Curs Procedura Civila

68
CURS PROCEDURĂ CIVILĂ FORMA, MATERIA ŞI METODA PROCESULUI CIVIL Procesul civil are 3 momente: debut – presupune sesizarea instanţei de judecată; desfăşurare – dezbaterile; final – hotărârea judecătorească. Sesizarea instan ț ei Fiind un proces al intereselor private, procesul civil nu poate să debuteze la iniţiativa instanţei, ci numai la iniţiativa părţii interesate – o parte, pentru a-şi apăra interesele, va solicita instanţei o hotărâre care să oblige cealaltă partea să dea, să facă sau să nu facă ceva. Nemo iudex sine acto – regula. Excepţii : 1. în materia punerii sub interdicţie (art. 111 lit. c) N.C.Civ.) – instanţa judecătorească poate să înştiinţeze instanţa de tutelă cu privire la punerea sub interdicţie a unei persoane – a se analiza în corelaţie cu art. 165 N.C.Civ.; 2. în materia divorţului – parţiale derogări de la regula nesesizării instanţei din oficiu: încredinţarea minorilor; contribuţia pe care celălalt părinte, căruia nu i-au fost încredinţaţi copiii, trebuie să o acorde pentru creşterea copiilor. art. 396 N.C.Civ. – instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, şi cu privire la încredinţarea minorilor (dar nu se specifică faptul că se pronunţă din oficiu); art. 397 N.C.Civ. – nu mai există instituţia încredinţării minorului – ambii părinţi urmează să-şi exercite autoritatea părintească identic; pg. 1

description

Curs Procedura Civila

Transcript of Curs Procedura Civila

Page 1: Curs Procedura Civila

CURS PROCEDURĂ CIVILĂ

FORMA, MATERIA ŞI METODA PROCESULUI CIVIL

Procesul civil are 3 momente:

debut – presupune sesizarea instanţei de judecată; desfăşurare – dezbaterile; final – hotărârea judecătorească.

Sesizarea instan ț ei

Fiind un proces al intereselor private, procesul civil nu poate să debuteze la iniţiativa instanţei, ci numai la iniţiativa părţii interesate – o parte, pentru a-şi apăra interesele, va solicita instanţei o hotărâre care să oblige cealaltă partea să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Nemo iudex sine acto – regula.

Excepţii:

1. în materia punerii sub interdicţie (art. 111 lit. c) N.C.Civ.) – instanţa judecătorească poate să înştiinţeze instanţa de tutelă cu privire la punerea sub interdicţie a unei persoane – a se analiza în corelaţie cu art. 165 N.C.Civ.;

2. în materia divorţului – parţiale derogări de la regula nesesizării instanţei din oficiu: încredinţarea minorilor; contribuţia pe care celălalt părinte, căruia nu i-au fost încredinţaţi copiii,

trebuie să o acorde pentru creşterea copiilor. art. 396 N.C.Civ. – instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, şi

cu privire la încredinţarea minorilor (dar nu se specifică faptul că se pronunţă din oficiu);

art. 397 N.C.Civ. – nu mai există instituţia încredinţării minorului – ambii părinţi urmează să-şi exercite autoritatea părintească identic;

art. 400 N.C.Civ. – dar instanţa trebuie să dispună cu privire la locuința copilului

minor la părintele cu care locuiește în mod statornic + cheltuielile suplimentare pe

care acest părinte le suportă și care trebuie împărțite cu celălalt soț;Dezbaterile

Sunt cuprinse între momentul sesizării instanţei şi momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Există mai multe accepţiuni ale conceptului.

N.C.Proc.Civ. – o mai mare claritate a noţiunii: cercetarea procesului – discutarea asupra formalităţii cererii, depuneri de întâmpinări,

excepţii, probe; dezbaterile finale .

Principiile dezbaterilor:

pg. 1

Page 2: Curs Procedura Civila

contradictorialitatea – nu este un principiu consacrat expres în actualul Cod, dar rezultă din mai multe aplicaţii practice asupra anumitor instituţii; contradictorialitatea este unul dintre conceptele care intră în conceptul de proces echitabil (art. 6 CEDO).

Contradictorialitatea = posibilitatea pe care legea le-o oferă părţilor de a se pronunţa cu privire la actele, susţinerile, probele înfăţişate de către partea adversă.Prevederi în care se regăseşte principiul contradictorialităţii:

art. 114 C.Proc.Civ – cererea de chemare în judecată corect realizată este comunicată pârâtului; acesta va formula o întâmpinare prin care va arăta apărările faţă de cele invocate de reclamant, excepţiile pe care le invocă şi probele pe care pârâtul înţelege să le utilizeze în contra reclamantului;

art. 107 C.Proc.Civ. – instanţa nu se va pronunţa decât după citarea egală a părţilor; dacă una dintre părţi nu este legal citată, instanţa va trebui să amâne cauza;

actul pe care una dintre părţi înţelege să-l depună în dosar trebuie comunicat şi celeilalte părţi;

contradictorialitatea rezultă şi din modul în care au loc dezbaterile – mai întâi vorbeşte reclamantul, pe urmă pârâtul;

dreptul de a da replica – cu privire la anumite probe (dreptul de a cere contraproba).

Contradictorialitatea este regula. Orice excepţie trebuie prevăzută expres de norma legală. Excepţii de la principiul contradictorialităţii:

procedurile necontencioase – pentru că ele nu presupun opunerea unui drept unei persoane. Petentul solicită instanţei o autorizare, dar nu în detrimentul altei persoane.

în materia ordonanţei preşedinţiale – aceasta poate fi judecată chiar şi fără citarea părţilor. Aceasta se explică prin faptul că există anumite valori mai importante de protejat, ce ţin de celeritatea procesului.

în materia măsurilor asigurătorii – poprirea.Dar niciuna dintre excepţii nu presupune analiza pe fond a cauzei.

Contraditorialitatea nu se suprapune cu prezenţa fizică a persoanei în faţa instanţei. Conform N.C.Proc.Civ., de principiu, recursul de va judeca fără a mai fi citate părţile.

Aceasta nu presupune că cererea de recurs nu a fost depusă de către una dintre părţi sau că ea nu a fost transmisă celeilalte părţi. Prevederile N.C.Proc.Civ. afectează doar principiul oralităţii.

Art. 14 N.C.Proc.Civ. consacră în mod expres principiul contradictorialităţii.

dreptul la apărare – este consacrat şi în Costituţia României + CEDO art. 6 CEDO – nu este reglementat expres, dar reprezintă o componentă de bază a

unui proces echitabil.

Are două componente:

pg. 2

Page 3: Curs Procedura Civila

dreptul de a asigura părţilor un mecanism procesual care să le permită exprimarea punctului de vedere şi administrarea dovezilor necesare pentru apărarea drepturilor lor – principiul egalităţii armelor în proces;

+ dreptul de a ataca hotărârile considerate nedrepte;+ dreptul de a recuza instanţa, atunci când există suspiciuni cu privire la afectarea nepărtinirii instanţei;

dreptul de a fi asistat sau reprezentat de către un avocat sau de către un consilier juridic (în cazul persoanelor juridice).

Ajutorul public judiciar – un instrument prin accesarea căruia chiar şi o persoană care nu are disponibilităţi materiale poate să aibă acces la un avocat. Instanţa este cea care îl acordă, dacă persoana se încadrează în anumite limite de venit care îi permit accesul, şi se concretizează în primul rând prin acordarea unui avocat din oficiu.

Limitele de venit în care se poate acorda ajutorul social – venitul net pe membru de familie de 500 lei, pentru ajutor integral, şi 800 lei, pentru ajutor parţial.

N.C.Proc.Civ. – principiul dreptului la apărare este menţinut, fiind reglementat expres în art. 13. În recurs, cererile şi concluziile nu pot fi formulate şi susţinute decât prin avocat sau, în cazul persoanei juridice, de către consilierul juridic – astfel, se restrânge într-un sens dreptul la apărare, şi se lărgeşte într-un altul.

rolul activ al judecătorului – diferenţele de prestaţie dintre părţi justifică un rol activ mai accentuat al judecătorului. Judecătorul nu trebuie să stea pasiv faţă de desfăşurarea procesului, ci trebuie să stăruie, prin toate mijloacele posibile, la aflarea adevărului. El poate să ceară administrarea de probe pe care părţile nu le cer, să dea explicaţii părţilor privind drepturile lor şi exercţiul acestora etc.

art. 118 C.Proc.Civ. – dacă pârâtul nu este asistat de către avocat, la prima zi de înfăţişare instanţa îi va pune în vedere să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, atrăgându-i atenţia asupra faptului că neinvocarea lor atrage decăderea din acest drept.

proces de tip inchizitorial – procesul în care judecătorul are un rol activ. proces de tip acuzatorial – procesul în care judecătorul are un rol pasiv.

principiul disponibilităţii părţilor – părţile şi numai părţile au dreptul de a decide dacă declanşază sau nu procesul; reclamantul stabileşte cu cine anume vrea să se judece; reclamantul este cel care stabileşte ce doreşte să facă instanţa.

instanţa nu ar putea să aducă părţi noi în proces; instanţa nu poate să adauge sau să scadă din obiectul cererii reclamantului; art. 129 al. (6) C.Proc.Civ. – în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra

obiectului cererii deduse judecăţii – toate cazurile, mai puţin cele prevăzute de lege. părţile au dreptul să atace sau să nu atace hotărârea pronunţată, să încheie tranzacţii.

Excepţii:

pg. 3

Page 4: Curs Procedura Civila

atunci când un terţ atacă un act administrativ, trebuie introdus în cauză, chiar din oficiu, de către instanţă, şi beneficiarul – Legea 554/2004 (legea contenciosului administrativ);

dacă se ridică o excepţie de nelegalitate a actului administrativ, trebuie chemat în proces, din oficiu, de către instanţă, chiar dacă partea nu o cere, emitentul actului – Legea 554/2004 (legea contenciosului administrativ).

în cazul copiilor minori, reprezentarea şi orice acte de dispoziţie făcute în numele lor vor putea fi cenzurate de către instanţă.

oralitatea dezbaterilor – acest principiu nu trebuie absolutizat. Oralitatea va căpăta o valenţă mai mare când se va da curs prevederii legale privind înregistrarea procesului. Părţile pot cere oricând stenografierea şedinţei.

publicitatea – procesele se defăşoară în principal în public. Acest principiu reprezintă o garanţie asupra bunei desfăşurări a procesului.

Acest principiu are limitele sale, datorită necesităţii soluţionării rapide a unor cauze. Judecata în camera de consiliu presupune o desfăşurare a procesului care nu asigură

prezenţa publicului, ci doar a păţilor, dacă se prevede necesitatea citării lor.Acţiunea în anulare a hotărârilor AGA se judecă în camera de consiliu – pentru

protecţia datelor privind activitatea societăţilor comerciale. Există şi alte excepţii, atunci când dezbaterea publică ar vătăma ordinea, moralitatea

publică sau părţile – de exemplu: ascultarea minorului de către judecător înainte de a decide cu privire la stabilirea măsurilor ce se iau cu privire la autoritatea părintească. În astfel de situaţii, se dispune dezbaterea în şedinţă secretă.

Pronunţarea hotărârii se va face totuşi în public, chiar dacă dezbaterile au avut loc în camera de consiliu.

În N.C.Proc.Civ. legiuitorul a împărţit defăşurarea procesului în două mari faze: cercetarea procesului şi dezbaterea finală. Doar aceasta din urmă va mai avea loc în şedinţă publică, cercetarea procesului desfăşurându-se în camera de consiliu.

Dacă părţile doresc, şi pledoaria finală se poate face tot în camera de consiliu, dar pentru aceasta este necesar acordul tuturor părţilor.

principiul distriburii aleatorii şi continuităţii completului de judecată – cauzele se distribuie în mod aleatoriu prin programul Ecris sau prin metoda ciclică, dacă programul nu funcţionează. Dacă un judecător este desemnat într-o cauză, el trebuie să judece această cauză până la sfârşitul procesului. Înlocuirea judecătorului se face doar pentru cauze temeinice (moarte, concediu prelungit, mutare la altă instanţă).

termenul se dă aleatoriu – dar acest principiu nu va mai fi utilizat în curând, urmând ca judecătorul să dea primul termen în funcţie de conţinutul dosarului.

pg. 4

Page 5: Curs Procedura Civila

HOTĂRÂREA JUDECĂTORESCĂ = actul final al procesului care cuprinde trei părţi: o parte în care se prezintă ce s-a întâmplat în faţa instanţei, o a doua parte constituită din considerente şi o a treia parte – dispozitivul (arată ce anume a dispus instanţa).

Dispozitivul este partea cea mai importantă a hotărârii judecătorreşti, fiind partea care se pune efectiv în executare. Considerentele explică dispozitivul, dar nu fac parte din acesta. Dispozitivul trebuie să fie clar, concis şi nu trebuie să cuprindă motivări.

Hotărârea trebuie să răspundă la toate argumentele incovate de părţi.Materia procesului este reprezentată, în principal, de conflictul dintre părţi. Materia

procesului este constituită de toate confictele latente care nu îşi găsesc o altă rezolvare.Metoda procesului – judecătorul are la dispoziţie o construcţie juridică oferită de

reclamant şi o altă construcţie juridică oferită de către pârât. Judecătorul trebuie să adopte una dintre cele două construcţii juridice sau să elaboreze o a treia construcţie juridică. În acest scop, judecătorul trebuie să ia cunoştinţă de faptele din dosar, să administreze probele şi să elaboreze construcţia juridică respectivă, încadrând-o juridic în textele propuse de către părţi. În cazul în care încadrarea nu corespunde textelor de lege propuse de părţi, judecătorul poate respinge cererea sau o poate pune în discuţia părţilor, pentru a recalifica cererea. Totodată, judecătorul are un drept suveran de apreciere a unor concepte neclarificate de textele legale. Acest drept nu poate fi cenzurat de către instanţa de recurs; numai judecătorul fondului poate face astfel de aprecieri.

NORMELE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

În cadrul procedurii civile, există trei categorii de norme: norme de organizare judecătorească – stabilesc cu privire la organizarea sistemului judiciar,

statutului magistraţilor, compunerii şi constituirii completelor de judecată norme de competenţă – stabilesc atribuţiile instanţelor, atât faţă de alte organe jurisdicţionale

sau cu activitate jurisdicţională, cât şi între ele: norme de competenţă generală – norme ce stabilesc atribuţiile instanţelor faţă de

alte organe cu activitate jurisdicţională; norme de competenţă materială – norme care stabilesc atribuţiile între instanţele

judecătoreşti în raport de ierarhia acestora; norme de competenţă teritorială – norme care stabilesc atribuţiile instanţelor în

raport de delimitarea teritorială a instanţelor de acelaşi grad. norme de procedură propriu-zisă – stabilesc asupra modului de desfăşurare a procesului,

redactarea actelor de procedură, termenele procedurale, precum şi cele cu privire la executarea hotărârilor.

Art. 304 C.Proc.Civ. prevede două motive de recurs: când instanţa nu a fost alcătuită conform dispoziţiilor legale şi când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei instanţei.

Normele de procedură sunt de două categorii: norme de ordine publică – norme imperative; norme de ordine privată – norme dispozitive.

pg. 5

Page 6: Curs Procedura Civila

Diferenţa dintre cele două o face regimul nulităţii actului sau a decăderii, dacă este vorba despre termen. Încălcarea normelor de ordine publică este sancţionată prin nulitatea absolută, care poate fi invocată de către oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu sau de către procuror, dacă participă la proces şi pe tot parcursul procesului. Încălcarea normelor de ordine privată poate fi invocată numai de către partea vătămată şi într-o limită de timp, care, de regulă, este dată de prima zi de înfăţişare, după realizarea nelegalităţii.

Normele de organizare, ca regulă generală, sunt de ordine publică. Există o singură excepţie – normele privind recuzarea (art. 27 C.Proc.Civ.).

Normele de competenţă generală şi de competenţă materială sunt de ordine publică. Normele de competenţă teritorială sunt, în general, de ordine privată – excepţii: normele privind starea şi capacitatea persoanelor şi cele prevăzute de art. 13-16 C.Proc.Civ.

Normele de procedură propriu-zisă – reguli de delimitare a normelor de ordine publică de cele de ordine privată:

formularea utilizată de legiuitor; natura valorii protejate.

Art. 89 C.Proc.Civ. – citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată – normă de ordine privată.

Art. 284 C.Proc.Civ. – termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii – normă de ordine publică.

Aplicarea în timp a normelor

Normele speciale nu pot fi modificate prin norme generale, decât dacă acestea din urmă prevăd în mod expres abrogarea sau modificarea primelor.

Art. 178 N.C.Civ. – cazurile de instituire a curatelei; art. 179 N.C.Civ. – competenţa instituirii curatelei este dată instanţei de tutelă. Art. 44 C.Proc.Civ. – în caz de urgenţă, instanţa poate numi un curator special. Rămân în continuare valabile textele din C.Proc.Civ., fiind norme speciale.

Normele de organizare sunt de imediată aplicabilitate, dacă legea nu prevede altfel. Normele de competenţă – instanţele legal investite potrivit legii vechi rămân competente,

legea nouă aplicându-se numai cererilor formulate după intrarea ei în vigoare. Normele de procedură propriu-zisă – căile de atac sunt supuse, sub aspectul căii de atac,

termenului şi motivelor, legii de la momentul pronunţării hotărârii. Regimul nulităţii – dacă un act este nul sub imperiul legii sub care a fost făcut, chiar dacă

legea nouă nu mai prevede cauza de nulitate, el va rămâne nul sau anulabil. Valabilitatea actului se judecă după acelaşi raţionament.

Probele – sunt admisibile doar probele permise de lege la momentul săvârşirii actelor. Art. 26 N.C.Proc.Civ. – condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale sunt guvernate de legea în vigoare la data faptelor juridice ce fac obiectul probaţiunii. Administrarea probelor se face conform normelor în vigoare la data administrării lor.

Căile de atac – N.C.Proc.Civ. – hotărârile sunt supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

pg. 6

Page 7: Curs Procedura Civila

ACŢIUNEA CIVILĂ

Dreptul subiectiv = posibilitatea părţii de a avea o anumită conduită, adică să ceară ceva, să facă ceva sau să ceară cuiva să se abţină de la ceva, să pretindă celorlalţi o conduită corespunzătoare dreptului său şi să solicite forţa coercitivă a statului pentru a-i determina pe terţi să aibă o conduită corespunzătoare dreptului său.

A treia componentă a dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune. Acţiunea civilă nu trebuie confundată cu cererea de chemare în judecată.

Acţiunea civilă = ansamblu de mijloace procedurale menite să ducă la realizarea dreptului dedus judecăţii. Acţiunea civilă este dematerializată. Ea cuprinde toate mijloacele procedurale prin care poate fi pus în valoare dreptul la acţiune.

Elementele dreptului la acţiune: părţile; obiectul; cauza.

Cauza acţiunii presupune scopul demersului judiciar. Cauza cererii reprezintă temeiul de drept al cererii formulate în instanţă. Cauza trebuie să fie licită şi să nu aibă caracter fals (demersul judiciar să nu fie supus unui alt scop decât cel declarat).

CONDIŢIILE EXERCIŢIULUI ACŢIUNII CIVILE

Aceste condiţii se verifică anticipat de către instanţa de judecată.1. Cel care solicită (reclamantul) să invoce sau să afirme un drept.

Condiţia nu este prevăzută expres în lege, rezultând din doctrina în domeniu şi nu

presupune ca reclamantul chiar să aibă un drept, ci doar să afirme existența unui drept.Dreptul invocat trebuie să fie un drept actual. Drepturile supuse unui termen sau unei

condiţii suspensive nu pot fi deduse în judecată. Cererea ar fi respinsă ca prematură. Dar această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat, putându-se introduce o nouă cerere de chemare în judecată la împlinirea termenului sau realizarea condiţiei.

Acţiunile preventive – acţiuni prin care în mod expres legiuitorul recunoaşte libertatea de a se deduce judecăţii drepturi care sunt încă sub termen.

Dacă reclamantul ar aştepta împlinirea termenului, s-ar expune riscului unor prejudicii mai mari. Totodată, o astfel de acţiune nu îngreunează situaţia pârâtului, ci doar îl împiedică să expună reclamantul riscului unor prejudicii.

Exemple – art. 110 C.Proc.Civ.: cerere pentru predarea unui imobil închiriat încă înainte de împlinirea termenului prevăzut în

contract pentru finalizarea contractului, cu precizarea că hotărârea va putea fi pusă în executare numai la termenul prevăzut în contract pentru terminarea locaţiunii;

pg. 7

Page 8: Curs Procedura Civila

formularea unui cereri privind plata la termen a unei obligaţii de întreţinere sau unei alte obligaţii cu caracter periodic, cererea putând fi făcută chiar înainte de îndeplinirea termenului de scadenţă;

cererile mai pot fi introduse dacă au ca obiect executarea la termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va considera că cererile sunt îndreptărţite pentru a preîntâmpina reclamantului o pagubă iminentă şi însemnată dacă ar aştepta împlinirea termenului.

2. Existenţa unui interes. Regula este că cine nu are un interes nu poate sesiza instanţa de judecată. Interesul trebuie

să fie determinat (nu cu caracter general), legitim (să fie legat de protecţia unui drept sau a unei situaţii juridice protejate), personal, născut şi actual.

În cazul în care instanţa va constata lipsa interesului, ea va respinge cererea, fără o mai examina în fond, ca fiind făcută de o persoană care nu prezintă interes.

Au fost considerate ca lipsite de interes: apelul făcut de către o persoanp care a fost prezentă la proces în care s-a invocat că o parte nu

a fost legal citată (nu se justifică un interes personal); în cazul contestaţiei la un tablou de distribuire a creanţelor, atunci când creditorul de pe locul

IV susţinea că el trebuia să fie pe locul III, potrivit reglementărilor în vigoare; în realitate, nici măcar creanţa primului nu putea fi acoperită de către sumele rezultate din executare, prin urmare instanţa a considerat că acţiunea nu este susţinută de un interes.

3. Calitatea procesuală de folosinţă. Calitatea procesuală este de două feluri, activă şi pasivă, şi reprezintă identitatea dintre

reclamant şi titularul dreptului dedus judecăţii, precum şi identitatea dintre pârât şi cel obligat în raportul de drept dedus judecăţii. Calitatea procesulă reprezintă traducerea în plan procesual a realităţilor din plan substanţial.

La acţiunile reale, problema calităţii se uneşte, de cele mai multe ori, cu problema fondului => unirea excepţiei cu fondul.

Există acţiuni în care legea stabileşte în mod clar care sunt persoanele care au calitate procesuală activă şi, uneori, şi pasivă. Există însă şi instituţia transmiterii calităţii procesuale. Odată început procesul civil, nu este obligatoriu să aibă calitate procesuală doar cei care au început procesul.

În cazul divorţului, calitate procesuală nu pot avea decât două persoane: soţii. Dacă unul dintre cei doi soţi moare în timpul procesului, procesul de divorţ, teoretic, încetează. N.C.Proc.Civ. – art. 914 – când cererea de divorţ se întemeiază pe culpa pârâtului şi reclamantul decedează în timpul procesului, succesorii acestuia pot continua acţiunea, iar instanţa poate pronunţa divoţul, doar dacă acesta se întemeiază pe culpa exclusivă pârâtului.

Art. 382 N.C.Civ. – căsătoria este desfăcută la data decesului, chiar dacă moştenitorii reclamantului continuă acţiunea.

Art. 483 N.C.Civ. – acţiunea în stabilirea maternităţii – calitate procesuală activă o au copilul sau moştenitorii copilului. Au calitate procesuală proprie moştenitorii. Calitate procesuală pasivă au mama şi moştenitorii ei. La fel se întâmplă şi în cazul acţiunii în stabilire a paternităţii.

pg. 8

Page 9: Curs Procedura Civila

Acţiunea în tăgăduirea paternităţii – art. 429 N.C.Civ. – calitatea procesuală activă: soţul mamei, mama, tatăl biologic şi copilul; moştenitorii acestora pot introduce acţiunea şi, a fortiori, pot să o şi continue. Calitatea procesuală pasivă: când este introdusă de soţul mamei, împotriva copilului; mama şi copilul introduc acţiunea împotriva soţului mamei; tatăl biologic introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi copilului.

Revocarea donaţiei pentru ingratitudine – art. 1024 N.C.Civ. – acţiunea are următoarele caracteristici: calitatea procesuală activă revine în principal donatorului; moştenitorii acestuia pot continua acţiunea, ei pot şi să introducă acţiunea, dar numai în termen de cel mult 1 an de la data morţi donatorului, dacă donatorul nu a cunoscut cauza; dacă donatorul a cunoscut cauza, moştenitorii pot introduce cererea în termenul de 1 an de la data la care donatorul a cunoscut cauza şi numai cu condiţia ca donatorul să nu-l fi iertat pe donatar. Calitatea procesulă pasivă revine donatarului şi poate fi continuată împotriva moştenitorilor. Dacă donatarul decedează înainte de a fi introdusă acţiunea împotriva lui, ea nu poate fi introdusă direct împotriva moştenitorilor.

În unele situaţii, între interes şi calitatea procesuală există o strânsă legătură. De cele mai multe ori, interesul este cel care generează şi calitatea procesuală. De exemplu, în cazul anulării unui act, calitate procesuală are o orice persoană care justifică un interes.

Sunt şi situaţii în care legea recunoaşte calitate şi unor persoane care nu fac parte din raportul juridic dedus judecăţii şi nici nu justifică un interes. De exemplu, procurorul poate formula acţiuni privind drepturile unor persoane precum minorii, puşii sub interdicţie sau dispăruţii (art. 45 C.proc.civ.). Există şi situaţii în care legiuitorul stabileşte calitatea procesuală civilă în sarcina unor organisme care nu acţionează în nume propriu şi nici în numele lor – de exemplu: organismele de protecţie a consumatorilor, sindicatele (legea le creează şi dreptul şi interesul). Nu este însă permisă această substituire în calitatea altuia decât dacă legea o prevede în mod expres.

Acţiunile colective = acele acţiuni prin care un organism sau un grup cu caracter de reprezentativitate solicită instanţei de judecată măsuri privind protecţia sau drepturile unor categorii de persoane nedeterminate personal, ci determinate numai ca gen: consumatori, oameni ai muncii, salarizaţi etc. Ele nu trebuie confundate cu o coparticipare procesuală activă care se caracterizează prin cumulul intereselor unor persoane.

Dacă judecătorul constată lipsa calităţii procesuale, acţiunea va fi respinsă pentru lipsa calităţii procesuale. Această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat decât în privinţa calităţii procesuale. Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de ordine publică, deci poate fi invocată oricând în cursul procesului.

4. Capacitatea de exerciţiu. Lipsa capacităţii de folosinţă atrage o nulitate absolută ce poate fi invocată pe tot parcursul

procesului.Capacitatea de exerciţiu este guvernată de norme de ordine privată şi este sancţionată prin

nulitate relativă. Nulitatea relativă poate fi invocată chiar şi de celelalte părţi, altele decât cea care este lipsită de capacitatea de exerciţiu, înainte de săvârşirea actului. Dacă însă se judecă procesul sau se săvârşeşte actul, numai cel care a fost lipsit de capacitate de exerciţiu poate invoca nulitatea sa.

Nulitatea pentru lipsa capacităţii de exerciţiu nu intervine automat; judecătorul dă un termen pentru reprezentanţii persoanei lipsite de capacitate de exercţiu pentru a hotărî dacă păstrează actul.

pg. 9

Page 10: Curs Procedura Civila

Instituţii incidente: Reprezentarea – intervine atunci când persoana nu are capacitate de exerciţiu (dacă este un

minor de până la 14 ani). În acest caz, persoana va sta în proces prin reprezentant. Dacă apar conflicte procesuale între reprezentant şi reprezentat, instanţa va numi un curator (N.C.proc.civ. – curatul va fi un avocat).

Asistarea – intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Aceştia pot sta în proces, vor primi citaţii personal, dar toate actele procesuale vor trebui subscrise de cei care îi asistă.

Autorizarea – intervine atunci când reprezentantul unei persoane lipsite de capacitate de exercţiu doreşte să facă acte de dispoziţie. În acest caz, este necesară autorizarea din partea instanţei de tutelă.

CLASIFICAREA ACŢIUNILOR:

După modalitatea în care sunt deduse judecăţii: acţiuni concretizate prin cereri făcute pe cale principală – au o independenţă proprie şi sunt

deduse judecăţii în mod direct, fără a fi legate de un proces deja început. Sunt cererile prin care se declanşează o acţiune şi care generează procesul.

acţiuni concretizate prin cereri făcute pe cale incidentală – au natura juridică a cererilor principale, adică se bucură de independenţă în ce priveşte soluţionarea lor, dar au specificul că sunt făcute în cursul unui proces deja început. Sunt astfel de cereri: cererea reconvenţională (acea cerere prin care pârâtul solicită pretenţii proprii faţă de reclamant), cererile făcute de terţi – intervenţie principală (cererea prin care un terţ solicită să fie introdus în proces, deoarece apreciază că dreptul dedus judecăţii de către reclamant aparţine de fapt lui).

acţiuni concretizate prin cereri făcute pe cale accesorie – cererile accesorii sunt cele care nu au o independenţă proprie; ele depind în soluţionarea lor de modul în care este soluţionată o altă cerere (principală).

acţiuni concretizate prin cereri făcute pe cale adiţională (N.C.Proc.Civ.) – nu sunt prevăzute în actualul Cod. Au ca obiect acele cereri prin care se modifică cererile iniţial formulate. Ele vor urma regimul cererii pe care o modifică.

În ce priveşte competenţa de judecată, există regula că cererile accesorii şi cererile incidentale revin în competenţa instanţei competente să judece cererea principală. Dacă, de exemplu, reclamantul solicită revendicarea unui bun de la pârât şi bunul valorează 1.000.000 lei, competenţa ar fi a tribunalului în primă instanţă. O cerere accesorie pentru o sumă mai mică datorată dintr-o cauză conexă ce ar fi trebuit dedusă judecăţii la Judecătorie, ţinând cont de sumă, va fi judecată tot la tribunal.

În privinţa căilor de atac – calea de atac prevăzută pentru cererea principală va fi cea aplicabilă şi cererilor accesorii şi incidentale, chiar dacă ele, fiind făcute separat, ar putea să atragă o altă cale de atac.

pg. 10

Page 11: Curs Procedura Civila

În raport cu scopul acţiunii: acţiunile în realizare de drepturi – constituie cea mai largă categorie de acţiuni. Acţiunea

în realizare = acţiunea prin care reclamantul urmăreşte ca instanţa să recunoască dreptul dedus judecăţii şi să-l oblige pe pârât să se conformeze acestuia.

acţiunile în constatare de drepturi – sunt reglementate de art. 111 a C.Proc.Civ. Acţiunile în constare = acţiunile prin care se solicită instanţei să constate existenţa unui drept al reclamantului sau inexistenţa unui drept al pârâtului. Reclamantul nu solicită obligarea pârâtului la ceva, ci doar să se recunoască un drept.

Caracteristici: vizează existenşa sau inexistenţa unui drept, nu şi a unei situaţii de fapt; are caracter subsidiar – acţiunea în constatare nu este admisibilă ori de câte ori partea

are la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului dedus judecăţii;Exemple: o acţiune în constatarea cotelor ce revin fiecăruia dintre coproprietari – este

admisibilă, deoarece acţiunea de ieşire în indiviziune, deşi este deschisă, totuşi conduce la realizarea unui alt drept decât cel pe care reclamantul îl deduce judecăţii prin cererea de ieşire din indiviziune (dobândeşte un drept de proprietate exclusivă prin ieşirea din indiviziune).

o acţiune în constarea inexistenţei unui drept de creanţă al pârâtului contra reclamantului – dacă s-a început executarea din partea creditorului, nu mai este permis debitorului să formuleze o astfel de acţiune, având la îndemână contestaţia la executare; dacă nu s-a pornit o acţiune în executare, se admite acţiunea în constatare.

ea nu constituie titlu executoriu – în ceea ce priveşte cererea principală; pentru cererile accesorii în realizare constituie titlu executoriu;

nu trebuie confundată cu procedurile necontencioase;Clasificare:

acţiuni în constatare declaratorii – prin care se cere pur şi simplu să se constate existenţa sau inexistenţa unui drept.

acţiuni în constatare interogatorii – prin care reclamantul solicită părţii adverse să adopte o anumită atitudine care ţine în general de un drept de opţiune al acestuia (exemplu: acţiunea prin care un coproprietar moştenitor solicită unui pretins legatar să exhibe sau nu legatul).

acţiuni în constatare prin care reclamantul solicită pârâtului să iasă dintr-o anumită pasivitate când exercită anumite acte sau fapte care pun în discuţie dreptul reclamantului.

acţiunile în constituire de drepturi

După natura dreptului dedus judecăţii:

pg. 11

Page 12: Curs Procedura Civila

acţiuni reale – N.C.Civ – administrarea, concesiunea, folosinţa sunt considerate drepturi reale, deci atrag acţiuni reale; de asemenea, şi acţiunea prin care vânzătorul solicită rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata preţului (art. 1368 N.C.Civ.);

acţiuni personale ; ac ț iuni mixte – acțiunile prin care se apără concomitent și un drept real și un drept de

creanță; tot acțiuni mixte sunt și cele prin care se tinde la desființarea unui act cu efectul

reîntoarcerii bunului într-un patrimoniu cu efect retroactiv. Nu sunt acțiuni mixte cele care au

un dublu temei, dar decurgând din calități diferite și anume situația dualității de acțiuni

(atunci când o persoană are la dispoziție pentru realizarea aceluiași scop două acțiuni diferite).

Acţiunile personale sunt, în general, de competenţa instanţei de la locul domiciliului pârâtului.

Acţiunile reale sunt de competenţa exclusivă a instanţei de la locul situării bunului. Acţiunile mixte sunt de competenţa atât a instanţei domiciliului pârâtului, cât a instanţei

locului unde se află bunul. Alegerea instanţei se face de către reclamant. Clasificarea este importantă şi pentru stabilirea termenului de prescripţie. Calitatea procesulă pasivă în acţiunile personale o are cocontractantul sau cel care a

produs prejudiciul – adică o persoană determinată. În acţiunile reale calitate procesuală pasivă poate să aibă orice persoană care a încălcat dreptul real al reclamantului.

PARTICIPANŢII LA PROCES

INSTANŢA DE JUDECATĂ

Compunerea şi constituirea instanţeiCompunerea instanţei se referă strict la completul de judecată, adică judecătorii care

compun acest complet. Constituirea se referă atît la judecători, cât şi la alţi participanţi, cum ar fi: procurorul, magistratul asistent, asistenţii judiciari şi grefierul.

Primă instanţă – 1 judecător; Apel – 2 judecători; Recurs – 3 judecători.Litigiile de muncă – în primă instanţă: 1 judecător şi 2 asistenţi judiciari care au doar vot

consultativ.RIL – 25 judecători: președintele ÎCCJ, președintele fiecărei secții, 20 de judecători de la

secții, după cum urmează: 14 de la secția interesată în problema de drept ce face obiectul RIL-

ului și câte doi de la celelalte secții. Dacă există mai multe secții interesate, președintele ÎCCJ este cel care decide compunerea.

Complet de 5 judecători la ÎCCJ – judecă recursurile împotriva unor hotărâri date de ÎCCJ şi recursurile împotriva hotărârilor date în materie disciplinară de către CSM.

INCOMPATIBILITATEA. RECUZAREA. ABŢINEREA.Toate trei vizează garanţia de imparţialitate.

pg. 12

Page 13: Curs Procedura Civila

Incompatibilitatea – art. 24 C.Proc.Civ. – norme de ordine publică. Cuprinde trei situaţii:

1. Situaţia judecătorului care, după ce a luat parte la soluţionarea unei pricini, este investit din nou cu judecarea acelei pricini după casarea cu trimitere.

nu intră în caz de incompatibilitate acel judecător care a decis în legătură cu o excepţie peremptorie, dar instanţa de apel sau recurs a decis, legat de problema respectivă, decizia instanţei de apel fiind obligatorie pentru prima instanţă.

2. Situaţia judecătorului care este investit să soluţioneze în apel sau în recurs o cauză pe care a soluţionat-o într-o fază anterioară a procesului.

3. Situaţia judecătoruliui care a fost martor, expert sau arbitru în aceeaţi pricină. nu intră aici cazul judecătorului care a fost avocat în cauza respectivă.

Legea 161/2003 reglemenetează şi alte cazuri pe care le denumeşte incompatibilităţi, cum ar fi:

din completul de judecată nu pot face parte rude până la gradul IV inclusiv sau soţ cu una dintre părţi;

din completul de apel sau recurs nu poate face parte un judecător rudă până la gradul IV sau soţ cu unul dintre judecătorii care au judecat cauza într-o fază anterioară.

Incompatibilităţile sunt reglementate prin norme de ordine publică, de strictă interpretate, iar nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a hotărârilor date. Nu se va putea exercita dreptul de a ataca această problemă prin contestaţia în anulare – aceasta se poate exercita numai când instanţa a fost necompetentă, nu şi când compunerea a fost greşită.

Recuzarea. Abţinerea.Art. 27 – 9 cazuri de recuzare sau abţinere – pot fi grupate în 4 categorii:

prima categorie vizează rudenia, fie între judecător şi parte, fie între judecător şi mandatarul părţii;

a doua categorie vizează interesul magistratului într-o cauză; a treia categorie vizează duşmănia care există între judecător şi una dintre părţi; a patra categorie vizează cazurile în care judecătorul s-a antepronunţat.

Toate aceste cazuri sunt de strictă interpretare. Normele care reglementează recuzarea sunt norme de ordine privată, nu de ordine publică.

Dar judecătorul care ştie că se află într-un caz de recuzare este obligat să se abţină. Dacă nici partea nu l-a recuzat, nici judecătorul nu s-a abţinut, hotărârea dată este valabilă.

Cererea de recuzare se poate face numai de îndată ce a fost cunoscut motivul şi înainte de începerea oricărei dezbateri. Nu este vorba de dezbaterile finale, ci orice fel de dezbateri.

Dacă motivele de recuzare se ivesc după începerea dezbaterilor, partea poate să ceară de îndată (înainte să facă orice act procedural) recuzarea.

Condiţionări ale exerciţiului dreptului de recuzare: nu pot fi recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii de la o instanţă – textul

vizează recuzarea în bloc; nu se poate formula cerere de recuzare a judecătorilor de la instanţa ierarhic superioară în

faţa instanţei care judecă litigiul;

pg. 13

Page 14: Curs Procedura Civila

nu se poate formula o nouă cerere de recuzare împotriva aceluiaşi judecător pentru aceleaşi motive pentru care o cerere anterioară a fost respinsă.

În cazul apariţiei unuia dintre aceste trei cazuri, cererea de recuzare devine inadmisibilă. Inadmisibilitatea cererii de recuzare se judecă de completul recuzat.

Dacă este admisibilă, există posibilitatea pentru judecătorul recuzat să se abţină. În acest caz, cererea de recuzare şi cererea de abţinere se vor judeca în acelaşi timp. Cererea de recuzare şi cererea de abţinere se judecă la aceeaşi instanţă dar de către un complet din care nu face parte judecătorul recuzat sau care s-a abţinut. Judecata va avea loc fără citarea părţilor, în Camera de Consiliu, iar judecătorul recuzat sau care se abţine poate fi consultat. Este interzis interogatoriul pentru aflarea motivelor de recuzare sau de abţinere.

Pe toată durata soluţionării cererii de recuzare sau de abţinere, nu se întocmesc acte de procedură în cauză.

Soluţionarea cererii de recuzare sau de abţinere se face printr-o încheiere. Dacă se admite cererea, încheierea nu poate fi atacată prin nicio cale de atac. Dacă se respinge cererea, recuzarea poate fi atacată doar împreună cu hotărârea finală. Dacă se respinge cererea de abţinere, încheierea nu poate fi atacată. Dacă se admite cererea, efectul este acela de înlăturare a judecătorului din cauză, instanţa care judecă cererea dispunând şi asupra păstrării actelor procedurale săvârşite până în acel moment.

Dacă la instanţa la care s-a făcut recuzarea nu se poate forma complet de judecare a cererii de recuzare, aceasta se va trimite la instanţa ierarhic superioară, care va judeca cererea de recuzare, iar, dacă o va găsi întemeiată, va da cauza în judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din raza teritorială a aceleiaţi instanţe.

Motivele de recuzare sunt aplicabile şi procurorilor, grefierilor, asistenţilor judiciari şi magistraţilor asistenţi – mai puţin cazul antepronunţării.

Alte cazuri de greşită compunere a completului de judecată

Încălcări ale normelor de organizare judecătorească – sunt norme imperative, deci de ordine publică; nerespectarea lor atrage nulitatea actelor de procedură săvârşite astfel.

Nulitatea va putea fi invocată: pe cale de excepţie, dacă procesul nu s-a terminat; pe cale de atac, dacă procesul s-a finalizat.

Nu se poate însă ataca o hotărâre pentru greşita compunere a completului de judecată prin contestaţia în anulare. Baza legală: art. 6 pct. 1 CEDO – dreptul persoanei la un tribunal independent şi imparţial, constituit conform legii.

PĂRŢILE

În cazul judecăţii în primă instanţă: reclamant şi pârât.În cazul căii de atac a apelului: apelant şi intimat.În cazul căii de atac a recursului: recurent şi intimat.În cazul procedurii necontencioase nu există pârât, iar reclamantul poartă denumirea de

„petent”.

pg. 14

Page 15: Curs Procedura Civila

Drepturile părţilor nu sunt enumerate în Cod, dar rezultă din textele Codului: de a chema în judecată, de a fi citat, de a solicita probe etc.

Art. 129 alin 1. C.Proc.Civ. – prima îndatorire pentru părţi este să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. Ele trebuie să îşi exercite drepturile în condiţiile, ordinea şi termenele prevăzute de lege.

Abuzul de drept – art. 129 C.Proc.Civ. – drepturile trebuie exercitate conform art. 723 C.Proc.Civ. – drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului economic şi social cu care au fost acestea recunoscute de lege.

Logic, dreptul în sine nu poate fi abuziv, ci numai exerciţiul lui poate fi abuziv.Condiţii pentru existenţa abuzului de drept:

dreptul să existe, iar cel care îl exercită să aibă deplinătatea capacităţilor de exerciţiu; dreptul să aparţină celui care îl exercită; dreptul să fie exercitat în fomele sale exterioare, prevăzute de lege; actul, deşi respectă formele exterioare, să urmărească un alt scop decât cel pentru care a fost

recunoscut dreptul; reaua-credinţă a celui care generează un astfel de act.

Exemple de abuz de drept: recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe, pentru obţinerea unei amânări; invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a unor texte făcută pentru obţinerea

suspendării de drept a procesului; cauza falsă – introducerea unei cereri de chemare în judecată cu alt scop decât acela

de a câştiga procesul. Sancţiunea – există uneori anumite acte care, prin frecvenţa lor, au generat o anumită

reglementare. De exemplu, imposibilitatea recuzării în bloc a tuturor judecătorilor dintr-o instanţă – remediu pentru recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe în scopul obţinerii unei amânări.

În realitate, abuzul de drept este un delict civil; singurul mod prin care se poate sancţiona este cererea de despăgubiri – realizată în chiar cadrul procesului sau printr-un proces separat.

Art. 1081 C.Proc.Civ. – sancţiune pentru abuzul de drept: amenda civilă. Există şi o teză conform căreia nu trebuie să existe numai această protecţie post-factum.

Instanţa ar putea, dincolo de daune, să nu dea curs actului făcut prin abuz, adică să îl respingă ca inadmisibil. Punerea în practică a acestei teze este însă dificilă.

Drepturile potestative – unii autori consideră că există şi în procedura civilă, în zona actelor de dispoziţie:

introducerea cererii de chemare în judecată; renunţarea la proces; posibilitatea de a renunţa la dreptul de a fi citat cu 5 zile înainte.

Drepturile potestative nu sunt susceptibile de abuz – spun unii autori.

Coparticiparea procesuală (litis consortium): activă sau pasivă – art. 47 C.Proc.Civ.

Coparticiparea procesuală decurge din acelaşi obiect procesual sau dacă drepturile sau obligaţiile părţilor au aceeaşi cauză.

pg. 15

Page 16: Curs Procedura Civila

În practică, se recunoaşte şi coparticiparea când drepturile şi obligaţiile nu au aceeaşi cauză, dar au cauze aflate în strânsă legătură – art. 64 C.Proc.Civ. – două cereri distincte ar putea fi unite dacă între cauzele lor există o strânsă legătură (conexitate). Coparticiparea nu trebuie însă confundată cu conexitatea.

Ca regulă, coparticiparea este o facultate. Există însă şi situaţii în care coparticiparea nu este o facultate, ci o necesitate decurgând fie din natura obiectului dedus judecăţii, fie din natura efectelor hotărârii – de exemplu: cererile de partaj.

Efectele coparticipării: principiul independenţei procesuale – cererile, actele făcute de către un coparticipant nici

nu profită, dar nici nu vatămă drepturile altui coparticipant; excepţia extinderii efectelor actelor procesuale ale unor coparticipanţi asupra

altora – se poate produce prin două modalităţi: prin natura juridică a raportului dedus judecăţii sau printr-o dispoziţie expresă a legii.

Când natura juridică a raportului sau prevederile legale implică extinderea efectelor şi asupra celorlalţi coparticipanţi, se extind numai efectele pozitive, nu şi efectele negative, iar dacă sunt acte potrivnice, atunci se vor lua în considerare actele cele mai favorabile.

dacă coparticipanţii au un singur reprezentant, se va comunica acestuia un singur exemplar din cererea de chemare în judecată, întâmpinare, cerere reconvenţională etc.

Art. 114 C.Proc.Civ. – dacă sunt mai mulţi participanţi, iar numărul lor este foarte mare, judecătorul învestit cu judecarea cererii ar putea să dispună reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea obligaţiilor de citare numai în raport cu mandatarul.

plata taxelor de timbru – dacă sunt mai mulţi reclamanţi care formulează o cerere invocând un drept comun, ei nu vor trebui să plătească decît o singură taxă de timbru, suficientă pentru toţi.

TERŢI PARTICIPANŢI LA PROCES – INTERVENINEŢI

Aceştia nu trebuie confundaţi cu cei care participă la proces nedisputându-şi drepturi proprii. Intervenţiile sunt de două feluri:

intervenţii voluntare; intervenţii forţate – atunci când una dintre părţile în proces doreşte atragerea unui terţ.

INTERVENŢIA VOLUTARĂ

Intervenţia voluntară este de două feluri: intervenţie voluntară principală – în interes propriu – se produce atunci când terţul

intervine în proces invocând un drept propriu, care poate fi chiar dreptul dedus judecăţii în cererea principală, sau un drept aflat în strânsă legătură de conexitate cu acesta;

intervenţie volunatară accesorie – în interesul altuia – cea prin care un terţ intră în proces pentru a formula apărări în favoarea uneia dintre părţile implicate, dar prin aceasta urmărind

pg. 16

Page 17: Curs Procedura Civila

protejarea unui drept propriu care nu face parte din obiectul judecăţii şi pe care nici nu îl deduce judecăţii, dar care ar putea fi pus în discuţie de soluţia pronunţată în cererea principală.

În realitate, în ambele cazuri interesul terţului este propriu. Termenul pentru cererea de intervenţie principală – aceasta poate fi făcută numai în faţa

primei instanţe, înainte de închidetea dezbaterilor. Ea poate fi făcută şi în apel, dar, în acest caz, este necesar şi acordul părţilor în cauză (în apel). Prin urmare, nu poate fi făcută cererea de intervenţie principală direct în recurs. Cererea de intervenţie principală nu se poate face nici în faţa instanţei pentru contestaţia în anulare sau pentru revizuire.

Intervenţia accesorie nu conţine cereri proprii, fiind o simplă apărare, prin urmare ea poate fi făcută în primă instanţă oricând, în apel, chiar şi direct în recurs şi, în opinia majorităţii autorilor, chiar şi în revizuire sau în contestaţie în anulare.

Forma cererii – în ceea ce priveşte forma cererii de intervenţie principală, ea trebuie făcută în forma cererii de chemare în judecată – fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, doar că făcută pe cale incidentală. În ce priveşte cererea de intervenţie accesorie, ea trebuie făcută asemenea cererii de chemare în judecată, mai puţin pretenţia.

Atât cererea de intervenţie principală, cât şi cea accesorie, sunt supuse unei proceduri de admitere în principiu. Numai dacă sunt admise în principiu, terţul devine parte în proces.

Pentru admiterea în principiu, instanţa verifică următoarele aspecte, la cererea de intervenţie principală:

existenţa unui drept propriu al terţului; legătura dintre dreptul propriu invocat de interveninent şi dreptul dedus judecăţii sau, după

caz, identitatea dintre acestea; dacă cererea de intervenţie este făcută într-un domeniu în care este admisibilă; dacă cererea este făcută în termen.

Pentru admiterea în principiu, instanţa verifică, la cererea de intervenţie accesorie, numai existenţa unui interes al intervenientului în legătură cu judecarea cauzei.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de intervenţie principală, s-a considerat că ea nu este admisibilă în:

litigiile de muncă, mai exact litigiile privind conflictele de drepturi care vizează numai raporturile individuale de muncă. Atunci când vorbim de drepturi colective, soluţia nu mai este corectă.

în cazul arbitrajului, deoarece litigiul arbitral este angajat în baza unei convenţii între reclamant şi pârât. Terţul poate însă să încheie un compromis cu cei doi.

litigiile de contencios-administrativ, atunci când vorbim de contencios obiectiv, adică acţiunile prin care prefectul atacă actele autorităţilor publice locale ca nelegale. Uneori este însă posibil ca un interes colectiv să vizeze şi un drept propriu, subsecvent interesului general, deci soluţia nu trebuie admisă în mod absolut.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de intervenţie accesorie, ea este admisibilă, în principiu, în toate domeniile. Există însă un domeniu în care ea nu este admisibilă: în materia acţiunilor vizând starea şi capacitatea persoanelor (divorţul, stabilirea paternităţii, tăgada paternităţii). Însă, pe capetele de cerere cu conţinut patrimonial, se pot face cereri de intervenţie.

pg. 17

Page 18: Curs Procedura Civila

Dacă instanţa constată că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate în principiu, va dispune o încheiere de admitere în principiu, iar, din acest moment terţul, este parte la proces. Tot prin încheiere se şi respinge cererea de admitere în principiu.

Încheierea de admitere sau de respingere în principiu are un caracter interlocutoriu – instanţa nu mai poate reveni asupra ei, fiind ţinută pe tot parcursul procesului de ea. Ea poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei.

N.C.Proc.Civ. – împotriva încheierii de admitere sau de respingere în principiu se poate face apel de îndată (în termen de 5 zile) şi se judecă în 10 zile.

Efectele pe care le produce admiterea cererii de intervenţie: terţul devine parte în proces, dobândind drepturi proprii; cererea de intervenţie va fi comunicată celorlalte părţi, iar, în ceea ce priveşte intervenţia

principală, părţile implicate în proces vor putea depune întâmpinări sau cererei reconvenţionale faţă de cererea de intervenţie;

odată intrat în proces, intervenientul principal ar putea, la rândul său, să cheme părţi în proces – poate formula cereri de chemare în garanţie.

Drepturile pe care le au intervenienţii: intervenientul principal are independenţă procesuală – el poate face orice acte consideră

de cuviinţă, solicita orice probe, putând, după caz, să facă inclusiv acte de dispoziţie cu privire la dreptul dedus judecăţii; dacă părţile iniţiale în proces fac acte de dispoziţie cu privire la drepturile lor, acestea nu vor afecta cererea de intervenţie principală, care se va judeca în continuare.

intervenientul accesoriu va dobândi o poziţie procesuală dependentă de cea a părţii în favoarea căreia a intervenit – el va face orice acte procesuale, mai puţin cele care contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit. Totodată, calea de atac exercitată numai de intervenient, fără partea în favoarea căreia s-a intervenit, va fi considerată ca neavenită şi nu va fi judecată în fond.

intervenienţii vor lua procesul în starea procesuală care se află – ei nu pot solicita refacerea probelor sau a oricăror acte procesuale deja realizate; ei nu pot invoca excepţii cu privire la care părţile au decis deja să nu invoce nulitatea (nu este cazul nulităţilor absolute).

Cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală şi de către aceeaşi instanţă, ca regulă, chiar dacă, în cazul în care ar fi fost formulată separat, ar fi atras o altă competenţă teritorială sau materială – se realizează o prorogare.

Dacă cererea de intervenţie principală întârzie judecata cererii principale, instanţa va putea să o disjungă, dispunând judecarea separată a cererii de intervenţie principală. În acest caz, se va forma un dosar separat, la acelaşi complet de judecată de la aceeaşi instanţă. Prin urmare, disjungerea nu şterge efectul prorogării. Competenţa, odată câştigată, nu se poate pierde. Disjungerea nu este o obligaţie pentru judecător, ci numai o posibilitate. Există şi situaţii în care ea nu este posibilă. Disjungerea nu este posibilă decât în cazul în care intervenientul invocă un drept conex dreptului dedus judecăţii prin cererea principală.

Cererile de intervenţie accesorii nu pot fi disjunse – pentru că ar fi fără obiect, prin disjungere.

pg. 18

Page 19: Curs Procedura Civila

Soluţii – la cererea de intervenţie principală, dacă dreptul invocat de terţ este identic cu dreptul invocat de reclamant, nu se pot admite în tot ambele cereri, dar se pot respinge amândouă sau se pot admite amândouă în parte (dacă nu apar dispoziţii potrivnice). Dacă dreptul invocat de intervenientul principal nu este identic, ci numai conex, pot fi admise ambele cereri, pot fi respinse ambele sau admise doar în parte.

În cazul intervenientului accesoriu, soarta cererii lui depinde de soarta cererii părţii în favoarea căreia a intervenit.

FORMELE DE PARTICIPARE FORŢATĂ A TERŢILOR LA PROCES

1. Chemarea în judecată a altor persoane – art. 57 şi urm. C.Proc.Civ. = mijloc procedural prin care se poate introduce în proces o terţă persoană care ar putea să

pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.Exemple:

cesiune de creanţă – cedentul introduce o cerere de chemare în judecată împotriva debitorului cedat, dar acesta solicită chemarea în judecată şi a cesionarului;

acţiunea în revendicare conform N.C.Civ. – persoana chemată în judecată de un coproprietar poate cere introducerea în proces şi a celorlalţi coproprietari;

partajul – dacă se omite de către reclamant chemarea în judecată a tuturor coproprietarilor.Nu trebuie folosită această instituţie pentru introducerea în cauză a unor noi pârâţi.Persoanele care pot formula cererea – atât reclamantul, cât şi pârâtul pot formula

cerere de chemare în judecată a altor persoane. Chiar şi intervenientul principal are această posibilitate, dar numai după ce instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie.

Termenul în care poate fi formulată cererea de chemare în judecată a altor persoane: reclamantul – poate face cererea până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe; pârâtul – acesta poate formula cererea numai odată cu întâmpinarea, iar, dacă întâmpinarea

nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.Art. 135 C.Proc.Civ. – sancţiunea în cazul depunerii tardive a cererii nu este decăderea

şi nici respingerea ca tardivă a cererii, ci judecarea separată a cererii de chemare în judecată a altor persoane. Judecătorul va proceda la realizarea unui nou dosar, păstrând însă competenţa şi chiar completul de judecată. În faţa instanţei de apel, cererea este inadmisibilă, nu tardivă – rezultă din interpretarea textelor din C.Proc.Civ.

Spre deosebire de intervenţia voluntară, unde instanţa se pronunţă asupra admisibilităţii în principiu printr-o încheiere cu caracter interlocutoriu; în acest caz legea nu mai prevede obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu. Instanţa va lua act de cererea de chemare în judecată a altor persoane, iar terţul va deveni parte la proces prin simpla depunere a cererii, odată cu realizarea acestui fapt, nu printr-o sentinţă a instanţei. N.C.Proc.Civ. - şi în acest caz instanţa se va pronunţa mai întâi în legătură cu admisibilitatea în principiu.

Terţul chemat în judecată dobândeşte poziţia unui intervenient principal. Prin urmare, el se bucură de independenţă procesuală, putând efectua orice acte de procedură şi putând administra orice probă şi încheia acte de dispoziţie, fără a avea importanţă dacă prin ele vatămă vreuna dintre părţi. Actele de dispoziţie ale celorlalte părţi nu îi afectează drepturile.

pg. 19

Page 20: Curs Procedura Civila

Cazul în care procesul continuă numai între reclamant şi intervenientExistă un singur caz: când obiectul pricinii este o datorie bănească, pârâtul recunoaşte

obligaţia şi declară că o va executa faţă de cel care îşi va stabili judiciar dreptul. O condiţie importantă este ca pârâtul chiar să depună sumă, consemnând-o la dispoziţia instanţei. În acest caz, procesul va continua între reclamant şi intervenient, iar pârâtul va fi scos din proces.

2. Chemarea în garanţie – art. 60 şi urm. C.Proc.Civ.= mijloc procedural prin care părţile iniţiale pot chema în judecată un terţ împotriva căruia

ar putea să se redreseze în ipoteza în care ar pierde procesul.Părţile ar putea să cheme în judecată pe terţ pentru o garanţie sau o despăgubire.Domeniul de aplicare al instituţiei: el este generat de prevederea art. 60 care vizează

dreptul de garanţie sau de despăgubire pe care îl are partea care pierde procesul împotriva unui terţ.Exemple:

garanţia pentru evicţiune – prin care poate fi adus în proces vânzătorul; fideiusorul – poate fi chemat în judecată pentru a onora obligaţia persoanei pe care o

garanteză; fideiusorul va chema ulterior în garanţie persoana pentru care garanteză; răspunderea delictuală – comitentul poate fi chemat în judecată pentru fapta prepusului;

comitentul îl va chema în garanţie pe prepus; în cazul greşelilor în acte administrative , persoana vătămată şi chemată în judecată în baza

actului administrativ respectiv poate chema în garanţie pe funcţionarul care a întocmit actul în mod greşit, dacă se dovedeşte o culpă a acestuia.

Cererea de chemare în garanţie este o cerere care poate fi formulată şi în afara unui proces. Nu există reguli care să împiedice chemarea în garanţie printr-o cerere separată.

Argumente pentru cererea de chemare în garanţie: reducerea timpului de realizare a despăgubirii – în cazul în care formulează cerere de

chemare în garanţie, despăgubirea din partea terţului se primeşte odată cu pierderea procesului;

se presupune că terţul chemat în garanţie ar putea să vină şi să facă apărări în procesul principal în folosul părţii care l-a chemat în garanţie.

Există şi situaţia în care chemarea în garanţie nu este o opţiune, ci o obligaţie. În materia evicţiunii, vechiul C.Civ prevedea că cel care era chemat în judecată printr-o acţiune în evicţiune era obligat să atragă în proces pe cel care răspundea pentru evicţiune. Altfel, acesta din urmă îi putea opune exceptio mali procesus.

Art. 1705 C.Civ. – cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.

Art. 2310 C.Civ. – fideiusorul care a plătit o datorie nu are acţiune împotriva debitorului principal care a plătit ulterior aceeaşi datorie fără ca fideiusorul să îl fi înştiinţat cu privire la plata făcută.

Termenul în care poate fi formulată cererea de chemare în garanţie: reclamantul – poate face cererea până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe;

pg. 20

Page 21: Curs Procedura Civila

pârâtul – acesta poate formula cererea numai odată cu întâmpinarea, iar, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Sancţiune: nechemarea în garanţie în termen atrage judecarea separată a cererii de chemare în garanţie. Competenţa rămâne câştigată de instanţa care judecă cererea principală.

Legea prevede şi posibilitatea ca cel chemat în garanţie să cheme şi el pe cineva în garanţie. Dar numărul de chemări în garanţie este de maxim două astfel de posibilităţi.

Cererea de chemare în garanţie se judecă împreună cu cererea principală. Dar, dacă instanţa constată că judecarea cererii principale este întârziată prin judecarea cererii de chemare în garanţie, atunci poate dispune judecarea separată a acesteia din urmă.

Poziţia procesuală – chematul în garanţie se bucură de o poziţie procesuală independentă. În realitate, el este un pârât într-o cerere de chemare în judecată incidentă.

Soluţii: dacă cererea de chemare în garanţie e făcută de pârât :

dacă instanţa admite cererea reclamantului, instanţa poate admite sau respinge şi cererea în garanţie făcută de pârât;

dacă instanţa respingere cererea reclamantului, instanţa va respinge automat şi cererea de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect sau lipsită de interes.

dacă cererea de chemare în garanţie e făcută de reclamant : dacă instanţa admite cererea reclamantului, instanţa poate admite sau respinge şi

cererea în garanţie făcută de pârât; dacă instanţa respingere cererea reclamantului, instanţa va respinge automat şi cererea

de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect sau e lipsită de interes.Cel chemat în garanţie poate suporta cheltuielile de judecată doar ale părţii care l-a

chemat în judecată, deoarece doar cu această parte se află într-un raport procesual.Art. 2931 C.Proc.Civ. – apelul provocat – în caz de coparticipare procesuală, precum şi

atunci când la prima instanţă au intervenit terţe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.

3. Arătarea titularului dreptului – art. 64 şi urm. C.Proc.Civ.= mijloc procesual specific numai pârâtului; reclamantul nu poate uza de acest mijloc

procesual.Condiţii:

acţiunea promovată de reclamant să fie o acţiune reală; pârâtul să fie detentorul bunului ce face obiectul litigiului – el trebuie să deţină lucrul pentru

altul; cererea să fie făcută odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare, în

cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie.Cererea nu presupune o etapă de admisibilitate în principiu.Poziţia procesuală pe care cel arătat ca titular al dreptului poate să o aibă după ce este

chemat în proces:

pg. 21

Page 22: Curs Procedura Civila

dacă el recunoaşte susţinerile pârâtului şi dacă reclamantul este de acord cu schimbarea pârârului în cauză, pârâtul iniţial va fi scos din proces, iar, în locului lui, va rămâne cel indicat ca titular al dreptului, procesul continuând în acest mod;

dacă el nu se prezintă la proces sau se prezintă, dar nu recunoaşte susţinerile pârâtului cum că el ar fi titular al dreptului – legea prevede că cel arătat ca titular al dreptului va fi citat în continuare în cauză, el dobândind poziţia unui intervenient principal;

dacă el vine în instanţă, recunoaşte susţinerile pârâtului, dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea pârâtului – în acest caz, soluţiile diferă:

procesul va continua între reclamant şi pârât, iar, dacă susţinerile pârâtului se vor adeveri, cererea se va respinge ca făcută împotriva unei persoane fără capacitate procesuală pasivă;

terţul va rămâne în proces, alături de pârât, terţul dobândind poziţia unui intervenient principal, hotărârea urmând a-i fi opozabilă – soluţia a fost preluată şi de N.C.Proc.Civ.

REPREZENTAREA PĂRŢILOR ÎN JUDECATĂ

Părţile pot sta în judecată: personal sau prin reprezentare.Reprezentarea este de două feluri:

prin mandatar care nu este avocat – trebuie avute în vedere următoarele aspecte: forma mandatului – procură dată sub semnătură legalizată sau, în mod excepţional,

în faţa instanţei. Nu este necesară forma autentică. conţinutul mandatului – procura trebuie să fie dată pentru exerciţiul dreptului de

chemare în judecată şi pentru reprezentarea în judecată (ad litem) => procură specială.

Procura generală poate servi şi la reprezentarea în judecată, în două situaţii: în cazul unui prepus; în cazul în care mandantul nu are nici domiciliul, nici reşedinţa în ţară.

Procura este considerată a fi dată pentru toate actele necesare judecăţii, dacă nu prevede contrariul. De la această regulă, există două limite: actele de dispoziţie (nu pot fi făcute decât în baza unei procuri speciale şi autentice) şi limitarea dreptului de a pune concluzii (care nu revine mandatarului care nu este avocat – pledoaria reprezintă un monopol al juriştilor). De la aceste limite, există trei excepţii:

mandatarul care este doctor sau licenţiat în drept şi reprezintă interesele soţului sau rudelor până la gradul IV inclusiv;

mandatarul care reprezintă o rudă până la gradul IV inclusiv sau soţul, care nu este licenţiat în drept, dar care poate pune concluzii, însă numai la judecătorie;

mandatarul al cărui drept de reprezentare decurge dintr-o lege sau dintr-o hotărâre judecătorească; de exemplu: părintele care îşi reprezintă copilul, ipoteza curatorului.

pg. 22

Page 23: Curs Procedura Civila

A pune concluzii = orice dicuţie litigioasă a speţei. prin consilier juridic , în cazul societăţilor comerciale; prin mandatar avocat – trebuie avute în vedere următoarele aspecte:

forma mandatului – împuternicire emisă de avocat în baza contractului de asistenţă judiciară. În cazul în care se fac acte de dispoziţie, avocatului nu îi este impusă obligaţia de a prezenta o procură în formă autentică, dacă dreptul de a face actele de dispoziţie rezultă din contractul său de asistenţă juridică (deoarece acest contract are valoarea de înscris autentic).

avocatul care a reprezentat partea în primă instanţă va putea să declare apel sau recurs, chiar dacă nu mai are împuternicire şi pentru reprezentarea în calea de atac, dacă drepturile părţii ar fi prejudiciate prin neutilizarea căii de atac.

Încetarea mandatului – el nu încetează prin moartea părţii sau incapacitatea mandantului; el va dăinui până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentanţii incapabilului.

Renunţarea la mandat nu poate fi opusă intanţei şi nici celeilalte părţi decât de la comunicare, în afara cazului în care renunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Partea care a renunţat la mandat trebuie să înştiinţeze instanţa şi cealaltă parte cu 15 zile înainte de şedinţă.

PROCURORUL

Natura participării procurorului la procesul civil – opinii contrare în doctrină: parte sui generis; parte ce are o configuraţie specială în proces, ca reprezentant al celorlalte părţi în proces;

Formele de participare a procurorului la procesul civil: declanşarea procesului civil – art. 45 C.Proc.Civ. – procurorul poate formula acţiuni în

justiţie atunci când acest lucru este necesar pentru protejarea intereselor minorilor, persoanelor puse sub interdicţie sau dispăruţilor.

Art. 1 din Legea contenciosului administrativ – dreptul procurorului de a introduce acţiuni în contencios administrativ.

Faptul că procurorul declanşează litigiul nu înseamnă că partea care este titularul dreptului nu va figura în proces. Partea va putea să-şi exercite toate drepturile procesuale, indiferent de poziţia procurorului.

participarea la un proces început de alţii – sunt cazuri în care necesitatea procurorului de a particpa la proces este prevăzută expres de lege; de exemplu: cererile de expropriere, cererea de punere sub interdicţie etc.

Neparticiparea procurorului atrage sancţiunea nulităţii actelor săvârşite fără participarea lui. Procurorul poate participa la un proces civil ori de câte ori consideră necesar.

exerciţiul căilor de atac – nu se referă exclusiv la procesele declanate de către procuror sau la care acesta a participat.

Dacă procurorul a luat parte la judecată, termenul căilor de atac curge de la comunicare. Dacă a participat, termenul curge de la pronunţare.

pg. 23

Page 24: Curs Procedura Civila

Procurorul poate ataca orice hotărâre – nelegalitatea în sine a unei hotărâri este motiv suficient pentru a-i permite să facă acest lucru.

solicitarea de punere în executare silită a unor hotărâri judecătoreşti – se referă numai la acele categorii de persoane pentru care se poate introduce acţiunea: minori, puşi sub interdicţie sau dispăruţi.

Nu este necesar ca hotărârea să provină dintr-un proces declanşat de procuror sau la care acesta a participat. Punerea în executare poate viza numai hotărâri judecătoreşti, nu şi alte acte de punere în executare.

COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Felurile competenţei: generală, materială şi teritorială. Competenţa materială stabileşte atribuţiile între instanţele judecătoreşti, în funcţie de

poziţionarea acestora pe trepte ierarhice.Competenţa teritorială stabileşte competenţa instanţelor între instanţe de acelaşi grad, în

funcţie de poziţionarea lor teritorială.Dat fiind faptul că anumite cauze pot fi soluţionate în mod amiabil, în practica

judecătorească mai veche a apărut o confuzie; de exemplu, în problemele de partaj succesoral, acesta putându-se face şi în faţa notarului. Totuşi, părţile se pot adresa instanţei de judecată, chiar dacă nu există neînţelegeri între ele. Procedura notarială nu este o procedură prealabilă obligatorie.

Competenţa materială – este reglementată de norme de ordine publică; încălcarea lor va putea fi invocată de către părţi, de instanţă, din oficiu, sau chiar de către procuror.

Modificare a C.Proc.Civ. intervenită în noiembrie 2010 – invocarea acestei excepţii nu poate avea loc decât la prima zi de înfăţişare, cel mai târziu, şi înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului (in limine litis).

Competenţa materială a judecătorieiJudecătoria este instanţă cu plenitudine de competenţe – tot ceea ce nu este reglementat

în competenţa unei anumite instanţe, va fi de competenţa judecătoriei.Art. 1 pct. 1 C.Proc.Civ. – judecătoriile judecă în primă instanţă toate procesele şi

cererile, în afară de cele date de lege în competenţa unor alte instanţe.

Contencios administrativ special – norme speciale care nu ar aparţine în principiu dreptului comun, dar prin care se stabileşte totuşi competenţa judecătoriei. Exemple:

contravenţia; în materia Legii fondului funciar – Legea 18/1991 – plângerile în materia comisiilor

consitituite în baza acestei legi. N.C.Proc.Civ. – tribunalele vor fi instanţe cu plenitudine de competenţă, nu judecătoriile.

Competenţa tribunalelor

Judecă în primă instanţă, în apel şi în recurs. Art. 2 C.Proc.Civ. – enumerare a pricinilor pe care tribunalele le judecă în primă instanţă.

pg. 24

Page 25: Curs Procedura Civila

Art. 2. pct. 1 lit. a.) a fost abrogat prin Legea 71/2011, de punere în aplicare a N.C.Civ. Această literă prevedea că procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani sunt în competenţa tribunalului. Art. 2 pct. 1 lit. b.): procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei sunt în competenţa tribunalului.

Prin urmare, judecătoria a dobândit în competenţa sa cauzele dintre societăţi comerciale între 100.000 şi 500.000 şi toate cele care nu sunt evaluabile în bani.

Alte cauze care, chiar dacă depăşesc 500.000 lei, sunt în competenţa judecătoriilor: partajele judiciare şi toate cererile în materia succesorală; litigiile în materia fondului funciar; acţiunile posesorii sau petitorii formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea

legilor în materia fondului funciar.Tribunalul este competent în materie de:

litigii de muncă şi asigurări sociale (cu excepţia celor date în competenţa altor instanţe); cereri în materie de contencios administrativ (în afara celor date în competența curților de

apel. În materia contenciosului administrativ, tribunalul este instanță cu plenitudine de

competență. cereri în materie de creaţie intelectuală şi proprietate industrială; cereri în materie de expropriere.

RIL – prin cereri de expropriere se înţeleg numai acele cereri făcute în baza Legii 33/1994, nu şi exproprierile făcute înainte de această dată.

cereri pentru încuviinţarea, nulitatea sau desfacerea adopţiei;

cereri pentru despăgubiri privind erorile judiciare produse în procesele penale – indiferent de valoarea lor;

cereri pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine.Tribunalul, ca instanţă de apel, judecă hotărârile pronunţate de judecătorii în primă

instanţă, mai puţin atunci când hotărârea nu este susceptibilă de apel. În acest caz, tribunalul judecă direct recursul. Exemple de astfel de cauze:

cauze evaluabile în bani, dar a căror valoare este până la 100.000 lei; acţiunile posesorii; acţiunile în evacuare; înregistrările în materie de acte de stare civilă; măsurile asigurătorii; contravenţiile; contestaţiile la executare; ordonanţele preşedinţiale;

Sunt şi cauze care nu sunt susceptibile de nicio cale de atac; de exemplu: pretenţiile privind plata unor sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv – de competenţa judecătoriei.

Cauze date de norme speciale în competenţa tribunalului:

litigiile în materie de societăţi comerciale;

pg. 25

Page 26: Curs Procedura Civila

litigiile privind insolvenţa.

Competenţa se stabileşte în funcţie de natura princinii sau în funcţie de valoarea obiectului pricinii.

RIL: în cererile privind anularea, nulitatea absolută, rezoluţionea, reziliearea unui contract sau a unui alt act juridic, cererea este considerată evaluabilă în bani, chiar dacă nu există un capăt de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară. ÎCCJ a explicat soluţia, arătând că, din punct de vedere intelectual, repunerea părţilor în situaţia anterioară se produce de drept, ca un efect al desfiinţării contractului. Din punct de vedere al substanţei dreptului, nu contează dacă s-a solicitat sau nu repunerea în situaţia anterioară, pentru că ea oricum se produce. ÎCCJ a mai arătat şi că acel capăt de cerere privind restituirea prestaţiilor este necesar numai în ceea ce priveşte posibilitatea executării hotărârii – deci instanţa nu se va pronunţa asupra restituirii prestaţiilor ex oficii, ci numai la cererea părţilor. Prin urmare, ÎCCJ s-a pronunţat numai în legătură cu valoarea cererii, nu şi cu privire la pronunţarea din oficiu.

ÎCCJ a considerat că sunt considerate ca evaluabile în bani şi cererile privind pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare, atunci când o parte a refuzat să-l mai încheie.

Art. 112 pct. 3 C.Proc.Civ. prevede că reclamantul indică valoarea obiectului cerereii, după aprecierea sa. Această evaluare făcută de reclamant poate fi însă contestată fie de către pârât, fie chiar de către instanţă, din oficiu. Dacă este contestată valoarea, se va recurge la alte mijloace de evaluare (înscrisuri, expertiză etc.).

Valoarea care contează pentru determinarea competenţei este cea de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Orice mărire sau micşorare a valorii aceluiaşi obiect intervenită în cursul procesului nu are efect asupra competenţei instanţei legal învestite. În schimb, dacă se dovedeşte că evaluarea de la momentul introducerii acţiunii a fost una eronată, instanţa îşi va declina competenţa, întrucât nu a fost legal învestită.

În caz de conexare a unor cauze, nu se cumulează valoarea cereilor conexate, competenţa fiind păstrată de instanţa în faţa cărora s-au conexat.

Dacă mai mulţi reclamanţi formulează cereri împotriva aceluiaşi pârât, dar în baza unor raporturi juridice distincte, valoarea cererilor nu se cumulează. Şi reciproca este valabilă – dacă un reclamant formulează cereri împotriva mai multor pârâţi, dar în baza unor raporturi juridice diferite, cererile nu se conexează. Dacă cererea are mai multe capete, având o pretenţie principală şi mai multe accesorii, competenţa va fi atrasă de valoarea cererii principale.

De asemenea, valoarea dobânzilor la suma principală nu va fi luată în calcul la stabilirea competenţei. Există şi o teză contrară, care ia în calcul şi dobânzile, dar doar cele care au curs până la data introducerii cererii de chemare în judecată. Practica este împărţită în această privinţă. N.C.Proc.Civ. reia cea de-a doua soluţie. Cererile incidentale şi cererile accesorii sunt în competenţa instanţei care judecă cererea principală – art. 17 C.Proc.Civ.

pg. 26

Page 27: Curs Procedura Civila

Competenţa Curţii de Apel

Curtea de apel judecă pricini în primă instanţă, în apel sau în recurs.

În primă instanţă însă, competenţa ei este foarte mică, în principal în litigiile de contencios administrativ, atunci când actul administrativ atacat provine de la o autoritate sau instituţie centrală.

Atunci când vorbim de acţiuni care vizează acte administrative prin care se stabilesc impozite, taxe şi alte contribuţii, competenţa va fi stabilită după valoare – până la 500.000 lei, la tribunal; ce depăşeşte suma de 500.000 lei, la curtea de apel.

Curţile de apel judecă apelurileîmpotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă. Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în apel de tribunal sau a hotărârilor fără posibilitate de apel pronunţate în primă instanţă de tribunal.

Curţile de apel au şi competenţe speciale, de exemplu, în materie de insolvenţă.Curtea de Apel Bucureşti are o competenţă specială în materie de anumite cauze de

proprietate intelectuală. Curţile de apel judecă şi: conflictele de competenţă între tribunalele din raza lor; cererile pentru recuparearea creanţelor AVAS.

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie este divizată în patru secţii: Secţia I Civilă; Secţia a II-a Civilă; Secţia Penală; Secţia de Contencios Administrativ.Competenţele se păstrează pe secţii. În cadrul lor, se judecă în complete de trei judecători.La ÎCCJ, se judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel. De asemenea, se judecă şi alte cereri date în competenţa ÎCCJ. De exemplu: cererile de strămutare; conflictul de competenţă între două curţi de apel sau între o curte de apel şi o altă

instanţă.

ÎCCJ are şi 4 complete de 5 judecători, dintre care unul civil şi unul de contencios administrativ. Ele judecă recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de ÎCCJ în primă instanţă. De asemenea, ele judecă şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de CSM ca instanţă disciplinară.

La ÎCCJ se soluţionează şi recursul în interesul legii, de către un complet special. În cadrul Înaltei Curţi există şi secţiile unite, la care trebuie să ia parte cel puţin 2/3 dintre

judecătorii ÎCCJ; hotărârile se iau cu majoritate. Secţiile unite analizează două categorii de cauze: cererile de schimbare a jurisprudenţei ÎCCJ; cererile privind sesizarea Curţii Constituţionale cu un control prealabil promulgării.

COMPETENŢA TERITORIALĂ

pg. 27

Page 28: Curs Procedura Civila

Competenţa teritorială este de trei feluri: de drept comun; alternativă – reclamantul are posibilitatea (discreţionară) să-şi aleagă instanţa dintre una sau

mai multe variante posibile; exclusivă – este reglementată prin norme de ordine publică; celelalte două sunt reglementate

prin norme de ordine de drept privat.Competenţa teritorială de drept comunCompetenţa de drept comun revine instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului. Dacă cererea este îndreptată împotriva unei asociaţii fără personalitate juridică, competenţa

revine instanţei de la domiciliul persoanei căreia i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei; dacă nu există o astfel de persoană, competenţa devine alternativă, fiind competentă instanţa de la domiciliul oricăruia dintre asociaţi.

Sediul materiei: art. 5 C.Proc.Civ.Dacă pârâtul nu are domiciliul în ţară sau are un domiciliu necunoscut, cererea se va putea

îndrepta la instanţa reşedinţei sale din ţară. Dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, devine competentă instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.

Domiciliu – nu locuinţa declarată în actele publice, ci cea la care persoana locuieşte în mod efectiv. Totuşi, până la proba contrarie, există prezumţia că locuinţa din actele publice este şi cea la care locuieşte efectiv.

Competenţa alternativăArt. 6 C.Proc. Civ. – dacă pârâtul are, în afară de domiciliul său, şi o îndeletnicire

profesională care impune un sediu sau un loc de desfăşurare sau desfăşoară o activitate agricolă, comercială sau industrială, cererea este de competenţa fie a domiciliului pârâtului, fie a instanţei locului unde se desfăşoară aceste activităţi, dar numai în ceea ce priveşte obligaţiile de ordin patrimonial care sunt născute din acele profesii sau îndeletniciri sau care urmează să se execute la locul unde se desfăşoară respectivele profesii sau alte îndeletniciri.

De exemplu: un avocat; un notar etc. Pentru obligaţiile rezultate din activitatea sa profesională, acţiunea poate fi făcută fie la instanţa domiciliului său, fie la instanţa sediului său.

Art. 8 C.Proc.Civ. – cererile formulate contra statului sau altor instituţii publice, dacă aceste instituţii au sediul în Bucureşti - competenţă alternativă – fie se alege instanţa din capitală, fie instanţa din oraşul reşedinţă a judeţului în care domiciliază reclamantul.

Art. 7 C.Proc.Civ. – posibilitatea de a alege competenţa în cazul în care pârât este o persoană juridică ce are o reprezentanţă; pentru obligaţiile ce se execută de reprezentanţă sau care izvorăsc din acte sau fapte încheiate sau săvârşite de către reprezentanţă, competenţa este ori a instanţei sediului principal al persoanei juridice, ori a instanţei locului unde îşi are sediul reprezentanţa. Regula se aplică şi în cazul sucursalelor unei societăţi.

Art. 9 C.Proc.Civ. – prevede că, atunci când sunt mai mulţi pârâţi, cererea poate fi făcută la instanţa în raza teritoarială a căreia îşi are sediul oricare dintre pârâţi. Dacă dintre pârâţi există şi pârâţi obligaţi principal, şi pârâţi obligaţi accesoriu, regula se aplică numai în ceea ce priveşte pârâţii obligaţi principal. Dacă reclamantul renunţă la acţiune împotriva unuia dintre pârâţi, acest fapt nu afectează competenţa instanţei, dacă a fost corect sesizată la introducerea acţiunii.

pg. 28

Page 29: Curs Procedura Civila

Art. 10 C.Proc.Civ. – instituie alte cazuri de competenţă alternativă, în afara instanţei domiciliului pârâtului:

instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract – nu este vorba de instanţa locului prevăzut în lege pentru executarea obligaţiei.

în cazul cererii privind locaţiunea unui imobil sau a unei prestaţii tabulare – instanţa de la locului situării imobilului;

cererile care decurg dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin – instanţa locului de plată (chiar dacă locul nu a fost prevăzut în cambie, dar rezultă din Legea cambiei);

în cazul obligaţiilor comerciale – instanţa locului unde a luat naştere obligaţia sau instanţa locului plăţii – acest punct a fost abrogat, deci nu se mai aplică decât cauzelor deja existente pe rol;

în cazul cererilor făcute de descendenţi sau acendenţi privind plata obligaţiilor de întreţinere – instanţa domiciliului reclamantului; nu este vorba şi de cereri făcute de debitorul obligaţiei de întreţinere pentru sistarea sau micşorarea întreţinerii, reclamantul nefiind cel aflat în nevoie. De asemenea, dacă realizarea obligaţiei de întreţinere se reclamă printr-un capăt de cerere accesoriu altei cereri principale, competenţa nu mai este alternativă.

acţiunile în răspundere delictuală – instanţa locului unde s-a săvârşit fapta ilicită generatoare de prejudicii.În materie de asigurări există o triplă competenţă posibilă: domiciliul asiguratului, locul

bunurilor asigurate sau locul unde s-a produs accidentul. Alegerea uneia dintre cele trei variante de competenţă posibilă este nulă dacă a fost făcută înainte de naşterea dreptului la despăgubiri.

Competenţa exclusivăSediul materiei: art. 13, 14, 15 C.Proc.Civ.Art. 13 – în cazul cererilor reale privitoare la imobile, competenţa exclusivă este a instanţei

locului unde se află situate bunurile. Este vorba numai despre cererile reale, nu şi cele personale. În cazul în care bunul se află în circumscripţia mai multor instanţe, competenţa aparţine tuturor instanţelor în raza teritorială a cărora se află imobilul; dacă pârâtul domiciliază în raza teritorială a unei instanţe, atunci aceasta va fi competentă.

În cazul cererilor de partaj judiciar (nu succcesoral), dacă în masa partajabilă există mai multe imobile, se aplică prin analogie art. 13 alin. (2) C.Proc.Civ.

Pronunţarea unei hotărâri care să ţin loc de contract de vânzare-cumpărare nu intră în domeniul de aplicare a art. 13, întrucât în acest caz nu se protejează un drept real, ci unul de creanţă.

Art. 14 – în cazul cererilor privitoare la succesiuni, instanţa competentă exclusiv este cea de la ultimul domiciliu al defunctului: cererile privind validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare, cererile privitoare la moştenire, precum şi cererile privind pretenţiile pe care succesorii le pot avea unii împotriva celorlalţi, cererile legatarilor sau creditorilor defunctului împotriva moştenitorilor sau a executorului testamentar. Nu intră în această categorie situaţia unui terţ care revendică un bun pe care defunctul îl avea în patrimoniu, nici cererea moştenitorilor pentru recuperarea unor creanţe ale defunctului.

Art. 14 prevalează asupra art. 13, datorită caracterului special pe care îl are.

pg. 29

Page 30: Curs Procedura Civila

În cazul mai multor succesiuni succesive care nu au fost dezbătute şi care trebuie soluţionate în acelaşi proces, este competentă instanţa celui din urmă defunct (soluţie preluată şi de N.C.Proc.Civ.).

Art. 15 – în materie de societate, competenţa exclusivă este a instanţei sediului principal al societăţii; această regulă de competenţă se aplică până la lichidarea societăţii.

Art. 16 – în materie de insolvenţă, competenţa exlusivă revine tribunalului de la sediul principal al debitorului.

Art. 607 – în materia divorţului, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia soţii au avut ultimul domiciliu comun, iar dacă nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în raza teritorială a instanţei unde a existat domiciliul comun, se revine la regula de drept comun şi anume domiciliul pârâtului.

Art. 159 – competenţa este de ordine publică sau privată. Art. 19 – părţile pot conveni prin în scris sau declaraţie verbală în faţa instanţei ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât cele care au competenţa teritorială, cu excepţiile prevăzute de art. 13, 14, 15, 16. Prin urmare, excepţiile prevăzute de art. 13, 14, 15, 16 sunt de ordine publică.

Întinderea competenţei instanţei

Instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri este competentă să soluţioneză şi apărările formulate de părţi în soluţionarea cauzei respective, chiar dacă acele apărări ar putea fi făcute pe cale separată ca veritabile cereri de chemare în judecată, caz în care ar atrage o altă competenţă.

Această regulă are anumite limite: dacă apărările făcute de una dintre părţi se constituie în veritabile chestiuni prejudiciale (care

trebuie judecate după o procedură distinctă sau exced competenţelor puterii judecătoreşti), instanţa nu mai este competentă să le judece şi pe acestea;

regula: penalul ţine în loc civilul; excepţia de nelegalitate a actului administrativ – Constituţia dă soluţionarea acestei excepţii

în competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ.

Instanţa învestită cu o cerere este competentă să judece şi incidentele apărute în legătură cu acea cerere (de exemplu: cererea de recuzare, incompatibilitatea, perimarea, cererea de suspendare a executării silite făcută odată cu recursul, cererea de suspendare a procesului, cereri privind măsurile asiguratorii etc.). Există şi excepţii: strămutarea.

Prorogarea de competenţă

= instituţie de drept procesual care tratează situaţiile în care o instanţă îşi extinde competenţa asupra unor cereri care în mod normal nu erau în competenţa sa.

Prorogarea de competenţă este de trei feluri, în funcţie de subiectul de drept care dipune prorogarea:

pg. 30

Page 31: Curs Procedura Civila

legală; judecătorească; convenţională. Cazurile de prorogare legală

art. 9 şi art. 17Prorogarea legală se aplică atât în ceea ce priveşte normele de ordine publică, cât şi în ceea

ce priveşte normele de ordine privată.Conexarea unor cereri (art. 164) – presupune reunirea unor pricini între aceleaşi persoane

sau chiar şi părţi diferite, atunci când obiectul sau cauza cererilor prezintă o strânsă legătură. Conexarea unor cereri este determinată de necesitatea unei mai bune administrări a justiţiei,

pentru a se evita generarea unor soluţii opuse.Pentru a opera conexarea este necesar ca:

- cele două pricini să se afle în strânsă legătură;- cele două pricini să se afle în faţa unei instanţe de grad egal.

Reunirea celor două cauze se va face la instanţa întâi învestită. Dacă una dintre instanţe are o competenţă teritorială exclusivă, atunci cauzele se vor reuni la aceasta, chiar dacă ea este cea din urmă învestită. Dacă ambele instanţe sunt competente exclusiv, atunci conexarea nu poate avea loc.

Conexarea se poate face şi atunci când pricinile se află pe rolul aceleiaşi instanţe, dar la complete diferite.

Excepţia de conexare poate fi invocată atât de părţi, cât şi de instanţă din oficiu, însă numai în faţa primei instanţe.

Litispendenţa – situaţia în care între două cauze există identitate de părţi, obiect şi cauză. Aceasta nu reprezintă un caz de prorogare, în opinia catedrei de la Bucureşti. În acest caz, se poate ajunge la situaţia unor hotărâri contrarii.

Excepţia de litispendenţă poate fi invocată de către părţi sau de către instanţă, din oficiu, chiar dacă instanţele sunt de grad diferit. Ea poate fi invocată atâta timp cât cauza se află în faţa instanţelor de fond.

Dacă se admite excepţia de litispendenţă, cauza se va trimite instanţei întâi învestite. Dacă una dintre cele două instanţe este de grad mai înalt, atunci cauza se va trimite acesteia.

pg. 31

Page 32: Curs Procedura Civila

Cazurile de prorogare judecătoreascăStrămutarea cauzelor – art. 37 şi urm. din C.Proc.Civ.

În cazul strămutării, raportarea se face la fizionomia unei instanţe sau a locului în care se află instanţa respectivă, problema nefiind de complet. Prin urmare, nu este vorba despre un simplu incident la compunerea completului.

Există trei motive de strămutare: când una dintre părţi are printre judecătorii sau asistenţii judiciari ai unei instanţe două rude

sau afini până la gradul al IV-lea; nu se vorbeşte aici şi despre soţ - competenţa aparţine instanţei imediat superioare;

când este afectată siguranţa publică – acea împrejurare ce creează o prezumţie că judecarea cauzei într-un anume loc ar putea să producă o tulburare a ordinii publice – competenţa aparţine ÎCCJ;

când există o bănuială legitimă – situaţia în care se presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi afectată de împrejurări precum calitatea părţilor sau vrăşmăşiile locale – competenţa aparţine ÎCCJ.Instanţa va judeca cererea de strămutare cu citarea părţilor în Camera de Consiliu.Hotărârea nu se motivează şi nu se atacă cu nicio cale de atac . În timpul soluţionării cererii de strămutare, preşedintele instanţei care judecă cererea va putea

dispune în Camera de Consiliu şi fără citarea părţilor supendarea procesului de fond – caz de suspendare facultativă .

În urma admiterii cererii de strămutare, dosarul va fi trimis la o altă instanţă egală în grad cu cea la care s-a ivit dosarul de strămutare. Tot prin hotărârea de admitere a strămutării se dispune şi ce acte procedurale se păstrează din dosarul strămutat. În cazul în care hotărârea nu spune nimic, se consideră că actele deja realizate nu sunt păstrate.

Dacă instanţa de fond judecă pricina, chiar după ce instanţa de strămutare a dispus strămutarea cauzei, hotărârea pronunţată este nulă de drept (se consideră desfiinţată prin admiterea cererii de strămutare) – instanţa de strămutare trebuie să comunice de îndată hotărârea instanţei de fond. Aceeaşi este soluţia în cazul în care instanţa de fond a judecat cauza, deşi instanţa de strămutare a dipus suspendarea procesului.

Nu se poate face o nouă cerere de strămutare pe motive cunoscute dar neinvocate în prima cerere de strămutare.

În materia recursului – instanţa de recurs, atunci când casează cu trimitere, poate să trimită cauza la aceeaşi instanţă sau la o altă instanţă egală în grad cu cea care a judecat iniţial.

În materia recuzării – dacă toţi judecătorii unei instanţe sunt recuzabili sau numărul de judecători recuzabili este suficient de mare cât să facă imposibilă judecarea cauzei de către instanţa în cauză, dosarul va fi trimis la instanţa superioară în grad.

Delegarea instanţei – art. 23 C.Proc.Civ. – dacă, din pricina unor împrejurări excepţionele, instanţa competentă este împiedicată să funcţioneze timp îndelungat, ÎCCJ va desemna o altă instanţă de acelaşi grad să judece pricina.

Art. 229 din Legea de punere în aplicare a N.C.Civ. – până la intrarea în vigoare a funcţionării instanţelor de tutelă, atribuţiile acestora cu privire la administrarea bunurilor minorului

pg. 32

Page 33: Curs Procedura Civila

pot fi delegate de către instanţa de tutelă Autorităţii Tutelare – situaţie de prorogare de competenţă în care competeţa este prorogată în afara instanţelor judecătoreşti.

Prorogarea convenţională – este posibilă numai în cazul competenţei relative sau alternative. Părţile trebuie să convină să aleagă o altă instanţă decât cea care ar fi legal competentă. Înţelegerea trebuie să fie expresă, iar părţile trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu.

Excepţia de necompetenţă

= mijlocul procedural prin care se invocă încălcarea normelor privitoare la competenţă. Excepţia este de ordine publică sau privată, după cum norma încălcată este de ordine publică

sau privată.Clasificarea excepţiilor de competenţă – art. 159 C.Proc.Civ.Regimul de invocare al excepţiei:

excepţia de necompetenţă generală – poate fi invocată în tot cursul procesului. Persoanele care o pot invoca: părţile şi judecătorul.

excepţia de necompetenţă materială – nu poate fi invocată decât în faţa primei instanţe până la prima zi de înfăţişare, iar, dacă la prima zi de înfăţişare încep şi dezbaterile asupra fondului, excepţia trebuie invocată înainte de a începe aceste dezbateri. Persoanele care o port invoca: părţile şi judecătorul.

excepţia de necompetenţă teritorială: dacă e de ordine publică, se aplică regula de la competenţa materială; dacă e de ordine privată, nu poate fi invocată decât de către pârât şi numai odată cu

întâmpinarea sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la prima zi de înfăţişare cel mai târziu.

Judecătorul este obligat ca, la prima zi de înfăţişare, să verifice competenţa.Soluţia instanţei asupra excepţiei poate fi:

de respingere – prin încheiere – instanţa va continua procesul; de admitere – prin sendinţă sau decizie – prin această hotărâre va declina competenţa,

indicând şi instanţa competentă. Totodată, instanţa va trimite dosarul la instanţa competentă. Instanţa nu este ţinută să trimită cauza la instanţa pe care partea o indică drept competentă, ci califică singură care este instanţa competentă.Hotărârea de declinare a competenţei are două caracteristici importante:

nu se atacă cu nicio cale de atac – se aplică numai în cazul în care instanţa îşi declină competenţa;

ea nu are autoritate de lucru judecat faţă de instanţa la care se trimite dosarul , care nu va fi ţinută de calificarea dată de instanţa de trimitere. Prin urmare, şi această instanţă îşi poate declina competenţa faţă de aceeaşi instanţă de la care a primit dosarul sau faţă de o instanţă terţă.

pg. 33

Page 34: Curs Procedura Civila

Conflictele de competenţă

Conflictul negativ de competenţă Conflictul negativ de competenţă intervine atunci când două instanţe îşi declină succesiv şi

reciproc competenţa.Declinările succesive la alte instanţe nu generează un conflict de competenţă.Conflictul pozitiv de competenţăConflictul pozitiv de competenţă intervine atunci când două instanţe se consideră simultan

competente în a judeca aceeaşi cauză – în caz de litispendenţă.Instanţa care soluţionează conflictul = regulator de competenţă – instanţa superioară,

comună celor două instanţe aflate în conflict.Dacă în conflict intră ÎCCJ, declinatorul de competenţă reprezintă şi regulator de competenţă.Regulatorul de competenţă nu se sesizează de către părţi, ci numai de către instanţa de

judecată – sesizare ex officio. Instanţa competentă este instanţa în faţa căreia s-a manifestat conflictul de competenţă: instanţa care se declară cea din urmă competentă să judece sau ultima instanţă care şi-a declinat competenţa.

Cererea se judecă în camera de consiliu şi fără citarea părţilor. Hotărârea este susceptibilă de recurs în 5 zile de la comunicare.

ACTELE ŞI TERMENELE DE PROCEDURĂ

Şi în materia actelor de procedură se face distincţia între instrumentum (actul doveditor) şi negotium (operaţiunea juridică).

Lovirea de nulitate a lui instrumentum desfiinţează actul şi ca negotium, adică drept operaţiune juridică. Prin umare, în materie procedurală, spre deosebire de dreptul substanţial, nulităţile de formă atrag şi nulităţi de fond.

Actele de procedură se probează numai prin ele însele, nu şi prin mijloace extrinseci.Actele de procedură trebuie să îmbrace formă scrisă. Actele de procedură care se fac verbal

se menţionează în încheiere sau în alte acte care se ataşează încheierii judecătoreşti. Actele scrise trebuie să fie în limba română sau traduse în limba română.

Legea română permite minorităţilor naţionale să se exprime în limba maternă, însă acest fapt atrage obligaţia autorităţilor de a asigura traducerea gratuită a actelor în limba română.

Legalitatea actelor de procedură se verifică prin chiar elementele intrinseci ale acestora, instanţa neputând apela la elemente extrinseci ale actelor.

Termenele în procedura civilă: legale; judecătoreşti; convenţionale – în materia arbitrajului.

Termenele în procedura civilă: imperative – sunt acelea pe care fie legea, fie instanţa le prevede în vederea efectuării unui

act înăuntrul lor; exemplu: apelul se face în 15 zile de la comunicare. Termenele imperative nu se referă la o distincţie privind normele de ordine publică şi cele de ordine privată nici la caracterul (imperativ) al normelor care le reglementează.

pg. 34

Page 35: Curs Procedura Civila

prohibitive – cele pe care legea sau judecătorul le stabileşte în scopul de a nu se efectua un anumit act înăuntrul lor.Nerespectarea termenelor imperative atrage, în genere, sancţiunea decăderii, în timp ce

nerespectarea termenelor prohibitive atrage, eventual, sancţiunea nulităţii actului.Termenele în procedura civilă:

pe zile; pe săptămâni; pe ani.Calculul termenelor – în materia termenelor pe zile, aceste termene se calculează fără a se

lua în considerare nici ziua de început a termenului, nici ziua de finalizare a actului; aceste zile vor fi „zile libere”.

Dacă ziua de sfârşit cade într-o zi de sărbătoare legală sau nelucrătoare, ea se va proroga până la prima zi lucrătoare. Dar în cadrul termenului se iau în calcul şi zilele nelucrătoare din cadrul lui; doar ultima zi este cea vizată.

Curgerea termenuluiMomentul de început al termenului este, de obicei, momentul comunicării actului (art. 102

C.Proc.Civ.). Există şi excepţii, când termenul nu curge de la comunicare, ci de la un alt moment; exemplu: în cazul ordonanţei preşedinţiale curge de la comunicare, dacă părţile nu au fost citate, sau de la pronunţare, dacă părţile au fost citate.

Există şi 3 cazuri în care legea asimilează actul comunicării unor alte acte, creând aşa-numita „echivalenţă” sau „echipolenţă” – ele sunt de strictă interpretare:

cazul în care legiuitorul arată că termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea actului de la data la care a cerut respectiva comunicare – de fapt, este vorba de partea care solicită să se comunice actul şi celeilalte părţi;

cazul în care legea prevede că partea primeşte somaţia de executare, moment la care se consideră că hotărârea pusă în execurtare a fost şi ea comunicată – acest lucru se explică prin faptul că somaşia de executare trebuie întotdeauna însoţită de titlul care se pune în executare;

cazul în care partea căreia nu i s-a comunicat hotărârea declară apel sau recurs înainte de comunicare.Termenele de procedură, ca regulă, nu sunt susceptibile de suspendări. Există cazuri de

suspendare în anumite situaţii expres prevăzute de lege.În ce priveşte întreruperea, ca regulă generală, se cunoaşte un singur caz de întrerupere –

atunci când actul de procedură nu a putut fi săvârşit în termen dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii. Actul de procedură va trebui efectuat într-un termen de 15 zile de la încetarea stării ce a condus la imposibilitatea efectuării. În acelaşi termen se vor arăta şi motivele pentru care actul nu a putut fi efectuat în termen şi se va cere repunerea în termen. Asupra motivelor de întrerupere, se va pronunţa instanţa competentă să analizeze actul de procedură săvârşit.

În ce priveşte împlinirea termenului de procedură, ea produce două efecte: în cazul termenului impertiv – imposibilitatea efectuării actului ce trebuia executat în termen

- decăderea din dreptul de a efectua actul; în cazul termenului prohibitiv – posibilitatea efectuării actului de procedură ce nu a putut fi

efectuat până în acel moment.

pg. 35

Page 36: Curs Procedura Civila

Sancţiunile nerespectării normelor privind actele şi termenele procedurale

Nerespectarea formei actului – sancţiunea care se aplică de regulă este nulitatea. Nulităţile relative nu pot fi invocate decât de partea care a fost prejudiciată şi doar la prima zi

de înfăşiţare ce a urmat producerii actului lovit de nulitate.Nulitatea expresă în materie de procedură face să se prezume că partea a fost vătămată, în

timp ce, în cazul nulităţii virtuale, partea care invocă nulitatea trebuie să dovedească vătămarea ce i s-a produs.

Există situaţii în care nulitatea intervine direct, instantaneu, şi situaţii în care nulitatea intervine după un termen de amânare (dat de instanţă pentru îndreptarea actului).

Există şi nulitate condiţionată de vătămare (art. 105 alin. 2 C.Proc.Civ. – atunci când actul a fost efectuat cu nerespectarea formelor legale sau atunci când actul a fost efectuat de către un funcţionar necompetent) şi nulitate necondiţionată de vătămare (art. 105 alin. 1 C.Proc.Civ. – se referă la necompetenţa instanţei; nulitatea ce decurge din greşita compunere a completului de judecată; încălcarea normelor prohibitive; neplata taxelor de timbru.).

Nulitatea condiţionată de vătămare se va produce numai în următoarele condiţii: dacă s-a produs o vătămare părţii; această vătămare să nu poată fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului. Dacă legea

sau judecătorul identifică şi alte mijloace de înlăturare a vătămării, le va aplica cu precădere. Proba vătămării – cel care invocă nulitatea trebuie să probeze vătămarea; dacă nulitatea este

însă expresă, se instituie o prezumţie legală, simplă de vătămare, dar care permite părţii adverse să o răstoarne.

Cauzele de nulitate: sediul materiei – art. 105 C.Proc.Civ. Există şi cazuri de nulitate distincte.

Nulitatea se invocă, de principiu, pe calea excepţiei, dacă procesul este în curs de desfăşurare. Dacă procesul a fost finalizat, nulitatea va fi invocată printr-o cale de atac.

Excepţia de nulitate, ca regulă, are un regim de invocare influenţat de dacă actul lovit de nulitate este de ordine publică sau privată. Acoperirea nulităţilor relative prin neinvocarea lor are drept consecinţă imposibilitatea invocării lor pe cale de atac.

Persoanele care pot invoca nulitatea se determină în funcţie de dacă ea este de ordine publică – poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv instanţa – sau de ordine privată – nu poate fi invocată decât de partea care a suferit vătămarea. Nimeni nu poate invoca nulitatea atunci când nelegalitatea a fost săvârşită prin fapta sa.

Efectele nulităţii: lipseşte de putere actul de procedură; el rămâne fără efect juridic. În ceea ce priveşte actele anterioare actului nul, ele îşi păstrează valabilitatea. În ceea ce priveşte actele ulterioare, ele vor fi anulate în măsura în care îşi sprijină propria legalitate pe actul nul sau anulat.

În cazul declinării de competenţă, probele administrate de către instanţa necompetentă rămân câştigate cauzei. Instanţa care va fi declarată competentă va putea să reafacă aceste probe, dar numai dacă consideră motive temeinice.

pg. 36

Page 37: Curs Procedura Civila

Decăderea intervine în cazul încălcării unor termene legale imperative.

În cazul încălcării unui termen judecătoresc, intervin alte sancţiuni (amenda judiciară, imposibilitatea administrării unor probe). N.C.Proc.Civ. extinde decăderea ca sancţiune şi la termenele judecătoreşti. Decăderea poate interveni şi când se depăşeşte o etapă procesuală, nu un anumit termen, care are aceeaşi semnificaţie ca un termen; exemplu: art. 49 C.Proc.Civ.

Sunt şi situaţii în care, deşi se încalcă un termen legal impertiv, decăderea nu intervine. Exemple:

atunci când partea care ar putea să invoce decăderea renunţă la acest drept – acest lucru este posibil numai în cazul termenelor legale imperative reglementate prin norme de ordine privată; exemplu: art. 132 C.Proc.Civ.;

atunci când există între părţi un raport de solidaritate sau indivizibilitate care face ca efectele pozitive ale actelor exercitate în termen de una dintre părţi să se producă şi faţă de cealaltă parte;

situaţia în care decăderea nu îşi produce efectele pentru că legea în mod expres prevede acest lucru; astfel de situaţii sunt cele în care legea înlocuieşte sancţiunea decăderii cu alte sancţiuni. Exemplu: art. 135 C.Proc.Civ. – referitor la depunerea cu încălcarea termenului a cererii reconvenţionale sau de introducere în cauză a unei terţe persoane; în acest caz, sancţiunea este judecarea separată a cererii respective. Art. 170 C.Proc.Civ. – referitor la obligaţiile părţilor care au cerut anumite probe.

Efectele decăderii: decăderea nu conduce decât la pierderea dreptului procesual de a efectua un anumit act. Ea nu produce efecte în planul drepturilor subiective. În cazul în care partea face totuşi actul asupra căruia a intervenit decăderea, acesta va fi respins ca tardiv.

Dar decăderea din anumite drepturi procesuale poate avea efecte asupra dreptului subiectiv; de exemplu: decăderea din dreptul de a face apel.

Alte sancţiuni de procedură: amenzile – art. 1081 C.Proc.Civ. şi urm.Asupra amenzilor judiciare se pronunţă chiar instanţa care judecă pricina, printr-o încheiere

cu caracter executoriu, nesusceptibilă de exerciţiul căilor de atac. Măsura poate fi cel mult contestată printr-o cerere de reexaminare. Cererea de reexamniare se soluţionează tot prin încheiere în camere de consiliu; ea va fi soluţionată de aceeaşi instanţă care a dispus măsura. Partea va fi citată la judecarea cauzei. Cuantumul amenzilor fac venit la stat.

Totuşi, pentru anumite acte prevăzute de art. 1081 C.Proc.Civ., partea adversă poate cere instanţei despăgubiri; procedura este identică celei de la amendă.

PARTEA SPECIALĂCEREREA DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

ţTemeiul: art. 109 C.Proc.Civ.Există cazuri în care legea impune ca, înainte de sesizarea instanței, partea să parcurgă o

procedură cu sau fără caracter jurisdicțional.

pg. 37

Page 38: Curs Procedura Civila

Constituția prevede că procedurile jurisdicțional-administrative sunt facultative și gratuite. Dacă nu se îndeplinește procedura prealabilă dispusă de lege și dacă ea este obligatorie,

cererea formulată de reclamant va putea fi respinsă ca prematură sau inadmisibilă.Ca regulă, numai pârâtul poate invoca neîndeplinirea unei proceduri prealabile iar acest lucru

poate fi făcut numai prin întâmpinare sau, cel mai târziu, la prima zi de înfățișare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Sancțiunea neinvocării în termen a încălcării obligativității procedurii prealabile este decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca excepția de inadmisibilitate sau prematuritate.

Instanța poate invoca și din oficiu excepția – cazul art. 109 alin. 4 C.Pproc.Civ. – încheiere emisă de notarul public cu privire la verificarea evidenţelor succesorale.

Cererea de chemare în judecată

Art. 112 C.Proc.Civ. – forma cererii și elementele pe care trebuie să le cuprindă:1. numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,

denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dispoziţiile art. 82 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional. Dispoziţiile art. 82 alin. 1 teza a II-a sunt aplicabile în mod corespunzător.

Acolo unde există posibilitatea, partea trebuie să comunice și datele mijloacelor moderne de comunicare de care dispune: telefon, e-mail, fax.

3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.

Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic.

Dacă partea adversă contestă valoarea exprimată de reclamant, el poate dovedi adevărata valoare a obiectului.

Importanță: pentru stabilirea taxelor de timbru; din perspectiva competenței.

4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;

Inexistența motivării în drept nu este în sine un motiv de anulare a cererii, deoarece judecătorul are posibilitatea să încadreze în drept o cerere, raportându-se la obiectul el și la motivarea în fapt pe care o face reclamantul. Înainte de a da motivarea în drept, judecătorul pune această motivare în discuția părților și discută obiecțiunile făcute de acestea.

5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.

pg. 38

Page 39: Curs Procedura Civila

Dacă sunt înscrisuri, ele trebuie depuse în copie certificată de către reclamant. Dacă înscrisurile sunt într-o limbă străină, ele vor trebui traduse. Nu se cere o traducere autorizată, decât dacă partea devresă contestă traducerea.

Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele şi locuinţa martorilor

6. semnătura.

Semnătura poate fi a reclamantului sau a reprezentantului.

La cererea de chemată în judecată trebuie să se anexeze procura reprezenatntului.

Cererea trebuie făcută în număr suficient pentru toate părțile din proces, plus o cerere pentru instanță.

Condițiile de fond

Art. 133 C.Proc.Civ. – sancțiunea nulității se aplică atunci când cererea nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul sau semnătura. Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnătură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şedinţa în care a fost invocată nulitatea.

Nulitatea poate să intervină și în legătură cu celelalte elemente, cu condiția ca cealaltă parte dă dovedească producerea unei vătămări.

Cererea de chemare în judecată se depune la instanță:- personal;- prin mandat;- prin poștă – prin scrisoare cu confirmare de primire; altfel, data depunerii va fi cea a

înregistrării la instanță, nu cea a depunerii la poștă.

La primirea cererii de chemare în judecată preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte va verifica dacă aceasta întruneşte cerinţele prevăzute de lege. Când este cazul, reclamantului i se pune în vedere să completeze sau să modifice cererea şi să depună, potrivit art. 112 alin. 2 şi art. 113, cererea şi copii certificate de pe toate înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea. Practic, verificarea cererii se face de un grefier registrator.

Dacă apar lipsuri ale cererii de chemare în judecată, reclamantul va putea să le înlăture pe loc iar, dacă acest lucru nu este posibil, i se va acorda un termen înăuntrul căruia să facă respectivele modificări.

În ce privește termenul de judecată, dacă reclamantul este prezent când se acordă, el va lua cunoștință de termen, semnând de luare la cunoștință și nu va mai fi citat în tot cursul procesului. Dacă cererea se trimite prin poștă, reclamantul va fi citat.

Măsuri care se iau de președintele instanței atunci când primește cererea de chemare în judecată (art. 114 C.Proc.Civ.) – de fapt, parte din aceste atribuții trebuie interpretate ca fiind în sarcina președintelui completului de judecată:

pg. 39

Page 40: Curs Procedura Civila

dispoziția ca părțile să fie citate și mențiunile cu care ele să fie citate; luarea măsurilor de asigurare a dovezilor sau măsurile asiguratorii – luate pe baza unei

încheieri; alte măsuri cu privire la buna desfășurare a procesului: dacă sunt mai mulți reclamanți sau

pârâți, instanța poate cere acestora să desemneze un reprezentant comun; obligarea reclamantului sau pârâtului cu domiciliu în străinătate să desemneze un domiciliu în țară unde să fie citat.

Efectele cererii de chemare în judecată:

învestirea instanței – ea se poate dezînvesti printr-o hotărâre de declinare sau printr-o soluție; instanța va trebui să se pronunțe asupra cererii, altfel fiind sancționabilă pentru denegare de dreptate;

fixează limitele judecății; produce punerea în întârziere a pârâtului – de la acest moment, dacă nu a fost deja pus în

întârziere, încep să curgă daunele pentru care era necesară punerea în întârziere; efectul întreruptiv de prescripție – se produce numai în măsura în care cererea nu a fost

anulată, respinsă sau s-a renunțat la judecarea ei; dacă se întâmplă una dintre aceste situații, efectul întreruptiv de prescripție se șterge, considerându-se că prescripția a curs și pe durata procesului.

N.C.Civ. a adus o modificare – efectul întreruptiv se stinge atunci când cererea de chemare în judecată a fost respinsă, s-a anulat, s-a perimat ori s-a renunțat la ea; totuși, chiar dacă efectul întreruptiv de prescripție se șterge prin apariția unuia dintre aceste cazuri, reclamantul are dreptul ca în termen de 6 luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă să introducă o nouă cerere care, la rândul ei, va întrerupe prescripția, efectul întreruptiv de prescripție producându-se de la data introducerii primei cereri. Dacă și a doua cerere va fi anulată, respinsă, perimată sau se va renunța la ea, efectul întreruptiv de prescripție se va șterge în totalitate.

posesorul devine de rea-credință și, astfel, nu mai are beneficiul fructelor; sunt situații în care introducerera cererii de chemare în judecată poate genera

posibilitatea transmiterii calității procesuale.

pg. 40