sunt condiţionate de gradul de frământare, lungimea şi panta versantului, suprafaţa şi forma trupului, gradul de mecanizare, lucrările de combatere a eroziunii şi cele de alimentare cu apă.

În funcţie de relieful terenului parcelele iau anumite forme geometrice. Cel mai avantajos este să se dea parcelelor forma dreptunghiulară sau de paralelogram. Acolo unde terenul impune o altă formă se va adopta aceasta în funcţie de condiţiile de relief; oricare însă ar fi forma, trebuie urmărit întotdeauna să se realizeze un paralelism între laturile lungi ale parcelei.

Lungimea parcelelor este condiţionată de forma reliefului şi de anumite limite obligate. Pe terenurile plane, lungimea poate varia între 600 şi 1000 m, iar pe cele cu relief frământat între 300-500 m sau mai puţin. Lăţimea parcelelor se fixează în funcţie de lungimea lor şi de pantă; orientativ pe terenurile plane ea trebuie să fie de 1/1,1-1/2 din lungime (300-500 m), iar pe cele frământate, cu pante puternic înclinate, 1/3 - 1/4 din lungime (100-125 m).

Suprafaţa parcelelor trebuie să fie de 15-20 ha pe terenurile cu panta de 5 %, de 10-15 ha pe terenurile cu panta până la 20 %, de 5-10 ha pe cele cu panta de 20-25 % şi de cel mult 2-5 ha pe terenurile foarte frământate şi cu pantă mai mare de 25 %.


50

La fixarea dimensiunii parcelelor şi îndeosebi a lungimii acestora trebuie să se aibă în vedere asigurarea celor mai bune condiţii pentru executarea mecanizată a lucrărilor în livadă.

La trasarea parcelelor se urmăreşte ca lungimea acestora să fie orientată pe cât posibil după curbele de nivel. Aceasta permite executarea mecanizată a lucrărilor antierozionale, de combatere a bolilor şi dăunătorilor şi dă posibilitatea să se execute şi irigatul.

Amplasarea drumurilor în livadă este strâns legată de parcelare. Ele trebuie să asigure transporturile şi accesul uşor al maşinilor agricole în livadă, şi să constituie un obstacol împotriva eroziunii. Cu prilejul amplasării drumurilor trebuie avut în vedere ca drumurile secun-dare şi cele principale să urmărească pe cât posibil curbele de nivel, iar suprafaţa afectată lor să nu depăşească 1-2 % din suprafaţa livezii. Drumurile secundare trebuie să aibă o lăţime de 3-4 m şi să fie orientate pe curbele de nivel. Pe terenurile frământate ele se construiesc sub forma unor terase cu panta longitudinală de 2-5 %, având în partea din amonte canale colectoare, care de regulă se înierbează sau se îmbracă în dale de beton şi piatră.

Drumurile principale, puţine la număr (1-2), trebuie să aibă 5-6 m lăţime şi panta până la 7-10 %; ele sunt prevăzute cu şanţuri de colectare a apelor, dalate sau înierbate.

Crearea zonelor de întoarcere la capătul parcelelor este o condiţie esenţială de care trebuie să se ţină seamă la sistematizarea şi organizarea terenului destinat livezilor. Stabilirea lucrărilor pentru dirijarea scurgerilor apelor, crearea de debuşee, plantaţii antierozionale etc., constituie de asemenea un important punct din sistemul de proiectare şi siste-matizare.

Astfel, pentru dirijarea scurgerilor de apă se prevede construirea de debuşee, căderi şi podeţe, iar pentru captarea apei trebuie să se execute bazine de retenţie. Fixarea ravenelor, a ogaşelor şi în general a microzonelor predispuse eroziunii se face prin plantaţii de protecţie formate din salcâm, care este şi o plantă meliferă.

În zonele bântuite de curenţi puternici se prevede plantarea unor perdele de protecţie amplasate pe cumpăna apelor şi de-a lungul văilor deschise.

În vederea asigurării apei în livadă, acolo unde există sursa necesară, cu prilejul organizării teritoriului se amplasează pe teren şi reţeaua de irigare.

Stabilirea şi amplasarea construcţiilor necesare unei livezi, constituie de asemenea o problemă principală. Cu acest prilej este necesar să fie proiectate şi amplasate sediile fermelor pomicole, grupul social, magaziile şi remizele de maşini şi unelte etc.

De regulă, pentru construcţiile gospodăreşti necesare unei plantaţii în suprafaţă de 150-200 ha, trebuie să se rezerve cca. 1,0 ha de teren, în afara construcţiilor gospodăreşti se recomandă ca la fiecare 100 ha de livadă, de pe care se pot recolta zilnic 15-18 t fructe, iar în total 1000 t, să se construiască o remiză de depozitare și sortare, cu suprafaţa de 250-300 m2. Amplasarea plantaţiilor

Costul ridicat al investiţiilor, cât şi imperativul de a se realiza producţii mari la unitatea de suprafaţă cu un consum redus de manoperă, de mijloace mecanice, de energie şi la un cost al producţiei cât mai scăzut, impun amplasarea noilor plantaţii numai în acele zone, bazine şi centre de cultură unde specia sau soiul vor întâlni maximum de condiţii naturale pentru creştere şi rodire.

Pentru livezile intensive şi superintensive de pomi şi arbuşti fructiferi se vor alege în primul rând terenurile din bazinele pomicole consacrate, cu soluri fertile, mecanizabile sau cu posibilităţi certe de îmbunătăţire a proprietăţilor agroproductive. Asigurarea apei necesare pentru stropit cât şi pentru irigaţii, în cazul unor precipitaţii sub cerinţele speciei, sunt de asemenea condiţii indispensabile amplasării plantaţiilor industriale.

Rezultatele obţinute în plantaţiile intensive şi superintensive, situate în condiţii pedo-climatice diferite, demonstrează că producţii mari şi susţinute an de an se pot asigura pe soluri cu o textură mijlocie, lutoasă, luto-nisipoasă şi chiar nisipoasă, permeabile, mijlocii până la profunde, cu pH cuprins între 4,7 şi 8,3 (în funcţie de specie şi portaltoi).


51

Din punct de vedere al pantei cele mai recomandate sunt terenurile cu pantă uşoară (3-6 %), care permit executarea mecanizată a lucrărilor de întreţinere a solului fără o prealabilă amenajare în vederea modificării pantei.

Având în vedere faptul că în bazinele pomicole consacrate situate în zonele colinare ale ţării sunt puţine suprafeţe care să întrunească cerinţele menţionate, vor fi utilizate de preferinţă terenurile cu pantă de 6-12 % cu orientarea rândurilor pe direcţia curbelor de nivel şi chiar pante până la 18-20 %, cu condiţia să fie uniforme şi să se efectueze lucrări antierozionale.

Peste aceste pante înfiinţarea unor plantaţii devine neeconomică datorită costului ridicat al investiţiilor şi consumului mare de energie umană, care duce la realizarea unor costuri foarte ridicate ale producţiei pomicole.

În cazul plantaţiilor de tip industrial unde valoarea producţiilor medii anuale se ridică adesea la valori foarte mari, nu sunt admise riscurile cauzate de îngheţ, grindină, secetă ş.a. În acest sens se recomandă evitarea formelor de teren cu microclimat nefavorabil cum sunt văile înguste pe unde se scurge aerul rece, vârfurile de dealuri expuse vânturilor dominante şi reci, precum şi terenurile cu exces de umiditate.

La baza înfiinţării oricărei plantaţii pomicole trebuie să stea o temeinică analiză a condiţiilor naturale şi economice pentru că livezile pomicole constituie mijloace fixe de mare valoare, cu o rată de amortizare foarte ridicată faţă de celelalte sectoare agricole, cât şi pentru faptul că în pomicultură greşelile mari se manifestă abia după 4-5 ani de la plantare, atunci când deja este prea târziu pentru remedieri.

Se va ţine cont de corelaţia dintre sistemul de cultură preconizat şi mecanizare. Pe plan mondial se poartă discuţii cu privire la faptul dacă e mai bine să se adapteze sistema de maşini la sistemul de cultură, sau sistemul de cultură (înălţimea trunchiului, forma de coroană, distanţa în-tre rânduri şi pomi pe rând) la posibilităţile de mecanizare. În prezent este necesar să se adapteze sistemul de cultură la gama de maşini aflate în fabricaţie. În măsura în care mecanizarea va satisface tot mai bine cerinţele producţiei pomicole, sistemele de cultură vor putea evolua în sensul satisfacerii integrale biologice ale pomilor cât şi sub aspect economic.

În acest cadru general de amplasare a plantaţiilor intervin particularităţile speciilor şi soiurilor pomicole.

Concentrarea şi specializarea producţiei pomicole. Experienţa dobândită în pomicultură, demonstrează avantajele concentrării şi specializării producţiei pomicole în cadrul unor bazine, centre şi unităţi specializate. Plantaţiile mici de pomi, au dus la rezultate economice nesatisfăcătoare, deoarece asemenea suprafeţe nu permit aplicarea unor tehnologii corespunzătoare şi în general sunt neglijate.

Suprafaţa destinată unei ferme specializate trebuie stabilită în funcţie de sistemul de cultură, de specie şi sortimentul de soiuri, de posibilităţile de asigurare a forţei de muncă, de realizarea economică a investiţiei, de nivelul tehnicii şi tehnologiei ce se va aplica.

Asigurarea necesarului de forţă de muncă. În plantaţiile intensive şi superintensive de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni organizate în unităţi şi ferme specializate, asigurarea necesarului de forţă de muncă specializată şi permanentizată, constituie o problemă hotărâtoare. Aceste persoane trebuie să aibă o pregătire profesională corespunzătoare, trebuie să cunoască atât tehnologiile de cultură, cât şi exploatarea tractoarelor şi utilajelor din dotare.

Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor

Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii urmăreşte satisfacerea exigentelor speciilor pomicole faţă de factorii de vegetaţie. În această privinţă indicaţii valoroase oferă culturile pomicole şi vegetaţia spontană existentă în zonă. Prezenţa unor livezi cu pomi sănătoşi şi viguroşi, precum şi a speciilor lemnoase spontane: fag, stejar, frasin, arţar, tei, măr şi păr pădureţ, cireş păsăresc, alun, măceş etc. denotă existenţa condiţiilor pedo-climatice favorabile pentru cultura pomilor. Dimpotrivă, prezenţa plopului, salciei, aninului şi sângerului atestă că terenul respectiv nu corespunde cerinţelor pomilor. Observarea vegetaţiei lemnoase din regiune


52

trebuie completată cu studierea aprofundată a factorilor pedoclimatici, pe o perioadă cât mai lungă de timp.

Factorii edafici. În urma analizei condiţiilor legate de sol, se exclud terenurile mlăştinoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin de 2 m adâncime, solurile compacte, grele (argiloase), solurile cu mai mult de 15 % carbonaţi de calciu sau cu pH sub 5,5 şi peste 7,8, solurile sărăturoase şi soloneţurile, precum şi cele cu mai mult de 50-60 % schelet. Sunt, de asemenea, inutilizabile pentru cultura economică a pomilor boturile de deal, (pe care vânturile aspresc gerurile de iarnă şi accentuează seceta din timpul verii) şi văile înguste cu curenţi reci, cu brume frecvente şi cu umiditate relativă ridicată. Sunt, în schimb, potrivite pentru cultura pomilor solurile adânci (0,8-1 m), fertile, lutoase, luto-nisipoase nisipo-lutoase şi chiar cele nisipoase, cu pânza de apă freatică la mai mult de 2 m adâncime.

Factorii climatici. Sunt analizaţi şi comparaţi cu cerinţele speciilor pomicole, pentru a se vedea dacă sunt corespunzători pentru cultura uneia sau alteia dintre speciile pomicole:

- temperatura: vor fi alese terenurile unde media anuală a temperaturii corespunde nevoilor pomilor şi vor fi evitate cele în care se înregistrează temperaturi minime absolute sub limitele de rezistenţă a pomilor, precum şi cele cu brume şi îngheţuri târzii frecvente;

- precipitaţiile atmosferice trebuie să corespundă cerinţelor pomilor atât cantitativ, cât şi în privinţa repartiţiei anuale. În cazul că terenul se află în apropierea unei surse de apă pentru irigaţie se pot înfiinţa livezi şi în zonele deficitare în precipitaţii, situaţie obligatorie pentru speciile: piersic, cais, migdal. Vor fi evitate, de asemenea, zonele frecvent bătute de grindină;

- luminozitatea este analizată sub aspectul duratei de strălucire a soarelui în perioada de vegetaţie activă.

Altitudinea modifică, în principal, condiţiile de temperatură. Pentru speciile iubitoare de căldură (piersic, cais, migdal etc.), trebuie alese terenuri la altitudini mici, până la limita superioară de cultură a viţei-de-vie. Speciile rezistente la temperaturi scăzute şi pretenţioase faţă de umiditate (măr, prun) pot fi amplasate la altitudini mai mari, dar dau rezultate bune şi în zonele sudice, cu altitudini mici, în condiţii de irigare.

Relieful terenului are mare importantă. Pentru cultura pomilor sunt bune terenurile plane, orizontale sau cu pantă uniformă până la 6 %, pentru a permite mecanizarea. Datorită nevoii de valorificare a fondului funciar, în zonele colinare pot fi alese şi terenuri cu pantă mai mare de 6-15 % şi mai neuniforme, cu condiţia amenajării antierozionale (terasare) care să permită mecanizarea lucrărilor.

Nu sunt potrivite pentru pomi (nici pentru livezi clasice) terenurile cu pante mai mari de 20-25 %, deoarece solul este erodat, uscat, cu fertilitate scăzută şi necesită cheltuieli foarte mari pentru amenajare.

Expoziţia terenului: în zonele călduroase ale ţării, unde insolaţia este foarte puternică şi evaporarea apei din sol foarte intensă, sunt preferate expoziţiile vestice, estice, sud-vestice şi chiar nordice. În zona dealurilor înalte cu altitudinea între 500-700 m (până la 800-900 m), unde clima este răcoroasă, cele mai bune terenuri pentru pomi sunt cele cu expoziţie sudică, sud-vestică şi sud-estică. Cu cât altitudinea creşte, cu atât expoziţiile nordice, nord-vestice şi nord-estice sunt mai neindicate, în special pentru soiurile care ajung târziu la maturitate.

Adăposturi naturale sau artificiale: pentru înfiinţarea plantaţiilor pomicole, în special a celor cu pomi de vigoare scăzută, care sunt răsturnaţi uşor de vânturi (meri altoiţi pe M 9, M 4 etc.), se recomandă alegerea de terenuri în locuri adăpostite în mod natural prin perdele de protecţie plantate special.

Depărtarea de păduri, pentru a evita atacul păsărilor (cireş, migdali), animalelor rozătoare, insectelor, bolilor criptogamice.

Depărtarea de mari suprafeţe de apă (lacuri) ce măresc umiditatea relativă. Alegerea terenului pentru înfiinţarea livezii depinde în foarte mare măsură de zona

climatică. În sudul ţării, în câmpie şi pe dealurile joase, până la 450 m altitudine, cu precipitaţii sub 600 mm anual, care corespund cu subzona stejarului, factorul limitativ pentru cultura pomilor este apa. Ca urmare, la alegerea terenului pentru înfiinţarea livezilor se ţine seama de

http://cãlduroa.se/


53

modul cum acest factor satisface nevoile pomilor. Aici se impune alegerea pentru livezi a terenurilor situate la baza dealurilor, cu pante dulci, sub 250, cu expoziţii estice, sud-estice, sud-vestice şi chiar nordice. Se poate utiliza pentru pomi, numai pentru speciile rezistente la secetă, şi porţiunea mijlocie a versanţilor şi expoziţiile sudice. Deoarece aici lipsa de apă este accentuată, se impune irigarea livezilor. În aceste regiuni (cu precipitaţii puţine) nu sunt potrivite porţiunile superioare ale pantelor, datorită secetei excesive.

În partea de nord a ţării şi pe dealurile înalte (peste 500 m altitudine), în regiunile cu precipitaţii abundente (peste 600-700 mm anual), care corespund subzonei pădurilor de fag, factorul limitativ pentru cultura pomilor, de care depinde alegerea terenului, este căldura. În ase-menea regiuni pot fi alese pentru livezi terenurile cu înclinaţie mai mare, până la 20-300, cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, situate şi pe porţiunile mijlocii sau chiar superioare ale versanţilor. În schimb, nu sunt indicate terenurile cu expoziţie nordică, estică şi vestică, datorită lipsei de căldură.

Factorii socio-economici de care trebuie să se ţină seama la alegerea terenului pentru livadă sunt:

- existenţa forţei de muncă umane pentru efectuarea lucrărilor încă nemecanizate, cum sunt: tăierile, recoltarea etc., deci apropierea de un centru populat;

- existenta căilor de acces pentru transportul îngrăşămintelor, pesticidelor şi a recoltei; - volumul şi valoarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (în special terasări), care sunt

costisitoare, măresc investiţiile şi, ca urmare, întârzie recuperarea acestora; - aprovizionarea cu apă, în special sub aspectul debitului sursei de apă, distanţei la care

se află şi volumul de cheltuieli pentru aducerea apei în plantaţie pentru irigaţii, pentru aplicarea tehnologiilor (tratamente chimice) şi pentru consumul oamenilor şi animalelor;

- apropierea de pieţele de desfacere, de fabricile pentru prelucrarea fructelor şi de punctele de export;

- depărtarea de perimetrele cu poluare industrială.

Organizarea şi amenajarea terenului. Înfiinţarea de noi plantaţii pomicole în sistem intensiv sau superintensiv, şi nu numai, nu

se poate concepe fără aplicarea prealabilă a lucrărilor de organizare şi amenajare raţională a terenului, care, pe lângă asigurarea desfăşurării normale a procesului de producţie pe toată perioada de exploatare contribuie şi la conservarea şi ameliorarea solului, la aplicarea pe scară largă a mecanizării, chimizării şi irigării, la creşterea productivităţii muncii, la obţinerea unor producţii mai mari de fructe pe unitatea de suprafaţă şi la un cost cât mai scăzut.

Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a terenului destinat pentru înfiinţarea noilor plantaţii depind în mare parte de orografia terenului, de natura solului, de sistemul de cultură, de particularităţile biologice ale pomilor şi de cultura premergătoare: cereale, păşuni, livezi în declin sau alte esenţe lemnoase.

Relieful, natura solului şi factorul apă condiţionează orientarea parcelelor, a drumurilor de exploatare şi a rândurilor de pomi, a modului de amenajare antierozională a terenului, a reţelei de evacuare a apelor etc. Lucrările ce se execută pentru organizarea teritoriului se pot grupa în două categorii: lucrări de organizare interioară a terenului, care se aplică în toate plantaţiile şi lucrări de amenajare a terenului ce privesc de regulă terenurile în pantă.

Aceste lucrări fiind indisolubil legate unele de altele, condiţionându-se reciproc în execuţie, prezentarea lor se va face în ordinea de execuţie.

Lucrări de organizare interioară a teritoriului plantaţiei. În cadrul acestora trebuie rezolvate probleme privind parcelarea, trasarea şi amenajarea drumurilor, amplasarea centrului gospodăresc şi a dotărilor tehnice, fixarea plantaţiilor antierozionale, stabilirea speciilor şi soiurilor şi amplasarea lor pe teren.

Pentru efectuarea lucrărilor de organizare sunt necesare planuri topografice la scara 1/5000, cu echidistanţa curbelor de nivel de 5 m în cazul pantelor uniforme şi cu înclinare până la 6 % şi planuri de 1/2000 cu echidistanţe de 1 m în cazul terenurilor frământate.


54

Parcelarea terenului. Teritoriul destinat livezilor se împarte în parcele, aceasta fiind unitatea teritorială şi de lucru care are acelaşi tip de sol, acelaşi sistem de pichetaj, acelaşi sistem de amenajare şi lucrare a solului şi în care se plantează o singură specie şi cel mult două-trei soiuri interfertile. Parcela fiind unitatea organizatorică de bază a plantaţiilor pomicole, trebuie să se caracterizeze în primul rând prin omogenitate sub aspect orografic. Parcela se delimitează cu ajutorul drumurilor de exploatare şi a zonelor de întoarcere, în cazul terenurilor relativ plane. Pe terenurile în pantă şi pe cele cu exces de umiditate, delimitarea este influenţată şi de canalele de desecare, de coastă şi debuşee.

Mărimea şi forma parcelelor este determinată de mai mulţi factori: - De orografia terenului şi unghiul de pantă; cu cât terenul va fi mai frământat sau unghiul de pantă mai mare, cu atât suprafaţa parcelei va fi mai mica şi invers. - De folosirea cu eficienţă a agregatelor din dotare pentru executarea lucrărilor de întreţinere, de recoltare şi transportul producţiei de fructe. În acest sens lungimea rândurilor (L) având cea mai mare importanţă se determină în funcţie de producţia de fructe planificată a se realiza pe un pom sau metru liniar de gard pomicol, respectiv volumul de transport fructe, ambalaje etc., capacitatea remorcilor sau a rezervoarelor de soluţie ale pompelor de stropit şi distanţa între pomi pe rând.

În acest fel se urmăreşte reducerea deplasărilor în gol şi a numărului de întoarceri la cele două capete.

În zonele bântuite de vânturi puternice şi în special în zona nisipurilor, parcelele trebuie să fie încadrate în sistemul perdelelor de protecţie; cu cât distanta dintre acestea va fi mai mare cu atât şi parcelele pot fi mai mari;

- Sistemul de irigaţii folosit (aspersiune, picătură, microjet, brazde) va fi de asemenea luat în considerare.

Ca formă se recomandă dreptunghiul sau pătratul şi numai în cazuri obligate trapezul sau triunghiul.

Ţinând seama de aceste criterii se pot recomanda următoarele mărimi de parcele 8-15 ha în cazul terenurilor plane, sau cu panta uniformă de până la 30/0 cu lungimea de 400-500 m şi o lăţime de 200-300 m, având amplasate perpendicular pe direcţia rândului, de la caz la caz, drumuri de exploatare sau zone de întoarcere ; 6-8 ha în cazul terenurilor în pantă uniformă de până la 6 % având o lungime de 300-400 m şi o lăţime de 200-300 m; 3-6 ha pe terenuri cu pante uniforme de 6-12 % având lungimea de 200-300 m şi o lăţime de 150-200 m. Pe terenurile în pantă frământată sau terasate, mărimea parcelei se poate reduce până la 1-3 ha având lungimea de 100-150 m.

Când panta terenului este de peste 6 % laturile lungi ale parcelei cât şi direcţia rândurilor, se orientează pe curbele de nivel, pentru a preveni procesul de eroziune, admiţându-se la nevoie o abatere de 3-4 %. În cadrul unor asemenea parcele, toate lucrările de întreţinere se vor executa în mod obligatoriu pe direcţia curbelor de nivel. Dimensiunile parcelelor se măresc sau se reduc proporţional şi cu lungimea versantului. Dacă versantul este lung (pe direcţia amonte-aval) parcelele pot avea lăţimile recomandate (300 m) şi invers, dacă versantul este scurt parcela va avea lăţimi reduse (70-100 m). Pentru arbuştii fructiferi şi căpşuni, mărimea parcelelor poate să fie între 2-8 ha. Terenurile cu pantă cuprinse între 12 şi 20 %, destinate livezilor intensive, se vor terasa prin desfundare şi nivelare în vederea reducerii pantei la 2-5 %. Terenurile cu panta de peste 20 % nu se vor folosi pentru livezi intensive şi superintensive. Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere. Concentrarea producţiei pomicole în bazine şi ferme specializate duc la creşterea volumului de transport ce trebuie efectuat atât la înfiinţare, cât şi în toată perioada de exploatare a plantaţiilor de la 100-1000 t/ha la 4000-8000 t/ha. În acest volum de transport sunt cuprinse îngrăşămintele organice şi chimice, ambalajele goale, ambalajele pline cu fructe, soluţiile pentru tratamente fitosanitare, precum şi alte materiale.


55

În funcţie de importanţă, drumurile dintr-o plantaţie pomicolă pot fi principale sau secundare. Deoarece transporturile în majoritatea cazurilor se execută primăvara şi toamna, drumurile principale trebuie consolidate cu piatră, sau dacă este posibil cu zgură asfaltată. Datorită faptului că asemenea drumuri sunt scumpe şi măresc foarte mult costul plantaţiilor, se recomandă ca la organizarea teritoriului să se folosească în primul rând drumurile existente. În scopul reducerii procentului de teren scos din exploatarea propriu-zisă, drumurile principale consolidate, se amplasează cât mai central în plantaţie şi de aşa natură încât să facă legătură la şoselele de acces către centrele populate şi cu drumurile secundare prin care se asigură accesul la toate parcelele. Drumurile principale în cazul terenurilor plane vor servi şi ca zone de întoarcere. În cazul terenurilor plane, lungimea drumurilor consolidate cu piatră se ridică la cca. 10-15 metri liniari/ha, iar a celor îmbunătăţite la 15-20 m/ha. Pe terenurile mai frământate din zona dealurilor aceste valori cresc la 15-20 m/ha drumuri consolidate şi 20-25 m drumuri îmbunătăţite. Lungimea totală a drumurilor consolidate se limitează la 1000-1500 m la 100 ha plantaţii intensive şi superintensive şi 2000-2500 m drumuri îmbunătăţite, respectiv 1,5-2 % din suprafaţa afectată plantaţiei. Ţinând cont de costul ridicat al drumurilor consolidate cu piatră, se recomandă ca din lăţimea de 5-6 m, partea carosabilă consolidată cu piatră să nu depăşească 3,5-4,0 m fiind prevăzută din 100 în 100 m cu zone de întâlnire. Pe terenurile în pantă de peste 6-10 %, drumurile se construiesc în serpentină, asigurându-se o pantă longitudinală de maximum 5-10 %. Pe traseul în serpentină proiectarea se face pe tronsoane de 100-200 m cu panta uniformă de 5-12 %. Ele necesită lucrări de terasare şi se prevăd cu canale colectoare şi de evacuare a apei din amonte. Drumurile secundare delimitează parcelele pe laturile lungi, au lăţimea de 3-4 m şi se consolidează prin înierbare. Pe pantele cu înclinaţie mai mare de 6 % drumurile secundare urmăresc linia curbelor de nivel ca şi laturile parcelelor. Pe partea din amonte a drumurilor se trasează şanţuri de evacuare a apelor. Pe terenurile plane pot servi şi ca zone de întoarcere. Zonele de întoarcere vor avea lăţimi de 5-6 m în funcţie de lungimea agregatelor. Ele se amplasează perpendicular pe direcţia rândurilor, la distanţe care asigură eficienţa de lucru a utilajelor. Stabilirea necesarului de construcţii şi amplasarea acestora. Organizarea şi exploatarea plantaţiilor pomicole, de arbuşti fructiferi şi căpşuni, cu o eficienţă economică asigurată şi productivitate ridicată, nu se concepe fără asigurarea din timp a construcţiilor productive şi a platformelor necesare procesului de producţie. La stabilirea necesarului de construcţii şi amplasarea acestora se vor avea în vedere următoarele considerente: - suprafaţa plantaţiei şi volumul producţiei de fructe; - specializarea exploataţiei pe specii şi soiuri; - perioada de recoltare şi posibilităţile de livrare a producţiei de fructe; - volumul materialelor, a pesticidelor, a îngrăşămintelor chimice şi a ambalajelor de aprovizionat şi rulajul acestora; - gradul de mecanizare a tehnologiilor aplicate. Amplasarea acestor obiective se va face grupat, lângă drumul principal consolidat, de preferinţă în mijlocul exploataţiei pentru a reduce cât mai mult transporturile în gol. Împrejmuirea plantaţiilor intensive şi superintensive. Situarea zonei de rodire a pomilor, la plantaţiile pomicole intensive şi superintensive, foarte aproape de nivelul solului, impune apărarea împotriva pagubelor produse de iepurii de câmp precum şi a altor animale (cervide). În acest scop instalarea împrejmuirii trebuie să aibă loc concomitent cu organizarea şi înfiinţarea plantaţiei, înainte chiar de plantarea pomilor, deoarece protejarea acestora cu ajutorul unor materiale ca hârtie, resturi de furnir, folii de polietilenă sau beţe de floarea-soarelui, este o


56

lucrare greoaie şi costisitoare din cauza numărului foarte mare de pomi la unitatea de suprafaţă, cât şi a situării ramurilor din coroană prea aproape de sol. Împrejmuirea livezilor intensive şi superintensive se poate realiza prin garduri din plasă de sârmă având stâlpii din beton armat, cu lungimea de 2,42 m, care se fixează în pământ la adâncimea de 0,6 m şi la distanta de 2,50 m unul de altul. Fixarea stâlpilor se recomandă să se

facă cu pământ bătut. Gropile se vor executa mecanizat cu burghiul MSG-1 având diametrul de 25-40 cm. Plasa de sârmă galvanizată cu Ø = 2,5 mm, cu ochiuri de 4,6 x 4,6 cm, având înălţimea de 1,40, se fixează de stâlpi şi de o sârmă cu Ø = 3,0 mm, întinsă la înălţimea de 1,20-1,25 m faţă de nivelul solului. Partea inferioară a plasei se ancorează în cârlige şi se îngroapă la 15-20 cm adâncime într-un şanţ deschis pe aliniamentul gardului. Deasupra plasei de sârmă zincată, la echidistanţa de 20-25 cm, se mai întind 2-3 fire de sârmă ghimpată, înălţimea totală a gardului

ajungând la 1,70-1,80 m. Asigurarea apei pentru stropit şi irigaţii. Asigurarea unei surse permanente de apă cu un debit constant, este obligatorie în cazul plantaţiilor intensive, superintensive, de arbuşti fructiferi şi căpşuni şi, de asemenea, este de preferat să se realizeze înainte sau concomitent cu lucrările de organizare şi plantare. La stabilirea debitului necesar de apă se va fine cont de: - cantitatea de apă necesară efectuării celor 12-14 tratamente fitosanitare din perioada de vegetaţie şi 1-2 tratamente din perioada repausului relativ, care se ridică la 30-40 m3/ha; - cantitatea de apă necesară irigării în bazinele pomicole cu sub 600-700 mm precipitaţii anuale, unde în perioada de vegetaţie (1.V.30.IX) cad sub 350 mm şi nu se pot obţine producţii asigurate an de an. Apa se poate asigura prin următoarele surse şi metode: - în zonele colinare prin captarea izvoarelor şi a pâraielor cât şi prin colectarea apelor provenite din ploi şi zăpezi care se scurg prin debuşee. Captarea se face în bazine speciale amenajate sau, acolo unde configuraţia terenului permite, prin executarea unor baraje de pământ creând lacuri de acumulare mai mari sau mai mici; - pe terenurile plane apa se asigură din puţuri forate la adâncimea medie de 10-20 m sau la adâncime mare de 30-60 m încât să aibă un debit constant de 8-10 1/sec; - prin staţii de pompare amplasate pe pârâuri sau râuri aflate în vecinătatea plantaţiilor. Amenajarea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole cu pante de peste 6 % Înfiinţarea plantaţiilor de pomi în zonele colinare impune măsuri corespunzătoare de combatere a eroziunii solului, de asigurare a condiţiilor optime de dezvoltare a pomilor şi de exploatare raţională a plantaţiei. Amenajarea terenurilor în pantă, in vederea înfiinţării plantaţiilor pomicole, cuprinde o serie de lucrări privind construirea de canale pentru reţinerea sau evacuarea apei din precipitaţii, construirea de debuşee sau bazine de colectare şi acumulare a apei pentru stropit. Rezervarea terenului necesar materializării acestor lucrări se face odată cu delimitarea parcelelor şi a drumurilor. În general, canalele de evacuare cât şi de aducţiune a apei în cazul irigării, vor urmări traseele drumului principal, a celor secundare şi a zonelor de întoarcere în aşa fel încât să stânjenească cât mai puţin lucrările mecanizate din livadă. De asemenea, se va urmări reducerea la maximum posibil a terenului agricol afectat de către acestea (4-5 %). Evacuarea excesului de umiditate. Este o lucrare obligatorie pe terenurile cu exces de umiditate. Se ştie că regimul de apă din sol influenţează direct regimul de aer, termic şi biologic, respectiv cel de nutriţie al pomilor. Evacuarea excesului de umiditate constituie o problemă importantă în pomicultura ţării noastre, datorită faptului că în multe bazine pomicole (Maramureş, Bistriţa-Năsăud, Satu Mare,

Elementele constructive ale gardului din plasă de sârmă şi stâlpi din beton


57

Bihor, Caraş-Severin, Argeş ş.a.), se află intercalate în perimetrele pomicole multe suprafeţe cu exces de umiditate care, printr-un complex de lucrări de îmbunătăţiri funciare pot fi utilizate pentru plantaţii de pomi şi arbuşti fructiferi. În aceste zone excesul de umiditate se datorează pe de o parte apei din precipitaţii, care nu se poate infiltra din cauza permeabilităţii reduse a solului, iar pe de altă parte inundaţiilor cu ape de pe terenurile învecinate mai ridicate, datorate de asemenea în mare măsură şi aportului freatic. Excesul apare şi mai pregnant în anii cu cantităţi mari de precipitaţii. Înlăturarea excesului de umiditate se realizează prin următoarele măsuri: - evacuarea apelor acumulate la suprafaţa solului; - drenarea excesului de apă din profilul solului, prin drenaj realizându-se coborârea nivelului apelor freatice sub nivelul critic de salinizare, gleizare şi de dezvoltare a sistemului radicular; - nivelarea terenului pentru a favoriza scurgerea liberă a apei, înlăturând acumularea ei în microdepresiuni; - modelarea terenului (sau bilonarea) în vederea creării unor posibilităţi de a aduna apa pe intervalele dintre rânduri şi a înlesni scurgerea excesului; totodată prin bilonare, creşte suprafaţa de evaporare. Măsurile hidroameliorative care se vor aplica vor trebui să răspundă la următoarele condiţii: - să fie cât mai economice, încât investiţiile efectuate să poată fie recuperate din primii ani, ca urmare a sporurilor de producţie obţinute; - să ocupe un procent cât mai redus din suprafaţa deservită. Canalele de coastă înclinate constituie un mijloc de evacuare rapidă a excesului de umiditate. Adâncimea şi de desimea reţelei acestora va fi în funcţie de cantitatea de apă calculată ce trebuie evacuată, de panta terenului şi de timpul în care trebuie să se facă evacuarea. În cazul terenurilor cu pante de peste 6 % şi în zonele cu precipitaţii abundente, pentru a împiedica acumularea unor cantităţi mari de apă în parcelele situate în aval, se recomandă trasarea unor canale de coastă care să intercepteze apele de suprafaţă şi să le conducă prin debuşee, spre un emisar principal. Distanţa între două canale de coastă se stabileşte în raport cu natura solului, panta terenului, pericolul eroziunii, cantitatea de apă ce trebuie evacuată. Pentru a nu îngreuia pichetarea terenului, distanţele dintre două canale de coastă trebuie să prezinte un multiplu al distanţei dintre rânduri. Ţinând cont de uşurinţa execuţiei şi de evitarea colmatării, se recomandă secţiunea trapezoidală a canalelor cu următoarele dimensiuni: lăţimea la fund a canalului (b) = 0,30 m, adâncimea canalului (h) =0,40-0,50 m, înclinarea taluzelor (n) 1:1 sau 1:1,25. Panta de fund să nu depăşească 3 % la canalele consolidate prin înierbare. Pentru a preîntâmpina fenomenele de eroziune şi colmatare, se recomandă înierbarea marginilor din

amonte şi din aval ale canalelor pe o lăţime de 0,5-1,0 m, înierbare care va contribui la filtrarea apei de pământul erodat şi antrenat la vale, precum şi la consolidarea canalelor. Canalele de coastă se racordează la un debuşeu natural sau artificial. Racordarea la debuşee se poate consolida cu dale de beton ori cu piatră în cazul în care aceste canale colectează un volum mare de apă, sau prin înierbare în cazul volumelor mai reduse. Când aceste canale traversează drumuri sau zone de întoarcere, racordarea se va face prin tuburi de beton sau de azbociment. Debuşeele au rolul să intercepteze şi să

Debuşeu într-o livadă terasată, cu căderi

consolidate: a- vedere generală; b- debuşeu dalat;

c- cădere consolidată


58

colecteze apele în surplus provenite din precipitaţii precum şi apa colectată din canalele de coastă, din cele marginale ale drumurilor, de pe terase şi a le conduce spre baza versantului în canalele magistrale de evacuare sau spre emisari naturali. Stabilirea poziţiei şi a traseului debuşeelor, constituie prima lucrare de amenajare, deoarece toate celelalte lucrări de captare şi de conducere a apelor se proiectează şi se construiesc în dependenţă de acestea. La amplasarea debuşeelor trebuie folosite în mod obligatoriu depresiunile naturale cu scopul de a se reduce volumul de săpătură. Dacă acestea lipsesc sau reţeaua este prea sinuoasă, debuşeele se execută în săpătură şi căderi (trepte) cât mai rectilinii, asigurându-se totodată posibilitatea colectării apelor de pe suprafeţe cât mai mari. Lucrarea se execută mecanizat cu ajutorul excavatoarelor şi numai corectarea taluzurilor se face manual. Debuşeele, după natura şi modul de consolidare, se împart în: - debuşee consolidate pe cale biologică prin însămânţare cu ierburi sau căptuşite cu brazde de iarbă utilizate în bazinele pomicole cu sub 700 mm precipitaţii şi fără viituri mari; sunt cele mai ieftine şi uşor de executat, în multe cazuri putând fi amenajate cu ajutorul maşinilor; - debuşee cu consolidare mixtă, respectiv unele tronsoane sunt consolidate biologic, iar altele cu pante mai mari consolidate cu piatră sau beton; în multe cazuri sunt necesare numai căderi sau traverse în punctele critice la distanţe de 10-20 m; - debuşee cu consolidare artificială; se execută în bazinele cu precipitaţii abundente de peste 700-800 mm anual, cu soluri mijlocii sau uşoare, pe versanţi cu pante uniforme şi numai în cazuri foarte bine justificate. Pentru reducerea investiţiei specifice, debuşeele artificiale se dimensionează din punct de vedere hidraulic pe tronsoane începând din amonte spre aval. Panta de scurgere a debuşeelor artificiale este impusă de viteza scurgerii apelor şi nu trebuie să fie mai mare de 10 %. Reducerea pantei se va face prin căderi cu înălţimea de 0,4-0,6 m, consolidate cu piatră sau beton (cele mai bune sunt cele din beton armat încastrate în maluri). Porţiunile dintre căderi se consolidează prin înierbare cu brazde, cu piatră sau dale de beton. Deoarece debuşeele artificiale nu pot fi tra-versate de tractoare şi maşini, de o parte şi de alta a traseului se prevăd zone de întoarcere de 4-6 m care se înierbează. Înlăturarea excesului de umiditate de pe terenurile joase, plane sau cu panta uniformă de până la 6 %, unde alături de apa provenită din precipitaţii, intervine şi pânza de apă freatică situată la adâncime mai mică şi cu nivel inconstant, constituie o problemă importantă pentru ţara noastră. Acest neajuns poate fi înlăturat prin executarea unor reţele de canale de evacuare asociate cu drenuri, care să ducă la scăderea şi menţinerea nivelului apei freatice la adâncimea de 80-100 cm, sub adâncimea de dezvoltare a sistemului radicular al pomilor aflaţi pe portaltoi vegetativi. Nu se recomandă evacuarea excesului de umiditate din plantaţiile pomicole intensive numai prin canale deschise pe următoarele considerente: - canalele deschise, amplasate pe intervalele dintre rânduri, nu influenţează eliminarea excesului de umiditate pe o distanţă mai mare de 8-12 m respectiv al doilea, al treilea interval; - prin reţeaua deasă de canale deschise se reduce suprafaţa cultivată cu pomi cu 4-6 %; - se îngreuiază executarea lucrărilor mecanizate de întreţinerea solului şi aplicarea tratamentelor fitosanitare. În acelaşi timp se creează o zonă de infestare permanentă cu buruieni şi de încuibare a rozătoarelor mai ales dacă nu se acordă o atenţie deosebită întreţinerii acestora. Cea mai eficientă posibilitate de înlăturare a excesului de apă din profilul solului se obţine cu drenuri. Drenajul se realizează prin deschiderea unor şanţuri adânci de 70-80 cm, la baza cărora se aşează drenurile (olane de argilă arsă, tuburi flexibile din material plastic cu orificii, pietre sau fascine), după care şanţurile se închid. Pentru a realiza filtrul din jurul drenurilor, la baza şanţului se pune un strat de 5 cm balast de râu peste care se aşează drenurile de olane (cele de plastic se aşează direct pe pământ). Îmbinările dintre olane se acoperă cu pânză de sac, pânză de filtru sau sită de plastic după care, se acoperă cu un strat de pietriş mărgăritar.


59

Modelarea sau bilonarea terenurilor destinate plantaţiilor pomicole apare ca o lucrare necesară când nivelul apei freatice este inconstant şi se apropie de suprafaţă sau când apele din precipitaţii nu pot fi îndepărtate deoarece terenul este plan şi nu există posibilităţi de evacuare. Această lucrare se execută în special în zonele de câmpie limitrofe zonei colinare, cu soluri brun-roşcate, brun-podzolite, podzoluri pseudogleizate unde precipitaţiile din perioadele de iarnă şi primăvară sunt mai abundente. Modelarea sau bilonarea se realizează imediat după nivelarea terenului şi trasarea rândurilor, prin executarea succesivă a mai multor arături la cormană înainte de plantare, sau prin arături la cormană executate mai mulţi ani la rând după plantare. Terasarea versanţilor pentru plantaţiile pomicole. Alegerea terenurilor în pantă ce urmează a fi terasate pentru plantaţii pomicole, trebuie făcută, având în vedere în primul rând cerinţele specifice ale speciilor pomicole faţă de fertilitatea naturală a solului şi de aprovizionarea cu apă. În bazinele în care media precipitaţiilor nu depăşeşte 600 mm, plantaţiile intensive de pomi nu asigură producţii de calitate şi la un cost care să facă rentabile aceste plantaţii pe terenurile în pantă terasate. În bazinele pomicole cu precipitaţii anuale de peste 600 mm, pe soluri cu o fertilitate bună, se recomandă înfiinţarea de plantaţii pomicole pe terenurile în pantă terasate cu respectarea următoarelor criterii: - Pentru terasare se vor alege versanţi cât mai uniformi, fără denivelări accentuate, cu soluri cu drenaj intern bun, care potenţial nu prezintă pericol de alunecare. Moţoc M. şi col. (1975) recomandă ca limită superioară pentru terasare panta de 20 % în cazul speciilor sămânţoase mai pretenţioase şi de maximum 25 % pentru speciile sâmburoase mai puţin pretenţioase cum sunt : vişinul, prunul, cireşul, castanul şi nucul. - Limita inferioară de pantă de la care se propune terasarea este de 12-14 %, fiind determinată de necesitatea reducerii pantei pentru a se putea executa lucrările de întreţinere în condiţii de mecanizare şi pentru prevenirea eroziunii. Din observaţiile făcute privind comportarea lucrărilor de terasare realizate până în prezent în diverse bazine pomicole (Tg. Jiu, Bistriţa, Mureş, Baia Mare), rezultă că trebuie să fie excluşi de la terasare versanţii cu soluri reci, argiloase, supuse alunecărilor situate pe marne, precum şi cele cu soluri nisipoase. Vor fi, de asemenea, evitate de la terasare şi terenurile care prezintă izvoare de coastă în număr mare. Pe asemenea terenuri construirea unor taluzuri în debleu poate determina alunecarea teraselor şi chiar a unor suprafeţe mari de teren. Tipuri1e de terase. În condiţiile ţării noastre se recomandă construirea de terase cu platforma continuă şi terase individuale. Dimensionarea teraselor cu platforma continuă. Amenajarea versanţilor prin terase se face numai pe bază de proiecte fundamentate pe studii pedologice, geologice şi hidrologice. Prin proiectarea teraselor trebuie să se stabilească următoarele elemente: lăţimea platformei (L) şi înclinarea sa transversală (ip %); înălţimea taluzurilor (H) şi înclinarea acestora (ip %); înclinarea longitudinală a axului teraselor fată de curbele de nivel. Dimensionarea teraselor depinde în primul rând de panta terenului (it %) dar este influenţată şi de alţi factori care corespund suprafeţei utile anume: numărul rândurilor de pomi ce urmează să se planteze pe o terasă, distanţa dintre rânduri şi distanţa între rândurile marginale şi taluzuri care se calculează folosind formula dată de Popa S. şi col. (1968):

L = D (n-1) + (d1 + d2), în care: L este lăţimea utilă a platformei (în m); D - distanţa dintre rândurile de pomi (în m); n - numărul rândurilor de pomi de pe platforma terasei; d1 - distanţa de la baza taluzului amonte la ultimul rând de pomi (în m); d2 - distanţa de la baza taluzului aval la primul rând de pomi (în m).


60

Lăţimea platformei, respectiv a suprafeţei care se poate lucra în cazul unor pante uniforme, va fi constantă pe toată lungimea terasei. Numai un procent redus de terase în cazul pantelor neuniforme, pot să aibă lăţimi diferite. Lăţimea platformei trebuie să fie un multiplu al distanţei dintre rândurile de pomi. Pentru a asigura o eficienţă economică şi un grad ridicat de utilizare a terenului se impune dimensionarea platformei terasei la minimum 7-12 m lăţime, încât să permită plantarea a cel puţin 2-3 rânduri de pomi sau arbuşti fructiferi în sistem intensiv. În condiţiile în care rândurile marginale din avalul teraselor vor fi aşezate la distanţa minimă de 1-1,5 m de buza taluzului, spaţiul rezervat pentru circulaţia tractoarelor, executarea lucrărilor de întreţinere şi transport a recoltei de fructe va trebui rezervat la baza taluzului din amonte, având lăţimea de 2-2,2 m. Înclinarea platformei pe ax transversal şi longitudinal se stabileşte în funcţie de lăţimea platformei, condiţiile pedoclimatice şi cerinţele mecanizării. Pe solurile rezistente la eroziune din zonele cu agresivitate climatică mică, înclinarea transversală a platformei poate să fie de 6-10 %, iar în cazul solurilor cu rezistenţă redusă la eroziune situate în zonele cu o agresivitate climatică mai mare, înclinarea transversală a platformei terasei nu trebuie să depăşească 3-6 %. În cazul teraselor cu înclinarea platformei de 12-13 %, pierderile de sol sunt foarte mari şi direct proporţionale cu lăţimea platformei şi intensitatea precipitaţiilor. Pentru zonele cu precipitaţii abundente înclinarea platformei pe ax longitudinal capătă o importanţă deosebită pentru evacuarea scurgerilor de suprafaţă în debuşee şi este cuprinsă între 2 şi 3 %. Înălţimea taluzurilor şi înclinarea acestora constituie o problemă importantă, deoarece de acestea depinde stabilitatea terasei şi posibilitatea consolidării prin înierbare. La stabilirea înălţimii se are în vedere grosimea stratului de sol, textura solului, natura rocii de bază, lăţimea şi înclinarea platformei teraselor, conţinutul în elemente nutritive ale orizonturilor, regimul precipitaţiilor. Pentru a evita costul ridicat al lucrărilor de terasare şi pentru o mai bună stabilitate a taluzului, pe solurile cu textură lutoasă şi luto-argiloasă se recomandă construirea de terase, cu taluzul de pământ, a căror înălţime să nu depăşească 1,20-1,50 m cu înclinarea de 1/1-1/1,25. Între lăţimea teraselor, înclinarea pe ax transversal al acestora, înălţimea maximă ce poate fi realizată şi înclinarea taluzurilor, există o strânsă corelaţie. Mai jos sunt indicate elementele constructive şi dimensionarea teraselor, pentru cele mai uzuale terase cu platforma înclinată (6 %) în cazul terenurilor cu panta uniformă de 12-20 %, cu înclinarea taluzului de 1/1-1/1,25 şi înălţimea maximă de 1,50 m. Pentru fiecare versant (parcelă) ce se pretează pentru terasare, se delimitează prin picheţi fâşii de teren corespunzătoare categoriilor de pantă şi lăţimi totale a terasei.

Materializarea teraselor se începe din marginea din amonte a parcelelor. Picheţii se bat din 15 în 15 m paralel cu curbele de nivel. Partea din aval a fâşiei de teren marcate reprezintă şi limita superioară a taluzului. După pichetare în scopul realizării unor terase mai uniforme se face o rectificare a traseului pentru a elimina coturile şi curbele cu raze mici. Paralel cu traseul rectificat se marchează terasa următoare din aval şi aşa mai departe. Pentru terasele ce se execută prin desfundare se pichetează marginile platformei şi ale taluzului, iar la cele executate în debleu-rambleu, în plus se pichetează şi axul în cazul în care trebuie să existe înclinare şi pe axul longitudinal, acestea se realizează pentru fiecare terasă în parte prin abatere de la cota primului ţăruş, cu valoarea ce o dă înclinarea respectivă. Lăţimea terasei precum şi a taluzului, sau zona ce rămâne nedesfundată, se materializează prin măsurarea la orizontală. Când versantul este uniform prima terasă se materializează pe întreaga lungime cu ajutorul nivelei, după care un număr de 5-10 terase se materializează în paralel cu traseul acestuia.

La materializarea teraselor se pot face mici corecturi faţă de curbele de nivel, cu scopul de a se realiza un traseu cât mai corespunzător pentru efectuarea mecanizată a lucrărilor, dar


61

care, în acelaşi timp, să nu permită concentrarea apelor, pentru a nu se produce degradarea teraselor în perioadele cu ploi abundente. Executarea terase1or. Cea mai corespunzătoare şi mai economică metodă de execuţie a teraselor în cazul pantelor de până la 20 % este prin desfundare şi nivelare. Această metodă constă în deplasarea succesivă a pământului din amonte spre aval, odată cu desfundarea tere-nului, realizându-se un strat de sol afânat în grosime de 60 cm aproape pe toată lăţimea platformei terasei, ce va fi ocupată de rădăcinile pomilor.

La materializarea teraselor se pot face mici corecturi faţă de curbele de nivel, cu scopul de a se realiza un traseu cât mai corespunzător pentru efectuarea mecanizată a lucrărilor, dar care, în acelaşi timp, să nu permită concentrarea apelor, pentru a nu se produce degradarea teraselor în perioadele cu ploi abundente.

Executarea terase1or. Cea mai corespunzătoare şi mai economică metodă de execuţie a teraselor în cazul pantelor de până la 20 % este prin desfundare şi nivelare. Această metodă constă în deplasarea succesivă a pământului din amonte spre aval, odată cu desfundarea tere-

Dimensionarea teraselor în funcţie de pantă: L, l, H şi distanţele dintre pomi exprimate în metri


62

nului, realizându-se un strat de sol afânat în grosime de 60 cm aproape pe toată lăţimea platformei terasei, ce va fi ocupată de rădăcinile pomilor. În acest scop se folosesc plugurile balansiere de desfundat acţionate de tractoare de mare putere, dotate şi cu lame de buldozer sau greder. Desfundarea sau arătura se execută de-a lungul curbelor de nivel. Prima brazdă dinspre aval mai puţin adâncă, de 0,40 m şi mai puţin lată, de 0,40 m, se va deschide la circa 1 m în amonte de pichet, după care se continuă arătura prin brazde nu prea late, dar adânci până la 0,70 m şi se continuă pe toată lăţimea platformei terasei. Metoda de executare a terasei prin desfundare şi nivelare în mod practic se realizează după schema redată în figură.

După terminarea lucrărilor de desfundare se trece la nivelarea platformei, în scopul obţinerii tipului de terasă stabilit prin proiect, apoi la finisarea şi consolidarea taluzurilor. Datorită faptului că prin nivelare o parte din pământul fertil desfundat se mută în aval, după nivelare această porţiune se va fertiliza suplimentar cu gunoi de grajd, îngrăşăminte fosfatice şi potasice, şi se vor încorpora într-o arătură adâncă. Pentru a nu fi erodate, taluzurile se consolidează prin însămânţare cu ierburi perene (graminee şi leguminoase) din speciile care se dezvoltă bine in zona respectivă. Terasele individuale se execută pe terenurile cu pantă neuniformă, şi pot fi cu platforma dreptunghiulară, circulară sau sub formă de potcoavă. Ele se construiesc odată cu plantarea pomilor sau după plantare. Platforma se realizează prin deplasarea pământului din amonte spre aval, amenajându-se concomitent şi taluzul de umplutură al terasei, care trebuie să fie de 1/1, 1/1,5 şi se consolidează prin înierbare. Dimensiunile teraselor individuale cu platforma pătrată sau dreptunghiulară sunt de 2/2 m, 3/3 sau 2/3 m. De remarcat este faptul că gradul de utilizare a terenurilor terasate, chiar şi în cazul plantaţiilor intensive de pomi şi arbuşti fructiferi, se ridică la maximum 80 %. Ca urmare randamentul plantaţiilor va fi mai mic cu cel puţin 20 % faţă de cele situate pe terenurile neterasate. Pregătirea terenului în vederea plantării Se au în vedere lucrările de asigurare a mecanizării, de conservare şi ameliorare a solului, de reducere a cheltuielilor de producţie şi de creştere a productivităţii muncii. În vederea plantării, pregătirea terenului constă din defrişare, nivelare, repauzarea solului (dacă este cazul), fertilizare şi desfundare.

Defrişarea. De foarte multe ori în cadrul acţiunii de dezvoltare şi concentrare a producţiei pomicole se ivesc cazuri când noile plantaţii se înfiinţează pe locul ocupat de vechile plantaţii pomicole, de vegetaţie forestieră sau de alte obstacole care ar împiedica plantarea.

Pentru a preîntâmpina neajunsurile aşa-zisei „oboseli a solului” care duce la o mai slabă dezvoltare a pomilor în primii 2-5 ani de la plantare şi în mod implicit la întârzierea intrării pe rod, lucrarea de defrişare se va efectua cel puţin cu 2-4 ani înainte de plantare.

Executarea teraselor prin desfundare şi nivelare


63

Lucrarea de defrişare se va executa cu ajutorul tractoarelor grele dotate cu instalaţii speciale pentru extirparea totală a rădăcinilor groase şi adunatul lor.

Din defrişarea livezilor de nuc, cireş, păr, prun, castan comestibil şi chiar măr, cu o desime de 100-400 pomi/ha, rezultă o cantitate de material lemnos de valoare care se va utiliza fie de către fabricile de cherestea, fie de unităţi de prelucrare a lemnului, fie ca lemn de foc.

Nivelarea terenului. Deşi pentru livezile intensive şi superintensive mai corespunzătoare sunt terenurile plane sau cu o pantă uşoară de 3-6 %, având în vedere problema conservării şi valorificării superioare a fondului funciar al ţării şi necesitatea completării perimetrelor pomicole delimitate pentru dezvoltarea pomiculturii impun plantarea unor terenuri cu pantă mai mari de 6 %, mergând până la 12 % şi chiar 18-20 %.

Luarea în cultură a terenurilor în pantă din zonele colinare cât şi a nisipurilor mobile prin plantaţii pomicole, constituie una din soluţiile care asigură cel mai mare efect economic şi social asupra exploataţiilor şi populaţiei situate în asemenea zone.

Pentru a preveni dezavantajele ce se întâmpină din cauza denivelărilor de teren privind combaterea eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea irigaţiilor, trasarea drumurilor de exploatare şi implicit asupra creşterii şi dezvoltării uniforme a pomilor, nivelarea de profunzime se impune ca o lucrare obligatorie în cadrul fiecărei parcele sau grupe de parcele.

Lucrarea de nivelare se va executa imediat după defrişare, concomitent, sau după organizarea teritoriului. În cadrul lucrărilor de nivelare se va ţine cont de posibilităţile de parcelare în funcţie de configuraţia terenului pentru a preveni mişcarea unui volum prea mare de sol, lucrare prin care, de altfel, pe unele porţiuni de teren nivelat s-ar ajunge la roca mamă. Chiar şi printr-o nivelare mai moderată, în foarte multe cazuri solul fertil de la suprafaţă este transportat în depresiuni, rămânând la suprafaţă un sol mai sărac în elemente nutritive, inactiv din punct de vedere biologic. Cu toate acestea, lucrarea de nivelare şi în special nivelarea de suprafaţă apare ca o măsură aproape obligatorie în toate cazurile, neputându-se concepe la ora actuală o agricultură modernă pe un teren cu denivelări. Tot ca o măsură obligatorie se impune ridicarea fertilităţii acestora, cel puţin aducerea lor la starea iniţială, încă înainte de plantarea lor cu pomi.

Pentru acest fapt se recomandă ca lucrările de nivelare să se termine cu cel puţin 1-2 ani înainte de plantare şi apoi terenul să fie cultivat cu leguminoase furajere în amestec cu ierburi perene care contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice a solului. Nivelarea de suprafaţă se execută şi pentru a înlătura denivelările rezultate în urma lucrării de desfundat sau a unor microdepresiuni existente.

Prin lucrările de nivelare sau modelare se pot transforma în cazul nisipurilor mobile şi a solurilor nisipoase două soluri neomogene mai puţin favorabile pentru cultura pomilor, într-un sol omogen cu proprietăţi favorabile. Prin deplasarea nisipului uscat şi spulberat din vârful de dună, acesta devine mai umed deoarece reduce adâncimea pânzei de apă freatică, iar prin transportarea unor cantităţi mari de nisip pe interdunele joase, se adânceşte nivelul apei de la 0,4-0,8 m la 1,2-1,5 m. Acest fapt este valabil şi în cazul celorlalte soluri denivelate şi cu exces de umiditate în microdepresiuni.

Repausul (odihna) solului. Replantarea terenurilor eliberate prin defrişarea plantaţiilor pomicole vechi, constituie principala sursă de terenuri pentru înfiinţarea de noi plantaţii şi este obligatorie datorită faptului că o serie de lucrări de amenajare antierozională şi de organizare (drumuri, canale, sistem de irigare, construcţii şi alte mijloace fixe) există ca atare. Ca urmare a acestui fapt, investiţia specifică a noilor plantaţii va fi mai mică.

Cu toate avantajele economice menţionate, replantarea terenului eliberat prin defrişarea diferitelor specii pomicole ridică probleme deosebite din cauza oboselii solului şi uneori a bolilor (cancerul rădăcinilor) şi dăunătorilor (nematozi). Bolile cele mai grave sunt semnalate în special în cazul replantării plantaţiilor de măr, cireş, piersic şi citrice. Simptome mai puţin grave sunt semnalate în cazul replantării plantaţiilor de prun, păr, căpşuni. Simptomele specifice oboselii solului apar mai frecvent în pepiniere şi în plantaţiile tinere unde se manifestă printr-o mai slabă dezvoltare a pomilor. Timpul de aşteptare pentru replantare este prezentat în tabelul următor.


64

Timpul necesar pentru ca o specie să succeadă ei însăşi, sau unei alte specii

(după Trocme S. şi Grass R.) Precedent

Succesor Piersic Cireş Cais Prun Măr Păr Viţă de vie

Piersic xxx xxx xx xx x x + Cireş xxx xxx xx xx xx x + Cais xx xx xx xx x x + Prun xx xx xx xx xx x + Măr x xx x xx xx xx + Păr x x x x xx xx + Viţă de vie + + + + + + xx

xxx : după 18-20 ani; xx : după 3-4 ani; x : imediat după defrişare; + : timp de succedare necunoscut, însă foarte scurt.

Datorită pagubelor mari semnalate la replantarea mărului, s-au întreprins o serie de cercetări care au dus la concluzia că replantarea terenului eliberat de pomi să se facă numai după o prealabilă analiză a stării de aprovizionare cu elemente nutritive, a testării bolilor specifice în special a lui Pratylenchus penetrans din partea unor laboratoare specializate care vor recomanda şi tratamentele respective. În afară de aceste analize se recomandă scoaterea şi strângerea rădăcinilor care pot să constituie o sursă de infecţie pentru 6-8 ani, odată cu lucrările de defrişare, nivelare şi desfundare, precum şi practicarea timp de cel puţin 2-3 ani a unor culturi agricole, pentru refacerea structurii şi a fertilităţii solului cât şi pentru a stinge focarele privind unele toxine, maladii virotice, bacteriene, fungice etc.

Desfundarea. Prin lucrarea de desfundare şi scarificare, pe lângă faptul că se afânează straturile inferioare mai compacte şi cele gleice impermeabile, se asigură încorporarea îngrăşămintelor organice în adâncime.

Adâncimea normală de desfundare este de 60-70 cm şi chiar mai profund (80 cm), dacă solul şi utilajul permit. Cu cât solul este mai greu cu atât este nevoie de o mobilizare mai adâncă. La fel se pune problema solurilor uşoare puternic tasate în adâncime.

În funcţie de sol, răsturnarea brazdei se poate face pe toată adâncimea de mobilizare sau numai pe un strat de 40-50 cm, în rest pământul fiind afânat de un scormonitor ataşat la plugul de desfundare.

O altă soluţie este executarea mobilizării solului printr-o lucrare de scarificare la adâncimea de 60-80 cm, urmată de o arătură la 40-45 cm. Acest mod de pregătire prin care se renunţă la desfundarea terenului la 60-80 cm cu răsturnarea brazdei în cazul solurilor subţiri, prezintă următoarele avantaje:

- subsolajul asigură afânarea adâncă a solului fără răsturnarea orizonturilor; - afânarea adâncă măreşte capacitatea de înmagazinare şi de infiltraţie a apei în sol prin

spargerea stratului impermeabil şi asigură răspândirea la o adâncime convenabilă a substanţelor nutritive şi a amendamentelor;

- se evită aducerea la suprafaţă în condiţii aerobe a orizonturilor de sol mai puţin fertile cu microorganisme cu activitate anaerobă şi introducerea în profunzime a stratului de sol mai fertil şi mai bogat în materie organică, în condiţii anaerobe. În felul acesta se dereglează activitatea vitală din sol prin inactivarea microorganismelor aerobe.

În cazul solurilor infestate de dăunători, concomitent cu executarea desfundatului se va face şi lucrarea de dezinfectare a solului cu 80-100 kg/ha insecticide.

Perioada optimă de executare a lucrărilor de desfundare este mai-august, în cazul terenurilor libere, sau iulie-septembrie, în cazul celor ocupate de culturi premergătoare.

Desfundarea în perioadele cu exces de umiditate în sol nu este recomandată, deoarece în urma plugului de desfundare, în loc de un sol afânat, se obţin brazde compacte care nu se vor


65

desface decât sub acţiunea îngheţului şi a dezgheţurilor, fapt ce impune amânarea perioadei de plantare spre primăvară.

Perioada dintre desfundare şi plantare trebuie să asigure aşezarea solului şi acumularea unei umidităţi corespunzătoare din ploile de toamnă, precum şi executarea în condiţii optime a celorlalte lucrări care premerg plantării (nivelarea, pichetarea, executarea gropilor).

Nivelarea de suprafaţă. Înainte de pichetarea şi plantarea propriu-zisă cu pomi, se impune executarea lucrării de nivelare de suprafaţă, prin care se urmăreşte eliminarea denivelărilor rezultate în urma desfundării, precum şi a şanţului rezultat de la ultima brazdă a plugului. Lucrarea se execută cu ajutorul unor gredere de mare capacitate a nivelatoarelor de suprafaţă sau printr-o lucrare de discuire. Cu cât această nivelare va fi mai perfectă cu atât mai uşor se vor executa pichetarea, alinierea pomilor pe rând şi lucrările ulterioare de exploatare a plantaţiei.

Nivelarea sau modelarea terenului este obligatorie pentru plantaţiile intensive şi superintensive şi recomandată pentru celelalte. Ea asigură mecanizarea şi irigarea şi creează condiţii uniforme pentru pomi, prin eliminarea excesului de umiditate şi combaterea eroziunii. Este recomandat ca nivelarea să se facă prin deplasări cât mai reduse de teren (decopertarea a numai 10 cm din stratul cu humus scade recolta cu 25 %), fără a se ajunge la straturile sărace din profunzime. În acest scop, nivelarea (modelarea) trebuie făcută în strânsă corelaţie cu parcelarea. Pe terenurile cu denivelări parcelele vor avea dimensiuni mai reduse, cuprinzând unităţi naturale cât mai uniforme. În cazul în care în anumite porţiuni se ajunge, totuşi, la straturi mai puţin fertile (pe nisipuri), se va avea grijă la pregătirea terenului să se compenseze acest lucru prin recopertare şi aport suplimentar de îngrăşăminte.

Măsuri pentru îmbunătăţirea proprietăţilor chimice. Îmbunătăţirea proprietăţilor chimice vizează în primul rând modificarea reacţiei solurilor

puternic acide cu pH sub 5,0 prin amendare cu amendamente calcaroase în doze ce se stabilesc în baza analizelor chimice de laborator, pe parcele.

Pentru amendare se vor folosi carbonatul de calciu, spuma de var de la fabricile de zahăr care mai conţine şi materie organică, spuma de var de la fabricile de îngrăşăminte care conţine şi 1-3 % azot.

Aplicarea amendamentelor calcaroase, în mod practic, se realizează prin împrăştiere cu ajutorul maşinii MA-3,5, astfel:

- 50-60 % din doza stabilită se aplică pe terenul nivelat înainte de desfundare sau scarificare şi se încorporează prin lucrarea de desfundare împreună cu îngrăşămintele organice şi minerale;

- 40-50 % se aplică pe terenul desfundat, nivelat şi se încorporează printr-o arătură executată la 25-28 cm după plantare.

Ridicarea stării de aprovizionare cu fosfor şi potasiu pe toată adâncimea de răspândire maximă a sistemului radicular, se realizează prin administrarea unor cantităţi corespunzătoare de îngrăşăminte odată cu executarea lucrărilor de pregătire a solului care să asigure atingerea unui nivel mediu de aprovizionare sau apropiat de aceasta. Această lucrare prezintă o deosebită importanţă deoarece după câţiva ani după plantare, în cazul livezilor intensive şi superintensive, îngrăşămintele greu solubile nu mai pot fi încorporate în adâncime fără a vătăma sistemul radicular.

Cantităţile în cazul solurilor slab aprovizionate, pentru plantaţiile de măr intensive şi superintensive se ridică la următoarele doze: 200-300 kg/ha potasiu s.a., 160-200 kg/ha fosfor s.a. Pentru a realiza o stare de aprovizionare medie sau bună se recomandă continuarea fertilizării de aprovizionare şi în primii ani după plantare. Cercetările efectuate în Italia, Franţa, Ungaria, Germania şi România pe soluri slab aprovizionate au demonstrat necesitatea aplicării fracţionate în primii 2-3 ani a dozelor de îngrăşăminte chimice recomandate pentru ridicarea stării de aprovizionare.

Aplicarea dozelor mari de potasiu pe solurile acide neamendate este de-a dreptul periculoasă, întrucât se soldează cu eliberarea unor cantităţi mari de aluminiu toxic pentru


66

rădăcinile pomilor. Din această cauză remedierea deficitului de potasiu trebuie să fie întotdeauna precedată de corectarea acidităţii solului cu pH sub 5,5.

De reţinut este faptul că pentru fiecare mg P205 lipsă, corespunde o doză de 80-120 kg/ha P205 iar pentru compensarea unui mg K20 se vor administra câte 100 kg/ha potasiu s.a. Aceste valori în general au la bază un calcul teoretic şi sunt numai orientative, urmând ca în baza unei analize de laborator privind capacitatea de schimb şi de reţinere să se determine valorile cele mai reale.

Stabilirea distanţelor de plantare

Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor biologice pe toată adâncimea de dezvoltare a

sistemului radicular se vor aplica doze de 50-60 t/ha gunoi de grajd. Cantităţile de îngrăşăminte chimice organice şi amendamentele se împrăştie în mod uniform pe terenul nivelat pe toată suprafaţa şi se încorporează în sol prin lucrarea de desfundare.

Având în vedere faptul că în mod practic fertilizarea nu poate fi urmată imediat de desfundare, cât şi pentru o mai uniformă răspândire a acestora pe toată zona de dezvoltare a

Distanţa de plantare (m) Numărul pomilor/ha

Specia Portaltoiul Grupa de soiuri Între

rânduri Pe rând Minim Mediu Maxim

Standard 3,5-4,0 1,0-1,5 1666 2261 2857 M9 M27 Spur 2,5-3,0 0,8-1,2 2770 3273 5000 Standard 4,0-4,5 3,0-3,5 635 734 833 M26 M 7

M4 M106 Spur 3,5-4,0 1,5-2,5 1000 1452 1904

Măr

Franc Spur 4,0-4,5 2,5-3,5 635 817 1000 Viguros 4,0-4,5 2,5-3,5 635 817 1000 Gutui Mijlociu 3,5-4,0 1,5-2,5 1000 1452 1904 Viguros 4,5-5,0 4,0-4,5 444 500 555

Păr

Franc Mijlociu 4,0-4,5 3,0-4,0 555 694 833 Viguros 5,0-6,0 3,5-4,0 417 494 571 Gutui Franc Mijlociu 4,0-5,0 3,0-3,5 667 750 833

Corcoduş sau prun

Viguros + Mijlociu

5,0-5,5 3,5-4,5 405 521 571 Prun

Vegetativ sau Oteşani

Viguros + Mijlociu

4,5-5,0 3,0-4,0 500 666 740

Cais Corcoduş, prun sau zarzăr

Viguros + Mijlociu

5.0-5,5 3,5-5,0 363 435 571

Viguros 4,5-5,0 3,5-4,0 500 544 635 Piersic Franc Mijlociu 4,0-4,5 3,0-3,5 636 702 833 Viguros 5,0-6,0 4,5-5,5 300 372 444 Migdal Franc sau piersic Mijlociu 4,0-5,0 4,0-5,0 400 512 625 Viguros 6,0-6,6 4,5-5,0 307 328 370 Cireş Franc sau

vegetativ Mijlociu 5,0-5,5 3,5-4,5 405 470 571 Viguros 5,0-5,5 3,5-4,0 455 470 571 Mijlociu 4,5-5,0 3,0-3,5 571 655 740

Vişin Franc, vegetativ, sau pe rădăcină proprie Pitic 4,0-4,5 2,0-2,5 888 1069 1250 J. regia 10,0-12,0 8,0-10,0 83 104 125 Nuc

(altoit) J. nigra Selecţionat

8,0-10,0 6,0-8,0 125 166 208 Căpşun Rădăcini proprii Selecţionat 0,7-0,8 0,2-0,25 57100 58850 60600


67

rădăcinilor, încorporarea îngrăşămintelor se poate face şi fracţionat, respectiv 50-60 % înainte de desfundare, iar restul de 25-30 % după desfundare printr-o arătură adâncă executată la 25-28 cm după plantare.

Plantaţia cu alei de trafic Se caracterizează prin: a) plantarea pomilor în benzi cu lățimea de 7-8 m, în rânduri perpendiculare pe lungimea

benzilor, sub formă de scurte garduri fructifere aplatizate, la distanță de 2-3 m unul de altul; b) delimitarea între benzile cu pomi a unor alei cu lățimea de 4-5 m, pentru traficul

tehnologic, de pe care agregatele efectuează, de o parte și de alta, următoarele lucrări: - tratamentele pentru combaterea bolilor și dăunătorilor; - evacuarea producției de fructe, inclusiv folosirea containerizării; - evacuarea, cu mijloace mecanice, a ramurilor rezultate de la tăieri, erbicidarea,

fertilizarea, irigarea (prin aspersiune). Aleile respective se înierbează, pentru a fi practicabile în orice condiții de umiditate a

solului.

Plantaţie intensivă obişnuită în rânduri simple

Plantaţie superintensivă cu pomi grupaţi în benzi, cu alei de trafic

Elementele comparative privind gruparea pomilor şi lucrările tehnologice sunt prezentate

în tabelul de mai jos:


68

Grupare Lucrare

Plantație intensivă obișnuită în rânduri simple

Plantație superintensivă cu pomi grupați în benzi, cu alei

de trafic

Lucrarea tehnologică Numărul de treceri

anual

km trafic la o trecere

/ha

km trafic anual

Numărul de treceri

anual

km trafic la o trecere

/ha

km trafic anual

Tratamente pentru fitoprotecție 15 2,6 39,0 15 1,4 21,0

Lucrările solului (cosit) 5 2,6 13,0 3 3,3* 10,0

Fertilizare 3 2,6 7,0 9 1,4 4,2

Erbicidare 1 2,6 2,6 1 1,4 1,4

Evacuarea ramurilor tăiate 1 2,6 2,6 2 1,4 2,8

Evacuarea producției de fructe 4 2,6 10,4 5 1,4 7,0

Total ha anual 29 - 75,4 29 - 46,4

Consum de carburanți 146 l 83 l

Stabilirea sortimentului de pomi, arbuşti fructiferi şi căpşuni

Alegerea soiurilor pentru înfiinţarea unei plantaţii este condiţionată în primul rând de

factorii ecologici şi economici. Pe baza rezultatelor cercetărilor din ţară şi din străinătate, problemele specifice legate de comportarea soiurilor, a combinaţiilor dintre soi şi portaltoi, precum şi gruparea soiurilor în cadrul plantaţiilor intensive şi superintensive.

Importanţa alegerii sortimentului. Soiurile din cadrul plantaţiilor pomicole constituie factori de mare importanţă în găsirea de noi rezerve pentru intensivizarea producţiei, fapt pentru care se impune o cercetare continuă a capacităţii de producţie a soiurilor existente şi introducerea de noi soiuri intensive. De reţinut este faptul că există diferenţe între potenţialul biologic de producţie maximă a soiului şi producţia ce se poate realiza în condiţii economice, cea din urmă fiind întotdeauna mai mică. Cu cât această diferenţă este mai mică cu atât un soi este mai intensiv. Pentru intensivizarea şi modernizarea pomiculturii trebuie să se acorde o importanţă deosebită creării de noi soiuri, valorificării şi adaptării, la condiţiile ţării noastre, a soiurilor preluate din alte ţări şi înmulţirii rapide a acestora.

Integrarea activităţii de producere a materialului săditor cu cercetarea, a făcut posibil ca în cadrul pepinierelor să se înmulţească numai soiurile şi portaltoi autorizaţi de către Inspecţia Naţională pentru Calitatea Seminţelor, serviciu de specialitate din cadrul Ministerului Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor (Legea 266/2002).

Factorii biologici, tehnologici şi economici ce se vor avea în vedere la stabilirea sortimentului, a raportului dintre soiuri şi a modului de aşezare a acestora în plantaţii sunt:

- cerinţele ecologice ale soiului; - relaţia dintre soi şi portaltoi; - cerinţele agrotehnice ale soiului (tăieri, fertilizare, tratamente fitosanitare, reglarea


69

producţiei); - modul de recoltare (manual, mecanic, prin scuturare); - posibilităţile de asigurare a forţei de muncă; - posibilităţile de valorificare în stare proaspătă, pentru consum intern sau export,

industrializare etc.; - valoarea economică şi productivă a soiului; - perioada de coacere şi perioada de recoltare ; - folosirea cu eficienţă economică a forţei de muncă şi a mijloacelor de bază ale

exploataţiei. Deşi soiul în concepţia nouă economică este considerat ca un mijloc de producţie în

conversia energetică, nu se poate neglija faptul că producţia de fructe este destinată pentru satisfacerea consumului, ca atare va trebui să se ţină cont şi de calitatea sortimentului care trebuie să satisfacă cerinţele pieţii interne şi externe, într-o anumită perioadă de consum.

Stabilirea sortimentului îmbracă forme noi şi capătă importanţă deosebită în cadrul marilor exploataţii pomicole asociate sau chiar integrate cu producţia de prelucrare.

Condiţiile unei polenizări favorabile. La speciile la care se dispune de un sortiment bogat din soiuri autofertile, se vor alege în primul rând cele care au aceeaşi valoare economică (piersic, cais, zmeur, căpşun, coacăz roşu etc.).

Soiurile autosterile, întotdeauna se vor planta în amestec cu soiurile bune polenizatoare (măr, păr, cireş, vişin, migdal); în acest caz se vor alege soiuri cu aceeaşi perioadă de înflorire, cu polen fertil pentru soiurile de polenizat. Proporţia dintre soiuri şi distanţa dintre ele se va stabili în aşa fel, încât să se asigure transportul polenului chiar în condiţii atmosferice mai puţin favorabile, mai ales în cazul gardurilor pomicole „închise”, la care insectele polenizatoare zboară în lungul rândurilor.

Alegerea soiurilor polenizatoare cu aceeaşi perioadă de înflorire cu a soiului de polenizat, prezintă o importanţă deosebită datorită faptului că deşi un soi este bun polenizator pentru celelalte, dacă perioada de înflorire nu se suprapune, nu se obţin producţii corespunzătoare. Durata perioadei de înflorire este influenţată în primul rând de condiţiile meteorologice.

Unii autori arată că pentru o bună polenizare trebuie alese soiuri a căror perioadă de plină înflorire se suprapune cel puţin 3-6 zile, perioada optimă de înflorire fiind 10-14 zile. În acest sens se recomandă ca pe baza observaţiilor efectuate asupra soiurilor aflate în colecţii şi culturi comparative, să se întocmească fenograme privind perioadele de înflorire pentru toate soiurile.

Stabilirea proporţiei şi a amplasării soiurilor. Soiurile autofertile nu necesită să fie plantate în amestec. În cazul soiurilor cu autofertilitate insuficientă se vor planta în amestec 2-3 soiuri care pot asigura o bună polenizare.

Soiurile autosterile se vor planta întotdeauna cu unul sau două soiuri polenizatoare, care au aceeaşi perioadă de înflorire. În cazul în care unul din soiurile polenizatoare intră mai târziu pe rod sau are tendinţă de fluctuaţie în rodire, se vor folosi în mod obligatoriu cel puţin 3 soiuri intercompatibile.

În plantarea a două soiuri în amestec, cu aceeaşi valoare economică interfertile sau autofertile, se va folosi proporţia de 1:1, la cele cu valoare economică diferită şi fertilitate mijlocie 1:2, iar cele cu fertilitate foarte bună şi valoare economică diferită, de 1:3, în favoarea soiului valoros.În cazul plantaţiilor de măr şi păr aceste raporturi se pot realiza prin alternarea unor benzi de 3-6 rânduri din soiul polenizator cu benzi de 5-10 rânduri din cel de polenizat, în timp ce în cazul plantaţiilor de cireş şi vişin, specii cu fructe mici, raportul va fi în favoarea soiurilor polenizatoare, datorită faptului că numărul florilor de polenizat cât şi necesarul de flori fecundate este mult mai mare.

În vederea asigurării unei bune polenizări, este necesar ca soiurile polenizatoare să nu se planteze la distanţe mai mari decât cele menţionate în continuare:

- măr în sistem intensiv 20-35 m; - păr în sistem intensiv 20 m ; - cireş 10 m;


70

- vişin 10 m; - prun 16 m; - cais 20 m.

Alegerea celor mai corespunzătoare soiuri pentru zone de cultură în funcţie de cerinţele ecologice ale speciei şi soiului.

Posibilitatea de amplasare a unei specii sau soi într-o zonă de cultură sau alta depinde în primul rând de factorii climatici şi de cerinţele speciei, soiului şi gradului de adaptare faţă de factorii edafici. Ca urmare înainte de întocmirea proiectului de organizare şi înfiinţare se va stabili, dacă factorii temperatură, lumină, apă şi sol pot satisface în suficientă măsură pretenţiile speciei sau a soiului în diferitele faze de dezvoltare şi în special în fenofazele critice.

Introducerea unor soiuri sau clone noi impune în prealabil verificarea lor în condiţii de producţie. Plantarea soiurilor de tip spur în zonele cu variaţii mari de temperatură şi precipitaţii, comportă mari riscuri, deoarece acestea au pretenţii diferite comparativ cu soiurile de bază, fiind în general mai sensibile. Fructele obţinute în asemenea condiţii sunt de calitate inferioară, acoperite cu plasă (rugozitate).

Alegerea combinaţiilor soi-portaltoi va avea în vedere faptul că cu cât se vor folosi pomi de vigoare mai slabă, cu atât va trebui să se asigure la un nivel mai ridicat, cerinţele ecologice şi cele tehnologice. În general, rezistenţa şi capacitatea de adaptare sunt în raport direct cu vigoarea pomilor plantaţi.

Portaltoiul judicios ales, poate să permită adaptarea la condiţii variate a speciilor şi soiurilor. De exemplu, folosirea mirobolanului ca portaltoi pentru piersic permite cultivarea acestuia pe terenuri şi soluri mai umede şi cu reacţie mai acidă. Portaltoi de vigoare slabă la măr, M9, M26, datorită unei înrădăcinări superficiale permit înfiinţarea unor plantaţii de măr pe soluri cu un nivel mai ridicat al pânzei de apă freatică, dar în acelaşi timp cer soluri cu o fertilitate naturală ridicată, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă.

În general toate soiurile sunt sensibile faţă de temperaturile din perioada înfloritului, rezistenţa acestora fiind foarte relativă

La alegerea soiurilor în zonele cu precipitaţii scăzute, se va avea în vedere rezistenţa acestora la secetă, în timp ce în zonele cu precipitaţii abundente se vor alege cele cu pretenţii ridicate faţă de umiditate. Astfel, în zonele secetoase nu se vor planta soiurile de mar pretenţioase faţă de umiditate (Jonathan); în zonele cu precipitaţii abundente se vor evita soiul de

Schema de amplasare a soiurilor în vederea polenizării:

A şi C- soiuri polenizatoare; B- soiul de polenizat; a- parteneri cu valoare economică egală, interfertili; b- parteneri cu valoare economică egală, dar soiul de polenizat cu valoare economică mai mare; c şi d- alte

variante posibile.


71

măr Golden delicious sensibil la rapăn, căpşunii sensibili la Botrytis (mucegaiul alb) etc. Soiurile timpurii pot fi amplasate în zonele cu precipitaţii mai puţine sau cu temperaturi

medii anuale mai scăzute. Pe solurile nisipoase uscate se vor alege speciile şi soiurile care permit realizarea unor

desimi mari de plantare (măr, vişin, piersici şi coacăz), în vederea umbririi solului şi combaterii eroziunii deflationale, contribuind prin aceasta la o mai bună conservare a apei din sol.

În ceea ce priveşte amplasarea speciilor pomicole în funcţie de panta şi expoziţia terenului este de precizat că pentru speciile cu cerinţe ridicate faţă de căldură se vor alege în special terenurile în pantă cu expoziţie sudică sau sud-vestică, acestea fiind mai călduroase şi ferite de vânt.

În bazinele pomicole din zona dealurilor înalte unde volumul precipitaţiilor căzute anual depăşeşte 600-800 mm, la baza pantei se vor planta mărul şi părul altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare slabă sau mijlocie, pe treimea de mijloc a pantei, alături de măr şi păr, se va cultiva prunul şi cireşul, iar pe treimea superioară vişinul alături de cireş şi prun. RESURSELE VEGETALE VITICOLE

Viticultura reprezintă o îndeletnicire tehnică prin care se asigură produse cu valoare alimentară şi terapeutică, iar poziţiile pe care le ocupă ca importanţă sunt determinate şi de funcţiile ei, care constau în măsura şi genul contribuţiei pe care o are la alimentaţia omului şi la obţinerea de profit economic şi cultural.

Importanţa alimentară şi terapeutică

Produsele viţei de vie, cu întreaga lor gamă de caracteristici proprii, formează un complex de substanţe cu însuşiri alimentare absolut necesare omului, pregătite cu mare artă în

laboratoarele podgoriilor. De aceea, viticultura constituie o veritabilă sursă de îmbunătăţire a hranei. Există, din cele mai îndepărtate timpuri, dovezi că produsele viti-vinicole au ocupat un important loc în alimentaţia oamenilor (Teodorescu I. C. şi colab., 1966).

Fig. 5. Destinaţia producţiei de struguri


72

Strugurii fac parte din categoria produselor alimentare bogate în substanţe nutritive. La maturare strugurii conţin mari cantităţi de zaharuri (150 - 300 g/l must), uşor asimilabile şi acizi organici (tartric, malic, citric ş.a.). Dintre principalele săruri minerale bobul are în compoziţie potasiu (cel mai important element din miez), calciu, magneziu, fosfor, fier ş.a.

Compoziţia chimică deosebit de complexă a strugurilor le conferă acestora valoare energetică (potenţial caloric ridicat, între 60 - 116 kcal /100 g struguri), valoare alcalinizantă (prin existenţa acizilor care determină formarea de carbonaţi şi fosfaţi, contribuind la menţinerea echilibrului acido-bazic), valoare remineralizatoare, iar fondul bogat de vitamine (C, B2, provitamina A ş.a.) imprimă proprietăţi vitaminizante, la acestea adăugându-se şi valoarea terapeutică.

Ampeloterapia (cura de struguri) se foloseşte pentru a potenţa acţiunea medicamentelor în afecţiuni hepatice, intestinale, renale, pulmonare şi cardiovasculare.

Cura de must are aceleaşi efecte ca cea de struguri, iar consumul moderat de vin contribuie la o digestie şi asimilare mai bună. Funcţii alimentare mai reduse, dar valori igienice mai ridicate, au distilatele din vin.

Luând în considerare importanţa alimentară, se poate explica de ce produsele viticulturii pot, şi este bine, să însoţească consumul produselor tuturor celorlalte ramuri de producţie alimentară. Aşadar, prin variatele produse alimentare ale viticulturii, prin bogăţia acestora în substanţe hrănitoare şi de agrement, consumul lor la masă poate avea loc tot timpul anului.

Importanţa social - economică

Sursă de existenţă. Cultura viţei de vie oferă unui număr însemnat de producători o reală sursă de existenţă şi chiar dobândirea puterii economice. Numărul acelora care activează în acest domeniu oscilează foarte mult de la o ţară la alta, în funcţie de suprafaţa cultivată, direcţia de producţie, tehnologia de cultură, dotarea tehnică, nivelul de productivitate ş.a. Datorită mecanizării reduse a unor lucrări (tăierile şi legatul) viticultura necesită un consum ridicat de muncă anual (în Franţa 257 - 729 ore / ha; în România 1800 - 2000 ore / ha). De aceea, o mare parte a populaţiei îşi asigură existenţa din această activitate.

Sursă de profit. Un hectar de viţă de vie poate asigura obţinerea unui profit ridicat. El este variabil de la an la an, în funcţie de soi, sistemul de cultură şi centrul viticol. Succesiunea raţională a tehnicilor culturale pe criterii economice şi folosirea soluţiilor de mecanizare ameliorează productivitatea. Pragul economic de utilizare a lor depinde de mărimea exploataţiei viticole.

De asemenea, strugurii şi vinul reprezintă o apreciabilă sursă de acumulări şi de stimulare a schimburilor economice internaţionale.

Dezvoltarea industriilor. Pentru cultivarea viţei de vie se folosesc cantităţi importante de materiale, substanţe chimice, maşini şi utilaje, viticultura beneficiind astfel de evoluţia tehnologică a industriilor de vârf.

Furnizor de materii prime. Principalul produs al viţei de vie este strugurele. Strugurii sunt folosiţi ca materie primă în alimentaţie şi pentru obţinerea vinului. Vinul reprezintă materia primă pentru obţinerea de vermuturi, şampanie, distilate. Din seminţele strugurilor se extrag uleiuri. Tescovina, în amestec cu îngrăşămintele chimice, se poate administra ca îngrăşământ organo-mineral. Coardele eliminate prin tăieri se pot folosi la înmulţirea viţei de vie şi ca îngrăşământ sau ca lemn de foc.

Valorificarea terenurilor slab productive. Viţele sunt plante bine echipate morfo-fiziologo-biochimic, cu posibilităţi de a folosi condiţiile naturale. Ele pot fi cultivate chiar şi pe terenurile mai puţin fertile. Nu sunt rare cazurile în care pe aceste locuri viţele dau produse de cea mai înaltă calitate şi în cantitate mare. O dovadă grăitoare o furnizează produsele viilor de la Pietroasele (Buzău), cele de la S.C.A. Valea Călugărească, de la S.D.E. a Universităţii din Craiova ş.a. Însuşirea viţelor de a folosi bine condiţiile naturale, improprii pentru alte culturi, a determinat ca viticulturii să i se rezerve terenurile în pantă, terenurile erodate şi nisipurile (terenuri mai puţin fertile). Valorificarea superioară a condiţiilor naturale a acestor terenuri o


73

realizează viţa de vie. La Cotnari, de exemplu, nici o altă specie n-ar putea valorifica mai bine condiţiile naturale decât viţa de vie. Şi ca să se înţeleagă mai bine acest aspect este necesar a se imagina înlocuirea soiurilor de viţă de vie: Grasă de Cotnari (de la Cotnari), a Tămâioasei româneşti (de la Drăgăşani) sau Muscat Otonel (de la Jidvei şi Crăciunel) cu alte specii. În condiţiile în care strugurii nu se condiţionează prin vinificare, ci se consumă ca fruct, nu valorifică decât foarte puţin din potenţialul condiţiilor naturale, „vocaţia” zonelor date ca exemple.

Protecţia terenurilor şi solurilor. La înfiinţarea plantaţiilor este necesară mobilizarea adâncă a solului; de aceea, se impun foarte severe măsuri de combatere a eroziunii. Combaterea eroziunii prin terasare pune probleme legate de neuniformitatea fertilităţii platformelor ca rezultat al terasării şi de folosirea mai bună a terenului. Pentru reducerea cheltuielilor la înfiinţarea plantaţiilor viticole, necesităţile de prim plan sunt: mecanizarea lucrărilor de amenajare antierozională a terenului, creşterea proporţiei de suprafaţă utilă (plantată), folosirea mijloacelor ieftine şi durabile de susţinere a viţelor şi reducerea perioadei de pregătire a rodirii. Soluţionarea acestor probleme implică, pe lângă mijloace tehnice adecvate, o cercetare ştiinţifică activă, bine dezvoltată, care nu se poate realiza fără combinarea concomitentă, în acelaşi efort, a celei aplicative cu cea fundamentală.

Rol peisagistic. Frumosul, care caracterizează podgoriile în general, nu are numai funcţie odihnitoare, de tihnă, ca cea pe care o manifestă un parc natural, ci şi pe aceea de răscolire a tuturor forţelor din om, pentru că în frumosul unei podgorii se reflectă biruinţa omului. De aceea, frumosul podgoriilor strecoară în suflete dorinţa de a realiza şi curajul de a acţiona.

***

Viţa-de-vie face parte din genul Vitis, Fam. Vitaceae, Ord. Rhamnales. Fosilele din epoca preglaciară dovedesc marea răspândire a viţelor. Ele au fost denumite,

în general, în funcţie de localitatea sau regiunea în apropierea căreia au fost descoperite: Vitis teutonica, Vitis islandica, Vitis tokayensis, Vitis sezannenis etc. În straturile superioare din miocen şi pliocen au fost descoperite fosile ale speciei Vitis praevinifera, care era răspândită din actualul teritoriu al Franţei până în actualul teritoriu al Rusiei.

Despărţirea continentelor şi glaciaţiunea au izolat reprezentanţii genului Vitis în zone de refugiu mai sudice, care corespund în general cu centrele de origine ale speciilor actuale.

În zona de refugiu care a cuprins bazinele mediteranean şi pontic împreună cu sudul Asiei s-a format specia Vitis vinifera, L. lipsită de rezistenţă la filoxeră şi mană. Aceasta este reprezentată în flora spontană actuală de două subspecii: silvestris Gm. şi caucazica Vav.

Vitis vinifera ssp silvestris Gm. este răspândită în Europa şi partea de vest a Asiei. La noi în ţară creşte spontan în Munţii Apuseni, pe valea Oltului (Călimăneşti) şi pe valea Dunării (Porţile de Fier, Petroşani, Feteşti, Pădurea Letea. Arealul în care creşte spontan Vitis vinifera ssp. caucazica Vav. se întinde din Iran şi Uzbechistan până în Caucaz şi Turkmenia.

Specia Vitis vinifera L. este bine reprezentată şi în flora cultivată. Există în prezent în cultură peste 10.000 de soiuri de viţă roditoare, care alcătuiesc cea de-a treia subspecie V . vinifera ssp sativa D.C. Reprezentanţii acestei subspecii au florile hermafrodite, strugurii, albi sau negri şi se remarcă prin capacitatea foarte mare de acumulare a zahărului: 150—300 g/l. Marea majoritate a soiurilor de viţă roditoare au fost obţinute pe tot cuprinsul arealului natural (Europa, Asia) din reprezentanţii sălbatici ai speciei V . vinifera în urma unui lung proces de „domesticire” prin selecţie artificială, iniţial empirică. O mică parte dintre soiurile cultivate pentru struguri au fost obţinute din specii sălbatice care cresc în continentul american, După utilizarea lor şi după provenienţă, viţele cultivate în prezent se împart în trei mari grupe: viţe portaltoi, viţe roditoare şi viţe hibrizi direct producători.


74

Viţe portaltoi Grupa portaltoilor cuprinde numeroase soiuri de viţă care nu rodesc sau în unele cazuri

formează struguri mici, fără valoare, cu boabe mici, pline cu seminţe şi cu foarte puţin suc. Ele nu suportă nici concentraţiile prea mari de calciu în sol (sunt specii calcifuge), în schimb, viţele din această grupă au o se r ie de însuşiri biologice foarte valoroase: sunt rezistente la filoxeră (Phylloxera vastatrix), sunt rezistente la mană (Plasmopara viticola) şi la temperaturi scăzute.

Datorită acestor însuşiri, ele au constituit un material valoros în lucrările de ameliorare a viţei-de-vie, fiind utilizate în diferite încrucişări cu soiurile nobile.

În marea producţie viticolă însă, viţele din această grupă sunt utilizate în principal ca portaltoi. Aceasta se datorează în primul rezistenţei la filoxeră. Ca urmare, la puţin timp după apariţia filoxerei în Europa au fost înfiinţate culturi speciale de viţe, care au rolul de a produce coardele din care se confecţionează butaşii portaltoi.

Ţinându-se seama de condiţiile ecologice în care s-au format diferitele specii de viţă şi de particularităţile lor biologice, funcţia de portaltoi a revenit viţelor americane sau unor descendenţi ai acestora. Ca urmare a lucrărilor de ameliorare desfăşurate de numeroşi cercetători au fost create diverse soiuri de portaltoi, dintre care unele provin din specii americane pure, altele din hibrizi americo-americani, iar altele din hibrizi între soiuri europene şi specii americane.

Soiuri de portaltoi obţinuţi din specii americane pure. Dintre cele 18 specii de viţe existente spontan pe continentul american, bune pentru a fi utilizate ca portaltoi în Europa au fost găsite doar trei: Vitis riparia, Vitis rupestris şi Vitis berlabdieri (sin. V. monticola). Prin alegerea celor mai potriviţi indivizi şi apoi prin înmulţirea lor pe cale vegetativă s-au obţinut numeroşi portaltoi. Fiecare dintre ei aveau o serie de calităţi dar şi defecte, astfel că nu au putut fi generalizaţi în cultura viţei-de-vie. Două dintre soiurile obţinute pe această cale, Riparia gloire şi Rupestris du Lot au reuşit să se impună în viticultura mondială şi au importanţă şi pentru ţara noastră.

Soiuri de portaltoi hibrizi americo-americani. Pentru a se obţine portaltoi care să întrunească particularităţile valoroase ale diferitelor specii şi în acelaşi timp să excludă defectele fiecăreia s-a recurs la încrucişarea între speciile americane de viţă-de-vie. Dintre soiurile de portaltoi obţinute pe această cale au importanţă pentru ţara noastră doi hibrizi între speciile Berlandieri X Riparia şi unul între speciile Riparia X Rupestris.

Soiuri de portaltoi hibrizi europeo-americani. În scopul obţinerii unor portaltoi cu mare rezistenţă la filoxeră, cu compatibilitate mai mare la altoire şi în special cu posibilitatea de a fi cultivaţi pe terenuri mai bogate în calcar s-au făcut încrucişări între soiuri europene şi americane. Dintre numeroşii hibrizi obţinuţi pe această cale merită a fi amintiţi Chasselas X Berlandieri 41 B, Maurvedre X Rupestris 1202 şi Armon X Rupestris Ganzin 1.

Viţe roditoare

Această grupă cuprinde toate cele peste 10 000 de soiuri „nobile" existente în cultură în prezent şi constituie subspecia Vitis vinifera sativa. Datorită faptului că marea majoritate a soiurilor de viţă roditoare au fost obţinute în cadrul arealului subspeciilor Vitis vinifera silvestris şi caucazica (bazinele: mediteranean, pontic şi caucazic), ele mai sunt cunoscute în literatură şi sub denumirea de viţe europene.

Viţele roditoare dau producţie de struguri de calitate superioară, incomparabilă cu a viţelor portaltoi. Ele au o mare rezistenţă la cloroză (mult mai mare decât portaltoii), putând f i cultivate pe soluri cu o mare cantitate de calcar (sunt calcifile). În schimb, toate soiurile roditoare, indiferent de originea lor geografică, sunt sensibile la atacul filoxerei, care reuşeşte să le distrugă în scurt timp, dacă sunt cultivate pe rădăcini proprii. De asemenea, toate soiurile din această grupă sunt sensibile la mană şi au o rezistenţă la ger mai scăzută decât viţele portaltoi.

Datorită sensibilităţii la filoxeră, pentru a fi cultivate în terenurile unde există această insectă — deci în terenurile filoxerate — viţele roditoare trebuie să fie altoite. În terenurile nisipoase în care filoxera nu le produce pagube, viţele europene pot fi cultivate pe rădăcini

http://au.xolul.4e_a/


75

proprii. În acest caz, ele poartă denumirea de vii indigene chiar dacă soiul respectiv nu este de origine locală. Slaba rezistenţă la mană a viţelor roditoare impune includerea tratamentelor chimice printre lucrările culturale. În sfârâit, rezistenţa mai scăzută la ger face necesară protejarea în timpul iernii, a majorităţii soiurilor prin îngropare sau muşuroire.

Desigur că însuşirile privind sensibilitatea la filoxeră, mană şi ger nu se manifestă absolut egal la toate soiurile nobile. În cadrul grupei există o mare variabilitate în privinţa acestor particularităţi, după cum există o mare variabilitate şi în privinţa calităţii producţiei de struguri.

Această mare variabilitate depinde în mare măsură de condiţiile ecologice în care s-au format soiurile. Ea a permis chiar împărţirea soiurilor de viţă roditoare în trei mari grupe ecologo-geografice denumite triburi sau proles.

Proles orientalis cuprinde soiurile formate în bazinul Mării Caspice şi oazele vechi ale Asiei. În această grupă intră îndeosebi soiurile de viţă pentru struguri de masă şi stafide (Kiş-Miş alb, Kiş-Miş negru, Regina viilor, Răzăchie) şi mai puţin pentru soiuri pentru vin. În general, soiurile ce aparţin acestui trib au fertilitate relativ scăzută, perioadă scurtă de vegetaţie şi o rezistenţă slabă la ger.

Proles occidentalis cuprinde îndeosebi soiurile pentru vin. Majoritatea soiurilor de viţă spaniole, franceze, iteliene, germane etc.(Alicante, Gamay, Pinot, Cabernet-Sauvignon, Riesling şi altele) aparţin acestei grupe. Ele se caracterizează printr-o fertilitate ridicată, perioadă de vegetaţie mai lungă şi un grad mai mare de rezistenţă la ger. Proles pontica include soiurile formate în bazinul Mării Negre. Ele prezintă caractere intermediare şi sunt destinat producerii strugurilor pentru masă, vin şi stafide. Majoritatea soiurilor noastre autohtone (Galbenă de Odobeşti, Zghihară de Huşi, Grasă de Cotnari etc.) aparţin acestui trib. După modul de utilizare a producţiei, viţele roditoare se împart în: struguri de masă, struguri pentru stafide şi struguri pentru vin. Soiurile de viţă pentru struguri de masă. Pentru a fi consumaţi în stare proaspătă ca desert la masă, strugurii soiurilor de viţă roditoare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie mijlocii sau mari, cu boabe mari uniforme, aşezate rar pe ciorchine: să aibă miezul cărnos, crocant, nu prea suculent, cu gust dulce acrişor; să aibă capacitate mijlocie de acumulare a zahărului (150—200 g/l) şi aciditate potrivită (4,5—6%0); să conţină seminţe puţine şi de dimensiuni mici; să aibă pieliţa elastică, subţire, nedetaşabilă de pulpă, cu un colorit atrăgător; pieliţa să fie acoperită cu un strat de pruină, care îi dă un aspect plăcut şi împiedică evaporarea apei din bob prelungind perioada de păstrare în stare proaspătă. În această grupă se încadrează foarte multe soiuri care au epoci de coacere diferite de la cele foarte timpurii, începând din luna iulie, până la unele soiuri târzii, care se consumă în septembrie, octombrie şi chiar în timpul iernii. Soiurile pentru stafide. În această categorie sunt incluse un număr mult mai restrâns de soiuri. Se utilizează pentru producerea stafidelor numai soiurile care au caracteristica de a fructifica partenocarpic, deci de a nu forma seminţe. Soiurile de viţă pentru struguri de vin. Această grupă cuprinde cel mai mare număr de soiuri de viţă roditoare. La prepararea vinurilor sunt utilizaţi strugurii care au următoarele particularităţi: sunt mai mici, de formă cilindrică cu un singur ax, au boabe mici şi înserate des pe ciorchine (struguri bătuţi). Pieliţa boabelor este subţire şi nerezistentă. Pulpa boabelor este foarte suculentă, în ea se acumulează mari cantităţi de zahăr (până la 300 g/l). Ca urmare, soiurile din această grupă au un potenţial alcoolic mult mai ridicat decât soiurile pentru struguri de masă. În grupa viţelor roditoare există şi soiuri intermediare între cele trei grupe; există soiuri care pot fi utilizate atât pentru struguri de masă cât şi pentru stafide (Perletta, Kiş-Miş); altele pot fi utilizate ca struguri de masă şi pentru prepararea vinului (Crâmpoşie).

Viţe – hibrizi direct producători


76

Viţele din această categorie au fost obţinute prin încrucişări sexuate între speciile americane de viţă-de-vie (Vitis labrusca, V. aestivalis, V. rupestris, V. lincecumii etc.) şi soiuri de viţă roditoare. Încrucişările au fost făcute ca o primă măsură de luptă împotriva filoxerei şi au urmărit obţinerea unor hibrizi care să întrunească însuşirile fructului de la viţele roditoare şi rezistenţa la filoxeră de la viţele americane. Dintre hibrizii obţinuţi, aceia care au dovedit că posedă însuşirea de rezistenţă la filoxeră au fost înmulţiţi, apoi, pe cale vegetativă şi astfel s-a ajuns la soiurile de hibrizi direct producători. Acestea sunt rezistente la filoxeră şi secetă şi au o rezistenţă mai mare decât viţele nobile la ger, mană şi calciu în sol.

Particularitatea de a fi rezistenţi la filoxeră, care îi distinge de viţele nobile, la care se adaugă şi însuşirea de a produce struguri, a dat posibilitatea de a cultiva hibrizii direct producători pe rădăcini proprii. Prin aceasta se evită altoirea, iar procesul de producere a materialului săditor este mult simplificat şi mai puţin costisitor. Hibrizii direct producători nu necesită stropiri împotriva manei decât în cazuri cu totul excepţionale (ani foarte ploioşi când mana găseşte condiţii foarte favorabile), şi numai la anumiţi hibrizi (sensibili faţă de mană). În sfârşit, datorită rezistenţei mai mari la ger, hibrizii direct producători nu necesită îngroparea sau muşuroirea în timpul iernii. Datorită acestor particularităţi hibrizii direct producători sunt consideraţi un fel de „vie a leneşului", deoarece solicită mai puţină muncă atât pentru producerea materialului săditor cât şi pentru îngrijirea plantaţiilor. Producţiile obţinute sunt în general mai mici (circa 3 000 kg/ha struguri) decât la viţele nobile (circa 7 000 kg/ha). La o parte din ei (Fraga) boabele se scutură cu uşurinţă, înregistrându-se pierderi mari de recoltă. Din aceeaşi cauză este imposibil de a fi lăsaţi pe butuc un timp mai îndelungat, în vederea acumulării unor cantităţi mari de zaharuri. De altfel chiar şi la soiurile a căror boabe nu se scutură, cantitatea de zahăr acumulată în struguri până la maturitatea completă este destul de mică (130—150 g%0). Aceasta face ca vinurile să aibă un grad alcoolic scăzut (7—9°), să fie mai puţin echilibrate, foarte greu de păstrat. În plus, vinurile de la aceşti hibrizi au un gust foxat, specific ce poate fi asemănat cu gustul de ananas (căpşunică). Toate aceste inconveniente, la care se adaugă şi faptul că ele conţin cantităţi mai mari de alcool metilic (care este dăunător) decât vinurile „nobile”, au făcut ca vinurile din hibrizii direct producători să fie acceptate din ce în ce mai puţin de consumatori. La noi în ţară, din păcate, există încă suprafeţe destul de mari cu asemenea hibrizi direct producători. O mare parte din suprafaţa viticolă a ţării este ocupată cu asemenea soiuri; în viitor se prevede înlocuirea treptată a suprafeţele ocupate cu hibrizi direct producători prin plantaţii cu soiuri nobile. Hibrizii direct producători au fost creaţi în două etape. Imediat după apariţia filoxerei au fost creaţi hibrizii direct, producători vechi, dintre care mai cunoscute sunt soiurile: Isabella, rezultat din încrucişarea V. labrusca x V. vinifera. Noah (sinonime: Fragă, Căpşunică), rezultat din încrucişarea speciilor americane V. labrusca x V. riparia. Lidia, provenit din V. labrusca. Toate soiurile din grupa hibrizilor direct producători vechi au foarte puţine calităţi şi în schimb se manifestă puternic la ei gustul foxat, tăria alcoolică scăzută, cantitate mare de alcool metilic în vin etc. Ulterior a fost creată o nouă serie de hibrizi direct producători. La obţinerea acestora au fost utilizaţi în unele cazuri hibrizii vechi şi soiuri nobile sau alte încrucişări. Dintre hibrizii direct producători din această categorie, mai răspândiţi sunt: Ferdinand Lesseps, obţinut din încrucişarea Chasselas x Isabella. Este utilizat mai ales pentru consum în stare proaspătă. Flot d'or (sin. Seibel 2653), obţinut dintr-un hibrid Couderc încrucişat cu soiul Afuz-Ali. Este răspândit în podgoria Dealul Mare şi în jurul Bucureştiului, fiind considerat cel mai bun hibrid producător pentru struguri de masă. Dă struguri asemănători cu Afuz-Ali.


77

Rayon d'or (sin. Seibel 4986), rezultat din încrucişarea (Seibel 2007 — V. rupestris) x (V- lincecumii — Aramon). Acesta este considerat cel mai bun hibrid pentru struguri de vin. Are struguri de culoare verde-gălbuie. Terras 20 a fost obţinut din încrucişarea soiului Alicante-Bouchet x V . rupestris şi dă vinuri roşii. Seibel 1000 a fost obţinut din încrucişarea ( V. rupestris—V. lincecumii) x (Aramon - Rupestris Ganzin nr. 1) şi dă vinuri roşii. ECOSISTEMUL VITICOL

Cunoaşterea particularităţilor ecologice ale viţei de vie are importanţă în elaborarea şi fundamentarea activităţilor tehnice viticole. Viţa de vie este o plantă multianuală (o monocultură); de aceea, influenţa ofertei ecologice anuale asupra producţiei (în special asupra laturii calitative) este mai mare ca la plantele anuale. Agroecosistemul viticol reprezintă unitatea funcţională a biosferei, construită şi exploatată de om în vederea transformării energiei şi substanţei pentru obţinerea unei recolte utile, superioară cantitativ şi calitativ, în condiţii de profit. În acesta se introduce o cantitate suplimentară de energie, denumită energie culturală, care se reflectă în realizarea circuitelor de substanţă, energie şi informaţie. Constituite în plantaţii la dimensiuni de centre viticole şi podgorii, viţele influenţează sesizabil şi important mediul lor de viaţă. Ele modifică favorabil pentru organismele consumatoare de oxigen, compoziţia atmosferei, reduc amplitudinea de temperatură zilnică, lunară şi anuală, reglează umiditatea atmosferică, opun rezistenţă pierderii fertilităţii solului prin eroziune, înfrumuseţează peisajul ş.a. Toate aceste influenţe exercitate de viţe - direct şi indirect - asupra mediului se răsfrâng şi asupra lor. Influenţele reciproce dintre viţe şi mediu sunt diferite în funcţie de mediul natural şi cel îmbunătăţit de om, precum şi de sistemul de cultură. O plantaţie în care viţele sunt susţinute pe pergolă - boltă - influenţează în cu totul alt mod temperatura şi umiditatea mediului decât într-o plantaţie cu viţe cultivate cu tulpină scurtă şi plantate la distanţe mari. În primul caz, umbrirea permanentă a solului din vie reduce: pierderea de apă prin evaporare, temperatura de absorbţie a rădăcinilor, temperatura de asimilare a frunzelor şi măreşte umiditatea relativă a aerului, cu consecinţe favorabile în locurile aride, cu temperaturi ridicate şi, sunt cu totul nefavorabile, în locurile cu suficiente precipitaţii şi temperaturi moderate. În cazul plantaţiei cu distanţe mari între viţe şi sistem de cultură joasă, pierderea apei din vie prin evaporare şi transpiraţie este ridicată, temperaturile de absorbţie, transpiraţia şi asimilarea sunt ridicate. De aceea, acest sistem de cultură poate constitui un ecosistem favorabil numai în contextul unor temperaturi moderate şi precipitaţii abundente. La fel, pentru soiurile care combustionează cu uşurinţă acizii şi glucidele, sistemul de cultură cu tulpină scurtă (prin care suprafaţa de asimilare şi strugurii sunt ţinuţi în stratul de atmosferă cu temperaturi ridicate) este puţin favorabil obţinerii unor produse de calitate în locurile cu temperaturi ridicate, şi favorabil în cele cu temperaturi moderate. Sistemele de cultură a viţei de vie formează împreună cu condiţiile de mediu ecosisteme specifice, complexe, mai mult sau mai puţin favorabile creşterii şi rodirii viţelor, mai mult sau mai puţin favorabile îmbunătăţirii condiţiilor de mediu. Datoria tehnologului viticultor este de a stabili pentru fiecare complex de factori ecoclimatici şi ecoedafici cel mai indicat sistem de cultură, în vederea realizării celor mai bune ecosisteme viticole. În decursul sutelor de ani de cultură a viţei de vie, podgorenii au căutat şi au stabilit sisteme de cultură adecvate condiţiilor de mediu şi mijloacelor lor de cultură. Concomitent, au intervenit factori noi (mana, filoxera, soiuri noi, mecanizarea ş.a.), care au determinat schimbarea sistemelor de cultură. În acelaşi timp s-a modificat ecosistemul viticol. Modificările nu au fost însă totdeauna în folosul obţinerii unor produse mai bune şi al mediului.


78

Agroecosistemul viticol rezultă din integrarea biocenozei viticole în fragmentul de mediu ocupat numit biotop, mediul fizic în care biocenoza semiartificială locuieşte delimitat după criterii socio-economice.

Biocenoza viticolă este o biocenoză semiartificială, constituită din plantaţia viticolă şi toate organismele ei (microorganismele solului, boli, dăunători ş.a.) prezente în spaţiul de cultură (biotop), care trăiesc în corelaţii trofice şi de altă natură, stabile. Aceasta, este mai simplă decât biocenoza naturală (pajişte, pădure ş.a.) deoarece are în componenţă un singur producător primar (viţa de vie). Ea, prezintă o stabilitate şi complexitate mai redusă decât biocenozele naturale. Biotopul reprezintă locul ocupat de biocenoza viticolă, cuprinzând mediul abiotic (lumina, căldura, apa, aerul, solul ş.a.). Într-o plantaţie viticolă, acesta este format din totalitatea factorilor climatici, edafici, geografici şi expoziţionali. Componentele biotopului variază în timp şi spaţiu în anumite limite. O primă categorie de variaţie o constituie variaţia cu o anumită periodicitate şi anumită amplitudine (alternanţa zi - noapte, succesiunea anotimpurilor ş.a.). A doua categorie, variaţia fără o anumită periodicitate, are caracter perturbator pentru biocenoză (de ex.: temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate ş.a.). Stabilitatea şi autoreglarea în ecosistemul viticol sunt realizate de către om. Pentru optimizarea acestora, se recomandă controlul permanent în agroecosistem prin lucrări ale subsistemului agrofitotehnic (tăieri, fertilizare ş.a.) şi cele ale subsistemului economico-social (materiale, baza energetică ş.a.). Însuşirile ecosistemului viticol (informaţional, de programare şi de conexiune inversă) permit controlul permanent al factorilor din biocenoză şi biotop. De aceea, cuantificarea şi abordarea cibernetică a acestora (Oşlobeanu M. şi colab., 1983) asigură posibilităţi de simulare, modelare pe calculator şi optimizare a tehnologiilor în funcţie de existenţa factorilor de stres. De-a lungul anilor au existat patru perioade ale ecosistemului viticol: natural, primitiv, tradiţional şi dezvoltat. În cadrul ecosistemului dezvoltat, studiile au fundamentat influenţa energiei solare şi a altor factori de biotop, au evidenţiat influenţa factorilor agrofitotehnici şi a celor din subsistemul economico-social. Cunoaşterea cerinţelor agrobiologice ale soiurilor a determinat delimitarea arealelor de cultură ale soiurilor şi asocierea lor. Între viţe şi factorii de mediu există multiple relaţii şi raporturi dar, între viţe şi mediu există o unitate. Relaţiile şi raporturile sunt directe şi indirecte, esenţiale şi secundare, condiţionale, necesare şi întâmplătoare. Dacă aceste relaţii şi raporturi nu ar exista, intervenţiile tehnologului viticultor ar fi fără rezultate, iar creşterea şi rodirea ar fi aceleaşi, fără posibilităţi de modificare. COMPONENTELE BIOTOPULUI VITICOL Resursele ecologice ale spaţiului de cultură al viţei de vie se caracterizează prin: radiaţia solară (lumina şi temperatura), umiditate, regim eolian, accidente climatice ş.a., edafice şi prin factori orografici (relieful, altitudinea, panta şi expoziţia terenului). Lumina Asupra proceselor biologice ale viţei de vie, lumina exercită influenţă prin intensitate, durata şi calitatea luminii determinată de lungimea de undă a radiaţiilor electro-magnetice din spectrul solar. Aceasta, acţionează prin efectul ei asupra fotosintezei şi transpiraţiei, prin efectul termic şi de activare a compuşilor care evită alungirea excesivă a lăstarilor (etiolare). Lumina prezintă variaţii zilnice, ciclice, extreme şi accidentale, frecvente cu variabilitate ciclică, anuală, cu variabilitate geografică şi expoziţională. Cerinţele şi competiţia pentru lumină sunt diferite. Ele sunt în funcţie de: specie, soi, vârstă, fază de vegetaţie ş.a.


79

La viţa de vie, plantă cu mecanism biologic de conversie a energiei solare în biomasă utilă, prin lucrările de înfiinţare şi exploatare a plantaţiilor se va urmări sporirea eficienţei de receptare a acestei energii. Îmbunătăţirea regimului de lumină în plantaţiile viticole se realizează prin optimizarea relaţiilor între formele de conducere, înălţimea şi lăţimea învelişului vegetal, distanţele de plantare, orientarea rândurilor, expoziţia, panta terenului ş.a. Temperatura Temperatura reprezintă principalul factor climatic şi are o gamă largă de fluctuaţie, determinată de zona geografică a arealului viticol. În România, repartiţia temperaturii aerului este mult influenţată de altitudine şi mai puţin de latitudine, iar în arealele restrânse valorile sunt influenţate de relief, expoziţie şi înclinare a versanţilor. Valorile temperaturii limitează cultivarea viţei de vie şi influenţează procesele fiziologo-biochimice, care determină creşterea şi rodirea. Între condiţiile termice existente în ecotop şi cele favorabile cultivării viţei de vie există corelaţii pozitive. Favorabilitatea acestor condiţii este diferită prin asigurarea unor nivele optime de la o fenofază la alta. Temperatura este elementul permanent, care prin variabilitatea lui determină cele mai caracteristice manifestări ale viţelor. Dacă ne referim la variabilitatea cea mai generală a temperaturii din timpul anului, variabilitate care împarte anul în patru anotimpuri, se constată că aceste anotimpuri există şi în manifestarea viţelor. Ciclul anual de temperatură determină ciclul biologic anual al viţelor. Paralelismul este deosebit de evident şi îl folosim la explicarea unor manifestări ale viţelor şi în obţinerea unor efecte viticole. Influenţa temperaturii asupra viţelor şi efectele produse, sunt diferite în cursul întregului ciclu biologic al viţelor. La acelaşi nivel de temperatură, viţele răspund diferit în funcţie de faza fenologică şi perioada de vârstă, aceasta deoarece viţele parcurg modificări de la o etapă la alta şi temperatura le găseşte în cu totul alte stări. Efectele temperaturii asupra viţelor sunt apoi diferite de la un moment la altul, în funcţie de prezenţa în grade diferite a celorlalţi factori climatici. Valorile temperaturii, care asigură intervale optime de desfăşurare a proceselor biologice, se diferenţiază de la soi la soi. Temperatura aerului. Razele solare interceptate de sol reprezintă sursa de energie calorică pentru atmosferă, care este cedată sub formă de radiaţii calorice de undă lungă. Declanşarea proceselor biologice ale diferitelor fenofaze se realizează la anumite praguri biologice de temperatură. Asigurarea necesarului de ore cu temperaturi ale acestor praguri, pentru fiecare fază fenologică, reprezintă factorul limitativ. Necesarul de ore cu niveluri de temperaturi ale pragurilor biologice (şi nu suma temperaturilor medii), nu exprimă un timp fizic, ci efectul valorilor termice orare (nu media între minimă şi maximă), necesar care asigură cerinţele de temperatură şi timp pentru fiecare fenofază. Dar, pot exista şi valori termice cu efect apropiat, care să influenţeze procesele biologice (în condiţii optime pentru ceilalţi factori ecologici şi tehnici). Influenţa temperaturilor minime, optime şi maxime se corelează cu intensitatea desfăşurării proceselor biologice. Pornirea în vegetaţie şi creşterea viţei de vie se declanşează când pragul biologic sau zero biologic nu scade frecvent în timpul nopţii sub 10°C. Declanşarea fiecărei fenofaze este condiţionată de suma gradelor de temperatură utilă specifică fiecărei faze vegetale. Temperaturile ca nivel, determină zonarea soiurilor de viţă de vie, declanşarea şi desfăşurarea fazelor de vegetaţie. Declanşarea înfloritului este determinată de nivelul temperaturii (pragul termic inferior este de 15 - 17°C). Astfel, în faza de creştere a lăstarilor şi boabelor, regimul termic (alături de alţi factori de vegetaţie) condiţionează elaborarea de asimilate necesare acestor procese. Specificul termic al climatului condiţionează conţinutul strugurilor în zaharuri şi aciditate. Această influenţă este mai evidentă la maturitatea deplină. Regimul termic are influenţă şi asupra conţinutului în substanţe antocianice şi aromatice (Teodorescu Şt. şi colab.,


80

1987). În regiunile cu climat foarte călduros se pot forma constituenţi aromatici, dar menţinerea lor, ca şi a nivelului acidităţii, sunt reduse (Oprean M., Olteanu I., 1983). Nivelul de influenţă a temperaturii în declanşarea şi desfăşurarea fenofazelor se modifică datorită intercaţiunii altor factori ecologici. Pragurile termice critice minime sunt considerate acele nivele de temperatură la care anumite ţesuturi, organe sau planta întreagă prezintă vătămări în grade diferite, sau pot provoca moartea plantei. Nivelul minimului nociv pentru viţa de vie depinde de perioada din ciclul biologic anual (de vegetaţie activă sau de repaus), fenofaza organelor viţei de vie supuse acestei influenţe, specia sau soiul cultivat, gradul de pregătire fiziologică a plantei (călire), nivelul agrofitotehnic aplicat în cursul perioadei de vegetaţie ş.a. Mărimea pagubelor este determinată de valorile minime ale temperaturilor, durata îngheţului, modul de acţiune a temperaturilor scăzute (lent sau brusc), faza fenologică şi starea fiziologică a plantei în momentul respectiv.

Temperaturile superioare lui zero fizic pot să determine momente critice pentru viţa de vie atunci când înregistrează valori care pot determina dezechilibre între absorbţie şi transpiraţie, să modifice sau să blocheze unele procese fiziologice cum ar fi fotosinteza, călirea. La temperaturi maxime absolute de 35 - 40°C creşterea lăstarilor încetează, la peste 35°C - înfloritul, polenizarea şi fecundarea scad, iar la peste 36°C creşterea boabelor este stânjenită. Temperatura solului. Aceasta influenţează creşterea sistemului radicular, activitatea microorganismelor, schimbul de gaze şi absorbţia elementelor nutritive. Temperatura solului este determinată de latitudine, altitudine, expoziţia şi panta terenului, direcţia şi intensitatea curenţilor de aer, gradul de acoperire cu vegetaţie, proprietăţile fizico-chimice, termice şi, culoarea solului. Încălzirea solului şi transmiterea în adâncime a căldurii sunt dependente de capacitatea calorică a solului (media ponderată a căldurii specifice a compo-nentelor solului) şi de conductivitatea termică a acestuia.

Temperatura solului influenţează declanşarea plânsului. Majoritatea viţelor îşi declanşează acest proces când la adâncimea de 20 - 30 cm s-au realizat temperaturi de7,5 - 8,5°C. Viţele speciei Vitis amurensis încep să plângă la temperaturi mai scăzute de 4 - 5°C. La viţele altoite, plânsul se desfăşoară la temperaturi caracteristice portaltoiului.

Creşterea optimă a sistemului radicular se realizează la temperaturi ale solului cuprinse între 27 - 30°C. Temperaturile minime de creştere sunt cuprinse între 6 - 8°C,iar pragurile maxime sunt de peste 35°C.

Cerinţele soiurilor de viţă de vie faţă de temperatură şi modul lor de comportare la pragurile termice critice permit stabilirea şi delimitarea favorabilităţii oenologice ale arealelor viticole. Apa Factorul de vegetaţie apă, deşi are o periodicitate ciclică, nu poate fi analizat decât în raport cu temperatura şi lumina. Umiditatea provine din precipitaţii şi din evaporarea apelor. Cantitatea medie de precipitaţii anuale de 400 mm este considerată limita inferioară a cultivării neirigate a viţei de vie. Limita superioară pentru cultivarea normală este considerată de 800 mm, iar 600 - 700 mm reprezintă o cantitate optimă. Suma medie anuală de precipitaţii, în România, este de 637 mm, cu valori mai ridicate în zona vestică şi la altitudini mai mari. În ţara noastră o parte din precipitaţii cad sub formă de zăpadă, numărul zilelor cu ninsori creşte de la malul Mării Negre (10 - 15 zile) spre câmpie (15 - 25 zile) şi munţi (peste 50 zile). Cantitatea precipitaţiilor din perioada 1.IV. - 30.IX. de 250 - 400 mm, favorabilă cultivării viţei de vie, se realizează în toate regiunile viticole, dar este mai redusă în regiunea Colinele Dobrogei. Ploile din timpul înfloritului sau irigarea abundentă şi apropiată de momentul declanşării înfloritului produc efecte negative. Dacă după fecundare urmează o perioadă de secetă, florile se scutură în masă. În anii viticoli, când perioadele de secetă apar în iulie şi continuă în august


81

(seceta precede intrarea în pârgă), boabele rămân mici, chiar dacă, după aceea, cad cantităţi de precipitaţii abundente. În faza de creştere a boabelor, nivelul precipitaţiilor are influenţă hotărâtoare dar, precipitaţiile abundente din perioada maturării boabelor influenţează negativ producţia de struguri. Excedentul de precipitaţii provoacă efecte negative ca: fisurarea pieliţei, instalarea diferiţilor agenţi fitopatogeni, consum de zaharuri, modificarea conţinutului în substanţe tanante, antociani ş.a. Umiditatea atmosferică constituie un factor al climei de mare importanţă în creşterea şi rodirea viţei de vie. În ţara noastră vaporii de apă din atmosferă provin din Marea Neagră, Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, din lacuri şi ape curgătoare. Umiditatea relativă a aerului creşte vara datorită evaporării. La valori ridicate ale umidităţii relative a aerului procesele de înflorit, polenizare şi fecundare se desfăşoară greoi. În aceste fenofaze se consideră ca optime valori ale umidităţii relative de 55 - 65 %, ca maxime de 75 - 80 % şi ca prag inferior pentru fecundare de 50 %. Favorabilitatea climatică a anului se caracterizează şi prin valoarea medie a umidităţii relative a aerului, (%) din luna august pentru orele 13. Valoarea minimă acceptată pentru acest moment este de 46 % (Teodorescu Şt. şi colab., 1987). În podgoriile din ţara noastră aceasta este cuprinsă între 48 % (nisipurile şi alte terenuri din sudul ţării, Terasele Dunării) şi peste 50 % (regiunile din Transilvania, Crişana, Maramureş, Moldova, Banat, Muntenia şi Oltenia). Climatul României este moderat şi variat. Aceste caracteristici sunt determinate de „aşezarea geografică a ţării pe paralela nordică de 45° şi situarea ei, în cadrul continentului european, într-o zonă în care domină o evidentă stabilitate dinamică, născută din înfruntarea maselor de aer atlantic, mediteranean, est european şi polar - deasupra unui teritoriu dispus în trepte concentrice - munţi, dealuri, câmpie, mare - ce impune schimburi de mase specifice configuraţiei româneşti, între treptele de relief înalte şi joase” (Teodorescu Şt. şi colab., 1987). Alegerea şi delimitarea favorabilităţii arealelor viticole şi zonarea soiurilor, pentru corectarea celor mai puţin favorabile, necesită cunoaşterea principalelor caracteristici ecoclimatice. Cunoaşterea valorilor indicilor climatici asigură condiţii în zonarea soiurilor. La caracterizarea climatică a unui biotop se folosesc indici climatici pentru lumină, temperatură şi umiditate. Dintre factorii ecoclimatici, insolaţia şi temperatura, ca surse de lumină şi căldură, joacă un rol important. Pentru obţinerea produselor vitivinicole în cantitatea şi calitatea necesare realizării economicităţii, soiurile de viţe au nevoie în funcţie de portaltoi, de niveluri diferite ale temperaturii, luminii şi apei, dar un indice climatic favorabil pentru un anumit soi poate fi mai puţin favorabil şi chiar nefavorabil pentru un alt soi. Indici ecoclimatici pentru lumină. Pentru aprecierea favorabilităţii luminii, pentru viticultură se foloseşte suma orelor de insolaţie (strălucirea soarelui) potenţială şi efectivă (reală) şi coeficientul de insolaţie. Suma orelor de insolaţie potenţială este egală cu suma numărului orelor de la răsăritul la apusul soarelui din toate zilele, începând de la dezmugurit (apariţia primelor frunze) până la căderea frunzelor. Centrele cu peste 1300 până la 1450 - 1500 ore insolaţie efectivă au vocaţie pentru vinuri albe, vinuri aromate din soiuri cu combustie accentuată a acizilor, vinuri spumante şi distilate de vin. Centrele cu mai mult de 1500 ore insolaţie efectivă sunt indicate pentru vinuri roşii şi vinuri aromate din soiuri cu combustie lentă a acizilor, iar dacă numărul de ore depăşeşte 1600, acestea, sunt foarte bune şi pentru obţinerea strugurilor de masă. De reţinut este însă faptul că, nu lumina, ci temperatura care o însoţeşte determină această distribuire a favorabilităţii, lumina depăşind, în general, minimum necesar. Printre centrele cu peste 1500 ore de strălucire a soarelui este şi Cotnari, însă cu o vocaţie bine apreciată pentru vinurile albe de foarte bună calitate. Această nepotrivire dintre ceea ce se realizează ca număr de ore de insolaţie şi produsele viti-vinicole care se obţin la Cotnari, poate fi


82

consecinţa unei situaţii speciale, cu temperaturi moderate, numeroase zile însorite şi precipitaţii reduse în luna august (Teodorescu Şt., 1980). Rezultă că evaluarea favorabilităţii unui centru viticol după indicii unui singur factor de vegetaţie trebuie completată prin utilizarea unor indici, care să cuprindă şi influenţa altor factori. Această afirmaţie este susţinută şi de variabilitatea mare a sumei orelor de insolaţie anuală din fiecare centru viticol. Luând în considerare numărul maxim de ore, se poate afirma că, există ani când în oricare centru se pot obţine şi foarte bune vinuri roşii: îndeosebi la Bârseşti (Târgu Jiu), Odobeşti, Drăgăşani şi Iaşi. Temperatura medie anuală cuprinde şi temperaturile din timpul perioadei latente care, pot masca diferenţele dintre biotopurile cu temperaturi diferite în timpul perioadei de vegetaţie activă. Utilizarea mediei temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie ar evidenţia mai bine favorabilitatea biotopurilor. Vocaţia în funcţie de temperatură, pentru o anumită direcţie de producţie viti-vinicolă, poate fi îmbunătăţită prin tehnologii. Indici ecoclimatici pentru precipitaţii. Precipitaţiile atmosferice se exprimă în mm de înălţime a stratului de apă, respectiv l/m². Suma precipitaţiilor se stabileşte prin însumarea valorilor zilnice ale anului calendaristic, ale anului viticol (1.X. - 30.IX.) sau ale perioadei de vegetaţie activă (de la începutul plânsului la căderea frunzelor). Sumele precipitaţiilor anuale şi pe perioada de vegetaţie sunt diferite de la un centru viticol la altul. Realizând o paralelă între volumul precipitaţiilor anuale şi vocaţia pentru o anumită categorie de produse viti-vinicole a centrelor noastre se constată că, acolo unde precipitaţiile nu depăşesc cu mult 600 mm, se obţin vinuri de calitate superioară albe şi aromate, dacă temperatura medie anuală nu depăşeşte 10°C şi cea a lunii celei mai calde nu trece de 21°C (Crăciunel - Blaj, Cotnari - Iaşi); vinuri roşii şi aromate superioare, dacă temperatura medie anuală depăşeşte 10ºC, iar a lunii celei mai calde depăşeşte 21°C (Miniş, Banu Mărăcine - Craiova, Valea Călugărescă, Pietroasele, Murfatlar) şi vinuri roşii şi struguri de masă, unde temperatura medie anuală depăşeşte 11°C şi temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste 23°C (Ostrov, Tâmbureşti, Greaca). Dacă precipitaţiile depăşesc cu mult 600 mm anual şi temperatura medie anuală nu depăşeşte 10°C, iar cea medie a lunii celei mai calde este sub 21°C, se obţin produse viti - vinicole de calitate superioară numai în anul cu precipitaţii mai reduse şi temperaturi mai ridicate, în locuri mai însorite, pe terase cu platforma înclinată ş.a. În majoritatea centrelor viticole, precipitaţiile nu depăşesc 550 mm anual, iar în patru din acestea nu ating nici 500 mm. De aici ar reieşi că, nu este necesară mai multă apă pentru viţa de vie şi că irigarea ar fi de prisos. Această părere ar putea fi susţinută şi de influenţa negativă a precipitaţiilor abundente din zone cu temperaturi moderate, asupra calităţii produselor viti - vinicole. Cercetarea ştiinţifică arată că, viţele au însă nevoie de mai multă apă decât cantitatea care se infiltrează în sol din precipitaţii, dar ele îşi adaptează creşterea şi fructificarea la posibilităţile existente. Cât priveşte adaosul de apă prin irigare, acesta sporeşte producţia fără a prejudicia calitatea, dacă nu se abuzează, pentru că prin irigare nu se reduce insolaţia ca prin precipitaţii. Rezultă deci, încă o dată, necesitatea stabilirii gradului de favorabilitate pentru viticultură a unui biotop, prin indicii rezultaţi din combinarea tuturor factorilor principali de vegetaţie. În acest scop, se folosesc indici climatici binali (heliotermici şi hidrotermici) şi indici climatici ternari (bioclimatic, edafoclimatic, pedoclimatic). Analizând valorile indicilor climatici pe baza cunoaşterii vocaţiei centrelor noastre viticole, se constată că, indicele heliotermic delimitează (cu excepţia centrului viticol Cotnari) bine centrele viticole pentru vinuri albe de cele pentru vinuri roşii şi acestea de cele pentru struguri de masă. Indicele hidrotermic separă (cu excepţia Minişului) centrele pentru vinuri roşii la un loc cu cele pentru struguri de masă, de centrele cu vocaţie principală pentru vinuri albe. Indicele bioclimatic (cu excepţia centrelor viticole Cotnari şi Ştefăneşti - Argeş) delimitează destul de bine centrele viticole după vocaţia lor principală. Valorile bilanţului termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică grupează regiunile şi centrele viticole după vocaţia oenologică astfel:


83

- arealele cu valori sub 4300, nu asigură condiţii de cultivare a soiurilor pentru vinuri roşii, se pot cultiva soiurile pentru vinuri albe; - arealele cu valori cuprinse între 4300 - 4600, asigură condiţii foarte favorabile cultivării soiurilor pentru vinuri albe şi mediu favorabile obţinerii vinurilor roşii (în anumiţi ani se pot obţine chiar vinuri roşii de calitate); - arealele cu valori între 4600 - 5100, asigură condiţii de cultivare a soiurilor pentru vinuri roşii de calitate (Teodorescu Şt. şi colab., 1987). În concluzie, cei mai buni indici pentru stabilirea vocaţiei centrelor noastre viticole sunt: temperatura medie anuală, temperatura medie a lunii celei mai calde, suma reală a orelor de insolaţie, indicele heliotermic, bioclimatic şi bilanţul termoheliohidric de aptitudine oenoclimatică. De aceea, la plantare se evită arealele în care apar valori restrictive ale acestor indicatori ecoclimatici. Factori edafici Viţa de vie se cultivă pe majoritatea tipurilor de sol din ţara noastră. În podgoriile şi centrele viticole Odobeşti, Panciu, Huşi, Iaşi, Murfatlar, Greaca, Segarcea ş.a., viţa de vie se cultivă pe cernoziomuri degradate, castanii, ciocolatii ori carbonatate. Podgoriile şi centrele viticole Târnave, Alba Iulia, Miniş - Arad, Târgu Jiu, Drăgăşani, Ştefăneşti - Argeş, Dealul Mare, Dealurile Buzăului sunt amplasate pe soluri brune şi cenuşii de pădure, mediu sau puternic podzolite şi pseudogleizate. Pe pantele de la extremitatea sudică a podgoriilor Dealul Mare şi Drăgăşani, pe pantele podgoriilor Dealurile Craiovei şi Severinului şi centrelor Miniş şi Silagiu, viile sunt plantate pe soluri brun - roşcate, neutre şi slab podzolice. Insular, în centrele Murfatlar, Pietroasele, Valea Călugărească, Cotnari, Drăgăşani, Segarcea sunt vii pe rendzine şi pseudorendzine. Există vii pe aluviuni, pietrişuri şi prundişuri (Valea Călugărească, Golul Drâncii). La Tâmbureşti, Sadova, Dăbuleni, Câmpia Dacilor, Iveşti, Carei, Delta Dunării ş.a., viţa de vie se cultivă pe nisipuri. Cultivarea viţei de vie pe soluri atât de diferite demon strează marea valenţă ecologo - pedologică a acesteia. Dar, produsele care se obţin variază mult cantitativ şi mai ales calitativ de la un soi la altul. Solurile pe care nu pot fi cultivate viţele sunt rare. Acestea au, fie nivelul apei freatice prea aproape de suprafaţă, fie un conţinut prea ridicat în ioni de clor şi sodiu (peste 50 mg/100 g sol, ca în multe părţi ale Deltei Dunării). Această imagine, deşi spune mult, trebuie întregită cu foarte variatele însuşiri fizice, fizico - mecanice, fizico - chimice şi chimice ale acestor tipuri de soluri şi cu faptul că majoritatea pantelor sunt erodate până aproape de roca parentală. Viţa de vie se cultivă cu bune rezultate cantitative şi calitative pe solurile grele, luto - argiloase de la Ştefăneşti - Argeş, Drăgăşani, Târgu Jiu, ca şi pe nisipurile de la Tâmbureşti, Sadova, Dăbuleni, pe pietrişurile de la Oreviţa, Drâncea, şi prundişul din lunca Teleajenului (Valea Călugărească), ca şi pe cernoziomuri. Tipurile de sol îşi pun amprenta asupra produselor vinicole, prin influenţa lor asu-pra dezvoltării sistemului radicular şi asupra raportului sistem radicular şi cel aerian. Ele, îşi exercită influenţa prin complexul lor de însuşiri fizice, fizico - mecanice, fizico - chimice şi chimice. Sistemul radicular explorează solul mai în adâncime pe solurile cernoziomice, pe nisipuri (Teremia) decât pe solurile brune de pantă cu schelet luto - nisipos, pe gresii şi pe şisturi. Răspândirea pe orizontală, mai mare în solurile din urmă, poate fi o compensare dar, numai într-o mică măsură. Aceasta este mai mult o consecinţă a distanţelor mici între rânduri şi pe rând, din plantaţiile viticole de la Teremia (1 - 1,2 x 1,1 m), în comparaţie cu centrul viticol Miniş (1,8 x 1 m). Comparând sistemul radicular răspândit în cernoziomul carbonatat cu cel din soluri cenuşii de pădure se constată lipsa oricărei compensări. Solul reprezintă o componentă principală a biotopului, cu importanţă în creşterea şi rodirea viţei de vie dar şi „depozitarul” celorlalte influenţe determinate de condiţiile şi factorii ecologici derulaţi într-un anumit spaţiu şi timp. Comparativ cu factorii climatici, sistemul sol este mult diferit pe areale mai mici. Această complexitate îngreunează elaborarea unei metodologii unitare de abordare ecologică a solului (Oşlobeanu M. şi colab., 1991).


84

Conţinutul în elemente nutritive utile. Influenţa acestora se manifestă prin efectele conţinuturilor de macro şi microelemente existente în sol asupra creşterii şi rodirii viţei de vie. Branas J. (1974) stabileşte pentru macroelementele existente în sol următoarele valori optimale: 0,1 - 0,2 g/100 g sol pentru azotul total, 10 - 20 mg/100 g sol pentru fosfor (P2O5) şi, de 30 - 50 mg/100 g sol pentru potasiu (K2O). Nivelul optim de aprovizionare a solului cu forme minerale de N, P, K în podgoriile din ţara noastră se prezintă în tabelul 5.9. Consumul global de elemente nutritive realizat la soiul Riesling italian altoit pe Kober 5 BB, în mai multe podgorii din ţara noastră (tabelul 5.10.) a cunoscut o mare amplitudine pe teritoriul ţării, situaţie datorată condiţiilor ecologice existente în staţionarele studiate (Condei Gh., 1993). Starea de aprovizionare a solurilor din podgoriile româneşti este diferită, uneori suboptimală. De aceea, folosirea fertilizanţilor în viticultură este necesară. Influenţa umidităţii solului. Regimul hidric al solului reprezintă ansamblul fenomenelor de înmagazinare, reţinere, mişcare şi pierdere a apei din sol. Acesta are influenţe deosebite în procesele de creştere şi de rodire a viţei de vie. Rezistenţa soiurilor la stresul şi excesul hidric este diferită. După gradul de toleranţă la secetă, soiurile roditoare se grupează astfel: slab rezistente (Muscat Ottonel, Riesling italian, Grasă de Cotnari, Galbenă de Odobeşti, Merlot ş.a.), mijlociu rezistente (Regina viilor, Muscat de Hamburg, Fetească regală ş.a.) şi rezistente (Chardonnay, Pinot gris, Roşioară ş.a.). Interacţiunea altoi - portaltoi schimbă gradul de toleranţă la secetă a soiurilor roditoare; astfel, soiul Pinot gris a înregistrat 20 % frunze căzute atunci când a fost altoit pe Kober 5 BB şi 52 % frunze căzute altoit pe 1616 C (Oşlobeanu M., 1966). Excesul hidric al solului determină: prinderea greoaie la plantare, diminuarea diferenţierii mugurilor de rod, diminuarea rezistenţelor biologice (la accidente climatice şi agenţi fitopatogeni) şi a celor tehnologice (fisurarea pieliţei boabelor, rezistenţa la transport şi păstrare ş.a.). Acesta are influenţă negativă, dacă este prezent la maturarea stru-gurilor prin: diminuarea cantităţii de zaharuri, creşterea conţinutului în aciditate totală, reducerea conţinutului în arome şi substanţe antocianice ş.a. (Teodorescu Şt. şi colab., 1987). Aerul din sol. Compoziţia aerului din sol este apropiată aceleia din atmosferă. Principala deosebire constă în aceea că aerul din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în dioxid de carbon. Oxigenul în sol este necesar pentru activitatea rădăcinilor, microorganismelor şi altor procese chimice. Prezenţa unor cantităţi de oxigen suboptimale sau chiar absenţa acestuia determină reducerea activităţilor sistemului radicular şi descompunerea materiei organice în condiţii anaerobe cu eliberare de compuşi toxici. Solurile folosite pentru viticultură este necesar să aibă o porozitate de aeraţie de minim 10 % (Dejeu L., 1984) şi conţinutul în oxigen de minim 10 % (Wasaki, 1972). Reacţia solului. Aceasta reprezintă rezultanta proceselor pedogenetice şi a zestrei geochimice cu importanţă în desfăşurarea proceselor de schimb cationic şi de nutriţie la viţa de vie. Se consideră că viţa de vie poate fi cultivată în areale favorabile în limitele unui pH cuprins între 5,5 - 7,8 . Pe solurile cu pH = 5,5 are loc trecerea aluminiului mobil în soluţia solului, mărindu-se gradul de toxicitate pentru viţa de vie. Anomalii de toxicitate, apropiate, se produc în cazul manganului şi zincului. La valori ale pH - ului de 5,5 - 6,0 pot apărea fenomene de toxicitate provocate de sulf, cupru (100 ppm pe soluri zonale şi la minim 20 ppm pe soluri nisipoase (Branas J., 1974). Volumul de sol edafic util. Se defineşte ca fiind volumul de sol posibil de penetrat de rădăcini. Acesta este influenţat de profunzimea totală până la roca compactă. Pe solurile cu roca dură (nepenetrabilă), plasată la adâncimi sub 40 cm nu se plantează viţa de vie. În solurile puţin adânci cu roca parentală compactă aproape de suprafaţă, sistemul radicular se întinde în straturile superficiale; doar prin fisurile existente în rocă scapă unele ramificații spre adâncime până la pânza freatică.


85

Dacă solul este subţire, dar pe pietriş, nisip sau prundiş, sistemul radicular prezintă alături de multiple ramificaţii de suprafaţă, numeroase ramificaţii de adâncime (Pomohaci N., 1966; Tuţă V., 1974). În cazul solurilor viticole, volumul edafic este determinat de natura mineralogică a scheletului din sol. Ponderea ridicată a pietrişurilor cuartitice, acide, greu alterabile, reprezintă un element restrictiv, în special, când acest schelet reprezintă 50 % din volumul edafic al solului (Răuţă C. şi colab., 1989). Factori orografici Principalii factori orografici sunt: relieful, altitudinea, panta şi expoziţia terenului. Relieful are importanţă, în special, pentru realizarea unei calităţi ridicate. Astfel, din rapoartele Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului se apreciază că 47 % din suprafeţele cu vin ale marilor ţări viticole se găsesc pe dealuri. În Elveţia, Germania proporţia ajunge la 60 %. Relieful colinar prezintă pante şi expoziţii diferite, pentru aceleaşi condiţii de latitudine şi longitudine, favorabile pentru anumite soiuri. Formele de relief au influenţă dominantă asupra compoziţiei chimice a strugurilor (Mihalca şi colab., 1974). În România Munţii Carpaţi, ca elemente de bază ale reliefului, au influenţă la scară geografică, dar determină şi distribuirea condiţiilor ecoclimatice pe areale regionale. Caracteristica esenţială a reliefului din România o reprezintă dispunerea în trepte concentrice a munţilor, dealurilor şi câmpiei, dispunere care condiţionează etajarea caracteristicilor elementelor ecologice şi gruparea podgoriilor în opt regiuni viticole. Altitudinea. În regiunile viticole cu ofertă termică, creşterea moderată a altitudinii este utilă. Astfel, amplasarea viilor în aceste regiuni la altitudini medii asigură condiţii ecologice favorabile calităţii, reducerii instalării putregaiului cenuşiu şi de evitare a brumelor şi îngheţurilor. La altitudini mai mari de 400 - 500 m, regimul termic devine mai puţin favorabil, la care se adaugă circulaţia aerului, care împiedică formarea de microclimate. Panta terenului. Terenurile în pantă sunt favorabile cultivării viţei de vie. Elementele lor de biotop determină procese biologice favorabile creşterii şi rodirii ş.a. Factorii climatici sunt dependenţi de fluxul de energie căzut pe suprafaţa respectivă. Acesta este superior în cazul expoziţiilor sudice, estice şi sud - estice şi al terenurilor cu o pantă de 15 - 30°. Favorabilitatea de cultură a terenurilor situate pe pante este diferită de la treimea superioară la cea mediană şi inferioară a versanţilor. Terenurile din treimea superioară au cantităţi mai scăzute de apă, dar sunt bine luminate. Cele din treimea inferioară au însuşiri opuse, în special temperaturile sunt cu - 1°, - 2°C mai scăzute faţă de treimea mijlocie (0°C). Condiţiile oferite în treimea mijlocie sunt intermediare şi favorabile creşterii şi rodirii viţei de vie. Condiţiile biotopului pentru terenurile în pantă sunt diferite. Producţii se asigură de la baza spre vârful pantei. Condiţiile climatice oferite determină acumulări de zaharuri invers faţă de potenţialul nutritiv al solului. Pe aceste terenuri, pentru combaterea eroziunii, se impune amenajarea terenului în terasă. În cadrul platformei teraselor condiţiile din sol sunt diferite de la un loc la altul. În apropierea taluzului din aval, taluzul prin panta şi pantele de pe taluz constituie factorii scăderii conţinutului solului în apă. De aceea, deşi solul este mai fertil în partea din aval decât în partea din amonte, viţele au un sistem radicular mai slab şi orientat spre rândul din mijlocul platformei. Rândul de viţe de la marginea din amonte a platformei este dezavantajat de un sol mai puţin fertil, mai umed şi mai rece. Fertilitatea este cu atât mai scăzută, cu cât platforma este mai puţin înclinată şi panta iniţială a terenului a fost mai mare. Efectul asupra orientării sistemului radicular este însă acelaşi ca pentru rândul de la marginea din aval. Expoziţia terenului determină culegerea resurselor heliotermice. Acestea au valori maxime pe terenurile cu expoziţii sudice. Pentru aprecierea resurselor, în funcţie de expoziţie, se folosesc planuri 1 : 10000, care se împart în carouri de 10/10 cm pentru fiecare orientare (N, S, E, V), după care se determină dominantele pantelor respective.


86

Factorii antropici Viticultorul modifică mediul înconjurător la scară locală. Factorii antropici sunt generaţi de activităţile omului, desfăşurate asupra mediului înconjurător. Prin activităţile lor, viticultorii realizează ecosisteme viticole, dar direct sau indirect, determină schimbări în biotop şi biocenoză, pentru folosirea raţională a resurselor naturale, materiale şi energetice. Favorabilitatea ecologică din arealele viticole poate fi influenţată prin: prevenirea şi combaterea eroziunii determinată de apă şi vânt, afânarea adâncă a solului, aprovizionarea cu substanţe nutritive (fertilizare) şi apă (irigare), reducerea alcalinităţii şi salinităţii, lucrări agrofitotehnice ş.a. Intervenţiile antropice pentru aducerea condiţiilor ecologice naturale la niveluri conveniente cultivării viţei de vie au importanţă deosebită, prin aceasta sporindu-se capacitatea de producţie a terenurilor. Dirijarea evoluţiei ecosistemului viticol se realizează pentru obţinerea de avantaje socio - economice şi pentru exercitarea celorlalte funcţii ale acestora. Alegerea terenurilor în regiunile viticole din ţara noastră, se va face în funcţie de favorabilitatea lor ecologică şi de puterea tradiţiei viticole a populaţiei, situată în apropierea terenurilor care urmează a fi plantate. Alegerea soiurilor se va realiza în funcţie de optimul condiţiilor pedoclimatice pentru acestea şi de cerinţele consumatorilor. Alegerea soluţiilor tehnice de îmbunătăţire a condiţiilor de mediu se va face în funcţie de cauzele care diminuează favorabilitatea factorilor de vegetaţie, urmărindu-se corectarea factorilor minimi. Ameliorarea acestora are efect cumulativ şi se realizează prin complexul de activităţi tehnice care sporeşte capacitatea productivă a biocenozei viticole şi a biotopului. În general, intervenţiile se aplică asupra soiului şi asupra plantei. Ca importanţă se menţionează şi cele care urmăresc înlăturarea sau cel puţin limitarea atacului de agenţi fitopatogeni şi dăunători. Acţiunea de combatere este foarte costisitoare şi devine din ce în ce mai poluantă pentru mediu. Căile de prevenire prin ridicarea rezistenţei viţelor, prin ameliorarea şi folosirea metodelor de combatere integrată, sunt cele recomandate. Viticultorul, prin activităţile tehnice executate, realizează îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi aducerea în concordanţă permanentă a viţelor cu acestea, în sensul dorit de om şi pentru evitarea dereglării ecosistemului viticol. Perturbări produse prin poluare în ecosistemul viticol Modificările antropice din ecosistemele viticole pot determina poluarea acestora, direct sau indirect, prin execuţia unor activităţi neraţionale. Efectele poluante sunt datorate schimbărilor din complexul natural. Momentele de execuţie a intervenţiilor tehnice pentru obţinerea producţiei viticole afectează în acelaşi sens. Prin cunoaşterea condiţiilor şi cauzelor poluării aceste perturbări pot fi limitate. Poluarea ecosistemului viticol se poate analiza separat pentru: atmosferă, sol şi apă sau, în funcţie de factorul poluant: substanţe chimice (dioxid de sulf, compuşii fluorului ş.a.), factori fizici (căldură, radiaţii ş.a.) şi biologici (agenţi fitopatogeni ş.a.). Stabilirea conexiunilor între diferitele etape de existenţă a condiţiilor din biotop şi alegerea activităţilor adecvate, determină reducerea proceselor de poluare. De aceea, prin toate acţiunile, viticultorul urmăreşte evitarea impactului cu acest fenomen nedorit şi periculos. Principalii agenţi poluanţi sunt: dioxidul de sulf, compuşii fluorului, substanţele radioactive, alţi produşi poluanţi şi lucrările agrofitotehnice neraţionale. Dioxidul de sulf (SO2) reprezintă agentul poluant generat de dezvoltarea industriilor producătoare de compuşi cu sulf. La acest poluant viţa de vie are o rezistenţă intermediară. Efectele constatate la poluarea cu dioxid de sulf sunt: cârceii uscaţi, lăstari roşietici (Branas J., 1974), producţii scăzute cantitativ şi calitativ (probabil determinate şi de alţi factori), uscarea parţială sau totală a butucilor de viţă de vie ş.a. Compuşii fluorului. Dezvoltarea industriilor producătoare de substanţe bogate în fluor a determinat şi poluarea mediului viticol cu astfel de compuşi. Viţa de vie este sensibilă la


87

acţiunile acestui poluant şi efectele care apar sunt: creşteri vegetative reduse, sensibilitate şi dezvoltare slabă a diferitelor organe ş.a. Daunele produse sunt influenţate de durata de emisie a poluantului. Soiurile de viţă de vie au rezistenţă diferită (exemplu: soiurile Traminer, Cabernet Sauvignon ş.a., prezintă toleranţă relativă). Substanţele radioactive. Protecţia ecosistemului viticol se poate realiza prin eliminarea resurselor de contaminare radioactivă şi evitarea locurilor poluate. Sursele de contaminare sunt reprezentate de radioactivitatea naturală şi artificială. Avariile produse la obiectivele care folosesc surse radioactive şi deversarea deşeurilor radioactive reprezintă principalii agenţi distructivi. Catastrofele determinate de folosirea acestor substanţe, pentru interese economice şi militare, nu pot fi calculate. Alţi agenţi poluanţi. Aceştia sunt reprezentaţi prin pulberile fine sau grosiere ale diferitelor produse chimice apărute în atmosferă. Astfel, existenţa pulberilor de ciment, prin depunerile lor pe frunze, determină reducerea proceselor fotosintetice, diminuarea producţiei şi ca urmare schimbarea locurilor de cultivare a viţei de vie (Bârseşti - Tg. Jiu). Plantarea viţei de vie în zonele limitrofe agenţilor de impurificare reprezintă o exploatare neraţională sau excesivă a resurselor ecologice. Stabilirea gradului de poluare a arealelor viticole, delimitarea şi evitarea lor de la plantare, determină producţii viticole cu grad de toxicitate redus. Cunoaşterea acţiunii poluanţilor în ecosistemele viticole asigură informaţii privind alegerea soluţiilor tehnice în funcţie de potenţialul de toleranţă la poluare a soiurilor. Perturbări generate de activităţile viticole Acestea sunt determinate de folosirea în plantaţia viticolă a unor cantităţi excesive de fertilizanţi chimici, pesticide, erbicide ş.a. Administrarea exagerată a acestora produce şi modificări calitative ale recoltei. Fertilizanţii chimici. Utilizarea lor în exces, pe lângă producerea de efecte poluante la viţa de vie (creşteri vegetative exagerate - Condei Gh., 1978), determină şi poluarea cu nitraţi a apelor freatice ş.a. Pesticidele. Potenţialul de absorbţie al viţei de vie pentru aceste substanţe este redus (10 - 30 % din soluţia folosită pentru combatere). Restul din cantitate rămâne în atmosferă şi sol. Fracţiunea depusă în sol constituie elementul poluant pentru mediul microbian al solului. Pentru combaterea manei, la viţa de vie se foloseşte sulfatul de cupru. Cuprul reprezintă unul din elementele chimice poluante pentru sol. Când acesta depăşeşte valorile normale se constată prezenţa lui în vin. Pentru combaterea oidiumului se utilizează sulful. Aplicarea acestuia în doze necorespunzătoare, sau înainte de recoltare, nu este recomandată. La păstrarea strugurilor pentru consum în stare proaspătă se poate însă folosi, dar nu în cantităţi exagerate. Erbicidele. Poluarea solului prin erbicidare îndelungată produce efecte nedorite. În ţările cu viticultură dezvoltată administrarea se face raţional şi apariţia reziduurilor de erbicide în alte medii sau în produsul finit, nu este remarcată. Activităţi tehnice viticole neraţionale. Viţa de vie se plantează pe terenuri în pantă. Lucrările tehnice executate în contradicţie cu evitarea eroziunii solului sunt interzise. Cu timpul, pe terenurile în pantă, dacă nu se execută lucrări de combatere a eroziunii, nu se va realiza o viticultură cu valoare de profit biologic şi economic. Aceleaşi efecte se pot produce şi prin extinderea suprafeţelor de hibrizi producători direct la şes. Activităţile tehnice din plantaţiile viticole pot determina efecte poluante, cum ar fi tasarea solului, produsă prin folosirea utilajelor grele ş.a. În scopul prevenirii şi reducerii poluării se vor practica următoarele măsuri: utilizarea fertilizanţilor chimici în funcţie de diagnoză şi aportul nutriţional al solului, evitarea combaterii buruienilor prin erbicidare, combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor ş.a.

Compararea condiţiilor climatice din România cu cele din unele centre viticole din Franţa - ţară viticolă dezvoltată - oferă o imagine asupra câmpului de variaţie al acestora şi


88

evidenţiază bunul potenţial ecologic al regiunilor viticole de la noi, datorită legitimităţii aşezării geografice a ţării noastre, în intervalul de latitudine cu disponibilităţi oenoclimatice ale arealelor viticole pentru dezvoltarea unei viticulturi de calitate. Repartizarea teritorială a soiurilor. Alegerea sortimentului de soiuri nu se realizează numai după criteriile cantitative. Aceasta, pentru România, vizează în principal calitatea. Conjugarea zonării soiurilor cu celelalte activităţi tehnice şi eliminarea condiţiilor de stres pentru viţa de vie conduce la scopul enunţat. În acelaşi sens, se evită locurile poluate şi se respectă prognoza de lungă durată în teritoriu. La delimitarea arealelor viticole din ţara noastră, sub raportul vocaţiei oenologice, se folosesc criterii climatice, edafice şi antropice. În funcţie de aceste criterii s-a realizat zonarea principalelor soiuri de viţă de vie cultivată la noi, pe regiuni viticole şi direcţii de producţie.

Variaţia condiţiilor ecoclimatice, specifice unor habitate, a condus la stabilirea pentru ţara noastră a opt regiuni viticole. Acestea se diferenţiază prin resursele heliotermice şi hidrice, prin altitudinea locurilor de cultivare, perioada de vegetaţie activă ş.a.

Potenţialul oenoclimatic al României asigură condiţiile necesare obţinerii de vinuri cu o compoziţie bogată - armonioasă - bine dotate, comparativ cu cele din alte ţări viticole. Centrele viticole din ţara noastră cu direcţii de producţie pentru calitate, ca număr, au o pondere de 52,4 %. Se prevede a se cultiva 11 soiuri pentru vinuri albe de calitate superioară, 6 soiuri pentru vinuri roşii de calitate superioară şi 3 pentru vinuri aromate. Calitatea producţiei vinicole prezintă diferenţieri ca urmare a influenţei ofertei ecologice. De aceea, în România (Teodorescu Şt., Popa A. şi colab. 1987) există trei zone oenoclimatice:

- producătoare de vinuri albe; - producătoare de vinuri albe (în principal) şi vinuri roşii (în secundar); - producătoare de vinuri roşii (în principal) şi vinuri albe (în secundar).

În concluzie, variaţiile climatice, edafice şi antropice pot fi reduse prin selecţia activităţilor tehnice ale cultivatorului, care determină recolta (hrană - sănătate) şi micşorează fluctuaţiile din economie şi societate.

AGROECOSISTEME VITICOLE. CONSIDERAŢII GENERALE. CLASIFICARE

Viticultura de extensivitate relativă şi cea de intensivitate tehnologo-economică

determină încadrarea plantaţiilor în agroecosistemele viticole, care asigură următoarele condiţii: areal de răspândire în concordanţă cu oferta ecologică; creşteri vegetative în favoarea rodirii ş.a. Noţiunea de extensivitate relativă se impune a fi definită conceptual diferit de cea de intensivitate tehnico-economică.

Tehnologiile de înfiinţare a plantaţiilor viticole roditoare vor respecta legile biosferei privind gestionarea calităţii mediului. De aceea, la înfiinţare se vor asigura aceste condiţii.

Între viţe şi mediu există un echilibru în dinamică iar prin tehnici specifice se determină subordonarea potenţialului vegetativ de creştere în favoarea celui roditor.

Înfiinţarea unei plantaţii viticole roditoare solicită o investiţie ridicată, un efort economic deosebit. Recuperarea cheltuielilor este necesar să se realizeze într-un interval de timp cât mai redus. De aceea, prin exploatarea plantaţiilor viticole roditoare se urmăreşte obţinerea unui profit cât mai mare. În asemenea condiţii soluţiile tehnice alese la înfiinţare, şi mai apoi la îngrijire, vor determina obţinerea parametrilor productivi prevăzuţi la proiectare.

Realizarea unor asemenea obiective impune o analiză adecvată încă de la faza de alegere a amplasamentului. Acumulările ştiinţifice şi practice, realizate de-a lungul anilor, asigură îndeplinirea acestor condiţii. O astfel de gândire obligă la cantonarea plantaţiilor viticole pe terenuri solificate (în pantă) şi nisipoase, în zone cu favorabilitate ecologică şi resurse economice.

Dimensionarea şi specializarea exploataţiei viticole, în condiţiile restructurării şi extinderii patrimoniului viticol, se vor asigura prin proiecte tehnologice conveniente momentului .


89

În statistica europeană pentru etalonarea mărimii exploataţiilor agricole, indiferent de specialitatea lor, se foloseşte mărimea: "unitatea de dimensiune europeană" (UDE), a cărei mărime diferă în funcţie de specializare: UDE=2,2 ha grâu; 17 ari de vie, 34 ari livadă.

Cererea pieţii este determinată de raportul calitate-cantitate. Pentru aceasta se vor alege soiurile productive şi de calitate, după vocaţia viticolă a locului. Intervenţiile producătorului, de-a lungul timpului, au fost alese în funcţie de posibilităţile economice ale perioadelor respective. Ele vor asigura parametrii specifici tipurilor de plantaţii şi exploataţii viticole propuse pentru înfiinţare.

Plantaţia viticolă reprezintă un sistem integrat, care asigură producţii utile, ca rezultantă a interferenţei proceselor morfo-fiziologo-biochimice şi ecologice la niveluri structurale multiple şi limitate.

Literatura de specialitate din România prezintă concepte şi opinii diferite cu privire la modul de grupare a tipurilor de plantaţii şi exploataţii viticole. Clasificarea tipurilor de plantaţii viticole se poate realiza după gradul de utilizare a terenului, după fertilitatea solului în zonele fără alternativă de altă utilizare şi după conceptele economice şi social-utilitare.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de orografia terenului, fertilitatea solurilor, vigoarea soiurilor şi direcţiile de producţie

Plantaţiile viticole pot fi cu distanţe mici, mijlocii şi mari. Plantaţiile viticole cu distanţe mici sunt puţin extinse. Ele s-au folosit în unele centre

viticole din Banat (Teremia, Tomnatic) şi se vor extinde. Distanţele de plantare utilizate sunt de 1,1-1,2 m între rânduri revenind 8.000-10.000 viţe/ha. La înfiinţarea lor se recomandă a se planta soiuri cu vigoare mică sau mijlocie şi cu posibilităţi de diferenţiere a mugurilor în condiţii de lumină suboptimală. Forma de conducere utilizată este cea caracteristică culturii protejate, cu elemente de rod scurte (cepi sau cordiţe de rod) şi încărcături de muguri reduse (8-16 muguri/m2). Producţiile obţinute (cantitativ ridicate) nu pot asigura un nivel calitativ deosebit. Mecanizarea lucrărilor se efectuează cu tractorul încălecător şi sistema de maşini corespunzătoare.

Plantaţiile viticole cu distanţe mijlocii (obişnuite) se înfiinţează pe terenurile cu pantă moderată (sub 15%). Distanţele de plantare folosite sunt la 1,6-2,2 m între rânduri, revenind 3000-6000 viţe/ha. Astfel de plantaţii se realizează pe soluri cu fertilitate mijlocie, utilizând soiuri cu vigoare mare sau mijlocie (de masă sau vin) la care se alocă încărcături de muguri moderate. La executarea lucrărilor se foloseşte tractorul V-445. De la aceste tipuri de plantaţii, în funcţie de soi şi condiţiile ecologice de realizare a producţiei, se pot obţine vinuri de calitate şi struguri pentru consum în stare proaspătă.

Plantaţiile viticole cu distanţe mari se înfiinţează pe terenurile cu pantă sub 8%. Distanţele recomandate la plantare sunt de 3,0-3,6 m între rânduri, revenind 1500-3000 plante/ha). La înfiinţarea acestora se recomandă alegerea solurilor fertile, soiurilor viguroase şi a formelor de conducere înalte sau semiînalte. Mecanizarea lucrărilor se execută cu tractorul U-650 şi sistema de maşini corespunzătoare.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de starea de fertilitate a terenului în zonele fără alternativă de altă utilizare a terenului

În funcţie de acest criteriu plantaţiile se pot grupa în plantaţii viticole pe terase, pe nisipuri şi pe terenuri decopertate.

Plantaţiile viticole pe terase. Amplasamentul viticol al acestora se localizează în arealele favorabile. Respectarea cerinţelor de favorabilitate au condus la existenţa viticulturii pe teritorii precis delimitate, pe terenuri cu fertilitate scăzută şi pantă mai mare de 12%. În aceste condiţii protecţia împotriva eroziunii impune o amenajare corespunzătoare a terenului prin terasare. Distanţele de plantare practicate sunt de 2,0-2,2 m între rânduri pentru a se asigura mecanizarea lucrărilor, şi de 1,0-1,2 m între viţe pe rând. Soiurile alese pentru plantare sunt cele


90

care asigură obţinerea vinurilor de calitate (indiferent de vigoare). Formele de conducere folosite sunt cele joase sau cele semiînalte.

Plantaţiile viticole pe nisipuri se înfiinţează pentru a fixa şi a valorifica profitabil terenurile nisipoase. Pe nisipuri nu poate trăi filoxera (Phyloxera vastatrix). De aceea, nu este obligatorie folosirea la plantare a materialului săditor viticol altoit. Înfiinţarea şi exploatarea plantaţiilor viticole prezintă particularităţi determinate de caracteristicile nisipurilor. Distanţele de plantare între rânduri sunt mai mari (2,2-2,5 m) pentru a se folosi tractorul cu dublă tracţiune V-445 DT. La înfiinţarea plantaţiilor viticole se recomandă alegerea de soiuri cu vigoare mijlocie care îşi menţin aciditatea (pentru vinuri albe, roze şi roşii). Formele de conducere practicate sunt cele joase, semiînalte şi înalte, în funcţie de cerinţele modului de iernare.

Plantaţiile viticole pe terenuri degradate. Acestea se înfiinţează în perimetrele miniere pentru extragerea la suprafaţă a cărbunelui, pe terenuri decopertate. Suprafeţele cele mai mari se întâlnesc în zona sucursalelor miniere din Oltenia. Terenurile se formează prin depunerea materialelor geologice în carierele de unde cărbunele a fost extras şi prezintă variaţii mari. Potenţialul productiv al acestor terenuri, lipsite de un sol adecvat, este redus şi foarte diferit, în funcţie de caracteristicile fizice şi chimice ale materialului depus.

Alte tipuri de terenuri degradate sunt cele ocupate cu halde de cenuşă rezultată de la termocentralele pe cărbune. Ele se pot cultiva cu viţă de vie ca variantă activă de protecţie a mediului.

În ambele cazuri este obligatorie îmbunătăţirea substratului de cultură prin utilizarea unor cantităţi ridicate de îngrăşăminte organice, prin folosirea îngrăşămintelor verzi şi a celor chimice. Distanţele de plantare recomandate sunt de 2,2 m între rânduri şi 1,0 m pe rând. Formele de conducere alese sunt determinate de modul de iernare al viţei de vie.

Clasificarea plantaţiilor viticole în funcţie de volumul şi destinaţia producţiei rezultate

Acestea se pot grupa în exploataţii comercial industriale, mixte, pentru nevoile familiale, cu scop didactic.

Exploataţiile viticole de tip comercial se înfiinţează în zonele viticole cu favorabilitate ecologică, respectiv în arealele delimitate pentru cultivarea a viţei de vie. Ele au suprafeţe de mărimea unei ferme şi aparţin unui singur proprietar sau mai multor proprietari, prin asociere. În asemenea exploataţii se practică tehnologii moderne iar producţia se comercializează.

Exploataţiile viticole de tip mixt sunt destinate obţinerii de producţie marfă în principal şi, pentru satisfacerea nevoilor de consum familial, în secundar. Ele provin din reconstituirea dreptului de proprietate. Aceste tipuri de plantaţii sunt amplasate şi înfiinţate în areale delimitate, cu respectarea direcţiei de producţie şi a structurii sortimentelor de soiuri altoi, portaltoi, în sisteme de cultură moderne. La înfiinţarea unor asemenea plantaţii trebuie avut în vedere eventualele posibilităţi de asociere pentru executarea în comun a lucrărilor de organizare a teritoriului, a celor de prevenire şi combatere a eroziunii solului, de alimentare cu apă, a lucrărilor de întreţinere şi exploatare a plantaţiilor vizând, în special, tratamentele fitosanitare, fertilizarea, lucrările solului şi, eventual, completarea deficitului de apă prin irigare, acolo unde se practică.

Exploataţiile viticole pentru consum familial sunt destinate obţinerii de producţii menite să satisfacă nevoile proprii. Ele se amplasează şi se înfiinţează în imediata apropiere a localităţilor şi în grădina de lângă casă. În asemenea plantaţii se folosesc: sortimentul recomandat şi sistemul de cultivare accesibil proprietarului.

Plantaţiile viticole pilot pentru scop experimental se realizează în societăţi care au ca obiectiv cercetarea ştiinţifică. Astfel de plantaţii se pot înfiinţa şi în unităţi de producţie viticole, acolo unde se urmăreşte promovarea în producţie a rezultatelor cercetării ştiinţifice, în societăţile comerciale specializate (cum ar fi cele de la Vaslui, Jidvei, Panciu).

Plantaţiile viticole pilot cu scop didactic se realizează în societăţi cu specific în formarea şi instruirea specialiştilor (şcoli profesionale, licee de specialitate, colegii şi universităţi de ştiinţe agricole).


91

Clasificarea exploataţiilor viticole după gradul de specializare şi modul în care se implică în valorificarea producţiei de struguri

Acestea se pot grupa în: exploataţii specializate integrate, exploataţii specializate neintegrate, exploataţii viticole mixte integrate sau neintegrate şi exploataţii viticole nespecializate.

Exploataţiile viticole specializate integrate au ca specific de activitate numai cultivarea viţei de vie, realizarea şi valorificarea integrală a producţiei de struguri (de exemplu societăţile comerciale Vie-Vin Murfatlar S.A., Rovil Valea Călugărească S.A. ş.a.).

Exploataţiile viticole specializate neintegrate au ca specific producţia viticolă, iar producţia este prelucrată în unităţi "service".

Exploataţiile viticole mixte integrate sunt acelea care în principal obţin producţia de struguri, o prelucrează şi valorifică integral (inclusiv îmbutelierea şI desfacerea vinului).

Exploataţiile viticole mixte neintegrate sunt acelea în care principala activitate o reprezintă obţinerea producţiei de struguri. Ele valorifică producţia de struguri în unităţile ca "service" pentru producerea, îmbutelierea şi desfacerea vinului.

Exploataţiile viticole nespecializate sunt acelea în care activităţile viticole sunt complementare şi au pondere redusă în activitatea societăţii, cu sau fără implicare de "service" în prelucrarea strugurilor.

Reacţia organelor viţei de vie la temperaturile scăzute este diferită. Limitele de rezistenţă biologică sunt -18 ¸ -22 0C pentru muguri, -24 ¸ -28 0C pentru coardele anuale şi -300C pentru lemnul multianual. În multe zone de cultură economică a viţei de vie din ţara noastră, temperaturile minime din timpul iernii coboară în anumiţi ani sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate. Asemenea situaţii survin însă la intervale diferite de timp. Ele provoacă afecţiuni ale organelor supraterane ale butucului cu implicaţii în diminuarea potenţialului productiv al plantaţiilor. Pierderile înregistrate sunt diferite în funcţie de nivelul temperaturilor, particularitatea de soi, sistemul de cultură, forma de conducere şi nivelul de pregătire a viţelor pentru iernare.

De aceea, la înfiinţarea plantaţiilor de viţe roditoare, alături de alegerea amplasamentelor, a direcţiei de producţie şi a structurii sortimentului de soiuri altoi-portaltoi o atenţie deosebită trebuie acordată precizării modului de cultivare a viţei de vie şi a formei de conducere a butucilor. Forma de conducere se alege în funcţie de condiţiile naturale de mediu, însuşirile agrobiologice ale soiurilor şi aspectele social-economice. La alegerea modurilor de cultivare şi a formelor de conducere a butucilor se are în vedere nevoia de protejare sau de neprotejare a butucilor pe timpul iernii (Piţuc, P. şi colab., 1980). În condiţiile din România se pot recomanda forme de conducere diferite în cadrul a 4 zone de ansamblu şi anume: de cultură protejată, de cultură semiprotejată, de cultură neprotejată (Martin, T., 1970; Mihalache, L. şi colab., 1984,1989; Olteanu, I.,1973 ş.a.), şi cea cu mod de cultivare şi forme de conducere diferite în cadrul aceluiaşi areal de cultură, ca urmare a variaţiei temperaturilor minime în funcţie de: altitudine, orografia şi expoziţia terenului, pregătirea viţelor pentru iernare ş.a. (Bulencea, A. şi Oprea, Şt., 1965; Metaxa, Gr. şi colab 1977; Oprea, Şt., 1980 şi 1987, Olteanu, I., 1994).

Cultura protejată a viţei de vie Se practică în zone unde temperatura minimă coboară frecvent în timpul iernii sub

limita de rezistenţă a soiurilor cultivate (-18 ¸ -200 C în cazul celor pentru struguri de masă şi de -22 ¸ -24 0C la soiurile pentru struguri de vin). Amplasamentele viticole cu acest mod de cultivare se găsesc în zonele unde frecvenţa temperaturilor scăzute este de 3 ani din 10. La cultura protejată se recomandă sistemul de conducere joasă şi dirijarea coardelor în evantai, iar ca mod de protejare îngropatul total sau numai parţial, prin muşuroire. Îngropatul total este recomandat în cazul soiurilor la care încărcătura de rod lăsată la tăierea în uscat se repartizează pe elemente de rod dimensionate la nivelul mijlociu şi lung, iar muşuroitul atunci când încărcătura de rod se repartizează pe elemente scurte, cepi de 2 - 3 ochi şi acolo unde zăpada este prezentă pe timpul iernii an de an.


92

Datorită volumului mare de muncă manuală cultura protejată se practică pe suprafeţe tot mai restrânse, acolo unde este impusă de satisfacerea unor cerinţe locale sau pentru cultura de amator în grădina de lângă casă.

Cultura semiprotejată Se practică în zone viticole unde temperatura minimă absolută coboară în timpul iernii

sub limita de rezistenţă a soiurilor cultivate, la intervale de timp mai mici şi cu frecvenţă relativ constantă. Pentru cultura semiprotejată se recomandă sistemul de cultură semiînaltă şi forma de conducere Guyot pe braţe cu înlocuire periodică.

Datorită volumului relativ mare de muncă manuală şi secvenţelor tehnologice mai complicate pentru realizarea şi menţinerea formei butucilor, cultura semiprotejată se practică pe suprafeţe relativ restrânse.

Cultura neprotejată Se foloseşte în arealele viticole unde temperatura minimă absolută coboară sub limita de

rezistenţă a soiurilor cultivate şi prezintă o frecvenţă de 1-2 ani din 10. În asemenea zone se recomandă promovarea sistemelor de cultură semiînaltă şi înaltă; conducerea înaltă se practică în arealele cu resurse termice îndestulătoare şi satisfăcătoare de apă, modurile de tăiere şi conducere recomandate fiind: cordonul unilateral şi bilateral pentru soiurile de vin, Guyot pe tulpină (cap înălţat) şi pergola raţională (totală) la soiurile de struguri pentru masă. Siguranţa acestui mod de cultivare creşte prin: amplasarea soiurilor rezistente în arealele cu vocaţie pentru cultura neprotejată, sporirea rezistenţei la ger a viţelor ca efect al tehnologiilor practicate, ameliorarea de genotipuri rezistente ş.a.

Delimitarea arealelor favorabile culturii neprotejate se realizează pe baza criteriilor ecoclimatice şi biologice.

Criteriile ecoclimatice pentru delimitarea acestor areale sunt: - nivelul temperaturii minime absolute înregistrate peste iarnă (izoterma de - 22 0C este

orientativă pentru cultura neprotejată); - frecvenţa, durata şi viteza de realizare a temperaturilor minime; - diferenţierea regimului termic în funcţie de topoclimat (pentru fiecare 100 m altitudine

relativă faţă de altitudinea de la piciorul pantei temperatura minimă absolută este mai ridicată cu 2,5 ± 0,5 0C);

- diferenţierea temperaturilor minime absolute la înălţimea de 1- 2 m faţă de nivelul solului.

Pentru cultura neprotejată au importanţă diferenţele între valorile gradienţilor termici verticali (nivelul solului şi înălţimea de plasare a coardelor). Astfel, în cazul podgoriei Dealurile Craiovei s-a constatat că temperatura minimă absolută a fost mai ridicată, cu până la 3 - 40C (9 .02. 1976) la înălţimea de dispunere a elementelor de producţie. Diferenţele de temperatură determinate de înălţimea pe verticală a locului se modifică în funcţie de: formele de relief, capacitatea de absorbţie, reţinere şi cedare a căldurii acumulate de sol, existenţa sau inexistenţa stratului de zăpadă, a curenţilor de aer ş.a. De aceea, cifrele exemplificate au caracter orientativ şi ele trebuiesc determinate pentru fiecare microareal.

Criteriile biologice pentru determinarea arealelor favorabile culturii neprotejate sunt: - rezistenţa diferită a soiurilor la temperaturile minime nocive (de exemplu: soiul

Cardinal rezistă la -16 0C, Afuz Ali la -180C, Merlot la -200C, Cabernet Sauvignon la -240C ş.a.);

- vigoarea soiurilor; - rezistenţa soiurilor la cancerul bacterian. Pentru soiurile de struguri de vin, cum ar fi Feteasca albă, la care diferenţierea are loc pe

treimea mijlocie a coardelor şi repartizarea încărcăturii de rod atribuită prin tăierea în uscat se face pe elemente de rod cu lungime medie; modurile de tăiere şi conducere recomandate sunt: Guyot pe tulpină şi Sylvoz. Ca o măsură de prevedere pentru refacerea butucilor în cazul afecţiunilor provocate de temperaturile scăzute din timpul iernii se lasă la baza butucului, în imediata apropiere a suprafeţei solului, un cep de siguranţă de 1-2 ochi. Pe cepul de siguranţă se


93

formează anual 1-2 coarde, care se protejează pe timpul iernii prin muşuroire, cu ocazia arăturii adânci de toamnă sau se îngroapă total. Coardele de la cepul de siguranţă pot fi folosite pentru refacerea butucilor, atunci când aceştia au fost afectaţi de îngheţ; în caz contrar, ele se scurtează din nou la 1-2 ochi în vederea menţinerii obiectivului urmărit iniţial.

În concluzie, la alegerea arealelor de cultură (protejate, semiprotejate şi neprotejate) se va ţine seama de restricţiile impuse de tipurile de plantaţii, caracteristicile agrobiologice ale soiurilor, oferta ecologică, tehnologică ş.a.

Organizarea şi amenajarea terenurilor nisipoase

Suprafaţa ocupată cu nisipuri în România este de circa 400 mii ha, din care peste 20 mii ha cultivate cu viţă de vie.

Înfiinţarea plantaţiilor viticole pe nisipuri prezintă unele particularităţi determinate de condiţiile ecologice oferite de arealele respective. Aceste terenuri nu oferă condiţii pentru înmulţirea filoxerei (Phyloxera vastatrix). De aceea, la plantare nu este obligatorie folosirea materialului săditor altoit. Nisipurile din ţara noastră prezintă unele însuşiri negative: rezistenţa redusă la spulberare, conţinut scăzut în materie organică şi substanţe minerale, ofertă hidrică şi termică suboptimală. Acestea determină alegerea unor soluţii tehnice deosebite faţă de terenurile solificate (plantare adâncă, corectarea factorilor suboptimali ş.a.). Ele se caracterizează printr-o mare variabilitate care obligă la folosirea unor tehnologii speciale.

Criteriile de alegere a amplasamentelor sunt asemănătoare cu cele utilizate pentru terenurile solificate. La acestea se adaugă câteva aspecte specifice: oferta pedologică, climatică şi orografia terenului.

Pentru plantare se vor alege, în funcţie de oferta pedologică, nisipurile care au până la 0,7 % humus, sub 50 % mg la 100 g sol ioni de Cl + Na şi nivelul apei freatice la peste 1,5 -2 m.

Oferta climatică se evaluează prin studii adecvate în vederea validării amplasamentelor, care se stabilesc pentru areale mai întinse, chiar dacă exploataţiile viticole vor ocupa insular terenurile alese.

Orografia nisipurilor în stare naturală se caracterizează prin prezenţa dunelor şi interdunelor. Acolo unde diferenţa de înălţime a dunelor faţă de interdune este mare, cultivarea viţei de vie este dificilă şi impune nivelarea. Aceste implicaţii se accentuează pe nisipurile umede, unde pe interdune este prezentă (permanent sau temporar) apa. De aceea, în condiţiile în care nu există posibilităţi de a diminua diferenţa dintre dune şi interdune se vor evita de la plantare aceste terenuri.

Organizarea terenului nisipos. Alegerea soluţiilor tehnice pentru realizarea scopului prezintă importanţă asemănătoare cu cea de la terenurile solificate. Ameliorarea însuşirilor negative ale nisipurilor, pentru a se determina o concordanţă între cerinţele de creştere şi rodire ale viţei de vie şi mediu, se obţine prin acţiuni tehnologice diferenţiate.

Reducerea pantei dunelor se realizează prin deplasarea nisipului de pe dune pe interdune. Ea se execută astfel încât pe întreaga lăţime a viitoarei parcele, panta să fie înclinată într-un singur sens.

Momentul de execuţie corespunde calendaristic cu sfârşitul lunii august, când vânturile au intensitate scăzută şi posibilitatea de spulberare a nisipurilor este redusă.

Pentru asigurarea condiţiilor de mecanizare şi irigare, reducerea pantei se execută prin modelarea şi nivelarea nisipurilor. Prin aceste lucrări se realizează umplerea interdunelor cu nisip din dune, obţinându-se o pantă continuă de 2 - 3 %. Modelarea determină o evoluţie convenientă solificării prin atenuarea diferenţelor fizico-chimice ale nisipurilor dintre dune şi interdune, şi asigură condiţii de uniformizare a udării şi fertilizării. Prin nivelare se deplasează mase mari de nisipuri aducându-se la suprafaţă nisipul steril. De aceea, plantarea se va face după o perioadă de 1-2 ani timp în care nisipurile vor fi cultivate cu plante agricole sau plante folosite ca îngrăşământ verde.

Evacuarea apelor de suprafaţă se impune a se realiza îndeosebi pe interdună, unde, datorită acumulării de argilă în timp, se formează la mică adâncime straturi greu penetrabile de


94

10 - 50 cm grosime. Asemenea straturi împiedică infiltrarea în profunzime a apei din precipitaţii, care rămâne la suprafaţă.

Apa de suprafaţă îngreunează mecanizarea lucrărilor şi întreţine o stare de umiditate favorabilă infecţiilor de mană. Din această cauză rădăcinile viţelor nu pătrund în adâncime şi datorită asfixierii sistemului radicular butucii de viţă de vie se vor usca. Prevenirea stagnării apelor la suprafaţă şi coborârea lor la adâncimea de cel puţin 1,5 - 2,0 m se realizează, înainte de amenajare, prin drenuri verticale. În cazul în care stratul impermeabil este mai gros şi acoperă suprafeţe mari, coborârea în profunzime a apelor se poate realiza şi prin săparea în zona respectivă de şanţuri adânci de 1,0-1,5 m. Drenurile verticale se sapă cu ajutorul unor burghie mecanice şi umplerea lor se face cu nisip grosier sau pietriş; şanţurile se execută cu utilaje adecvate iar umplerea lor se face cu nisip grosier. Sfărâmarea straturilor de nisip cimentat existent în apropierea suprafeţei solului şi eventual refacerea stării de afânare după tasarea provocată de utilajele folosite la nivelare se poate realiza printr-o lucrare de scarificare la 40 - 50 cm.

Diminuarea deflaţiei eoliene este necesară pe nisipurile uscate la suprafaţă, afânate şi neacoperite cu vegetaţie, acolo unde masele de aer în mişcare (vânturile) nu întâmpină obstacole. Operaţiunea se realizează printr-un complex de măsuri tehnice cum sunt: înfiinţarea perdelelor de protecţie, introducerea de paie în nisip, mulcire, executarea de arături negrăpate, praşile cu denivelări în lungul rândului şi folosirea de parazăpezi. La acestea se adaugă, în funcţie de direcţia, frecvenţa, viteza vântului dominant şi alegerea unor distanţe de plantare mai reduse între plante pe rând.

Amplasarea perdelelor de protecţie. Pentru combaterea eroziunii eoliene acestea se amplasează perpendicular pe direcţia vântului formator de dune. În Oltenia, orientarea perdelelor se face de la nord la sud iar în celelalte zone nisipoase de la est la vest. Perdelele forestiere antierozionale au o lăţime de 8 - 10 m şi se amplasează la 173 m pe nisipurile mobile şi la 285 - 580 m pe cele cu procesul de solificare mai avansat.

Pentru înfiinţarea perdelelor forestiere antierozionale cea mai indicată specie este salcâmul, care este adaptat la condiţiile din zonele nisipoase, înrădăcinează adânc, are creşteri vegetative şi regenerează uşor. Prezintă însă dezavantajul extinderii sistemului radicular în afara perdelelor şi formarea de drajoni care intră în concurenţă cu viţa de vie. Pentru aceea, se recomandă ca rândurile marginale, câte două pe fiecare parte a perdelei, să fie plantate cu dud, cultivat sub formă de arbust. În perioada de înfiinţare a perdelelor combaterea deflaţiei se realizează şi prin folosirea culturii de secară în benzi, secară care se încorporează în faza de înspicare în nisip, asigurându-se un aport important de substanţă organică în sol.

În concluzie pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenuri nisipoase organizarea terenului presupune: defrişarea resturilor vegetale, modelarea - nivelarea, lucrări de drenaj şi înfiinţarea perdelelor de protecţie.

Alegerea şi amplasarea soiurilor roditoare pentru înfiinţarea plantaţiilor viticole pe terenuri solificate.

Pentru alegerea soiurilor se va ţine seama de recomandările lucrării de zonare pentru fiecare podgorie şi centru viticol dar şi de unele aspecte particulare impuse de: variaţia condiţiilor de microclimat, elemente orografice, direcţia de producţie preconizată, particularităţi agrobiologice ale soiurilor recomandate a se cultiva, sisteme de cultură şi forme de conducere ale viţei de vie, eventuale orientări şi posibilităţi noi în perspectivă.

Structura sortimentelor de struguri pentru masă se va face prin alegerea de soiuri cu epoci diferite de maturare, în scopul realizării unui conveier varietal mai larg, chiar prin recoltare direct din vie.

La soiurile de vin se vor stabili sortimente mai restrânse pentru a se asigura producţii uniforme şi în partizi mari.

În amplasamentele situate pe terenuri în pantă, atunci când se aleg două direcţii de producţie, struguri de masă şi de vin, pe treimea inferioară a pantei, unde solul are o stare de


95

fertilitate naturală mai bună, se vor planta soiurile de masă care au un potenţial sporit de producţie. Soiurile de vin se vor amplasa pe treimea mijlocie şi superioară a pantei. În cazul când se plantează numai soiuri de vin, la baza pantei se vor amplasa soiurile de mare producţie, pentru vinuri de consum curent, iar cele pentru vinuri de calitate superioară pe treimea mijlocie şi pe ultima treime a pantei.

Soiurile pentru distilate sau pentru sucuri şi cele pentru struguri de masă destinaţi păstrării, vor fi plantate cu precădere tot pe treimea superioară a pantei.

Soiurile care intră mai târziu în vegetaţie, se vor planta la baza versanţilor, diminuându-se în felul acesta efectul nefavorabil provocat de brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De asemenea, se va urmări ca soiurile mai sensibile la secetă să fie amplasate la baza pantei, iar cele mai rezistente pe treimea mijlocie şi superioară, acolo unde lipsa de apă se resimte mai mult. Soiurile sensibile la bolile criptogamice (mană, putregai cenuşiu) nu se vor planta la baza pantei unde condiţiile de infecţie sunt mai favorabile. Pentru sistemul de cultură înalt se vor stabili soiurile care au creşteri viguroase şi o bună rezistenţă la iernare. Acolo unde condiţiile ecopedologice sunt favorabile şi se preconizează folosirea unui sistem agrofitotehnic superior (irigare, fertilizare), sunt de preferat soiurile cu potenţial productiv şi de calitate superior.

RESURSELE VEGETALE AGRICOLE Resursele vegetale agricole reprezintă o sursă importantă de materie organică obţinută pe seama factorilor din mediul înconjurător (lumină, căldură, aer, apă şi substanţe nutritive). Materia organică produsă de plante este folosită fie direct în hrana populaţiei sau ca materie primă pentru industrie, fie indirect, prin tansformarea ei în prealabil în produse zootehnice, ca urmare a creşterii animalelor. Resursele vegetale agricole cultivate sunt cuprinse în mai multe grupe : - cereale (porumb, grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez, sorg pentru boabe); - leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia, bob, năut) ; - plante uleioase (floarea-soarelui, in de ulei, ricin, mac); - plante textile (in de fuior, cânepă de fuior, bumbac); - plante narcotice, aromatice şi medicinale (tutun, hamei, coriandru, mentă, degeţel, gălbenele, lavandă etc); - plante rădăcinoase şi cu tuberculi (cartof, sfeclă de zahăr); - plante de nutreţ (lucernă, trifoi roşu, trifoi alb, sparcetă, borceag, iarbă de Sudan, topinambur, dovleac furajer etc.). Aplicarea diferenţiată a măsurilor agrotehnice în agricultură

Plantele cultivate necesită, în funcţie de specificul fiecăreia, anumite lucrări de pregătire a

terenului, semănat, întreţinerea culturilor etc., deci anumite măsuri agrotehnice. Dacă măsurile agrotehnice specifice unor plante se menţin aceleaşi pentru toate condiţiile naturale de mediu în care se cultivă plantele respective, atunci acestea nu reuşesc să satisfacă întotdeauna şi în su-ficientă măsură cerinţele plantelor in scopul asigurării unor recolte mari. De aceea, modificarea măsurilor agrotehnice sau, cu alte cuvinte, diferenţierea lor în funcţie de condiţiile naturale concrete diferite de mediu în care sunt puse să crească şi să se dezvolte plantele cultivate, consti-tuie o cale importantă de sporire continuă a producţiei agricole vegetale.

Factorii care au un rol mai important în diferenţierea măsurilor agrotehnice folosite în cultura principalelor plante sunt condiţiile pedoclimatice, formele de relief, fertilitatea foarte scăzută şi luarea în cultură de noi terenuri.

Principalele zone pedoclimatice din ţara noastră sunt zona de stepă, zona de silvostepă, zona forestieră cu soluri brune-roşcate de pădure şi zona forestieră cu soluri podzolice.


96

Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona de stepă În ţara noastră zona de stepă propriu-zisă cuprinde extremitatea estică a Câmpiei Bărăganului, Câmpia Brăilei, Câmpia Covurluiului, Câmpia Elanului (la sud-est de Huşi) şi partea centrală şi sudică a Dobrogei. Ca urmare a intervenţiei omului, care a înlăturat vegetaţia lemnoasă existentă şi care prin culturi agricole a creat un regim mai arid, zonele cu caracter stepic la care se referă măsurile agrotehnice diferenţiate de care ne vom ocupa mai departe au o extindere mai mare. Astfel la zona de stepă propriu-zisă din sud-estul ţării se adaugă o fâșie la vest de Argeş, care se întinde până în sudul Olteniei inclusiv. Mai apare o zonă de stepă în vestul ţării şi, în sfârșit, alta în nord-estul ţării. 1. Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona de stepă din sudul şi sud-estul ţării. Zona de stepă din sudul şi sud-estul ţării, considerată din punctul de vedere menţionat mai sus, cuprinde: Câmpia Bărăganului, Câmpia Brăilei, Câmpia Covurluiului, Câmpia Elanului, zona centrală şi sudică a Dobrogei, Câmpia Burnasului şi Câmpia Băileştilor. Plantele indicate a se cultiva în zona de stepă din sudul şi sud-estul ţării sunt: grâul de toamnă, porumbul, orzul de toamnă, sorgul, floarea-soarelui, mazărea, tutunul, inul de ulei, lucerna, sparceta, iarba de Sudan, porumbul furajer, borceagul de toamnă. Plantele care se seamănă toamna şi ajung la maturitate la începutul verii (grâul, orzul), beneficiază din plin de umiditatea acumulată în sol în timpul sezonului rece şi suferă mai puţin de secetă. Producţiile la aceste plante sunt mai sigure. În schimb, plantele a căror perioadă de vegetaţie se întinde de-a lungul verii suferă mult de secetă şi, ca urmare, înregistrează oscilaţii mari de producţii de la an la an. Întrucât grâul şi porumbul ocupă în această zonă între 70—75 % din suprafaţă, asolamentele indicate sunt cele de câmp, cerealiere. Se recomandă pentru această zonă asolamente de câmp cerealiere de 3—7 ani, cu încărcături mari de grâu şi porumb. Indicate sunt în această zonă şi asolamentele cu solă săritoare de lucernă. Pentru a asigura masa verde necesară animalelor în tot cursul verii se pot cultiva, alături de lucernă, porumbul furajer, iarba de Sudan, borceagul şi sparceta. În cultura irigată un loc important îl ocupă porumbul, lucerna, grâul şi orzul de toamnă. În cultură dublă cu porumb pentru masă verde şi siloz şi culturile succesive pentru nutreţ (mazăre masă verde urmată de porumb masă verde şi iarăşi porumb masă verde sau borceag de primă-vară, urmat ele porumb cu mazăre, apoi porumb masă verde etc.).

Sistemul de lucrare a solului trebuie să urmărească înmagazinarea în cea mai mare măsură a apei din precipitaţii şi folosirea ei cât mai economică de către plantele de cultură. În acest scop, solul trebuie să se găsească întotdeauna afinat la suprafaţă, capabil să recepţioneze şi să păstreze apa din precipitaţii. Efectuarea imediat după recoltarea păioaselor a arăturii de vară şi menţinerea ei sub formă de semiogor este foarte importantă din acest punct de vedere. Întârzierile în efectuarea arăturii sunt însoţite de pierderea rapidă a apei din sol şi de obţinerea unor arături de calitate inferioară.

După plantele care părăsesc terenul toamna, arătura pentru culturile de toamnă nu trebuie să depăşească 20—25 cm adâncime, iar dacă solul se prezintă uscat, însă curat de buruieni şi în anul anterior a fost arat adânc, se poate recurge numai la realizarea unui strat afânat de 12 cm prin discuire.

Pentru culturile de primăvară, arătura de toamnă este absolut necesară, iar cea de primăvară trebuie evitată cu desăvârșire. Arăturile de toamnă pentru culturile de primăvară, în special pentru cele care se seamănă în epoca I, trebuie grăpate pentru a reţine mai bine apa în sol. 2.Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona de stepă din vestul ţării. Această zonă cuprinde extremitatea vestică a câmpiei situate la apus de oraşele Timişoara şi Arad.

Plantele indicate a se cultiva în zona de stepă din vestul ţării sunt porumbul, grâul, floarea-soarelui, orzul de toamnă, mazărea, cânepa, rapița, lucerna, sparceta, iar în al doilea rând sfecla de zahăr, fasolea, cartoful.


97

Sortimentul mai bogat de plante cultivate permite elaborarea şi folosirea unor asolamente mai variate. Astfel se pot introduce în această zonă asolamente de câmp cerealiere şi de plante tehnice, cu sau fără solă săritoare de lucernă, asolamente furajere, care împreună permit orga-nizarea de conveiere verzi etc. Condiţiile mai favorabile de mediu fac ca pericolul îmburuienării culturilor să fie ridicat, pentru care motiv combaterea buruienilor capătă o importanţă deosebită. 3. Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona de stepă din nord-estul ţării. Zona de stepă din nord-estul ţării este reprezentată prin podişul Sucevei, Câmpia Moldovei (bazinul râurilor Bahlui şi Jijia) şi podişul Bârladului. Stepa din nord-estul ţării este legată de stepa din sudul ţării printr-o fâșie continuă în lungul Prutului şi alta discontinuă în stânga Bârladului. Plantele indicate a se cultiva în zona de stepă din nord-estul ţării sunt: cerealele de toamnă (grâul de toamnă, orzul de toamnă) şi de primăvară (porumbul, orzoaica, ovăzul), floarea-soarelui, sfecla de zahăr, mazărea, lucerna, sparceta, borceagul, precum şi cartoful şi trifoiul roşu. Sortimentul bogat de plante care poate fi cultivat în această zonă permite întocmirea şi folosirea unor asolamente variate, ca asolamente de câmp cerealiere şi de plante tehnice cu şi fără solă săritoare de lucerna, asolamente furajere şi asolamente specializate. Numărul mare şi variat de plante ce se pot cultiva oferă de asemenea posibilitatea de a se organiza cu uşurinţă conveiere verzi. În ceea ce priveşte sistemul de lucrare a solului, pentru culturile de toamnă (grâu) sunt necesare arături de vară, direct la adâncimea de 20—30 cm sau după o dezmiriştire prealabilă la 10—15 cm adâncime, dacă pământul se prezintă uscat. După plantele care eliberează terenul toamna se fac arături la adâncimea la care nu se scot bulgări. Pentru culturile de primăvară (porumb) sunt necesare arături adânci de vară la 30+10 cm subsolaj, întreţinute ca semiogor după plante care se recoltează timpuriu şi arături adânci de toamnă după plante care eliberează terenul târziu.

Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona de silvostepă

Zona de silvostepă ocupă o întindere mare în ţara noastră. Astfel o găsim în sudul ţării reprezentată printr-o câmpie ondulată, situată sub forma unei fâșii întinse la nord de zona de stepă. În Dobrogea silvostepa este prezentă în nord şi în sud sub forma unor insule. În Moldova silvostepa ocupă fâșii întinse între Siret şi Prut. În vestul ţării silvostepă ocupă o fâșie la est de zona de stepă, începând de la sud de Timişoara şi până la sud de Oradea. Câmpia Transilvaniei, reprezentată printr-un relief foarte frământat, aparţine de asemenea zonei de silvostepă.

Plantele indicate a se cultiva sunt porumbul, urmat de grâul de toamnă, de ovăz, orz de toamnă (în silvostepa din vestul ţării), floarea-soarelui, sfeclă de zahăr (mai ales în Transilvania), cânepă (în special în vestul ţării), tutun (în silvostepă din sudul ţării), cartofi, fasole. Dintre plantele de nutreţ mai indicate a se cultiva sunt lucerna, porumbul de nutreţ, borceagul, trifoiul (în special în Transilvania), iarba de Sudan.

Numărul mare de plante indicate în această zonă permite alcătuirea unor asolamente de câmp destul de variate în ceea ce priveşte natura plantelor şi ponderea lor în asolamente. În general grâul şi porumbul ocupă procentul cel mai ridicat, de circa 70—75 %.

În silvostepa mai aridă sunt indicate în special asolamente de câmp cu solă săritoare de lucernă. Alături de asolamentele de câmp se pot folosi în această zonă asolamente furajere şi specializate, acolo unde este cazul, şi se pot organiza cu uşurinţă conveiere verzi, ca urmare a numărului mare de plante ce pot fi cultivate.

Lucrările solului au în vedere şi în această zonă crearea unui strat afânat, capabil să înmagazineze apa din precipitaţii şi să o păstreze la dispoziţia plantelor, perioadele de secetă în timpul verii fiind destul de frecvente.

Pentru culturile de toamnă (grâu), după plante care eliberează terenul vara, este indicată arătura de vară la adâncimea de 20—25 cm. Când efectuarea ei nu este posibilă, se recurge la o lucrare cu grapa cu discuri şi ulterior se execută arătura la 20—25 cm.


98

Pentru aceleaşi culturi de toamnă (grâu), când urmează după plante care eliberează terenul toamna (porumb), arătura nu trebuie să depăşească 20 cm adâncime, în condiţii normale de umiditate în sol ; când solul se prezintă foarte uscat din cauza secetei se poate recurge chiar numai la pregătirea terenului cu grapa cu discuri la adâncimea de 12—14 cm.

Pentru culturile de primăvară, după plante care se recoltează vara, sunt indicate arături de vară la adâncimea de 20—30 cm sau arături de vară la 15 cm, urmate de arături de toamnă la 20—30 cm.

Pentru aceleaşi culturi de primăvară, când urmează după plante care se recoltează toamna sunt necesare arături de toamnă la 20—30 cm adâncime, care se lasă peste iarnă în brazdă crudă.

Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona forestieră

În ţara noastră zona forestieră cuprinde o suprafaţă foarte întinsă; în cuprinsul ei se pot distinge o zonă forestieră mai caldă, cu soluri brune-roşcate şi brune de pădure, şi o zonă forestieră mai rece, cu soluri podzolice.

Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona forestieră cu soluri brune-roşcate şi brune de pădure. Această zonă cuprinde suprafeţe foarte întinse în sudul ţării, la nord de zona de silvostepă, cu deosebire în partea centrală a Câmpiei Dunării. În Dobrogea apare sub forma unor insule reduse ca suprafaţă. În vestul ţării mărgineşte spre est, sub forma unei fâșii întinse, zona de silvostepă. În Transilvania zona forestieră cu soluri brune-roşcate şi brune de pădure înconjură ca un inel Câmpia Transilvaniei sau zona de silvostepă de aici. În sfârșit, în Moldova această zonă este reprezentată sub formă de fâșii, în special între Şiret şi Prut.

Plantele indicate a se cultiva în zona forestieră cu soluri brune-roşcate şi brune de pădure sunt grâul de toamnă, tutunul, orzoaica, ovăzul, porumbul, sfecla de zahăr, floarea-soarelui, cânepa, inul, cartoful, fasolea, mazărea, lucerna, trifoiul, borceagul, porumbul de nutreţ. Precumpănesc şi în această zonă de cultură grâul şi porumbul, iar la asigurarea bazei furajere necesare animalelor participă într-o măsură însemnată, alături de plantele furajere cultivate, păşunile şi fânețele naturale.

Asolamentele indicate sunt cele de câmp cu grâu şi porumb, sau de câmp cu pondere însemnată a unor plante alimentare sau industriale, şi asolamentele mixte de câmp şi furajere.

Suprafaţa arabilă mai redusă şi prezenţa diferitelor obstacole naturale fac ca numărul solelor, precum şi suprafaţa lor să fie mai mică decât în zona de silvostepă şi mai ales de stepă.

Sortimentul de plante de cultură existent şi prezenţa păşunilor şi fânețelor naturale uşurează organizarea în această zonă de conveiere verzi.

Ca şi în zonele precedente, în zona forestieră cu soluri brun-roşcate şi brune de pădure trebuie evitate arăturile de primăvară, întrucât diminuează substanţial recolta, chiar şi în părţile mai bogate în precipitaţii ale acestei zone.

Măsurile agrotehnice diferenţiate pentru zona forestieră cu soluri podzolice. Zona forestieră cu soluri podzolice se întinde de o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali şi Meridionali şi în jurul munţilor Apuseni.

Plantele indicate a se cultiva în această zonă sunt secara, cartoful, ovăzul, inul de fuior, apoi grâul de toamnă şi grâul de primăvară, orzul de primăvară, cânepa, porumbul, sfecla de zahăr. Între plantele de nutreţ, un loc important îl ocupă trifoiul şi porumbul de nutreţ.

Suprafeţele arabile mai reduse şi obstacolele naturale numeroase (văi, pante etc.) fac ca în această zonă să fie indicate asolamentele scurte şi cu o suprafaţă mică a solelor. Obişnuit, nu sunt necesare asolamente furajere. Furajul necesar animalelor se obţine de la plante furajere cultivate în asolamentul de câmp (eventual asolament mixt), şi mai ales de pe păşuni şi fineţe naturale şi cultivate,

Arăturile de vară sunt necesare şi în această zonă. Fiindcă, din cauza ploilor mai frecvente pământul se bătătoreşte şi se îmburuienează uşor, terenul arat vara pentru culturile de toamnă trebuie să primească în mod obişnuit şi o arătură de însămânțare. La fel mai este necesară o arătură toamna şi pe terenurile arate vara şi destinate culturilor de primăvară.


99

Pe terenurile eliberate toamna de culturi este necesară pentru semănăturile de primăvară, arătura de toamnă care se lasă negrăpată peste iarnă. Uneori, şi în special în cazul plantelor care se seamănă târziu primăvara, terenul îmburuienându-se şi îndesându-se mai necesită o arătură timpurie de primăvară.

Adâncimea arăturilor este determinată în cea mai mare măsură de grosimea stratului cu humus. Acolo unde acesta este superficial, adâncirea arăturii trebuie să se facă treptat sau cu folosirea subsolierului, pentru a se crea un strat arat îmbunătăţit mai profund.

Pentru evacuarea surplusului de apă de pe unele din solurile acestei zone, pe terenurile cu pantă mică arăturile se fac cu coame în direcţia pantei.

Măsurile agrotehnice aplicate pe terenurile în pantă

Terenurile în pantă ocupă o suprafaţă foarte mare în ţara noastră. Astfel cea mai mare parte din suprafaţa cu păduri, păşuni, plantaţii pomicole şi viticole şi circa 50 % din suprafaţa arabilă sunt situate pe terenuri în pantă.

Condiţiile climatice, caracterizate prin precipitaţii în general numeroase şi sub forma de averse, fac ca pe aceste terenuri să se dezvolte intens procesul de eroziune a solului. Aceasta duce la scăderea pronunţată a fertilităţii solului, iar în stadii înaintate de manifestare la scoaterea terenului din circuitul producţiei.

În vederea valorificării raţionale a terenurilor în pantă sunt necesare lucrări de îmbunătăţiri funciare pentru stăvilirea eroziunii şi măsuri agrotehnice diferenţiate pentru îmbunătăţirea potenţialului lor de fertilitate.

Un loc important pentru valorificarea raţională a terenurilor în pantă îl constituie folosirea de măsuri agrotehnice diferenţiate. Aceste măsuri privesc alegerea plantelor care să se cultive, asolamentul, lucrările solului, folosirea îngrăşămintelor, semănatul şi îngrijirea culturilor.

Sunt potrivite a se cultiva pe terenurile în pantă erodate plantele care necesită puţine lucrări de afânare a solului, au un sistem radicular profund, o capacitate mare de acoperire a solului şi care lasă în sol şi la suprafaţa acestuia cantităţi mari de materie organică. Acestor cerinţe le corespund în cea mai mare măsură leguminoasele perene (lucerna ghizdei, trifoi roşu, sparcetă etc.), urmate de cereale păioase (grâu, orz, ovăz), mazăre şi borceag.

Sunt puţin indicate a se cultiva pe terenurile în pantă erodate, porumbul, sfecla, floarea-soarelui, tutunul, care favorizează spălarea solului, ca urmare a gradului mic de acoperire şi lucrărilor care le însoţesc.

Procentul în care este indicat să se cultive diferitele plante pe terenurile în pantă erodate, respectiv structura culturilor de pe aceste terenuri, este în funcţie, în primul rând, de panta terenului. În general, cu cât panta este mai mare, cu atât se micşorează procentul plantelor pră-sitoare şi sporeşte procentul plantelor anuale şi mai ales perene, care se seamănă în rânduri apropiate.

Pe terenurile în pantă, erodate, este indicată folosirea de asolamente obişnuite (de câmp, furajere sau mixte) şi asolamente speciale de protecţie. Pantele mari, izolate şi cu eroziune puternică nu se introduc în asolament. Pe acestea se întreprind măsuri speciale de combatere a eroziunii solului şi se folosesc în mod obişnuit ca pajişte.

Asolamentele obişnuite se introduc pe terenurile în pantă mică şi se caracterizează printr-un procent sporit de plante, care se seamănă la distanţe mici între rânduri, pentru a împiedica scurgerea apei şi spălarea solului.

Asolamentele de protecţie se introduc pe pantele mai mari de 15—25 %, majoritatea solelor (peste 60 %) la aceste asolamente sunt ocupate cu plante care protejează bine solul împotriva eroziunii (leguminoase anuale şi perene etc.).

Solele, este indicat să ocupe un versant sau o parte a unui versant cu latura pe direcţia curbelor de nivel. Lungimea laturii lungi nu depăşeşte în general 1200 m, iar lăţimea este în funcţie de lungimea versantului, prezenţa văilor, a perdelelor de protecţie etc.

În actualele condiţii de la noi din ţară, prăşitoarele, respectiv porumbul, ocupă în cultură, pe terenuri în pantă, suprafeţe întinse, care nu pot fi prea mult micşorate în favoarea plantelor


100

care protejează terenul împotriva eroziunii. În aceste condiţii prezintă importanţă culturile în fâșii şi culturile în benzi.

Culturile în fâșii constau în alternarea pe aceeaşi solă a unor fâșii de plante prăşitoare cu fâșii de cereale păioase sau leguminoase anuale. Fâșiile sunt orientate în lungul curbelor de nivel şi egale ca lăţime pe toată lungimea lor.

Culturile în fâșii sunt potrivite în zonele cu precipitaţii puţine şi pe terenurile cu pante uniforme cuprinse între 6 şi 20 %.

Culturile în benzi înierbate sau benzi-tampon constau în cultivarea solei cu o singură plantă, care este întreruptă de prezenţa unor benzi înierbate situate în lungul curbelor de nivel.

Benzile înierbate, ca şi fâșiile cu cereale păioase sau leguminoase anuale din cazul precedent, au rolul de a reţine solul adus de apă de pe terenul cultivat cu plante prăsitoare, iar, în măsura posibilităţii, şi apa care se scurge cu acest prilej.

De aceea, în cazul benzilor-tampon distanţa între ele este egală sau ceva mai mică decât distanţa critică de eroziune, înțelegându-se prin aceasta distanţa de la care începe pierderea solului prin eroziune.

Culturile în benzi înierbate sunt indicate în zonele mai umede (>600 mm precipitaţii anuale), unde este asigurată creşterea ierburilor pe aceste benzi şi pe versanţii cu pante mai mari de 8—10 %.

Benzile înierbate pot fi anuale, când sunt cultivate, de exemplu, cu borceag şi se folosesc pe versanţii cu pante mai mici, sau permanente, când se cultivă cu leguminoase perene şi se utilizează pe versanţii cu pante mari. Ultimele se însămânțează mai ales cu plantă protectoare, se folosesc prin cosire şi se desfiinţează, mutându-se mai jos sau mai sus, când datorită răririi dau producţii scăzute.

Pe terenurile în pantă arăturile trebuie să se execute pe curbele de nivel, cu abateri de cel mult 3—4 %.

Arăturile pe curbele de nivel împiedică scurgerea apei în perioada de la efectuare şi până în momentul nivelării lor în vederea semănatului, întrucât fiecare brazdă de pământ constituie, în acest caz, un obstacol în calea scurgerii apei. Eficacitatea lor antierozională este mare pe pantele mici (sub 8 %), şi din ce în ce mai mică cu cât panta este mai mare.

Arăturile pe curbele de nivel prezintă şi avantajul că deplasează numai în măsură mică, comparativ cu celelalte arături, solul din amonte spre aval, lucru foarte important pentru păstrarea fertilităţii solului în pantă şi sporesc rezervele de apă ale solului. Arăturile în lungul pantei nu sunt indicate fiindcă favorizează scurgerea apei şi deplasarea solului.

Arăturile efectuate oblic faţă de curbele de nivel apar indicate numai pe terenurile cu pante mai mici, în zone cu precipitaţii suficiente şi pe soluri cu exces temporar de umiditate, în scopul evacuării apei în exces.

Pe terenurile în pantă o importanţă deosebită prezintă şi adâncimea la care se efectuează arătura. Arăturile adânci, având o capacitate sporită de înmagazinare a apei din precipitaţii, duc la micşorarea scurgerilor de apă şi sol şi la realizarea unor condiţii mai favorabile pentru creş-terea rădăcinilor.

Pe terenurile în pantă, cu un strat de humus subţire, se poate obţine un strat afânat adânc, fără înrăutăţirea fertilităţii solului, prin efectuarea de arături cu scormonitor.

Pe terenurile în pantă mare, puternic erodate, pentru stăvilirea procesului de eroziune şi refacerea solului, sunt necesare măsuri speciale, ca terasarea terenului, valuri de pământ de-a lungul pantei, perdele forestiere antierozionale. Măsurile agrotehnice aplicate pe terenurile nisipoase

În tara noastră, nisipurile şi solurile nisipoase ocupă o suprafaţă de circa 500 000 ha. Însuşirile fizice ale acestora (textură grosieră, conţinutul scăzut în humus, capacitatea mică de reţinere a apei etc.), însuşirile chimice (conţinut scăzut în azot, capacitatea redusă de reţinere a substanţelor chimice nutritive etc.), relieful ondulat, spulberarea nisipului de către vânt şi


101

prezenţa majorităţii nisipurilor şi solurilor nisipoase în stepă şi silvostepă fac necesare, pentru o valorificare raţională, aplicarea unor măsuri agrotehnice diferenţiate.

Pe terenurile nisipoase din sudul Olteniei sunt indicate a se cultiva în ordine descrescândă: secara, tutunul, bostănoasele (pepeni verzi şi pepeni furajeri), fasoliţă, borceagul de toamnă (secara cu Vicia villosa), sorgul, lupinul alb, fasolea pentru păstăi. Pe terenurile nisipoase ceva mai fertile reuşesc: porumbul, floarea-soarelui, grâul de toamnă, lucerna. Foarte bine reuşesc pe nisipurile din sudul Olteniei: viţa de vie, caisul, piersicul şi prunul.

Pe nisipurile din Delta Dunării sunt potrivite a se cultiva secara, bostănoasele, meiul, iar pe cele din Câmpia Bărăganului secara, bostănoasele şi porumbul.

Precipitaţiile ceva mai numeroase, temperaturile mai puţin ridicate şi umiditatea atmosferică mai favorabilă de pe terenurile nisipoase din Câmpia Tisei, determină aici condiţii mai bune pentru plante. Se pot astfel cultiva cu succes secara, borceagul de toamnă, bostănoasele, cartofii, lupinul galben, floarea-soarelui, tutunul şi pe alocuri porumbul şi grâul. Cu foarte bune rezultate se pot cultiva şi viţa de vie, piersicul şi mărul.

Asolamentele pe terenurile nisipoase este indicat să fie constituite din sole mici (de 20—30 ha) şi de formă dreptunghiulară, orientate cu latura lungă perpendicular pe direcţia vântului dominant care spulberă nisipul. Solele mici şi forma dreptunghiulară sunt determinate în special de prezenţa perdelelor forestiere de protecţie principale la distanţe mici (200—300 m) şi de nevoia de a alterna pe distanţe mici plante care se comportă diferit în ceea ce priveşte fixarea nisipului şi perioada de timp în care acoperă terenul. Orientarea laturii lungi perpendicular pe direcţia vântului dominant este dată de orientarea perdelei forestiere de protecţie principale şi necesitatea ca toate lucrările agricole să se execute de-a curmezişul vântului dominant, pentru a-i slăbi acţiunea de spulberare.

Printre măsurile speciale menite să asigure valorificarea raţională a terenurilor nisipoase, mai importante sunt: fixarea nisipurilor, irigarea, nivelarea şi îmbogăţirea în material fin.

Fixarea nisipurilor se poate face pe cale biologică, mecanică şi chimică. Fixarea pe cale biologică se realizează cu ajutorul perdelelor forestiere de protecţie şi a culiselor.

Perdelele forestiere de protecţie principale trebuie orientate perpendicular pe direcţia vântului dominant care spulberă nisipul. Lăţimea lor este de 5—-10 m, distanţa dintre ele 200—300 m şi lungimea de circa 1000 m. Se încadrează în felul acesta, între perdele, suprafeţe de 20—30 ha. Ca esenţe se pot folosi salcâmul, dudul şi mai puţin glădiţa, maclura şi pinul.

Culisele constau din plante cu talie înaltă, care acoperă bine terenul şi se cultivă în benzi. Între culise se seamănă plante care nu se pot cultiva fără înlăturarea pericolului de spulberare a nisipului.

Fixarea pe cale mecanică se realizează cu ajutorul paranisipurilor şi prin acoperirea terenului cu resturi organice. Paranisipurile sunt obstacole constituite din garduri de nuiele, trestie, coceni de porumb, tulpini de floarea-soarelui instalate perpendicular pe direcţia vântului care spulberă nisipul şi la distanţe determinate de lăţimea zonei care poate fi protejată.

Acoperirea terenului cu resturi organice, în special paie şi vreji, împiedică spulberarea nisipului şi se foloseşte atât înainte de însămânțarea plantelor, cât şi în timpul vegetaţiei acestora.

Fixarea pe cale chimică se realizează cu ajutorul a diferite substanţe chimice.

Măsurile agrotehnice aplicate pe terenurile desecate şi îndiguite În ţara noastră există suprafeţe importante de terenuri care se caracterizează printr-un

exces de apă. Excesul de apă este provocat de inundaţii, de prezenţa apei freatice aproape de suprafaţă, de relieful depresionar care determină acumularea apei ce se scurge de pe versanţii în-vecinaţi, precum şi de prezenţa unor orizonturi de sol compacte, care conduc la băltirea apel din precipitaţii la suprafaţa terenului.

Cele mai mari suprafeţe cu exces de apă se găsesc în Lunca şi Delta Dunării şi în luncile râurilor din vestul ţării.

O amploare deosebită au luat lucrările de punere în valoare a terenurilor inundabile şi mlăştinoase. Au fost întreprinse mari lucrări de îndiguiri şi desecări, îndeosebi în lunca Dunării.


102

După îndepărtarea excesului de apă şi defrişarea vegetaţiei arborescente acolo unde este prezentă, terenul primeşte diferite folosinţe în funcţie de zona climatică în care se găseşte, de microrelief şi de adâncimea apei freatice.

Porţiunile de teren mai joase, care mai păstrează un conţinut ridicat de apă, îndeosebi primăvara şi la începutul verii, fie datorită formei de relief, fie datorită adâncimii mici a apei freatice, sunt indicate să fie folosite ca păşuni şi fineţe.

Terenurile mai ridicate sunt indicate a fi folosite ca suprafeţe arabile. Plantele potrivite a se cultiva pe terenul arabil sunt prăsitoarele, dintre care pe primul loc se situează porumbul, urmat de floarea-soarelui.

Unele terenuri desecate şi îndiguite pot avea o reacţie acidă sau alcalină. Acestor terenuri este indicat ca, o dată cu arătura de luarea în cultură, să li se administreze şi amendamentele necesare, în dozele corespunzătoare.

Măsurile agrotehnice aplicate pe sărături

Sărăturile constituie o altă grupă de soluri slab productive sau neproductive, care necesită — pentru punerea lor în valoare — măsuri de ameliorare şi măsuri agrotehnice diferenţiate.

Suprafaţa ocupată cu sărături în Republica Socialistă România este evaluată la circa 400 000 hectare. Cea mai mare suprafaţă de sărături se găseşte în câmpia din vestul ţării, în bazinul Crişurilor. Însuşirile sărăturilor sunt foarte vitrege pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Totuşi, dintre plantele cultivate, unele sunt mai puţin sensibile, iar altele mai sensibile la condiţiile nefavorabile de pe sărături. Astfel sunt mai puţin sensibile şi deci pot fi cultivate, în cazul folosirii unei agrotehnici diferenţiate: grâul, secara, orzul, orezul, sorgul zaharat, sfecla de zahăr, rapiţa, floarea-soarelui, varietăţi timpurii de mazăre, latirul, iarba de Sudan, trifoiul roşu, lucerna, muşeţelul etc. Foarte sensibil este porumbul.

La întocmirea asolamentelor pentru sărături, trebuie să se ia în considerare: toleranţa la salinitate a diferitelor plante, necesitatea introducerii în asolament de plante amelioratoare şi de măsuri care să îmbunătăţească însuşirile solului.

Pentru îngrășământ verde se pot cultiva: sulfina, latirul, mazărea şi floarea-soarelui. Acestea sunt indicate să fie semănate după ce sărătura a fost ameliorată prin aplicarea de amendamente.

O contribuţie foarte importantă la ameliorarea sărăturilor o aduc amendamentele. Principalele amendamente folosite sunt : ghipsul, sulful, acidul sulfuric, lignitul, calcarul, fosfoghipsul, spuma de defecaţie, sulfatul de fier şi deşeuri industriale cu fier.

Măsurile agrotehnice aplicate pe terenurile desţelenite şi defrişate

Terenurile care se redau agriculturii în urma desţelenirii pajiştilor sau defrişării pădurilor prezintă, de asemenea, unele însuşiri aparte, care fac necesare măsuri agrotehnice diferenţiate. Terenurile desţelenite. Anual se iau în cultură suprafeţe însemnate de pajişti naturale şi artificiale. Lucrările prin care terenul este luat în cultură poartă denumirea de lucrări de desţelenire.

Pajiştile naturale (păşuni şi fineţe naturale) se desţelenesc când datorită îmbătrânirii sau condiţiilor climatice puţin favorabile dau producţii mici.

Pajiştile cultivate se desţelenesc şi terenul se cultivă cu plante anuale, când din cauza îmbătrânirii producţiile de masă furajeră care se obţin la unitatea de suprafaţă nu mai asigură o folosire economică a terenului.

Terenurile desţelenite au un potenţial de fertilitate ridicat şi de aceea este indicat să fie cultivate, în primii ani de la desţelenire, cu plante de o valoare economică ridicată, capabile în acelaşi timp să valorifice condiţiile bune de fertilitate existente. Asemenea plante sunt în primul rând grâul şi porumbul.


103

Desţelenirea se face vara, când pajiştea nu mai asigură o a doua coasă sau păşunat şi toamna, când se poate obţine o recoltă şi în timpul verii. Pentru culturile de toamnă, desţelenirea este necesar să se facă vara, iar pentru culturile de primăvară, în cursul verii sau toamna. Terenurile defrişate. În trecut, suprafaţa cultivată a crescut în ţara noastră în special prin defrişarea pădurilor. În prezent această practică nu mai este folosită decât numai în anumite cazuri excepţionale.

În primul an, de la defrişare este potrivit să se cultive plante prăşitoare. Lucrările ce se execută contribuie la combaterea lăstarilor ce pornesc din resturile de rădăcini şi înlesnesc mineralizarea resturilor organice. Lucrările solului în vederea cultivării lui trebuie să fie precedate de scoaterea buturugilor şi a rădăcinilor mari situate în apropiere de suprafaţă şi de nivelarea terenului.

Odată terenul astfel pregătit, în funcţie de grosimea litierei, de natura solului şi de condiţiile climatice, se ară superficial vara sau direct adânc.

În zonele cu precipitaţii suficiente în timpul verii, care să asigure condiţiile de umiditate favorabile descompunerii resturilor organice, în cazul unei litiere nu prea groase şi pe soluri cu o textură lutoasă, se execută mai întâi o arătură superficială de vară şi mai târziu o arătură normală sau adâncă. Arătura superficială asigură condiţii pentru descompunerea resturilor organice, iar arătura normală sau adâncă amestecă şi uniformizează solul pe adâncimea stratului lucrat. În celelalte cazuri se execută direct o arătură normală sau adâncă, care se întreţine până toamna ca semi-ogor prin lucrări cu grapa cu colţi reglabili sau grapa cu discuri. Adâncimea arăturii este determinată de grosimea stratului cu humus.

Cu toate că terenurile defrişate prezintă o fertilitate mai ridicată au totuşi nevoie de îngrăşăminte, întrucât elementele chimice nutritive sunt în mare parte imobilizate în resturi organice, care se descompun greu, precum şi în compuşi chimici greu solubili.

Când terenurile defrişate care se iau în cultură prezintă o reacţie acidă, odată cu lucrările de arătură se aplică şi amendamente în doze determinate de valoarea pH, textura solului şi conţinutul în humus.

Curs Resurse Vegetale

Documents

Transcript of Curs Resurse Vegetale