1

PROCEDURĂ PENALĂ. PARTEA SPECIALĂ. CONFORM NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ

PRECIZARE PENTRU STUDENŢII ÎNSCRIŞI LA ID Dată fiind intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală (Legea nr.

135/2010), a fost imposibil ca într-un timp atât de scurt să se realizeze un suport de curs pentru această materie. Pentru acest motiv vă punem la dispoziţie transcrierea cursului susţinut de dl. prof. Gheorghiţă Mateuţ în acest semestru, aşa cum aceasta a fost realizată de studenţii care au frecventat cursul.

Examenul pe care dumneavoastră o să-l susţineţi este un examen scris care va fi

alcătuit din 3 părţi. Prima parte va conţine un număr de 20 de întrebări tip grilă. Fiecare grilă poate

avea una sau două variante de răspuns corecte. Nu este posibil ca o grilă să aibă toate variantele de răspuns corecte, aşa cum nu este posibil ca o grilă să nu conţină niciun răspuns corect. Pentru a se trece la corectarea celorlalte părţi ale examenului este necesar să rezolvaţi corect cel puţin 10 din cele 20 de grile.

A doua parte a examenului va conţine două întrebări redacţionale. Ce-a de-a treia parte a examenului va consta în rezolvarea unui caz practic (speţă). Punctaj: 1 punct din oficiu + 4 puncte prima parte (0,2x20) + 2 puncte partea a

doua + 3 puncte partea a treia = nota 10 Bibliografie obligatorie : Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010) cu

modificările aduse prin Legea nr. 255/2013 şi prin OUG nr. 3/2014. Părţile din materie care nu intră la examen au fost precizate cu ocazia întâlnirilor pe care le-am avut.

ATENŢIE! Drepturile de autor în privinţa ideilor exprimate în prezentul curs

aparţin d-lui prof. Gh. Mateuţ. Pentru acest motiv, prezenta transcriere a cursului poate fi folosit doar pentru pregătirea examenului şi pentru o mai bună înţelegere a noului Cod.

Mult succes! Drd. Lucian Criste criste_lucian@law.ubbcluj.ro

Cursul 1

In partea a doua, partea speciala, procesul penal va fi prezentat in functionalitatea lui -procesul penal in desfasurare - latura dinamica a procesului penal. Procesul penal este o activitate progresiva care nu se realizeaza si nu trebuie sa se realizeze dintr-o data, motiv pentru care presupune parcurgerea unor etape, etape absolut obligatorii.

2

Structura partii speciale a NCPP nu se departeaza de cea existenta in VCPP. Aceasi structura, tine seama de functiile judiciare pe care organele judiciare le exercita in procesul penal si care despart procesul penal in diviziuni care constau in efectuarea de activitati specificice de catre OJP care exercita atributii specifice in raport de functiile judiciare penale pe care le indeplinesc.

Partea speciala debuteaza cu dispozitii generale si continua cu un nr de 5 titluri care corespund functiilor judiciare specifice ale OJP.

• Urmarirea penala

• Camera preliminara

• Judecata

• Procedurile speciale

• Executarea hotararilor penale

I. Procesul penal debuteaza cu urmarirea, prima faza a procesului penal. Se realizeaza de OUP care efectueaza acte si dispun masuri de urmarire penala in scopul realizarii obiectului urmaririi penale, definit in art 285 NCPP, identic cu vechea reglemenatre si consta in strangerea de probe in vederea stabilirii infractiunilor, constatarii existentei infractiunilor, a identificarii persoanelor cu privire la care exista presupunerea savarsirii unei infractiuni (un nou termen-in VCPP era faptuitor), in scopul stabilirii raspunderii penale a acestei persoanelor, in vederea luarii unei decizii cu privire la trimiterea in judecata.

II. Camera preliminara - faza procesuala distincta a procesului penal-consta in efectuarea de activitati de control asupra legalitatii urmaririi penale care se realizeaza de judecatorul de camera preliminara si care au ca scop realizarea obiectului procedurii in camera preliminara.-art.342CPP-consta in esenta in verificarea competentei instantei sesizate, verificarea regularitatii actului de sesizare a instantei, verificarea legalitatii probelor pe care se intemeiaza actul de sesizare si verificarea legalitatii actelor de urmărire penală.

III. Judecata - se realizeaza de instanta de judecata si care consta in efectuarea de catre instanta a tuturor actelor si luarea de catre instanta a tututror masurilor necesare pentru realizarea obiectului judecatii. Cu alte cuvinte, asa cum exista un obiect al urmărire penală, al procedurii in camera preliminara, exista si un obiect al judecatii definit in art.371 CPP, identic cu obiectul judecatii in VCPP. (art.317 VCPP) Acesta consta in fapta si persoana pentru care s-a intocmit actele de sesizare a instantei.

Procesul penal debuteaza in mod traditionale cu urmărire penală. Inainte insa de incepere urmărire penală, adica inainte de orice, atat potrivit CPP, cat si VCPP, este necesar ca OJP sa fie legal sesizat, adica sa fie sesizat prin unul din modurile de sesizare prevazute de lege. Sesizarea organului judiciar consta in esenta in incunostintarea acestuia cu privire la

savarsirea unei infractiuni (notitia criminis). Este necesar ca OJP competent sa fie informat

3

ca s-a savarsit o infractiune. Spre deosebire de VCPP, care foloseste notiunea de fapta prevazuta de legea penala NCPP foloseste dintr-o data notiunea de infractiune. Explicatia este ca s-a tinut seama de noua definitie a infractiunii, definita prin antijuridicitate. NCPP, insa, nu este consecvent.(preia din VCPP noutiuni, acum desuete).

Sesizarea OJP are un dublu rol:

1.un rol de informare, de incunostintare a OJP cu privire la sav. unei fapte care ar putea constitui infractiune. O sesizare nu se intemeiaza pe savarsirea unei infractiuni - s-ar incalca principiul prezumtiei de nevinovatie.

2.Rolul de justificare legala a actelor si a masurilor care pot fi obtinute in cadrul procesului penal, o justificare legala a activitatilor din cadrul procesului penal, procesuale/procedurale.

Sesizarea confera legitimitate procesuala OJP care participa la procesul penal. Astfel, la declansarea urmărire penală nu se poate realiza in absenta unei sesizari care trebuie sa fie realizata in conformitate cu dispozitiile legale.Sesizarea reprezinta atat temeiul de fapt pentru a descrie fapta cu care este incunostintat OJP, cat si temeiul legal al urmărire penală.

Sesizarea e o etapa distincta in desfasurarea procesului penal. Ea este situata inainte de inceperea urmărire penală.

IV. Procedurile speciale –

V. Executarea hotararilor penale –

SESIZAREA

- se situeaza la baza urmărire penală, la baza procesului penal in ansamblul sau.

- poate fi clasificata atat in raport de organele judiciar-penale carora li se adreseaza, de titulari, cat si in raport de efectele juridice produse potrivit legii.

In raport de titularii sesizarii, se poate vorbi de o sesizare a OUP, a judecatorului de camera preliminara si de o sesizare a instantei de judecata.

Importanta clasificarii!!

In lumina NCPP, sesizarea OUP se poate realiza de orice PF, PJ, pe cand sesizarea

judecatorului de camera prelim doar de Misiterul public.

De asemenea, actele de sesizare sunt diferite in raport de titularii sesizarii. Astfel, in cazul OUP sesizarea se realizeaza prin moduri de sesizare: plangerea, denuntul sesizarea din oficiu, constatarea infractiunilor, sesizarea persoanelor cu functii de control/conducere, sesizarea persoanelor prevazute de lege, plangerea facuta de persoana vatamata.

4

Sesizarea judecatorului de camera preliminara si a instantei de jud se realizeaza de Ministerul public prin rechizitoriu cu exceptia plangerii la judecatorul de camera preliminara a carui titular este pers vatamata atunci cand jud de camera preliminara admitand plangerea pers vat impotriva solutiei de neurmarire sau netrimititere in judecata, desfiinteaza solutia si atunci cand este pusa in miscare actiunea penala daca apreciaza ca probele obtinute sunt legale si suficiente va dispune inceperea judecatii. In acest caz de exceptie judeacta nu se mai intemeieaza pe un rechizitoriu, ci se intemeieaza pe plangerea persoanei vatamate.

Clasificarea actelor de sesizare in raport de efcetele lor juridice este consacrata in mod expres in NCPP dupa modelul VCPP stabilindu-se ca exista moduri generale de sesizare si moduri speciale de sesizare a OUP. Acestea sunt reglementate cu titlu general in art.288 NCPP. In acest fel, modurile generale de sesizare a OUP sunt:

- plangerea

- denuntul

- actele intocmite de alte organe de constatare decât OUP

- sesizarea din oficiu

Modurile speciale sunt:

-plangerea prealabila;

-sesizarea realizata de persoanele anume prevazute de lege

-autorizarea organului prevazut de lege

Importanta! Clasificare legala!

Daca modurile generale de sesizare se pot inlocui unele cu altele, modurile speciale de sesizare sunt indispensabile, obligatorii. Astfel art.288(2)NCPP prevede in mod expres ca in cazul in care este necesara plângerea persoanei vătămate pentru punerea in miscare a actiuni penale in cazurile expres prevăzute de lege -lipsa pl prealabile, a sesizarii sau a autorizarii impiedica urmarirea. De aceea atunci cand se prevede in mod expres aceasta conditie formala de procedura, daca ea lipseste urmărire penală nu poate fi declansata si nici actiunea penala nu poate fi pusa in miscare.

Art.294 Daca in urma examinarii plangerii sau denuntului se constata ca nu este indeplinnita conditia prevazuta de lege pentru punerea in miscare a actiunii penale se va dispune o solutie de neurmarire, solutia de clasare, in confomitate cu noiile reglementari.

Aceasta clasificare a modurilor de sesizare este cea mai importanta si prevazuta de lege.

A. Sesizarea OUP

- primul act de procedura!!

Modurile generale de sesizare a OUP:

5

1. Plangerea penala

2. Denuntul(denuntul penal)

3. Actele de constatare-intocmite de organele constatatoare – art. 288 CPP foloseste un termen necorespunzator „alte organe” – nu se poate referi decat la organele de constatare prevazute la art. 61 si art.62 CPP (organe de constatre comune si speciale)

4. Sesizarea din oficiu

Desi nu sunt mentionate expres in art.288 CPP, sunt modurile generale de sesizare si sesizarea pers cu functii de conducere sau a altor persoane, precum si constatarea infractiunilor flagrante care spre deosebire de VCPP nu mai reprezinta o procedura speciala de urmarie si de judecata, ci este mod general.

Modurile speciale:

1.Plangerea prealabila

2.Sesizarea formulate de persoanele anume prevazute de lege

3.Sesizarea comandantului in cazul infractiuni savarsite de militari

4.Autorizarea organelor prevazute de lege.

1.Plangerea penala

Sediul de reglementare a plangerii penale este la art 289 Ncpp care reprezinta dreptul comun in material sesizarii OUP pentru ca prevede toate conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca (atat cele de forma, cat si cele de fond) orice act de sesizare pentru a fi considerat valabil.

Reglementarea plangerii in sine nu reprezinta element de noutate, art 289 din NCPP preia 222 VCPP, cu modificarile si completarile aduse. Astfel , plangerea este incunostintarea OUP facuta de o persoana fizica sau juridica referitoare la vatamarea cauzata printr-o infractiune – plangerea penala este sesizarea OUP pe care o efectueaza chiar persoana vatamata, adica persoana care pretinde ca I s-a cauzat o vatamare prin infractiune( PF/PJ)

In ceea ce priveste forma plangerii, ea poate imbraca forma scrisa sau forma orala/verbal. Atunci cand plangerea se face in scris ea trebuie semnata personal de pers vatamata, daca se realizeaza prin mandatar, se semneaza si de mandatarul persoanei vatamare. Este de subliniat ca plangerea penala se poate realiza nemijlocit de persoana vatamata sau prin mandatar- in acest caz, mandatul trebuie sa fie special. Daca plangerea penala se realizeaza prin intermediul unui mandatar, atunci in mod obligatoriu, la plangere se ataseaza procura speciala autentificata care face dovada mandatului, altfel nu este valabila.

6

Plangerea penala se poate realiza si oral- in acest caz, persoana vatamata, fie personal fie prin mandatar se prezinta in fata OUP. OUP intocmeste proces verbal care face dovada formularii si primirii plangerii. Procesul verbal se semneaza de OUP si de persoana vatamata.

Plangerea poate fi realizata si de persoana vatamata si prin substituiti procesuali care sunt in numarr de 2 : sotul pt celalalt sot si copilul major pentru parinti.

In situatia in care plangerea se realizaeaza prin substuituiti, pers vatamata este chemata de OUP si intrebata daca isi insuseste plangerea. In situatia in care persoana vatamata nu isi insuseste plangerea formulata de substituiti procesuali, ea nu este valabila, nu produce efecte juridice.

Elementul de noutate care il adduce CPP in vigoare fata de vechiul cod este aceea ca plangerea penala poate fi facuta si in forma electronica , in acest caz, pentru a fi valabila, ea trebuie sa fie certificata cu semnatura electronica in conformitate cu dispozitiile legale. (L455/2001).

In cazul in care persoana vatamata este lipsita de capacitate de exercitiu, este un minor sau un incapabil), persoana vatamata nu va putea formua plangerea personal, ci nunmai prin reprezentantul legal ( parintele, curator, tutore ), respectiv ocrotitorul legal.

Daca persoana vatamata este o persoana cu capacitate de exercitiu restransa ( minor 14-16) plangerea penala poate fi formulata direct, personal, cu incuviintarea persoanei respective.

Pentru a fi valabila, plangerea penala trebuie sa aiba continutul prevazut de lege, aratat 289 (2). Plangerea penala trebuie sa contina urmatoarele mentiuni:

• Numele, prenume, adresa persoanei vatamate, CNP (in cazul persoanei fizice). Daca persoana vatamata este o persoana juridica, plangerea trebuie sa contina denumirea, sediul si CUI persoanei juridice, numarul de inregistrare in registrul comertului sau in registrul de evidenta a PJ, precum si indicarea resprezentantului legal sau conventional al persoanei vatamate. (atat pf/pj)

• Descrierea faptei care formeaza obiectul plangerii – cu privire la savarsirea infractiunii

• Indicarea ‘’faptuitorului’’ – in loc de faptuitor ar treb sa se mentioneze persoana presupusa a fi savarsit o infractiune. Se justifica in VCPP notiunea de faptuitor in etapa actelor premergatoare, insa in actuala reglementare, aceasta etapa nu mai exista.

Indicarea faptuitorului se face doar daca el este cunoscut, daca nu este cunoscut, persoana vatamata trebuie sa indice in plangere toate datele care ar putea servi la identificarea persoanei presupuse a fi savarsit infarctiunea, orice date , semnalmente ale persoanei si alte date.

Totodata, plangerea va contine si mijloacele de proba pe care se intemeiaza, daca acestea sunt cunoscute de persoana vatamata.

7

In cazul in care plangerea se introduce de o persoana fara capacitate de exercitiu prin reprezentantul legal ori nemijlocit de persoana vatamata cu capacitate restransa cu incuvintarea persoanei prevazute de legea civila, daca a fost pornit procesul penal impotriva reprezentantului legal sau impotriva persoanei care are obligatia de incuviintare a plangerii formulate, pentru a fi valabila, sesizarea trebuie sa se realizeze din oficiu. Prin introducerea unei asemenea prevederi, care prezinta o noutate, s-a urmarit rezolvarea unei situatii de contrarietate de interese intre persoana vatamata si persoana care are calitate de reprezentant legal al acesteia sau care are obligatia de a-i incuviinta plangerea.

In cazul in care se constata ca plangerea este gresit indreptate ea se trimite pe cale administrative organului compenent.

OUP nu poate refuza primirea oricarei plangeri chiar daca s-ar considera necompetent. Dupa modelul CPP francez, OUP poate primi astazi orice plangere, chiar daca nu are competenta de cercetare sau urmarire, potrivit legii, avand obligatia de a o trimite pe cale administrativa-- trimiterea pe cale administrative reprezinta desesizarea OUP si are ca scop evitarea unei proceduri care ar putea intarzia solutionarea plangerii. ….

O persoana, cetatean roman sau strain care domiciliaza pe teritoriul nostru poate formula plangere penala cu privire la orice infractiune savarsita pe teritoriul oricarui stat membru al UE, adresandu-se OUP (art 289 al.10) din tara noastra care are obligatia sa primeasca plangerea si sa o trimita OUP competent din statul pe teritoriul caruia a fost savarsita presupusa infractiune.

2.Denuntul - art 290

= denuntul este incunostintarea cu privire la savarsirea unei infr adresata OUP pe care o efectueaza orice PF sau PJ, alta decat persoana vatamata.

Noutatea pe care o aduce Codul actual este aceea ca denuntul se poate realiza doar personal, in mod direct de tituarul acestuia. Posibilitatea formularii denuntului are la baza o indatorire generala a oricarei personae care are cunostinta de savarsirea unei infractiuni de a informa OUP.

La fel ca si plangerea, denuntul este facultativ, in sensul ca omisiunea denuntarii nu este sanctionata, cu exceptia cazurilor expres prevazute de legea penala care constituie infractiuni cum sunt in NCP nedenuntarea unor infractiuni sau omisiunea denuntarii unor infractiuni impotriva securitatii nationale, sau omisiunea sesizarii OJP.

8

Aceasta reglementare a denuntului este redundanta in conditiile in care art 290 care prev denuntul reprezinta o norma de trimitere, facand referire expresa in privinta conditiilor de continut si de forma la prevederea referitoare la plangerea penala aplicabila in cazul denuntului. ---290 al 2 !!!!!!! Norma trebuie interpretata intr-un sensul in care are logica, denuntul trebuie semnat. Daca denuntul nu este semnat, ne aflam in prezenta unui denunt

anonim, frecvent in practica, denunt care nu este valabil, la fel si in cazul in care el este semnat de o alta persoana decat denuntatorul, insa el poate fi folosit de OUP in vederea unei eventuale sesizari din oficiu- poate servi ca informare a sesizarii OUP din oficiu.

Denuntul reprezinta o exceptie de la plangere pentru ca se formuleaza nu de persoana care are un interes procesual, ci de orice persoana, este valabil chiar daca este semnat de o persoana fara cap de exercitiu sau capacitate de exercitiu restransa.

O varianta speciala a denuntului este autodenuntul. Autodenuntul trebuie sa indeplineasca toate conditiile denuntului.

3.Sesizarea facuta de persoane cu functii de conducere si de alte persoane

- este un mod general de sesizare a OUP.

Se poate considera ca este un denunt care, spre deosebire de denuntul comun de la art 290, este un denunt special, obligatoriu. Aceasta obligatie revine persoanelor cu functie de conducere sau de control din cadrul administratiei publice, a unor institutii publice sau a unor PJ de drept public. Obligatia de sesizare a acestor personae priveste o infractiune pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu daca aceasta este constatata in cursul exercitarii atributiilor de serviciu de catre aceste personae. Aceste persoane au obligatia iar nu facultatea sesizarii OUP competent, in caz contrar fapta constituie infractiunea de omisiune a sesizarii OJP. Odata cu sesizarea, organele au obligatia de a preda OUP corpurile delicte, inscrisurile care ar putea servi la stabilirea infractiunii si obligatia de a lua masuri pt impiedicarea disparitiei mijloacelor materiale de proba.

Al. 2 al art. 291 NCPP care priveste obligatia sesizarii de catre alte persoane, altele decat persoanele din conducerea acestor autoritati sau institutii publice priveste orice alta persoana care indeplineste un serviciu public sau care desfasoara activitati sub supravegherea unui serviciu de interes public

4. Actele intocmite de organele constatatoare

Elementul de noutate pozitiv fata de VCPP, este acela ca acetele de constatare ale organelor constatatoare nu mai constuituie mijloace de proba, ci reprezinta acte de sesizare. Ele sunt acte de sesizare distincte. In acest fel se prevede la art 61 obligatia organelor de constatare ca in situatia in care exista date din care exista o suspiciune rezonabila ca a fost savarsita o fapta care ar putea constuitui o infractiune, sa intocmeaza proces-verbal. Procesul verbal nu poate constata infractiunea, pentru ca daca ar fi asa, s-a incalca principiul prezumtiei de nevinovatie, ci poate constata doar imprejurari de fapt care ar putea justifica sesizarea OUP.

9

Organele constatatoare sunt, potrivit art 61 :

• Organele inspectiei de stat, alte organe in stat, cele ale unor instituii publice sau personane juridice de drept public cu privire la infractiunile care constau in incalcarea unor prevederi legale sau obligatii pe care acestea le controleaza potrivit legii (legile speciale)- ex: organele de control fiscal, care apartin ministerului finantelor, ANAF sau cele care fac parte din Directia Natioanala Antifrauda

• Organele de conducere, precum si cele de control ale autoritatilor administratiei publice precum si cele ale celorlalte autoritati publice, institutii publice si PJ de drept public pentru infractiuni savarsite in legatura cu serviciul de persona care se afla in subordinea sau sub controlul acestora

• Organe de ordine publica si cele de siguranta natioanala pt infractiuni constatate in timpul exercitarii atributiilor prevazute de lege - ex : cazul jandarmeriei, a politiei comunitare sau a serviciilor specializate in culegerea informatiilor- (SRI). La acestea se adauga si organele speciale mentionate la art 62, si anume, comandantii de nave si aeronave.

CURSUL 2

OCP- organe de constatare penală

Noutatea față de VCPP este că NCPP include actele de constatare în categoria modurilor de sesizarea a OUP. Daca sub imperiul VCPP actele încheiate de OCP erau mijloace de probă, sub NCPP actele de constatare sunt prin ele însele acte de sesizare-art.61 NCPP.

In afara acestor organe de constatare mai există o categorie speciala, și anume comandanții de nave și aeronave mentionați în art.62 NCPP ca în vechea reglementare. Comandantii de nave și aeronave în lumina noului cod au competența de a efectua verificări în timpul când navele și aeronavele se află în afara porturilor și aeroporturilor din țară în privința tututror lucrurilor care se află asupra persoanelor care se afla în navă sau aeronavă ori în privința lucrurilor pe care acestea le folosesc.Totodata comandanților li se recunoaște dreptul nelimitat de efectuare de perchezitii corporale asupra persoanelor aflate pe nave sau aeronave. Acest text intră în contradicție cu textul alin. 3 care prevede că doar în cazul infracșiunilor flagrante comandanții au dreptul la percheziții corporale. Au și dreptul de a-l prinde pe faptuitor-termen preluat din vechiul cod- și de a o preda(persoana presupusă a fi săvârșit o infracțiune) imediat după ce nava sau aeronava intră pe teritoriul românesc autorităților penale judiciare competente.

� Există o derogare față de procedura comună în cazul comandanților de nave și aeronave? Care se aplica, alin(1) sau alin (3)? Această contradicție nu se poate rezolva pe calea unei interpretări, ar fi necesară o intervenție a legiuitorului. În toate cazurile, atât în cazurile OCP comune, cât și în cazul celor speciale, art62,

acestora nu le este permis să obțină declarații de la făptuitor și de la persoanele prezente si

10

nici să evalueze situația de fapt, ci trebuie să se limiteze la observarea locului unde s-a săvârșit infractiunea, unde are loc constatarea, la ridicarea mijloacelor materiale de proba inclusiv a corpurilor delicte care sunt mijloace materiale de probă și înaintarea acestora imediat OJP competente.

De asemenea, în toate cazurile OCP întocmesc PV care sunt acte de sesizare a OUP. Actele de constatare se materializează în PV.În curpinsul PV întocmit se consemnează constatările și toate activitățile efectuate cu această ocazie de către organele de constatare. În privința OCP comune, cele prevăzute în art.61, se prevede în mod expres obligația acestora de a efectua constatări ori de câte ori există suspiciunea rezonabilă că s-a comis o infracțiune. OCP nu au facultatea de exercitare a atribuțiilor de serviuciu, ci au obligatia de exercitare a atribuțiilor de serviciu. OCP nu pot constata infractiuni!!!! Constatatrea infracțiunilor este un atribut exclusiv al OUP.

Ce pot efectua OCP daca nu pot constata fără să se încalce pp prezumției de nevinovatie? OCP pot efectua constatări privind împrejurările de fapt a căror constatare face parte din atribuțiile de serviciu prevăzute de lege. Cea mai importantă categorie de OCP care intervine cel mai frecvent în procesul penal este categoria organelor inspecțiilor de stat, prevăzută în art.61 lit a. Dintre acestea cea mai importanta categorie o reprezintă cea a organelor fiscale care au atribuția esențială de sesizare a OUP atunci cand constată împrejurări de fapt care ar putea reprezenta elemente constitutive ale unei infracțiuni. În această privință sunt aplicabile dispozițiile prevăzute în legi speciale-OUG92/2003 modificată prin L255/2013 privind codul de procedură fiscal, OUG 74/2013 privind reorganizarea ANAF care aduce două modificări esențiale:

1. determină dispariția Gărzii Financiare și înlocuirea acesteia cu DGAF alcătuită din inspectori fiscali care asigură suportul tehnic al procurorului în privința prevenirii, descoperirii și sancționării infracțiunilor din domeniul economico-financiar, domeniu essențial al societății noastre în care se constată în mod frecvent infracțiuni.

2. absorbirea Autorității Naționale Vamale în ANAF. Nu a dispărut.Prin inspectori proprii efectuează controlul de specialitate în domeniul vamal.

!!! Prin noile modificări se creează posibilitatea integrării în cadrul Parcehetelor din care fac parte procurorii, pe o durată determinată, potrivit legii până la 2 ani, a inspectorilor fiscali în calitatea acestora de specialiști care la solicitarea scrisă a procurorului după începerea urmăririi penale pot efectua constatări de specialitate care așa cum am văzut la expertize constituie mijloace de probă în procesul penal.

Acestea sunt PV ale OCP, altele decat OUP, altele decât modurile generale de sesizare a OUP.

SESIZAREA DIN OFICIU

- sesizarea internăfăcută chiar de OUP (procurorul personal sau celelalte organe de urmărire penală)

11

- cunoscută și sub denumirea de AUTOSESIZARE.

De regulă, OUP sunt sesizate din exterior prin plângeri și denunțuri.In principiu OUP acționează de o manieră reactivă. Acest lucru este valabil și astăzi în cazul a numeroase infracțiuni, OUP intervin în procesul penal ca urmare a unor sesizări externe datorită apariției și dezvoltării criminalității grave, organizate, corupției (cea mai mare crima☺).

În ultima perioadă s-a dezvoltat cercetarea proactivacare are la bază inițiativa OUP stând la baza sesizării din oficiu.

Art.292 CPP prevede sesizarea cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, realizată chiar de OUP atunci când acesta ia cunoștință prin orice mijloc,pe orice cale și prin orice mod despre săvârșirea unei infracțiuni. Este vorba de alte modalități prin care OUP ia cunstință de săvârșirea unei infracțiuni decat cele care constituie moduri de sesizare.

Care sunt aceste alte căi?

1. Constatarea proprie, nemijlocită a unei infracțiuni cum este cazul infracțiunii flagrante, o constatare prin propriile simțuri. OUP o percepe în mod nemijlocit- nu are dreptul să închidă ochii!!

2. Constatrea prin mijloacele de comunicare în masă/presa scrisă si audio-vizuală- OUP nu se poate preface că nu a văzut.

3. Constatarea dintr-un zvon public. OUP are obligația de a verifica informația.

4. Constatarea în urma cercetării unei alte cauze.De exemplu, se urmărește o infracțiune de evaziune fiscală și în acest scop se uitilizează metode speciale de supraveghere și cercetare. În urma supravegherii tehnice, audio sau video, rezultă și săvârșirea unei alte infracțiuni care nu are nicio legatură cu infracțiunea care s-a supravegheat. În acest caz OUP are obligația să se sesizeze. Un alt exemplu este surprinderea unei discuții între deținuti (nu e ilegal). O asemenea convorbire poate sta la baza unei sesizări din oficiu.

Totodata, OUP se poate folosi de informatori și de colaboratori în vederea sesizării din oficiu. Pentru prima dată informatorul și colaboratorul sunt meționați în CPP, persoane care au legatură cu suspecții sau alte persoane care au cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni.Acestia pot fi ocazionali sau permanenți.

De asemenea, se pot folosi servicii specializate în culegeri de informații, se primesc rapoarte de la aceste servicii SRI, SIE etc.

Nici in VCPP, nici in NCPP nu au fost indicate nici macar cu titlu exemplificativ mijloacele de autosesizare, ci legiuitorul s-a mulțumit să stabilească posibilitatea OUP de a

12

lua la cunoștință și a se sesiza pe orice cale. Indiferent de sursa sesizării OUP este obligat să întocmeascăun PV care poartă denumirea de PV de sesizare din oficiu. În acest caz începerea urmăririi penale poate fi dispusă înbaza PV.

În privința conținutului, PV are același continut cu cel al oricărei plângeri penale.

Constatarea infracțiunilor flagrante

- reglementată în art.293 NCPP, text distinct. Sub NCPP nu mai este reglementată procedura specială a infracțiunilor flagrante. Sub

NCPP constatarea infracțiunilor flagrante nu este procedură specială , ci este un mod general de sesizare a OUP.

� Mod distinct sau face parte/servește din/la sesizarea din oficu-care se realizează întotdeauna de OUP? Dupa părerea lui, servește la sesizarea din oficiu doar atunci când aparține OUP daca suntem consecvenți în concepția noii legi de procedură. În celelalte cazuri, în care constatarea se face de alte organe este mod distinct.

Definitia este aproape neschimbată. Astfel, prin infracțiune flagrantă se înțelege infracțiunea care este descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire chiar de OUP care este competent potrivit legii. Mai este considerată infracțiune flagrantă și infracțiunea al cărui faptuitor este urmărit imediat după săvârșirea infracțiunii de un organ de ordine publică și siguranță națională, de persoana vătămată, de un martor ocular sau de strigătul public, precum și în situația în care se constată că o persoană prezintă urme din care rezultă suspiciunea că a participat la infracțiune sau dacă o persoană este găsită în apropierea locului faptei imediat după săvârsire având asupra sa arme , instrumente sau obiecte din care rezultă presupunerea că a participat la infracțiune.

Elementul de noutate este acela că faptuitorul imediat după săvârțire este urmărit de un organ de ordine publică și siguranță națională. Acest organ poate fi Jandarmeria, ofițeri subofițeri, poliția comunitară sau serviciile specializate în culegere de informați, face parte din categoria altor subiecții procesuali menționată în art.34 care prevede printre acestea și organele de constatare. Se pune problema de a știi dacă într-o asemnea situație o atribuție de serviciu prevăzută de lege se transformă într-o obligație.DA, atribuția se transformă într-o obligație. Organul de ordine publică este obligat să întocmească un PV, PV de constatare a infracțiunii flagrante, în care are obligația să consemneze toate constătările efectuate, activitățile desfășurate, înscrisurile și mijloacele materiale ridicate de la locul unde s-a facut constatarea. Acest PV se va înainta imediat OUP constituind act de sesizare și se vor atașa la PV, după caz, plângerile, cererile formulate cu acestă ocazie precum și toate înscrisurile și mijloacele materiale de probă.

Legat de constatarea infracțiunilor flagrante, art.310 CPP reglementează în mod expres exercitarea unui drept al oricărei persoane, drept care se extinde și la organul de constatare,organul de ordine publică sau cel de siguranță națională, și anume dreptul de a-l prinde pe făptuitor și de a-l imobiliza cu condiția predării imediate a acestuia autorității judiciare.

13

(M-am gandit să vă fac un comentariu pe articole, cred că v-ar ajuta.)

In art.294 din NCPP sunt reglementate două situații distincte:

1. Prima situație, când sesizarea exterioară făcută prin plângere sau denunț nu îndeplinește condiția de formă prevăzută de lege (necompletă, nu conține toate datele, fie starea de fapt descrisă este neclară, fiind necesară clarificarea acesteia) pentru care NCPP menține vechea soluție – soluție introdusă prin L202/2010– restituirea pe cale administrativă a plângerii sau denunțului persoanei care a întocmit plângerea sau denuntul în vederea completării acestia. Această soluție este necorespunzătoare, se putea adopta o altă soluție, aceea de a chema persoana pentru a completa plângerea sau denunțul.

2. A doua situație reglementată este aceea în care sesizarea, în oricare din modalități îndeplinește condițiile de admisibilitate, însă din cuprinsul ei rezultă existența unui caz de împiedicare a PMAP dintre cele prevăzute în art.16 NCPP(fostul art.10 :)). În această situație, OCP care primește plângerea sau denunțul sau sesizarea făcută de o persoană cu funcție de conducere înaintează procurorului care supraveghează activitățile de cercetare penală actele împreună cu propunerea de clasare, iar procurorul primind propunerea OCP, daca apreciaza ca este întemeiată, dispune clasarea printr-o ORDONANȚĂ MOTIVATĂ - se reglementează vechea procedură de soluționare a propunerilor OCP atunci când chiar pe baza sesizării se constată înainte de începerea urmăririi penale ca există o cauză legală de împiedicare, nefiind îndeplinite condițiile cerute de lege pentru începerea urmăririi penale.

Modurile speciale de sesizare a OUP

- plangerea prealabila;

- sesizarea realizata de persoanele anume prevazute de lege;

- autorizarea organului prevazut de lege;

Sesizarea sau autorizarea organului prevazut de lege

Acest mod de sesizare special există atunci când este prevazută o condiție formală de procedură pentru începerea urmăririi penale, condiție obligatorie, în absența ei neputând fi dispusă începerea urmăririi penale. Aceasta înseamnă că în situația în care legea prevede că pentru începerea urmăririi penale este necesar să existe o sesizare sau autorizare a unui organ prevăzut de lege, urmărire penală și acțiunea penală nu poate începe/nu poate fi pusă în mișcare dacă nu este îndeplinită condiția prevăzuta de lege. Astfel, art.109(2) din Constituție prevede pentru urmărirea membrilor Guvernului condiția existenței unei cereri de urmărire care poate fi formulată de Președintele RO, de Senat sau de Camera Deputaților.În absența cereri de urmărire membri Guvernului nu pot fi urmăriți penal. În situația în care un membru al Guvernului are o dublă calitate conform L115/1999, atât de membru al Guvernului, cât șide senator sau deputat, pentru începerea urmăririi penale nu este suficientă doar cererea de

14

urmărire formulată de președinte, ci este necesar să se obțină și încuviințarea camerei din care face parte. De asemenea, în cazul infracțiunii de concurență neloială, trebuie sesizarea Camerei de Comert și Industrie și a Consiliului Concurenței. În cazul infracțiunilor săvârșite de militari, (prevăzute în art.413-416 NCP absența nejustificată, dezertarea, părăsirea postului) pentru aceste infracțiuni nu se poate pune în mișcare decât dacă există sesizarea comandantului.

În aceste cazuri, în care se cere sesizarea făcută de persoana prevăzută de lege sau sesizarea sau autorizarea organelor prevăzute de lege ori o altă condiție prevăzută de lege, art 294 indice 1 , introdus prin LPA 255/2013 prevede obligația pentru OUP de a efectua verificări prealabile. Verificările prealabile (vechile acte premergatoare) sunt acte de investigație care au ca scop obținerea datelor necesare OUP pentru solicitarea sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege sau dupa caz pentru îndeplinirea unei alte condiții de procedura necesară pentru începerea urmăririi penale. De aceea, se prevede că în acest caz OUP atunci când se adresează instituției prevăzute de lege în vederea obținerii sesizării sau autorizării va înainta acesteia un referat care va trebui să conțină toate datele necesare privind săvârșirea unei presupuse fapte care ar putea constitui infracțiune și care justifică obținerea sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege. Nu se poate face către Președinte, către Senat sau către Camera Deputaților o simpla cerere, ci solicitarea trebuie să fie însoțită de un referat care să conțină date culese în prealabil de OUP pentru a convinge instituția ca existe elemente de fapt care să justifice începerea urmăririi penale.

Întrucât textul legal nu conține nicio definiție a actelor care formează conținutul verificărilor prealabile credem ca ele ar putea consta în orice acte de verificare cu condiția ca ele să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale. Metodele de investigație sau cercetare pot fi folosite în aceasta etapa?NU, pentru că se prevede condiția începerea urmăririi penale, chiar daca doar cu privire la faptă.

În aceste conditii , aceasta posibilitate a OUP de a efectua verificări în vederea autorizării, este lipsită de orice eficiență, se reduce doar la acte de verificare care pot fi efectuate înainte de începerea urmăririi penale, nereglementate în NCPP. Ar trebui să se reglementeze explicit în ce ar trebui să constea aceste acte de verificare, verficări care se situatează între 2 momente, momentul sesizării, care este obligatorie, și momentul obținerii condiției prevăzute de lege. Aici se pune și problema de a ști care este modalitatea prin care este legitimată activitatea OUP de a efectua verificări în condițiile în care este vorba despre o sesizare specială, nu una generală. Prin acest mod de reglemenare se încalcăun principiu fundamental, principiul legalității.

Plângerea prealabilă - condiție de PMAP

- la fel ca în vechea reglementare, plângerea prealabilă se adreseaza direct Organului de cercetare penală sau Procurorului(OUP)

Condiția termenului

15

Termenul de introducere a plângerii este de 3 luni și începe să curgă nu din momentul în care persoana vătămată a cunoscut care este făptuitorul ca și în VCPP, ci momentul în care s-a săvârșit presupusa infracțiune. Rațiunea alegerii acestui moment– această prevedere ține seama de faptul că în lumina NCPP procesul penal începe cu o etapă investigativă cu privire la fapta, cu o urmărire IN REM, de aceea s-a ales acest moment. Pentru persoanele care sunt incapabile, cele fără capacitate de exercițiu, termenu este tot de 3 luni și curge de la data la care reprezentantul legal a cunoscut fapta care poate constitui infracțiune. Dacă făptuitorul este chiar reprezentantul legal, în acest caz termenul de 3 luni curge de la data numirii noului reprezentant legal. –art.296(diferit față de plângerea penală)

În privința conținutul plangerii prealabile și în privința procedurii, sunt aplicablile reglementările de la plângerea penală, cu excepția posibilității introducerii plângerii prin substituiți procesuali(soț sau copilul major), ea poate fi introdusa numai persoanal sau prin reprezentant legal.

Ce se întampla în cazul plângeriii prealabile greșit îndreptată? Daca plângerea prealabilă a fost greșit îndreptată se consideră a fi introdusă în termen dacă a fost depusă la organul judiciar necompetent în termenul prevăzut de lege. În acest caz, plângerea se va trimite pe cale administrativă la organul competent.

Caracterele plângerii prealabile

1. Plangerea prealabila are caracter obligatoriu, daca lipseste acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, urmărire penală nu poate fi începută.

2. Plângerea prealabilă este personală, poate fi introdusă doar personal sau prin mandat special sau de reprezentantul legal în cazul persoanei vătămate fără capacitate de exercițiu, nu prin substituiți procesuali.

3. Caracter indivizibil- în caz de indivizibiliate activă, în caz de pluralitate de persoane vătămate,plângerea prealabilă este valabila și produce efecte juridice chiar dacă este introdusă doar de o persoană vătămată. Dacă există o pluralitate de făptuitori, este suficient sa fie îndreptata doar împotriva unei sigure persoane pentru angajarea răspunderii penale a tuturor participanților.

4. Plângerea prealabilăestenetransmisibilă pe calea succesiunii, fiind un drept personal. În situația în care persoana vătămată decedează în cursul procesului penal, acesta nu mai poate continua, moștenitorii nu mai pot continua procesul penal.

Procedura plangerea prealabile

� În situația în care plângerea prealabilă nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege, după parerea noastră, ea nu poate fi restituită pe cale administrativă persoanei vătămate, ci este necesar ca OUP să cheme persoana vătămată să completeze

16

plângerea. OUP este obligat sa efectueze urmărire penală atunci când plângerea prealabilă îndeplinește toate condițiile de formă și fond prevăzute de lege.

� În situația în care rezultă un caz de impiedicare - OUP va inainta procurorului care supraveghează cercetările penale propunerea de clasare.

� În cazul infracțiunii flagrante OUP este obligat să constate infracțiunea după care cheama persoana vătămată și o întreabă daca formulează plângere prealabilă. In caz afirmativ, OUP începe urmărirea, iar în cazul în care persoana vătămată arată că nu formulează plângere prealabilă, OUP înainteaza plângerea împreună cu propunerea de clasare.

Student: În cazul în care OCP întocmește un referat însoțit de propunerea de clasare, însă procurorul consideră ca nu e un caz de împiedicare, dispune procurorul urmărirea sau restituie dosarul?

Prof: Restituie dosarul, dar acesta poate să facă urmărirea el personal si sub NCPP și sub VCPP sau poate să dea dispoziție să înceapă urmărire penală. Mă voi referi în continuare la aceasta.

Urmarirea

În mod normal, după sesizare nu mai există alte acte decat urmărirea, daca nu există cazuri de împiedicare. Urmărirea este o fază procesuală distinctă a procesului penal.

În art.306(1) NCPP prevede expres în sensul că , după sesizare, printre altele OCercetareP caută și strânge date și informații privind existența unei infracșiuni și privind identificarea făptuitorului. Iar în alin.2 al art 306 NCPP definește aceste acte pe care le denumesște acte de cercetare. Dupa sesizare, organul de cercetare penală are dreptul de a cauta date și informații pentru constatarea existenței infracțiunii și identificarea făptuitorului, care sunt acte cu caracter extraprocesual. În cadrul unui proces penal nu pot fi obținute date, ci doar probe, datele sunt exterioare cadrului prcesual penal, datele pot furniza doar simple informații. În realitate, cred că avem de a face cu menținerea vechilor acte premergătoare, singura diferență între NCPP și VCPP fiind doar denumirea, ele nu se mai numesc acte premergătoare, ci se numesc acte de cercetare. După părerea mea aceste dispoziții intră în contradicție cu art.305(1) care reglementează o procedură de urmarire IN REM care se realizează exclusiv pe baza sesizării. Daca 305(1) prevede că sesizarea este urmată de o urmarire in rem, art.306 prevede că sesizarea este urmată de obținerea de date cu privire la existența infractiunii. Acest art.306 reglemeneaza una din formele fundamentale ale urmărire penală, și anume cercetarea penală.

DEFINITIE. Urmărirea penală este o fază distinctă a procesului penal care face parte din proces alături de celelalte faze:camera preliminară, judecata și executarea. Ea este definită

17

prin obiectul său în art.285 alin. 1 NCPP constând în strângerea probelor necesare pentru stabilirea existenței unei infracțiuni, pentru identificarea persoanei care a săvârșit infracțiunea și pentru stabilirea răspunderii penale a acesteia în vederea luării unei decizii juste cu privire la trimiterea în judecată. Singura deosebire față de VCPP este doar de terminologie, în sensul că nu se mai vorbește în privința obiectului urmărire penală de faptuitor, ci de persoană care a săvârșit o infracțiune, TREBUIA să se prevadă: o pers care este presupusa a fi săvârșit o infracțiune.

În privinta limitelor urmărire penală, exista două limite, din punctul de vedere al timpului și dpv al obiectului urmărire penală.

1. Dpdv al timpului, urmărire penală se realizeaza între 2 limite,și anume limita initială care constă în începerea urmăririi penale. Particularitatea față de vechiul cod este că începerea urmăririi penale se realizează IN REM, adica doar cu privire la faptă. Această reglementare este o consecință a faptului că în lumina NCPP până în momentul rezolvării cauzei de către procuror, urmărire penală se realizeaza în 2 etape distincte: i.etapa de investigare cu privire la faptă care este marcată de începerea urmăririi penale de catre OUP exclusiv pe baza sesizarii. ii.etapa investigativă IN PERSONAM care este marcată de începerea urmăririi penale de către procuror în mod obligatoriu în toate cazurile cu privire la o persoană .

2. Momentul final al urmărire penală este dat de soluționarea cauzei penale de către procuror, fie printr-o soluție de netrimitere în judecată (clasare, renuntare), fie prin trimiterea în judecată marcată de sesizarea judecătorului de cameră preliminară și a instanșei sau numai a instanței prin acordul prealabil de recunoaștere a vinovăției.

CURSUL 3

Urmărirea penală este o fază a procesului. Stiți care e obiectul, care sunt fazele, de unde începe.

Principiile urmărire penală

În NCPP există doar o singură prevedere expresă în art. 285 alin 2 unde se prevede că procedura este neplublică în cursul urmărire penală. Această prevedere nu acoperă, însă, toate aspectele legate de urmărire penală.

Urmărirea penală se distinge prin trei trăsături specifice:

1.Nepublicitate – prevăzută în mod expres. urmărire penală însă nu este secretă. Caracterul nepublic este dat de faptul că urmărire penală este cunoscută doar de persoanele care sunt interesate, de părți și de subiecții procesuali principali, adică de beneficiarii urmărire penală și de persoanele implicate, spre deosebire de faza de judecată care este o fază publică reprezentând o garanție a respectării drepturilor și liberalităților persoanei, dar și o garanție a unui proces penal echitabil.

18

� Nepublicitatea urmărire penală se datorează intereselor urmărire penală care sunt specifice și care pretind că actele și măsurile efectuate/luate în faza de urmărire penală să nu fie cunoscute în orice moment pentru că ele au la bază o strategie.

� Nepublicitatea nu este, însă, absolută, este relativă. Astfel, în anumite limite NCPP permite consultarea dosarului de către părți și subiecții procesuali principali încă din momentul de debut al urmărire penală -art. 94 NCPP.

� Ca o consecință a nepublcității,toate procedurile care se efectuează în cursul urmărire penală de judecătorul de drepturi și libertăți, este vorba în special de procedurile privind măsurile preventive, sunt proceduri camerale, adică care se realizează în camera de consiliu.

2. Lipsa de oralitate a urmărire penală – decurge din nepublicitate și care face ca urmărire penală să aibă un caracter preponderent scris. Astfel, OUP efectuează acte și dispun măsuri în scris.

� De asemenea, părțile și subiectii procesuali principali precum și avocații acestora care participă la urmărire penală în cazurile și condițiile prevăzute de lege se exprimă în scris, formulează în scris cereri, depun în scris memorii, plângeri și formulează obiecțiuni, la fel, în scris.

� Cu toate acestea, nu se poate vorbi de un caracter scris absolut, spre deosebire de camera preliminară care are un caracter absolut scris. Caracterul preponderent scris al urmărire penală presupune și interogări, excepții când urmărire penală îmbracă formă verbală, de exemplu, procedurile de audiere a persoanelor. Persoanele fac relatări și răspund la întrebări, OCP și procurorii pun întrebări oral după care consmenarea acestora și a răspunsurilor se realizează în scris.

3. Caracterul necontradictoriu al urmărire penală – decurge din trăsăturile anterioare. Necontradictorialitateaeste specifică fazei de urmărire penală pentru că toate dispozițiile pe care le dă OUP în privința actelor și măsurilor urmăririi sunt unilaterale, OUP dă dispoziții unilaterale. Ce înseamnă aceasta? Părțile și subiecții procesuali principali, precum și avocații acestora nu sunt întrebați prealabil înainte de efectuarea unui act sau de luarea unei măsuri, nu se pun în discuția părților și a avocatului, actele se comunică după efectuarea lor și după luarea măsurilor dispuse.Avocații sunt încunoștiințați cu privire la actele efectuate și la măsurile dispuse.

� Cu toate aceatsea, nici necontradictorialitatea urmărire penală nu este absolută, există și forme de contradictorialitate. Astfel, procedurile privind măsurile preventive în cursul urmărire penală cu o singura excepție, a măsurii reținerii, sunt proceduri contradictorii care presupun dezbateri contradictorii.

FORMELE fundamentale ale activităților de urmărire penală

UP este o fază procesuală complexă prin conținutul ei, dar și prin multiplicitatea OJP care intervin în faza de urmărire penală. Există OUP care sunt alcătuite din procurori

19

și OCP, care sunt cele ale poliției judiciare și cele speciale. De asemnea, intervin în urmărire penală și organele de constatare. Conține numeroase operașiuni care se materializează prin acte de procedură și procesuale care au o continuitate și care se caracterizează și printr-o finalitate, în sensul că nu se efectuează în mod întâmplător, ci se orientează spre un anumit scop, obiectul urmărit de OUP.

Codul de procedură actual realizează o schimbare de raport între formele tradiționale de urmărire penală existente în sistemul nostru, ele nu se îndepărtează de cele care au fost reglementate de codul de procedură anterior. Actualul cod este construit pe structura codului anterior, nu există deosebiri semnificative sub acest aspect. Ceea ce este nou este inversarea formelor de urmărire penală.

Dacă în lumina VCPP prima atribuție a procurorului care este și care a rămas titularul funcției de urmărire o reprezenta urmărire penală proprie efectuată de procuror. Astăzi principala atribuție a procurorului nu mai este urmărire penală, ci prima atribuție este conducerea și supravegherea actelor de cercetare penală ale OCP, ale poliției judiciare și ale OCP speciale, urmărire penală fiind a 2-a atribuție a procurorului. Această schimbare s-a efectuat prin restrângerea cazurilor în care procurorul efectuează personal urmărire penală din două rațiuni: de timp și concentrarea asupra infracțiunilor cu grad ridicat de complexitate.

In acest fel , marea majoritate a infracțiunilor sunt cercetate de OCP. Asistăm astfel la o dezvoltare a cercetării penale aceasta fiind forma de urmărire penală de bază care se realizează în mod nemijlocit de OCP sub conducerea si supravegherea unui procuror care are această sarcina, această atribuție potrivit legii.

În acest fel se poate spune că există trei forme de urmărire penală:

1.Cercetarea penală – de bază, efectuată de executanți, dar care au și putere de dispoziție.

2.Conducerea și supravegherea activității de cercetare penală – efectuată de procuror.

3.Urmărirea proprie a procurorului

1.Cercetarea penală

- apare reglementat în mod implicit, nu expres, într-un art. 306 care reglementează obligațiile care poartă denumirea generică, marginală: obligațiile OUP. În realitate art. 306 prevede obligațiile OCP, actele de cercetare penală, activitățile pe care OCP le poate efectua potrivit legii. Art. 306 reglementează CU O MARE EROARE o dispoziție care creează confuzii și ambiguități, care pune întrebări, și anume prevederea potrivit căreia DUPĂ SESIZARE, OUP are obligația de a căuta și a strânge toate datele necesare existenței infraciunii și date privind

20

persoana PRESUPUSĂ(schimbând textul) a fi săvârșit infracțiune, precum și probe atât în favoarea, cât și în defavoarea persoanei cu respectarea art. 100/101 NCPP.

- în realitate o schimbare de denumire, NCPP doar aparent renunță la efectuarea de acte premergătoare, activități înafara procesului, defapt se prevde nu numai un drept, dar chiar și o obligație a OUP de a strânge date și informații după sesizare, înafara procesului. În locul denumirii de acte premergatoare,NCPP folosește denumirea de acte de cercetare cu privire la existența unei infracțiuni și la identificarea ,,faptuitorului”.

Cercetarea penală constă, la fel ca și în VCPP, în strângere de probe de către OCP care se realizează după regulile generale privind administrarea probelor și după regulile speciale privind administrarea probelor în faza de urmărire penală. Astfel, se mai prevede în art. 306 NCPP că OCP se pronunță prin Ordonanță, în sensul că OCP poate dispune din oficiu sau la cere administrarea de probe dacă sunt respectate condițiile prevăzute de lege. Se prevede în mod expres cerința ca probele să se administreze în mod obiectiv de către OCP, atât în favoare cât și în defavoare, și cerința ca probele să realizeze o cercetare a faptei în integralitatea ei.

Cercetarea nu se reduce la strângerea de probe, ci ea mai poate consta și în propuneri motivate pe care OCP le întocmește și le înaintează, împreună cu actele încheiate, procurorului care supraveghează actele de cercetare penală, acte de urmărire penală și măsuri de urmărire penală pentru care OCP nu poate dispune, pentru care este necesară, după caz, autorizarea procurorului care supraveghează cercetările penale sau a judecătorului sau a judecătorului de drepturi și libertăți, judecătorul care exercită în faza de urmărire penală funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților persoanei, care intervine exclusiv în faza de urmărire penală.

Atunci când este vorba de un act sau o măsură pentru care este necesară intervenția judecătorului de drepturi și libertăți, OCP înaintează procurorului și apoi acesta, dacă consideră că e necesar, înaintează propunerea judecătorului de drepturi și libertăți, astfel procurorul exercită rolul de control, conducere și supraveghere a activității OCP, controlul fiind ca un filtru a legalității și temeiniciei actelor OCP.

Art. 306 prevede că secretul bancar și cel profesional cu excepția secretului profesional al avocatului nu este opozabil OUP după începerea urmăririi penale . Secretul profesional al avocatului este un secret general, global și absolut pentru că garantează confidențialitatea dintre avocat și client.

� De aceea, dacă un avocat are cunoștiință că este urmărit penal pentru o infracțiune proprie care permite și supravegherea video inclusiv a cabinetului, acesta are obligația deontologică să informeze clientul cu privire la existența unei proceduri de urmărire în privința sa – se pune în pericol garantarea confidențialității, garantarea dreptului la apărare.

Această prevedere referitoare la secretul bancar și profesional nu avea ce să caute aici, trebuia inclusă la probe, nu privește cercetarea penală, ci toate fazele procesului penal.

21

Alineatul final al art. 306 prevede obligația OCP de a strânge probe în privința valorii bunurilor supuse confiscării speciale și extinse – nici acest text nu-și găsește locul aici, nu are legatură cu activitatea OCP.

NOU!! În urma modificărilor aduse acțiuni civile care se poate exercita în cadrul procesului penal, OCP nu are nicio obligație în ceea ce privește strângerea de probe cu privire la acțiunea civilă, aceasta aparține fazei de judecată, nicio obligație în privința dovedirii prejudiciului pretins.(VCPP prevedea această obligație)

2. Conducerea și supravegherea OCP – realizată exclusiv de procuror, nu oricare, ci acela care are atribuția de supraveghere, în practică: procurorul de supraveghere.

- decurge din funcția de urmărire a procurorului care îi conferă poziția de conducător al fazei de urmărire penală, în această poziție procurorul este cel responsabil de întreaga urmărire penală, de declanșarea, de desfășurarea și finalizarea urmărire penală.

OCP trebuie să-și cunoască locul – nu se întâmplă în practică – OCP e executant – execută măsurile dispuse de procuror.

În privința conducerii și supravegherii activității de cercetare penală nu există deosebiri între reglementări cu diferența cî, spre deosebire de codul anterior, NCPP nu face nicio diferenta între conducere și supraveghere. Cele două noțiuni nu sunt sinonime, au înțeles diferit.(Consultați DEX :)) )

MODALITĂȚI DE CONDUCERE

• se prevede în mod expres pentru OCP obligația de a informa procurorul imediat dupa sesizare despre efectuarea sesizării, despre toate actele efectuate și toate actele CARE URMEAZĂ SĂ FIE EFECTUATE de OCP după sesizare. Aceasta însemnă că procurorul care are atribuția de conducere este cel care dispune, care ia hotărârea, aceasta determinând următoarea consecință:

- toate actele efectuate de OCP într-o cauză penală sunt supuse aprobării procurorului.

• De asmenea, tot camodalitate de conducere, procurorul este cel care dispune OCP măsurile necesare, adică cel care ia măsuri în mod direct în cauzele pe care le supraveghează. Totodată procurorul este cel care dispune măsurile pe care trebuie să le ia , procurorul are dreptul să asiste la orice act de cercetare penală care se efectuează și când asistă el este cel care conduce întreaga activitate, nu este un simplu asistent, preia conducerea. De aceea, se prevede în mod expres, deși termenii sunt neclari, atunci când procurorul asistă la acte de cercetare penală el poate să le efectueze și personal, se substituie OCP, iar în acest caz actul efectuat nu mai este un act de cercetare penală, ci devine un act de urmărire penală, urmărire proprie.

• Procurorul este cel care dispune trecerea cauzei la OCP competent potrivit legii atunci când constatăcă OCP sesizat nu e competent, prin ORDONANȚĂ dispune trecerea cauzei la OCP competent, nu e declinarea cauzei, aceasta se dipune doar

22

între procurori, adică între OJP de același nivel profesional, OCP nu este la același nivel cu procurorul.

• Trecerea de la un OCP la altul pentru realizarea obiectivului urmărire penală, pentru că urmărire penală să fie efectuată în mod corespunzator, procurorul poate oricând să preia o cauză și să o treacă la un alt OCP. Preluarea unei cauze de OCP ierarhic superior-art. 302 alin 2 NCPP face o gafă de proporții- subordonarea ierarhică în Ministerul public. VCPP- art 217 alin. 2 net superior. Se prevede că preluarea cauzei de un organ superior se face de către procuroul care efectueaza supravegherea urmărire penală în acea cauză, e o răsturnare a principiului subordonării ierarhice. Vcpp – procurorul ierarhic superior care supraveghea activitatea procurorului inferior.

MODALITĂȚI DE SUPRAVEGHERE

In virtutea atribuției de supraveghere, procurorul poate să ceară orice dosar și poate prelua orice cauză aflată în curs de cercetare penală și să o efectueze personal.

Ca o altă modalitate de supraveghere, este reglementată și infirmarea actelor și măsurilor actelor de OCP. Se poate da atât pentru nelegalitate, cât și pentru netemeinicie (rețineți!) – de Procuror care supraveghează cercetările penale.

Se mai prevede că infirmarea este admisibilă și cu privire la actele și măsurile procurorului ierarhic inferior. Considerăm că o asemenea prevede nu îi găsește locul în această secțiune privind conducerea și supravegherea activităților OCP.

Urmărirea penală proprie, a procurorului, pe care o efectueză personal:

Procurorul efectuează personal urmărire penală, mai întâi în cazurile preluate de la OCP. În aceaastă situație, urmărire penală se efectuează de procuror facultativ, procurorul apreciază dacă este necesară preluarea cauzei și efectuarea urmărire penală nemijlocit, direct.

UP se efectuează obligatoriu de procuror în cazurile expres prevăzute de lege – art. 56 CPP, astfel cum a fost modificat prin OUG nr.3/2014. Cazurile sunt extrem de limitate care sunt menționate expres, enumerarea fiind limitativă:

a) În toate cazurile care sunt de competența de judecată în primă instanță a ICCJ și a C. de Apel.

b) În toate cazurile care sunt de competența de urmărire penală a OUP specializate, respectiv a procurorilor specializați – DIICOT și DNA.

c) În toate cazurile privind infracțiuni săvârșite cu intenție depășită care au avut ca urmare moartea unei persoane.

d) Infracțiuni enumerate expres care sunt considerate grave sau cu un grad ridicat de complexitate – infracțiuni de omor (omorul simplu, omorul calificat, uciderea la cerere, determinarea și înlesnirea sinuciderii), ultajul, presiuni asupra justiției (infracțiune controversată), compromiterea intereselor justiției, ulrajul judiciar,

23

cercetarea abuzivă, supunerea la rele tratamente, tortura, represiunea nedreaptă și infracțiunile de corupție (luare, dare, traficare și cumpărare de influență), infracțiunile care sunt de competența procurorul militar.

Ca modalitate de urmărire penală proprie, este reglementată posibilitatea preluării de către un procuror din cadrul parchetului ierarhic superior a unei cauze aflate în competența procurorului ierarhic inferior din dispoziția conducătorului parchetului ierarhic superior. Preluarea cauzei de procurorul ierarhic superior se poate face nelimitat, în toate cazurile, în virtutea principiului subordonării ierarhice.

Este reglementată și competența procurorului care efectuează urmărire penală. Aceasta revine procurorului corespunzător în grad instanței competente să judece cauza în primă instanța.

Este reglementată și posibilitatea trecerii cauze de la un parchet la altul atunci când se constată că este afectată imparțialitatea procurorului datorită împrejurărilor cauzei și a calității părților, precum și atunci când se constată că există periocol de tulburare a ordinii publice. În acest caz, trecerea cauzei de la un parchet la altul se realizează din dispoziția procurorului general al parchetului de pe lângă ICCJ, fie din oficiu, fie la cererea părților și a subiecților procesuali principali.

ACTELE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Principiul care guvernează instituția actele de urmărire penală este altul față de vechea reglementare. Principiul este acela că OUP dispune asupra actelor și măsurilor de urmărire penală prin ordonanță, în afara cazurilor în care legea prevede altfel. Această prevedere se aplică procurorului și OCP, ale poliției judiciare. Atunci când OCP întocmește o propunere motivată pe care o înaintează procurorului care supraveghează cercetările penale, ea se matearializeză într-un referat, întotdeauna. Când legea nu conține nicio prevedere, OUP se pronunță prin ordonanță, în toate cazurile. OUP se pronuță prin alt act atunci când legea prevede expres.

Deși nu există o prevedere expresă cu privire la procuror, atunci când procurorul întocmește o propunere pe care o înaintează judecătorului de drepturi și libertăți, ea se materializează tot într-un referat.

Conținutul ordonanței – art.286 alin. (2) NCPP prevede că ordonanța trebuie să cuprindă:

a) denumirea parchetului și data emiterii. b) numele, prenumele și calitatea celui care o întocmește c) fapta materială și încadrarea juridică și, după caz, date privitoare la persoana

suspectului sau a inculpatului

24

d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluției dispuse e) motivele de fapt și de drept f) mențiuni privind măsurile preventive, de siguranță cu caracter medical și asiguratorii

luate în cursul urmărire penală g) mențiuni speciale h) semnătura OUP care a întocmit-o.

Desfășurarea urmărire penală

Presupune parcurgerea etapelor, actelor de cercetare. urmărire penală este un proces care nu se poate desfășura dintr-o dată, presupune mai multe etape care sunt orietate spre un rezultat care este urmărit de OUP prin desfășurarea activităților de urmărire penală.

În desfășurarea activității de urmărire penală, pot fi distinse succesiv următoarele momente:

1. Începerea urmărire penală:

Se realizează, în NCPP, doar cu privire la faptă. În acest fel, urmărire penală debutează cu o urmărire penală in rem. Ea se poate dispune fie de către procuror, în cazurile în care el efectuează urmărire penală personal (cele preluate sau cele obligatorii) sau de OCP dacă sunt îndeplinite 2 condiții cumulative:

a) condiția pozitivă: - să existe o sesizare în vreunul din modurile de sesizare prevăzute de lege care trebuie să fie întocmită cu respectarea dispozițiilor legale.

b) condiția negativă - din conținutul sesizării să nu rezulte existența unui caz legal de împiedicare dintre cele prevăzute în art. 16 NCPP.

În acest fel sunt excluse actele premergătoare, adică investigațiile, înainte de începerea urmărire penală, fiind suficientă doar sesizarea OUP dacă ea îndeplinește condițiile legale. S-a urmărit, prin reglemetarea urmărire penală in rem, numai cu privire la faptă, să se elimine incovenientele rezultate din existența unor acte premergătoare, adică în afara unui proces, lipsite de orice garanții procesuale și exceptate de la orice control din partea părților, a avocaților, a judecătorilor și a persoanelor interesate.

Începerea urmărire penală se dispune numai cu privire la faptă prin ordonanță care trebuie să aibă conținutul din art. 286 alin.(2) lit. a)-c) și g) și semnată art. 302 alin.5 NCPP. Această prevedere nu este corelată cu alin. 1 al art. 305 care exclude cunoașterea persoanei.

Mateuț: Atunci când persoana este cunoscută sau atunci când este indicată în sesizare, urmărire penală nu poate începe numai cu privire la faptă. Mateuț: o asemenea reglementare nu face decât să creeze o aparență degarantare a dreptului la un proces echitabil. În realitate, ea ascunde abuzurile pe care OUP le pot comite cu ocazia efectuării activităților de urmărire penală, ea nu înlătură riscul acestor abuzuri, nu înlătură riscul încălcării dreptului la un proces

25

echitabil atâta timp cât nu este prevăzută nicio limită a OUP în efectuarea urmărire penală în rem. După urmărire penală in rem urmează în desfășurarea urmărire penală o a doua etapă – de investigare a faptei, doar a faptei. Or, nefiind prevăzută nicio limită până la care poate efectua urmărire penală in rem OUP, există riscul ca întreaga urmărire penală să se desfășoare doar cu privire la faptă în mod netrasparent, în secret, în condiții de secret absolut (nu în condiții de nepublicitate) și cu încălcarea tuturor drepturilor și obligațiilor persoanei care, în acest fel, este privată de dreptul elementar de a cunoaște despre existența unei urmăriri începute și de a-și exercita dreptul elementar la apărare (este recunoscut doar cu caracter general fără să existe nicio garantare concretă a exercițiului său, a rămas un drept iluzoriu). Mateuț: nu s-a realizat niciun progres. urmărire penală in rem este o mască prin care se pot ascunde foarte ușor încălcările de procedură ale OUP.

În cadrul fazei investigativă in rem – se pot strânge probe, se pot realiza audieri, se poate recurge la metode speciale de investigare, de supraveghere tehnică, inclusiv de utilizare a investigatorilor sub acoperire, fără nicio restricție. Nu există nicio prevedere expresă, lipsește orice garanție procesuală privind legalitatea (nu există nicio prevedere de interzicere a OUP să efectueze urmărire penală in rem atunci când sub orice formă OUP cunoaște persoana, prin orice cale sau când identitatea persoanei rezultă chiar din sesizare).

După această etapă investigativă cu privire la faptă care poate însemna sfârșitul urmărire penală. Mateuț: crede că sigur se va întâmpla așa, OUP nu vor ezita să efectueze întreaga urmărire penală sub semnul anonimatului, doar cu privire la faptă, ceea ce nu este echitabil și riscă o critică foarte serioasă a cestor prevederi sub aspectul neconformității cu drepturile conferite de CEDO.

După etapa de investigare cu privire la faptă urmează o urmărire penală cu privire la persoana, in personam:

Art.305 alin.3 NCPP - când din datele sau din probele obținute după începerea urmărire penală in rem, există indicii rezonabile că o persoană a săvârșit o infracțiune.

Doar procurorul prin ordonanță, fie din oficiu (în cazurile în care procurorul efectuează personal urmărire penală), fie la propunerea OCP, spune efectuarea în continuare a urmărire penală față de o persoană.

NCPP omite cu desăvârșire ceea ce este esențial în începerea urmărire penală – începerea urmărire penală cu privire la o persoană. Textul nu prevede obligativitatea începerii urmărire penală cu privire la o persoană, ci obligativitatea efectuării urmărire penală cu privire la o persoană atunci când ea este cunoscută din date sau din probe. Dincolo de acest incovenient, formularea textului este nesatisfăcătoare pentru că, după începerea urmărire penală cu privire la faptă nu se poate vorbi despre obținere de simple date, ci se vorbește de obținerea de probe. Obiectivul este de a se strânge probe (după IUP in rem), datele sunt exterioare procesului penal, nu au nicio relevanță.

Ordonanța trebuie să aibă același conținut cu ordonanța de începerea urmăririi penale in rem (nesatisfăcător).

26

După începerea urmăririi penale față de o persoană – persoana devine suspect. Dobândirea calității de suspect atrage parcurgerea unei noi etape care este obligatorie:

Etapa de aducere la cunoștință a calității de suspect.

Reglementată la art. 307 NCPP.

Suspectul este chemat imediat după dispozița de efectuare a urmărire penală față de o persoană, este chemat de OUP, ocazie cu care acestuia i se aduce la cunoștință, în prezența unui avocat ales sau din oficiu sau fără avocat (cazurile de asistență juridică obligatorie - art. 90 NCPP) fapta pentru care a fost începerea urmăririi penale, încadrarea juridică, calitatea în care este chemat și toate drepturile prevăzute de art. 83 NCPP.

Urmează audierea, dacă dorește să dea declarație, cu acordarea avertismentului care este obligatoriu. După care ar trebui să aibă loc o urmărire penală față de suspect. În realitate, nu mai are loc nicio urmărire penală față de suspect (UP este gata, în momentul în care suspectul este chemat pentru a i se aduce la cunoștință calitatea și drepturile care le are, practic s-a terminat). În cod nu este reglementată o urmărire penală fără o acțiune penală pusă în mișcare. urmărire penală fără acțiune penală pusă în mișcare este complet eliminată din cod. Înseamnă o încălcare gravă, insurmontabilă a dreptului la apărare. Încălcare a art. 92 NCPP, fiind împiedicată orice participare activă, personală a suspectului și a avocatului la actele de urmărire penală care se efectuează. Ar trebui refăcută reglementarea, ar trebui concepută o procedură de urmărire penală față de suspect înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale. Chiar în absența unei prevederi exprese, Mateuț crede că după aducerea la cunosțintă a calității de suspect să nu urmeze o urmărire penală față de o persoană care să asigure asistarea de avocat în condiții de egalitate, în vederea garantării caracterului echitabil al procedurii în faza de urmărire penală.

Art. 308 NCPP reglementează o procedură de audiere anticipată a martorului. S-a folosit, cel mai probabil, modelul italian și modelul din CPC (procedură similară de asigurare de probe). Se permite ca martorul să poată fi audiat în cursul urmărire penală în situația în care există riscul ca în cursul judecății acesta să nu mai poată fi audiat, dacă se apreciază de OUP că audierea martorului este esențială pentru stabilirea adevărului și pentru soluționarea justă a cauzei penale. De aceea se prevede că atunci când există riscul ca martorul să nu mai poată fi audit în cursul judecății, procurorul care efectuează sau care supraveghează urmărire penală poate să solicite judecătorului de drepturi și libertăți să procedeze la audierea acestuia în cadrul de urmărire penală. Judecătorul de drepturi și libertăți dacă apreciază că cererea procurorului este întemeiată, fixează data și locul audierii, după care citează părțile și subiecții procesuali principali. Participarea procurului este obligatorie. Nu se prevede nimic cu privire la avocat. Era necesar să se prevadă în mod egal și participarea avocatului este obligatorie. Mateuț: este nesatisfăcătoare reglementarea acestei proceduri numai la solicitarea OUP, numai la cererea procurorului. După modelul procedurii penale italiene, audierea anticipată ar trebui să poată fi cerută și de părți și de subiecții procesuali principali, de suspect sau de inculpat, de partea responsabilă civilmente, de partea civilă. Nu există nicio rațiune de excludere acestora de la posibilitatea formulării unei asemenea cereri. Este criticabilă soluția legiuitorului de a conferi competența judecătorului de drepturi și libertăți (exercită, în faza de

27

urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei. Ce legătură are dispoziția privind drepturile și libertățile persoanei cu administrarea unei probe în proces? Nicio legătură.). Trebuia acordată judecătorului de cameră preliminară această competență deoarece este chiar judecătorul de scaun, este judecătorul care exercită și funcția de judecată. Dacă dispune începerea judecății, el exercită funcția de judecată, nu este reglementată incompatibilitatea între aceștia.

O nouă etapă - punerea în mişcare a acţiunii penale – art. 309 NCPP

Reglementată foarte greșit. Alin. 1 al art. 309 NCPP (dacă există probe din care rezultă probe că o persoană a săvârșit infracțiunea – nu mai avem un standard mixt, subiect și obiectiv, avem de-a face cu un standard obiectiv care este superior care induce ideea unei certitudini cu privire le existența unei infracțiuni, săvârșirea ei de către inculpat și stabilirea răspunderii penale a acestuia. Poate prezenta un mare risc. Se va ajunge la vinovăția nu se va stabili în faza de judecată (cum este în Japonia), ci chiar din urmărire penală, când se dispune punerea în mişcare a acţiunii penale e nevoie de o certitudine, deci vinovăția este hotărâtă, este legal stabilită) stabilește un alt standard decât cel prevăzut la art.15 NCPP (dacă există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă).

CURSUL 4

Curs 4

PÎMAP – s-a modificat art.309 alin. 1 din NCPP prin OUG nr.3/2014 și s-a exclus din condițiile de punerea în mişcare a acţiunii penale un element esențial și anume necesitatea existenței unei presupuneri rezonabile care trebuie să rezulte din probe.

De asemenea, noul text, spre deosebire de forma inițială nu mai face nicio referire cu privire la momentul punerea în mişcare a acţiunii penale. Anterior, punerea în mişcare a acţiunii penale se putea dispune de îndată ce procurorul constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că suspectul a săvârșit o infracțiune și dacă nu există nicio cauză de împiedicare. Noul text nu mai prevede ca punerea în mişcare a acţiunii penale să se realizeze din chiar momentul constatării de către procuror a existențe unor probe, lăsând acest moment care este esențial în procesul penal la aprecierea procurorului, ceea ce reprezentă un regres. Este necesar să se stabilească cu exactitate care este momentul la care procurorul punerea în mişcare a acţiunii penale. punerea în mişcare a acţiunii penale nu trebuie lăsată la îndemâna procurorului, NCPP trebuie să stabilească exact momentul în care procurorul trebuie să punerea în mişcare a acţiunii penale. Cu atât mai mult era necesară reglementarea acestui moment din moment ce nu mai există o procedura de urmărire penală fără acțiune penală pusă în mișcare, formal, ea nu mai este reglementată de NCPP. CPP reglementa pe lângă urmărire penală cu acțiunea penală pusă în mișscare și o urmărire penală fără acțiune penală pusă în mișcare. Trebuie prevăzută și limita legală până la care procurorul poate efectua urmărire penală față de o persoana fără să punerea în mişcare a acţiunii penale.

28

Prin eliminarea condiției cu privire la existența unei condiții rezonabile (art.309 alin.1) este în contradicție cu formula prevăzută la art. 15 NCPP, în care se prevede foarte clar care sunt condițiile punerea în mişcare a acţiunii penale:

a. să existe probe din care să rezulte o presupunere rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune (formula este nesatisfăcătoare deoarece doar o judecată definitivă poate stabili dacă este o infracțiune sau nu. Se încalca la nivelul legislativ. S-ar putea ca modificarea textului să fie intenționată – tendința actuală de a transforrma orice încălcarea a legii într-o infracțiune )

b. să nu existe nicio cauză legală de împiedicare de punerea în mişcare a acţiunii penale.

După punerea în mişcare a acţiunii penale, procurorul este obligat să comunice ordonanța de punerea în mişcare a acţiunii penale inculpatului. Inculpatul, după punerea în mişcare a acţiunii penale este chemat în mod obligatoriu de către procuror în vederea audierii. Formularea din art. 309 alin.2 este neclară pentru că legea nu prevede cum se comunică. Se transmite o copie a ordonanței sau i se aduce la cunoștință ordonanța atunci când inculpatul este chemat. Dacă legea nu conține nicio prevedere, nu putem considera că se comunică în scris inculpatului o copie de pe Ordinanța de punerea în mişcare a acţiunii penale, cu atât mai mult cu cât în alineatul următorul se prevede că la cerearea inculpatului i se va comunica o copie de pe ordonanță. Per a contrario, dacă inculaptul nu cere o copie, nu va primi o copie, i se va aduce doar că a fost punerea în mişcare a acţiunii penale.

În aceeași ipoteză, i se va aduce la cunoștință, în aceleași condiții ca și suspectului, toate drepturile enumerate în art. 83 NCPP și toate obligațiile care sunt prevăzute la art. 108 NCPP:

- dreptul de a nu da nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că dacă refuză să dea o declarație, refuzul nu va atrage consecințe nefavorabile. Dacă va da declarație, aceasta poate fi folosită ca mijloc de probă împotriva sa.

- dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care a fost punerea în mişcare a acţiunii penale, încadrarea jurdică dată faptei,

- dreptul de a-și alege avocatul, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu, dacă nu dorește să fie asistat de un avocat.

- dreptul inculpatului de consultare a dosarului

Nu se prevede dreptul de a pune întrebări celorlați inculpați și martorilor care se audiază contrar celorlate prevederi din NCPP care stabilesc printre drepturile presoanei vătămate - art. 81 NCPP și dreptul acesteia de a pune întrebări. S-a putea naște întrebarea de ce inculpatul nu are un asemenea drept? De ce numai partea civilă, persoana vătămată și partea responsabilă civilmente are acest drept? Este o inadvertență. Acest text trebuie să fie interpretat nu izolat, ci și cu referire la drepturile celelalte, astfel inculaptul va avea acest drept în faza de judecată, nu și în faza de urmărire penală.

- dreptul de a propune probe, de a formula cereri, de a ridica excepții - dreptul de a pune concluzii (numai avocații au acest drept, nu părțile!!!) - dreptul de a apela la un mediator

29

- dreptul de a formula orice cereri în ceea ce privește latura penală și civilă a cauzei - dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale (NCPP aduce un element de

noutate! obligația comunicării în scris a drepturilor prevăzute la art. 83 NCPP. Comunicarea se consemnează într-un proces-verbal și care este semnat de inculpat și care face dovada că i-au fost comunicate drepturile prevăzute de art. 83 NCPP – instituție preluată din common-law)

- posibilitatea inculaptului de a încheia un acord cu procurorul în timpul urmărire penală de recunoștere a vinovăției, acord cu care poate fi sesizată instanța

- în cursul judecății, posibilitatea de a recunoaște învinuirea adusă și de a solicita să fi judecat după procedura simplificată în caz de recunoștere a învinuirii.

Obligațiile inculpatului:

- de a se prezenta în fața OUP ori de câte ori este chemat. Atrăgându-i-se atenția că dacă nu se prezintă, i se pot aplica sancțiuni procesuale, inclusiv de a i se aplica o măsură preventivă în caz de sustragere la urmărire penală.

- obligația de a comunica OUP orice schimbare de adresa, atragându-i-se atenția că dacă nu aduce la cunoștință în termen de cel mult 3 zile de la data la care este chemat de OUP, toate actele care i se comunică la vechea adresă se consideră ca fiind cunoscute și vor produce efecte juridice

Noutate! dreptul inculaptului de a apela la un mediator numai în cazurile permise de lege.

PÎMAP se dispune doar prin ordonanță și doar în cursul urmărire penală (este un element de noutate – CPP, punerea în mişcare a acţiunii penale se putea face și la sfârșitul urmărire penală, prin chiar actul de sesizarea instanței).

După punerea în mişcare a acţiunii penale, urmează o urmărire penală față de inculpat. Chiar în absența unor prevederi legale explicite, punerea în mişcare a acţiunii penale nu este o facultate, nu poate râmăne la aprecierea procurorului, ci este obligatorie atunci când constată că există probe.

Ea debutează cu audierea inculpatului. Ne găsim într-un caz de audiere obligatorie a inculpatului.

Nu este audiat când nu poate fi audiat, este în imposibilitate obiectivă de audiere:

a) lipsește nejustificat = să fi fost citat procedural, să existe dovadă îndeplinirii procedurii de citare la dosar (cu citație scrisă), dar chiar dacă a fost citat legal nu s-a prezentat, fără nicio justificare.

b) se sustrage de la urmărire penală = acesta, cu r-c, cu intenție, nu se prezintă la OUP, deși este chemat sau este citat cu respectarea dispozițiilor legale. Nu poate fi prezumată. Treebuie dedusă din probele existente în cauză din care să rezulte intenția clară, probată, dovedită de a nu se prezenta (exemplu – are o comvorbire cu o persoană din care rezultă că vrea să plece din țară, de a se ascunde sau își lichidează toate imobilele, cumpără un imobil într-o altă țară, își achiziționează

30

bunuri din care rezultă fără dubiu intenția de a se sustrage). Nu intenționează să se prezinte deloc, nu este o simplă lipsă nejustificată.

c) este dispărut = nu numai că este citat și nu se prezintă sau există acte materiale din care rezultă sustragerea, ci inculpatul este căutat în repetate rânduri și în diverse locuri și nu se găsește, este dispărut. Se întocmește un proces-verbal și se consemnează că a fost căutat și nu a fost gășit, inclusiv prin procedura de dare în urmărire, presupune inclusiv apelarea la Europol și la Interpol în vederea căutării persoanei.

În situația sustragerii, nu este suficient să nu se prezinte, ci să rezulte că nu are de gând să se prezinte deloc, se ascunde, nu este o simplă lipsă.

În cursul urmărire penală este posibilă și extinderea urmărire penală, la fel ca în CPP, în aceleași condiții ca și schimbarea încadrării juridice pentru care s-a dispus urmărire penală sau punerea în mişcare a acţiunii penale.

EXTINDEREA URMĂRIRII PENALE și A SCHIMBĂRII ÎNCADRĂRII JURIDICE

Condiții:

1. dacă ulterior apar date privind săvârșirea de către suspect sau inculpat a unei noi fapte. Extinderea urmăririi operează doar in rem, cu privire la fapte noi. Suspectul sau inculaptul este cunoscut.

2. dacă se descoperă că la săvârșirea faptei pentru care se efectueză urmărire penală față de suspect sau inculpat au participat și alte persoane = extindere in personam

3. schimbarea încadrării juridice este posibilă dacă ulterior se descoperă împrejurări de fapt noi care justifică schimbarea încadrării juridice a faptei noi pentru care se efectuează urmărire penală.

Este suprinzător și este negativ:

Art. 311 NCPP nu reglementează și situația în care urmărire penală se efectuează expres de procuror, personal, ci doar atunci când el supraveghează urmărire penală. În al doilea rând, este un regres faptul că în NCPP extinderea urmărire penală și schimbarea încadrării juridice sunt în competența OCP. OCP este cel care dispune extinderea și schimbarea încadrării, apoi informează procurorul care supraveghează urmărire penală. OCP poate propune procurorul după extindere și punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la faptele pentru care s-au extins urmărire penală și împotriva persoanelor față de care a operat

31

extinderea, în cazul extinderii in personam. Este una dintre cele mai mari gafe pe care le-a putut face legiutorul. Dispunând ca începerea urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice se poate face de OCP a autorizat amestecul OCP într-un domeniu care este exclusiv al procurorului. Extinderea urmărire penală și schimbarea încdrării juridice sunt atribute intrinseci a funcției de urmărire penală, pe care nu trebuie să o împartă cu nimeni. O astfel de reglementare întră în contradicție cu celelate reglementări – începerea urmăririi penale se paote dispune și de OCP, începerea urmăririi penale in personam poate fi dispusă doar de procuror. Or, extinderea în toate formele și schimbarea încadrării juridice presupune ca suspectul sau inculpatul să fie cunoscut. Era superioară vechea reglementare.

Reglementarea este nesafisăcătoare și pentru că nu se prevede obligația OCP de încunoștințare, de informare a suspectului sau inculpatului cu privire la schimbarea încadrării juridice, doar cu privire la extinderea urmărire penală, ceea ce este inechitabil.

În situația în care este punerea în mişcare a acţiunii penale, nou text face referire al alin. ultim al art. 311 la extinderea acțiunii penale, ceea ce confirmă faptul că extinderea poate avea ca obiect fie începere urmărire penală, situația în care ea privește pe suspect, fie punerea în mişcare a acţiunii penale, adică AP însăși ceea ce înseamnă că îl privește direct pe inculpat. De aceea, în situația în care procurorul privind propunerea OCP după extinderea urmărire penală care este de competența OCP și dispunând punerea în mişcare a acţiunii penale cu privire la faptele sau personanele cu privire la care a avut loc extindere, dispune totodată și extinderea AP în privința faptelor și persoanelor cu privire la care AP a fost pusă anterior în mișcare. Este nesatifăcător, nu are nicio logică. Dacă se acceptă că ulterior se descoperă fapte noi sau participarea altor pesoane la fapta petru care se efectuează urmărire penală este necesar să fie punerea în mişcare a acţiunii penale în mod expres, explicit. Extinderea AP, odată pușă în mișcare cu privire la faptele noi și cu privire la alte persone nu are nicio logică.

SUSPENDAREA urmărire penală

În desfășurarea urmărire penală, este posibilă să intervină și suspendarea urmărire penală.

Regula de bază este aceea că suspectul și inculpatul are dreptul să participe al urmărire penală. Sunt situații în care suspectul sau inculaptul este împiedicat să participe, justificându-se suspendarea urmărire penală.

Supendarea urmărire penală este prevăzută în interesul suspectului sau al inculpatului, urmărindu-se ca drepturile și libertățile acestuia să fie asigurate în tot cursul urmărire penală în aceleași condiții cu cele care sunt prevăzute pentru celelalte părți și pentru ceilalți subiecți procesuali principali.

Art. 312 NCPP preia, în general, reglementarea din CPP în ceea ce privește posibilitatea suspedării urmărire penală, stabilind mai întâi că ea poate fi dispusă de procuror prin ordonanță în caz de boală a suspectului sau a inculpatului care îl pune în imposibilitate

32

de a participa la urmărire penală și care trebuie constată printr-o expertiză medico-legală. În acest caz, suspendarea urmărire penală presupune îndeplinirea cumulativă a 2 condiții:

a) Supectul sau inculpatul să se îmbolnăvească în cursul urmărire penală; boala de care suferă să fie gravă; să facă imposibilă participarea

b) boala de care suferă să fie stabilită printr-o expertiză medico-legală. Un certificat medical nu este suficient.

Nu poate fi dispusă suspendarea, deși se constaă că suspectul sau inculpatul suferă o boală gravă, constată chiar printr-o expertiză medico-legală, dar este văzut în locuri publice, de exemplu consumând băuturi alcoolice.

Mai sunt alte 2 cazuri noi de suspendarea:

1. Există un impediment legal temporar de punerea în mişcare a acţiunii penale sau de exercitare a AP. Legea nu definește impedimentul legal temporar. În absența unei definiții, nu s-au putut avea în vedere decât cauzele legale de împiedicare cu caracter temporar dintre cele prevăzute la art.16 NCPP – doar 2 sunt temporare (celelalte sunt permanente)

a. lit. e) – lipsește plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege

b. lit j) – a intervenit un transfer de proceduri penale cu un alt stat

Mateuț: această prevedere este nesatisfăcotoare, poate duce la confuzii. Art.312 alin.2 intră în contradicție cu soluția prevăzută de art. 17 NCPP, soluție care intervine atunci când se constată că există o altă cauză de împedicare și nu se ține seama de art. 16 alin.2 NCPP care prevede foarte clar, referindu-se la cauzele legale de împiedicare cu caracter temporar. În cazurile prevăzute de lit. e) și j) AP poate fi pusă în mișcare și ulterior. În principiu, soluția care poate fi dispusă atunci când există o cauză permanentă sau temporară, soluția este clasare. Dacă ulterior este persoana vătămată face plângere sau este îmdeplinită ulterior condiția sau sesizarea sau altă condiție poate fi punerea în mişcare a acţiunii penale. Aceasta este soluța este prevăzută de lege. Nu este prevăzută suspendarea.

Cu toate acestea există un caz de suspendare pe motivul unui impediment legal temporar – Legea nr.302/2004 privind cooperarea penală judiciară internațională – art.127 în care se prevede că atunci când există încheiere definitivă de aprobare a transferului de procedură penală (România o realizează către un stat străin), urmărire penală este suspendată. Este un caz de suspendare obligatorie a urmărire penală. Suspendarea durează până la finalizarea urmărire penală de către statul către care se realizează transferul, statul solicitant. De aceea, art. 127 prevede 2 cazurile de reluare a urmărire penală:

1. reluarea urmărire penală după suspendarea în situația în care statul solicitant comunică statului român că nu poate finaliza urmărire penală. Statul român reia urmărire penală.

33

2. Ulterior, statul român constată că nu au existat motive pentru aprobarea transferului, se constată ulterior aprobării transferului. Acesta se anulează și se reia urmărire penală.

2. Art. 312 alin.(3) NCPP, urmărire penală se suspendă și pe perioada în care se desfășoară medierea, înc azurile prevăzute de lege. trebuie interpretat prin prisma Legii nr.129/2006 și a drepturilor inculpatului și a celorlați subiecți procesuali principali – de a apela la un mediator.

Legea 129/2006 – toate dispozițiile legii se aplică și materiei penale.

Domeniul de aplicare a legii este limitat la 2 categorii de infracțiuni, considerate infracțiuni minore, de gravitate redusă (înșelăciunea era o infracțiune gravă, dar figurează printre aceste infracțiuni și operează împăcarea părților):

1. infracțiuni cu privire la care legea penală prevede că retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, adică infracțiunile care sunt condiționate de plângerea prealabilă

2. infracțiuni cu privire la care legea penală prevede că împăcarea părților întâlătură răspunderea penală.

Apelarea la mediator se poate realiza fie înainte de începere urmărire penală, adică înainte de începerea procesului penal, situație în care urmărire penală nu mai poate fi începută, fiind caz legal de împiedicare a începere a urmărire penală sau după începerea procesului penal (ÎUP, după punerea în mişcare a acţiunii penale) are ca efect imediat suspendarea urmărire penală. Suspendarea urmărire penală intervine chiar din moemntul în care are loc apelarea la un mediator. pentru a se dispune supendarea urmărire penală este necesar să se facă dovada că suspectul, inculpatul sau celelalte părți au apelat la un mediator. Dovada se face prin intermediul unui contract de mediere (prevăzută în legea specială).

Suspendarea durează până în momentul finalizării procedurii de mediere care se poate realiza fie printr-un acord de mediere, în care se consemnează rezultatul medierii care este pozitiv (se încheie acord de mediere doar atunci când medierea își produce efectele juridice. Acordul de mediere fiind cauză legală de împiedicare sau impediment legale de punerea în mişcare a acţiunii penale sau de exercitare a AP – Procurorul este obligat să dea soluție de clasare) sau prnitr-un proces-verbal de mediere atunci când medierea a eșuat, nu are rezultat, părțile, subiecții procesuali principali nu au luat nicio hotărâre cu privire la rezolvarea litigiului. Sau, în orice caz, suspendarea nu poate dura mai mult de 3 luni.

În toate cazurile, ordonanța procurorului de supendare a urmărire penală se aduce la cunoștința păților și subiecților procesuali principali, precum și oricărei persoane interesate. Ea se comunică în copie. O asemenea reglementare este firească, deoarece, cu titulu de exemplu, persoana vătămată are posibilitatea să se îndrepte cu o acțiune civilă la instanța civilă dacă a suferit un prejudiciu, să părăsească calea penală ca efect al suspendării procesului. După suspendarea, OCP are obligația să efectueze toate actele de cercetare care pot fi efectuate în situația în care se găsește suspectul sau inculpatul, adică în absența acestuia

34

cu respectarea tuturor drepturilor sale, cu respectarea garanțiilor procesuale. Ca o altă garanței, după încetarea suspedării, fiind caz de reluare a urmărire penală pot fi refăcute actele care au fost efectuate în perioada suspendării urmărire penală, în absența suspectului sau inculpatului pentru a i se garanta drepturile.

Totodată, după suspendare OCP are obligația să verifice periodic dacă subzistă cauza de suspendare. Verificare se face periodic, dar nu mai târziu de 3 luni. Este necesar ca OCP să întocmească o evidență separată a cauzei, iar in situația în care s-a dispune pentru caz de boală are obligația să verifice periodic, la un interval de timp care nu poate fi mai mare de 3 luni starea de sănătate a suspectului sau inculpatului.

Ordonanța de suspendarea prentu a fi valabilă trebuie să întrunească toate condițiile cerute de art. 286 NCPP, în plus să conțină și date cu privire la cazul de suspendare, motivele de suspendare, și dacă s-a dispus pentru caz de boală să conțină și controlul măsurilor de însănătoșire a suspectului sau inculaptului introduse de procuror cu ocazia ordonanței de clasare(?).

Când a dispus suspendarea procurorul are 2 posibilități: fie restituie dosarul OCP în vederea luării tuturor măsurilor care se impun pe perioada suspedării, fie preluarea cauzei și efectuarea pesonal de acte de urmărire penală pe care le apreciază ca necesare și ca posibile pe perioada suspendării urmărire penală.

Soluțiile de Neurmărire sau de Netrimitere în Judecată

Le poate dispune procurorul – se situează la sfârșitul fazei de urmărire penală. Sunt prevăzute art.314-322 NCPP. Ele sunt esențial diferite de cele din CPP.

Clasarea pentru oricare dintre situațiile prevăzute la art.16 și renunțarea la urmărire penală care este o alternativă la urmărire penală și care se întemeiază pe regula oportunității urmărire penală introdusă în NCPP, nu ca principiu de bază, principiul fundamnetal, ci ca excepție de la principiul obligativității și al execitării AP în art. 7 alin. 2 NCPP.

Soluțiile procurorului de NUP Netrimitere în judecată se caracterizează prin următoarele:

1. sunt date de procuror la sfârșitul urmărire penală, după strângerea tuturor probelor necesare pentru realizarea obiectului urmărire penală conform art. 285 NCPP.

2. soluțiile sunt întotdeauna în sens negativ – neurmărire, netrimitere. 3. ele în pricipiu nu se bucură de autoritate de lucru judecat, nu sunt hotărâri

judecătorești. În conformitate cu CJUE, de la Luxembourg, într-o cauza Cozutop și brughe (?) inclusiv procedura de urmărire penală trebuie să fie investită cu autoritate de lucru judecat, inclusiv procedura de urmărire penală. De aceea, se poate spune că soluțiile de neurmărire se bucură de o autoritate relativă de lucru judecat. În dreptul nostru pozitiv este cunoscută o asemenea derogare, prin excepție. Derogarea este acceptată atunci când soluția este confirmată ulterior de judecătorul de cameră preliminară prin respingerea plângerii fomulate împotriva soluției de neurmărire sau de netrimitere în judecată adresată judecătorului, după

35

parcurgerea procedurii în fața procurorului ierarhic sau a celui care supraveghează urmărire penală, după caz.

CLASAREA

Poate fi dispusă de procuror, din oficiu (în cazurile pe care le preia sau când efectuează personal urmărire penală), fie la propunerea OCP (în celelalte cazuri) după strângerea tuturor probelor pentru realizarea obiectului urmărire penală conform art. 314 alin.1 lit.a) NCPP, atunci când procurorul fie nu exercită acțiunea penală, fie stinge acțiune penală exercitată dacă este prezent vreunul din cazurile legale de împiedicare prevăzute la art. 16 NCPP.

RENUNȚAREA LA urmărire penală

Pote fi dispusă de procuror din oficiu, fie la propunere OCP, cu respectarea condiției prevăzute de art. 285 alin.1 NCPP, după strângerea tuturor probelor necesare atunci când procurorul apreciază că interesul public nu pretinde realizarea obiectului AP = tragerea la răspundere penală a inculpatului.

Conform art. 314 alin.1 lit.b), renunțarea la urmărire penală este posibilă atunci când procurorul apreciază că nu este necesară urmărire penală a inculpatului. Această prevedere generală este însă contrazisă de art. 318 NCPP care reglementează condițiile care trebuie îndeplinite pentru renunțarea la urmărire penală și care prevede că renunțarea la urmărire penală poate fi dispusă și față de suspect, ba mai mult chiar in rem. Doar în situația în care este cunoscută persoana doar atunci se va ține seama și de persoana suspectului sau a inculpatului, de conduita anterioară a acestuia. Intră în contradicție și cu art. 7 alin.2 în care se spune că renunțarea la urmărire penală nu poate fi dispusă decât față de inculpat, nu poate fi dispusă față de suspect, nu poate fi dispusă in rem. Dipozițiile legale potrivnice! Nu poate fi rezolvată pe calea interpretării. Interesul public nu poate privi decât obiectul unei AP puse în mișcare, de aceea AP trebuie mai întâi PÎM ca apoi procurorul să poată să renunțe la ea. Acesta este înțelesul: procurorul renunță la exercițiul AP.

CURSUL 5

Legea trebuie să facă distincție între soluțiile de neurmărire și de netrimitere în judecată. Ele nu sunt sinonime. Astfel cum este formulat textul s-ar putea înțelege că este același lucru, că sunt identice. Mereu se vorbește de soluții de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Dacă legea nu o face, trebui să facem noi această distincție.

Soluțiile de neurmărire sunt cele care pot fi dispuse înainte de începerea urmăririi penale sau după începerea urmăririi penale, dar înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale, iar soluțiile de netrimitere în judecată sunt cele care pot fi dispuse doar după punerea în mişcare a acţiunii penale, fie în cursul urmăririi penale, fie la sfârșitul urmăririi penale.

36

Actualul cod unifică soluțiile de neurmărire și cele de netrimitere în judecată, stabilind că poate fi dispusă doar o singură soluție în toate cazurile în care se constată că a intervenit o cauză legală de împiedicare dintre cele prevăzute în art. 16 alin.1 C.pr.pen. și anume soluția de clasare. Sub vechea reglementare erau folosite mai multe soluții în raport de momentul la care se constat și în raport de cauza de împiedicare. Astăzi există o singură soluție după modelul francez.

Renunțarea la urmărire

Apare astfel nu ca o soluție de neurmărire sau de netrimitere în judecată, în profida faptului că se află printre aceste soluții. Este o alternativă la urmărire, altfel spus este o modalitate alternativă de rezolvare a cauzei penale care este dată în competența procurorului. Este insipată din legilațiile oportuniste și reprezintă o consecință a recunoașterii și la noi, însă în anumite limite stricte, a oportunităţii urmăririi penale, conform principiului prevăzut la art. 7 alin.2 C.pr.pen. Oportunitatea nu este un principiu, este o excepție, de aceea se justifică o asemenea rezolvare alternativă doar cu respectarea unor condiții stricte.

Mediere penală

Este introdusă în mod expres printre cazurile de împiedicare. Nu reprezintă o soluție distinctă, cu toate că în toate legislațiile în care există, ea este considerată la fel cum este în prezent renunțarea, o modalitate alternativă de soluționarea a cauzei penale. Ea este absorbită în soluția de clasare. Considerăm că acest mod de reglementare este eronat, deoarece trebuie să fie recunoscută ca o soluție distinctă pentru că acordul de mediere este urmat de obligații care și le asumă suspectul sau inculpatul față de persoana vătămată și care reprezintă rezultatul acordului. În caz de încălcare cu rea-credinţă a acestor obligații, este necesar să se poată dispune revocarea acestei soluții și reluarea urmăririi penale. Însă pentru că medierea nu este reglementată ca mod distinct de revolvare, încălcarea ulterioară a obligațiilor asumate prin acord rămâne nesanctionată, ceea ce nu este de acceptat.

Trebuie să fim foarte clari și foarte consecvenți.

CLASAREA

Poate fi dispusă fie de procurorul care supraveghează urmărirea penală, fie de procurorul care efectuează urmărirea penală proprie, care poate dispune clasarea fie la propunerea OCP, în condițiile prevăzute de art.320 NCPP, fie din oficiu în cazurile în care procurorul efectuează personal urmărire penală.

Clasarea poate fi dispusă de procuror fie înainte de începerea urmăririi penale, când potrivit art. 315 alin.1 NCPP se constată că sesizarea nu îndeplinește condițiile de formă sau de fond prevăzute de lege precum și atunci când din conținutul sesizării rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin.1 NCPP, fie după începerea urmăririi penale sau după punerea în mişcare a acţiunii penale.

37

Clasarea poate fi dispusă față de suspect sau față de inculpat. Se poate dispune ori de câte ori se constată, după sesizare, că există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art.16 alin.1 NCPP. Această reglementare este o consecință a introducerii în NCPP a urmăririi penale in rem cu care debutează procesul penal doar pe baza sesizării, o fază de investigare a faptei, apoi o investigare față de persoană.

Clasarea se dispune prin ordonanță. Nu era necesar să se prevadă expres, din moment ce se prevede că în toate cazurile procurorul dă ordonanță dacă legea nu prevede altfel – art. 286 alin.1 NCPP.

Ordonanța trebuie să conțină toate mențiuniile generale din art. 286 alin.2 NCPP. În afara acestor mențiuni generale, ordonnanța de clasare trebuie să conțină obligatoriu, doar în situația în care se face față de suspect sau inculpat – mențiuni speciale – art 315 alin.2 NCPP

a) ridicarea sau menținerea măsuri asiguratorii – la fel ca în CPP, mențiunile asiguratorii pot fi meținute max.30. După 30 de zile încetează de drept dacă persoana nu a introdus acțiune civilă la instanța civilă. Dacă persoana vătămată a introdus acțiune civilă la instanța civilă, la primul termen instanța se va pronunța asupra acestora.

b) restituirea lucrului ridicat în cursul urmărire penală, precum și restituirea cauțiunii – are în vedere competența procurorului de luare a măsurii controlului judiciar în cursul urmărire penală

c) propunerea adresată judecătorului de cameră preliminară de luarea măsurii de siguranță a confiscării speciale

d) propunerea procurorului înaintată judecătorului de cameră preliminară privind desființarea parțială sau toatală a unui înscris. Procurorul nu are competența de a dispune cu privire la conficarea specială sau cu privire la un înscris.

e) propunerea adresată instante competente – L 487/2002 – în vederea internării nevoluntare a suspectului sau inculpatului.

f) mențiunile privind cheltuielile judiciare. g) dacă a fost dispuse în cursul urmăririi penale mențiuni cu caracter medical, se va

face mențiuni cu privire a acestea h) dacă a fost dispuse în cursul urmăririi penale și măsuri preventive, prin ordonanța

de clasare se constată și încetarea de drept a acestora.

Legea prevede obligația comunicării în toate cazurile a unei copii a ordonaței persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau inculpatului sau oricărei persoane interesate (=persoană care justifică un interes procesual). Nu este doar o înștiințare, ci se comunică copia de pe ordonanță, ceea ce este pozitiv.

Principiul moștenit de la CPP este că ordonanța nu trebuie motivată în situația în care sesizarea procurorului s-a efectuat cu propunere a OCP, dacă procurorul își însușeste motivele OCP care stau la baza propunerii. Per a contrario, ordonanța de clasare trebuie motivată dacă procurorul nu-și însusește motivele din referatul de propunere, precum și atunci când efectuează urmărirea penală personal, atunci când nu se întocmește propunerea de clasare.

38

Dacă ordonanța de clasare nu este motivată se va comunica atât copia de pe ordonanță, cât și copia referatului cu propunere de clasare a OCP pentru ca persoana interesată să cunoască motivele pe care se întemeiază clasarea.

Dacă procurorul nu este de acord cu soluția de clasare propusă de OCP, verificând materialul dosarului – a probelor sau a datelor strânse – constată ca nu este prezent un caz de împiedicare – dacă este necesară continuarea urmăririi penale sau completarea urmăririi penale, procurorul va da ordonanță motivată prin care restituie dosarul împreună cu propunerea OCP în vederea continuării urmăririi penale sau completarea ei. Dacă se propune clasarea înainte de începerea urmăririi penale, prin ordonanță procurorul va da dispoziție OCP să înceapă urmărirea penală, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, apoi să efectueze în continuare urmărirea penală.

Renunțarea la urmărire penală

Este nu o soluție de neurmărire sau de netrimitere în judecată, ci un mod de rezolvare alternativă a cauzei penale.

Este reglementată în art. 318 NCPP. Legea nu este clară, existând contradicții care pot crea confuzii și pot genera interpretări diferite, care nu se pot concilia. Pe de-o parte, în partea generală, dar și în art. 314 alin.1 lit.b) prevede că renunțarea la urmărire penală nu poate fi dispusă decât față de inculpat, deci trebuie să fie punerea în mişcare a acţiunii penale. Pe de altă parte, în art. 318 NCPP ea poate fi dispusă și față de supect. Din art. 318 alin. 2 rezultă că poate fi dispusă și in rem, deci numai cu privire la faptă atunci când nu este cunoscută persoana. Este o mare eroare deoarece nu ține cont de funcția și de rolul, de intenția de legiferare și de natura juridică a renunțării care nu poate exista în afara unei acţiuni penale. Dacă nu există acţiune penală nu se poate vorbi despre o cauză penală. Acţiunea penală este substanța, conținutul procesului penal. Dacă acţiunea penală lipsește, renunțarea este fără efect. Renunțarea la urmărire penală privește exercițiul acțiunii penale. Procurorul renunță la exercițiul unei acţiuni penale puse în mișcare din motive de oportunitate.

Criteriul fundamental care stă la baza acestei modalități de rezolvare a acţiunii penale (noi ne exprimăm corect chiar dacă legea ne contrazice, nu avem un suport legal corect) îl reprezintă interesul public. Acest criteriu este preluat din legilațiile anglo-saxone. Acest criteriu îi permite procurorului să aprecieze dacă este oportun sau nu să exercite AP. În acest fel, procurorul poate dispune renunțarea la urmărire penală dacă apreciază, pe baza examinării conținutul faptei, a modului și a mijloacelor de comitere, a scopului urmărit, a tuturor împrejurărilor concrete, a urmărilor produse și a celor care se pot produce că interesul public nu face necesară realizarea obiectului AP, adică tragerea la răspundere penală a inculpatului.

Renunțarea la urmărire penală este supusă însă unor condiții stricte, impuse de principiul legalității, dar și de principiul egalității între persoanele implicate în procesul penal ca o cerință a echității procesului penal. Ea este posibilă doar în cazul unor infracțiuni prezumate ca fiind de grad scăzut de pericol, de gravitate scăzută – refletată în felul pedepsei și limitele de pedeapsă.

39

Art. 318 alin.1 NCPP – renunțarea la urmărire penală este posibilă doar în cazul infracțiunilor pedepsite de lege cu amendă sau cu închisoare de cel mult 7 ani.

Interesul public nu poate fi apreciat doar pe baza împrejurărilor referitoare la faptă, doar prin examninarea faptei, ci poate fi apreciat și pe baza persoanei, a examinării acesteia care prezintă aceeași importanță ca fapta însăși. Considerăm că prevederea din art. 318 alin.2 nu este aplicabilă pentru că din conținutul ei rezultă că aprecierea persoanei este facultativă. Se prevede că dacă persoana este cunoscută doar atunci se ține seama. Trebuie să fie cunoscută întotdeauna, pentru că trebuie să existe acţiune penală pentru a se dispune o soluție alternativă. Nu se poate face abstracție de persoană, așa cum o face codul.

Criteriile care sunt avut în vedere:

a) trecutul, antecedentele și conduita anterioară. b) atitudinea ulterioră comiterii faptei care constă în atitudinea persoanei de înlăturare

sau de diminuare a presupuselor fapte.

Renunțarea la urmărire penală, ca soluție alternativă, după modelul legislațiilor statelor membre UE este însoțită, de regulă, de obligații care sunt impuse de procuror. Prin aceasta s-a realizat un transfer de competență de la judecător la procuror. Pentru impunerea obligațiilor, se cere în art.318 alin.3 să existe acordul persoanei care este beneficiarul acestei soluții = inculpatul (legea prevede și suspectul). NCPP nu mai reglemetează o procedură distincă de urmărire penală fără acţiune penală pusă în mișcare pentru că scopul urmăririi penale este acţiunea penală (după începerea urmăririi penale in rem se strâng probe pentru începerea urmăririi penale in personam, apoi se strâng probe pentru punerea în mişcare a acţiunii penale). Aceste obligații sunt diferite, pot fi în interesul victimei, a comunității. Pot costa în:

a) înlăturarea consecințelor faptelor, repararea prejudiciului sau adoptarea unei alte modalități de reparare a prejudiciului în urma unei înțelegeri cu partea civilă

b) prezentare de scuze publice victimei c) prestarea de munci neremunerate, în intereseul comunității, (30-60 zile) poate fi

dispusă doar dacă inculpatul are capacitate de muncă d) obligarea inculpatului de a apela la consiliere care este în competența serviciului

de probațiune.

Art. 315 alin.5 teza II NCPP – nu are legătură cu textul, o tăiem.

Nu se poate condiționa o asemenea soluție alternativă de îndeplinirea de către inculpat a unor obligații cu caracter extraprocesual, cum ar fi de exemplu condiționarea de reparare a prejudiciului pentru că s-ar crea o inegalitate între inculpați pe criteriile veniturilor. Prin instituirea obligației de a presta o muncă în folosul comunității se încalcă flagrant un domeniu care este de competența exclusivă a judecătorului. Doar în urma unei judecăți de fond, poate să dispună obligarea inculpatului la o muncă în folosul comunității, deoarece aceasta este considerată o sancțiune penală. Se încalcă principiul prezumției de nevinovăție. Procurorul nu

40

poate stabili vinovăția, care este atributul exclusiv al judecătorului. Aceste prevederi pun mari probleme de constituiționalitate.

Ordonanța de renunțare la urmărire penală conține toate mențiunile pe care trebuie să le conțină orice odronanță de clasare art. 315 alin.2-4 NCPP. Pe lângă aceste mențiuni, ordonanța de renunțare la urmărire penală va trebui să conțină toate mențiunile pe care trebuie să le conțină orice ordonnanță potrivit art. 286 alin.2 NCPP. Atunci când au fost impuse obligații, trebuie menționate obligațiile impuse inculpatului. Trebui menționat și termenul până la care obligațiile trebuie îndeplinite. Se prevede în mod expres, că odată cu impunerea obligațiilor, procurorul stabilește termenul până la care inculpatul trebuie să îndeplinească obligațiile, care nu poate fi mai mare de 6 luni. În cazul în care obligațiile au fost convenite între inculpat și persoana vătămată printr-un acord de mediere, termenul nu poate fi mai mare de 9 luni.

De asemena, trebuie să se mai prevadă și sancțiunea care intervine în cazul neîndeplinirii cu r-c a obligațiilor impuse de procuror. Sub acest asepect, dovada de îndeplinire a obligațiilor impuse inculpatului revine acestuia din urmă. Nu procurorul trebuie să facă dovada îndeplinirii oblgiațiilor. De aceea înăuntrul termenului care este stabilit de procuror, inculpatul are obligația posterioară ordonanței de a prezenta procurorului care a dispus ordonanța de renunțare, dovezile de îndeplinire a obligațiilor impuse. De aceea, se prevede și în acest caz obligația comunicării ordonanței. Ordonanța de renunțare la urmărire penală se comunică în aceeași manieră cu cea de clasare, adică o copie persoanei care a făcut sesizare, în mod obligatoriu inculpatului și oricărei alte persoane interesate.

Termenul pe care-l stabilește procurorul începe să curgă de la momentul comunicării copiei ordonanței, de când a primit copia.

În cazul neîndeplinirii cu r-c atrage în mod obligatoriu revocare și de redeschidere a urmărire penală. Se dispune chiar de procurorul care a dispus măsura.

În aceași cauză penală poate fi dispusă doar o singură dată renunțarea la urmărire penală.

Continuarea urmăririi penale

Legea mai reglementează în mod expres pentru faza de urmărire penală și continuarea urmăririi penale față de suspect sau inculpat. Are la bază cererea supectului sau inculpatului. Se corelează cu art. 18 NCPP – instituiția continuării procesului penal și reprezintă un important mijloc de apărare a suspectului sau inculpatului. Dacă s-a dispus clasarea pe motivul îndeplinirii aministiei, prescripției, retragerii plângerii prealabile, a unei cauze de impunitate, a renunțării a urmărire penală, suspectul sau inculpatul, conform art.391 alin.1 poate să ceară procurorului continuarea urmăririi penale pentru a obține aceeași soluție de clasare, însă pe alt temei dintre cele de la art. 16 NCPP.

Art. 16 NCPP prevede 2 categorii de cazuri de împiedicare de punerea în mişcare a acţiunii penale sau de exercitare – care lipsesc acțiunea penală de temei (fapta nu este infracțiune)– cazuri care lipsesc AP de obiect (fapta este infracțiune).

41

Instituția continuării procesului este lipsită de interes. Nu se face distincție între cazurile de la art.16, unica soluție fiind clasarea. Interesul vizează doar motivarea soluției. Inculpatul poate obține doar schimbarea motivării, soluția este aceeași.

Dacă în urma continuării urmăririi penale nu se constată o altă împrejurare în afara celei care inițial a stat la baza soluției date, se menține inclusiv și motivarea inițială. Dacă soluția clasării se impune pentru o altă cauză, atunci se va modifica temeiul clasării.

Am terminat soluțiile de neurmărire și de netrimitere în judecată.

TERMINAREA URMĂRIII PENALE

Nu mai este precedată, ca în vechiul Cod de procedură penală, de o urmărire penală fără acţiune penală pusă în mișcare.

Terminarea urmăririi penale are la bază doar o urmărire penală față de inculpat, adică cu o acţiune penală pusă în mișcare. Terminarea urmăririi penale nu este posibilă dacă acţiunea penală nu este pusă în mișcare.

Este reglementată la fel ca în CPP pentru situația în care procurorul supraveghează activitățile de CP. În acest caz, dacă OCP apreciază că cercetarea este terminată, va întocmi un referat care poartă denumirea de Referat de terminare a urmăririi penale pe care îl înaintează procurorului care supraveghează urmărirea penală cu propunerea corespunzătoare. Referatul cu propunere este însoțit și de întregul material al dosarului de urmărire penală.

Primind materialul de urmărire penală, procurorul verifică lucrările de urmărire penală, verifică propunerea, întregul material și va proceda la rezolvarea cauzei. Trecându-se în acest fel în ultima etapă – etapa rezolvării cauzei de către procuror. Procurorul este obligat să verifice dosarul și să dea o rezolvare în cel mult 15 zile de la primirea dosarului de la OCP.

În cazul în care sunt inculpați arestați preventivi, dar și atunci când există inculpați arestați la domiciliu (= este privare de liberatate) verificare se face de urgență (= imediat) și cu precădere (= raportat la cauzele în care nu sunt arestați).

Verificând materialul de urmărire penală, împreună cu propunerea, procurorul poate să constate că urmărirea penală nu este terminată sau că nu au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului. Procurorul nu va da o rezolvare a cauzei, va restitui dosarului OCP printr-o ordonanță fie în vedere completării (când urmărirea penală este incompletă), fie în vederea refacerii cercerării penale (când cercetarea s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor legale). În toate cazurile, dă ordonanață motivată care va conține toate mențiunile generale de la art. 286 alin.2. În plus, conform art. 309 alin. ultim, procurorul va indica actele de cercetare care trebuie refăcute, actele care trebuie completate, precum și mijloacele de probă care trebuie administrate.

42

Mijloacele de probă nu se administrează. Se administrează probele, prin intermediul mijlocului de probă, obținut printr-un procedeu probatoriu. Mijloacele de probă se folosesc și se utilizează în scopul obținerii de probe.

Dacă procurorul, verificând materialul și referatul, constată că urmărirea penală este completă, că nu mai este nimic de completat, că toate probele necesare au fost administrate, că cercetarea s-a terminat, că probele s-au obținut în mod legal și că probele sunt suficiente, va trece la rezolvarea cauzei.

Rezolvarea cauzei de către procuror

Se situează la finalul urmăririi penale.

La fel ca în CPP, atunci când procurorul efectuează personal urmărirea penală, acesta procedează din oficiu, în toate cazurile, fără să fie sesizat de OCP prin referat cu propunere. Nu trebuie să constate terminarea urmărire penală, doar OCP are obligația de a constata în mod expres terminarea urmărire penală (pentru a-și asuma terminarea urmărire penală), prin aceasta OCP este plasat sub controlul procurorului.

Atunci când procurorul constată că urmărire penală este terminată, completă, că există probele legale, va dispune:

1. Rechizitoriu – dispune trimiterea în judecată, atunci când constată că există faptă în sens material, că fapta a fost săvârșită de inculpat, când constată că inculpatul răspunde penal (= sunt indeplinite condițiile răspunderii penale. Nu inseamnă că inculpatul este vinovat, ci doar că sunt îndeplinite condițiile răspunderii penale).

2. Dacă în urma verificării materialului, în profida propunerii OCP când întocmește referat de terminarea a urmărire penală, procurorul constată că există un caz de impiedicare a punerea în mişcare a acţiunii penale sau a exercitării AP, va da ordonnață care va fi de clasare sau de renunțare la urmărire penală.

NCPP a suprimat o etapă preliminară obligatorie, înainte de trecere la rezolvarea cauzei de către procuror – prezentarea materialului de urmărire penală. Este o mare gafă. NCPP omite un lucru esențial – dreptul la consultarea a dosarului nu echivalează cu consultarea de către inculpat, la sfârșitul urmăririi penale, a întregului materiale de urmărire penală înaintea de trimiterea în judecată. Nu există nicio garanție ca vreodată organul de cercetare penală va pune la dispoziție întregul material de cercetare penală. Cel puțin în procedura camerei preliminare ar trebui să se prevadă în mod expres obligativitatea judecătorul de cameră preliminară de a pune la dispoziție inculpatului întreg materialului de urmărire penală. Era o garanței importatantă a dreptului la apărare.

CPP – după prezentarea materialului de urmărire penală (era consemnat într-un pv și care eram semnat de inculpat și de avocat și care făcea dovada de îndeplinire a acestei obligații din partea OUP), nu se mai puteau face acte. Dacă se faceau, se refăcea procedura.

Apărarea este în interesul justiției.

43

Rechizitoriul este un act procedural complex. Este actul de cea mai mare importanță. Poate fi întocmit în cursul urmărire penală. Aparține exclusiv procurorului. Are un conținut complet, însumează toate activitățile de urmărire penală.

Rechizitoriul, trebuie să conțină în mod obligatoriu o descriere a faptei pentru că rechizitoriu este miijlocul prin care procurorii aduc în fața instanței stări de fapt.

Pe lângă mențiunile de la art. 328 NCPP, trebuie să conțină în mod obligatoriu o descriere completă a faptei, clară, consitentă, neîndoielnică pentru a convinge instanța. Starea de fapt proprie a procurorului se construiește pe baza probelor.

Rechizitoriul trebuie să conțină și o referire cu privire la o încadrare jurdică. Dacă este o încadrare juridică controversată, dificilă, trebuie să facă referire la doctrină si jurisprudență pentru a convige instanța cu privire la încadrarea juridică dată faptei. Trebuie făcută referire la probe, la mijloacele de probă din care rezultă probele. Prin probe înțelegând faptele și împrejurările de fapt. Probele nu sunt univoce. În rechizitoriu este necesar să se facă o analiză a probelor. Procurorul are ca obiect convigerea instanței cu privire la justețea rechizitoriul.

Trebuie să facă referire la persoană – la inculpat, la persoana vătămată, la celelalte părți.

Atunci când au fost luate măsuri de siguranță cu caracter medical ele trebuie menționate. De asemenea, trebuie meționate măsurile asiguratorii, măsurile preventive.

Rechizitoriu trebuie să conțină dispoziția expresă de trimitere în în judecată. Trebuie să conțină dispoziția expresă de înaintare a dosarului instanței competente pentru judecarea cauzei și de citarea persoanelor care trebuie aduse în fața instanței, cu arătarea datelor de identitate ale acestora și ale adrese - inculpat, de persoana vătămată, partea civilă, partea responsbilă civilmente.

Rechizitoriu se întocmește de procurorul care face parte din parchetul de pe lângă instanța competentă să judece cauza în primă instanță sau, în mod excepțional, de procurorul de la parchetul ierarhic superior.

Pentru a fi valabil, în toate cazurile, rechizitoriul trebuie să fie supus verificării sub aspectul legalității și temeiniciei de către primul procuror sau procurorul genereal al parchetului Curții de apel, în situația în care rechizitoriul este întocmit de prim procurorul sau de procurorul general al Parchetului Curții de apel, verificarea acestuia se realizează de procurorul ierarhic superior. Dacă rechizitoriul este întocmit de către procurorul de la ICCJ, verificarea acestuia se face de procurour șef de secție. Dacă este întocmit de procurorul șef de secție, verificarea se face de procurorul general al acestui parchet. Verificarea este completă, atât asupra legalității rechizitoriului, cât și asupra substanței, a conținutului. Trebuie să fie efectiv.

Meținerea procedurii de verificare a rechizitoriului nu mai are nicio eficiență. Nici înainte nu era efectivă. Azi nu mai are rost, deoarece există un filtru, un control jurisdicțional în camera preliminară.

44

Dacă privește mai multe fapte sau mai multe persoane sau atunci când se impun mai rezolvări diferite ale cauzei penale, de exemplu pentru unele fapte trimiterea în judecată, pentru altele clasare, pentru altele renunțarea la urmărire penală. În asemenea situație, se dă un singur rechizitoriu, se procedează la fel ca în cazul ordonanței de clasare sau de renunțarea la urmărire penală.

Rechizitoriul are un conținut complex, este nu numai act de trimitere în judecată, ci este și act de clasare sau de renunțare la urmărire penală.

Rechizitoriul este actul prin care se sesizează instanța de judecată. El face posibilă înaintarea dosarului de urmărire penală la instanța de judecată care are competența de a judeca în primă instanță. În acest scop, se înaintează instanței rechizitoriul în numărul de copii certificate de grefa parchetului necesare pentru a fi comunicate tutotor inculpaților (element de noutate! CPP – rechizitoriul se comunica doar celor arestați preventiv). Rechizitoriul certificat de grefa parchetului se comunică în camera preliminară tuturor inculpaților.

Dacă există inculpați care nu înțeleg limba română, rechizitoriul este supus traducerii autorizate. Ea se poate realiza însă și de către o altă persoană care nu este traducător autorizat care cunoaște limba pe care o vorbește și pe care o înțelege inculpatului. Lipsește de garanții de autenticitate a unei traduceri. Asemenea reglementare întră în conflic cu principiul folosirii limbii române printr-un traducător autorizat. Trebuia în mod obligatoriu doar un traducător autorizat.

Prin rechizitoriu, procurorul poate să propună luarea, menținerea, revocarea sau înlocuirea măsurilor preventive sau asiguratorii.

Art. 331 NCPP, procurorul poate propune și luarea măsurilor de siguranță cu caracter medical.

Curs 6

Etapa de pregătire a procesului penal are o particularitate față de celălalte faze ale procesului penal, pentru că întreaga pondere a procesului penal se găsește în etapa

pregătitoare. Este etapa, chiar dacă pare neobișnuit și paradoxală în raport cu caracterul

decizoriu al fazei de judecată, cea mai importantă pentru că sunt cazuri rare în practică în care o instanță de judecată infirmă UP, rechizitoriul. UP trebuie să se desfășoare cât mai complet,

să fie cât mai completă, să-și atingă obiectivele, să se realizeze cu respectarea strictă a

dispozițiilor legale. Apărarea trebuie să își schimbe strategia. Dacă în CPP era aproape

inexistentă în faza de UP (avocatul era un simplu asistent, nu avea nicio participare activă, prezentarea de material era formală, avocatul semna cu ușurință toate procesele-verbale de

prezentare a materialului de urmărire), în NCPP apărarea trebuie să fie activă, deși este

împiedicată în continuare de unele reglementări.

Am terminat urmărirea.

Reluarea UP

45

= reactivarea UP. Întoarcerea cauzei din faza superioară de cameră preliminară în faza

de UP, precum și situațiile în care încetează cauzele legale de împiedicare a UP cu caracter

temporar, precum și cele care justifică o redeschidere a UP.

Reluarea UP nu este o noutate. Era prevăzută în general și în aceeași termeni și în

CPP. La baza reluării UP nu pot sta decât situații speciale, excepționale, numai în cazuri

expres prevăzute de lege.

Cazuri de reluare a UP – art. 332 NCPP (aproape identic cu CPP). Reluarea UP este posibilă în următoarele cazuri:

1. În caz de încetare a cauzei de suspendare

2. În caz de restituire a cazului la procuror dispusă de judecătorul de cameră preliminară

3. În caz de redeschidere a UP

Pentru a se dispune reluarea UP, nu este suficient însă să existe unul dintre cazurile de

reluare, ci este necesar să nu existe nicio cauză legală de împiedicare atât a PÎMAP, cât și a

continuării procesului penal prin exercitarea AP.

NCPP, față de CPP, folosește o terminologie diferită (în loc de exercitarea AP,

vorbește de continuarea procesului penal. Mateuț: Nu există nicio deosebire de sens pentru că

exercitarea AP se suprapune pe continuarea procesului penal. Înseamnă că procesul penal care este început prin PÎMAP este împiedicat, nu mai poate continua, atunci când se constată că

există o cauză legală de împiedicare dintre cele care sunt prevăzute în art. 16 NCPP)

Totodată, reluarea UP nu operează automat, ci trebuie dispusă, hotărâtă. Reluarea UP, în principiu, poate fi dispusă doar de procuror fie din oficiu, fie la propunerea OCP prin

ordonanță. Această regulă este consecința funcției pe care o exercită procurorul în procesul

penal = funcția de urmărire.

În cazul prevăzut de art. 332 alin. 1 lit.a) (în cazul de încetare a cauzei de suspendare), c) (în caz de redeschidere a UP), dar și în cazul prevăzut de art.332 alin.1 lit. b) (judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la procuror, însă numai în

situația prevăzută de art. 346 alin. 3 lit.b) din NCPP = atunci când judecătorul de cameră preliminară constată neregularitatea actului de sesizare, dacă neregularitatea nu este remediată

de procuror și dacă ea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului judecății și a limitei acestuia)

(noutate!). Mateuț: textul este redactat deficiatar. Art. 346 alin.1 lit.a) – JCP restituie dosarul

la procuror atunci când constată că rechizitoriu este neregulamentar. Nu știm ce înseamnă neregulamentar. Este o greșală de redactare. Este vorba despre rechizitoriu neregulat, adică

întocmit contrar dispozițiilor legale. Textul trebuie modificat.

În continuare, vom prezenta fiecare caz de reluare.

1. reluarea UP în caz de încetare a cauzei de suspendare

a) boala

46

- acest caz este reglementat foarte vag în art. 333 NCPP. Încetarea cauzei de

suspendare trebuie competată la fel, simetric printr-o expertiză medico-legală care să

constate că a încetat cauza de suspendare, adică suspectul s-a inculpatul s-a însănătoșit sau participantul. Se dispune reluarea de către procuror din oficiu sau la

propunerea OCP, propunere care se materializează într-un referat, care se dispune

printr-o ordonanță. Trebuie să conțină pe lângă mențiunile din art. 286 alin.2 și

motivele care stau la baza reluării. b) impedimentul legal temporar

- reluarea UP poate fi dispusă în situația în care nu s-a putut finaliza urmărirea de către

statul solicitant ca urmare a unei încheieri definitive privind transferul de proceduri penale. În mod obligatoriu UP trebuie reluată de statul solicitat. Aceasta se constată

de procuror printr-o ordonanță.

c) Proces-verbal de mediere

- dacă se întocmește acord de mediere, atunci nu este caz de reluare a Up, ci procurorul va trebui să dea o soluție de clasare. Dacă mediere a eșuat, situație se concretizează

într-o proces-verbal, ca urmare a comunicării procesului-verbal procurorului,

procurorul prin ordonanțăă dispune reluarea UP.

2. reluarea UP în caz de restituire a dosarului de UP de către judecătorul de cameră

preliminară (JCP)

- această situație este reglementată în art. 334 NCPP. - competența de reluare a UP aparține nu procurorului, ci aparține judecătorului de

cameră preliminară, într-o sigură situație - cea de la art. 344 alin.1 NCPP atunci

când judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere restituirea dosalui la

procuror pe motiv că au fost excluse toate probele administrate în cursul UP în conformitate cu art. 346 alin. 3 lit.b). În acest caz, reluarea UP nu mai este lăsată la

dispoziția procurorul (nu mai dispune prin ordonanță), ci reluarea este dispusă chiar

de judecătorul de camera preliminara. - restituirea este dispusă pentru refacerea UP, adică pentru refacerea probelor care au

fost dispuse cu încălcarea dispozițiilor legale. Mateuț: Această prevedere este

neconstituțională. Lasă fără conținut toată instituția excluderii probelor obținute în

mod ilegal care este o sancțiune specifică probelor. Nu ține seamna de efectele acestei sancțiuni care interzice ca o formă (?) legală să fie refăcută. În această

situație, trebuia să se prevadă pentru JCP o competența de a dispune neurmărirea, nu

restituirea pentru că prin restituire se dă posibilitatea procurorului să acopere nelegalitatea unor probe administrate în UP ca face ca sancțiunea să fie lipsită de

efect. Care este sancțiunea dacă remediul este restituirea la procuror pentru refacere?

Procurorul are posibilitatea să întomească un nou rechizitoriu.

- dacă restituirea se dispune pe motiv de neregularitate a rechizitoriului care este actul de sesizare a instanței, reluarea UP, spre deosebire de CPP, nu mai este de

competența judecătorului, ci este de competența procurorului și anume a

conducătorului parchetului din care face parte procurorul care a emis rechizitoriul

47

sau procurorul ierarhic superior, după caz prin ordonanță dacă apreciază că pentru remediere rechizitoriului este necesar să se efectueze acte de urmărire. Ceea ce

înseamnă, per a contrario, că dacă procurorul competent, respectiv conducătorul parchetului sau procurorul ierarhic superior apreciază că nu sunt necesare acte de

urmărire, atunci nu va relua UP, ci va proceda doar la îndreptarea rechizitoriului

pentru a-l face conform dispozițiilor legale. Aprecierea aparține exclusiv

procurorului. Procurorul competent se pronunță printr-o ordonanță care trebuie motivată și care trebuie să conțină pe lângă mențiunile generale și actele de UP care

trebuie efectuate.

În acest scop, există 2 modalități de efectuare:

a) UP proprie a procurorului – situația în care procurorul personal

efectuează actele de UP pe care le apreciază ca necesare.

b) Trimiterea cauzei OCP în vederea completării actelor de UP, adică a

efectuării a actelor de UP dispunse de conducătorul parchetului sau de procurorul ierarhic superior, după caz.

- Mateuț: este rău. Judecătorul ar fi trebuit să dispună și în acest caz, nu să lase la

dispoziția procurorului efectuarea de acte de UP. Ele ar fi trebuit să fie impuse de

judecătorului de cameră preliminară. - nu este reglementată cealaltă situație în care se poate dispune restituirea cauzei la

procuror de către JCP și anume atunci când procurorul nu răspunde comunicării

făcute de judecător sau procuror însuși cere restituirea dosarului la el. Este o situație nereglementată. Care este actul prin care se dispune reluarea UP în acest caz? Legea

un prevede. Mateuț: actul prin care se dispune restituirea este încheierea

judecătorului de cameră preliminară.

3. redeschiderea UP

- este reglementată în art. 335 NCPP. - este reglementată diferit în raport de motivele redeschiderii. Astfel, în situația în care

s-a dispus anterior o soluție de clasare de către procuror prin ordonanță, dacă ulterior

pronuntății acestei dispoziții, procurorul ierarhic, fie la plângere fie din oficiu

(pentru că legea nu face nicio diferență), în virtutea principiului controlului ierarhic constată că împrejurarea pe care s-a intemeiat cazul de clasare nu a existat în

realitate, soluția de clasare fiind una nelegală și netemeinică, va da ordonanță

motivată prin care va dispune infirmarea soluției date de procurorul subordonat și redeschiderea UP. Totodată, în acest caz, sunt aplicabile și dispozițiile din art. 317 NCPP. Aceasta înseamnă că, prin ordonanța de redeschiderea a UP, procurorul

ierarhic va trimite cauza procurorului, fie în vederea efectuării UP, fie în vederea

supravegherii UP. Totodată, deși legea nu prevede în mod expres, în ordonanță procurorul este obligat să dispună în mod expres continuarea UP, indicând actele de

UP care trebuie efectuate. Deși art. 335 alin.1 se referă expres doar la competența

48

procurorului ierarhic superior, în realitate competența revine în egală măsură și

conducătorului parchetului din care face procuroul. Competența de redeschidere

aparține, după caz, primului procuror sau procurorului general al Parchetului Curții de Apel, iar dacă soluția apaține acestuia, competența va reveni procurorului

ierarhic. În cazul în care soluția este dată de un procuror de la PICCJ, competența de

redeschire prin infirmarea soluției revine procurorului șef de secție, iar dacă soluția

este dată de procurorul șef de secție, competența revine conducătorului actestui parchet. Se va ține seamna și de ierarhia funcției care este reglementată de legi

speciale: OUG nr.42/2003 - DNA, Legea nr.508/2004 - DIICOT.

- ce se întâmplă în situația în care ulterior pronuntății soluției de clasare apar fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat

soluția de clasare? În această situație, procurorul însuși, atât cel care a efectuat UP

proprie, cât și cel care a supravegheat UP, este cel care dispune revocarea ordonanței

și redeschiderea UP. !!! Termenul de revocare poate fi folosit pentru o măsură, nu pentru o soluție. Soluția nu este o măsură. Soluția nu poate fi revocată. (termenii

sunt folosiți inadecvat de acest cod savant....). În această situații, competența

aparține procurorului care a efectuat sau supravegheat UP. Cu toate acestea, nu

există niciun impediment ca procurorul ierarhic sau conducătorul parchetului să poată revoca măsura pentru aceleași motive fie la cerere, fie din oficiu, în privința

principiului controlului ierarhic.

Soluția de renunțare a UP este revocabilă atunci când procurorul constată, pe timpul existenței acestei soluții, că atunci când (nu poate fi suspect, ci doar inculpat) nu-și

îndeplinește cu r-c obligațiile care însoțește această soluție și care sunt prevăzute la art. 318 alin.3 NCPP. În acest caz, revocarea este obligatorie. Se dispune chiar de procuror. Acest text

trebuie interpretat în legătură cu art. 318 alin.6 NCPP din care rezultă că, în această situație, dovada de îndeplinire a obligațiilor impuse de procuror pe timpul măsurii este obligația

suspectului sau inculpatului (așa prevede legea), nu a procurorului. De aceea, atunci când

inculpatul susține că și-a îndeplinit obligațiile, trebuie să facă dovada motivelor pe care se bazează susținerea sa. În acest caz, o a doua soluție de renunțare la UP nu mai poate fi

pronunțată în aceeași cauză penală și în privința aceleași persoane.

- În afara de aceste cazuri de redeschidere a UP care sunt de competența procurorului

ierarhic sau a procurorului după caz, în funcție de distincțiile pe care le-am făcut, art. 335 alin. ultim. NCPP prevede și un alt caz de redeschidere (prevăzut și în

CPP) – atunci când judecătorul de cameră preliminară admite plângerea formulată

împotriva unei soluții de neurmărire sau de netrimitere în judecată și dispune completarea UP. În acest caz, reluarea UP se dispune prin încheierea judecătorului

de cameră preliminară = încheierea de admitere a plângerii.

Urmează ultimul capitol din UP.

Plângerea împotriva actelor și măsurilor de UP

49

Plângerea este o cale de atac specifică fazei de UP. Era cunoscută și în CPP.

Reglementarea de principiul se găsește în art. 336 NCPP. Se prevede în mod expres,

cu titlu de principiul, se poate plânge orice persoană care poate justifica o vătămare a intereselor sale legitime (nu numai părțile și subiecții procesuali principali, ci și orice altă

persoană).

Plângerea se înregistrează, în principiul, la procurorul care supraveghează UP, în

situația în care ea se îndreaptă împotriva actelor și măsurilor care au fost dispuse și efectuate de OCP, procurorul care supraveghează activitățile de cercetare penală. Acesta este

competent. Cu toate acestea, art. 337 NCPP reglementează și o procedură de înaintare a

plângerii înregistrate la OCP, ceea ce înseamnă că plângerea poate fi înregistrată și direct la OCP care a dispus și care a efectuat și luat acte și măsuri. În această situație, OCP este

obligat să înainteze plângerea, împreună cu materialul de UP procurorului care supraveghează

UP spre competentă soluționare.

Art. 338 NCPP reglemnetează și un termen de soluționare a plângerii de către procurorul. Procuroul are obligația să soluționeze plângerea în cel mult 20 de zile de la

primire. De asemenea, se prevede și obligația comunicării soluției. Procurorul se pronunță

asupra plângerii prin odonanță, apoi are obligația să comunice de îndată, imediat după

soluționare, o copie a ordonanței petentului. Atunci când plângerea este îndreptată împotriva actelor și măsurilor dispuse și efectuate de OCP nu se prevede niciun termen de fomularea a

plângerii. Legea prevede doar termenul de soluționare. Cu excepția situatiei când plângerea

privește ordonanța de reținere atunci când ea este dispusă de OCP. Plângerea trebuie formulată în mod obligatoriu înainte de expirarea duratei măsurii, cum este și logic. După

care, procurorul care supraveghează activitățile de cercetare penală are obligația ca imediat,

de îndată să soluționeze plângerea. Poate și după expirarea termenului pentru că legea nu

prevede....

Actele și măsurile procurorului, adică cele care sunt dispuse și efectuate personal de

procuror sau dispuse de procuror și aduse la îndeplinire de OCP. Există o reglementare

specială – art. 339 NCPP. Se prevede, în alin.1, că aceste acte și măsuri dispuse și efectuate și aduse la îndeplinire personal de procuror sau dispuse de procuror și aduse la îndeplinire de

OCP sunt supuse plângerii care este de competența primului procuror sau a procurorului

general al Parchetului Curții de Apel, ori a procurorului șef de secție din cadrul PICCJ. Dacă

este vorba de acte și măsuri care sunt dispuse și aduse la îndeplinire chiar de primul procuror, procurorul general, procurorul șef de secție ori aduse la îndeplinire de OCP din dispoziția

acestora, competența de soluționare a plângerii revine procurorului ierarhic superior. Se ține

seama în ceea ce privește stabilirea competenței și de ierarhia funcțiilor prevăzute în cele 2 legi speciale. Sunt aplicabile toate prevederile din art. 336, 337, 338 NCPP referitoare la

procedura plângerii contra actelor și măsurilor dispuse și aduse la îndeplinire de OCP care

reprezintă dreptul comun în materie, inclusiv în ceea ce privește termenul de soluționare a

plângerii. Nu este prevăzut un termen, cu 2 excepții:

50

a) plângerea privește ordonanța de reținere dispusă de procuror – trebuie formulată în

mod obligatoriu înainte de expirarea duratei arestării.

b) plângerea privește soluțiile de neurmărire sau de netrimitere în judecată dispuse de procuror în cursul UP – în cel mult 20 de zile de la primirea unei copii a

ordonanței de clasare sau de renunțare la UP.

La fel ca în CPP, plângerea împotriva ordonanței primul procuror, a procurorului șef

de secția sau a procuror ierarhic de soluționare a plângerii inițiale este inadmisibilă. Cu alte cuvinte, pe calea plângerii nu se poate accesa, în cadrul Ministerului Public, la un nivel

superior celui al conducătorului parchetului sau a procurorului ierarhic, după caz. Scopul este

cel a scurtării duratei procesului penal.

Art. 340 NCPP reglementează o procedură specială de introducere a plângerii

împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netimitere în judecată. Astfel, se prevede în mod

expres că împotriva soluțiile de neurmărire sau de netrimitere în judecată, plângerea este

supusă unui termen de cel mult 20 de zile de la comunicarea copiei ordonanței. Practic se reia prevederea din textul anterior, care este o condiție obligatorie pentru formularea unei plângeri

în fața unui judecător – a celui de cameră preliminară. În acest sens, se prevede în mod expres

că împotriva soluției de neurmărire sau de netrimitere în judecată se poate face plângere la

judecătorului de cameră preliminară doar în situația în care a fost respinsă în prealabil plângerea inițială formulată împotriva soluției, în ordinea ierarhică a ministerului Public,

adică la conducătorul parchetului, la procurorul șef de secție sau la procurorul ierahic, după

caz. În această situație, se mai prevede spre deosebire de CPP, că nu se va ține seama de modul în care primul procuror, procurorul șef de secție sau la procurorul ierahic a respectat

termenul prevăzut de lege pentru soluționarea plângerii, ci la calcuarea termenului se va ține

seama doar de îndeplinirea de către acesta a obligației de comunicare a copiei ordonanței. De

aceea, în NCPP, plângerea împotriva soluției de neurmărire poate fi formulată la judecătorul de cameră preliminară oricând după soluționarea acesteia în prealabil de conducătorul

parchetului sau de procurorul ierarhic, dau nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea

copiei ordonanței acesteia. Mateuț: această prevedere era necesară pentru că în practică procurorul nu se integrează în termenul prevăzut de lege, dar lasă posibilitate procurorului să

soluționeze plângerile cu încălcarea termenului prevăzut de lege, ceea ce ar favoriza întârzieri

nejustificate din partea procurorului în soluționarea plângerii, ceea ce ar afecta dreptul la un

proces echitabil.

Procedura de soluționarea a plângerii de către JCP este prevăzută în art. 348 NCPP.

Plângerea, odată formulată, se înregistrează la instanța competentă să judece cauza în

primă instanță. După înregistrarea plânegerii la instanță, se prevede potrivit art.341 alin.1 NCPP, că ea se trimite la JCP. Mateuț: ar trebuie repartizată aleatoriu. Această prevedere

este lacunară. Nu se știe cine este JCP. Nu este un judecător distinct.

Legea prevede, după modelul CPP, măsuri premergătoare pe care le poate dispune

judecătorul de cameră preliminară din momentul primirii plângerii. Din momentul primirii plângerii, JCP fixează termenul de examinare a plângerii. Având în vedere urgența procedurii,

51

termenul trebuie să fie scurt. Legea nu conține nicio prevedere cu privire la termenul pe care îl

poate stabili JCP. Era necesar să existe o astfel de prevedere pentru că procedura în cameră

preliminară are o durată limitată, determinată – ea nu poate dura, potrivit art.343 NCPP, nu poate avea o durată mai mare de 60 de zile.

După primirea plângerii, plângerea se va comunica imediat procurorului și

intimațiilor, adică celorlalte părți și subiecți procesuali principali. Pentru a li se da acestora

posibilitatea să întocmească o notă scrisă cu privire la adminisibilitatea și cu privire la temeinicia plângerii formulate. Din conținutul acestei reglementări rezultă că ea se va

comunica și personei vătămate și oricărei persoane ale cărei interese legitime au fost

vătămate. Ea se comunică și petentului. Se comunică totodată și termenul de soluționare a plângerii. Termenul se comunică și petentului.

Plângerea presupune, de asemenea ca măsură premergătoare, să existe și dosarul de

UP. De aceea se prevede că procurorul are obligația ca în termen de cel mult 3 zile de la

comunicarea plângerii să înainteze judecătorului de cameră preliminară întregul dosal de UP. Plânegerea se examinează în camera de consiliu fără participarea procurorului și în absența

petentului și a intimaților. Procedura este nepublică, scrisă și necontradictorie. Mateuț:

întreaga procedură este neconstituțională. Dacă necontradictorialitatea este o caracteristică a

fazei de UP, atunci când este sesizată o jurisdicție penală nu mai există nicio justificare pentru ca procedura să fie necontradictorială. Contradictorialitatea care guvernează orice procedură

jurisdicțională, trebuie să-și producă efectele. În consecință, nu există dezbateri contradictorii.

Examinarea plângerii se realizează strict doar pe plângerea formulată și pe notele scrise întocmite de procurori și de intimați și cu privire strict la dosarul de UP.

Soluționarea plângerii

Se va ține seama de împrejurarea dacă a fost pusă sau nu în mișcarea AP, adică dacă

există sau nu inculpat în cauză.

A. Astfel, în situația în care nu a fost PÎMAP, sunt posibile următoarele soluții:

1. judecătorul de cameră preliminară respinge plângerea:

a) este tardivă = cu încălcare termenului prevăzut de lege pentru introducerea

plângerii.

b) este inadmisibilă = de către o persoană care nu figurează printre titularii

plângerii. Pentru a fi admisibilă trebuie ca persoana să justifice un interes legitim vătămat prin soluția dată de procuror sau dacă se îndreaptă împotriva

unui act sau unei măsuri de UP este de asemenea inadmisibilă.

c) este nefondată = în urma examinării plângerii, a conținutului notelor scrise și a dosarului de UP, JCP constată că soluția de neurmărire sau de netrimitere în

judecată atacată cu plângere este legală și temeinică, adică judecătorul constată

ă există una dintre cazurile de la art. 16 NCPP:

52

2. judecătorul admite plânegere, desființează soluția și dispune trimiterea dosarului

la procuror în vederea începereii UP:

a) plângere privește o soluție de clasare date de procuror înainte de ÎUP

b) în vederea completării UP – când privește o soluție dată de procuror după o UP

in rem, în vederea PÎMAP când privește o soluție dată in personam, dacă

judecătorul constată că există probe pentru PÎMAP și în vederea completării UP față de inculpat.

3. judecătorul admite plângere și schimbă doar temeiul legal de clasare, cu condiția

să nu înrăutățească condiția petentului în propria plângerii. (Această prevedere

constată practic principiul neagravării situației în propria cale de atac.)

Dacă a fost PÎMAP, pe calea plângerii, inculpatul are dreptul de a formula cereri si

excepții în fața judecătorului de cameră preliminară. Ele privesc legalitatea administrării probelor în faza de UP și legalitatea actelor de UP prin prisma cazurilor de nulitate prevăzute

în art. 280-282 NCPP.

B. În acest fel, dacă a fost PÎMAP, judecătorul de cameră preliminară poate dispune:

a) respinderea plângerii ca tardivă

b) respingerea ca inadminisbilă

c) respingerea ca nefondată – poate fi precedată și de o verificare de către

judecător a legalității administrării probelor și a actelor de UP efectuate. În această din urmă situație, judecătorul de cameră preliminară poate, cu ocazia

soluționării plângerii să excludă o parte din probele administrate în cursul UP

sau să constate că actele de UP au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor

legale, în condițiile art. 280-282 NCPP, adică să sancționeze actele de UP.

De asemenea, judecătorul de cameră preliminară admite plângerea, desființează

ordonanța procurorului și dispune trimiterea cauzei la procuror în vederea completării UP față

de inculpat când constată că este necesar să se efectueze acte de UP. În această situație, judecătorul este obligat să indice și actele de UP care trebuie efectuate. De asemenea,

judecătorul de cameră preliminară, atunci când a fost PÎMAP, poate să dispună și o soluție de

admitere a plângerii, de desființare a soluției de netrimitere în judecată și de începere a

judecății, în condiții prevăzute de art.341 alin.7 lit. c), aceasta fiind cea mai importantă soluție dată de judecătorul de cameră preliminară, când acesta constată că probele care au fost

legal administrate în cursul UP sunt suficiente pentru începerea judecății. Judecătorul de

cameră preliminară se pronunță, în toate cazurile, prin încheiere motivată. Încheierea pe care o dispune în temeiul alin.7 lit. c) a art. 341 prin care hotărâște începerea judecății reprezintă,

după părerea lui Mateuț, act de investire a instanței de fond. Actul de sesizare îl reprezintă

plângerea persoanei vătămate. Ea nu poate avea la bază plângerea persoanei al cărei interes

legitim a fost vătămat, ci doar plângerea persoanei vătămate, chiar dacă nu există o prevede expresă în acest sens, pentru că doar persoana vătămată întră în într-un raport de drept penal

material, fiind persoana care pretinde că a suferit o vătămare prin infracțiune și care poate

53

justifica sesizare unei instanțe de judecată. Cu alte cuvinte, deși legea nu distinge, nu orice

personă interesată poate sesiza instanța, ci doar persoana vătămată. Sesizarea este actul extern

al persoanei vătămate, iar încheierea JCP este actul intern.

În acest caz, investirea instanței nu se realizează de către instanța însăși, ci de

judecătorul de cameră preliminară. De aceea, după dispoziția de începerea a judecății dată

prin încheiere, dispusă de JCP, plângerea împreună cu dosarul de UP, va fi supusă unei

repartizări aleatorii în vederea desemnării instanței competente să judece în primă instanță. Ea se întemeiază pe situația de incompatibilitate! Este complicat! Este foarte prost reglementată

această procedră. Care este rațiunea unei repartizări aleatorii după încheierea de începere a

judecății? Ea se fundamentează pe existența unei situații de incompatibilitate. Art. 64 alin. 5 NCPP prevede expres că judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva

soluției de neurmărire sau de netrimitere în judecată nu mai poate participa, în aceeași cauză

la judecarea în primă instanță sau la căile de atac. De aceea, după ce JCP dă încheiere prin

care dispune începerea judecății, dosarul cu plângerea va fi repartizat aleatoriu unui alt judecător care va proceda la judecarea fondului cauzei.

Încheirea judecătorului de cameră preliminară de soluționare a plângerii contra soluției

de neurmărire sau de netrimitere în judecată este definitivă. Nu mai este supusă vreunei căi de

atac, cu o singură excepție: art. 341 alin.7 lit.c) atunci când judecătorul de cameră preliminară, constatând că sunt probe, că probele legal administrate sunt suficiente dispune

începerea judecății. Doar această încheiere este supusă contestației, în termen de cel mult 3

zile care curge de la comunicarea unui excemplar al încheierii. Ea poate fi atacată cu contestație de către procuror sau de către inculpat. Legea prevede însă că nu poate fi atacată

soluția, adică modul de rezolvare a plângerii, ci poate fi atacată doar aceea parte a încheierii

care privește modul de rezolvarea a cererilor și excepțiilor referitoare la legalitatea probelor

administrate în cursul UP și la legalitatea actelor de UP efectuate față de inculpat. Mateuț: această limitare este neconstituțională. Se încalcă principiul egalității a părților și a celorlalte

persoane înteresate. Se încalcă dreptul de a avea acces la o cale de atac și caracterul echitabil

al procesului penal. Nu există nicio justificare ca celalte încheieri la JCP să fie exceptate de la calea de atac a constestaței.

Se prevede și cerința de admisiblitate a contestației ca aceasta (cerința de

admisibilitate) să fie motivată înăuntrul termenului prevăzut de lege. Nemotivarea contestației

în termenul prevăzut de lege conduce la respingerea acesteia ca inadminisbilă.

Cu privire la soluțiile pe care le poate da JCP din cadrul instanței superioare contestației

formulate:

a. Soluție de respingere a contestației când încheierea este menținută în integralitatea sa.

b. Soluție de adminitere a plângerii, de desființarea încheierii atacate și de rejudecare

a plângerii. Deci, practic, atunci când judecătorul de cameră preliminară admite

plângerea și dispune desființarea încheierii atacate poate proceda cel mult la rejudecarea plângerii, fără să reformeze soluția, ceea ce este inechitabil și face ca

54

procedura contestației să fie inutilă din moment ce JCP nu poate schimba soluția

atunci când constată că încheierea este dată cu încălcarea condițiilor prevăzute de

lege sau atunci când ea este netemeinică. Se poate ajunge la aceeași soluție în urma rejudecării.

Se mai prevede, după modelul procedurii din camera preliminară, că probele excluse

de JCP nu mai pot fi avut în vedere la judecarea fondului cauzei.

CAMERA PRELIMINARĂ

Reglementată în art. 342-348 NCPP.

Este o fază procesuală distinctă a procesului penal. Face parte din etapa pregătitoare,

alături de UP. Era necesară sistemului nostru. Este cunoscută în toate legislațiile anglo-saxone

și în legislațiile statelor membre ale UE.

= reprezintă o fază jurisdicțională a procesului penal care are rolul de a efectua un

control jurisdicțional asupra fazei de UP. Ar trebui să aibă un rol decisiv în ceea ce

privește evoluția și soluționarea procesului penal pentru că, în camera preliminară se

stabilește care sunt probele care pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei și care pot fundamenta eventual o soluție de condamnare.

Obiectul camerei preliminare, definit în art. 342 NCPP, reprezintă o materializare a funcției judiciare pe care trebuie să o îndeplinească procedura de cameră preliminară în cadrul

procesului penal = aceea de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată.

Astfel, obiectul camerei preliminare este complex. El include:

1. Verificare competenței instanței. 2. Verificarea regularității actului de sesizare.

3. Verificarea legalității probelor administrate în cursul UP.

4. Verificarea legalității actelor de UP.

Procedura în camera preliminară are o durată determinată. Potrivit art. 343 NCPC nu

poate dura mai mult de 60 de zile. Este un termen de recomandare, fără sancțiuni procesuale.

El se stabilește, de la caz la caz, de către judecătorul de cameră preliminară în funcție de

complexitatea și de particularitățile cauzei.

După modificările aduse prin LPA, competența procedurii în camera preliminară nu

mai este dată unei jurisdicții distincte, ci din motive de economie de cheltuieli și de judecători,

datorită numărului redus de judecători, din motive pur economice, competența JCP este atribuită instanței de judecată competentă să judeca cauza penală în fond. Nu există 2

judecători, adică unul de cameră și unul de fond, ci există un singur judecător care

îndeplinește succesiv rolul de JCP și rolul de judecător de fond, de scaun.

55

Curs 8

După modelul CPP anterior și codul actual debutează cu dispoziții generale privind judecata care sunt reguli comune întregului proces penal. În CPP anterior ele puteau fi divizate în 3 categorii: reguli privind pregatirea ședinței de judecată, reguli privind sedința de judecată și reguli privind soluționarea cauei penale. CPP actual nu mai prevede reguli privind soluționarea. Nu există nicio rațiune pentru acest lucru. Ele sunt prevăzute în capitolul următor privind judecata în primă instanță. Reglementarea e nesatisfăcătoare pentru că ele nu pot fi extinse cu privire la toate stadiile de judecată. De aceea, se impunea să existe și în codul actual aceleași reguli comune privind soluționarea deoarece ele oricum există. Nu există rațiune ca ele să nu fie incluse în categoria regulilor generale.

La cursul precedent v-am vorbit despre rolul instanțeide judecată care este reglementat în art.349 CPP pe care l-am comentat. Vreau să subliniez căjudecata ca o chestiune generala se realizează de o instanta de judecata, pe care o denumim instanță penalăca să o putem distinge de celelalte instanțe. O instanță penală prezintă particularități care sunt impusede obiectul de judecată penală care e diferit de celelate tipuri de judecată și presupune o specializare în raport de orice alt tip de judecată. Dacă orice instanță penală ar putea judeca orice tip de cauză, nu același lucru s-ar putea spune despre o instanță civil. Dreptul penal determină o specializare. Aceasta este explicația denumirii folosite când vorbim despre o instanță care judecă o cauză penală, o instanță specializată.

Locul judecății

Judecata are loc la sediul instanței care judecă cauza. În mod excepțional judecata se poate realiza și intr-un alt loc dacă este necesar pentru o mai bună înfăptuire a justiției.Aceste prevederi care sunt azi cuprinse în art.350 CPP nu reprezintă o noutate, au existat și în CPP anteror. Excepția se justifică prin rolul educativ pe care trebuie să-l exercite procesul penal.

După părerea mea, această excepție, astăzi, nu mai are nicio justificare. Nu am nicio explicație pentru reluarea acesteia în codul actual. Ea avea justificare în procesul penal înainte de anul 1990 când se organizau judecăți la fața locului. Pentru intimidare se organizau procese în căminele culturale, la sediul CAP unde erau prezenți membrii ai comunității locale care erau dați ca exemplu și care se finalizau cu pedepse aspre. Soluția se știa că e condamnarea și pedeapsa trebuia să fie exemplară.

Principiile specifice judecății

Ați observat că și UP are principii specifice ca fază procesuală pregătitoare. De asemenea, și camera preliminară are principii specifice. La fel și judecata are pincipii specifice, ele decurg din caracteristicile fazei procesuale, este o fază încadrată în procesul penal alături de celelalte faze. Față de urmărire și de cameră care sunt ambele faze pregătitoare, judecata este o fază decizională. Ea se finalizează cu o hotărâre judecatorească care atunci când rămâne definitivă este executorie și are autoritate de lucru judecat, se impune prin forța coercitivăa statului, ceea ce nu este cazul nici în privința actelor de UP și nici în privința încheierilor date de JCP.

56

Principiile nu se deosebesc de VCPP, sunt aceleași, însă cu formulări oarecum diferite. Sunt prevăzute în două texte, art.351 și art.352. Care sunt aceste principii? Oralitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea și publiciteatea.

Oralitatea, nemijlocirea și contradictorialitatea sunt principiiprevăzute în mod expres în art. 351 alin.1CPP unde se prevede căjudecata cauzei se realizează de o instanță constituită potrivit legii și se desfășoară în ședință, oral, nemijlocit și în contradictoriu.

Ce înseamnă că judecata se realizează oral? Că ea se exprimă verbal, prin vorbe, prin cuvinte, are o formă verbală, fiind orală de la primul act până la ultimul act.Oralitatea, însă, nu este absolută fiindcătoate actele de judecată care au această expresie verbală se consemnează în scris, în documente procedurale care formează dosarul. Oralitatea este exprimată de modalitatea de desfășurare a activităților de judecată în cursul sedinței de judecată. Ea privește toti particpanții, începând cu instanța de judecată constituită potrivit legiii, procuror, persoana vătămată, părțile și avocații, inclusiv grefierul, toți actorii judiciari.

Nemijlocirea înseamnă că instanța dejudecată care judecă trebuie să perceapă în mod nemijlocit probele, soluționarea unei cauze penale nu se poate realiza pe baza unor probe administrate de un alt organ penal, ci în principiu, exclusiv pe baza probelor administrate direct în fața instanței penale. Nemijlocirea la noi, însă, este limitată, dup părearea mea într-un mod inadmisilibil care poate afecta echitatea procesului penal. Din păcate NCPP reia în art.354 CPP care reglementează compunerea instanței aceleași prevederi din CPP anterior, pe care l-am criticat la fiecare curs. Care instituie principiul unicității și continuității completului de judecată, ceea ce este pozitiv. Potrivit acestui principiu, completul trebuie să rămână același pe tot parculrul judecății, același de la repartizarea cauzei și până la soluționarea acesteia. Cu toate aceste , însă , se prevede că în mod excepțional pentru motive temeinice, componența completului poate fi schimbată până în momentul începerii dezabterilor. De asemenea, se mai prevde că orice modificare a completului după începrea dezbaterilor atrage după sine reluarea acestora, reluare obligatorie. După părerea mea, această reglementare este nesatisfăcătoare fiindcă face posibilă soluționarea unei cauze pe baza unor probe administrate în fața altor instanțe. NCPP trebuia să prevadă interdicția modificării completului nu până la momentul începerii dezbaterilor, ci până la începerea cercetării judecătorești. Astfel încât cercetarea să se efectueze nu de orice instanță, ci chiar de instanța penală care soluționează cauza ca o garanție a nemijlocirii,o importantă garanție a caracterului echitabil al procesului penal.

În practică, altfel analizează o instanță probele atunci cand ele se administrează nemijlocit, direct, în fața acesteia decât atunci când ele sunt administrate de o altă instanță sau după modificarea instanței când instanța se rezumă la simpla lecturare a unor declarații scrise.O declarație scrisă, în general, un documentprocedural, nu poate surprinde întreaga procedură, aspectele , laturile umane, sentimentale, aspectele subiective care sunt reflectate de aceste proceduri de audiere a persoanelor.De exemplu, o declarație scrisă nu poate surprinde ezitările, trăirile unui martor, mimica martorului, emoțiile acestuia.

O probă trebuie verificată sub toate aspectele în ceea ce privește substanța probei, ea trebuie verificată inclusiv sub aspectul credibilității pentru că ea trebuie să stabilească

57

instanței o convingere care nu se poate forma în mod complet altfel, numai pe baza unui înscris.

!!! Principiul nemijlocirii caracterizează doar judecata nu și UP.

Un alt principiul este cel al contradictorialității. Contradictorialitatea este o importantă garanție a dreptului la un proces echitabil, ea impune dezbateri contradictorii. Ea face ca o probă să nu poată fi obținută și să nu poată fi administrată în cursul judecății decât după ce în prealabil a fost pusă în discuția procurorului, a persoanei vătămate și a părților. Contradictorialitatea determină două cerințe indispensabile unui proces penal echitabil:

1. Cerința separației funcțiilor procesuale fundamentale, respectiv a funcțiilor de judecată, de urmărire și de apărare.

2. O egalitate de poziție procesuală între acuzare și apărare. Egalitatea funcțiilor de acuzare și de apărare în cursul judecății presupune recunoașterea acelorași drepturi și obligații, egale, care să poată fi exercitate în aceleași condiții fără nicio discriminare. De aceea, procurorul nu trebuie să se afle în cadrul unei ședințe de judecată lângă judecător, lângă instață, ci trebuie să se afle față în față cu avocatul în cadrul ședinței de judecată, la același nivel. De asemenea, în hotărârile judecătorești procurorul nu trebuie să fie menționat alături de completul de judecată, ci trebuie să fie menționat alături de părți cu care este egal.

Alin.2 al art.351 CPP prevede că toate cererile și exceptiile formulate de procuror, de persoana vătămată și de părți, precum și cele invcoate din oficiu de instanță se pun în discuție, iar instanța penală se pronunță asupra lor printr-o încheiere motivată. Prin aceasta se intenționezp să se sublinieze importanța asigurării contradictorialității. Obligația instanțeide a pune în discuție orice cerere, excepție inclusiv a celei din oficiu este o recunoaștere a contradictorialității. Nu e o noutate.

Se mai prevede în alin.3 al art.351 CPP că instanța prin încheiere motivată se pronunță asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății. După părerea mea, o asemenea prevdere nu-și găsește locul aici, în cadrul acestui text. Nu are nicio rațiune această prevedere.

În ceea ce privește publicitatea, aceasta este menționată expres în art.352, preluata din codul anterior, și privește doar ședința de judecată în întregime, este publică. În art.352 alin.1 tezaa II-a se prevede că ședința în cameră de consiliu este nepublică. E inutilă o astfel de prevedere. E firesc că în cameră de consiliu ședința e nepublică. Nu era necesară o asemenea prevedere.(lipsa de maturitate :) )

În orice caz, publicitatea este principiul.Aceasta face ca ședințele de judecată să se realizeze cu ușile deschise larg, nu închise, să permită prezența la o ședință nu numai a părților , ci a oricăror persoane. Publicitatea este o importantă garanție a dreptului la un proces echitabil, principiu cu valoare constituțională. Supune ședința de judecată controlului publicului. Ce s-ar întâmpla dacă o ședință de judecată s-ar desfășura în secret? Sau într-o procedură nepublică.Ar exista riscul unor abuzuri incomensurabile, inadmisibile. Instanța ar putea lua , măsuri sau să dea dispoziții care să aducă atingeri grave persoanei în procesul penal stiind că nu există un minim de control din partea unui public obiectiv, care asistă doar.

58

Procesul penal în deosebi în faza de judecată trebuie să-și atingă obiectivul urmărit care nu se rezumă doar la soluționarea justă a unei cauze în conformitate cu principiul aflăriiadevărului, cu respectarea tuturor garanțiilor, ci care trebuie să-și îndeplinească și rolul educativ.

Excepțiile de la publicitatea ședințelor de judecată au fost autorizate de Constituție, prevăzute la art.352 CPP și alineatele următoare, excepții care nu reprezintă o noutate, privesc doar nepublicitatea procedurii, nu caracterul secret. Nuexistă ședință de judecată secretă.Doar o singură activitate ar trebui să fie secretă, deliberarea, la care nu poate participa nicio altă persoanădecât membrii completului care a participat la judecată, nici măcar grefierul, grav, maxim!:)

Situații de nepublicitate – excepții de la publicitate

1. Nu pot participa la sedința de judecată minorii care au sub 18 ani. Pun întrebarea legitimă:peste 18 ani se mai poate vorbi de minori? În CPP anteriror era vârsta maximă de 16 ani. Probabil s-a menținut aceași formulă. În orice caz, minorii nu pot participa la sedința de judecată decât dacă sunt părți sau martori chemați de instanța penală.

2. De asemenea, nu este admisă prezența la sedința de judecată nici a persoanelor înarmate, cu excepția persoanelor care asigură paza și ordinea.

3. Ședința de judecată poate fi declarată nepublică de instanța penală, fie din oficiu, fie la cererea procurorului, a persoanei vătămată sau a părților, atunci când instanța constată că se aduc atingeri unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime ale unei persoane, precum și interesele minorilor sau cele ale justiției penale. Din conținutul acestei reglementări rezultă că spre deosebire de CPP anterior, unde se prevdea că ședința cu inculpați minori este o sedință nepublică, în actualul cod este o ședință publică, nepublicitatea putând interveni doar în baza unei dispoziții exprese a instanței penale, dacăinstanța penală apreciază ca publicitatea aduce atingeri intereselor minorilor. Mult prea vag, ar fi fost necesar să se precizeze despre ce interese este vorba. De asemenea, la ce se referă codul prin interesele justiției, nu stiu. Asemenea formulări vagi ar putea să conducă foarte ușor la derapaje din partea instanțelor penale în ceea ce privește garantarea acestui important principiu al publicității. Excepțiile nu trebuie formulate vag, în termeni generali, ci trebuie să fie stricte, încadrate în condiții stricte, aprecierea acestor excepții nu trebuie lăsate la discreția instanței penale, existând riscul arbitrariului în aplicarea acestor prevederi și în garanatarea reală a acestui principiu. Ca aceste excepții să poată fi aplicate este necesar constatarea unor elemente de fapt de către instanță care să justifice aplicarea lor, interesul căruia i se poate aduce atingere să fie unul determinat și să fie al justiției, cel legat de stabilirea adevărului și de soluționarea corectă și justă a cauzei penale. Dincolo de dispozițiile legale, obiectivul urmărit este înfăptuirea dreptății, ea nu trebuie să fie exclusă sub nicio formă din obiectul judecății în oricare grad de jurisdicție.

4. NOU!! Un element de noutate adus de NCPP este posibilitatea de a declara o ședință de judecată nepublica și la cererea martorului justificată de protecția acestuia, precum și atunci când instanța constată că publicitatea ar putea aduce atingere demnității și vieții intime a martorului.

59

5. De asemenea, nepublicitatea mai poate fi dispusă și la cererea procurorului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, nu însă și a inculpatului, pentru garantarea protecției unor informatii. Și această formulare este prea vagă. Oricând procurorul ar putea invoca caracterul cofidențial al unor informații, astfel că nu era necesară o astfel de soluție mai ales că a fost relută fosta prevedere care permite instanței penale să declare nepublică o ședință de judecată atunci când constată că publicitatea ar putea aduce atingere unor interese de Stat pentru că informațiile considerate confindențiale sunt legate în mod indisolubil de interesele statului, ele nu pot fi altele decât informațiile clasificate, cele definite de L182/2002. În orice caz, declararea unei ședințe de judecată ca nepublică trebuie să se realizeze într-o ședință publică, după punerea în prealabil , în discuția procurorului, a persoanei vătămate și a părților care sunt prezente la judecată

În aceste cazuri în care ședința de judecată este nepublică se mai prevede că instanța penală poate să oblige persoanele prezente să pastreze confidențialitatea informațilorde care au luat cunștință în timpul ședinței de judecată. De asemena, instanța penală poate să oblige persoanele prezente să nu difuzeze în anumite modalități prin desen, fotografii, sau în orice alt mod, a informaților de care au luat cunoștință în cursul ședinței de judecată. După parerea mea, aceste prevederi nu au absolut niciun rost, nicio utilitate, nicio rațiune, dincolo de faptul că nu există nicio garantare a respectării obligației impuse, nu sunt prevăzute sancțiuni procesuale. Atunci când ședința de judecată este declarată nepublică, la judecată participă doar părțile, martorii, și celelalte persoane chemate de instanța penală și avocatul persoanei vătămate și a părților.

Se mai prevede, de asemenea, că informațiile care sunt de ineteres public se comunică în condițiile prevăzute de lege. Eu cred că nu era necesară o asemenea prevedere într-un cod de procedură penală, în cadrul dispozițiilor referitoare la principiul publicității ședinței de judecată.

Totodată, CPP mai conține și referiri la informațiile care sunt clasificate. Astfel, se prevede că în cazul informaților clasificate pe care instanța le consideră necesare soluționării juste a cauzei penale, instanța penală poate cere declasificarea totală, parțială, trecerea acestora într-un alt grant de clasificare și accesul avocatului inculpatului la informațile clasificate. Pe lângă faptul că această prevedere nu are niciun rost, o astfel de reglementare și-ar găsi locul în cadrul probelor, aceasta este și neclară. Nu se prevede cui se adresează cererea instanței. Cui?? Doar în mod implicit putem deduce că este vorba de un organ administrativ , cel prevăzut de L182/2002 privind protecția informaților clasificate. În orice caz, este jalnică această prevedere!!Riscă să devină în mod cert necostituțională. Ea pune instanța penală într-o poziție de inferioritate față de un organ administrativ, acel oficiu specializat care are responsabilitatea protecției informaților ca să fie clasificate pentru care este necesar să se obțină un certificat, ordin se numește, după o procedură administrativă destul de greoaie și care este de competnța exclusivă a organului administrativ. Se pune o putere judecătorească în inferioritate față de un organ administrativ. Va trebui să se prevadă că instanța penală să poată să dispună, să oblige organul administrativ la declasificare, astfel nu poate fi folosită ca probă fără încălcarea dreptului la un proces echitabil.

60

La alineatul următor se prevede că în situația în care autoritatea emitentă, organul administrativ, refuză să asigure accesul avocatului inculpatului la aceste informații, acestea nu pot sta la baza unei soluții de condamnare. Este stupefiant. Se autorizează prin lege răspunsul unei autorități administrative de a răspunde unei solicitări a unei instnațe penale, inadmisibil. Avem justiția penală creată prin acest cod, care din păcate este în vigoare.

Cam atât despre principii. Cred că v-ați lămurit.

Voiam să vă spun că, judecata se realizează de o instanță, așa prevede legea, constituită potrivit legii. Noțiunea de instanță constituită nu trebuie confundată cu aceea de instanță compusă.Dacă compunerea instanței penale nu poate fi decât din judecători, constituirea presupune participarea procurorului și a grefierului. De asemenea după NCPP constituirea legală a instanței presupune și asigurarea apărării, trebuie asigurată prezența tuturor actorilor judiciari, altfel nu se poate vorbi de constituirea instanței. Instanța este actorul principal căruia i se subordonează toți ceilalți.

În ceea ce privește procurorul, participarea procurorului în orice grad, la orice instanță, la orice judecată, în lumina NCPP este obligatorie în toate cazurile. Prin aceasta actualul cod se îndepărtează de codul anterior care prevedea cazuri de participare obligatorie a procurorului, fiind permisă judecarea cauzei fără procuror, de exemplu, când sesizarea instanței nu se făcea prin rechizitoriu, sau în cazuri de importanță redusă, prin prisma pedepsei prevăzute de lege în textul incriminator.

De ce am subliniat acest lucru? Pentru că acest cod are numeroase dispoziții care se contrazic și ele există și în această materie. Astfel , deși se prevede că participarea procurorului este obligatorie, veți găsi prevederi preluate din codul anterior în aceeași formă din care rezultă contrariul. De asemenea, sub acest aspect, art.363 CPP care reglementează participarea procurorului nu este corelat cu art.282 privind nulitățile în care se prevede că este motiv de NA și încălcarea dispoziților legale referitoare la participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii. Păi cum? Participarea procurorului potrivit art.363 este obligatorie în toate cazurile.

În orice caz, procurorul are rol activ în ceea ce privețte aflarea adevărului și soluționarea justă a cauzei. Aceasta înseamnă că rolul activ a fost transferat de la instanță la procuror. Dacă instanței penale nu i se recunoaște formal un rol activ, i se recunoaște procurorului. Acesta din urmă are dreptul de a ridica excepții, de a formula cereri și de pune concluzii.Cererile și concluziile procurorului trebuie să fie motivate.

Se mai prevede că atunci când există un caz de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării AP, procurorul nu poate cere condamnarea, ci are obligația de a cere, după caz, achitarea sau încetarea procesului penal, chestiune reluată din CPP anterior.

Participarea inculpatului

Reglementată în art.364 – principiul același, judecata nu poate avea loc decât în prezența inculpatului. În cazul în care inculpatul se află în stare de deținere, aducerea lui la judecată

61

este obligatorie. În mod excepțional, judecata poate avea loc înlipsa inculpatului atunci când acesta:

1. Este dispărut; 2. Se sustrage de la judecată; 3. Și-a schimbat adresa, fără să=și îndeplinească obligația de încunoștințare a schimbării

adresei, în situația în care în urma verificărilor efectuate nu s-a putut găsi adresa exactă a inculpatului pentru a putea fi citat pentru a se prezenta la judecată.

Totodată judecarea în lipsă poate avea loc și atunci când inculpatul lipsește în mod nejustificat de la judecată. Aceasta presupune ca inculpatul să fie citat cu respectarea prevederilor legale. E vorba de dispozițiile referitoare la citare prevăzute la art.353 CPP.

!!!În toate cazurile, însă, inculpatul, indiferent că este în stare delibertate sau privat de libertate, poate cere instanței judecarea în lipsă. Această prevedere este o noutate față de CPP anterior și are la bazp dreptul inculpatului de a participa la judecată. Prezența inculpatului la judecată nu poate avea la bază o obligație, ci trebuie să aiba un drept. Prevedere inspirata din sistemul de drept anglo-saxon. Inculpatul are aceleași drepturi ca și procurorul, ridică excepții, formulează cereri și pune concluzii în fața instanței penale.

În ceea ce privește participarea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabilecivilmente, ea este asigurată în aceleași condiții cu inculpatul. Persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, pot fi asistate sau reprezentate de avocat. De asemenea, ele pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii în fața instanței penale.

Vă spuneam că regulile comune privesc doar pregătirea ședinței dejudecată și ședința de judecată, nu și soluționarea cauzei penale.

Regulile privind pregătirea ședinței de judecată

Pregătirea ședintei de judecată este în sarcina președintelui completului de judecată care are obligația de a lua toate măsurile necesare în vederea pregătirii ședinței de judecată. În acest scop, dosarul repartizat aleatoriu unui complet de judecată este preluat imediat după repartizare de președintele completului de judecată care are îndatorirea de a lua toate măsurile necesare în vederea pregătirii ședinței. Aceste măsuri privesc citarea la judecată. Astfel președintele completului de judecată verifică dacă citarea s-a făcut conform prevederilor legale. Dacă constată cănu a fost respectată procedura citării, are obligația de face citarea conform prevederilor legale. Citarea în vederea judecății este esențială, altfel judecata nu poate să aibă loc decât dacă părțile și persoana vătămată sunt legal citate, adică cu respectarea procedurii de citare studiată în cadrul părții generale, la fel ca în CPP anterior.

Prezența persoanei vătămate sau a părțiiîn fața instanței, precum și prezența avocatului ales a acestora ori a avocatului din oficiu dacă acesta a luat legatura cu persoana sau cu partea lipsă acoperă orice viciu al procedurii de citare. CPP actual reia și prevederile CPP anterior referitoare la modalitatea în care persoana și părțile primesc termen în cunoștință. Astfel se prevede în mod expres că nu se mai citează. Primind termen în cunostință, persoana vătămată

62

și părțile prezente la termenul de judecată ori dacă este prezent avocatul ales, nu și cel din oficiu la termenul de judecată, sau dacă există dovada că persoana vătămată sau partea citată a primit citația ori citația a fost primită de reprezenatantul acesteia, de avocatul sau de persoana care potrivit legii poate primi citația conform dispozițiilor legale din partea generală, analizate, iar în cazul PJ de către reprezentantul legal al acestei.

Totodată CPP actual preia și prevederile din VCPP referitoare la posibilitatea preschimbării termenului de judecată. Preschimbarea poate privi fie primul termen de judecată, fie termenul ulterior. Ea este dată în competența completului de judecată căruia i s-a repartizat cauza în mod aleatoriu, fiind necesar să se asigure continuitatea completului de judecată, ea este posibilă din oficiu sau la cererea procurorului și a părților, fie în situația în care se constată că la termenul stabilit pentru judecată nu se poate realiza judecata din motive obiective, fie în vederea asigurării respectării principiului celerității procesului penal. Preschimbarea termenului poate fi dispusă prin rezoluție în camera de consiliu, fără citarea părților urmând ca ulterior persoana vătămată și părțile să fie încunoștințate cu privire la termenul stabilit.

!!Ca element de nouatate față de VCPP se observă că în ceea ce privește citarea inculpatului la judecată nu există o prevedere specială. În cazul în care inculpatul este o persoană juridică, președintele completului de judecată ia măsuri pentru desemnarea unui reprezenatnt al acestuia din cadrul practicienilor în insolvență, dacă acesta nu are un reprezentant legal, nu și-a desemnat un reprezentant în situația în care are calitate de inculpat și reprezentantul legal al persoanei juridice. Totodată, președintele completului de judecată ia măsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu în cazurile prevăzute de art.90 CPP, asigurarea asistenței obligatorii, dacă inculpatul nu are avocat ales.

Dacă inculpatul se află în stare de deținere, președintele completului de judecată ia măsuri pentru asigurarea contactului acestuia cu avocatul său ales, sau din oficiu. Președintele completului de judecată ia măsuri, de asemenea, ca apărarea să fie efectivă, asigurând accesul avocatului inculpatului, a persoanei vătămate și a celorlalte părți la toate actele dosarului.

Președintele completului de judecată se ocupă și de asigurarea întocmirii listei de cauze penale care sunt programate pentru termenul de judecată și de afișare a acesteia la instanță cu cel puțin 24h inainte de termenul de judecată.

Acestea sunt măsurile pregătitoare.

Ședința de judecată

- este deschisă de președintele completului de judecată care conduce ședința de judecată și care în această calitate de conducător are datoria de a dispune cu privire la toate cererile care i se adresează de către procuror, persoana vătămată și părți, cu excepția celor care sunt de competența completului de judecată. De asemna, președintele completului de judecată are puterea de a respinge întrebările puse de procuror, de părți, de avocatul acestora, care sunt neconcludente și inutile, după consultarea celorlalți membri ai completului. Președintele are atribuții cu privire la asigurarea ordinii și a solemnității ședinței de judecată.

63

Astfel în situația în care constată că vreuna din părți sau persoana vătămată, precum și orice persoană prezentă la ședința de judecată are manifestări prin care tulbură ordinea, disciplina și solemnitatea ședinței de judecata sau perturba activitatea din cadrul ședinței dejudecată, președintele completului îi atrage atenția să respecte regulile, iar dacă aceste manifestari se repetă, președintele completului poate dispune sancționarea acesteia și îndepărtarea ei din sala în care are loc ședința. În cazul părților și a persoanei vătămate, președintele dispune chemarea acestora în sala de ședință înainte de terminarea ședinței aducându-le la cunoștință actele efectuate în lipsa acestora.

La fel procedează și în cazul unor manifestări care tulbura ordinea și solemnitatea în cazul pronuntării hotărârii care are loc în ședință publică, de către președinte asistat de grefier.

De asemenea, președintele completului are atribuția de strigare a cauzei în ordinea de pe listă și de a dispune să se facă apelul părților și a persoanei vătămate chemate la instanță. Cu această ocazie președintele completului de judecată este cel care verifică persoanele prezente și verifică în cazul persoanelor care lipsesc de la judecată dacă au fost respectate dispozițiile legale referitoare la citare. În situația în care instanța constată că lipsesc părțile sau persoana vătămată, dacă este îndeplinită procedura de citare, va putea dispune continuarea judecății, iar în caz contrar amânarea judecății și fixarea unui nou termen de judecată. La fel procedează și în cazul martorilor, experților și interpreților chemați la instanță. În privința constatării infracțiunilor de audiență, această atribuție revine la fel ca în VCPP președintelui completului de judecată care atunci când se comite o infracțiune în cursul ședinței de judecată, o constată, il identifică pe făptuitor și trimite cauza și printr-o încheiere sesizează procurorul în vederea declanșării UP.

Art. 360 alin.2 CPP prevede spre deosebire de CPP anterior că, dacă procurorul este prezent la ședința de judecată, atunci procuroul este cel care printr-o declaratie orală dispune ÎUP și dacă este cazul și PÎMAP, putând dispune totodată și reținerea suspectului. Această prevedere este deficitară. Mai întâi pentru că formularea nu este corespunzătoare. Se prevede situația în care procurorul participă la ședința de judecata, ori prezența acestuia este obligatorie. Cum are loc reținerea?Prin declarație orală?:)) Si de ce doar a suspectului dacă declarația este și de PÎMAP? De ce nu poate să rețină și pe inculpat? (Student: poate. Mateuț: defapt am evitat eu. Ar fi trebuit să se facă o trimitere expresăla procedura reținerii suspectului sau inculpatului prevăzută în partea generală. Prevederea este extrem de deficitară din acest punct de vedere deoarece PÎMAP nu este posibilă decât în situația în care ar exista probe din care să rezulte că inculpatul a săvârșit o infracțiune(de aceea am făcut trimitere doar la reținerea suspectului!!!), ceea ce înseamnă că este necesară mai întâi o UP față de suspect și apoi dacă din probele obținute rezultaă o presupunere rezonabilă că suspectul a săvârșit o infracțiune doar atunci poate fi PÎMAP ori într-o asemenea situație este greu de acceptat că AP poate fi pusă în mișcare direct de procuror fără să se efectueze vreun act de UP.

Curs 9

PS: PCJ = președintele completului de judecată.

64

Vreau să vă mai spun că potrivit art. 356 NCPP se prevede în mod expres căamânarea cauzei în vederea angajării unui apărător de către persoana vătămată sau oricare din parți (inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) poate fi obținută doar o singură dată. În principiu doar la primul termen de judecată se poate obține amânarea pentru acest motiv. În situația în care persoana vătămată sau oricare din parți (inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) are avocat ales, dacă ulterior nu se poate asigura asistența juridică de către avocatul ales acesteia i se mai poate acorda un termen în vederea angajării unui alt avocat. Totodată se prevede că atunci când se solicită amânarea cauzei în vederea angajării unui avocat, pentru pregătirea efectivă a apărării, se va ține seama de necesitatea respectării principiului duratei rezonabile a procesului penal.

Suspendarea judecății

În ceea ce privește suspendarea judecății care este la fel, o regulă comună, ea poate fi dispusă în toate cazurile pentru motiv de boală gravă a inculpatului constatată printr-o expertiză medico-legală din care trebuie să rezulte imposibilitatea acestuia de a participa la judecată datorită bolii de care acesta suferă. În situația în care într-o cauză penală există mai mulți inculpați suspendarea judecății poate privi întreaga cauză numai în situația în care nu este posibilă disjungerea cauzei și continuarea judecății față de ceilalți inculpați.

În afara acestui motiv, suspendarea judecății mai este posibilă,la fel ca în cazul UP, și atunci când a fost declanșată o procedură de mediere. În această situație suspendarea se dispune pe perioada parcurgerii procedurii de mediere și durează până la închiderea acesteia, dar nu mai mult de trei luni, potrivit art. 70 din Legea 122/2006 privind medierea.

!!În toate cazurile suspendarea judecății se dispune de instanța penală prin încheiere. Încheierea de suspendare este supusă căii de atac a contestației în termen de24 de h care curge de la pronunțare sau comunicare, după caz:de la pronunțare pentru persoana vătămată și părțile prezente și de la comunicare pentru persoana vătămată și părțile care au lipsit de la pronunțare.În situația în care se declară contestația împotriva încheierii de suspendare instanța este obligată să înainteze dosarul instanței superioare în termen de cel mult 48 h. Judecata se realizează de către instanța superioară în termen de cel mult 3 zile.

O procedură similară este prevăzută și pentru situația suspendării în caz de extrădare activă, care este reglementată,la fel ca în CPP anterior, în art.368 NCPP. Este vorba despre situația în care s-a solicitat extrădarea inculpatului. În acest caz suspendarea poate fi dispusă până în momentul în care se comunică hotărârea statului solicitat asupra cererii de extrădare. La fel ca în situația precedentă în caz de consorțium procesual, de existență a unor coinculpați în cauză, suspendarea operează asupra întregii cauze doar atunci când se constată că nu este posibilă disjungerea și continuarea judecății față de ceilalți inculpați. La fel, încheierea de suspendare este supusă contestației în termen de 24 de h instanța având obligația să înainteze dosarul în termen de 48 de ore, iar judecata la instanța superioară se realizează într-un termen de maxim 3 zile.

Observație din sală: la alin. (4) scrie 5 zile, contestația se judecă într-un termen de 5 zile.

65

Aici in alin. (4) al art. 368 NCPP există două dispoziții potrivnice care nu pot conduce la o interpretare unitară, de aceea nu am reținut această prevedere. Această prevedere în care se arată că contestația se judecă în termen de 5 zile de la primirea dosarului fără participarea procurorului și a părților este în contradicție cu alin. (3) în care se arată că contestația se judecă în ședință publică cu participarea procurorului și cu citarea persoanei vătămate și a părților (nu bate cu codul, după mine se referă la alin. 4 din același art. 368). Două dispoziții care sunt potrivnice și care nu se pot concilia și intră în contradicție și cu prevederea din art.367 alin.(5) NCPP în care se prevede un termen de 3 zile.

De aceea eu cred că aici ne găsim,la fel,într-o situație de contrarietate între dispozițiile legale pentru care nu există o explicație rațională. Eu trebuie să vă dau linia de aplicare generală nu care să ducă la aplicarea unor texte care sunt contradictorii ci care să ducă la aplicarea coerentă și eficientă a acestor prevederi. Eu cred că termenul nu poate fi diferit, nu există nici o rațiune ca termenul de soluționare să fie diferit, termenul de 3zile este un termen general de soluționare a contestației și pe de altă parte este o dispoziție care se contrazice cu cea de dinainte. Și atunci, pentru că ambele sunt dispoziții legale în vigoare fiecare poate să aplice după bunul plac oricare din aceste dispoziții și să își susțină un punct de vedere legal, întemeiat pe o dispoziție legală.

Care prevedere se aplică? Una spune că judecata se realizează în ședință publică cu participarea procurorului, a persoanei vătămate și a celorlalte părți, iar cealaltă spune că judecata se realizează în camera de consiliu fără procuror, fără persoana vătămată și fără părți.Care se aplică? Nu am la îndemână nici un mijloc de interpretare și atunci singura concluzie este că trebuie modificat codul, trebuie suprimată una din cele doua dispoziții pentru că suspendarea este o institutie unitară care nu poate fi reglementată diferit în raport de cazul de suspendare. Procedura nu se poate îndepărta de cea care este prevăzută în textul anterior, în art.367 NCPP.Procedura trebuie să fie unitară, trebuie să fie aceeași, de aceea eu cred că judecata trebuie să se realizeze în 3 zile în ședință publică cu participarea procurorului pentru că este aplicabil principiul publicității.

Art. 369 NCPP reglementeazănotele privind desfășurarea ședinței de judecată.Această reglementare este reluată din CPP anterior. Grefierul de ședință care face parte din personalul auxiliar al instanței de judecată, care este nelipsit, care nu poate lipsi de la o ședință de judecată, care face parte din constituirea instanței, are obligația ca pe tot parcursul ședinței de judecată să întocmeascănote privind desfășurarea ședinței de judecată în care consemnează toate activitățile din cadrul ședinței de judecată, de la primul moment până la ultimul moment. Ele se consemnează în note scrise, în așa numitul caiet al grefierului. Notele scrise pot fi solicitate de procuror, de persoana vătămată și de părți în vederea examinării acestora. Procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere PCJsă vizeze aceste note de ședință.

� Care este semnificația vizării acestor note?

Ea are semnificația autenticității acestor note. Viza PCJ conferă autenticitate notelor, aceasta înseamnă că ele nu mai pot fi schimbate dupa ce au viza PCJ. De asemenea se dă

66

posibilitatea procurorului, persoanei vătămate, părților și inclusiv instanței din oficiu să verifice conformitatea acestor note cu realitatea activităților desfășurate.

� Cum se face această verificare?

Această verificare se realizeazăpe baza înregistrărilor audio, pentru că potrivit art.369 alin. (1)ședința de judecată este înregistrată prin mijloace tehnice audio în toate cazurile.La sfârșitul ședinței de judecată, la cerere, persoana vătămată și părțile primesc o copie după notele grefierului. Ce înseamnă primesc? Înseamnă că dacă persoana vătămată și părțile cer o copie a notelor ședinței de judecatăPCJ nu are simpla facultate de a acorda aceste copiii solicitate ci este obligat să admită cererea formulată. La termenul următor aceste note ale grefierului pot fi contestate de persoana vătămată și de părți. Contestarea se poate face pe baza înregistrărilor ședinței de judecată.

� De ce sunt importante aceste note?

Pentru că reflectă realitatea și conținutul tuturor activităților care se realizează în cadrul unei ședințe de judecată. Pe baza notelor grefierului poate fi întocmită și încheierea de ședință în care se consemnează întreaga desfășurare a ședinței de judecată.

Încheierea de ședință

Nu este reglementată într-un text distinct, ea este reglementată în alin. (4) al art. 370 NCPP în care se prevede în mod expres că încheierea în care se consemnează activitățile desfășurate în cursul ședinței de judecată, întreaga desfășurare a ședinței de judecată, trebuie să aibă conținutul care este prevăzut de lege.

Includerea încheierii de ședință printre hotărârile judecătorești în art.370 alin. (4), după parerea lui Mateuț, nu poate avea semnificația schimbării naturii juridice a unei asemenea încheieri. O asemenea încheiere după părerea mea nu poate fi hotărâre judecătorească. Astfel cum ea este însă reglementată în NCPP, ea creează impresia că este hotărâre judecătorească pentru că este reglementată într-un text care privește felurile hotărârilor judecătorești. De asemenea se folosește termenul de încheiere nu de încheiere de ședință care ar putea fi ușor confundată cu o încheiere în sens de hotărâre judecătorească. Părerea lui Mateuț este cănu este hotărâre judecătorească.Este o mare eroare pe care o face acest cod, nu este o hotărâre judecătorească, încheierea de ședință este un act prin care se consemneazădoar activitățile desfășurate în cadrul unei ședințe, se consemnează desfășurarea unei ședințe. Nu este o hotărâre judecătorească, ea are natura juridică a unui PV. Ea poate avea și o natură mixta, de proces verbal și de hotărâre, doar atunci când la termenul de judecată la care are loc ședința se dispun măsuri de instanță. Dacă nu se dipun măsuri ea este un simplu PV. Dacă se dispun măsuri ea are o natură mixtă.O asemenea încheiere conține urmatoarele mentiuni:

67

- ziua, luna, anul, denumirea instanței; - numele și prenumele judecătorilor care compun completul de judecată, a

procurorului care participă la ședința de judecată, a grefierului de ședință; - numele și prenumele persoanei vătămate și a părților care sunt prezente la

termenul de judecată, a celor care sunt lipsa și a mențiunii dacă au fost respectate dispozițiile legale referitoare la citare;

- fapta pentru care inculpatul este trimis în judecată și încadrarea juridică a acesteia; - mijloacele de probă care au fost supuse unei dezbateri contradictorii; - dacă este cazul, cererile care au fost formulate pentru că este posibil să fie

formulate de către procuror, persoana vătămată, părți și dispoziția dată de instanță cu privire la acestea, rezolvarea dată;

- măsurile dispuse de instanță la termenul de judecată;

Încheierea, care este o închiere de ședințănu se întocmește de judecător, dePCJ ci se întocmește de grefier, de aceea ea nu poate fi o hotărâre, ea este de regula PV. Poate avea și caracter de hotărâre când se dispun măsuri la termenul de judecată.Ea mai conține de asemenea și termenul următor fixat pentru judecarea cauzei. De regulă prin încheierea de ședință se dispune și amânarea cauzei.Încheierea de ședință se întocmește de grefier după terminarea ședinței de judecată într-un termen de cel mult 72 de h și se semnează de PCJ și de grefier.

Ea este importantă pentru că în încheierea de ședințăse mai menționează și dacă ședința de judecată este publică sau nu. Închierea de ședință, după parerea lui Mateuț, este dovada publicității ședinței de judecată, a compunerii instanței, a constituirii instanței și a respectării principiilor oralității, nemijlocirii și contradictorialității conform prevederilor legale. De aceea ea este esențială, ea nu poate lipsi, ea trebuie să se afle la dosarul cauzei. Dacă lipsește încheierea înseamnă că nu s-au respectat dispozițiile legale referitoare la compunere, la participarea procurorului, la publicitatea instanței de judecată care se sancționează cu nulitatea absolută conform art.281 NCPP.

� Intrebare sala: dacă se dispune amânarea cauzei încheierea este și PV și hotărâre?

Este exagerat pentru că termenul este stabilit de completul de judecată, nu este rezultatul unei hotărâri. Se poate spune doar în sens larg că amânarea cauzei și fixarea unui nou termen este rezultatul unei hotărâri pentru că are la bază dispoziția dată de instanță la fiecare termen și atunci se poate spune de fiecare dată că încheierea de ședință are un caracter mixt, în sensul că este o hotărâre prin amânarea pe care o dispune de regulă la fiecare termen. O hotărâre presupune ca instanța să ia o măsură, nu o simplă dispoziție, sau să soluționeze o cerere sau o excepție.

Hotărârile sunt de 3 feluri, la fel ca în vechea reglementare:

1. SENTINȚELE = sunt hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei.Sunt cele care sunt date de prima instanță prin care se rezolvă fondul cauzei, prin care se rezolvă acțiunea penală și acțiunea civilă. De asemenea mai sunt sentințe și alte hotărâri în situațiile prevăzute expres de lege, de ex: hotărârea de respingere în

68

principiu a cererii de revizuire este sentință penală, contestația la executare este sentință penală.

2. DECIZIILE = se dau în soluționarea apelului, a recursului în casație și a recursului în interesul legii și în alte cazuri prevăzute expres de lege,ca de ex: în procedura de revizuire; în procedura de soluționare a contestației în anulare atunci când soluționarea contestației este de competența instanței de apel; hotărârea prin care se soluționează contestația, care este cale de atac ordinară; este o decizie atunci când ea se dă în materia executării hotărârilor penale.

3. ÎNCHEIERILE = se dau în toate celelalte cazuri. Cel mai frecvent se pronunță încheieri în materia măsurilor preventive.

Cu aceasta am finalizat regulile comune privind judecata, urmează judecata în primă instanță. Aceste reguli sunt aplicabile oricărui grad de jurisdicție, oricărei etape a judecății și oricărui stadiu procesual care face parte din judecată.

JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANȚĂ (I instanță)

Este cea mai importantă judecată. Este singura judecată obligatorie. Toate celelalte sunt facultative.

Judecata în I instanță are obiectul definit de art. 371 NCPP care nu este diferit de cel din codul anterior și anume ea este limitată la fapta și la persoana arătate în actul de sesizare a instanșei, fapta și persoana pentru care a fost sesizată instanța. Este vorba de sesizarea instanței prin rechizitoriu și într-un singur caz, în cazul prevăzut la alin. (7) pct.2 lit. c) de la art. 341plângerea persoanei vătămate adresată judecătorului de cameră preliminară când judecătorul de cameră preliminară admite plângerea și trimite cauza spre judecare când apreciază că probele administrate în cursul UP sunt legale și suficiente pentru trimiterea în judecată.

!!!!! Spre deosebire de codul anterior, NCPP nu mai prevede nicio excepție de la cele două limite ale obiectului judecății în I instanță. Astfel nu mai este reglementată instituția extinderii obiectului judecății pentru acte materiale noi sau pentru fapte sau persoane noi.

� Care este rațiunea eliminării instituției extinderii obiectului judecății?

!! Rațiunea: s-a intenționat ca la baza trimiterii în judecată a unei persoane, a unui inculpat,să stea acte de UP. Trimiterea în judecată să fie precedată întotdeauna de acte de UP. În codul anterior era posibilă extinderea obiectului judecății în cursul judecății ceea ce făcea ca inculpatul să fie judecat și pentru fapte pentru care nu a fost efectuatăUP sau să se extindă obiectul judecății în privința unor persoane care nu au avut calitatea de suspect sau inculpat și în privința cărora nu s-a efectuat nici un act de UP. În lumina NCPP nu este posibilă extinderea obiectului judecății. Nu există nici o derogare de la obligativitatea UP. UP este obligatorie în toate cazurile.

69

Toate regulile comune sunt aplicabile și judecății în I instanță motiv pentru care analiza judecății în I instanță o vom rezuma doar la particularitățile judecății în I instanță în raport cu celelalte etape ale judecății.

Particularitățiile judecății în Iinstanță se limitează la regulile care privesc ședința de judecată.

Toate măsurile pregătitoare prezentate anterior sunt aplicabile pe deplin și în cazul judecății in I instanță. Nu există particularități în privința măsurilor pregătitoare. De asemenea, repartizarea aleatorie a cauzei penale și fixarea termenului de judecată nu mai reprezintă o particularitate. Repartizarea aleatorie nu mai este atributul I instanțe ci este atributul unui judecător desemnat cu repartizarea aleatorie și se realizează nu în faza de judecată ci anterior,în procedura de CP.

Sedința de judecată în I instanță are următoarea structură:

1. Verificări prealabile; 2. Cercetarea judecătoarească; 3. Dezbaterile judiciare.

1. Verificările prealabile:

Sunt de doua feluri: verificarile privind pe inculpat si masurile premergatoare privind pe martor, expert sau interpret.

A. Verificările privind pe inculpat:

Verificările privind pe inculpat sunt reglementate în art. 372 NCPP în care se arată căPCJverifică identitatea inculpatului prezent la ședința de judecată. Dacă este absent verifică dacă s-au respectat dispozițiile legale referitoare la citare. Dacă inculpatul este absent și nu este legal citat se va dispune amânarea cauzei. Dacă este legal citat judecata se poate realiza și în absența sa. De asemenea se poate realiza în absența inculpatului în toate situațiile în care acesta poate lipsi de la judecată.

� Ce se întâmplă în situația în care inculpatul este o persoană juridică?

În această situație se verifică dacă aceasta are reprezentant desemnat în situația în care la rândul său este trimis în judecată și reprezentantul legal. În caz contrar verifică dacă persoana care se prezintă în instanță în calitate de reprezentant legal sau convențional al persoanei juridice îndeplinește calitatea de reprezentant, cu alte cuvinte se verifică identitatea și calitatea reprezentantului inculpatului persoană juridică. De asemenea în privința persoanei juridice verificarea privește denumirea acesteia, sediul sau sediile secundare dacă este cazul, codul unic de înregistrare, adică toate datele de identificare ale persoanei juridice.

B. Măsurile premergătoare privind pe martor, expert și interpret:

Acestea sunt reglementate în art. 373 NCPP.

� În ce constau aceste măsuri?

70

După verificarea identității martorului, expertului, interpretului în cazul martorului la fel ca în reglementarea anterioarăPCJva solicita martorului să părăseasca sala de judecată atrăgându-i atenția că nu se poate îndepărta fără încuviințarea instanței.

� Care este rațiunea acestei măsuri?

Rațiunea este aceea de a se evita influențarea martorului de la conținutul procedurilor care se desfășoară în cadrul ședinței de judecată, pentru asigurarea obiectivității declarației pe care acesta urmează să o dea în fața instanței în calitate de martor.

În ceea ce privește expertul legea prevede căexpertul poate să rămână în sala de judecată în care are loc ședința de judecată. De ce? Pentru că expertul și-a exprimat deja opinia în cadrul raportului de expertiză care se depune în scris și care se află la dosarul cauzei.

Deși nu există o prevedere expresă în privința interpretului, după părerea lui Mateuț, această prevedere referitoare la expert îi este aplicabilă și interpretuluiîn sensul că și interpretul atunci când este chemat de instanță pentru a fi audiat poate să rămână în sala în care are loc ședința de judecată.

Tot ca o verificare prealabilăart. 374 NCPPprevede o procedură de aducere la cunoștiință a învinuirii și de lămuriri și cereri.

Această procedură debutează cu citirea actului de sesizare a instanței care este, după caz rechizitoriul sau încheierea prin care s-a dispus începerea judecății. În realitate este vorba de plângerea persoanei vătămate, după părerea lui Mateuț, pentru că încheierea prin care s-a dispus începerea judecății nu poate fi act de sesizare, este un act de investire a instanței de către JCP. Aceasta se citește fie în întregime de către grefier prin dispoziția PCJ, fie se face o prezentare succintă a actului de sesizare.

� Care este semnificația citirii sau prezentării succinte a actului de sesizare la primul termen de judecată cu procedura de citare îndeplinită?

Aceasta are semnificația aducerii la cunoștiință în mod oficial a învinuirii inculpatului de către I instanță. Prin această prevedere NCPP se îndepărtează de codul anterior care prevedea că citirea actului de sesizare a instanței este primul act de cercetare judecătorească. În viziunea actualului cod citirea actului de sesizare sau prezentarea succintă a acestuia, după caz,nu este act de cercetare judecătorească ci reprezintă un act prealabil, anterior cercetării judecătorești. Aceasta este o noutate a reglementării.

În continuare PCJ are obligația de a îi explica inculpatului învinuirea ce i se aduce prin acest act de sesizare, fapta materială și încadrarea juridicădată faptei. În continuare PCJ are obligația de a îi comunica inculpatului conform art. 374 alin. (2) NCPPdrepturile pe care le are:

- dreptul de a nu face nici o declarație atrăgându-i atenția că dacă face o declarațieaceasta va putea fi folosită în proces împotriva lui;

71

- dreptul de pune întrebări coinculpaților, persoanei vătămate și celorlalte părți; - dreptul de a da explicații atunci când consideră necesar în tot cursul judecății,

adică de a se apăra;

În continuare se prevede obligația PCJ de a informa persoana vătămată și părțile cu privire la probele administrate în cursul UP care au fost excluse în procedura de CP. O asemenea prevedere se explică prin aceea că persoana vătămată și celelalte părți,cu excepția inculaptului, nu participă deloc la procedura de CP. TotodatăPCJ are obligația de a-i atrage atenția persoanei vătămate că are posibilitatea de a se constitui parte civilăpână la începerea cercetării judecătorești.

TotodatăPCJ mai are obligația de a-i comunica inculpatului și dreptul pe care îl are acesta de a solicita să fie judecat pe baza probelor administrate în cursul UP cu condiția de a recunoaște în totalitate faptele care sunt descrise în actul de sesizare a instanței cu excepția acțiunii penale care vizează infrațiuni pentru care legea penală prevede pedeapsa detențiunii pe viață, adică dreptul de a recurge la procedura prescurtată, simplificată de judecată în caz de recunoaștere a învinuirii în termenii NCPP.

În continuare PCJ întreabă procurorul, persoana vătămată și părțile dacă solicită administrarea de probe în fața instanței. Este vorba despre două categorii de probe: probe administrate în cursul UP cu privire la care se poate solicita readministrarea și probe noi.

!!În privința probelor administrate în cursul UP, în principiu, ca o consecință a principiului nemijlocirii și a principiului contradictorialității existăobligativitatea readministrării tuturor probelor administrate în cursul UP,toate probele administrate în cursul UP trebuie readministrate în mod direct de instanța de fond altfel ele nu pot servi aflării adevărului și justei soluționări a cauzei penale.

Cu toate acestea,NCPP prevede totuși o atenuare a acestei obligații în sensul că întreabă în mod expres persoana vătămată și părțile dacă contestă probele administrate în cursul UP. Dacă nu contestă toate probele administrate în cursul UP readministrarea trebuie dispusă în mod obligatoriu doar cu privire la probele care sunt contestate urmând ca cele necontestate să nu mai fie readministrate.

!!Cu toate acestea instanța penală poate, din oficiu, să readministreze și probele care au fost administrate în cursul UP și care nu sunt constestate de părți. În toate cazurile însă probele administrate în cursul UP trebuie supuse unei dezbateri contradictorii. După părerea lui Mateuțaceastă prevedere riscă să devină neconstituțională; Mateuț: cred că toate probele administrate în cursul UP trebuie readministrate altfel ele nu pot folosi stabilirii adevărului și justei soluționări a cauzei penale.

!!Totodată se mai prevede căinstanța penală, din oficiu, poate administra orice altă probă pe care o consideră necesară pentru aflarea adevarului și justa soluționare a cauzei penale. După părerea lui Mateuț această prevedere reprezintă o consacrare expresă a rolului activ al instanței penale ceea ce intră în contradicție flagrantă cu art. 349 alin. (1)

72

NCPPcare, formal, exclude rolul activ al instanței penale. Totuși instanța penală are rol activ.

În cazul în care se solicită probe de către persoana vătămată sau de către părți, părerea lui Mateuț este că este vorba despre probe noi,altele decât cele administrate în cursul UP. Este necesar să fie indicate faptele și împrejurările de fapt a căror probare se solicită, mijloacele de probă prin care urmează să fie stabilite, locul unde acestea se află, iar în cazul martorilor și experților identitatea și adresa acestora.

În art. 375 NCPP este reglementată procedura în caz de recunoaștere a învinuirii de către inculpat, care reia în linii generale reglementarea anterioară cu deosebirea că se folosește o altă formulă, în loc de recunoașterea vinovăției se folosește denumirea de recunoaștere a învinuirii pentru a acoperi toate elementele de fapt, atât cele obiective cât și cele subiective.

Tot în acest stadiu al ședinței, stadiu preliminar care precede cercetarea, inculpatul poate să ceară instanței de fond să fie judecat doar pe baza probelor administrate în cursul UP conform art. 375 alin. (1) NCPP. În această situație, instanța penală are obligația de a-l asculta pe inculpat, ascultarea inculpatului este obligatorie. De ce este obligatorie? Este obligatorie pentru că instanța trebuie să verifice dacă inculpatul recunoaște în totalitate faptele, dacă nu recunoaște faptele în totalitate nu poate fi admisă o asemenea cerere.

Instanța dispune în acest caz doar după ascultarea inculpatului și după obținerea concluziilor procurorului, a persoanei vătămate și a celorlalte părți, respectiv a părții civile și a părții responsabile civilmente. Instanța verifică condițiile, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv dacă nu este o acțiune penală care prevede pedeapsa detențiunii pe viață, dacă inculpatul cunoaște în totalitate faptele consemnate în actul de sesizare, dacă instanța apreciază că probele administrate în cursul UP sunt suficiente pentru aflarea adevărului și pentru soluționarea justă a cauzei penale, pentru că instanța trebuie să aprecieze dacă faptele sunt conforme cu adevărul și dacă va soluționa cauza penală în mod just, va da o soluție pe baza probelor administrate în cursul UP, admite cerere.

Dacă instanța admite cererea, întreabă persoana vătămată, părțile și inclusiv inculpatul dacă solicită proba cu înscrisuri fiind singura probă care poate fi în principiu administrată în caz de recunoaștere a învinuirii. În situația în care se solicităproba cu înscrisuri instanța poate proceda la administrarea acesteia. În situația în care apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile legale sau dacă apreciază că probele administrate în cursul UP nu sunt suficiente pentru ca instanța să dea o soluție justă cauzei respinge cererea și va continua judecata după procedura comună.

Al doilea stadiu procesual, primul stadiu este cel al verificărilor prealabile, un stadiu preliminar cercetării judecătorești, stadiul al doilea este cel al cercetării judecătorești.

2. Cercetarea judecătorească:

73

Cercetarea judecătorească în cadrul judecății în I instanță este fundamentală, ea are ca obiectiv stabilirea completă a adevărului, ea este esențială pentru justa soluționare a cauzei penale. Cercetarea judecătorească nu poate lipsi la I instanță. Ea constă în administrarea probelor în mod nemijlocit de I instanță, readministrarea probelor din cursul UP cu excepția celor care sunt necontestate de persoana vătămată și de părți și administrarea de probe noi, inclusiv din oficiu de către instanța penală. Practic cercetarea judecătorească este asemănătoare cu cercetarea penală din cadrul UP pentru că ea constă în esență în administrarea de probe de aceea legea prevede și o ordine a cercetării judecătorești.

� Când are loc cercetarea judecătorească în fața I instanțe? Care este momentul?

Cercetarea judecătorească are loc când cauza penală se află în stare de judecată.

� Când se poate considera că este în stare de judecată cauza penală, pentru că legea nu prevede?

Când persoana vătămată și părțile sunt prezente, sau, chiar dacă sunt absente, se constată că persoana vătămată și părțile sunt legal citate cu excepția cazului în care se constată existența unui impediment procesual pentru continuarea procesului, de ex: se încuviințează o cerere de amânare pentru pregătirea apărării, chiar dacă este îndeplinită procedura, chiar dacă părțile sunt prezente, inclusiv persoana vătămată, în acest caz nu poate continua judecata și cauza nu se află în stare de judecată.

Acest moment se apreciază de instanță de la caz la caz, în raport de circumstanțele concrete ale cauzei. Legea prevede o ordine a cercetării judecătorești. Cercetarea judecătorească începe cu ascultarea incupatului, continuă cu ascultarea persoanei vătămate și a celorlalte părți, respectiv a părții civile și a părții responsabile civilmente. De asemenea continuă cu ascultarea martorului, expertului, interpretului, prezentarea mijloacelor materiale de probă și administrarea tuturor celorlalte mijloace de probă care sunt încuviințate de instanță. Totodată în tot cursul cercetării judecătorești instanța penală poate stabili din oficiu administrarea probelor care sunt necesare pentru soluționarea justă a cauzei penale.

Ordinea cercetării judecătorești însă nu este imperativă, la fel era și în VCPP, ea se poate schimba. Noutatea este că schimbarea ordinii cercetării judecătorești în NCPP nu mai este condiționată de ascultarea prealabilă a inculpatului, ea se poate schimba oricând dacă instanța apreciază că este necesar pentru stabilirea completă a adevărului și pentru soluționarea justă a cauzei penale. În situația judecății în cazul recunoașterii învinuirii, spre deosebire de VCPP, poate exista o cercetare judecătorească limitată, în principiu dacă se admite proba cu înscrisuri cerută de persoana vătămată și părți, instanța poate administra proba cu înscrisuri la termenul la care s-a solicitat sau la termenul următor. Legea prevede că se poate acorda un singur termen pentru administrarea probei cu înscrisuri.

Totodată instanța penală poate dispune și schimbarea încadrării juridice în cazul procedurii în caz de recunoaștere a învinuirii. În acest caz trebuie respectată și procedura în caz de schimbare a încadrării juridice. Dacă noua încadrare juridică privește o infracțiune

74

pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate în mod obligatoriu este chemată persoana vătătmată și întrebată dacă formulează plângere prealabilă.

În toate cazurile în care se solicită schimbarea încadrării juridice în procedura în caz de recunoaștere a învinuirii inculpatului i se acordă dreptul de a cere lăsarea cauzei la urmă nu și amânarea cauzei. Dacă în vederea stabilirii încadrării juridice, sau, prevede legea, după stabilirea noii încadrări juridice instanța apreciază că este necesară administrarea de probe, altele decât înscrisuri, atunci va dispune administrarea probelor în condițiile prevăzute de alin. (5-10) art. 374 NCPP, adică în condițiile comune. Mateuț: într-o asemenea situație, după părerea mea, nu ne mai găsim într-o situație specială, este impropriu să se considere că într-o asemenea situație ne regăsim în situația procedurii în caz de recunoaștere a vinovăției pentru că nu mai este o procedură simplificată, este vorba despre procedura comună. Practic, într-o asemenea situație se trece de la procedura specială la procedura comună pentru că nu mai este suprimată cercetarea. Acesta este rolul procedurii prescurtate, suprimarea cercetării judecătorești. În acest caz inculpatul face declarație de recunoaștere în totalitate a faptelor din actul de sesizare a instanței nu dezinteresat. Să nu credeți că el este dezinteresat. El face această declarație de recunoaștere în scopul satisfacerii unui interes propriu, personal, acela de a obține reducerea de pedeapsă care este prevăzută în NCPP în art. 396, alin. (10), respectiv o treime în cazul pedepsei închisorii și o pătrime în cazul pedepsei amenzii. Recunoașterea este interesată.

Primul act de cercetare judecătorească în NCPP este audierea inculpatului. Audierea inculpatului se realizează după regulile pe care le știm, comune, generale, la care se adaugă cele particulare. Astfel inculpatul este lăsat mai întâi să relateze liber tot ceea ce știe în legătură cu învinuirea care i se aduce. Este lăsat să povestească, inculpatul povestește. După ce termină se trece la etapa următoare, aceea de întrebări. În privința întrebărilor legea prevede o ordine a întrebărilor. Astfel mai întâi pune întrebări acuzatorul care este procurorul care participă la ședința de judecată, apoi persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, ceilalți inculpați și la urmă avocatul inculpatului care este audiat.

Totodată poate pune întrebări și PCJ precum și ceilalți membri ai completului de judecată. Se observă că PCJ și ceilalți membri ai completului de judecată pun întrebări doar în mod subsidiar, această regulă este o consecință a intenției legiuitorului de suprimare a rolului activ al instanței de judecată. Este doar o intenție pentru că în realitate nu a fost suprimat acest rol activ. Întrebările pot fi respinse, ele se cenzurează de instanță prin intermediul PCJ după consultarea celorlalți membri ai completului de judecată și se resping întrebările care nu sunt concludente și care nu sunt utile cauzei. Întrebările respinse întotdeauna se consemnează în încheierea de ședință.

� Ce se întâmplă dacă inculpatul nu-și mai amintește nimic?

Dacă a dat declarații anterior, în cursul UP, i se amintesc aceste declarații care pot fi citite integral sau parțial. (povestea cu avocatul coleg de caz care nu a tăcut din gură). Este valabil și pentru persoana vătămată, dacă nu-și amintește i se amintește.

75

De asemenea este posibil ca declarația pe care o dă inculpatul să fie în contradicție cu declarațiile anterioare din cursul UP. Într-o asemenea se procedează la fel, i se citesc total sau parțial aceste declarații pentru a se lămuri contradicțiile și i se cer inculpatului explicații pentru că obiectivul UP este acela de stabilire a adevărului și de soluționare a cauzei în mod just.

� Ce se întâmplă în situația în care inculpatul nu dă declarație, refuză să dea declarție?

Dacă a dat declarație în faza de UP în mod obligatoriu se va citi declarația dată în cursul UP de care se va ține seama la soluționarea cauzei. Această declarație este supusă dezbaterii contradictorii.

� Care este situația coinculpaților?

În această situație inculpatul este ascultat în prezența celorlalți inculpați, nu ca în faza UP. Doar în mod excepțional, atunci când instanța apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului, ascultarea se face în mod separat. Când se face în mod separat atunci declarațiile date sunt aduse la cunoștință celorlalți inculpați după ascultare și de asemenea în cazul ascultării separate a inculpaților, inculpații care au fost ascultați pot fi reascultați după ascultare în prezența celorlalți inculpați unde, după părerea lui Mateuț, deși legea nu prevede, se poate realiza chiar și în confruntare pentru lămurirea eventualelor contradicții între declarațiile coinculpaților.

Întrebare sală: ce se întâmplă în cazul coinculpaților când un inculpat vrea procedura simplificată?

În cazul acesta, dacă doar unul sau o parte din inculpați recunoaște, iar restul nu solicită să fie judecați pe baza probelor administrate în cursul UP, după părerea lui Mateuț, nu este posibilă disjungerea, soluționarea cauzei se face la finalul judecății. Instanța poate să admită cererea inculpatului care se află în situația de admitere a cererii după care va continua judecata în privința celorlalți inculpați și la final va da hotărârea pentru că dacă se dispune disjungerea și se dau soluții în dosare diferite este posibil să se ajungă la hotărâri ireconciliabile. Pe de altă parte o hotărâre de condamnare defintivă dată în cazul unui inculpat care a recurs la procedura de recunoaștere poate avea efect negativ asupra situației celorlalți inculpați, instanța poate spune oricând că este autoritate de lucru judecat, de aceea, după părerea lui Mateuț, disjungerea nu este admisibilă, instanța trebuie să dea o soluție în cauză și numai la finalul cercetării judecătorești, beneficiile reciproce ale statului și ale inculpatului se produc numai în privința aceluia care a recurs la această procedură și în situația în care i s-a admis cererea.

Într-o asemenea situație, dacă sunt mai mulți inculpați, inculpatul care a recunoscut în totalitate faptele și a solicitat să fie judecat pe baza probelor administrate în cursul UP va beneficia de reducerea de pedeapsă doar în situația în care ulterior, la finalul cercetării judecătorești, instanța de fond va reține faptele descrise în actul de sesizare care au fost recunoscute în totalitate de către inculpat. Dacă nu reține aceste fapte nu poate beneficia de impunitate. Impunitatea este condiționată de comportamentul sincer al inculpatului, este

76

posibil ca inculpatul să facă o asemenea declarație de recunoaștere chiar dacă este contrară realității pentru a beneficia de efectul de nepedepsire, de reducere a pedepsei, în scopul scurtării procedurii sau în alt scop.

Se va proceda în continuare la audierea persoanei vătămate care se face după aceleași reguli, la fel dacă nu își amintește i se amintește prin citirea totală sau parțială a declarației anterioare, dacă sunt contradicții se încearcă lămurirea acestora în scopul stabilirii adevărului. La fel se procedează și în cazul audierii celorlalte părți, a părții civile și a părții responsabile civilmente.

Urmează prezentarea mijloacelor materiale de probă. Mijloacele materiale de probă știți care este importanța lor, în situația care există ele trebuie prezentate în fața instanței, ele sunt supuse examinării de către instanță din oficiu, de procuror, de persoana vătămată și de celelalte părți și pot folosi stabilirii adevărului. Totodată instanța penală poate dispune amânarea cauzei în vederea administrării de probe noi. Probele noi pot fi dispuse din oficiu de către instanță sau la cererea procurorului, persoanei vătămate și a părților. În cazul în care se solicită probe noi trebuie să se indice elementele de fapt care formează obiectul probei, mijloacele de probă, locul unde acestea se găsesc , identitatea și adresa martorilor, experților pentru a fi citați.

Legea mai prevede după modelul VCPP și o procedură de schimbare a încadrării juridice reglementată în art. 386 NCPP. Este o procedură contradictorie. Legea nu prevede momentul în care se poate cere schimbarea încadrării juridice, după părerea lui Mateuț ea poate fi cerută oricând în cursul judecății, inclusiv la primul termen de judecată, nu este necesar să se administreze probe. Ea poate fi dispusă atunci când faptele care au fost prezentate sunt susceptibile de o altă încadrare juridică. În această situație, indiferent de sensul noii încadrări juridice, indiferent dacă ea este în favoarea sau în defavoarea inculpatului, instanța penală este obligată să acorde inculpatului termen pentru pregătirea apărării. Inculpatul poate să solicite fie lăsarea cauzei la urmă, fie chiar amânarea judecății și fixarea unui nou termen pentru a se apăra în raport de noua încadrare juridică. Ea poate fi invocată din oficiu de instanță sau poate fi cerută de procuror, de persoana vătămată și de părți, respectiv partea civilă și partea responsabilă civilmente.

Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea prealabilă este chemată persoana vătămată și este întrebată dacă face plângere prealabilă, dacă face atunci judecata continuă, iar dacă nu face atunci cercetarea judecătorească se termină.

Terminarea cercetării judecătorești este ultimul moment al cercetării, supus unei proceduri penale, reglementat în art. 387 NCPP, text care prevede în mod expres obligația instanței ca pentru ultima dată, înainte de a trece la dezbateri, de a întreba procurorul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul dacă mai au de propus probe pentru completarea cercetării judecătorești sau dacă mai au de formulat cereri.

În situația în care nu sunt cereri sau cererile formulate au fost respinse, precum și în situația în care s-au efectuat completările cerute în caz de admitere a cererilor instanța de fond declară terminată cercetarea judecătorească. Este un moment solemn. Se va acorda cuvântul

77

dezbaterilor judiciare. În acest fel se trece la ultimul stadiu procesual în cadrul ședinței de judecată a judecății în I instanță și anume stadiul dezbaterilor judiciare.

3. Dezbaterile judiciare:

� În ce constau dezbaterile judiciare?

Dezbaterile judiciare constau în pledoariile procurorului și avocaților persoanei vătămate și părților în fața instanței penale, respectiv concluziile care se pun în fața instanței penale pe rând de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpat.

!! În acest fel legea prevede o ordine a dezbaterilor. Ordinea este următoarea. Mai întâi se acordă cuvântul procurorului care pune concluzii orale în fața instanței, concluzii care trebuie să fie complete atât în privința laturii penale cât și în privința laturii civile, apoi se acordă cuvântul persoanei vătămate care pune concluzii în privința laturii penale, apoi se acordă cuvântul părții civile care pune concluzii în privința laturii civile, apoi se acordă cuvântul părții responsabile civilmente care pune concluzii în privința laturii civile și în cele din urmă se acordă cuvântul apărătorului inculpatului care pune concluzii atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura civilă.

Să știți că acest stadiu al dezbaterilor judiciare este stadiul procesual din cadrul judecății în I instanță care pune în valoare cel mai bine, cel mai pronunțat principiul contradictorialității. Este stadiul procesual în care se confruntă funcțiile procesuale care sunt antagonice, actorii din procesul penal, funcția de acuzare cu funcția de apărare.

Astfel se prevede în mod expres că instanța poate acorda și dreptul la replică. Pentru a se evita dezbateri prelungite și inutile NCPP permite instanței prin intermediul PCJ să limiteze durata concluziilor cu condiția ca durata acordată să fie identică, similară pentru toți pledanții. Ex: poate spune că fiecare are 15 minute ( povestea cu 5 minute, gardăăăă, puneți mâna pe Mateuț:))) la ora 24.00!!!).

În orice caz, concluziile în principiu nu pot fi întrerupte. Este inadmisibil ca PCJ să interzică pledanților, procurorului și avocaților să pună concluzii concrete cu privire la toate aspectele. Ele pot fi oprite, pot fi stopate de PCJ doar atunci când ele depășesc limitele obiectului cauzei cum se întâmplă frecvent, ele trebuie aduse atunci la obiect.

Principiul care guvernează dezbaterile judiciare este acela al caracterului lor neîntrerupt, ele sunt continue. Cu toate acestea se prevede, la fel ca în reglementarea anterioară, că ele pot fi întrerupte însă în reglementarea actuală întreruperea nu poate dura mai mult de 3 zile, în vechea reglementare era 5 zile.

Distinct de dezbaterile judiciare care sunt reglementate în art. 388 NCPP, în art. 389 NCPPeste reglementat ultimul cuvânt al inculpatului personal. Acesta este prevăzut în mod expres, la fel ca în vechea reglementare, înainte de închiderea dezbaterilor. În realitate, ultimul cuvânt al inculpatului personal, ca un important mijloc de apărare, se acordă nu înainte de închiderea dezbaterilor ci după închiderea dezbaterilor înainte de terminarea

78

ședinței de judecată. După părerea lui Mateuț ultimul cuvânt are loc după închiderea dezbaterilor, înainte de terminarea ședinței de judecată, de aceea formularea folosită în codul actual preluată din codul anterior este greșită. Acest cuvânt se acordă după ce au pus concluzii procurorul, persoană vătămată, părțile, respectiv avocații acestora.

Pe de altă parte, ultimul cuvânt al inculpatului personal nu trebuie confundat cu concluziile pe care acesta le pune în fața instanței, pe care le pune la fel ultimul, spre deosebire de sistemul american unde procurorul are primul și ultimul cuvânt. La noi închiderea se realizeză de inculpat. Doar în situația în care procurorul își exercită dreptul la replică atunci el este cel care închide. Aceasta este o reminiscență a sistemului inchizitorial, pentru a-i da posibilitatea inculpatului să se pocăiască în ultimă instanță.

În orice caz, ultimul cuvânt nu trebuie confundat cu punerea de concluzii. Cu ocazia ultimul cuvânt inculpatul are posibilitatea de a face o sinteză a faptelor pentru care este trimis în judecată, pentru ultima dată de a explica aceste fapte, pentru ultima dată de a aduce argumente în sprijinul apărării sale și de a convinge pentru ultima dată instanța penală de soluția pe care acesta o cere instanței. De asemenea, cu ocazia ultimului cuvânt, inculpatul are și posibilitatea de arăta în fața instanței că regretă fapta, că îi pare rău, că el se va reabilita, să ceară clemență.

De aceea ultimul cuvânt al inculpatului nu poate fi întrerupt. Cu ocazia ultimului cuvânt inculpatului nu i se pot pune întrebări, nu i se poate da replică. Ultimul cuvânt are o semnificație deosebită pentru că este posibil ca inculpatul, cu ocazia ultimul cuvânt, să prezinte instanței fapte și împrejurări de fapt esențiale care pot determina instanța să reia cercetarea judecatorească și dezbaterile.

Tot înainte de terminarea cercetării judecătorești, după închiderea dezbaterilor, conform art. 390 NCPP instanța penală poate cere, în cauze complexe, procurorului, persoanei vătămate și părților prin avocații acestora să depună concluzii scrise. Totodată concluziile scrise pot fi și la inițiativa procurorului, a persoanei vătămate și a părților prin intermediul avocaților acestora.

� Ce sunt concluziile scrise?

Concluziile scrise conțin un rezumat al concluziilor orale. De asemenea conțin o detaliere a argumentelor, atât a argumentelor de fapt cât și a argumentelor juridice prin care se urmărește să se prezinte instanței un material scris de care instanța să țină seama atunci când deliberează.

Cu aceasta am terminat ședința de judecată în întregime în cazul judecății în I instanță. Urmează deliberarea și luarea hotărârii de către prima instanță.

Vă spuneam că regulile privind deliberarea și luarea hotârării nu mai sunt reguli comune, ele sunt prevăzute doar în cadrul judecății în I instanță. Este o greșeală pentru că ele sunt reguli comune. În orice caz, vreau să vă spun că ele sunt prevăzute în art. 391-407 NCPP.

79

Instanța penală soluționează cauza penală în aceeași zi în care au loc dezbaterile, dar poate soluționa cauza penală și într-o altă zi, însă nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor în situația în care instanța penală amână pronunțarea. Legea prevede că amânarea pronunțării se poate realiza doar o singură dată, pe o durată de cel mult 15 zile. În orice caz, data pronunțării este adusă la cunoștința procurorului, a persoanei vătămate, a părților și a inculpatului.

a) Deliberarea

Este o operațiune obligatorie care precede luarea hotărârii și care constă în chibzuirea instanței, a membrilor completului de judecată cu privire la soluția pe care trebuie să o dea în cauză. Deliberarea are loc în secret, ea se realizează doar de membrii completului de judecată, ea se realizează într-o cameră de ședință care este camera de consiliu și constă într-o întâlnire a soluției, a probelor, inclusiv a textelor legale aplicabile în materie.

Legea prevede o ordine a deliberării în I instanță. Astfel deliberarea operează mai întâi în privința laturii penale, cu privire la latura penală. Mai întâi membrii completului de judecată stabilesc cu privire la modalitatea de soluționare a acțiunii penale. În cazul în care ajung la concluzia săvârșirii unei infracțiuni și a vinovăției inculpatului, în continuare judecătorii chibzuiesc cu privire la pedeapsă și de asemenea cu privire la măsurile preventive, apoi deliberarea continuă și cu privire la latura civilă, cu privire la modalitatea de reparare a prejudiciului și cu privire la luarea măsurii asiguratorii care urmează să fie luate.

b) Luarea hotărârii

Curs 10

Regulile privind soluționarea cauzei penale nu mai sunt prevăzute în noul CPP în cadrul dispozițiilor generale, ceea ce este o mare eroare. De ce? Pentru că, deși ele sunt prevăzute doar în privința reglementării judecății în primă instanță, care resprezintă doar o etapă a judecății în cadrul fazei de judecată, prima etapa, la art.391-407 CPP, în realitate ele privesc atât judecata în genere, cât și judecata în primă instanță care prezintă partciularitățile specifice acestei etape, pe de o parte reguli comune și pe de altă parte reguli particulare.

Regulile particulare sunt doar cele care privesc obiectul deliberării în primă instanță și conținutul hotărârii, restul sunt reguli comune. Le vom analiza ca atare, restul sunt reguli comune.

Regulile comune pe care le-am prezentat sunt prevăzute doar parțial în cadrul dispozițiilor generale, doar regulile privind pregatirea ședinței de judecată și cele privind ședința, însă cele privind soluționarea sunt sublime, dar lipsesc. Ele există, dar sunt dincoace, la judecata în primă instanță în pofida faptului că ele se aplică la toate stadiile de judecată.

Care sunt aceste reguli? Mai întâi as vrea să va spun, soluționarea unei cauze penale care înseamnă finalizarea acesteia printr-o soluție, un mod de rezolvare dintre cele prevăzute

80

de lege, se realizează cu titlu de principiu, ca regulă de bază, chiar în ziua dezabaterilor, la sfârșitul acestora sau cel mai târziu la 15 zile după închiderea dezabaterilor conform prevederilor art.391 CPP. Cum vine asta? Nu se poate, este aberant! Într-o singură situație este posibil, atunci când instanța amână pronunțarea pentru că soluționarea cauzei penale este adusă la cunoștința părților și procurorului prin intermediul pronunțării. Pronunțarea este modalitatea prin care procurorul și părțile iau cunoștință de soluție. Dacă aceasta nu are loc în ziua ședinței, instanța trebuie să dispună în mod expres amânarea pronunțării și să aducă la cunoștință procurorului și părților și persoanei vătămate termenul stabilit pentru pronunțare. Amânarea nu poate avea loc decât pentru un termen care nu poate fi mai mare de 15 zile începând cu momentul închiderii dezbaterilor. Este necesar să aibă loc amânarea pronunțării, care se dispune de instanța de judecată care este investită cu judecarea fondului cauzei și care a luat parte la dezabaterile judiciare.

În cazul în care nu se amâna pronunțarea, în sensul că pronunțarea are loc în aceeași zi în care au loc dezbaterile, la finalul acesteia, atunci nu se întocmește încheiere de ședință, ci se dă direct hotărârea care se numește SENTINȚĂ penală, hotărârea primei instanțe.

Daca însă se amână pronunțarea, atunci în mod obligatoriu se întocmește încheiere de ședință în care se consemnează mersul dezbaterilor judiciare, concluziile puse de procuror și de părti, în fața instanței penale.

În ceea ce privește deliberarea, aceasta reprezintă un proces extrem de complex pentru că ea înseamnă în realitate chibzuirea instanței cu privire la soluție pe baza analizei materialului dosarului. Regula comună este că deliberarea are loc în secret, participând doar membri completului de judecată care au luat parte la dezbaterile judiciare. NU participă un alt judecător, nu participă procurorul sau vreuna din părți, persoana vătămată, avocat, nici grefierul nu participă. Deliberarea este SECRETĂ, iar nu nepublică, spre deosebire de nepublicitatea din situațiile de excepție de la principiul publicității.

În ceea ce privește obiectul deliberării, regula este specifică etapei judecății în primă instanță. Fiind o judecată în prima instanță care are ca obiect acțiunea penală și acțiunea civilă, obiectul deliberării îl reprezintă mai întâi chestiunile de fapt, faptele materiale, și apoi chestiunile de drept. Aceasta însemană că membrii completului, atunci când analizează pentru ultima dată în secret materialul dosarului, sunt puși să stabilească mai întâi dacă există faptă. De asemenea, sunt puși să stabilească dacă există vreo legătură între faptă, în cazul în care au ajuns la concluzia că fapta există, și inculpat prin intermediul probelor. De asemenea, dacă există vinovăție.

Mai întâi, la prima instanță se deliberează asupra laturii penale și apoi asupra laturii civile, de aceea este necesar în ceea ce privește latura penală să se stabilească în urma deliberării existența faptei și a vinovăției și apoi este necesar să se stabilească corespondența dintre faptă, în cazul în care se ajunge la concluzia că fapta există, și norma de incriminare pentru a se stabili dacă fapta are relevanță penală și a se stabili care este încadrarea juridica dată faptei. Pentru aceasta se va ține cont și de doctrină și de jurisprudență penală relevantă în materie. Totodată în latura penală deliberarea mai privește și măsurile preventive. Dacă s-a dispus o măsura preventivă privativă de liberatate membrii completului de judecată au

81

obligația să delibereze și cu privire la timpul care se va deduce din pedeapsa în caz de condamnare. În cazul în care membrii completului de judecată se opresc în deliberare asupra unei pedepse, deliberarea poate privi felul pedepsei și, de asemenea, modalitatea de executare.

În cazul în care, în urma deliberării, rezultă că există fapta, că fapta este infracțiune, că ea a fost săvârșită de inculpat, deliberarea poartă și cu privire la soluția pe care urmează să o dispună membrii completului de judecată. În situația în care, cu privire la chestiunile de fapt, membrii completului de judecată ajung la concluzia că fapta nu există sau chiar dacă există ea nu este infracțiune, nu are relevanță penală, ea nu se găsește în norma de incriminare și pentru aceasta se va ține seama evident de noua definiție a infracțiunii care include și elementele constitutive sau dacă ajung la concluzia că, deși este faptă, fapta constituie infracțiunea, dar nu a fost săvârșită de inculpat, pentru că nu există nicio legatură între faptă și persoana inculpatului, atunci deliberarea se oprește aici, se va da soluția. În caz contrar, dacă se constată că există fapta, fapta este infracțiune și a fost comisă de inculpat, atunci deliberarea va continua cu privire la celelalte probleme care trebuie soluționate, respectiv pedeapsa sau în caz de condamndare soluția alternativă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de codul penal - renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea acesteia, după caz, apoi cu privire la modalitățile de executare, detenție sau, dimpotrivă, suspendare sub supraveghere, cu privire la măsurile de supraveghere, la obligații, apoi cu privire la timpul care urmează a fi dedus din pedeapsa aplicată, și alte aspecte precum luarea unor măsuri preventive sau de siguranță dacă este cazul. După aceasta deliberarea va continua cu privire la latura civilă a cauzei, membrii completului de judecată vor delibera cu privire la soluționarea acțiunii civile, respectiv cu privire la stabilirea prejudiciului, a raportului de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta reținută în sarcina inculpatului, stabilirea cuantumului, a modalității de reparare a prejudiciului. Apoi, rezolvarea unor probleme legate de măsurile asigurătorii, dacă au fost luate membrii completului de judecată deliberează cu privire la menținerea măsurilor, iar dacă nu au fost luate cu privire la necesitatea luării unor măsuri asigurătorii pentru garantarea prejudiciului. De asemenea, deliberarea va continua cu privire la cheltuielile judiciare angajate de stat și obligarea la plata acestora conform prevderilor legale din partea generală a CPP.

Luarea hotărârii se realizează în urma deliberării și ca o regulă comună, în toate cazurile, hotărârea este rezultatul unui acord între toți membrii completului de judecată, este expresia voinței unice a completului de judecată. Nu reprezintă o problemă acest aspect luarea hotărârii atunci când există un singur judecător, problema se pune în caz de colegialitatea compunerii care astăzi există, la fel ca în reglementarea anterioară, în ceea ce privește judecată în primă instanță doar în situația în care competența de judecată în primă instanță aparține Secției penale a ICCJ care judecă în prima instanță într-un complet de 3 judecători. În rest, Judecătoriile, Tribunalele, Curțiile de Apel, Tribunalul militar și Curtea militară de Apel judecă în primă instanță în complet alcătuit dintr-un singur judecător, adică judecătorul unic.

În cazul în care completul este alcătuit din mai mulți judecători fiecare dintre ei trebuie să-și spună părerea cu privire la fiecare aspect (pedeapsa, modalitate de executare, toate problemele care trebuie rezolvate de prima instanță). Regula este că președintele completului își spune părerea ultimul, dar nu poate fi controlatată aceasta ordine. Cu titlu general, se prevede că o hotărâre se dispune cu unanimitate de voturi. O hotărâre se poate lua și cu

82

majoritate. În situația în care compunerea este colegială dacă judecătorii din complet au păreri diferite, judecătorul care are punctul de vedere cel mai defavorabil pentru inculpat are obligația să renunțe la acest punct de vedere și să accepte punctul de vedere cel mai apropiat tocmai pentru a se asigura unanimitate.În situația în care nu se asigură unanimitate, hotărârea se ia cu majoritate, situație în care opinia separată, dizidentă, se motivează explicit.

În situația în care nu se poate realiza nici majoriatea, de exemplu în cazul compunerii alcătuite din 2 judecători (această compunere nu există la prima instanță, există doar în cazul judecării contestației îndreptate împotriva încheierii judecătorului de CP din cadrul Secției penale a ICCJ, caz în care competența aparține completului de 5 judecători a ICCJ, iar contestația va fi soluționată de 2 judecători de CP dintre cei 5). Ce se întamplă când cei doi judecători nu se pot pune de acord? În această situația se va crea un complet de divergență, prin participarea celui de-al treilea judecător în cadrul completului. Ar trebui să fie o repartizare aleatorie, nefiind admisibilă participarea în mod automat a președintelui sau a vice-președintelui instanței. Desemnarea ar trebuie să se facă dupa această procedură ca o garanție a imparțialității.

În art. 395 CPP este reglemenatată și o procedură de repunere a cauzei pe rol. În alin.1 se prevede că atunci când membrii completului de judecată aflați într-un proces de deliberare constată, în urma unei ultime analize a materialului probelor din cuprinsul dosarului, că există fapte sau împrejurări de fapt care nu au fost lămurite nu vor putea merge mai departe, ci vor trebui să dea o încheiere de repunere pe rol a cauzei penale dispunând reluarea cercetării judecătorești. Textul nu face nicio distincție între reluarea dezabaterilor și reluarea cercetării judecătorești. Spre exemplu, constată că nu au fost audiață anumiți martori. În acest caz se va da termen și se va dispune citarea părților și a persoanei vătămate în mod obligatoriu.

Ce se întâmplă dacă în acest proces al deliberării membrii completului constată că trebuie schimbată încadrarea juridică? Membrii completului vor dispune repunerea cauzei pe rol și vor relua doar dezbaterile. Se vor relua doar dezbaterile. De ce? Pentru că cererea de schimbare de încadrare juridică chiar dacă este invocată din oficiu se pune în discuția părților și a procurorului, iar dacă părțile solicită se poate lăsa cauza la urmă sau se poate chiar acordaun termen în vederea pregătirii apărării.

Alin.2 al art.395 CPPprevede în mod similar că în cazul în care procedura de judecată nu este cea obișnuită, este una abreviată, în baza recunoașterii învinuirii, în condițiile prevăzute de art.375 alin.1 si alin.2 dacă judecătorii, membrii competului de judecată, constată că proba cu înscrisuri încuviințată nu este suficientă, că este necesară o cercetare judecătorescă, că sunt necesare și alte probe, de exemplu trebuie ascultat un martor sau trebuie efectuata o expertiză, atunci va da o încheiere prin care va dispune reluarea dezbaterilor, va fixa un termen, citarea părților și a persoanei vătămate și înștiințarea procurorului cu privire la termen. Dacă în procesul de deliberare al acestei proceduri speciale, membri completului de judecată ajung la concluzia că este necesară și schimbarea încadrării juridice atunci vor da încheiere prin care vor dispune doar reluarea dezbaterilor. Și în acest caz se va da un termen și se dispune citarea părților și a persoanei vătămate și înștiințarea

83

procurorului cu privire la termen fiindcă participarea acestuia este obligatorie în toate cazurile.

Rezolvarea acțiuni penale, civile și dispozițiile pe care le dă prima instanță cu privire la măsurile preventive, măsurile asigurătorii și măsurile de siguranță, inclusiv dispozițiile complementare pe care le dă prima instanță sunt reguli specifice judecății în prima instanță.

În ceea ce privește soluționarea acțiunii penale, art.396 CPP prevede în mod expres care sunt rezolvările pe care le poate da instanața penală:

1. Condamnarea - spre deosebire de VCPP care prevedea că soluția de condamnare nu poate fi dispusă dacă nu există probe certe, se prevedea expres că trebuie să existe certitudine. În NCPP se prevede că o soluție de condamnare poate fi dispusă atunci când prima instanță constată că există probe din care rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că există fapta, că aceasta este infracțiune și infracțiunea a fost săvârașită de inculpat. Această prevedere nu se coreleaza cu art.103 alin 2. în care se prevede că soluția de condamnare se poate dispune de instanță de fond atunci când are convingerea că acuzația este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Se afirmă că acest standard al îndoielii rezonabile este un standard obiectiv, superior, preluat în sistemul nostru fiindcă satisface cel mai bine principiul prezumției de nevinovăție. Am îndoieli! Certitudinea nu permite coexistența unei îndoieli cu o soluție de condamnare sub nicio formă, chiar dacă ea ar fi o îndoială rezonabilă, iar determinarea caracterului rezonabil se face de la caz la caz (aici e problema) de instanță de fond pe baza circumstanțelor cauzei. Există o contradicție evidentă între cele doua texte. Dacă în textul din partea specială este exclusă convingerea prin elementul subiectiv, formal, ceea ce înseamnă că aprecierea caracterului rezonabil se face exclusiv în baza probelor, nu cu elementul de voință și reprezentarea interioară a fiecărui judecător, care e diferită în fiecare caz, un judecător este mai exigent, altul are mai multe cunoștințe din domeniul social, altul este mai tehnic, sunt diferiți și este firesc. De aceea eu cred că era superior standardul prevăzut în codul anterior (s-a renunțat doar din dorința de a împrumuta termeni;termeni preluați fără o analiză serioasă, fără discernământ/decalaj de teremeni care accentuează confuzii din cadrul acestei codificări și generează interpretări diferite care nu sunt ferite de critici numeroase de constituționalitate).

2. Acelasi standard este folosit și pentru soluția de renunțare la aplicarea pedepsei pentru care trebuie să existe probe din care să rezulte la fel dincolo de orice îndoială rezonabilă că există faptă, că fapta este infracțiune și că a fost săvârșită de inculpat. La fel și în cazul amânării pedepsei.

3. Achitarea se întemeiează pe existența unui caz dintre cele prevăzute de art.16 de la lit a) - d).

4. Încetarea procesului penal se întemeiază pe existența unui caz dintre cele prevăzute de art.16 de la lit. e) –j).

NCPP prevede și reglementări speciale referitoare la situația în care se cere continuarea procesului penal. Astfel, dacă s-a cerut continuarea procesului penal conform

84

art.18 CPP se prevede ca soluția poate fi dupa caz fie achitarea, fie încetarea procesului penal, după caz.

În ceea ce privește procedura abreviată, specială, de judecată în cazul recunoașterii învinuirii, în termenii noului CPP, reglementarea cuprinsă în alin.10 al art.396 CPP prevede că atunci când procedura este cea prevăzută de art.375 alin.1 și 2, atunci când cererea a fost admisă, precum și atunci când cererea a fost respinsă, de asemenea și atunci când fiind admisă cererea de judecată prescurtată s-au administarat probe, precum și atunci când în procedura prescurtată se dispune repunerea cauzei pe rol, în toate cazurile, dacă instanța de fond reține faptele astfel cum ele au fost descrise în actul de sesizare și astfel cum ele au fost recunoscute în totalitate de inculpat acestuia i se va aplica cauza de reducere a pedepsei, respectiv a limitelor pedepsei, în cazul închisorii cu 1/3, iar în cazul amenzii cu ¼. Nu are nicio rațiune prevederea, ar avea dacă s-ar aplica doar în cazul procedurii de recunoaștere a învinuirii. În situația în care s-a respins cererea, procedura nu poate fi una specială, ci trebuie să fie una comună pentru că are loc o cercetare judecătorească. De asemnea, și atunci când s-a admis cererea, dacă are loc o cercetare judecătorească procedura nu mai este abreviată, ci s-a trecut la procedura comună. Beneficiul acestei proceduri nu poate și nu trebuie să fie doar unilateral, doar al inculpatului, trebuie să fie și al statului. Beneficiul statului este economia de procedură prin suprimarea unui stadiu procesual, cel al cercetării judecătorești. Acest stadiu este cel care produce întârzieri întotdeauna în practica, de aceea este permisă recurgerea la acest procedeu, în scopul celerității și a reducerii cheltuielilor de administare a probelor.

Rezolvarea acțiunii civile

Aceasta poate fi admisă sau respinsă, este posibilă și lăsarea ca nesoluționată a acțiunii civile. În acest din urmă caz se pune și problema luării unor măsuri asigurători, menținerii sau revocării măsurilor asigurătorii dacă au fost dispuse anteriror. În cazul în care acțiunea civilă este lăsată ca nesoluționată dacă au fost dispuse măsuri asiguratorii ele nu se desființează, ci se mențin, pentru a acorda posibilitatea părții civile de a formula acțiune civilă la instanța civilă. Ele încetează de drept doar după o durată de 30 zile, numai dacă partea civilă nu formulează acțiune la instanța civilă.

În privința dispozițiilor complementare, prima instanță se pronunță și cu privire la deducerea din pedeapsa aplicată a duratei măsurilor preventive privative de libertate, dar și a duratei internării medicale. Dacă deducerea din pedeapsă a timpului pe care inculpatul l-a suportat în timpul unei măsuri privative de libertate este firească, nu înțelegem care este rațiunea deducerii timpului duratei măsurii internării medicale. Internarea medicală este o măsură de siguranță care poate fi dispusă dacă inculpatul, datorită bolii de care suferă, prezintă un pericol pentru siguranța publică. Nu există nicio rațiune pentru această scădere din pedeapsă, este o prevedere inaplicabilă.

După luarea hotărârii, după ce membrii completului de judecată s-au decis, chiar cu această ocazie membrii completului de judecată vor trece la întocmirea minutei, care este obligatorie, aceasta este dispozitivul hotărârii, soluția pe scurt. (Cuvântul minută provine din limba franceză unde însemnă ciorna). Se scrie de mâna proprie a unui judecător și se semnează de toți membrii completului de judecată sub sancțiunea NA. Lipsa minutei se

85

sancționeaza cu NA pentru că privește compunerea instanței prevăzut la art.281 printre cazurile de NA. Obligativitatea întocmirii minutei se prevede cu titlu general, având caracter general, comun.

Întocmirea minutei este obligatorie și în toate cazurile în care se dispune luarea, menținerea sau încetarea de drept a unei măsuri preventive, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Se intocmește în două exemplare originale – unul se atașează la dosarul cauzei și celălalt se introduce într-un dosar de minute al instanței.

Pronunțarea – are loc în ședința publică la termenul fixat, în ziua și la ora fixată, în sala de ședință. Se realizează de președintele completului de judecată asistat de grefier și constă în citirea minutei, la fel ca și în reglemenatrea anterioară. Dacă legiuitorul a optat pentru modeluladversial de proces penal atunci ar fi trebuit să adopte și această regulă cu privire la pronunțare, care nu se limitează la citirea minutei, ci în acel moment judecătorul aduce la cunoștința părților și avocatului, inclusiv al acuzării, motivele care au stat la baza soluției. Astfel, drept consecință, în legislațiile anglo-saxone apelarea se face doar dacă sunt motive temeinice pentru ca încă din momentul pronunțării acuzarea și apărarea cunosc motivele care stau la baza pronunțării.

Hotărârea

Dată de prima instanță se numește SENTINȚĂ. Sentința are trei părți:

1.partea introductivă

2.partea descriptivă – conține expunerea

3.partea dispozitivă- conținte dispoiztivul care trebuie să fie identic cu minuta.

1. Partea introductivă este diferită după cum pronunțarea a avut loc în ziua dezbaterilor sau la o altă dată atunci când s-a amânat pronunațarea:

• dacă hotărârea s-a dat în ziua dezbaterilor, partea introductivă are un conținut identic cu cel al încheierii de ședință. Tineți minte ce trebuie să conțină încheierea de ședință? V-am spus.

• dacă s-a dispus amânarea pronunțării, situație în care mersul dezbaterilor se consemneaza într-o încheiere de ședință, partea introductivă conține mențiuni referitoare la denumirea instanței, data și nr hotărârii, numele și prenumele membrilor completului de judecată, procurorului, a grefierului și mențiunea că celelalte mențiuni sunt consemnate în încheirerea de ședință. De obicei se menționează că dezbaterile au fost consemnate în încheierea de ședință întocmită în ziua dezbaterilor. (Eu cred că ar trebui să se consemneze și numele și prenumele părților).

2. Expunerea/partea descriptivă – conține mențiuni referitoare la identitatea părților, fapta materială pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și încadrarea juridică - art.403 CPP, motivele de fapt care stau la baza hotărârii, adică prezentarea tuturor elementelor de fapt rezultate din analiza probelor administrate în cursul UP și în cursul judecății. Cu alte cuvinte,

86

temeiurile de fapt ale hotărârii și, de asemenea, temeiurile de drept ale hotărârii, prin trimitere dacă este cazul și la doctrina de specialitate și jurisprudența în materie.

Atunci când prin hotărâre se dispune o soluție de condamnare este necesar ca în aceasta parte a expunerii să se menționeze toate probele pe care se întemeiază hotărârea de condamnare inclusiv probele excluse, a probelor pe care nu se întemeiază. Nu este vorba de probele excluse de JCP care nu pot fi avute în vedere la soluționarea fondului cauzei, este vorba de celelalte probe considerate ca fiind obținute în mod legal, dar pe care nu se întemeiază soluția de condamnare.

De asemnea, în ceea ce privește soluționarea laturii civile este necesar să se menționeze motivele care stau la baza soluției și să se facă o analiză a probelor pe care aceasta se întemeiază.

În cazul soluției de condamnare, dacă sunt mai multe fapte și mai multe persoane, este necesar să se facă o analiză separată pentru fiecare faptă și pentru fiecare persoană. De asemena, o analiză a fiecărei inculpat și să se stabilească gradul de vinovăție pentru fiecare faptă. De asemena, este necesar să se facă și o analiză a vinovăției fiecărui inculpat și să se stabilească gradul de vinovăție pentru fiecare faptă. De asemenea, este necesar să se stabilească și să se motiveze circumstanțele reținute de prima instanță, atât cele atenuante, cât și cele agravante. În situația în care soluția este de renunțăre la aplicarea unei pedepse sau amânarea aplicării pedepsei, precum și atunci când condamnarea este la suspendare sub supraveghere, NCPP prevede o motivare specială(dacă mă întrebați nu este normal). Aceasta demonstrează preferința legiuitorului spre o pedeapsă a închisorii cu executare în regim de detenție decât o măsură alternativă sau o pedeapsă a închisorii fără executare. În cazul condamnării la o pedeapsă a închisorii cu executare în regim de detenție nu este necesar să se existe o motivare specială. De aceea atunci când spune condamnare la o pedeapsă a închisorii în detenție, nu este necesar să se precizeze că executarea se face în detenție, ci este suficient să se dispuna: condamnă inculpatul la o pedeapsă cu închisoare, fără nicio altă precizare, ceea ce înseamnă că executarea se va realiza la locul special destinat executării. În situația în care executarea se face în alt mod, de exemplu sub supraveghere, trebuie să existe o motivare specială.

În cazul în care instanța de fond, prima instanță, dispune anularea aplicării pedepsei, este obligată să dispune și cu privire la măsurile de supraveghere și obligațiile pe care trebuie să le îndeplinească persoana și de asemenea dacă s-a dispus și obligarea la prestarea unei munci neremunerate în folosul societății, prima instanță va indica în mod obligatoriu două entități unde va executa această sancțiune, care sunt preluate de pe lista care se găsește pe lângă servciul de probațiune aflat în circumscripția teritorială a primei instanțe care ulterior va stabili unde va presta munca neremunerată în folosul comunității dintre cele două entități. La fel se va proceda și în situația în care inculpatul este condamnat la executarea pedepsei închisorii sub supraveghere cu diferența că în aceasta situație obligarea inculpatului la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității are caracter imperativ.

În ceea ce privește soluționarea acțiunii civile, expunerea din cuprinsul hotărârii trebuie să conțină atât temeiurile de fapt, cât și cele de drept. Dacă soluția este dispusă este de

87

achitare sau încetare a procesului penal se vor indica temeiuirile acestei soluții și cazul de împiedicare a exercitării AP prevăzut de art. 16 CPP.

Expunerea va conține și motivarea primei instanțe cu privire la individualizarea pedepsei, ceea ce însemană că trebuie să facă și o analiză a persoanei inculpatului.

3. Dispozitivă- conține dispozitivul, adică dispoziția dată de instanța. Aceasta trebuie să fie identică cu minuta. În dispozitiv se va indica persoana cu toate datele de identitate, denumirea infracțiunii și textul legal în care se încadrează, precum și pedeapsa aplicată, modalitatea de executare, iar in clelelalte cazuri soluția dată de prima instanță. În lumina actualului Cod, soluțiile pe care prima instanță le poate da sunt:

1. Condamnarea- care poate fi la o pedeapsă a închisorii cu executare în regim de detenție sau suspendată sub supraveghere;

2. Renunțarea la aplicarea unei pedepese; 3. Amânarea aplicării pedepsei; 4. Achitarea; 5. Încetarea procesului penal.

Tot în dispozitiv se menționează și obligarea inculpatului la plata chestulielilor judiciare avansate de stat, mențiuni la dispozițiile complementare la care am făcut referire, cele referitoare la măsurile se siguranță, restituirea lucrurilor, restabilirea situației anterioare, termenul de atac prevăzut de lege, se menționează și faptul că pronunțarea a avut în sedință publică.

Hotărârea se semnează de toți membrii completului de judecată care au luat parte la dezabateri și care au deliberat și au luat hotărârea. Dacă unul dintre judecători este împiedicat să semneze, va semna președintele instanței, dacă este împiedicat grefierul, va semna grefierul șef, de exemplu în caz de arestare sau de deces, în orice situații obiective de împiedicare. Hotărârea trebuie redactată într-un termen de 30 de zile de la pronunțare, un termen de recomandare. NCPP prevede obligativitatea comunicării minutei în toate cazurile procurorului, părtilor și persoanei vătămate. De ce? Pentru că în NCPP, spre deosebire de VCPP, termenul de exercitare a căii de atac a apelului curge în toate cazurile din momentul comunicarii unei copii a minutei. După redactarea hotărârii in extenso, altfel spus după motivarea hotărârii, hotărârea se comunică la fel, în mod obligatoriu, părților procurorului și persoanelor vătămate.

Căile de atac

- sunt necesare pentru că ele sunt mijloace juridice de îndreptare a erorilor de fapt și de drept pe care instanțele le comit cu ocazia hotărârilor judecătorești pe care le pronunță. O hotărâre judecătorească are la bază o prezumție de adevăr și de legalitate, însă această prezumție nu este absolută, este relativă, în sensul că ea poate fi răsturnată prin exercitarea unei căi de atac dintre cele prevăzute de lege. Reprezintă o importantă garanție a aflării adevărului și a înfăptuirii în mod corect, obiectiv, în conformitate cu obiectul urmărit, a justiției penale.

88

(Erorile din cuprinsul unei hotărâri judecătorești sunt în general normale, firesc să se producă erori, atunci când intervin ființe umane subiective). Căile de atac sunt, dupa părearea mea, remedii procesuale menite să îndrepte erori pe care instanțele le pot comite cu ocazia judecății.

Caile de atac sunt de două feluri;

1. Căi de atac ordinare; 2. Căi de atac extraordinare;

Se deosebesc între ele de hotărârile judecătorești care pot fi atacate, susceptibile de a fi atacate.

• Căile de atac ordinare se îndreaptă împotriva hotărârii judecătorești nedefinitive, iar căile extraordinare de atac se îndreaptă împotriva hotărârii definitive, intrate în autoritatea de lucru judecat.

• Ele se deosebesc prin condițiile de exercitare și prin cazurile în care legea permite exercitarea căilor de atac, fiind mai stricte în cazul căilor de atac extraordinare. Căile extraordinare de atac sunt considerate excepții de la autoritatea de lucru judecat.

Căile de atac ordinare determină și stabilirea gradelor de jurisdicție prevăzute de lege care sunt treptele pe care le parcurge o judecată până în momentul unei judecății definitive. De aceea căile de atac ordinare aparțin ciclului procesual ordinar. Ele declanșează activități de judecată care se efectuează în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești definitive, în scopul finalizării procesului penal.

În sistemul actual, prin eliminarea recursului din cadrul căilor de atac ordinare există doar o singura cale de atac ordinară, APELUL. Pe lângă apel mai există o cale de atac ordinară nouă, care este prevăzută la fel împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate de prima instanță, având o existență pararelă cu apelul și care în raport cu apelul are un caracter special deoarece există numai când legea prevede în mod expres, și anume CONTESTAȚIA, fiind introdusă după intrarea în vigoare a NCPP prin OUG nr 3/2014. Ea era prevăzută de CPP în materia măsurilor preventive și în privința actelor întocmite de JCP și în cazul unor încheieri date de instanțele de judecată (cum este cazul încheierilor privind măsuri asigurătorii dispuse în cursul judecății, încheierii de suspendare a judecății). De regulă, termenul este de cel mult 3 zile de la comunicare conform art.425 ind.1 CPP.

Acest mod de reglementare este în consens cu eficiențele protocolului nr.7 al CEDO alin.2 care prevede cerința dublui grad de jurisdicție. În consecința, prin noua reglementare a apelului și în paralel cu apelul, cu caracter special, a contestație, în NCPP a fost instituit principiului dublului grad de jurisdicție. Ca urmare, există în prezent două grade de jurisdicție:

1. Prima instanță; 2. Apelul sau Contestația, dupa caz. Apelul- regula, Contestația- excepția.

Curs 11

89

Apelul este o cale de atac completă, de fapt și de drept. Este o cale de atac ordinară, de reformare (= prin intermediul ei se poate obține schimbarea soluției și înlocuirea ei cu o altă soluție).

Apelul, declașează o nouă judecată în fond a cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept.

Judecarea în apel nu se limitează doar la motivele de apel, ci instanța de apel are obligația de a examina cauza penală în întregul ei și hotărârea sub toate aspectele de fapt și de drept. De asemenea, apelul este o cale de atac devolutivă integral (singură cale de atac devolutivă integral) = dosarul cauzei se transmite de la judecata în primă instanță la judecata în apel în integralitatea lui, sub aspectul tuturor faptelor și a tuturor persoanelor.

De asemenea, apelul are și efect suspensiv care împiedică executarea care, prin intermediul apelului este amânată până la momentul la care hotârârea judeătorească rămâne definitivă.

Apelul este o cale de atac irevereționasă, în sensul că este de competența instanței superioare, întotdeauna, în raport cu prima isntanță.

Practic, așa să vă imaginați, să nu uitați, fondul cauzei se judecă în 2 grade de jurisdicție (în primă instanță, apoi în apel). Diferența este dată de controlul jurisdicțional, judiciar pe care îl exercită instanța de apel în apel asupra hotârării și asupra judecății în primă instanță. Diferența constă în controlul jurisdicțional. Adică apelul nu se limitează la o judecată în fond, ci realizează un control asupra judecății fondului cauzei.

Hotărârile judecătorești susceptibile de apel – toate sentințele cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege, în care sentințele sunt atacate cu contestație și nu cu apel ( sentințele în materia executării, cele referitoare la contestație la executare, a sentințelor definitive – cum sunt de pildă, cele de declinare a competenței care sunt definitive, sunt date în primă și în ultimă instanță).

Încheierile pot fi atacate cu apel doar odată cu sentința apelată, altfel spus odată cu fondul, în afara cazurilor în care legea prevede că încheierile pot fi atacate și separat cu apel (cele de sancționare cu amendă judiciară pentru abatere judiciară sau cele referitoare la cheltuielile și onorariile cuvenite martorului, expertului, interpretului și avocatului care pot fi atacate cu apel separat).

Termenul de apel - Apelul nu poate fi exercitat decât în anumit termen prevăzut de lege. Termenul este regula. Termenul de exercitarea a apelului este același pentru toți titularii, este de 10 zile care începe să curgă de la comunicarea copiei minutei. Aceasta este noutatea față de VCPP, care prevedea un alt moment de la care începea să curgă termenul de apel, de la pronunțare. În prezent, termenul de apel curge de la data comunicării copiei minutei, comunicarea este obligatorie pentru părți, pentru persoana vătămată și pentru procuror.

⇒ Ce se întâmplă în cazul martorului, expertului, interpretului, avocatului pentru cheltuielile și onorariile cuvenite acestora?

90

Termenul nu curge de la comunicarea copiei minutei, ci curge chiar de la pronunțare (din momentul pronuntății încheierii poate fi atacată cu apel separat, dar nu mai târziu de 10 zile de la pronunțare sentinței).

⇒ Ce se întâmplă în situația în care persoanele ale căror interese legitime, drepturi legitime (termenii codului) au fost legate printr-un act sau printr-o măsură a instanței?

Termenul de 10 zile curge de la momentul la care aceste persoane au luat la cunoștință despre existența hotărârii, pentru că copia minutei se comunică doar procurorului, părților și persoanei vătămate, nu și altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea atacată. Formula folosită de NCPP este însă deficitară când se vorbește de drepturi legitime. În realitate este vorba despre interesele legitime, pentru că este vorba despre o atingere adusă prin hotărâre, care un caracter procedural și nu poate privi un drept, ci doar un interes legitim. Drepturile aparțin doar părților și subiecților procesuali principali. Ceilalți subiecți nu au drepturi, au interesele legitime.

NCPP, spre deosebire de VCCP, elimină instituția apelului peste termen. Ea se regăsește reglementată implicit într-o cale de atac extraordinară – redeschiderea procesului în cazul judecării unei persoane în lipsă.

Este reglementată însă instituția repunerii în termenul de apel, art. 411 NCPP. Este preluată din VCPP. Nu există nicio diferență de reglementare. Părți, inclusiv partea vătămată, pot fi repuse în termen în situația în care întârziere exercitării căii de atac a apelului după expirare se datoarează unei cauze temeinice de împiedicare. În acest caz, calea de atac apelului poate fi exercitată în cel mult 10 zile din momentul încetării cauzei de împiedicare. Prin aceasta, NCPP se deosebește de VCPP care prevedea un alt moment din care începea să curgă termenul de exercitare a apelului și anume momentul în care a început executarea sau obligarea la plata despăgubirilor. În prezent, termenule de apel de 10 zile curge de la data încetării cauzei de împiedicare.

Până în momentul în care instanța de apel se pronuță cu privire la cererea de repunere în termen, hotărârea atacată este definitivă. Odată cu repunerea în termen, instanța de apel poate dispune și suspendarea executării hotărârii primei instanței până în momentul soluționării apelului. În acest caz, suspendarea nu operează de drept, ci prin hotărârea instanței de apel.

Titularii apelului:

a) Procurorul – are dreptul de a declara apel și în latura civilă și în latura penală, fără nicio condiționare, un apel complet.

b) Inculpatul – are dreptul de a exercita apelul în ambele laturi ale procesului penal (latura penală și civilă).

c) Partea civilă – poate declara apel atât în latura penală și în cea civilă. d) Partea responsabilă civilmente – în principiu doar în latura civilă, iar în latura

penală doar în măsura în care aceasta influentează soluționarea laturii civile.

91

Mateuț: este inadmisibilă o asemenea discriminare între partea civilă și partea responsabilă civilmente. Partea responsabilă civilmente care are aceleași drepturi și aceleași obligații pe care pe are și inculpatula r trebui să poată să declare apel atât în latura penală, cât și în latura civilă fără nicio condiționare.

e) Martorul, expertul, intepretul, avocatul sunt titulari distincți ai căii de atac a apelului pentru valorificarea unor drepturi proprii, la plata cheltuielilor și a onorariilor cuvenite.

f) Persoana vătămată (nu este parte în proces, este subiect procesual principal, este participant în apel, chiar dacă nu a participat în camera preliminară) – are drept de a declara apel doar în privința laturii penale.

Mateuț: nu există nicio rațiune pentru participarea la proces a persoanei vătămate distinct de partea civilă. Partea civilă absoarbe și calitatea de personă vătămată. Cine este partea civilă? Persoana vătămată care pretinde că, pe lângă vătămarea materială, fizică și morală a suferit și un prejudiciu material sau moral și se constituie și parte civilă. Aceasta este rațiunea pentru care partea civilă are dreptul de a declara apel și în latura penală, nu numai în cea civilă, pentru că preia și drepturile persoanei vătămate. Nu cred că are vreo rațiune participarea persoanei vătămate distinct de participarea părții civile, pentru că s-ar înțelege că persoana vătămată are calitate procesuală distinctă de partea civilă. Nu are, este aceeași persoană. În Franța nu se face o asemenea distincție, se vorbește doar de persoană civilă.

Student: dacă persoana vătămată nu se constituie parte civilă?

Mateuț: ar avea o justificare, dar numai în cazul acelor acțiuni penale care vizează infrațiuni pentru care este necesară plângerea persoanei vătămate, pentru că în privința acțiunilor penale care vizează infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită din oficiu, procurorul preia toate drepturile persoanei vătămate, în NCPP. În VCPP, persoana vătămată se putea constitui parte vătămată, dar avea un rol insignifiant, aproape inexistent, tocmai de aceea s-a renunaț la această calitate distincă de parte vătămată în favoarea acesteia. Nu se justifică menținerea persoanei vătămate ca subiect distinct la prima instanță și în apel.

g) Orice altă PF sau PJ ale cărei drepturile legitime au fost vătămate prin hotărârea instanței.

În cazul părților, a persoanei vătămate și în cazul martorul, expertului, interpretului, avocatului care invocă un drept propriu, precum și al persoanei ale cărei drepturi legitime, interese legitime în realitate au fost afectate prin hotărârea instanței, cererea de apel poate fi formulată personal, dar și printr-un reprezentant convențional sau legal. Mandatul trebuie să fie special.

În cazul inculpatului, apelul poate fi declarat și de soțul acestuia. Aici ne găsim în prezența unei substituire procesuală, soțul pentru inculpat.

În cazul procurorului, poate să declare cel care a participal la ședința de judecată. Dacă acest procuror, adică cel care a participat la ședința de judecată (în fiecare sfârșit de

92

săptămână se realizează la parchet o ședință de analiză a soluțiilor), nu declară apel, procurorul ierarhic superior și conducătorul parchetului poate declara apelul (legea nu prevede), dar numai dacă sunt motive.

Declararea apelului se realizează printr-o cerere scrisă (art.412 NCPP) care se introduce la instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu apel și care, primind cererea de apel are obligația ca, după redactarea hotărârii (după motivarea in extenso a hotărârii) să înainteze cererea împreună cu dosarul instanței superioare competente să judecă apelul. Această regulă este un element de noutate. Sub VCPP, apelul se putea declara și oral, în momentul pronuțării în ședință publică a hotârării primei instanței. Declarația de apel se consemna într-un proces-verbal de către grefierul de ședință. În prezent, apelul nu poate fi declara oral, ci doar prin cerere scrisă de apel.

Cererea de apel trebuie să conțină următoarele mențiuni care sunt obligatorii:

1) Numele, prenumele și CNP a inculpatului (dacă este PJ denumirea, CUI și sediile acesteia, inclusiv sediile secundare ale PJ). Dacă apelul este declarat de procuror, cererea de apel va menționa denumirea parchetul din care face parte procurorul, numele și prenumele procurorului și funcția acestuia.

2) Denumirea instanței care a pronunțat hotărârea, numărul dosarului, data hotârării și numărul hotărârii.

!!! Distincția dintre declararea apelului și motivarea apelului! Apelul nu trebuie motivat odată cu declararea acestuia. Cererea de apel se formulează pe baza copiei minutei. Motivarea se realizează ulterior, după comunicarea hotărârii in extenso, a sentinței, după redactarea acesteia (se comunică pentru că este necesară motivării apelului).

Spere deosebire de VCPP, care nu prevedea obligativitatea motivării apelului. În VCPP, apelul putea să rămână nemotivat până în ziua judecății apelului, în ziua dezbaterilor în apel. În NCPP motivarea în scris apelului este obligatorie. Nu se prevede niciun termen de motivare. Mateuț: Motivarea trebuie să se realizeze cel mai târziu până în ziua dezbaterilor judiciare în fața instanței de apel, adică până în ziua în care se pun concluzii în fața instanței de apel. Nu există nicio limitare a motivelor de apel. Nu există nicio prevedere expresă cu privire la conținutul motivelor de apel. În absența unei prevederi exprese, apelul poate fi declarat pentru orice fel de motive de fapt și de drept din care rezultă netemeinicia și nelegalitatea hotărârii atacate. Nu există nicio limitare sub acest aspect. Instanța de apel, din oficiu, fiind o instanță de fond, de gradul al 2-lea, are obligația ca din oficiu să examineze cauza în întregul ei sub aspectul tuturor temeiurilor de fapt și de drept. Asta înseamnă că instanța de apel ar putea examina în apel cauza și sub pentru alte motive decât cele care sunt formulate în scris de apelanți.

Din momentul declarării, a înregistrării cererii de apel la instanța care a pronunțat hotărârea care se atacă cu apel, apelul produce 4 efecte:

1. Efectul devolutiv = este integral, sub toate aspectele.

93

Acesta însă nu este lipsit de limitele. Limitele efectului devolutiv în apel sunt date de:

i. Titularul apelului ii. Calitatea procesuală a apelantului iii. Motivul de apel invocat

Limitele efectului devolutiv al apelului sunt legate indisolubil de limiteale obiecutlui judecății în fond, în primă instanță pentru că ele țin seama de fapta sau faptele pentru care s-a formulat declarația de apel și de persoana care a declarat apel sau persoana la care se referă apelul

.

2. Efectul suspensiv = din momentul declarării, împiedică executarea primei instanței, cu excepția cazurilor prevăzute de lege (de exemplu, luarea măsurii preventive sau a măsurilor asiguratorii, când dispoziția este executorie cu excepția cazurilor prevăzute de lege când nu produce efect suspensiv de executare).

3. Efectul extensiv = produce efecte și cu privire la celelalte părți sau, după caz, cu privire la persoana vătămată care nu a declarat apel, dar la care se referă apelul declarat fără a se înrăutăți părții sau subiectului procesual în favoarea căreia se produce efectul extensiv al apelului.

4. Efectul non reformatio in pejus = neagravarea situației în propria cale de atac. = atunci când apelul este declarat de o parte, nu i se poate agrava părții sau dacă apelul este declarat de persoana vătămat, nu i se poate agrava persoanei vătămate situația în propira cale de apel. Dacă apelul este declarat de persoana vătămată sau de partea civilă, se poate agrava situația inculaptului. De asemenea și în situația în care apelul este declarat de procuror, dacă este un apel fără rezerve declarat de procuror, se poate agrava situația părților sau a părții vătămate, după caz.

⇒ Dacă apelul procurorului este în favorea unei părți, ce se întâmplă? Apelul declarat de procuror nu poate fi avea ca efect agravarea situației părții în favoarea căreia a fost declarat apel.

⇒ Ce se întâmplă în cazul în care ulterior procurorul își retrage apelul? Partea care nu a declarat apel, știind că există apelul declarat de procuror în favoare sa, ar putea să-și însușească apelul declarat de procuror, cu acest efect al neagravării situației în propria cale de atac..

NCPP – reglementează și o procedură de renunțare la apel și una de retragere a apelului

Renunțarea la apel este posibilă oricând din momentul comunicării copiei minutei și până în momentul expirării termenului de apel. Ea însă nu produce efecte în latura penală,

94

numai în latura civilă. În latura penală oricând părțile, titularii pot reveni în interiorul termenului de apel putându-și manifesta opțiunea de a exercita calea de atac a apelului.

Retragerea apelului este posibilă după declararea acestuia atât la instanța care a dat hotărârea atacată cu apel, cât și în fața instanței de apel cel mai târziu până în momentul închiderii dezbaterilor în fața instanței de apel. În toate cazurile, instanța de apel este cea care ia act de retragerea apelului.

Judecarea apelului:

Întrucât apelul declașează o nouă judecată în fond, este obligatorie citarea părților și a persoanei vătămate de către instanța de apel la termenul stabilit pentru judecarea apelului. Este obligatorie participarea procurorului. Dacă inculpatul se află în stare de deținer, el este adus la instanța de apel, cu excepția situației în care inculpatul solicită expres instanței de apel să judece apelul în absența sa, acesta nu mai trebuie adus în fața instanței de apel.

Apelul, la fel ca prima instanță, poate să conțină în structura judecății și o cercetare judecătorească. Deosebirea față de judecata în primă înstanță, cercetarea judecătorească este facultativă. În fața instanței de apel, pot fi readministrate probele care au fost admnistrate în faza de UP sau se pot administra probe noi. De asemenea, este obligatorie, în toate cauzurile, ca element de noutate, ascultarea inculpatului de către instanța de apel dacă ascultarea este posibilă și dacă inculpatul este prezent. Ce a vrut să spună codul prin această precizarea, dacă ascultarea este posibilă? În absența altor explicații, s-a avut în vedere dreptul pe care îl are orice inculpat de a refuza să dea declarații, situația în care instanța de apel nu are altă posibilitate decât să constate refuzul inculpatului de a da declarații.

În privința dezbaterilor în apel, legea prevede o ordine a dezbaterilor în apel, la fel ca în primă instanță:

• Se acordă cuvântul apelantului – apoi intimatului– apoi procurorului

Intimantul = persoana la care se referă apelul. Apelant = persoana care a declarat apel.

• Se acordă cuvântul procurorului și apoi celorlalte părți – intimatul – apoi persoana vătămată dacă există apelul părților și persoanei vătămate se acordă cuvântul a acestora (dacă există apelul procurorului, pentru a-și susșine apelul).

Dezbaterile judiciare în fața instanței de apel sunt la fel ca în primă instanță – contradictorii, apelantul, intimatul, procurorul pun concluzii cu privire la măsurile de apel. La fel ca în primă instanță, apoi se acordă ultimul cuvânt al inculpatului care se deosebește de concluziile pe care le pune inculpatul în privința apelului declarat.

În apel, la fel ca și în primă instanță, procurorul și părțile pot depun concluzii scrise.

Spre deosebire de prima instanță, obiectul deliberării în apel îl constituie motivele de apel formulate, atât motivele de fapt cât și motivele de drept și din oficiu toate temeiurile de fapt și de drept care stau la baza hotărârii atacate cu apel.

95

Hotărârea dată de instnața de apel = decizie și care, spre deosebire de sentință, are caracter definitiv și care este executorie.

Instanța de apel poate da următoarele soluții – art. 421 NCPP

1. Respinge apelul ca a. Tardiv introdus = cu încălcarea termenului prevăzut de lege. b. Inadminisibil = introdus împotriva unei hotărâri care nu este susceptibilă de

apel, când o persoana care a declarat apelul nu figurează printre titularii dreptului de

apel o când cerere de apel a fost introdusă cu încălcarea dispozițiilor legale cu

privire la conținutul cererii de apel.

Spre exemplu, cererea de apel trebuie semnată personal de titular. Dacă nu este semnată, la primul termen, ea poate fi însușită. Instanța de apel este obligată să întrebe apelantul dacă își însușește cerere de apel formulată. În situația în care apelantul se află în imposibilitatea de a semna cererea de apel, ea poate fi atestată de grefier sau de avocat. Dacă inculpatul, apelantul se află în starea de detenție, ea poate fi adresată de comandatul locului de deținere sau consemnată într-un proces-verbal întocmit de acesta de care va fi apoi înaintat instanței care a dat hotărârea atacată cu apel în vedere primirii și înregistrării cererii de apel.

c. Nefondat = instanța de apel, analizând hotărârea și judecată din primă instanță, cosntată că aceasta este legală și temeinică (în conformitate cu dispozițiile legale, atât de drept material, cât și de drept procedural).

2. Admite apelul, deființează sentința și a. Trimite cauza spre rejudecare când se constată că judecată în fond s-a efectuat

în absența unei părți sau a persoanei vătămate nelegal citate sau care deși legal citată s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această imposibilitate.

b. Trimitere spre rejudecare și pentru motivele de NA (art. 281 NCPP), cu excepția nerespectării dispozițiilor legale referitoare la competența după materie sau după calitatea persoanei când desființarea hotărârii în apel se dispune cu trimitere spre rejudecare nu la prima instanță, ci la instanța competentă potrivit legii.

c. Rejudecând cauza dă o nouă soluție, după regulile de judecată în primă instanță (dă o nouă soluție acțiunii penale și civile). Poate fi la fel ca în primă instanță, condamnare, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal sau achitarea.

Decizia instanței de apel are aceleași părți pe care le are și sentința. O parte introductivă care are același conținut, expunerea care conține temeiurile de fapt și de drept care au fost la baza apelului, inclusiv motivele care stau la baza soluției subsecvente în apel pentru că apelul este o cale de atac de reformare = nu se limitează doar la admitere și la

96

desființarea sentinței, ci merge mai departe după desființare, cu excepția trimiterii spre rejudecare, dă o soluție pe care o poate da prima instanța, după regulile de judecată în primă instanță. Partea dispozitivă este identic cu minuta.

În cazurile de desființare cu trimitere spre rejuedcare, rejudecarea cauzei se realizează după aceleași reguli privind judecată în primă instanță, cu precizarea că instanța de rejudecare are obligația de a respecta limitele de rejudecare stabilite prin decizia instanței de apel de desființare cu trimitere spre rejudecare. Limita de rejudecare, care pot fi de 2 categorii – cu privire la faptă și cu privire la persoană, care sunt stabilite de instanța de apel.

Am terminat cu apelul.

CONTESTAȚIA

Este la fel, o cale de atac ordinară. Este de asemenea în competența instanței superioare. Este introdusă prin OUG nr.3/2014. Este similară apelului sub aspectul naturii juridice, în sensul că este o cale de atac de reformare. Ea poate fi introdusă pentru orice motiv de fapt și de drept. Deosebirea față de apel este că ea nu este deschisă în toate cazurile, ci doar atunci când este expres prevăzute de lege. Ca atare, numai atunci când legea prevede în mod expres calea contestației, ea poate fi folosită.

Prevederile referitoare la procedura contestației prevăzute la art. 425 ind.1 NCPP, reprezintă dreptul comun în materie de contestație ceea ce înseamnă că ele sunt aplicabile numai în măsura în care legea nu prevede altfel (ați văzut deja în materia măsurilor preventive, în materia măsurilor asiguratorii, a actelor dispuse de JCP, a celor provenite de la JCP, ați văzut care sunt particularitățile acestor proceduri).

În cazul contestației întemeiate pe art. 341 NCPP, împotriva încheierii prin care JCP a admis plângerea reținând cauza spre judecată și dispunând începerea judecății, este prevăzută calea de atac a contestației, care trebuie să fie nu numai declarată, dar și motivată în 3 zile de la comunicare. Nemotivarea contestației conduce la respingerea ei ca inadmisibilă.

În procedura comună, prevăzută la art. 425 ind.1 , titularii sunt:

a) Procurorul b) Părțile c) Ceilalți subiecți procesuali la care se referă hotărârea (subiecți procesuali

principali sau alți subiecți)

Termenul este mai scurt decât în cazul apelului, care este de 3 zile și care curge de la comunicarea hotărârii atacate, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.

Este prevăzută și procedura repunerii în termenul de contestație, făcându-se trimitere la procedura de repunere în termenul de apel.

Și contestația este guvernată de efectul suspesiv de executare și de efectul neagravării situației în propria cale de atac.

97

În situația în care contestația privește o măsură preventivă, în propria contestația formulată de inculpat nu se poate lua o măsură mai gravă, numai o măsură mai ușoară decât măsura care a fost dispusă de instanța care a luat hotărârea atacată cu contestație.

De asemenea, pe calea contestației, în privința măsurilor preventive se poate obține și modificarea conținutului obligațiilor care formează controlul judiciar.

Contestația se formulează printr-o cerere scrisă, cu același conținut ca cererea de apel, care se depune la JCP, JDP sau la instanța care a dat hotărârea contestată. Ea nu trebuie motivată odată cu cererea, ci poate fi motivată oricând, însă nu mai târziu de închierea dezbaterilor în fața instanței competente să judece contestația.

Contestația este de competența JDL, JCP din cadrul instanței superioare sau în situația în care se atacă hotărârea unei instanței, de competența instanței superioare. Dacă instanța competentă este ICCJ, competența soluționării contestației revine completului competent în cazul ICCJ, de completul de 2 judecători de cameră preliminară din cadrul ICCJ.

Hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării contestației se numește decizie (exact ca în cazul apelului, ați văzut similitudinea dintre contestație și apel) și are caracter definitiv și este executorie.

Soluții care pot fi date contestației sunt reglemetate la art.425 ind 1 alin.7 NCPP

a. Respingerea a. Tardivă b. Inadmisibilă c. Nefondată

b. Admitere, deființarea hotărârii atacate și după caz, a. Judecarea și soluționarea cauzei. b. Trimiterea cauzei spre rejudecare instanței care a dat hotârărea atacată –

legea prevede că se poate dispune trimiterea spre rejudecare într-o singură situația, doar dacă nu s-au respectat dispozițiilor legale privind citarea. Mateuț: nu este suficientă, nu acoperă toate cazuri în care s-ar putea dispune trimiterea spre rejudecare. Nu înțeleg de ce nu s-a făcut trimitere la procedura de judecare a apelului, în sensul o desființare cu trimitere spre rejudecare trebuie să fie permisă în toate cazuri în care se constată că judecată în primă instanță s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor legale care atrage sancțiune nulității absolute, adică în toate cazurile de NA prevăzute la art. 281 NCPP, pentru o reglementare similară cu cea apelului, reglementare care este cerută de identitatea de natură juridică a apelului și a contestației. Practic cele 2 căi de atac sunt aprope identice, apelul= cale de atac ordinară comuă. Cotestația = cale de atac ordinară specială.

98

Judecata se realizează întotdeauna în sedință publică, în procedura comuna, în procedurile speciale, judecata se realizează în camera de consiliu, cu participarea procurorului și cu citarea părților și a persoanei vătămate care are acces, și a celorlalți subiecți procesuali, inclusiv martorul, expertul, interpretul, avocatul, persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate. Ați observat că legea vorbește de persoană al cărei interesele legitime au fost lezate? Ceea ce dovedește inconsecvența legiutorului în folosirea conceptului (în relementarea apelului, se vorbește de persoane ale cărei drepturi legitime...nu se aude bine. min. 13.22).

Am finalizat căile de atac ordinare.

CAILE DE ATAC EXTRAORDINARE

Sunt supuse unei reglementări excepționale. Ele reprezintă exepții, derogări de la autoritatea de lucru judecat ale hotărâriilor penale. De aceea, recurgere la căi de atac extraordinare, în orice sistem juridic, trebuie să se realizeze cu mare prudență pentru preîntâmpinarea prelungii nejustificate a proceselor penale și, de asemenea, pentur preîntâmpinarea abuzurilor și a utilizării aribtrare a unor asemenea căi de atac care nu trebuie să intervină, în mod normal, ci numai în mod excepțional, de aceea ele sunt supuse unor reglementări stricte, conțin de regulă și o proceedură de filtru, de control înainte de judecată care se numește etapa examinării în principiu. De asemenea, cazurile în care sub deschide căile extraordinare de atac sunt restrânse, ele sunt prevăzute expres de lege. Spre deosebire de apel și de contestație care sunt prevăzute pentru orice motiv de fapt și de drept, căile de atac extraordinare nu sunt admisibile pentru orice motive, ci numai pentru anumite motive de fapt și de drept care sunt prevăzute expres de lege.

Căile extraordinare de atac:

1. Contestație în anulare 2. Recursul în casație 3. Revizuirea 4. Redeschiderea procesului penal în cazul unei persoane condamnate în lipsă

(formulare deficitară).

Contestația în anulare

Nu este o noutate, era prevăzută și în VCPP. Ea este o cale de atac de anulare, care este în general de competența, de regulă, în NCPP, a unei instanței de apel (VCPP – instanță de recurs) care este prevăzută pentru îndreptarea erorilor de procedură, de drept, formale, nu substanțiale. În mod excepțional, ca și în VCPP, este și o cale de atac de retractare, într-un singur caz, având și caracter reformator, pentru cazul în care la dosar există probe din care rezultă existența unui caz de încetarea a procesului penal, când instanța a dispus condamnarea inculpatului, deși la dosar există probe din care rezultă că se impune încetarea procesului penal, adică un caz dintre cele prevăzute la art. 16 lit. e)-j), cu excepția autorității de lucru judecat, care este caz distinct de contestației în anulare.

99

Dacă în VCPP, existau un număr total de 5 cazurile, în prezent există 9 cazuri de contestație în anulare, ca urmare a modificărilor introduse prin Legea 255/2013. După ce în forma inițială, a actualului cod, au existat doar 2 cazuri. Prin Legea nr.255/2013, 7 cazuri dintre cele de recurs în casație au fost scoade de sub art. 438 (care prevede cazurile de recurs în casație) și intruduse în art. 426 printre cazurile de contestație în anulare.

Cazurile de contestație în anulare sunt reglementate în art. 426 NCPP:

1. Judecarea în apel a avut loc în absența unei părți nelegal citate sau chiar dacă este legal citată a fost în imposibilitate de a se prezenta în judecata de apel și de a încunoștiința instanța despre această imposibilitate (nu sunt necesare explicații suplimentare). Aceasta înseamnă fie că partea nu a fost citată deloc, fie a fost citată cu încălcarea dispozițiilor legale privind citarea. A doua partea a acestui text, partea a fost legal citată, dar partea a lipsit în mod justificat de la judecată datorită unei cauze obiective care era de neprevăzut, peste voința părții care s-a aflat atât în imposibilitatea de a se prezenta datorită unei cauze obiective (caz fortuit, caz de forță majoră), precum și în situația de a nu putea încunoștința instanța despre această imposibilitatea (de exemplu, s-a aflat în stare de incoștiență datorită unui accident rutier). Deși legal citată, partea care a lipsit de la judecată are o justificare legală, creată de acestă cauză de ămpiedicare care are un caracter dublu, privește atât prezentarea la termen, cât și încunoștințarea instanței.

2. Era prevăzut și în VCPP, instanța a dispus condamnarea inculpatului deși, din probele existente la dosarul cauzei rezultă existența unui caz de încetare a procesului penal, dintre cele prevăzute la art. 16, cu excepția autorității de lucru judecat care este caz distinct de contestație în anulare. Cazul de încetare trebuie să rezulte din probele de la dosar, din materialul dosarului. Se cere, în acestă situație, să-și retracteze propria hotărâre, adică să dispună în loc de condamnare, încetarea procesului penal. Legea nu prevede care instanță a dispus condamnarea, ceea ce înseamnă că paote fi și prima instanță. Cererea poate fi și de competența primei instanțe, spre deosebire de VCPP.

3. Hotărârea a fost dată de un alt complet de judecată decât cel care a lua parte la dezbateri. Acest caz are la bază principiul continuității și unicității completului de judecată. Compeltul de jduecată se poate schimba până la începerea dezbaterilor, apoi orice schimbare este interzisă sub sancțiunea NA.

4. Instanța a fost compusă în mod nelegal sau a existat unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Textul nu privește doar instanța de apel, poate fi și prima instanța și instanța de apel.

5. Judecata a avut loc fără patriciparea procurorului și în absența inculpatului, atunci când legea prevede expres obligativitatea prezenței inculpatului (procurorul este obligat să asiste întotdeauna), sancțiunea fiind în ambele situații NA a judecății care poate privi, pentru că nu se face nicio distincție, prima instanță și instanța de apel.

6. Judecata a avut loc în absența avocatului, în cazurile de asistență juridică obligatorie, în cazruile prevăzute de art.90-91 NCPP, sancțiunea fiind NA. La fel poate privi prima instanță sau instanța de apel, după caz.

100

7. Se constată că s-au pronunțat 2 hotărâri definitive pentru aceeași faptă împotriva unei persoane. Acest caz este un caz de autoritate de lucru judecat. Este de fapt, un caz de încetarea a procesului penal.

8. Judecata a avut loc fără ascultarea inculpatului, dacă ascultarea acestuia era legal posibilă, în termenii NCPP. Dacă legea nu face nicio distincție, are în vedere atât prima instanță, cât și instanța de apel.

9. Sedința de judecată nu a fost publică.

Admisibilitate – potrivit art. 426 alin.1 NCPP, împotriva hotărârilor penale definitive. Întrucât nu se face nicio distincție, s-ar putea crede că ea este admisibilă șoi împotriva altor hotărâri decât cele care vizează fondul cauzei. Mateuț: nu este posibilă decât împotriva hotărârilor definitive care vizează fondul cauzei.

Contestația în anulare se declanșează printr-o cerere scrisă care poate fi formulată de procuror, de părți și de persona vătămată. Ea se depune la instanța care a pronunțat hotărârea atacată (prima instanță sau la instanța de apel). În situația în care motivul de contestație în anulare este autoritatea de lucru judecat (pentru aceeași faptă și împotriva aceleași eprsoane s-au dat 2 hotărâri definitive), cererea se va adresa instanței la care a rămas definitivă ultima hotărâre.

Pentru a fi valabilă, cererea trebuie să îndeplinească condițiile de formă prevăzute de lege. Trebuie să conțină numele și pronumele persoanei care formulează cererea, calitatea procesuală, CNP, CUI și sediul (PJ), denumirea parchetului din care face parte procurorul (dacă cererea este formualtă de procuror), numele și prenumele procurorului, cazurile de contestație dintre cele de la art. 426, temeiurile de fapt din care rezultă existența acestui caz, inclusiv dovezile din care rezultă acest caz, și dacă este cazul, la cerere, se atașează și înscrisurile doveditoare care se prezintă odată cu cererea instanței competente, instanța care a pronunțat hotărârea atacată.

Mateuț: unii nu au ușă la casa!!! Sala se amuză copios!

În privința termenului, reglementarea este complet nesatifăcătoare. Se poate observa din lecturarea textului legal că este reglementat termenul doar în privința persoanei împotriva căreia a început executarea sau obligarea la despăgubiri civile (? min.32.16) care este de 10 zile din momentul în care a luat la cunoștință de existența hotârării atactate, nu din momentul în care a început executarea. Care este termenul pentru celelalte părți și pentru persoana vătămată sau pentru procuror? Reglementarea din NCPP este extrem de deficitară. VCPP prevedea pentru procuror și pentru celelalte părți un termen de 30 de zile care curgea de la data pronunțării. NCPP nu prevede niciun termen, dar asta nu înseamnă că pentru celelalte părți și pentru procuror că cererea de contestație în anularea poate fi introdusă oricând. De aceea este necesar să se modifice legea. Mateuț: Nu aș putea să vă spun care este termenul pentru procuror și pentru părțile și pentru subiecții procesuali împotriva cărora nu se face executare.

Este de asemenea, nesatifăcătoare și prevedea din NCPP potrivit căreia contestația în anulare, pentru motivul prevăzut la lit.b) la art. 426 NCPP, constând în aceea că inculpatul a

101

fost greșit condamnat, deși la dosar exista proba privind unul din cazurile de încetare a procesului penal pentru că o asemenea excepție nu are nicio rațiune, în condițiile în care pentru situația în care se invocă autoritatea de lucru judecat nu este reglementată o asemenea excepție. Autoritatea de lucru judecat, prezentând interes public, în cazul acesteia este în joc însuși interesul justiției care pretinde asigurarea securității raporturilor juridice, se justifica o asemenea derogare, existentă și în VCPP. Și sub acest aspect actuala reglmentare este deficitară.

Procedura de judecare a contestației în anulare conține 2 etape:

a) Etapa de examinare în principiul – are loc în camera de consiliu, fără citarea părților. Se pune problema de a ști dacă are loc cu participarea procurorului. Întrucât legea nu prevede, în mod implicit se poate înțelege că procurorul participă, nu este o interpretare care să dea satisfacție dreptului la un proces echitabil. De aceea, ar trebui să se prevadă expres participarea procurorului. Cu ocazia examinării în principiul, instanța competentă are obligația să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile de formă pentru admisibilitatea în principiu: - dacă este unul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute de lege - dacă s-au prezentat dovezi în acest sens - dacă cerere este făcută de titularul legal al cererii - dacă cerere este formulată în termenul prevăzut de lege.

Instanța poate să dispună, după caz, respingerea în principiul sau admiterea în principiu a cererii. Respingerea în principiu se dispune prin decizie care e definitivă. Admiterea se dispune prin decizie dacă este dată de o instanță de apel sau, în cazul autorității de lucru judecat, dacă ultima hotărârea a rămas definitivă în fața unei instanțe de apel, atunci se pronunță prin decizie. În celelalte cazuri, se pronuță prin sentință care este supusă căii de atac a apelului.

Atunci când instanța constată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, dispune prin încheiere admiterea în principiu și fixează termen pentru judecarea contestației.

b) Judecare a contestației în anulare

Contestația în anulare se judecă în ședință publică, cu participarea procurorului și cu citarea părților. În urma judecății, dacă instanța apreciază că este dovedit cazul de contestație de anulare invocat, dispune admiterea contestației în anulare și desființarea hotărârii atacate, dipunând totodată rejudecarea apelului în cazul în care este sesizată o instanță de apel sau rejudecarea cauzei după deființare în situația în care este sesizată prima instanță. În orice caz, reglementarea este destul de neclară, fiind preluată din VCPP. În situația admiterii contestației în anulare, se dau 2 decizii:

1. Decizie de admitere a contestației în anulare care se dă în urma soluționării contestației în anulare și care are ca efect doar anularea hotărârii, desființarea acesteia.

102

2. Decizia de rejudecare a cauzei pe fond ca urmare a desființării hotărârii privind contestația în anulare care este dată în rejudecarea apelului, atunci când contestația în anulare este împotriva hotărârii pronunțate de instanța de apel (nu se aude ce spune min.39.27).

În celelalte cazuri, când deființarea hotărârii ca urmare a admiterii contestației în anulare are ca efect rejudecarea cauzei după desființare, se dă o sentință penală care este supusă apoi apelului, potrivit legii.

Mateuț: Aș dori să notați, că părerea dumnealui, este că excepția de la obligativitatea examinării în principiu o reprezintă cazul de contestație în anulare constând în existența autorității de lucru judecat. În această situație, nu se mai parcurge procedura de examinare în principiu, ci în mod obligatoriu trebuie să aibă loc reunirea cauzelor în care s-au pronunțat hotărâri definitive împotriva unei persoane pentru aceeași faptă, reunirea cauzelor în fața instanței care...(întrerupt de intervenția Mariei). În cazul autorității de lucru judecat, se va da după caz sentință sau decizie în raport de felul hotărârii care a rămas definitivă la ultima instanță:

- Dacă instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre este prima instanță, se va da sentință care este supusă apelului.

- Dacă instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre este instanța de apel, atunci se va da decizie care este definitivă.