7

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. DEFINIŢIA POMICULTURII

Pomicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul biologiei şi tehnologiei speciilor

pomicole, în vederea realizării unor producţii mari de fructe, relativ constante de la un an

la altul, de calitate superioară şi profitabile în acelaşi timp.

Etimologic, această denumire derivă de la latinescul pomus-i = arbore fructifer şi

cultura-ae = îngrijire, cultivare.

Pomicultura, ca disciplină aplicativă, alături de întregul profil agronomic, s-a

format ceva mai târziu, după consolidarea ştiinţelor fundamentale (biologia, fizica,

chimia, biochimia). Ea operează cu noţiunile şi elementele de bază ale acestor ştiinţe, în

vederea obţinerii unor producţii profitabile, prin realizarea de ecosisteme pomicole

artificiale adecvate.

Ecosistemul pomicol este dependent, în cea mai mare măsură, de condiţiile

ecologice locale. Astfel, particularitatea comună a tututror ştiinţelor agronomice este dată

de acţiunea legilor şi principiilor generale, sunt influenţate de condiţiile locale. în

consecinţă, Pomicultura generală se ocupă cu studiul particularităţilor biologice şi

ecologice ale pomilor şi arbuştilor fructiferi, în interacţiunea lor cu factorii de mediu în

funcţie de care se stabileşte tehnologia de obţinere a materialului săditor pomicol, de

înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, în vederea realizării de producţii mari, relativ

constante, de calitate superioară şi eficiente în acelaşi timp.

Pomicultura generală este completată şi aprofundată prin Pomicultura specială,

care are în obiectiv studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale diferitelor specii

şi soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi. Pe baza cunoaşterii acestor particularităţi se poate

stabili tehnologia corespunzătoare de cultură, în funcţie de condiţiile ecologice locale.

Pomologia studiază soiurile de pomi şi arbuşti fructiferi, urmărind cu prioritate

caracterele morfologice, biologice şi de producţie ale acestora. Unele însuşiri şi

particularităţi ale soiurilor sunt incluse în capitolele de pomicultură specială.

Scopul activităţii desfăşurate în domeniul ştiinţei pomicole este realizarea

producţiei de fructe. Fructele sunt produse indispensabile unei alimentaţii raţionale,

indiferent de categoria de vârstă a populaţiei. Ele se consumă cel mai adesea, aşa cum le

produce planta (fără nici o preparare culinară sau industrială). În urma prelucrării

fructelor (mâncăruri gătite, compoturi, gem, jeleuri etc.), se diminuează valoarea

biologică iniţială, se reduce conţinutul în vitamine etc.

În timp, pomicultura a trecut de la o îndeletnicire practică la o activitate ştiinţifică

bazată pe cunoştinţe biologice fundamentale şi pe rezultatele experienţei proprii, ceea ce

i-a permis formularea de generalizări, principii şi legi specifice.

Ca sector de producţie, pomicultura constituie activitatea tehnico-economică şi

managerială, desfăşurată în scopul obţinerii fructelor.

Pomicultura reprezintă un important sector al resurselor agricole care, prin

utilizarea factorilor naturali (climatici şi ecopedologici) şi tehnologici, urmăreşte

reailizarea fructelor strict necesare existenţei umane. Pomicultura, ca resursă, constituie

un subsistem concret, care are numeroase legături directe şi indirecte cu celelate resurse

8

agricole, cu care se integrează în sistemul agricol, dar şi cu alte sisteme (industrie,

transporturi, servicii, construcţii etc.), cât şi cu mediul înconjurător (în cadrul

agroecosistemului).

1.2. IMPORTANŢA CULTURII POMILOR

ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi este determinată de valoarea

alimentară şi terapeutică a fructelor la care se adaugă cea economică şi socială.

1.2.1. Valoarea alimentară a fructelor

Raţia zilnică a omului este formată din diferite alimente de natură vegetală şi

animală. Produsele de natură vegetală se grupează în funcţie de conţinutul în apă şi

substanţă uscată astfel: produse agricole cu un conţinut scăzut de apă şi mare în substanţă

uscată (grâu, orez, porumb etc.) şi produse horticole (fructe, legume, struguri etc.), cu un

conţinut mare de apă în timp ce substanţa uscată nu depăşeşte 20% (tabelul 1).

Fructele au un conţinut ridicat în substanţe organice şi minerale. În ceea ce

priveşte conţinutul fructelor în grăsimi şi proteine, se poate afirma că ele se încadrează în

grupa alimentelor cu aport scăzut în proteine (0,1-0,4%) şi substanţe grase (0,1-0,7%) cu

excepţia nucilor, alunelor şi migdalelor, la care conţinutul în grăsimi depăşeşte 50%.

(I.F.RADU, 1985).

Fructele au, în compoziţia lor chimică, un număr foarte mare de aminoacizi (ex. la

măr, 26), printre care şi cei esenţiali (pe care organismul uman nu îi poate sintetiza).

Conţinutul fructelor în glucide (factor energetic), este de 7,59-16,4% din substanţa

proaspătă. Glucidele sunt prezente în fructe sub formă de zaharuri reducătoare (glucoză,

fructoză, zaharoză, levulază la care se mai adaugă arabinoză, xiloză, sorbitol etc.).

Glucidele din fructe sunt uşor asimilabile, măresc capacitatea de efort a organismului cât

şi refacerea lui imediat după efort. Din punct de vedere energetic, fructele se plasează ca

pondere în urma produselor agricole (grâu, porumb, orez, cartofi), care au un conţinut în

hidraţi de carbon de 4-5 ori mai mare (BALTEANU,1991; SALONTAI,1983;

MUNTEANU,1993).

Pentru buna funcţionare a organismului uman un rol important îl are şi celuloza,

care în fructe se găseşte în proporţie de 0,8-1,0%.

Calitatea de alimente indispensabile în hrana omului este conferită fructelor de

conţinutul lor în vitamine şi săruri minerale. Vitaminele şi sărurile minerale sunt factori

de natură biocatalitică.

Tabelul 1

Limitele de variaţie a componentelor chimice la principalele specii

de pomi şi arbuşti fructiferi

9

Specia Apa

(%)

Zahăr total

(%)

Aciditate totală

C sau M

Substanţe

grase (%)

Substanţe

proteice

Acid

ascorbic

(mg%)

Alune 6–1 1,30–2,80 urme 52-77,5 13,96 -

Afine 80–84 6,90–11,90 0,67 C - 0,60 3-15

Agrişe 83–85 3,40–8,90 2,30 C - 0,60 100-300

Caise 79–88 6,45-14,86 1,19 M 0-12 1,10 10-30

Coacăze albe 83–88 4,96–6,89 2,32 C 0,53 - 5-30

Cireşe 75–87 6,95–16,80 0,68 M 0,99 0,92 10-50

Gutui 77–81 7,04–12,75 0,87 M 0,69 0,48 -

Mere 77–88 6,95–16,80 0,68 M - 0,54 4-19

Nuci 3–5 1,80–3,20 urme 64-75 19,85 100-450

Pere 79–86 7,24–14,96 0,29 C 0,44 0,42 3-15

Piersici 79–86 4,34–12,39 0,65 M 0,48 0,72 5-18

Prune 72–87 7,25–15,95 1,46 M 0,85 0,65 3-10

Vişine 77–88 5,20–13,40 1,38 M - 0,84 10-24

Zmeur 80-85 4,10–7,00 2,18 C 1,12 1,00 -

Conţinutul în vitamine este unul din componentele esenţiale ale fructelor.

Vitaminele sunt biocatalizatori ai proceselor vitale din organism. Lipsa lor din organism

provoacă grave tulburări în funcţionarea metabolismului. De regulă, organismul uman

este incapabil să-şi sintetizeze vitaminele necesare, la care se adaugă şi imposibilitatea de

depozitare (stocare) a acestora.

Principalele vitamine, absolut necesare organismului uman sunt: A1, B1, C, D, E,

F, K, PP. Aceste vitamine se găsesc, în diferite proporţii în fructe.

Vitamina A are o mare importanţă în menţinerea vitalităţii celulelor (împiedică

uscarea celulelor). În fructe se găseşte sub formă de caroten care este o provitamină ce se

metabolizează în vitamina A în organism.

Vitamina B este reprezentată de un complex de vitamine (B1… B12) dintre care

mai importante sunt B1, B2, B6 şi B12.

Conţinutul în acid ascorbic (vitamina C) este cuprins între 2 şi 40 mg la 100 g

pulpă proaspătă iar la coacăzele negre, conţinutul în vitamina C este cuprins între 150 şi

400 mg, mai mare de 4-5 ori comparativ cu cel al citricelor (POPESCU şi colab., 1982,

1993).

Lipsa vitaminei C, din alimentaţie, provoacă boala denumită scorbut, care se

evidenţiază prin reducerea capacităţii musculare, hemoragii interne, diminuarea

rezistenţei organismului la infecţii, boli dentare etc.

Vitamina D, sau factorul antirahitic, are rol deosebit în metabolismul calciului,

fosforului, magneziului, fierului şi a hidrocarbonatelor.

Vitaminele E favorizează creşterea şi fecunditatea.

Vitaminele K sunt sintetizate în organism de către flora intestinală, dar în cantităţi

mici se găsesc şi în fructe (mere, măcieşe, căpşuni).

Vitamina F este un amestec de acizi graşi nesaturaţi, deosebit de importantă în

metabolismul grăsimilor. În fructe se găseşte în cantităţi însemnate (măcieşe, lămâi,

portocale).

Pentru asigurarea necesarului de vitamine în organismul uman se recomandă

consumul a circa 340-350 g fructe proaspete/zi, din cât mai multe specii şi diferite soiuri.

10

Necesarul zilnic de fructe este variabil în funcţie de vârstă, sex, consumul de

energie al organismului şi alte stări fiziologice (MINCU, 1974),

Substanţele minerale se găsesc sub formă de compuşi (oxizi) ai principalelor

metale (Fe, K, Ca, Na, Zn etc.) sau sub formă de săruri ale acizilor clorhidiric, fosforic,

carbonic, sulfuric etc.). Cu toate că sărurile minerale în fructe se găsesc în cantităţi mici,

au un rol major în organismul uman, prin influenţa pe care o au asupra secreţiei

diferitelor glande. Acţionează, de asemenea, ca substanţe tampon în metabolismul intern,

cu prioritate asupra sucului gastric. Sărurile pe bază de potasiu au acţiune alcalinizantă,

favorizând eliminarea sodiului din organism şi contribuie alături de magneziu la sinteza

proteinelor. Fierul, alături de cupru, participă la refacerea hemoglobinei. Fosforul

contribuie la desfăşurarea metabolismului glucidelor şi intră în componenţa ţesutului

osos. Calciul este componentul de bază al sistemului osos; stimulează coagularea

sanguină. Sulful, alături de fosfor, contribuie la sinteza substanţelor proteice.

1.2.2. Valoarea medicinală a fructelor

Pe lângă valoarea alimentară, fructele au o mulţime de proprietăţi terapeutice,

motiv pentru care sunt prezente în regimul alimentar recomandat de medicina ştiinţifică

şi populară în tratarea şi prevenirea unor maladii. Din antichitate sunt cunoscute efectele

sucului de mere în combaterea tusei, însuşirea astringentă terapeutică a merelor şi tratarea

rănilor pielii cu mere coapte.

Fructele au o mare importanţă în desfăşurarea digestiei, stimulează secreţia salivei

datorită acidităţii lor moderate, reglează funcţiile intestinale prin stimularea formării

sucului gastric. Pentru înlăturarea stării de constipaţie, sunt recomandate merele, prunele,

gutuile, perele, caisele şi piersicile. Prin înlăturarea stării de constipare se previne

cancerul. Merele, perele, gutuile şi afinele sunt recomandate în combaterea diareei.

Măcieşele sunt recomandate în afecţiunile renale şi în diminuarea acidului uric. Cu

ajutorul fructelor şi a ceaiurilor din frunze şi lăstari se poate corecta hipertensiunea

arterială şi colesterolul. Astfel, colesterolul poate fi redus prin consumarea fructelor

bogate în pectină (mere, pere, gutui). Fructele sunt recomandate în prevenirea

arterosclerozei şi a bolilor de miocard.

O bună parte din fructe (cele cu conţinut ridicat în zaharuri), nu sunt recomandate

în alimentaţia diabeticilor.

1.2.3. Importanţa economică şi socială a culturii pomilor

şi arbuştilor fructiferi

Importanţa culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi în economia ţării noastre poate

fi privită sub aspect economic şi social.

Importanţa economică a culturii pomilor şi arbuştilor fructiferi se datorează

faptului că ea permite valorificarea profitabilă a unor soluri slab productive (terenuri în

pantă şi nisipuri), furnizarea de materii prime pentru industria alimentară şi stimulează

dezvoltarea altor ramuri ale economiei. Este, de asemenea, o sursă de venituri şi de

stimulare a relaţiilor de schimb internaţional şi, nu în ultimul rănd, contribuie la

modelarea condiţiilor de mediu şi la înfrumuseţarea peisajului natural.

Valorificarea profitabilă a terenurilor mai slab productive

11

Dovezi convingătoare, din cele mai îndepărtate timpuri, menţionează cultura

pomilor fructiferi pe suprafeţe frământate, pe dealuri, care cu toate că au o fertilitate

naturală a solului mai scăzută au o configuraţie favorabilă speciilor pomicole. Prin

plantaţii pomicole se valorifică raţional condiţiile de pe pantă şi de pe psamosoluri.

Valorificarea în parte a celor peste 350.000 ha de nisipuri nesolificate prin plantaţii

pomicole şi viticole, pentru economia naţională reprezintă foarte mult în comparaţie cu

culturile de câmp. Cu toate că plantaţiile pomicole, în 1998, ocupau doar 265.700 ha,

ceea ce reprezintă mai puţin de 2% din suprafaţa agriclă a ţării şi 3% din suprafaţa

arabilă, un hectar de plantaţie pomicolă este echivalent cu patru hectare de teren arabil.

Prin echivalenţă, patrimoniul pomicol al ţării noastre poate fi echivalat cu circa 1.103.200

ha teren arabil (11,9%).

Ca ramură ce asigură materii prime, cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, are

în vedere fructele ca produs principal, folosite ca materie primă în obţinerea produselor

alimentare (compot, sucuri, nectaruri, mâncăruri gătite şi murate, gemuri, jeleuri,

marmeladă, fructe deshidratate, congelate, băuturi alcoolice, cidru etc.). Lemnul, eliminat

la tăierea efectuată în perioada de repaus, poate fi utilizat drept combustibil sau, prin

tocare şi încorporare pe loc în sol, contribuie la refacerea rezervei de elemente nutritive.

Lemnul unor specii pomicole se foloseşte pentru mobilă, obiecte de artizanat,

instrumente şi articole sportive.

Din producţia totală de fructe a ţării noastre peste două treimi se consumă în stare

proaspătă şi mai puţin de o treime este destinată prelucrării.

Izvor de venituri. Prin producţiile mari de fructe, cultura pomilor şi arbuştilor

fructiferi contribuie la formarea produsului social şi a venitului naţional. Fructele şi

produsele derivate din ele constituie un izvor de acumulări şi de stimulare a schimburilor

economice interne şi internaţionale.

Modelează condiţiile de mediu. În cazul în care pomii şi arbuştii fructiferi se

cultivă pe suprafeţe mari, concentrate în bazine pomicole, ele pot avea un rol moderator

pentru unii factori climatici cu caracter de excesivitate cât şi în purificarea atmosferei.

Pomii şi arbuştii fructiferi pot contribui la conservarea solului şi îmbunătăţirea stării lui

de fertilitate, şi la înfrumuseţarea regiunilor unde se cultivă.

La aceasta se poate adăuga aportul plantaţiilor pomicole la valorificarea

superioară a forţei de muncă. Ocuparea unei părţi din forţa de muncă a ţării în cultura

pomilor şi arbuştilor fructiferi derivă din faptul că aceasta solicită un consum apreciabil

de forţă de muncă antrenată, nemijlocit în procesul de producţie (la aplicarea

tehnologiilor), sau în ramuri care deservesc pomicultura (industria chimică, industria

prelucrătoare, comerţul cu fructe, transporturi, construcţii etc.).

Forţa de muncă, angajată în pomicultură poate fi folosită pe parcursul anului,

asigurând în felul acesta o eşalonare uniformă în sensul că datorită tehnologiilor de

cultură specifice, o bună parte din forţa de muncă este ocupată permanent, inclusiv iarna

(tratamente fitosanitare, fertilizare, tăieri, transporturi etc.), iar o altă parte are numai

caracter sezonier (lucrările din perioada de vegetaţie, inclusiv recoltarea fructelor).

Amplasarea plantaţiilor în regiunile colinare şi de deal a contribuit şi la formarea

satului românesc.

Cultura pomilor fructiferi este un domeniu de înaltă tehnicitate şi de mare

productivitate, care oferă mari satisfacţii personale tuturor celor ce sădesc şi îngrijesc

pomii.

12

Conversia energiei solare în biomasă. Prin plantaţii pomicole se valorifică

superior energia solară. Ecosistemul pomicol este capabil să fixeze şi să transforme

energia solară într-o importantă producţie de biomasă.

Fondul naţional de germoplasmă. Din speciile de pomi şi arbuşti fructiferi, de pe

teritoriul ţării noastre, s-au format prin munca cultivatorilor anonimi, numeroase soiuri

locale. Astfel, la măr: Creţesc, Domnesc, Pătul; la păr: Tămâioase, Harbuzeşti, Sintileşti;

la cireş: Pietroase Negre, Boambe de Cotnari; la prun: Grase româneşti, Tuleu gras,

Vinete.

COCIU (1975), citează existenţa, în colecţiile pomologice, a peste 943 soiuri şi

tipuri autohtone, dintre care la măr 118, prun 214, păr 168, gutui 27, cais 79, piersic 42,

cireş 87, vişin 76 etc. În câmpurile experimentale ale ICPP Piteşti-Mărăcineni şi la

SCPP-urile din ţară se găsesc numeroşi hibrizi şi elite, în diferite stadii de ameliorare,

care vor îmbunătăţi, în continuare sortimentul de cultivaruri la pomii şi arbuştii fructiferi.

1.3. SCURT ISTORIC AL CULTURII POMILOR

1.3.1. Cultura pomilor pe plan mondial

Se apreciază că fructele au reprezentat primul aliment în hrana omului ca fiind

singurul produs finit al naturii care poate fi consumat în starea în care se găseşte, fără a fi

necesare adaosuri de alte produse sau energie pentru preparare.

Examinarea aşezărilor lacustre a pus în evidenţă existenţa de seminţe, sâmburi sau

fructe întregi care atestă utilizarea fructelor în hrana omului. La începutul activităţii sale

de pomicultor, omul a fost culegător din flora spontană iar în etapa următoare a trecut la

cultivarea pomilor. Cele două etape nu pot fi precizate cu exactitate în timp. Este vorba

de un proces îndelungat, desfăşurat în timp, în strânsă dependenţă cu evoluţia omului de

la starea nomadă de viaţă la cea sedentară.

Dovezile materiale şi informaţiile oferite de sculpturi, basoreliefuri de pe vechile

morminte, scrieri vechi religioase, inscripţii, legende, fructe carbonizate etc. probează

luarea în cultură a diferitelor specii pomicole cu peste 3000-4000 de ani înainte de

Hristos. Aceste mărturii arată că, de fapt, cultura pomilor fructiferi s-a practicat cu mult

înainte de etapa respectivă.

Se presupune că pomii au fost luaţi în cultură mai întâi în Orientul mijlociu: Egipt

(pe valea Nilului), Mesopotamia (pe valea Tibrului şi Eufratului), Fenicia, Persia, China,

India.

Săpăturile arheologice şi scrierile istorice prezintă o pomicultură avansată în

Grecia antică (mileniul III î.e.n.), Macedonia, Peninsula Italică, Elveţia, Silezia etc. Sunt

numeroase dovezile care atestă evoluţia pomiculturii în mileniile II şi I î.e.n. (selecţia

unor soiuri noi, altoirea pomilor, aclimatizarea unor specii, cultura pe terase, păstrarea

fructelor în hrube, irigarea plantaţiilor, protejarea culturilor prin legi (Codul lui Hammapi

1972-1950 î.e.n., legislaţia lui Macon 621 î.e.n.), prelucrarea fructelor, comerţul cu

fructe, descrierea unor soiuri, etc.

În ultimele secole, dinaintea erei noastre, ca urmare a progreselor obţinute în

cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi, au apărut, lucrări în care se fac precizări cu privire

13

la portaltoi, tehnica altoirii, lucrările solului şi fertilizare (Teofrast, Cato, Varero, Virgiliu,

Columella, Cirus cel Bătrân şi Cirus cel Tânăr).

La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea lui, a contribuit la

lărgirea ariei de cultură a pomilor pe teritoriul Europei de azi, promovând specii şi soiuri

noi şi tehnologii de cultură îmbunătăţite.

Perioada următoare până la Renaştere este săracă în date cu privire la pomicultură.

Marile descoperiri geografice, legăturile mai strânse dintre ţări, ca urmare a

intensificării comerţului, migrarea popoarelor, cruciadele au determinat, începând cu

secolul al XIII-lea şi, în special, în secolele XVI-XVIII, formarea pieţii mondiale care a

stimulat dezvoltarea economiei şi în primul rând a agriculturii. În această perioadă apar

lucrări de pomicultură care ofereau sfaturi şi îndrumări practice, sumare descrieri de

soiuri (LE LECTIER,1628; JEAN MARLET,1667; LA QUINTINEE,1690; JOHAN

ABERCROMBIE,1767; DUHAMEL DUMANCEAU,1768; ROSSLER,1795). Se

manifestă, de asemenea, preocupări pentru obţinerea de noi soiuri, prin semănarea

seminţelor obţinute din polenizare liberă (în special la păr) şi de la pomii identificaţi ca

valoroşi în flora spontană, fără a se aborda hibridarea artificială.

HARDENPORT (1705-1774), obţine pe această cale o serie de soiuri de păr care

sunt apreciate şi în zilele noastre (Passe Colmar, Untoasă Hardenport, Beurre).

WHEELER M., în Anglia, în anii 1770 obţine soiurile de păr Cretien Bon şi Williams,

ultimul fiind foarte apreciat şi azi cu pondere în unele ţări de până la 70% (Austria).

După Revoluţia Franceză din 1789 şi în secolul următor se înregistrează progrese

însemnate în domeniul ştiinţelor naturii, în special ca urmare a apariţiei curentului

evoluţionist prin lucrările lui Ch. Darwin. Apar, de asemenea, o serie de lucrări în

domeniul ameliorării şi în practica de cultură a pomilor (LEROY, A.; SINDLEY, G.;

BOLOTOV, A.T.; POINTEAU, A.; DIRICH, I.G.; DIEL, A.; COX, R.; ADAMES, R.;

BALTET, E.; LEBEL, J., etc).

O parte însemnată a soiurilor obţinute în această perioadă sunt încă prezente şi

astăzi în cultură, ca de exemplu: la păr Passe Crassane (1845), Olivier de Serres (1847),

President Mas (1855); la măr Renet Baumann, Jonathan şi altele.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX se crează pieţe

puternice pentru desfacerea produselor agricole şi industriale. Aceasta duce la înfiinţarea

de plantaţii noi pe suprafeţe mari şi cu un sortiment variat de soiuri. Se obţin soiuri noi

prin hibridare artificială, bazată pe cunoaşterea caracterelor şi potenţialului genitorilor şi

o selecţie ştiinţifică adaptată biologiei speciilor pomicole.

În această etapă se remarcă o serie de amelioratori şi agrotehnicieni ca:

VERCIER, J.; ENTZ, F.; MULLER, H.M.; OBERDIEK, J.; GAUCHER, N.; SMITH,

L.P.; MICIURIN, I.V. ; BURBANK, L.; GAUTHIER, L.; HALE, I.H. etc.

În tehnologia de cultură a pomilor se manifestă tendinţa de orientare spre formele

artistice de coroană (coroane aplatizate pe spalier, cu o bună iluminare şi o intrare mai

timpurie pe rod), spre cultivarea unor soiuri de talie mai mică, cu producţii mari şi de

calitate.

Tendinţa de intensificare a culturii pomilor a fost favorizată de realizarea

portaltoilor vegetativi la staţiunile East-Malling şi Merton Malling, Anglia, la care se

adaugă ulterior cei obţinuţi în Suedia la Staţiunea Alnarp.

Încă din perioada dintre cele două războaie mondiale şi, în special, după cel de al

doilea, o serie de ţări au trecut de la cultura extensivă a pomilor fructiferi la cea intensivă

14

şi superintensivă.

Alături de intensivizarea culturii apare, în domeniul sortimentului, o adevărată

explozie de noi soiuri - anual se crează soiuri în număr tot mai mare - ca urmare a

utilizării unor metode moderne (ingineria genetică, înmulţirea "in vitro"). Se poate, deci,

conchide că pomicultura modernă este o ramură, care se sprijină pe cele mai noi realizări

ale ştiinţei şi tehnicii contemporane.

1.3.2. Cultura pomilor în ţara noastră

Există dovezi că poporul român a practicat cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi

încă din antichitate. Descoperirile arheologice atestă existenţa pomilor fructiferi cultivaţi

pe teritoriul ţării noastre încă din secolul al III-II î.e.n. Numeroase scrieri istorice

pomenesc despre belşugul de fructe din Transilvania, Muntenia şi Moldova încă înainte

de perioada Evului Mediu.

Vechimea culturii pomilor în ţara noastră este evidenţiată şi de numeroasele soiuri

şi tipuri de pomi obţinuţi ca urmare a selecţiei populare (empirică) practicată de

pomicultorii autohtoni (Pietroasele de Cotnari, Pietroasele de Leordeni, Tuleu Gras,

Grase româneşti, Creţesc, Pătul etc.).

Preocuparea pentru cultura pomilor, în ţara noastră, este atestată şi prin denumirea

unor localităţi cum ar fi: Alunu, Nucet, Cireşu, Pruniş, Prunişor, Vişina Veche, Merişani,

Valea Mărului, Poiana Mărului etc.

Dragostea şi preocuparea pentru cultura pomilor fructiferi este semnalată în

scrierile cărturarilor autohtoni (D. CANTEMIR, în Descrierea Moldovei - 1716 sau a

călătorilor străini (ex. W. BALTHAZAR, PAUL DE ALEP), care în lucrările lor au

descris bogăţia şi frumuseţea soiurilor autohtone de măr. Lucrarea "Dicţionarium

valahico-latinum", scris de un autor anonim din zona Caransebeşului (1742), cuprinde o

serie de descrieri ale unor soiuri de pomi cultivate în partea de vest a ţării.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul ţării noastre au fost înfiinţate

primele pepiniere pomicole: Strehaia (1878), Ciuperceni (1892), Istriţa (1893), Cotnari

(1896), Drăgăşani (1897), care au avut menirea de a produce material săditor pomicol

valoros.

S-au remarcat, în această perioadă, o serie de specialişti cu preocupări şi de

pomicultură cum ar fi: ION IONESCU DE LA BRAD (evidenţiat prin lucrarea "Lecţiuni

elementare de pomicultură", dedică pomiculturii un important capitol), ION HENŢESCU

(1871), G. NICOLAESCU şi V. BREZEANU (1900), GRIGORE MĂRUNTEANU

(1908) ş.a.

În anul 1913 s-a înfiinţat "Societatea de horticultură din România", cu filiale la

Cluj, Iaşi şi Timişoara. După primul război mondial s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului

Agriculturii, prima Direcţie de Horticultură condusă de prof. DUMITRU

ŞTEFĂNESCU. Între cele dou războaie mondiale s-au afirmat, în domeniul pomiculturii,

G. NĂSTASE (1934), G. MIRON (1939), M. COSTACHI, TH. BORDEIANU, N.

15

CONSTANTINESCU, V. SONEA şi mulţi alţii care au format adevărata şcoală

naţională.

În anul 1927 a fost înfiinţat Institutul de Cercetări Agronomice al României, în

cadrul căruia, în anul 1937, s-a înfiinţat Secţia de Horticultură condusă de I.C.

TEODORESCU. Tot acum se înfiinţează primele staţiuni de cercetare pomicolă la

Fălticeni şi Strehaia.

O importantă perioadă în dezvoltarea pomiculturii din ţara noastră este

reprezentată de anii 1957-1967, cât a funcţionat Institutul de Cercetări Horticole (ICHV)

Băneasa. în această instituţie şi-au desfăşurat activitatea numeroşi specialişti în

pomicultură ca: T. BORDEIANU, C.CONSTANTINESCU, A.LIACU, V.SONEA,

D.VASNAI etc.

În anul 1967 a luat fiinţă Institutul de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-

Mărăcineni, în cadrul căruia s-au afirmat pomicultori ca: T.BORDEIANU, C.IONIŢĂ,

A.ŞUTA, ŞT.COMAN, P.PARNIA, V.COCIU, M.BOTEZ, I.ISAC, la care se adaugă

noua generaţie de cercetători ce lucrază în prezent în această prestigioasă instituţie.

În subordinea Institutului de Cercetare şi Producţie Pomicolă Piteşti-Mărăcineni

se găsesc numeroase Staţiuni de Cercetare şi Producţie Pomicolă răspândite, practic, în

toate zonele pomicole ale României.

În anul 1956 s-a editat prima lucrare de raionare şi microraionare a pomiculturii

din ţara noastră prin care s-a dat răspuns întrebărilor unde plantăm ca şi cum plantăm în

pomicultura din România. În 1963 a fost redactată lucrarea de microzonare a pomiculturii

care a avut ca scop reducerea numărului de soiuri şi introducerea în sortiment a noi soiuri

superioare celor de până atunci, de promovare a unor sisteme de cultură moderne şi a

unor secvenţe tehnologice menite să stimuleze creşterea productivităţii muncii şi a

economicităţii în ansamblu.

În 1974 a fost adoptată Legea pomiculturii care a reglementat regimul de

producere a materialului săditor pomicol, în staţiunile experimentale de profil, obţinerea

de soiuri noi care să permită intensificarea culturii pomilor, aplicarea celor mai noi

tehnologii de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor, valorificarea superioară a fructelor. În

anul 1979 a fost realizat recensământul patrimoniului pomicol din ţara noastră, pe baza

căruia s-au stabilit direcţiile de dezvoltare a pomiculturii în etapele următoare.

La dezvoltarea pomiculturii româneşti o contribuţie însemnată îşi aduce

învăţământul superior horticol atât prin formarea de specialişti cu o bună pregătire

profesională cât şi prin activitatea ştiinţifică pe care o desfăşoară în domeniul

horticulturii.

În anul 1948 s-a înfiinţat prima Facultate de Horticultură la Bucureşti, urmată de

cea de la Iaşi (1951), Craiova (1961), Cluj-Napoca (1977) şi cea de la Timişoara (1990).

Au fost elaborate o serie de monografii ale speciilor pomicole: "Mărul" de

T.Bordeianu şi D.Crasnâi (1954), "Părul" de T.Bordeianu şi I.Modoran (1956), "Cireşul"

de C.Ioniţă (1955), Pomicultura de N.Constantinescu (1957), "Piersicul" de

Gr.Mihăiescu şi Gh.Stanciu (1963), "Nucul şi migdalul" de V.Cociu (1958), "Arbuştii

fructiferi" de V.Sonea (1968), "Cultura caisului" de M.Botez şi colab. (1977), "Cultura

nucului" de V.Cociu şi colab. (1983), "Cultura caisului" de V.Cociu şi colab. (1993). Sub

coordonarea academicianului I.Bordeianu, în intervalul 1963-1968 a fost elaborată

Pomologia R.S.România, în opt volume, periodic s-au editat manuale de Pomicultură

generală şi specială. La aceste publicaţii se adaugă numeroase lucrări cu privire la cultura

speciilor pomicole din climat temperat şi subtropical.

16

1.4. SITUAŢIA ACTUALĂ ŞI TENDINŢE DE VIITOR

ÎN POMICULTURĂ

1.4.1. Pomicultura pe plan modial

Din datele prezentate în tabelul 2 rezultă o mare fluctuaţie de la o ţară la alta şi de

la un an la altul, a producţiei mondiale de fructe. Diferenţele de producţie de la un an la

altul, în cadrul aceleiaşi ţări, se datorează condiţiilor climatice variabile, la care se adaugă

alternanţa de rodire şi implicaţii economice care stimulează sau frânează dezvoltarea

pomiculturii în ansamblu.

Pentru a se putea realiza o imagine reală asupra tendinţei de evoluţie a producţiei

de fructe este recomandabil să se studieze evoluţia acesteia pe o perioadă mai lungă de

timp.

Din analiza producţiei de fructe pe plan mondial (Tab.2), în intervalul 1948-1998

rezultă că producţia mondială de fructe a crescut pe două căi: prin sporirea suprafeţelor

cultivate şi prin creşterea producţiei de fructe la unitatea de suprafaţă. Dacă în perioada

1948-1952 producţia mondială de fructe era de circa 58.2200 mii tone, în 1994 s-a ajuns

la 215.089 mii tone (o creştere de 3,7 ori), iar în 1998 s-au obţinut 249.398 tone (o

creştere de 4,3 ori).

- În zona temperată, producţia de fructe a crescut de la 25.550 mii tone, în

perioada 1948-1952, la 81.257 mii tone în 1994, înregistrându-se o creştere de 3,2 ori, iar

în 1998 producţia a fost de 92.182 mii tone.

- În aceeaşi perioadă, în zona mai caldă producţia de fructe a sporit de la 32.670

mii tone la 133.832 mii tone, înregistrându-se o creştere de 4,1 ori, ca în 1998 să se

realizeze 157.216 mii tone.

Sporul cel mai mare de producţie s-a înregistrat în zona caldă.

Din datle aceluiaşi tabel se evidenţiază evoluţia producţiei de fructe la principalele

specii cultivate în climatul temperat şi cald. Evoluţia producţiei de fructe în zona

temperată este următoarea:

- Producţia de mere a crescut de la 13.600 mii tone în 1948-1952 la 48.890 mii

tone în 1994, înregistrând o creştere de 3,6 ori, iar în 1998 la 56.060 mii tone, ridicând

ponderea mărului de la 23,4% (1948-1952), la peste 60% în 1998.

- Producţia de pere, în aceeaşi perioadă, a crescut de la 3.900 mi tone la 14.379

tone, realizându-se o creştere de circa 3,6 ori. Ponderea producţiei de pere a fost, în 1948-

1952, de 6,7% iar în 1994, a ajuns la 14,6%, respectiv 17,7% din producţia totală a zonei

temperate.

- La piersici, producţia a crescut de la 2.400 mii tone, în 1948-1952, la 11.069 mii

tone, cu o creştere de 4,7 ori. Ponderea acestei specii a crescut de la 4,1% la 13,6%, în

aceeaşi perioadă.

- La prun, producţia a crescut în aceeaşi perioadă de la 2.940 mii tone la 8.008 mii

tone, realizându-se o creştere de 3,3 ori. Ponderea acestei specii era de 5,0% în 1948-

1952, ca în 1998 să fie doar de 3,1%.

17

18

O situaţie similară a producţiei de fructe s-a înregistrat şi în zona caldă. Dacă în

1948-1952, producţia de banane era de 13.500 mii tone, în 1998 s-a ajuns la 58.618 mii

tone, cu o creştere de 4,3 ori.

Aceeaşi tendinţă se înregistrează şi la celelalte specii din climatul cald.

Dacă luăm în calcul numai speciile măr cu 56.060 mii tone, bananierul cu 58.618

mii tone şi portocalul cu 66.212 mii tone, vom constata că aceste specii au ponderea de

73,71% din producţia mondială de fructe a anului 1998. În general, se poate afirma că

cele trei specii realizează în timp, circa două treimi din producţia mondială de fructe.

Celorlalte specii pomicole le revine 1/4 până la 1/3 din producţia totală de fructe.

Din datele cuprinse în tabelul 2 reiese că mărul, bananierul şi portocalul sunt

principalele specii fructifere cultivate pe glob.

Producţia de mere se plasează pe locul trei după banane şi protocale. În unii ani

mărul a ocupat chiar locul al doilea (1963, 1979, 1984, 1985) iar în perioada 1948-1952,

locul întâi.

Dacă la cele trei specii de bază (măr, bananier şi portocal) se analizează calitatea

fructelor (conţinutul în substanţe utile), se constată următoarele:

a) la piersici, partea consumabilă (edibilă) reprezintă 64,5-71,9% din greutatea

fructului, iar partea neconsumabilă (refuzul), are ponderea de 28,1-35,5%;

b) la banane partea edibilă este de 60-76% iar refuzul 24-40%;

c) la mere partea edibilă are ponderea de 82,5% până la 94,6, iar refuzul 5,4 până

la 12,5% (POPESCU şi colab. 1993).

Dacă analiza se face în funcţie de partea edibilă, mărul ocupă locul întâi.

Pentru climatul temperat, mărul este principala specie pomicolă. Acest aspect este

evidenţiat de tendinţa de creştere a producţiei de mere de la o etapă la alta.

Ponderea cea mai mare, la cultura mărului, o deţine Europa unde sunt şi cele mai

mari suprafeţe cu plantaţii intensive de măr. Dintre ţările europene, fluctuaţia cea mai

mare a producţiei se înregistrează în Germania. în ultimele patru decenii o serie de ţări au

menţinut producţia de mere realtiv constantă (Italia, Austria, Suedia). Această situaţie

este generată de supraproducţia de mere în comparaţie cu cerinţele pieţei. Fostele ţări din

CEE şi UE au manifestat o preocupare susţinută de scădere a producţiei de fructe (Franţa,

Germania, Elveţia, Danemarca, Belgia, Olanda etc.)

O altă grupă de ţări caută să sporească producţia de mere (CSI, România, Polonia,

Jugoslavia, Grecia, Bulgaria, Spania, Portugalia). Sporuri mari de producţie s-au obţinut

în Ungaria şi România, care, în perioada 1948-1987, şi-au sporit producţia de mere de 17

şi respectiv 14 ori.

Pe plan mondial există o intensă preocupare pentru intensificarea culturii speciilor

pomicole, de înlocuire a plantaţiilor extensive cu intensive şi superintensive. Se

manifestă o deosebită preocupare pentru scurtarea timpului de producere a materialului

săditor, folosirea soiurilor precoce şi productive altoite pe portaltoi de vigoare mică,

practicarea unor tehnologii moderne de cultură, reducerea numărului de soiuri la toate

speciile, concentrarea şi specializarea culturii pomilor pe zone de favorabilitate ecologică

şi bazine consacrate.

Există o susţinută preocupare pentru obţinerea de material săditor liber de viroze.

Au fost excluşi de la înmulţire portaltoi de vigoare mare, concomitent insistându-se pe

cercetări menite să ducă la obţinerea de portaltoi de vigoare mică, cu rezistenţă sporită la

ger, boli şi dăunători, bine adaptaţi pentru fiecare zonă de cultură.

Preocuparea pentru intensificarea culturii a dus la restrângerea numărului de soiuri

cultivate la toate speciile. De exemplu, în Italia, cultura mărului a fost limitată la soiurile

19

Delicios auriu, mutantele lui Granny Smith, grupul Delicios roşu - tipul standard şi spur

(POPESCU şi colab., 1993).

1.4.2. Pomicultura în România

Din analiza datelor cuprinse în tabelul 3 se remarcă tendinţa de evoluţie a

producţiei de fructe în ţara noastră în perioada 1980-1998. Dacă în 1980, producţia totală

de fructe a fost de circa 1.328 mii tone, în 1985 s-au realizat 1.958 mii tone, deci o

creştere de 630 mii tone (47%). La nivelul anului 1989, producţia totală de fructe a fost

de 1.580 mii tone, în creştere faţă de 1980 cu aproape 252 mii tone (18%). în 1990

producţia scade faţă de anul precedent cu 127 mii tone, iar sporul de producţie faţă de

1980 este de numai 125 mii tone (9%), iar în 1997 se obţin 1.416,5 mii tone.

Producţia de fructe, în anul 1998, este mai mare faţă de 1980 cu 88,5 mii tone. în

1994 se obţine doar 74% din producţia anului 1980 şi 106,6% în 1997 faţă de anul de

bază.

Dacă analiza se face pe specii, se remarcă tendinţa de scădere a producţiei după

anul 1985 la majoritatea speciilor luate în calcul. Excepţie de la această tendinţă generală

face căpşunul, la care în 1989 producţia este mai mare faţă de 1985 cu 2,4 mii tone dar

mai mică faţă de 1980 cu 2 mii tone, şi piersicul, la care cea mai mare producţie s-a

înregistrat în 1989 (80 mii tone). Începând cu anul 1990 producţia este în continuă

scădere, atât per total cât şi pe fiecare specie în parte.

Dacă la evaluarea producţiei de fructe se are în vedere şi evoluţia suprafeţelor

cultivate, se remarcă tendinţa de scădere a acestora inclusiv a pepinierelor pomicole de la

356.000 ha în 1980 la 265.700 ha în 1997. Tendinţa de scădere a patrimoniului pomicol

este determinată de aplicarea defectuoasă a Legii 18/1991 care a contribuit în mare

măsură la fărâmiţarea excesivă a patrimoniului pomicol. Producţia de fructe este, şi ea, în

continuă scădere ca urmare a imposibilităţii executării lucrărilor la timp şi de calitate

corespunzătoare, datorită deficitului financiar cu care se confruntă unităţile pomicole.

Anul 1993, a fost un an cu producţie bună, în special la măr dar posibilităţile de

valorificare a fructelor au fost foarte modeste ceea ce a dus la imposibilitatea recuperării

cheltuielilor de producţie.

Anii 1994 şi 1995 mai puţin favorabili, din punct de vedere climatic pentru

speciile pomicole la care s-a adăugat blocajul financiar, scumpirea pesticidelor, a

lucrărilor mecanice etc.

Dacă nu se vor găsi căi şi mijloace de sprijinire a producţiei pomicole, în scurt

timp ne vom confrunta cu greutăţi şi mai mari datorită cărora o parte din suprafeţe vor fi

defrişate iar o altă parte se vor compromite ca urmare a neaplicării lucrărilor de

întreţinere. Acţiunea de refacere a patrimoniului pomicol va necesita eforturi extrem de

mari dacă nu se iau măsuri urgente de conservare a ceea ce mai există în prezent. Faptul

că, din producţia totală de fructe a anilor 1994 şi 1997 de numai 249 şi 321 mii tone se

realizează în societăţile comerciale, constituie un serios semnal de alarmă.

De asemenea, dacă se are în vedere că în plantaţiile pomicole se execută lucrări pe

tot parcursul anului, iar producţia se obţnie şi se valorifică o singură dată pe an, atunci

creditele acordate trebuie să aibă o dobândă corespunzătoare în raport cu cerinţele şi

nevoile economiei naţionale.

Daunele provocate de calamităţile naturale şi de neaplicare a tehnologiilor de

cultură duc desigur la compromiterea în totalitate a producţiei interne de fructe cu toate

consecinţele care decurg din acesta.

21

C a p i t o l u l 2

CCLLAASSIIFFIICCAARREEAA SSPPEECCIIIILLOORR FFRRUUCCTTIIFFEERREE

CULTIVATE ÎN CLIMATUL TEMPERAT

2.1. CLASIFICAREA TAXONOMICĂ A SPECIILOR POMICOLE

Speciile de pomi şi arbuşti fructiferi cultivate în climatul temperat aparţin

încrengăturii Angiospermae. Speciile fructifere aparţinătoarte acestei încrengături s-au

format în cursul erei secundare şi începutul celei terţiare, înainte de apariţia omului.

Această decalare în evoluţie i-a asigurat omului primitiv fructele necesare din flora

spontană, care au reprezentat pentru el o sursă de hrană alături de alte produse din natură

(vânat, rădăcini, ouăle unor păsări etc.).

Speciile fructifere din climatul temperat, care participă la alcătuirea raţiei

alimentare a omului, sunt cuprinse în 10 ordine Rosales, Rubiales, Jugloudales, Fagales,

Ericales, Eliagnales, Rhamnales, Cornales, Urticales şi Actinidiales. Din ordinul Rosales

fac parte familiile Rosaceae şi Saxifragaceae iar din ordinul Fagales, familiile Fagaceae

şi Betulaceae. În celelalte ordine există o singură familie. Ponderea familiilor în producţia

de fructe a speciilor de climat temperat este foarte variată. Astfel, Rosaceae este familia

de angiosperme care se plasează pe o treaptă superioară a scării filogenetice, unde are un

rol predominant, ca urmare a numărului mare de specii, cât şi a diversităţii lor. Familia

Rosaceae cuprinde patru subfamilii din care pentru pomicultură prezintă interes

subfamiliile: Pomoidae cu genurile Malus, Pirus, Cidonia, Sorbus şi Mespilus;

Prunoidae cu genurile Prunus, Armeniaca, Piersica, Amigdalus şi Cerasus şi subfamiliile

Rosoideae cu genurile Fragaria şi Rubus. Familia Saxifragaceae include subfamilia

Ribesoideae cu genurile Ribes şi Grossularia.

Ordinul Juglondales cuprinde familia Juglandaceae cu genul Juglans.

Ordinul Fagales, include familiile: Fagaceae, Betulaceae şi Moraceae. Familia

Fagaceae cuprinde genul Castanea, familia Betulaceae include genul Corylus, iar familia

Moraceae genul Ficus.

Majoritatea speciilor pomicole cultivate în ţara noastră aparţin familiei Rosaceae.

Această familie cuprinde peste 40 de specii spontane care au participat la formarea atât a

unora dintre soiuruile existente în cultură, cât şi a unor portaltoi folosiţi în producerea

materialului săditor pomicol. O bună parte din aceste specii sunt utilizate în procesul de

ameliorare în vederea obţinerii de noi soiuri.

Dacă analizăm, din punct de vedere economic, contribuţia diferitelor familii vom

constata că, familia Rosaceae are ponderea cea mai mare în ceea ce priveşte numărul de

specii şi soiuri cultivate. Speciile aparţinând acestei familii cuprind toate soiurile

existente în cultură, indiferent de originea lor (adică speciile spontane din care au

22

provenit). Aceasta este şi motivul pentru care speciile pomicole cultivate sunt denumite

"specii sintetice". Specii sintetice înglobează cu prioritate mărul (Malus domestica

Borkh.), care cuprinde peste 10.000 de soiuri cultivate; părul (Pirus sativa Lamet D.C.)

cu circa 6.000 de soiuri, gutuiul (Cydonia oblonga Mill.) au numai câteva zeci de soiuri;

prunul (Prunus domestica L.) cu peste 2.000 de soiuri; caisul (Armeniaca vulgaris Lam.)

cu câteva sute de soiuri; piersicul (Piersica vulgaris L.), care cuprinde peste 3.000 de

soiuri; cireşul (Cerasus avium L.) cu peste 100 de soiuri; vişinul (Cerasus vulgaris Mill.)

cu aproape 100 de soiuri.

Unităţile sistematice cărora le aparţin plantele pomicole din ţara noastră sunt

prezentate în tabelul 4 (Clasificarea taxonomică a speciilor pomicole).

Tabelul 4

Unităţile sistematice în care sunt cuprinse speciile pomicole

Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară

Rosaceae Pomoideae Malus domestica Borkh.

silvestris Mill.

pumilla praecox Pall.

pumilla pradisiaca Pall.

baccata Borkh.

prunifolia Borkh

măr cultivat

măr pădureţ

măr dusen

măr paradis

măr siberian

măr chinezesc

Pirus sativa Lam.et DC

piraster L.

eleagnifolia Pall.

nivalis Jac.

serotina Red.

păr cultivat

păr pădureţ

păr sălcioară

păr nins

păr chinezesc

Cydonia oblonga Mill.

japonica Pers.

gutui cultivat

gutui japonez

Sorbus domestica L.

aucuparia L.

melanocarpa Redh.

scoruş

scoruş de munte

scoruş negru

Mespilus germanica L. moşmon

Prunus domestica L.

insititia Jussc.

cerasifera Mhr.

spinosa L.

prun cultivat

prun goldan

corcoduş

porumbar

Armeniaca vulgaris Lam.

sibirica L.

mume Carr.

mandchurica Skhvortz.

cais

cais siberian

cais japonez

cais manchiuria

Persica vulgaris Mill.

davidiana Karr.

piersicul

piersicul lui david

Amygdalus comunis L.

nana L.

migdalul

migdalul pitic

Cerasus avium L.

vulgaris Mill.

mahaleb Mill.

fructicosa Pal.

cireşul

vişinul

mahaleb

vişin de stepă

23

Familia Subfamilia Genul Specia Denumirea populară

Rosaceae Rosoidae

Fragaria vesca L.

moschata Ducl.

virginiana Mill.

chiloensis Duchean.

fragul de pădure

căpşun

fragul de virginia

fragul de chile

Rubus ideaus var.vulgatus L.

ideaus var.strigosus Mill.

caesius L.

fructicosus L

zmeur roşu

zmeur pufos american

mur de câmp

mur de pădure

Saxifragaceae Ribesoideae Ribes vulgaris L.

rubrum L.

nigrum L.

aureum Pursh.

coacăz sălbatic

coacăz roşu

coacăz negru (casis)

coacăz auriru

Ericaceae Vaccinium vitis-idaea L.

uliginosum L.

myrtillus L.

afinul roşu

afinul vânăt

afinul negru

Eleagnaceae Hyppophae rhamnoides L. cătina albă spp.

carpatica rousi

Rhamnaceae Zizipus jujuba Mill. gigif

Cornaceae Cornus mas L. cornul

Juglandaceae Juglans regia L.

nigra L.

nucul comun

nucul negru

Fagaceae Castanea sativa Mill.

dentata Borkh.

pumila Mill

castan

castan american

castan pitic

Betulaceae Copylus avellana L.

colurna L.

maxima Mill.

pontica Koh.

alun comun

alun turcesc

funducul

alun pontic

Moraceae Morus alba L. dud

Ficus carica L. smochin

Caprifoliaceae Sambucus nigra L. soc european

Actinidiaceae Actinidiae Actinidia chinensis Planch.

deliciosa Achev.

kiwi

actinidia chinezească

Din datele cuprinse în tabelul 4 se remarcă următoarele: două treimi din cele 18

genuri fructifere (12 din cele 18) aparţin familiei Rosaceae.

Pe lângă speciile cultivate, fiecare familie mai cuprinde şi specii spontane

rezultate ca urmare a evoluţiei lor naturale. Dacă analizăm numai genul Malus, vom

constata că el cuprinde 30 de specii, din rândul cărora în tabel sunt prezentate cele mai

importnate.

Speciile spontane formează fondul biologic de bază al unităţilor taxonomice, pe

când cele cultivate reprezintă produsul selecţiei artificale. Preocuparea omului de a lua în

cultură formele cu fructe mai mari, aspectuoase, cu calităţi gustative superioare,

indiferent de specia spontană căreia îi aparţinea, a reprezentat selecţia empirică de

început urmată de selecţia ştiinţifică în urma cărora s-au obţinut formele domestice

(cultivate), denumite ulterior soiuri (cultivare).

Activitatea practică dublată de cea ştiinţifică a impus gruparea diferitelor forme

24

vii (din natură), tot mai numeroase, în anumite unităţi şi subunităţi. în consecinţă, s-au

elaborat unităţi sistematice de ansamblu ca: încrengătura, clasa, ordinul, familia,

subfamilia, genul, specia, subspecia, varietatea şi forma. La încadrarea sistematică a

organismelor vii s-au avut în vedere atât particularităţile morfologice, cât şi cele

filogenetice. Unitatea biologică de bază este specia, care a apărut şi s-a format în timp

sub acţiunea factorilor climatici, edafici şi biotici. Ca urmare a selecţiilor naturale,

speciile s-au modelat şi transformat mereu (au apărut subspecii, varietăţi, forme). în

momentul în care a intervenit acţiunea conştientă a omului (procesul de selecţie

artificială), s-a produs scindarea speciilor în noi unităţi sistematice în rândul cărora soiul

ocupă un loc important. Soiul este un produs al activităţii conştiente a omului. El

reprezintă un produs al muncii de ameliorare desfăşurată într-un anumit mediu natural.

Soiul este o unitate morfologică, biologică, economică şi agrofitotehnică, dar nu este şi

unitate taxonomică.

2.2. CLASIFICARE DUPĂ HABITUS A SPECIILOR POMICOLE

După habitus şi vigoarea de creştere, speciile pomicole se grupează în pomi

propriu-zişi arbustoizi, arbuşti, subarbuşti şi plante semierboase şi ierboase.

Pomii propriu-zişi sunt plantele lemnoase de vigoare diferită, cu un singur trunchi

şi o coroană în general de dimensiuni mai mari (înălţimea de 10-20 m, diametrul

coroanei 5-15 m). Durata de viaţă este mare, de la 15 ani la 50 şi chiar peste 100 de ani

(nuc, castan).

Din grupa pomilor propriu-zişi fac parte: mărul, părul, prunul, caisul, piersicul,

cireşul, vişinul, nucul şi castanul.

Arbustoizii sunt plante lemnoase de vigoare mai mică şi se prezintă sub formă de

tufă, alcătuită din 2-4 tulpini inegale ca mărime, înserate în zona coletului şi au grosime

variabilă. Formează coroane unice sau separate, în timp numărul tulpinilor ajung până la

6-8. Înălţimea arbustoizilor este cuprinsă între 3-7 m iar durata lor de viaţă este mai

scurtă (20-30 ani). Se înmulţesc uşor prin drajoni, marcote, butaşi. Din această grupă fac

parte: gutuiul, vişinul arbustoid, alunul, mărul paradis, cornul, socul, scoruşul etc.

Arbuştii sunt plante lemnoase de vigoare mică, cu înălţime de 1/1,5 până la 2,0 m.

Se prezintă sub formă de tufă cu numeroase tulpini subţiri (1-3 cm în diametru), slab

ramificate şi sunt înserate începând din zona coletului. Durata de viaţă este de 10-15 ani.

Formează cu uşurinţă rădăcini adventive şi se înmulţesc prin marcote, drajoni, butaşi sau

despărţirea tufei. înmulţirea prin seminţe se practică pe scară redusă (doar în procesul de

ameliorare). Din această categorie fac parte: coacăzul, agrişul, afinul etc.

Semiarbuştii sunt plante semilemnoase, ale căror tulpini au durată de viaţă scurtă

(doi ani). în primul an cresc lăstarii (tulpini simple), cu înălţimea de 1-2 m (la zmeur) şi

4-8 m la mur şi au grosimea, de circa 1 cm. în lungul tulpinilor simple se diferenţiază

muguri micşti care în anul al doilea dau ramificaţii ce poartă inflorescenţe şi fructe.

25

Tulpinile de doi ani, fructifică după care se usucă, iar plantele se regenerează în

continuare prin drajoni. Formarea, an de an, de noi drajoni asigură o durată de viaţă a

plantei de 12-15 până la 20 de ani. Din această grupă face parte zmeurul şi murul.

Plantele fructifere semierboase. Plantele din acestă grupă (fragul şi căpşunul), fac

trecerea de la plantele arborescente la cele ierboase. Sunt plante de talie mică ce se

prezintă sub formă de tufă, cu înălţimea de 15-30 cm. Tulpina este scurtă (0,5-3,0 cm),

sub formă de rizom şi îngroşare circulară (sub formă de inele). În partea inferioară se

formează sistemul radicular iar în cea superioară o rozetă de frunze. După 3-4 ani de la

plantare o parte din sistemul radicular se usucă apărând un dezechilibru faţă de partea

aeriană şi, în consecinţă, fructele sunt mici. Frunzele sunt lung-peţiolate, inflorescenţele

sunt ramificate şi poartă un număr variabil de flori, în funcţie de soi. Tulpinile târâtoare

(stolonii) se formează în condiţii de zi lungă (16 ore) iar frunzele se usucă anual. Planta

trăieşte 6-8 ani şi dă producţii economice 3-4 ani.

Plante fructifere erabecee - bananierul - este o plantă erbacee, numită impropriu

arbore, datorită înălţimii de 9-10 m. În sol bananierul are un rizom cu rădăcini fibroase,

iar în partea aeriană un mugur din care se formează frunze şi inflorescenţa. Trunchiul este

format din tecile frunzelor îngroşate şi sudate una peste alta.

2.3. CLASIFICAREA POMICOLĂ A SPECIILOR FRUCTIFERE

Speciile pomicole de climat temperat, în funcţie de particularităţile biologice şi

tehnologice, au fost grupate astfel: pomacee, drupacee, nucifere şi bacifere. La aceste

grupe se adaugă şi cea a speciilor subtropicale.

Pomaceele. Din această grupă fac parte specii care aparţin familiei Rosaceae,

subfamilia Pomoideae (măr, păr, gutui, moşmon, sorb).

Speciile din această grupă sunt bine adaptate condiţiilor din climatul temperat,

unde s-au format. Ele au o rezistenţă bună la ger, suportând foarte bine iernile grele din

climatul nostru. Repausul de iarnă (anual) fiind lung, mugurii şi florile nu sunt afectate de

gerurile şi brumele târzii de primăvară. Se comportă bine în zona colinară, de deal şi

chiar în regiuni submontane şi montane (unele soiuri de măr şi sorb), fiind pretenţioase

faţă de umiditate şi de fertilitatea solului. Soiurile de vară, cu cerinţe mai reduse faţă de

apă, pot fi cultivate şi în regiunile mai secetoase (pe versanţi nordici) şi la altitudini de

peste 800 m, pe expoziţie sudică. Durata de viaţă şi intrarea pe rod este relativ târzie

(depinde de combinaţia soi x portaltoi). În plantaţiile extensive, durata de viaţă a pomilor

este de 50-70 de ani iar fructificarea profitabilă, se realizează după 5-8 ani de la plantare.

Durata de viaţă a pomilor din plantaţiile intensive şi superintensive este de 15-30 de ani

şi aceştia dau producţii economice începând cu anul doi sau trei de la plantare.

Fructele sunt false (la formarea lor participă, pe lângă ovar, şi receptaculul florii)

şi poartă denumirea de poamă.

Pentru această grupă sunt caracteristice şi ramurile de garnisire care, terminal sau

pe treimea superioară din lungimea ramurii de rod, prezintă muguri micşti, iar mugurii

26

vegetativi sunt plasaţi pe treimea bazală şi mijlocie a ramurii. Această dispunere a

mugurilor face ca procesul de degarnisire la seminţoase să fie foarte lent.

La măr şi la păr, la locul de prindere a fructului pe ramura suport, are loc o

acumulare de substanţe organice de rezervă, ceea ce face ca ţesuturile să se îngroaşe şi să

dea naştere unor formaţiuni numite burse. Pe burse se formează noi ramuri de garnisire

(de regulă prefructifere şi chiar fructifere în proporţie de 8-10%). Diferenţierea, la locul

de formare a fructului, de noi formaţiuni de rod împiedică degarnisirea ramurilor.

Tăierile de fructificare şi chiar şi cele de formare a coroanei pot fi efectuate pe tot

parcursul perioadei de repaus (la măr), deoarece aceste specii îşi vindecă relativ uşor

rănile. Majoritatea soiurilor de pomacee sunt autosterile şi au în general afinitate bună

atât cu portaltoii generativi cât şi cu cei vegetativi.

Drupaceele. Principalele specii din această grupă sunt: prunul, caisul, piersicul,

cireşul, vişinul şi migdalul. Aceste specii aparţin subspeciei Prunoideae. Rezistenţa lor la

ger este mai redusă faţă de pomacee, iar repausul vegetativ al mugurilor este mai scurt.

înfloritul are loc mai timpuriu, de aceea, în mod frecvent, florile şi fructele proaspăt

legate sunt afectate de gerurile şi brumele târzii de primpvară. înfloritul se produce

înainte sau concomitent cu înfrunzitul. La prun, cais, piersic şi vişin fructul este o drupă.

După fruct, migdalul poate fi încadrat în grupa nuciferelor. Fructul este adevărat (se

formează din ovar).

Toate speciile din această grupă sunt pretenţioase faţă de căldură (cu excepţia

unor soiuri de prun, cireş şi vişin, care se comportă bine şi în regiunile de deal). Caisul şi

migdalul merg bine şi în regiunile mai sărace în precipitaţii deoarece sunt mai rezistente

la secetă.

Durata de viaţă a pomilor este mai scurtă. în plantaţiile intensive şi superintensive

durata de viaţă este de 8-12 ani (cais, piersic). În plantaţiile extensive, durata de viaţă este

de 40-50 de ani la prun şi cireş şi de 15-20 de ani la celelalte specii.

Vigoarea de creştere este mare şi rapidă, în special imediat după plantarea în

livadă. Posedă o mare capacitate de formare a lăstarilor anticipaţi (în special piersicul), se

degarnisesc repede datorită dispunerii mugurilor floriferi pe treimea bazală şi mijlocie a

ramurilor de garnisire (în special la piersic şi soiurie de vişin provenite din Crişana).

După recoltarea fructelor, la locul de prindere a fructului se formează o cicatrice iar

ramura rămâne degarnisită. Creşterile vegetative se realizează în treimea superioară sau

terminal (ramura pleată), ceea ce face ca rodul să se deplaseze an de an spre periferia

coroanei. Numărul de soiuri şi de portaltoi, la prunoidee, este mai mic faţă de pomacee.

Nuciferele. Grupa nuciferelor cuprinde nucul, alunul şi castanul, specii ce aparţin

unor familii diferite (Juglondaceae, Betulaceae şi Fagaceae). Aceste specii au cerinţe

mari faţă de căldură, suportă mai greu temperaturile scăzute din timpul iernii şi chiar

brumele şi îngheţurile târzii de primăvară. De aceea ele sunt plasate în bazinele pomicole

cu ierni blânde, veri mai răcoroase şi bogate în precipitaţii. Corylus avellana L. (alunul

european, comun sau de pădure) este mai rezistent la ger comparativ cu celelalte specii

de alun (Corylus maxima Mill. şi C.colurna L.).

Speciile de nucifere au fructele uscate, iar intrarea pe rod este tardivă mai ales la

castan şi nuc. Au o durată de viaţă lungă (una sau mai multe sute de ani), cu excepţia

alunului care este mai precoce şi are o durată de viaţă mai scurtă (20-25 de ani).

27

Polenizarea, la aceste specii, este anemofilă, indivizii obţinuţi din seminţe având o

mare diversitate genetică şi fenotipică. Pentru a răspândi în cultură soiurile şi biotipurile

valoroase s-a introdus înmulţirea prin altoire la nuc şi castan iar la alun se obţin rezultate

bune prin marcotaj şi drajoni.

Baciferele. Din această grupă fac parte coacăzul, agrişul, afinul, zmeurul, murul şi

căpşunul, specii ce aparţin unor familii diferite, cu particularităţi agrobiologice specifice

fiind grupate, în principal, după fruct.

Toate speciile incluse în această grupă au fructe foarte perisabile. Fructele sunt

bace false la coacăz, agriş şi căpşun (la formarea fructului participă şi receptaculul),

polidrupe la zmeur şi mur. Coacăzul şi agrişul sunt specii lemnoase în timp ce căpşunul

face legătura între speciile lemnoase şi cele ierboase. Zmeurul şi murul sunt subarbuşti.

Toate formează tufe. Durata lor de viaţă este 4-12-15 ani şi încep să fructifice din al

doilea an de la plantare.

Se înmulţesc uşor prin marcote, butaşi, drajoni, stoloni iar la agriş se practică şi

altoirea pe Ribes aureum Pursch.

Speciile subtropicale. În grupa speciilor subtropicale sunt incluse smochinul,

citricele, kaki, kiwi şi alte specii cu biologie mai mult sau mai puţin diferită faţă de

speciile din climatul temperat. Smochinul, kaki şi kiwi pot fi cultivate în condiţiile de la

noi în câmp, iar lămâiul, mandarinul, grapefruitul şi portocalul se pot cultiva numai în

spaţii protejate (seră, apartament).

28

C a p i t o l u l 3

ORGANELE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (ORGANOGRAFIE)

Pomii fructiferi, pot să fie cu rădăcini proprii atunci când au fost obţinuţi din

sămânţă, butaşi, drajoni şi pomi obţinuţi prin altoire. La rândul lor pomii pe rădăcini

proprii sunt de două feluri (după modul de obţinere), din sămânţă şi prin orice metodă de

înmulţire vegetativă cu excepţia altoirii.

Pomii altoiţi sunt categoria cea mai răspândită în plantaţiile pomicole. Ei sunt

rezultatul îmbinării a doi sau trei partenerei (portaltoiul şi altoiul sau portaltoi x

intermediar x altoi). Intermediarul se foloseşte în cazul în care între cei doi parteneri

(portaltoi şi altoi) nu există afinitate.

Organele pomilor şi arbuştilor fructiferi se împart în două grupe şi anume:

a) organe vegetative: - rădăcină

- colet

- tulpină

- muguri

b) organe de reproducere: - floarea

- fructul cu seminţele

La rândul lor, organele vegetative se împart în două grupe: organe subterane

(sistemul radicular sau rădăcina) şi organe aeriene (tulpina). între cele două părţi ale

pomului există o permanentă influenţă reciprocă.

3.1. SISTEMUL RADICULAR

Sistemul radicular (rădăcina) este alcătuit din totalitatea rădăcinilor şi pot să fie

clasificate după criterii diferite, şi anume:

a) după origine;

b) după direcţia de creştere;

c) după funcţiile pe care le îndeplinesc.

În funcţie de origine, rădăcinile pot să fie: embrionare, atunci când provin din

radicula embrionului şi se întâlnesc la pomii sau portaltoii proveniţi din seminţe;

adventive, în cazul pomilor obţinuţi prin înmulţire vegetativă (marcotaj, butăşire,

drajonare, stoloni, micropropagare).

În funcţie de direcţia de creştere rădăcinile pot fi: orizontale (trasante), oblice şi

verticale.

Rădăcinile orizontale sunt plasate la adâncimea de 5-100 cm, în solurile profunde

29

şi fertile, şi 0-70 cm când solul este mai puţin profund şi fertil.

Studiile efectuate la specia măr de ROM ROY şi CORISON (1987), arată că circa

70% din masa rădăcinilor poate fi găsită între 0-30 cm adâncime.

Suprafaţa pe care se dispune sistemul radicular poate fi de câţiva metri pătraţi

până la aproape 100 m2 (POPESCU şi colab., 1993). La majoritatea speciilor pomicole,

volumul de sol explorat de sistemul radicular este cuprins între 10-20 m3 iar pe

orizontală, de la 1,5 până la de două ori proiecţia coroanei. Aria de extindere a sistemului

radicular este condiţionată de rezistenţa mecanică a solului şi starea lui de fertilitate, la

care se adaugă tendinţa de evitare a spaţiului ocupat de rădăcinile pomilor vecini, din

aceeaşi specie (KOLESNIKOV, 1964).

Rădăcinile verticale pătrund în profunzime până la adâncimea de 2-4 m, rareori

mai mult, însă sunt mai puţin numeroase decât cele orizontale. Materialul săditor

provenit din seminţe manifestă, în primii ani după plantare, o pronunţată tendinţă de

formare a rădăcinilor verticale. Datorită lucrărilor de fasonare a rădăcinilor la plantare în

prima etapă se dezvoltă, cu prioritate, rădăcinile trasante (orizontale).

Dispunerea sistemului radicular pe profilul de sol este mult influenţată de:

lucrările solului, structura şi textura lui, conţinutul în elemente nutritive, adâncimea

pânzei de apă freatică, modul de ramificare a rădăcinilor (bazală, mediană, terminală etc.)

După funcţia lor, sistemul radicular cuprinde rădăcini groase sau de schelet şi

rădăcini fibroase sau de garnisire.

Rădăcinile de schelet sunt reprezentate de pivot şi de cele de ordinul I, II şi III şi

chiar de ordinul IV la pomii de vigoare foarte mare. Au lungime variabilă (de la câţiva

metri la zeci de metri - nuc, castan), grosimi de la 3 mm la 20-30 cm; au o durată de viaţă

lungă, unele trăind cât pomul. Datorită duratei mari de viaţă a rădăcinilor de schelet ele

sunt considerate elemente permanente ale organelor hipogee.

Rădăcinile axiale sunt plasate pe rădăcinile de schelet şi sunt de ordin superior

celor de schelet (IV-V-VI). Au culoarea albă şi sunt subţiri, de la fracţiuni de mm la 3

mm; lungimea lor nu depăşeşte 2,5 cm; prezintă ramificaţii laterale; cresc foarte repede şi

au rolul de a împânzi cât mai bine solul. Această grupă de rădăcini îndeplineşte şi rolul

de absorbţie a apei cu săruri minerale.

În funcţie de stadiul de dezvoltare şi funcţiile pe care le îndeplinesc rădăcinile

axiale (de garnisire), pot fi clasificate în: active, intermediare şi conducătoare.

Rădăcinile absorbante, au ponderea cea mai mare (pot reprezenta până la 90%

din numărul total de rădăcini). Sunt de culoare albă-străvezie, cu lungimea de 0,1-4,0 mm

şi au menirea de a absorbi apa şi sărurile minerale din sol. Această categorie de rădăcini

mai are şi rolul de sinteză primară a compuşilor organici (transformă azotul anorganic în

azot organic), cu ajutorul energiei provenite din descompunerea substanţelor

hidrocarbonate. Durata de viaţă a rădăcinilor absorbante este de 14-21 zile, rareori mai

mult; sunt suculente, nu formează îngroşări secundare şi sunt îmbrăcate în perii

absorbanţi sau micorize. Perii absorbanţi sunt în general unicelulari şi cu densitate

variabilă de la o specie la alta (170-300/mm2 la măr; 200/mm

2 la păr; 380/mm

2 la prun şi

peste 600/mm2 la arbuştii fructiferi). Prin intermediul perilor absorbanţi se asigură

contactul sistemului radicular cu solul, ceea ce duce, în final, la realizarea unei suprafeţe

mari de absorbţie. Pe măsură ce o parte din perişorii absorbanţi mor se formeasză, în

zona de creştere, alţii noi, iar locul în care perii absorbanţi s-au degradat (au murit) se

numeşte zona aspră. Odată cu perişorii absorbanţi mor şi o parte din rădăcinile active iar

30

locul lor este luat de cele formate pe segmentele noi ale ramificaţiilor rădăcinii.

Majoritatea rădăcinilor active se găsesc la nivelul de proiecţie a coroanei pe sol. Cea mai

mare densitate a rădăcinilor active se găseşte în zona cuprinsă între R/2 şi 3R/2 a cercului

care reprezintă proiecţia coroanei pe sol (POPESCU şi colab., 1993).

Cunoaşterea modului de dispunere a rădăcinilor active are mare importanţă în

procesul de fertilizare deoarece îngrăşămintele trebuie aplicate în zona rădăcinilor active.

Rădăcinile intermediare se formează din rădăcini actrive (absorbante). Au

culoarea gri deschisă şi sunt în stadiu de tranziţie de scurtă durată, între rădăcinile

absorbante şi cele conducătoare.

Rădăcinile conducătoare sunt colorate în brun deschis până la brun închis; se

formează din cele intermediare. La nivelul acestor rădăcini apar îngroşări secundare şi

astfel ele devin rădăcini de schelet.

Rărăcinile absorbante sunt formate din piloriză (scufie), cu rol de a proteja zona

netedă de creştere a cărei lungime este de 2-5 mm şi asigură creşterea rădăcinii în

lungime; zona absorbantă sau piliferă este acoperită cu perişori absorbanţi; zona aspră

este acoperită cu perişori absorbanţi atrofiaţi, iar în continuare spre pivot, se află zona

intermediară şi cea conducătoare.

Perişorii absorbanţi. sunt foarte mici, unicelulari, fiecare prezentând citoplasmă,

nucleu şi o membrană foarte subţire, permeabilă şi lipsită de cuticulă. Ei secretă anumite

substanţe mucilaginoase care le asigură aderenţa la sol. Datorită numărului mare de

perişori absorbanţi de 200-700/mm2, se asigură explorarea unui volum mare de sol.

Pentru ca perii absorbanţi să poată absorbi apa cu săruri minerale, acestea trebuie

să aibă o putere de sugere mai mare decât presiunea osmotică a soluţiei solului.

Rădăcinile speciilor: măr, păr, gutui şi cireş au o forţă de sugere de 8-14 atmosfere iar

cele de prun şi piersic de circa 18 atmosfere (POPESCU şi colab., 1982, 1993).

Micoriza este o asociaţie simbiotică între o ciupercă şi rădăcinile absorbante ale

pomului. Hifele ciupercii formează o pâslă deasă în jurul rădăcinilor active cu care trăiesc

în simbioză, asigurând absorbţia apei şi a sărurilor minerale (HOLEVAS, 1966).

Micorizele sunt prezente în mai mare măsură la măr, păr, gutui, prun, vişin, migdal, nuc,

castan, alun, coacăz etc.; iar la lămâi, micozele înlocuiesc chiar perişorii absorbanţi.

La speciile care nu au perişori absorbanţi, pentru a nu deranja activitatea

micozelor transplantarea se va face cu balot de pământ care să acopere întreg sistemul

radicular.

3.1.1. Longevitatea rădăcinilor şi ritmul lor anual de activitate

Este cunoscut faptul că, în comparaţie cu organele epigee, sistemul radicular este

mai sensibil la schimbările apărute în sol şi reacţionează mai rapid la modificările din

mediul înconjurăror. Sistemul radicular reacţionează şi în funcţie de nevoile de apă şi

hrană ale organelor epigee (tulpina). În cadul sistemului radicular apar rădăcini noi an de

an care se orientează în general spre spaţiile unde s-au aplicat îngrăşăminte sau apă, în

timp ce altele mor din cauza secetei sau a prezenţei apei în exces. O parte din sistemul

radicular este degradat prin lucrările mecanice executate asupra solului. La pomii tineri

(2-4 ani) sistemul radicular este mai dezvoltat decât partea aeriană, însă, pe măsura

trecerii anilor, acest raport se inversează.

Formarea de rădăcini noi ca şi uscarea celor îmbătrânite reprezintă un proces

31

natural şi firesc în acelaşi timp. Prin moartea unor rădăcini se restiuie solului o parte din

substanţele organice şi minerale extrase anterior.

Activitatea sistemului radicular în cursul unui an, este de durată mai lungă

comparativ cu cea a părţii aeriene. Sistemul radicular îşi începe activitatea când în sol se

înregistrează temperaturi de peste 2ºC iar toamna o încheie mult mai târziu, când din nou

temperatura în sol ajunge la 2ºC. între cele două momente se înregistrează, de obicei, un

interval de aproape 9 luni.

Creşterea sistemului radicular se realizează în două-trei valuri succesive. Primul

val de creştere se înregistrează primăvara (în aprilie-mai) iar al doilea toamna

(septembrie-octombrie), când în sol se înregistrează temperaturi de 16-18ºC.

Din creşterea diurnă a sistemului radicular 60% se înregistrează noaptea şi 40% în

timpul zilei.

3.1.2. Funcţiile sistemului radicular

Principalele funcţii ale sistemului radicular sunt: fixarea pomului în sol, absorbţia

şi transportul apei şi a sărurilor minerale, respiraţia, sinteza primară a unor substanţe,

depozitarea şi sinteza giberelinelor şi a citochininelor, secretarea unor compuşi chimici

care sunt eliminaţi în sol. Aceşti compuşi chimici au rolul de a solubiliza substanţele greu

solubile din complexul solului, care după solubilizare devin utile pentru plantă.

Fixarea pomului în sol este condiţionată de particularităţile fizice ale solului,

dispunerea sistemului radicular pe diferite profile de sol. Cu cât portaltoiul este mai

viguros cu atât ancorarea în sol este mai puternică şi invers.

Absorbţia apei şi a substanţelor nutritive este o funcţie caracteristrică şi are

menirea de a asigura satisfacerea nevoilor de hrană ale plantei şi de a înlocui apa pierdută

prin transpiraţie. La nivelul sistemului radicular, apa pătrunde în rădăcină prin scoarţa,

care este mult mai permeabilă comparativ cu cea a tulpinii. Acest ultim aspect trebuie

avut în vedere la plantare, deoarece sistemul radicular se deshidratează uşor şi într-un

interval de timp relativ scurt.

Circulaţia sevei brute în plantă se face prin xilem, ţesut prezent în structura

rădăcinilor absorbante şi în continuare până la frunze, iar prin floem circulă seva

elaborată de frunză până la rădăcinile absorbante.

Respiraţia rădăcinilor plantelor pomicole este foarte activă, cu menţiunea că

speciile din familia Rosaceae sunt mult mai pretenţioase faţă de oxigenul din sol. Ele îşi

desfăşoară activitatea în condiţii normale dacă ponderea oxigenului în aerul din sol este

mai mare de 10%. Diminuarea conţinutului aerului din sol în oxigen are repercusiuni

negative asupra creşterii sistemului radicular în ansamblu iar lipsa lui provoacă asfixierea

şi moartea rădăcinilor. Cerinţele cele mai mari faţă de oxigen le au rădăcinile tinere.

Depozitarea. La nivelul sistemului radicular se realizează şi depozitarea

substanţelor de rezervă dintre care, cu prioritate, la nivelul cortexului se depozitează

amidonul. Depozitarea amidonului se face şi la nivelul celulelor parenchimatice şi în

sclerenchim. Procesul de depozitare a substanţelor de rezervă se realizează în perioadele

în care creşterile scad în intensitate iar frunzişul atinge dimensiunea maximă. Vigoarea şi

capacitatea de creştere a pomilor este legată nemijlocit de cantitatea de substanţe

organice depozitate în sistemul radicular.

Sinteza primară a unor compşi organici. La nivelul rădăcinilor absorbante are

32

loc sinteza primară a azotului (amide, aminoacizi), folosind în acest sens energia rezultată

din descompunerea hidraţilor de carbon.

Sinteza substanţelor bioactive. La nivelul sistemului radicular se sintetizează

fitohormonii (gibereline şi citochinine), care circulă acropetal şi au un rol foarte

important în procesul de creştere.

Înmulţirea vegetativă. Pentru unele specii pomicole cum ar fi: prunul, vişinul,

zmeurul, murul, cătina etc., rădăcina poate fi folosită şi la înmulţirea vegetativă, prin

mugurii adventivi existenţi pe acestea, care pot să de a naştere la drajoni.

3.2. TULPINA

Organele pomului, situate deasupra solului, formează tulpina. Trecerea de la

rădăcină la tulpină se realizează prin intermediul coletului. La plantele înmulţite prin

seminţe coletul este natural iar la cele înmulţite pe cale vegetativă (butaşi, marcote,

drajoni), coletul este numai convenţional.

Tulpina pomilor este alcătuită din trunchi şi coroană.

Trunchiul este porţiunea de tulpină cuprinsă între colet şi prima ramură din

coroana pomului. în funcţie de înălţimea pe care o are trunchiul, el poate fi: pitic (30-60

cm), mijlociu (80-120 cm), înalt (150-180 cm) şi foarte înalt (peste 200 cm). Înălţimea

trunchiului se stabileşte în funcţie de forma de coroană şi sistemul de cultură preconizat,

care la rândul lor sunt condiţionate şi de vigoarea de creştere a combinaţiei soi şi

portaltoi. Pentru plantaţiile intensive şi superintensive se utilizează trunchiul pitic iar

pentru plantaţiile extensive trunchiul mijlociu, înalt sau foarte înalt. Trunchi foarte înalt

se utilizează mai mult în plantaţiile de aliniament şi pentru pomii din grădina de lângă

casă, unde se intenţionează să se circule pe sub coroana lor.

La pomii altoiţi, trunchiul poate aparţine altoiului, portaltoiului sau unui

intermediar. Sunt şi cazuri când o parte din trunchi aparţine portaltoiului, iar cealaltă

altoiului sau intermediarului. Ritmul de îngroşare al trunchiului poate influenţa nemijlocit

potenţialul productiv al pomului. La locul altoirii pot apare diferenţe de îngroşare sau

gâlme, care pot reprezenta un indicator al lipsei de afinitate între cei doi parteneri (altoi/

portaltoi) sau de compatibilitate în ansamblu.

La unele soiuri de prun şi cais trunchiul este torsionat (răsucit) ca urmare a

creşterii inegale a ţesuturilor. Frecvent, pe trunchi pot să apară plăgi geroase sau crăpături

în scoarţă şi scurgeri cleioase (gome).

Coroana pomilor este formată din axul central, care se termină cu o creştere

anuală numită săgeată, apoi ramurile de schelet (şarpantele, ramurile de ordinul I), care se

prelungesc cu o creştere anuală numită ramură de prelungire, iar lateral pe şarpante sunt

inserate ramuri de semischelet.

Ramurile de schelet şi semischelet sunt îmbrăcate cu ramuri de garnisire, care la

rândul lor pot fi prefructifere şi fructifere.

Coroana este formată din totalitatea ramurilor plasate în partea superioară a

trunchiului.

33

În funcţie de vigoare şi rolul pe care îl îndeplinesc în coroana pomilor, ramurile

pot fi categorisite în: ramuri de schelet, de semischelet şi de garnisire.

Ramurile de schelet pleacă direct din axul pomului. Ele sunt elemente stabile ale

coroanei, au o durată de viaţă egală cu a pomului şi se formează în perioada de tinereţe a

acestuia.

Grosimea şi lungimea ramurilor de schelet este dependentă de vigoarea pomului

(la pomi viguroşi, ramurile de schelet sunt bine dezvoltate iar la cei pitici sunt slab

dezvoltate). La pomii conduşi pe spalier nu este necesar ca ramurile de schelet să fie

groase deoarece greutatea fructelor este parţial suportată de sistemul de susţinere (stâlpi

şi sârmă de susţinere).

În cazul în care ramurile de schelet nu sunt bine consolidate, sub greutatea

fructelor ele se arcuiesc şi formează arcade de rodire.

Între axul pomului şi ramurile de schelet se formează unghiul de inserţie (de

creştere sau ramificare). Valoarea optimă a acestui unghi este de 45-55-60º. La un unghi

de inserţie mai mic se favorizează creşterea în detrimentul ramificării şi fructificării.

Dacă unghiul este mai mare se stimulează fructificarea în detrimentul creşterii.

Ramurile de schelet pot fi dispuse în lungul axului pomului solitar sau sub formă

de etaje.

Unghiul format între două ramuri de schelet din acelaşi etaj se numeşte unghi de

divergenţă sau de deschidere. Valoarea lui poate fi variabilă în funcţie de numărul de

şarpante dintr-un etaj (două, 180º; trei, 120º; patru, 90º).

Importanţa elementelor de schelet se reduce pe măsură ce se intensifică cultura

sau apare sistemul de susţinere.

Ramurile de semischelet au o durată de viaţă mai mică (3-5 ani) iar vigoarea lor

este intermediară între a celor de schelet şi de garnisire. Acestea se formează, de regulă,

din ramurile de garnisire în evoluţie sau din ramurile anuale vegetative viguroase care

sunt inserate direct pe şarpantă sau subşarpantă.

Ramurile de garnisire. Această categorie are menirea de a garnisi ramurile de

schelet şi semischelet. Ele provin din creşterile anuale de vigoare slabă sau submijlocie

care îşi încheie perioada de vegetaţie mai repede decât ramurile viguroase de schelet şi

semischelet.

Ramurile de garnisire, în funcţie de organele la care dau naştere, sunt:

prefructifere (pintenul şi smiceaua) şi fructifere (ţepuşe, buchete, nuieluşe, ramuri

mijlocii, mlădiţe etc.).

Ramurile prefructifere sunt de vigoare slabă, nu poartă muguri floriferi,

internodurile sunt în general scurte, ţesuturile mecanice sunt reduse, în anul sau anii

următori ele vor evolua spre ramuri de fructificare.

Ramurile de rod (fructifere) se formează din cele prefructifere sau direct din

creşterile anuale. Ele diferenţiază muguri de rod, fructifică şi apoi îmbătrânesc într-o

anumită ordine (tipică fiecărei specii sau grup de specii). Ramurile fructifere mai bătrâne

sunt plasate în interiorul coroanei (baza şarpantelor şi pe ax) iar cele mai tinere la

periferia coroanei. Cu cât ramurile fructifere sunt mai tinere (1-3 ani), cu atât potenţialul

lor biologic este mai mare. Fructe mari şi de calitate se obţin pe ramurile de rod tinere, de

aceea se preferă ca semischeletul pomului să nu fie mai bătrân de 4-5 ani.

Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 2 ani la piersic, 3-5 ani la cais şi migdal,

5-7 ani la prun şi vişin, de 10-14 ani la măr, păr, cireş. Pe măsura înaintării în vârstă,

ramurile fructifere pierd din potenţialul lor biologic, producţia scade şi este de calitate

inferioară. De aceea, se recomandă întinerirea ramurilor de rod odată la maximum 5-6 ani

34

(ideal la 3-5 ani).

Formaţiunile fructifere pot fi inserate pe lemn tânăr (de 2-3 ani) la soiurile de măr

precoce (Golden Delicious, Wagener premiat) sau de păr (Williams). Pe lemn bătrân (de

4-5 ani) fructifică soiurile viguroase de măr (Frumos de Boscop, Poinic, Pătul) sau de păr

(Untoasă Hardy, Cure). Indiferent de specie, mugurii de rod se formează pe ramuri

anuale.

Lăstarii sunt organe tinere, provenite din muguri vegetativi în cursul perioadei de

vegetaţie. în lungul lăstarului, la nivelul nodurilor se formează frunze şi muguri. Procesul

de formare a lăstarilor are loc an de an. Se impune menţiunea că lăstarii se formează şi

din muguri micşti. Din mugurul mixt se formează atât lăstar cât şi floare (gutui) sau

inflorescenţă (măr, păr). În anumite situaţii lăstari se pot forma din muguri dorminzi sau

adventivi.

Creşterea în lungime a lăstarilor se realizează prin vârful de creştere şi prin

alungirea internodurilor.

Mugurii formaţi pe lăstari la nivelul nodurilor şi la subsioara frunzelor pornesc în

vegetaţie, de regulă, în anul următor când formează o nouă generaţie de lăstari. La cais,

piersic, migdal şi vişin o parte din muguri pornesc în vegetaţie chiar în anul apariţiei

formând lăstari anticipaţi (precoci). La piersic, lăstarii anticipaţi apar primăvara la circa

3-4 săptămâni de la căderea petalelor când lăstarul principal (mamă) are numai 15-17

zile) (MIHĂESCU GR.şi STANCIU I., 1966).

Formarea lăstarilor anticipaţi, la pomii tineri (în pepinieră, câmpul II) şi în livadă

până în anul 5-6 de la plantare, accelerează ritmul de formare al coroanei.

Toamna după căderea frunzelor lăstarii devin ramuri anuale care poartă muguri

lateral şi terminal. Lăstarii anticipaţi devin ramuri anticipate.

Mugurii sunt organe care se formează pe lăstari în fiecare an. Ei pot fi clasificaţi

după poziţia şi după funcţia pe care o îndeplinesc.

După poziţia lor mugurii pot fi apicali (terminali), axilari (laterali) şi stipelari. Cei

stipelari în funcţie de modul de dispunere la nivelul nodului, faţă de mugurele vegetativ

pot fi colaterali (dispuşi în acelaşi plan orizontal cu cel vegetativ) şi stipelari seriali

(mugurele stipelar este plasat sub cel vegetativ, în acelaşi plan vertical).

După funcţia pe care o îndeplinesc, mugurii pot fi activi şi latenţi. Cei activi, la

rândul lor, sunt vegetativi şi de rod. Mugurii de rod pot fi floriferi (la sâmburoase) şi

micşti (la seminţoase).

Din mugurii floriferi se formează una până la patru flori şi, eventual tot atâtea

fructe (sâmburoase).

Mugurii micşti, întâlniţi la seminţoase dau naştere la lăstari şi flori sau

inflorescenţe (cu 5 flori la măr şi până la 8-9 flori la păr).

La măr, păr, nuc şi alun mugurele terminal este vegetativ sau mixt în timp ce la

cireş, vişin, prun şi cais, mugurele terminal este vegetativ.

Inflorescenţele şi florile. La speciile măr, păr, vişin, cireş, prun, nuc, castan, alun

florile sunt grupate în inflorescenţe: corimb, umbelă, cimă, racem, ament. Florile solitare

se întâlnesc la porumbar, corcoduş, cais, piersic, migdal, gutui şi moşmon).

La majoritatea speciilor pomicole florile sunt hermafrodite, iar nucul, castanul şi

alunul sunt specii unisexuat monoice. Dudul, smochinul şi cătina albă sunt specii

unisexuat dioice.

Fructele se formează în urma fecundării sau prin partenocarpie. Fructificarea

partenocarpică este frecventă la unele soiuri de măr, păr şi smochin.

35

C a p i t o l u l 4

CICLUL DE VIAŢĂ AL SPECIILOR POMICOLE

Totalitatea transformărilor morfologice şi fiziologice pe care le parcurge fiecare

pom sau arbust fructifer de la formarea embrionului până la moartea plantei, reprezintă

ciclul întreg de viaţă (ontogenetic sau individual). Durata ciclului de viaţă la plantele

pomicole variază de la câţiva ani (la arbuşti fructiferi) până la 100 de ani şi chiar mai

mult (la castan şi nuc). Pe parcursul ciclului individual de viaţă au loc numeroase

transformări care reprezintă evoluţia plantei de la perioada de tinereţe la cea de maturitate

şi în final la cea de bătrâneţe.

4.1. PERIOADELE DE VARSTĂ DIN CICLUL ÎNTREG DE VIAŢĂ

ŞI PARTICULARITĂŢILE LOR

Ciclul individual de viaţă la pomii şi arbuştii fructiferi cuprinde şase perioade de

viaţă bine individualizate prin modificările morfologice şi fiziologice ce au loc de la o

perioadă la alta. Cele şase perioade ale ciclului de viaţă sunt: embrionară, juvenilă sau de

tinereţe, de început al rodirii, de mare producţie, de declin, şi de bătrâneţe.

4.1.1. Perioada embrionară

Perioada embrionară începe odată cu fecundarea ovulului şi se încheie în

momentul în care are loc germinarea seminţelor. La speciile alogame individul nou

format este un hibrid între soiurile ce au participat la polenizare şi fecundare. Din această

cauză puieţii hibrizi, manifestă o variabilitate fenotipică mai mult sau mai puţin evidentă

şi o mare plasticitate ecologică. În majoritatea cazurilor hibrizii obţinuţi au caractere şi

însuşiri inferioare ambilor părinţi. în momentul recoltării fructelor, la cele mai multe

specii şi soiuri seminţele sunt mature morfologic (au mărimea, culoarea, luciul, desenul

etc. caracteristice soilului), însă nu sunt mature fiziologic (nu au capacitatea de a

germina). Maturitatea fiziologică se atinge numai după parcurgerea perioadei de

postmaturare. Ajungerea la maturitatea fiziologică nu presupune modificări morfologice

în plus. Transformările biochimice şi fiziologice legate de postmaturare, se produc numai

în condiţii de temperatură cuprinsă între 0-7ºC şi o umiditate la nivelul seminţei de circa

60% (în mediul de stratificare de circa 28-30%).

Durata perioadei de maturare fiziologică (postmaturarea) este determinată de

filogenia caracteristică fiecărei specii. La speciile ale căror fructe se coc devreme (cireşe,

vişine) perioada de postmaturare este mai îndelungată comparativ cu a celor ce se

maturează mai târziu (gutui, măr, păr). Pentru ca procesul de postmaturare să se

36

desfăşoare în condiţii optime se recomandă ca în mediul de stratificare să se asigure

temperaturi mai reduse faţă de cea de germinare (0-7ºC) şi o umiditate în jur de 30%.

Dacă temperatura în mediul de stratificare se poate menţine între 0 şi 4ºC, durata

perioadei de postmaturare se înjumătăţeşte. Creşterea umidităţii în mediul de stratificare

poate provoca mucegăirea seminţelor.

Dacă în cursul perioadei de postmaturare temperatura coboară sub 0ºC procesul se

opreşte şi se va relua când temperatura depăşeşte 0ºC. Blocarea postmaturării are loc şi în

cazul în care temperatura în mediul de stratificare depăşeşte 10ºC.

Perioada embrionară se încheie în momentul în care seminţele încep să

germineze.

4.1.2. Perioada de tinereţe (juvenilă)

Începutul acestei perioade este marcat de declanşarea procesului de germinare a

seminţelor sau la pomii altoiţi, de pornirea în vegetaţie a mugurelui altoi. Ea se încheie în

momentul în care apar primele flori şi fructe.

Durata perioadei de tinereţe este variabilă în funcţie de precocitatea speciei ce se

înmulţeşte prin seminţe sau de combinaţia altoi x portaltoi la pomii altoiţi. De exemplu,

la piersic perioada de tinereţe este scurtă de numai circa 2-3 ani, însă ea poate ajunge

până la 10-12 ani la speciile viguroase (măr, nuc, castan). În perioada de tinereţe pomii

nu au capacitatea de a forma flori şi fructe indiferent dacă au fost obţinuţi pe cale

generativă sau vegetativă.

Plasticitatea caracterelor este accentuată la începutul perioadei şi scade spre

sfârşitul ei, când are loc stabilizarea relativă a însuşirilor organelor vegetative (rezistenţa

la secetă, ger, boli, dăunători etc.). Ritmul de creştere al organelor epigee şi hipogee este

intens. Sistemul radicular şi tulpina îşi măresc an de an volumul, numărul şi greutatea lor.

În fiecare an are loc înnoirea progresivă. Lăstarii de prelungire ai şarpantelor (lăstari

trăgători) ajung, la specii ca piersic, cais şi prun, la 1,0-2,0 m lungime, într-un singur

ciclu de vegetaţie. în această perioadă se realizează cea mai mare parte din volumul

coroanei, ca urmare a dominanţei proceselor de creştere.

Fenomenul de polaritate se manifestă cu intensitate mare în perioada de tinereţe,

favorizând etajarea naturală a coroanei pomului. O bună parte din lăstarii apăruţi an de an

manifestă tendinţa de creştere verticală, ceea ce duce la formarea unor coroane

convergente (adunate, dese). Sistemul radicular are un ritm mai intens de creştere

comparativ cu cel al părţii aeriene. Spre sfârşitul perioadei de tinereţe, pe creşterile

anterioare, se formează ramurile de garnisire prefructifere.

În perioada de tinereţe ciclul anual de vegetaţie se încheie toamna târziu cu efecte

negative asupra rezistenţei pomilor la temperaturile scăzute din timpul iernii.

Lipsa procesului de fructificare favorizează creşterea, motiv pentru care lucrările

de tăiere se limitează la strictul necesar impus de forma de coroană aleasă. În această

perioadă sunt deosebit de impotante operaţiunile de dirijare (dresare, înclinare, arcuire) şi

cele secundare (incizia, crestarea, strangularea, torsionarea, frângerea) în detrimentul

lucrărilor de tăiere. Fertilizarea trebuie să fie echilibrată deoarece excesul de azot

prelungeşte perioada de vegetaţie şi măreşte sensibilitatea plantei la ger.

Pentru ca în perioada de tinereţe ciclul de vegetaţie să se încheie la timp se

recomandă ca în a doua jumătate a anului, să se reducă apa şi azotul din sol.

37

Durata perioadei de tinereţe poate fi scurtată prin executarea unor tăieri sumare, limitate

la strictul necesar având ca obiectiv principal formarea scheletului. Alături de scurtări se

folosesc înclinări, arcuiri şi prin menţinerea unui număr mai mare de ramuri în coroană,

care se elimină pe măsură ce pomii încep să fructifice, şi coroana se îndeseşte.

4.1.3. Începutul rodirii

Începutul acestei perioade este marcat de apariţia primelor fructe şi ea se înceie

odată cu formarea producţiilor relativ constante de la un an la altul.

Durata perioadei de început a rodirii pomilor este de 6-10 ani în plantaţiile

extensive şi mai scurtă în cele intensive şi superintensive. Plasticitatea ecologică se

manifestă din ce în ce mai slab, pe măsură ce pomii înaintează în vârstă. Caracterele şi

însuşirile plantelor se consolidează. Totuşi, la începutul acestei perioade, mai este posibil

ca noul organism să fie încă puternic influenţat de condiţiile ecologice în ceea ce

priveşte: mărimea, culoarea şi epoca de maturare a fructelor.

Creşterile vegetative sunt încă viguroase, lăstarii indicatori au lungime de 60-80

cm, producţia de fructe sporeşte an de an, fructele sunt mai mari comparativ cu cele

caracteristice soiului, în plină producţie. Coroana pomilor se definitivează şi are tendinţa

de a se produce îndesirea ei. Sistemul radicular îşi măreşte dimensiunile an de an.

În această perioadă apare o nouă funcţie a plantei - fructificarea. Raportul între

creştere şi fructificare este favorabil creşterii, în prima parte a perioadei, pentru ca în cea

de a doua să domine fructificarea.

Prin lucrările care se fac în această perioadă se urmăreşte definitivarea formei de

coroană şi realizarea unui număr cât mai mare de formaţiuni de rod. Pe măsură ce se

produce îndesirea coroanei se elimină ramurile de prisos. Se fac lucrări de fertilizare şi

irigare, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de protejare a recoltei împotriva

calamităţilor naturale, de prevenire a căderii premature a fructelor. Ciclul de vegetaţie

anual se încheie mai devreme comparativ cu perioada de tinereţe.

4.1.4. Perioada de mare producţie

Este cea mai importantă etapă din viaţa plantei. Ea începe odată cu apariţia

producţiilor mari şi relativ constante pe o perioadă mai îndelungată de timp. Durata

acestei perioade este de 20-25 de ani la pomacee şi 10-15 ani la drupacee, în cazul

plantaţiilor extensive, pe când în cele intensive şi superintensive este de numai 8-10 ani.

Încheierea acestei perioade este marcată de tendinţa de scădere a producţiei de la un an la

altul.

În prima parte a perioadei de mare producţie lungimea lăstarilor terminali (de

prelungire) este de 30-40 cm, iar în a doua perte ei ajung numai până la 10-15 cm (în

special în anii cu supraproducţie). Procesul care domină este cel de fructificare. Frecvent,

ramurile de schelet se arcuiesc, sub greutatea rodului, formând arcare de rodire,

coroanele fiind răsfrânte sau chiar atârnânde (pandante). În perioada respectivă se

produce o umbrire în interiorul coroanei, ceea ce declanşează procesul de uscare

centrifugă între ramruile de garnisire (care încep a se usca) şi cele nou formate, existând

o stare de echilibru relativ de la un an la altul. Fructele au dimensiuni specifice soiului,

iar fructificarea se deplasează spre periferia coroanei.

38

Vegetaţia se declanşează primăvara mai de timpuri şi se încheie mai devreme

toamna. în anii de supraproducţie apare alternanţa de rodire (măr, păr, prun), respectiv

după un an cu producţie mare urmează unu-doi ani cu producţie mică sau fără producţie.

Pentru a asigura o fructificare echilibrată an de an se recomandă normarea

încărcăturii de rod prin tăierile în uscat sau pe cale chimică, prin fertilizare raţională şi

complectarea deficitului de apă. În partea a doua a perioadei de mare producţie, se fac

tăieri mai severe pentru a stimula creşterea. Se face reîntinerirea ramurilor de rod prin

îndepărtarea unei părţi din ramificaţiile lor (vetrele se simplifică la una-două burse

viguroase), iar semischeletul se scurtează în funcţie de vigoare. Protejarea pomilor

împotriva calamităţilor naturale are o importanţă deosebită. Tratamentele fitosanitare şi

împiedicarea căderii premature a fructelor devin prioritare în complexul de lucrări

executate în această perioadă a vieţii pomilor.

4.1.5. Diminuarea rodirii

Se manifestă prin scăderea recoltei, an de an, şi se încheie prin lipsa totală a

rodirii. La începutul acestei perioade predomină rodirea, procesul de reînnoire progresivă

nu mai are loc, iar uscarea începe cu creşterile anuale de la periferia coroanei cu tendinţă

centripetă. Alternanţa de fructificare se intensifică de la un an la altul.

Ca urmare a scăderii recoltei an de an, se declanşează creşteri noi prin lăstari

lacomi, prin care se reface creşterea vegetativă, însă regresivă.

Producţia este tot mai mică de la un an la altul şi se deplasează cu preferinţă spre

periferia coroanei. Fructele au dimensiuni mai mici decât cele caracteristice soiului în

perioada de mare producţie.

Pentru a se realiza o producţie totuşi profitabilă şi în această perioadă, este

necesară o îmbunătăţire a nivelului agrotehnic în favoarea creşterii vegetative. Lăstarii

lacomi sunt folosiţi pentru completarea şi refacerea coroanei, iar cei care pot determina o

îndesire a coroanei se elimină de la inel. Deoarece calusarea rănilor se face mai anevoios,

este necesară vopsirea sau ungerea lor cu mastic.

4.1.6. Perioada de bătrâneţe

Se caracterizează prin diminuarea producţiei de fructe şi uscarea progresivă a

coroanei de la un an la altul. Uscarea cuprinde, în final, întreaga coroană a pomilor.

Ramurile se usucă în partea terminală iar la baza lor apar lăstari lacomi în apropierea

axului pomului. Dacă se identifică începutul declinului se poate prelungi exploatarea

economică, prin tăieri de regenerare şi îmbunătăţirea condiţiilor de hrană.

4.1.7. Relaţiile între creştere şi rodire

Pe parcursul ciclului întreg de viaţă, între creştere şi fructificare există relaţii

foarte bine definite. Cele două fenomene trebuie urmărite şi studiate în conexiunea lor.

Astfel, este cunoscut faptul că fructificarea este dependentă de o creştere echilibrată.

39

4.2. PARTICULARITĂŢI ÎN COMPORTAREA POMILOR PE

RĂDĂCINI PROPRII ŞI A CELOR ALTOIŢI ÎN CICLUL

ÎNTREG DE VIAŢĂ

4.2.1. Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi din seminţe

Pomii pe rădăcini proprii sunt tot mai puţin utilizaţi în plantaţiile pomicole, aceştia

fiind folosiţi, cu precădere în lucrările de ameliorare. În plantaţii comerciale astfel de

pomi se mai întâlnesc numai în livezile de nuc, castan, corcoduş şi unele populaţii locale

de prun. Înmulţirea prin seminţe se foloseşte, de asemenea, la obţinerea portaltoilor

generativi (franc, pădureţ). Pomii obţinuţi din seminţe parcurg toate perioadele

caracteristice de viaţă. Ei reprezintă o genetaţie nouă în cadrul căreia vârsta individului

exprimă vârsta ontogenetică. Între generaţii se realizează un raport de filiaţie (de la

plantele mamă la cele fiice). În pepinieră plantaţia mamă de seminceri este formată din

pomi care furnizează seminţe în vederea obţinerii portaltorilor generativi.

Materialul săditor obţinut pe cale generativă manifestă o variabilitate pronunţată şi

o plasticitate remarcabilă în sensul că, caracterele şi însuşirile nu sunt consolidate şi în

plus se adaptează la condiţiile noi de viaţă. Adesea pomii prezintă diferenţieri calitative

în lungul tulpinii.

La înmulţirea prin seminţe, transmiterea în descendenţă a însuşirilor se face în

funcţie de recombinarea caracterelor în procesul de gametogeneză şi fecundare. În cazul

speciilor autogame, autopolenizarea poate duce la transmiterea cu fidelitate a caracterelor

în timp ce în cazul polenizării străine, specifică alogamiei, se obţin hibrizi care prezintă

caractere şi însuşiri de la ambii părinţi.

4.2.2. Pomii pe rădăcini proprii obţinuţi pe cale vegetativă

(prin drajoni, butaşi, despărţirea tufei, marcotaj, micropropagare)

În plantaţiile pomicole, astfel de plante sunt destul de puţin răspândite. Ele nu

încep ciclul de viaţă ontogenetic de la perioada embrionară. Această categorie de pomi îşi

continuă dezvoltarea de la nivelul la care se aflau organele folosite pentru înmulţire

vegetativă, în momentul când au fost detaşate de pe planta mamă.

Pomii pe rădăcini proprii, obţinuţi pe cale vegetativă, au perioada de tinereţe mai

scurtă, intră mai repede pe rod, comparativ cu cei obţinuţi pe cale generativă, au durata

de viaţă mai scurtă, nu prezintă o diferenţiere stadială în lungul tulpinii.

Relaţiile de filiaţie lipsesc deoarece ei nu formează o generaţie nouă. Prin

înmulţirea vegetativă repetată se realizează o creştere numerică şi o prelungire în timp a

duratei de viaţă a individului de la care s-a pornit. Plantele înmulţite pe cale vegetativă

sunt "surori" ale plantei mamă şi nu fiice ale acestora. Dacă pomii pe rădăcini obţinuţi pe

cale vegetativă se înmulţesc prin seminţe, variabilitatea descendenţei va depinde de

autogamia sau alogamia speciei (soiului).

Vârsta ontogenetică a acestor pomi nu mai este egală cu vârsta individului. În

cadrul unei clone toţi indivizii au aceeaşi vârstă ontogenetică. Au o plasticitate ecologică

redusă deoarece pentru înmulţire vegetativă se folosesc plante mature.

40

4.2.3. Pomii altoiţi

Au ponderea cea mai mare (95%) din totalul pomilor cultivaţi. Prin altoire se

realizează combinaţii foarte diferite soi x portaltoi (portaltoi tineri - generativi - de

vigoare mică, mijlocie sau mare cu soiuri mature sau tinere, fie portaltoi maturi -

vegetativi - cu soiuri tinere sau mature). La pomii altoiţi se întâlnesc situaţii mult mai

complexe. De ex. în procesul de altoire se combină un portaltoi tânăr cu un mugure adult,

care se altoieşte pe el. Portaltoiul tânăr (obţinut din sămânţă), aparţine unei generaţii noi,

care îşi desfăşoară ciclul de viaţă de la început şi are o mare plasticitate. Mugurul altoi

este adult, nu aparţine unei noi generaţii ci este un individ care aparţine unei clone şi îşi

continuă ciclul de viaţă de la stadiul în care se afla pe planta mamă. Vârsta lui de viaţă va

fi cea calculată de la obţinerea soiului în timp ce vârsta pomului altoit se calculează din

momentul altoirii.

Caracteristicile plantelor altoite sunt următoarele:

- variaţiile mugurale sunt mai numeroase faţă de cele observate pe pomii obţinuţi

din seminţe ;

- asigură o gamă largă de culturi pentru acelaşi soi (portaltoii de vigoare diferită

induc aceluiaşi soi formarea de pomi cu talie foarte variată) ;

- fructificarea are loc mai timpuriu, pomii având o durată de viaţă mai scurtă faţă

de cei obţinuţi din sămânţă ;

- între cei doi parteneri există o permanentă tendinţă de separare, fiecare căutând

să-şi refacă organele lipsă (rădăcina pentru altoi şi părţile aeriene pentru portaltoi).

Tendinţa de separare este mai accentuată în primii ani după altoire. Pentru a împiedica

separarea celor doi parteneri se impune îndepărtarea lăstarilor de pe portaltoi, evitarea

contactului altoiului cu solul pentru a împiedica înrădăcinarea, îndepărtarea eventualelor

rădăcini formate din altoi.

4.3. RELAŢIILE DINTRE ALTOI ŞI PORTALTOI

4.3.1. Altoirea şi folosirea ei în pomicultură

Altoirea este operaţiunea tehnică prin care se realizează îmbinarea artificială şi

după o anumită tehnică a două sau trei porţiuni viabile de la plante diferite care vor forma

un individ nou.

Porţiunile de plante îmbinate prin altoire îndeplinesc funcţii diferite. Portaltoiul

(hipobiontul) asigură sistemul radicular al pomului, iar altoiul (epibiontul) formează

tulpina pomului (trunchiul şi coroana). Dacă între cei doi parteneri nu există afinitate în

ansamblu se recurge la intermediar (mezobiont).

4.3.1.1. Principiile fiziologice pe care se sprijină altoirea

Altoirea se sprijină pe următoarele principii fiziologice:

a) interdependenţa fiziologică temporară şi aparentă; însuşirea organelor vii sau a

unor porţiuni din acestea de a produce ţesuturi interorganice, în urma excitaţiei de rănire,

realizând o sudare când vin în contact.

41

Interdependenţa fiziologică temporară şi aparentă evidenţiază capacitatea celor

doi parteneri în a-şi păstra şi continua funcţiile vitale pe un timp limitat, după detaşarea

lor de planta mamă (până la altoire şi formarea unei noi plante).

Capacitatea de a forma ţesuturi interorganice (calusul) şi de a se suda, după ce

s-a realizat contactul. Calusul se formează pe suprafaţa secţiunilor ca efect al excitaţiei

de rănire şi ca o necesitate pentru obţinerea concreşterii celor doi parteneri.

Calusul este un ţesut de natură parenchimatică. El se formează din conţinutul

oxidat al celulelor secţionate prin executarea altoirii. După calusare urmează

vascularizarea ca etapă finală în realizarea concreşterii celor doi parteneri prin altoire.

Prin vascularizare se realizează legătura anatomo-fiziologică între cei doi parteneri.

De regulă, în momentul îmbinării celor doi parteneri, portaltoiul este o plantă cu

rădăcini, pe când altoiul este un ochi (mugur) detaşat de pe planta mamă sau ramură. În

această situaţie portaltoiul produce cea mai mare cantitate de calus. La fel se petrec

procesele de calusare şi în cazul altoirii cu ramură detaşată.

La altoirea prin apropiere, când ambii parteneri au sistem radicular sau când

altoirea se face la masă, participarea partenerilor la formarea calusului este aproximativ

egală.

În urma formării vaselor conducătoare este asigurată circulaţia normală a sevei

brute în sens ascendent şi a celei elaborate în sens descendent.

Concomitent cu formarea cambiului, în zona exterioară a altoiului, tot la nivelul

parenchimului se formează zona generatoare suberofelodermică (felogenul), care dă

naştere la feloderm spre interior şi suber spre exterior, contribuind la izolarea porţiunii

rănite şi apărarea ei de efectele negative ale factorilor de mediu (căldură, uscăciune,

exces de umiditate, infecţii cu agenţi patogeni). Timpul necesar pentru reinstalarea

tuturor funcţiilor vitale este dependent de specia căror aparţin cei doi parteneri şi

suprafaţa secţiunilor. CONSTANTINESCU (1967) arată că umplerea cu parenchim a

golurilor durează 5-7 zile la măr şi 20-25 de zile la vişin, iar întregul proces de

concreştere la vişin durează până la 65-75 de zile.

PARNIA şi colab. (1984) arată că la altoirea cu mugure detaşat, spaţiul existent

între portaltoi şi altoi a fost umplut în totalitate după 12-14 zile de la altoire, iar inelul

continuu de cambiu s-a format după circa 20 de zile.

4.3.1.2. Influenţa condiţiilor biologice şi tehnice asupra altoirii

a) Condiţiile biologice. Pentru ca altoirea să se realizeze cu succes este absolut

necesară existenţa zonei generatoare (libero-lemnoase). Zona generatoare libero-

lemnoasă (cambiul) este plasată între coaja şi lemnul tulpinii. În momentul în care are loc

detaşarea cojii de pe lemn (în perioada de circulaţie intensă a sevei) se fragmentează zona

generatoare în aşa fel încât o foiţă subţire rămâne pe lemn, iar alta poate rămâne prinsă pe

partea interioară a scoarţei (cojii) detaşate. La desprinderea cojii de pe lemn se va trece o

singură dată cu spatula (pe o parte) pentru a nu degrada pelicula generatoare.

Pentru ca altoirea să reuşească între cei doi parteneri trebuie să existe

compatibilitate. Prin compatibilitate se înţelege modul cum se comportă la altoire şi

convieţuire cei doi parteneri. Realizarea unei suturări şi vascularizări rapide la locul de

îmbinare al celor doi parteneri, continuată de creşterea şi fructificarea normală a noului

individ, oglindesc existenţa compatibilităţii (există o acceptare reciprocă). Dacă nu are

42

loc sudarea şi vascularizarea rezultă că cei doi parteneri nu sunt compatibili, deci nu are

loc prinderea la altoire. în această situaţie, rana provocată se vindecă relativ repede,

separând cei doi parteneri.

Pe baza considerentelor de mai sus, pot fi descrise următoarele situaţii:

- în urma altoirii noul individ trăieşte dar manifestă un grad scăzut de

compatibilitate;

- altoiul se dezvoltă mai puternic decât portaltoiul, cum ar fi părul altoit pe gutui;

cireş pe mahaleb şi în general, la altoirea soiurilor de vigoare mare pe portaltoi de vigoare

mică;

- există şi situaţia înversă, când altoiul are o îngroşare mai lentă faţă de portaltoi

(vişinul altoit pe cireş, sau portaltoi viguroşi altoiţi cu soiuri spur).

De regulă, în cazul diferenţelor de vigoare apare o gâlmă la locul de îmbinare al

celor doi parteneri. Cu aceste gâlme pomii pot trăi zeci de ani.

Există unele cazuri în care incompatibilitatea este doar locală (procent redus de

prindere la altoire, slabă rezistenţă la punctul de sudură, dezbinare uşoară). Astfel de

situaţii sunt frecvente la prun altoit pe zarzăr, la unele soiuri de cais altoit pe corcoduş,

nuc comun altoit pe nuc negru, soiul de măr Granny Smith altoit pe M26, etc.

Incompatibilitatea translocată este tipică la altoirea mărului pe păr. În acest caz

are loc concreşterea, însă după circa un an de convieţuire, în cele mai multe cazuri altoiul

moare. CONSTANTINESCU (1967) arată că în cazul altoirii mărului pe păr se formează

un strat izolator de suber care, în final, duce totuşi la moartea altoiului.

Pe lângă incompatibilitatea locală şi translocată HERERO (1962) citează şi

incompatibilitatea virotică generată de virusuri, cu frecvenţă mare la drupacee şi la nuc.

Comportarea plantelor în procesul de altoire (compatibilitatea) pare a fi

determinată, în principal, de dimensiunile diferite ale vaselor conducătoare, vigoarea

partenerilor, ritmul de parcurgere a fenofazelor, gradul de înrudire, vârsta celor doi

parteneri etc.

Pentru testarea compatibilităţii se recomandă metoda conductibilităţii electrice

prin punctul de altoire (EWANS, citat de PARNIA şi colab., 1964), testarea enzimatică

(KALIMAKAN, 1968), testarea serologică (MINOIU, 1973,1994). Până în prezent, nici

una din aceste metode nu se utilizează frecvent în producerea materialului săditor

pomicol prin altoire.

Se poate afirma că, deşi problema incompatibilităţii mai prezintă încă multe

necunoscute, în practica pomicolă trebuie să i se acorde atenţia cuvenită.

Un alt factor important ce poate influenţa rezultatul altoirii este starea fiziologică a

partenerilor în momentul îmbinării. Turgescenţa ţesuturilor trebuie să fie normală (cu

prioritate a ţesuturilor supuse uşor deshidratării). După altoire, procesul de evaporare

continuă dar aprovizionarea cu apă este întreruptă temporar la nivelul altoiului.

La altoirea în verde se vor avea în vedere următoarele măsuri:

- Se va reduce suprafaţa de evaporare a altoiului după detaşarea ramurilor altoi de

pe planta mamă prin îndepărtarea frunzelor propriu-zise şi a stipelelor şi suprimarea

porţiunii de lăstar nelemnificată.

- Se va menţine altoiul într-un mediu umed (pungi de plastic care au la bază un pat

de vată, turbă, muşchi îmbibate cu apă sau în găleţi care au pe fund un strat de apă de

2-3 cm; pentru a asigura suficientă umiditate, partea de sus a găleţii se acoperă cu pânză

de sac umedă.

43

- Lucrarea de îmbinare a celor doi parteneri se va executa rapid.

La altoirea efectuată în perioada de repaus relativ cu ramură detaşată, ramurile

altoi se păstrează stratificate într-un mediu umectat corespunzător care poate să fie nisip

reavăn sau rumeguş. În cazul stratificării în nisip, înainte de altoire este obligatorie

spălarea ramurilor într-un curent de apă.

În cazul altoirii în ochi dormind, pentru menţinerea umidităţii fiziologice se

recomandă muşuroirea după altoire. La altoirea în despicătură, care produce răni mai

mari, se recurge la acoperirea tuturor suprafeţelor lezate cu mastic sau ceară de altoit.

Vârsta altoiului are mare importanţă în asigurarea succesului altoirii. El trebuie să

fie tânăr, în primul an de vegetaţie, maximum la începutul celui de al doilea an.

Portaltoiul poate avea şi o vârstă mai înaintată, fără ca aceasta să influenţeze în mod

evident prinderea.

b) Condiţiile climatice. Dintre factorii climatici o importanţă deosebită pentru

succesul altoirii o au temperatura, umiditatea relativă şi aerul în ansamblu.

Temperatura are un rol important fiindcă formarea calusului are loc numai la

temperaturi mai mari de 5ºC şi se intensifică odată cu creşterea nivelului acesteia. La

temperaturi de peste 30ºC se reduce sau chiar se opreşte activitatea cambiului. Procesul

de formare a cambiului este foarte intens la 18-24ºC pentru nuc, piersic, cireş şi cais. La

măr, prun, vişin activitatea este intensă imediat ce temperatura depăşeşte 15ºC. La

temperaturi de 18-22ºC se formează un calus dens, iar la 30ºC şi peste, un calus afânat

(PARNIA şi colab., 1984).

Umiditatea relativă a aerului are influenţă directă asupra prinderii la altoire, cu

precădere imediat după îmbinarea celor doi parteneri. Excesul de umiditate este dăunător

(favorizează instalarea mucegaiurilor şi a ciupercilor). Este important, de asemenea, ca

apa din precipitaţii sau irigare să nu ajungă pe secţiunile de îmbinare a partenerilor.

Aerul are efect asupra procesului de concreştere prin conţinutul său în oxigen

deoarece diviziunea celulară are loc în condiţii de consum mare de oxigen.

c) Condiţiile fitosanitare. O stare de sănătate bună a celor doi parteneri în

momentul îmbinării reprezintă o cerinţă obligatorie pentru reuşita altoirii. De regulă,

infecţiile cu virusuri şi micoplasme produc pagube mari. Plantele suspecte de infestare cu

virusuri nu se folosesc la altoire. În plantaţia mamă pentru ramuri altoi se recurge la

verificarea anuală a stării de sănătate a plantelor.

d) Condiţiile tehnice. Reuşita altoirii depinde şi de cunoştinţele şi îndemânarea

altoitorului, de calitatea uneltelor folosite la executarea lucrării de altoire. Durata

fasonării, secţionării şi îmbinării celor doi parteneri trebuie să fie cât mai scurtă iar

lucrarea de legare şi izolare cu mastic să fie făcută imediat după îmbinare. La altoirea în

ochi dormind, între altoitor şi legători să nu existe mai mult de două plante altoite şi

nelegate.

4.3.2. Influenţa reciprocă dintre altoi şi portaltoi

Între partenerii care alcătuiesc pomul altoit există o permanentă influenţă

reciprocă, care se manifestă cu diferite intensităţi şi după mecanisme mai mult sau mai

44

puţin cunoscute. Din practica pomicolă se cunoaşte mai bine influenţa portaltoiului

asupra altoiului şi mai puţin a altoiului asupra portaltoiului.

a) Influenţa portaltoiului (hipobiontului) asupra altoiului (epibiontului)

Prin intermediul portaltoiului se poate influenţa vigoarea de creştere a altoiului,

desfăşurarea întregului ciclu ontogenetic (de viaţă) precum şi a ciclului anual (înflorit,

potenţial de producţie, maturarea, calitatea fructelor, etc.).

În ceea ce priveşte influenţa hipobiontului asupra vigorii de creştere a pomilor este

bine evidenţiată, astfel, soiul de măr Jonathan altoit pe M9 dă pomi de talie mică (1,80-

2,20 m), favorabilă pentru sistemul de cultură superintensiv şi în mod asemănător, pe

portaltoii M26 şi M27.

Dacă soiul Jonathan se altoieşte pe M104 sau M106 rezultă pomi de vigoare

mijlocie (3,0-4,0 m înălţime) iar dacă acelaşi soi se altoieşte pe portaltoi vegetativi de

vigoare mare (A2) sau pe portaltoi generativi se vor obţine pomi de vigoare mare.

Vigoarea de creştere apare corelată cu dezvoltarea de ansamblu a sistemului radicular. Cu

cât sistemul radicular este mai puţin dezvoltat se obţin pomi de talie mai redusă şi cu o

intrare pe rod mai timpuriu.

Intrarea pe rod este mult mai timpurie la pomii altoiţi pe portaltoi de vigoare mică

faţă de cei altoiţi pe portaltoi vegetativi viguroşi sau pe cei generativi. Soiul Jonathan

altoit pe M9, M26 şi M27 intră pe rod la doi-trei ani de la plantare. În cazul în care

acelaşi soi se altoieşte pe portaltoi generativi, intrarea pe rod are loc mai târziu, până la

chiar 6-8 ani de la plantare.

Durata de viaţă a pomilor este diferită în funcţie de combinaţia altoi x portaltoi.

Portaltoii de vigoare mică asigură o longevitate utilă mai scurtă comparativ cu cei de

vigoare mare.

Portaltoiul influenţează momentul maturării fructelor. Astfel, cei de vigoare mică

imprimă timpurietate în maturarea fructelor comparativ cu cei generativi.

Calitatea fructelor este de asemenea influenţată de portaltoi. De regulă, calitatea

fructelor este dependentă de compoziţia lor chimică (zahăr, substanţă uscată, aciditate

etc.). Selectivitatea în absorbţie a portaltoilor determină diferenţe cu privire la compoziţia

chimică a fructelor şi a calităţilor organoleptice. De exemplu, pe portaltoiul M9 soiul

Jonathan dă fructe mai mari, cu un conţinut mai ridicat de zahăr. Acelaşi soi, pe M7,

asigură fructele mai intens colorate.

Rezistenţa pomului la condiţiile stresante ale mediului este diferită în funcţie de

portaltoi. Portaltoii viguroşi imprimă rezistenţă mai bună la ger şi secetă comparativ cu

cei de vigoare mai mică.

b) Influenţa altoiului (epibiontului) asupra portaltoiului

Influenţa altoiului asupra portaltoiului este mai puţin evidentă şi insuficient

aprofundată.

Vigoarea protaltoiului este influenţată de cea a altoiului. Cu cât altoiul este mai

viguros cu atât sistemul radicular ramifică mai puternic. Altoirea soiului de păr Duchesse

d'Angouleme pe gutui asigură formarea unui sistem radicular mai voluminos şi mai bine

ramificat comparativ cu soiul Untoasa Diel.

La soiurile de prun Anna Spath şi Tuleu Gras, altoite pe corcoduş se realizează un

sistem radicular mai voluminos, în timp ce la soiurile D'Agen şi Vinete Româneşti,

45

altoite pe acelaşi portaltoi formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat.

Se presupune că şi substanţele hormonale elaborate la nivelul frunzelor cu unele

aspecte particulare determinate de soi influenţează într-o oarecare măsură dezvoltarea

sistemului radicular.

c) Categorii de modificări

La pomii altoiţi apar o serie de modificări care, de regulă, se menţin pe tot

parcursul convieţuirii celor doi parteneri. Modificările identificate până acum sunt relativ

diferite şi pot fi încadrate în trei grupe:

1) modificări superficiale (fenotipice);

2) modificări profunde (genotipice);

3) himere de altoire.

Modificările fenotipice sau superficiale. Acest gen de modificări se păstrează

numai pe durata convieţuirii celor doi parteneri. Acelaşi soi altoit pe portaltoi de vigoare

diferită asigură obţinerea de pomi cu vigoare caracteristică acestuia din urmă, cu intrare

pe rod la intervale diferite, cu durată de viaţă şi potenţial de producţie specific. În

momentul întreruperii convieţuirii partenerilor, influenţele respective dispar. Aceste

modificări nu influenţează baza genetică a celor doi parteneri, deoarece înfluenţa este

numai de natură fiziologică. Modificările fenotipice se pot manifesta, aşa cum s-a amintit

şi asupra derulării perioadei de viaţă activă, asupra calităţii fructelor, şi chiar unele

preferinţe pentru factorii de mediu.

În cazul în care, pe parcursul convieţuirii celor doi parteneri, apar modificări care

se păstrează şi după separarea lor, avem de a face, de această dată, cu modificări

profunde. Indivizii cu modificări profunde, rezultaţi din altoire, sunt asemănători cu

hibrizii sexuaţi.

Modificările profunde pot afecta unele caractere şi însuşiri specifice cum ar fi

culoarea florilor, dimensiunile frunzelor, precocitatea, productivitatea, calitatea fructelor

etc.

Un exemplu de modificare produsă în timpul convieţuirii, care s-a păstrat şi după

separarea celor doi parteneri, îl constituie soiul de măr Renet bergamot. Acesta a fost

obţinut de MICIURIN prin altoirea unui hibrid de măr foarte tânăr (în primul an de

vegetaţie) în coroana unui păr ceea ce a influenţat în mod evident şi forma fructului

(POPESCU şi colab., 1993).

În funcţie de dezvoltarea stadială a celor doi parteneri se pot întâlni următoarele

situaţii:

- Ambii parteneri sunt plante stadial mature cu caractere şi însuşiri consolidate. În

acest caz, apar modificări fenotipice legate de intrarea pe rod sau un alt tip de influenţă,

de natură fiziologică. După separarea celor doi parteneri, fiecare revine la situaţia

(caracterele) iniţială. Astfel de situaţii se întâlnesc la altoirea soiurilor cultivate pe

portaltoi vegetativi.

- Unul dintre parteneri poate să fie tânăr stadial iar cel de al doilea este matur.

Partenerul tânăr nu are caracterele şi însuşirile consolidate, pe când cel matur stadial are

caractere bine consolidate. Influenţa se produce de la partenerul matur stadial spre cel

tânăr cu privire la intrarea pe rod, longevitatea, calitatea fructelor etc. În această situaţie,

modificările produse asupra portaltoiului (tânăr) sunt profunde. După desprinderea din

46

convieţuire modificările se păstrază şi se transmit descendenţelor vegetative.

Influenţă se manifestă şi din partea partenerului tânăr către cel matur. Asemenea

influenţe de cele mai multe ori sunt numai de natură fiziologică şi nu se transmit în

descendenţă.

Cazurile de altoire a altoilor maturi pe portaltoi tineri sunt foarte frecvente în

producerea materialului săditor pomicol (puieţi + un soi).

Portaltoiul tânăr nu poate provoca modificări profunde asupra soiului matur, ci

numai de natură fenologică.

- Cel de al treilea caz îl reprezintă altoirea a două plante tinere stadial. Ambii

parteneri au plasticitate mare, ca urmare a insuficienţei consolidării caracterelor şi

însuşirilor specifice. Această situaţie este mai puţin răspândită în practica pomicolă, ea se

întâlneşte frecvent în activitatea de cercetare ştiinţifică.

Modificările profunde se pot manifesta de la un partener spre celălalt însă direcţia

de manifestare a modificărilor depinde de vechimea şi vârsta stadială a celor doi

parteneri. Modificările vor fi, în cele mai multe cazuri, dinspre forma mai veche şi mai

bine consolidată către cele mai tinere şi mai puţin stabilizate genetic.

Himerele de altoire se manifestă în cazul amestecului de celule pe cale mecanică,

de la cei doi parteneri. Literatura de specialitate citează astfel de himere la portocalul

Bizzavia, observat la Florenţa în 1964, apărute ca urmare a altoirii unui portocal amar

(Citrus aurantium L.) pe Citrus medica L. Amestecul de celule la punctul de altoire a dus

la formarea unei himere de altoire, pomul obţinut produce atât portocale cât şi lămâi.

Himerele de altoire sunt frecvente în grădinile botanice şi parcuri (Cytisus adami,

Amigdalus piersica, Pirocidonia etc.), toate rezultate în urma amestecului mecanic al

celulelor vegetative ale partenerilor din combinaţie.

47

C a p i t o l u l 5

CICLUL ANUAL AL SPECIILOR POMICOLE

Procesele biologice caracteristice speciilor pomicole din climatul temperat se

desfăşoară cu intensităţi diferite pe parcursul unui an calendaristic.

Declanşarea şi ritmul de desfăşurare a proceselor biologice este determinat de

periodicitatea condiţiilor climatice. Primăvara pomii pornesc în vegetaţie (dezmuguresc

şi înfloresc); vara cresc lăstari, fructe şi are loc diferenţierea mugurilor; toamna se

maturizează fructele, ţesuturile lăstarilor anuali şi cad frunzele, iar pomii intră în perioada

de repaus până în primăvara următoare când ciclul anual se reia din nou. Căderea

frunzelor la multe specii pomicole nu este condiţionată de apariţia brumelor. Astfel, unele

specii, chiar dacă sunt cultivate şi la tropice, îşi pierd frunzele toamna, deşi acolo nu sunt

prezente temepraturi scăzute. Acest aspect evidenţiază faptul că ritmul biologic al

speciilor pomicole, de intensitate diferită în cadrul ciclului anual, este ereditar.

Modificările morfologice şi fiziologice se succed în fiecare an în concordanţă cu

condiţiile climatice din anul respectiv şi în aceeaşi succesiune, formând ciclul anual.

Totalitatea schimbărilor morfologice din cursul unui an poartă denumirea de faze

fenologice sau fenofaze. Cunoaşterea modului de desfăşurare a fenofazelor are o mare

importanţă pentru tehnologia de cultură, care se execută în concordanţă cu fazele ciclului

anual de viaţă al pomilor.

Studiul fenofazelor, de la formarea mugurilor la lăstari şi fructe mature, arată că

ele se desfăşoară pe două perioade de viaţă activă, separate între ele de o perioadă de

repaus.

În primul ciclu de vegetaţie se formează muguri vegetativi şi de rod, care rămân în

repaus pe parcursul iernii, iar în ciclul următor aceştia pornesc în vegetaţie, înfloresc şi

leagă fructe care ajung la maturitate. De aici se desprinde concluzia că fenofazele iniţiale

ale recoltei următoare se desfăşoară în paralel cu fenofazele finale ale recoltei din anul

respectiv. Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor este în strânsă relaţie cu

încărcătura de rod din anul în curs. Organele vegetative şi de rod trec prin fenofaze

specifice, iar desfăşurarea lor se face într-o succesiune şi interacţiune specifică.

Supraîncărcarea pomilor cu fructe are efecte negative asupra creşterii lăstarilor şi

a diferenţierii mugurilor de rod.

Perioada activă, din ciclul anual de viaţă, este diferită de cea de repaus prin

intensitatea cu care se desfăşoară procesele şi fenomenele cât şi prin complexitatea lor.

Cunoaşterea relaţiilor dintre fenofazele recoltelor succesive şi a celor dintre

organele de rod şi cele vegetative permite dirijarea creşterii şi fructificării, în vederea

optimizării producţiei de fructe.

48

5.1. FENOFAZELE INIŢIALE ALE

ORGANELOR VEGETATIVE ŞI DE ROD

5.1.1. Fenofazele iniţiale ale organelor vegetative

Singura fenofază iniţială a organelor vegetative este formarea mugurilor

vegetativi. Aceştia sunt, de fapt, nişte lăstari în miniatură protejaţi de catafile. Fiecare

mugur vegetativ este format din conul de creştere, care este constituit din celule iniţiale şi

meristemul apical, primordii de frunze, la subsioara cărora se găsesc primordii de

muguri. Această alcătuire este rezultatul diviziunii celulare. Mugurii astfel formaţi nu trec

în etapa de alungire a celulelor, ca urmare a formării mugurelui terminal, care produce

inhibarea corelativă, ca urmare a formării de auxine la nivelul frunzelor şi a circulaţiei lor

bazipetală.

Blocarea pornirii în vegetaţie a mugurilor axilari după formarea mugurelui

terminal, poartă denumirea de dominanţă apicală. Dacă se suprimă vârful lăstarului

înainte de formarea mugurului terminal se stimulează pornirea în vegetaţie a mugurilor

laterali. Pe această cale se stimulează declanşarea etapei de alungire a celulelor, iar la

nivelul conului de creştere se produce diviziunea celulelor formându-se lateral noi

primordii de frunze şi muguri.

De regulă, din mugurii plasaţi imediat sub locul de tăiere se formează lăstari

anticipaţi care îndesesc coroana sau regarnisesc o porţiune degarnisită. Lucrarea de

ciupire a vârfului lăstarului în creştere are ca scop provocarea de ramificaţii necesare

pentru formarea coroanei la pomii tineri şi formarea mai multor lăstari de vigoare mai

mică necesari unor portaltoi şi anumitor soiuri de mur cu lăstărire mai puţin numeroasă,

însă cu lăstari foarte viguroşi. Prin ciupirea lăstarilor din interiorul coroanei se stimulează

umbrirea ca urmare a ramificării lăstarilor ciupiţi. Dacă îndepărtarea vârfului lăstarului se

face în a doua jumătate a verii, respectiv după formarea mugurului terminal, pornirea în

vegetaţie a mugurilor laterali nu mai are loc. Acestea demonstrează că mugurii laterali se

află deja în stare de repaus (dormindă), cu toate că frunzele nu au căzut. În această etapă

se pot efectua lucrări în verde, care pot contribui la sporirea productivităţii muncii la

tăierea din perioada de repaus.

5.1.2. Fenofazele iniţiale ale organelor de rod

Formarea mugurilor de rod are loc în perioada de vegetaţie premergătoare

repausului de iarnă. Ei sunt, la început, muguri vegetativi, iar în urma transformărilor

biologice devin muguri de rod. Evoluţia de la mugur vegetativ la mugur de rod are loc în

două etape, şi anume: inducţia antogenă şi diferenţierea mugurilor de rod.

Inducţia antogenă. Această fenofază marchează începutul formării mugurilor de

rod. Practic, este o etapă de pregătire fiziologică în continuarea căreia este posibilă

transformarea mugurului vegetativ în mugur de rod. Inducţia antogenă este insuficient

cunoscută şi greu de identificat, ca urmare a lipsei unor modificări micro- sau

macroscopice, pe parcursul desfăşurării ei. Doar în perioada finală a inducţiei antogene se

poate remarca o aplatizare a conului de creştere, determinată de o activitate periferică mai

intensă la nivelul mugurului. Sfârşitul inducţiei antogene poate fi pus în evidenţă la

49

microscop, deoarece primordiile florii se găsesc sub formă de protuberanţe. (Fig.2,3).

Este cunoscut faptul că inducţia antogenă are două etape distincte: o primă etapă

reversibilă şi o a doua, ireversibilă (BALDINI, 1976, citat de POPESCU şi colab., 1982,

1993).

GAUTIER (1993) consideră că inducţia antogenă se desfăşoară în perioada iunie-

septembrie, la pomacee (măr, păr) şi în august la piersic. HUET (citat de POPESCU şi

colab., 1993) arată că la măr inducţia antogenă are loc în iunie-august. Datele diferite

obţinute de diverşi autori, în locuri cu condiţii de mediu diferite, se justifică numai dacă

avem în vedere aspectele particulare pentru diferitele specii şi soiuri, intrarea eşalonată a

mugurilor în etapa de inducţie antogenă chiar pe acelaşi pom, influenţa condiţiilor

climatice etc. Este deosebit de importantă afirmaţia lui BALDINI (1976) conform căreia,

mugurele este indus ireversibil cu circa o lună înainte de apariţia primordiilor florale,

localizat pentru măr prin luna iunie. Acest aspect pune în evidenţă faptul că intervenţiile

tehnologice făcute cu mai bine de o lună înainte de apariţia primordiilor florale (în

aprilie-mai), pot influenţa favorabil evoluţia mugurilor, în timp ce intevenţiile de mai

târziu nu mai au astfel de efecte.

Din punct de vedere fiziologic, inducţia antogenă presupune numeroase procese.

Din multitudinea de procese fiziologice ce au loc cu ocazia inducţiei antogene, au fost

aprofundate cele dependente de nutriţia plantelor, la care se adaugă în ultimul timp şi cele

de natură hormonală.

Referitor la substanţele nutritive, încă din secolul al XIX-lea, KLEBS a emis

teoria, reluată mai târziu (1918) de KRAUS şi KRAYBIL (citaţi de POPESCU şi colab.,

1982), conform căreia formarea unui număr mare de muguri de rod este dependentă de

raportul C/N, unde C = cantitatea de hidraţi de carbon şi N = conţinutul în substanţe

minerale şi, în primul rând, ponderea azotului în totalul substanţelor minerale. Cu cât

acest raport are valori mai mari cu atât procesul de inducţie antogenă este mai accentuat.

Fiziologul URSULENKO (citat de POPESCU şi colab., 1982, 1993) afirmă că

formarea mugurilor de rod este dependentă de raportul dintre azotul total şi cel proteic

existent în plantă. El arată că, în cazul în care azotul proteic are o pondere de 70% din

azotul total sunt create condiţii ca 40% din muguri să devină floriferi, proporţie ce poate

asigura o producţie de fructe considerată normală.

ALDRICH (citat de POPESCU şi colab., 1993) arată că diferenţierea mugurilor

de rod este favorizată de o secetă relativă, iar după KOLOMIEŢ, de o anumită

concentrare a sucului celular asociată cu temperaturi de 18-25ºC şi o luminozitate

puternică. CONSTANTINESCU şi colab. (1967) arată că formarea mugurilor de rod

(inclusiv inducţia florală) este o etapă superioară în dezvoltarea pomilor. Ea se datorează

apariţiei, în metabolismul plantei, a formelor superioare ale azotului (substanţe proteice).

Dacă substanţele proteice lipsesc din plantă nu are loc formarea mugurilor de rod, chiar

dacă planta este trecută de etapa juvenilă. Astfel se explică faptul că, în pepinieră, altoii

care sunt recoltaţi de la indivizi maturi (intraţi pe rod), nu formează muguri de rod

(metabolismul tânărului individ nu este în măsură să sintetizeze suficient substanţele

proteice).

Referitor la influenţa substanţelor hormonale asupra inducţiei antogene, s-au emis

ipoteze care explică fenomenul prin acţiunea unor hormoni sintetizaţi în frunze şi, care

migrează spre muguri. Aceşti fitohormoni au fost numiţi florigeni, cu toate că nu se

cunoaşte compoziţia lor chimică, iar felul cum acţionează este, de asemenea, insuficient

50

cunoscut.

Ipoteze recente îmbină teoriile nutriţionale cu cele hormonale şi afirmă că inducţia

florală s-ar datora unui puternic aflux de metaboliţi spre zona centrală a conului de

creştere din mugur, ca urmare a unor stimuli termici şi fotoperiodici. Factorii

fotoperiodici influenţează distribuţia citochininei, care dirijează asimilatele spre zona

centrală a conului de creştere. Dimpotrivă giberelinele, într-o concentraţie ridicată,

favorizează dezvoltarea vegetativă în detrimentul diferenţierii mugurilor de rod.

Factorii care influenţează inducţia antogenă Aspectele teoretice ale inducţiei antogene pot fi apreciate ca insuficient cunoscute

iar o bună parte din transformările ce au loc sunt considerate ca efect al acţiunii factorilor

fiziologici. În schimb, practica pomicolă dispune de o îndelungată experienţă referitoare

la dirijarea procesului de fructificare. În rândul secvenţelor tehnologice există practici de

stimulare a fructificării pomilor prin frângerea ramurilor, incizia inelară sau strangularea

lor. Prin aceste operaţii se împiedică vehicularea sevei elaborate spre rădăcină, ceea ce

face ca, la nivelul ramurii frânte, inelată sau strangulată, să se acumuleze o cantitate mai

mare de substanţe organice şi în primul rând hidrocarbonate, ceea ce schimbă raportul

C/N şi, în consecinţă, se intensifică diferenţierea mugurilor de rod.

Tot din practica pomicolă este cunoscut faptul că prin reducerea volumului

sistemului radicular se micşorează absorbţia de substanţe minerale, ceea ce duce la

modificarea raportului C/N, cu efect favorabil asupra inducţiei florale. Acelaşi fenomen

are loc în cazul altoirii soiurilor pe portaltoi de vigoare mică, care au un sistem radicular

mai puţin dezvoltat şi cu absorbţie mai redusă, ceea ce favorizează intrarea pe rod.

Asigurarea unui frunziş bogat şi sănătos are efect benefic asupra inducţiei

antogene. Dacă frunzişul este atacat de boli şi dăunători, se reduce suprafaţa de asimilare,

cu consecinţe negative asupra diferenţierii mugurilor de rod. Dacă degradarea frunzişului

are loc în etapa reversibilă, mugurii devin vegetativi. Dacă frunzişul se degradează în

faza ireversibilă, mugurii îşi continuă evoluţia spre rod, însă cu tulburări în formarea

diferitelor organe şi, în special, a celor de reproducere (BALDINI, 1976).

Prezenţa unui număr mare de fructe în coroana pomilor inhibă inducţia antogenă

cu menţiunea că fructele legate partenocarpic nu influenţează inhibarea inducţiei florale.

De aici se desprinde concluzia că prezenţa seminţelor în fruct favorizează inhibarea

inducţiei antogene. Seminţele secretă acid giberelic, care ajunge la un maxim

aproximativ în 60 de zile de la înflorit, în cazul speciei măr, ceea ce face ca inducţia

florală să se suprapună în timp, peste perioada când se realizează maximul de acid

giberelic.

S-a constatat că prin rărirea fructelor se favorizează inducţia antogenă, cu condiţia

ca lucrarea de normare a încărcăturii de rod să se facă de timpuriu (în etapa reversibilă a

inducţiei). În cazul în care răritul fructelor se definitivează mai târziu, nu se mai poate

favoriza inducţia florală.

Pentru ca procesul de diferenţiere a mugurilor de rod să se desfăşoare în condiţii

normale se impune asigurarea unui raport optim între frunze şi fructe.

Stimularea creşterii lăstarilor (prin tăieri severe, exces de azot) duce la inhibarea

inducţiei antogene. În schimb, o diminuare a creşterilor auale stimulează inducţia

antogenă.

Inducţia antogenă este influenţată şi de unele substanţe bioactive. După cum s-a

51

văzut, giberelinele stimulează creşterea, în detrimentul înfloritului, în timp ce acidul

naftilacetic (ANA) favorizează inducţia antogenă. Acelaşi efect stimulativ îl au

retardanţii (Alarul şi Cicocelul).

Diferenţierea mugurilor de rod Procesul de iniţiere şi de diferenţiere a mugurilor de rod are loc după inducţia

antogenă. Diferenţierea mugurilor de rod este evidenţiată de apariţia primordiilor florale

care se formează într-o anumită ordine, şi anume, mai întâi pe conul de creştere se

formează protuberanţe (Fig.2). Ca perioadă de timp, această fază corespunde lunii iulie,

la măr. Deci, diferenţierea începe în a doua jumătate a verii, se desfăşoară din plin până

în octombrie (2,5-3,5 luni) şi se continuă în cursul perioadei de repaus. Numărul de

protuberanţe apărute pe conul de creştere este egal cu numărul de flori ce se formează

dintr-un mugur. În cursul verii şi în toamnă, protuberanţele se alungesc sub formă de

cilindrii. Pe partea superioară a cilindrului se formează un val circular care în final arată

ca o cupă. Pe marginile cupei apar cinci lobi, ce alcătuiesc sepalele iar în mijlocul

sepalelor şi între ele se formează alţi cinci lobi care alcătuiesc petalele. În interiorul

corolei apar apoi 20-40 de protuberanţe, dispuse sub formă de şah pe cercuri concentrice

(câte 5-10 pe un cerc) din care se vor dezvolta staminele. Partea centrală a florii este

ocupată de un mamelon (la drupacee) sau cinci mameloane (la pomacee) cele care vor da

naştere pistilelor. Diferenţierea organelor de reproducere are loc pe parcursul iernii şi a

primăverii până imediat înainte de începutul înfloritului.

Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată de excesul de apă care poate

întârzia diferenţierea, iar lipsa de apă în a doua jumătate a verii stimulează diferenţierea;

tăierile severe; excesul de azot şi de umiditate întârzie formarea mugurilor de rod.

Diferenţierea mugurilor este influenţată şi de particularităţile soiului. Soiurile mai

timpurii declanşează procesul de diferenţiere înaintea soiurilor cu maturare mijlocie şi

târzie.

5.2. STAREA DE REPAUS

Trecerea pomilor de la starea de vegetaţie la cea de repaus se materializează prin

încetarea creşterii celulelor ca urmare a acţiunii factorilor de mediu (fotoperioada, apa

disponibilă, temperatura etc.)

După formarea mugurilor vegetativi şi de rod, aceştia intră în repaus ca urmare a

adaptării speciilor pomicole la condiţiile specifice ale iernilor din climatul temperat.

Intrarea în perioada de repaus este evidenţiată de absenţa procesului de fotosinteză şi de

lipsa creşterii organelor epigee. Celelalte funcţii cum ar fi: respiraţia, transpiraţia,

creşterea rădăcinilor cât şi unele schimbări biochimice se continuă şi în perioada de

repaus dar cu un ritm mult mai lent. În cursul perioadei de repaus se produc o serie de

schimbări calitative care necesită temperaturi scăzute ce duc, în final, la definitivarea

diferenţierii organelor sexuale, la formarea polenului şi a ovulelor. Deci, iarna pomii nu

se găsesc într-un repaus absolut ci într-un repaus relativ.

Obişnuit, starea de repaus se instalează în momentul căderii frunzelor. Aceasta are

loc în luna octombrie, când zilele au o durată mai mică de 12 ore, iar noaptea temperatura

coboară sub 5ºC. Sfârşitul perioadei de repaus este marcată de umflarea mugurilor care,

52

la majoritatea speciilor are loc în luna martie.

Pe parcursul perioadei de repaus au loc, în plantele pomicole, o serie de procese

biochimice. La căderea frunzelor creşte conţinutul în azot total şi proteic, în detrimentul

azotului neproteic. Conţinutul plantelor în amidon ajunge la maximum toamna. Acesta se

hidrolizează şi se transformă în zaharuri simple (glucoză, maltoză, zaharoză) a căror

cantitate devine maximă în decembrie - ianuarie.

Substanţele grase şi tanante din scoarţa pomilor ajung la valori maxime tot în

lunile decembrie-ianuarie. în prima jumătate a perioadei de repaus, conţinutul în

substanţe organice solubile din plante ajunge şi el la valori maxime ceea ce atrage după

sine creşterea rezistenţei la ger.

În paralel cu procesele biochimice descrise mai sus au loc şi manifestări de natură

fiziologică. Respiraţia se desfăşoară lent, cu consum din substanţele de rezervă. Creşterea

sistemului radicular este lentă, ea menţinându-se doar atâta timp cât temepratura este mai

mare de 2ºC. Rădăcinile fasonate sau tăiate cu ocazia arăturii de toamnă, peste iarnă se

calusează şi se formează noi rădăcini. Atâta timp cât sistemul radicular este activ,

continuă să absoarbă azotul anorganic şi să-l transforme în forme organice simple.

La nivelul coroanei se continuă procesul de diferenţiere a mugurilor de rod pe tot

parcursul iernii şi în primăvară, când se finalizează prin formarea gameţilor masculi şi

femeli.

Pe parcursul perioadei de repaus, plantele pomicole din climatul temperat au

nevoie de un anumit număr de ore cu temperaturi mai scăzute, dar pozitive. Perioada

geroasă din lunile decembrie şi ianuarie influenţează desfăşurarea înfloritului. Lipsa

temperaturii scăzute din perioada de repaus atrage după sine întârzierea şi eşalonarea în

timp a înfloririi sau chiar căderea în masă a mugurilor de rod. Cele mai mari pretenţii faţă

de frig le au mărul şi părul urmate de cireş şi prun cu pretenţii medii, iar piersicul şi

caisul au pretenţii mai reduse. Chiar şi la aceeaşi specie există diferenţe între soiuri. De

exemplu, soiul de măr Banană de iarnă are cerinţe reduse de frig, Golden Delicious are

cerinţe mijlocii iar soiul Parmen auriu are cerinţe foarte mari.

Pretenţiile faţă de temperaturile scăzute dar pozitive, sunt variabile de la o specie

la alta. Pentru piersic sunt favorabile temepraturile mai mici de 7,2ºC, aspect constatat de

WEINBERGER în California (citat de POPESCU şi colab., 1982). Lipsa temperaturilor

cuprinse între 4-10ºC provoacă la mai multe specii pomicole, cu prioritate la cais, căderea

masivă a mugurilor de rod.

Pentru soiurile de măr de vară pragul de acţiune a temperaturilor scăzute, dar

pozitive este de 3-6ºC iar pentru cele târzii acest prag se situează în jurul a 0-3ºC.

Cunoaşterea necesarului de ore de frig pe specii şi soiuri are o deosebită

importanţă în amplasarea plantaţiilor pomicole.

Din studiul perioadei de repaus s-a mai desprins un aspect deosebit de important şi

anume că speciile pomicole puse în condiţii favorabile de mediu (temperatură şi

umiditate) nu pornesc oricând în vegetaţie. Această etapă a vieţii pomilor este denumită

repaus profund. Ea este specifică, bazei ereditare şi legată de modul de formare a

speciilor. La măr, păr şi gutui repausul profund este mai lung comparativ cu speciile cais

şi piersic, la care repausul profund este scurt şi se încheie, în condiţiile din ţara noastră, la

început de decembrie.

După ieşirea din repausul profund, speciile pomicole pornesc în vegetaţie dacă

temperatura şi umiditatea sunt favorabile. Dacă după parcurgerea perioadei de repaus

53

profund condiţiile de mediu sunt încă nefavorabile, pomii nu pornesc în vegetaţie, rămân

în starea de repaus până la realizarea unor temperaturi la nivelul pragului biologic minim.

Perioada de timp parcursă de la încheierea repausului profund până la pornirea în

vegetaţie poartă denumirea de repaus facultativ. Perioada de repaus facultativ este

generată de condiţiile de mediu şi nu de pregătirea biologică necesară reluării unui nou

ciclu de viată activă.

Spre sfârşitul periodei de repaus are loc transformarea substanţelor organice uşor

solubile în substanţe organice insolubile. Scade conţinutul în hidraţi de carbon, care se

transformă din nou în amidon.

La pornirea în vegetaţie se înregistrează un nou maxim de amidon (de primăvară)

care este mai mic faţă de toamnă cu circa 30% ca urmare a consumului din timpul iernii.

5.3. FENOFAZELE FINALE ALE ORGANELOR VEGETATIVE

ŞI DE FRUCTIFICARE

5.3.1. Fenofazele organelor vegetative

Fenofazele organelor vegetative cuprind etapele caracteristice prin care trec, an de

an, lăstarii nou formaţi. Aceştia iau naştere din muguri vegetativi formaţi în anul

precedent. Unii lăstari ajung abia la lungimea de 2-3 cm pe când alţii ating lungimea de

1,5-2 m, pe parcursul unui singur ciclu de vegetaţie. Durata de viaţă a lăstarilor este

delimitată de la dezmugurit până la căderea frunzelor (6-7 luni), creşterea realizându-se

numai într-o perioadă de 1,5-3 luni (mai-august).

Principalele fenofaze prin care trec lăstarii sunt: dezmuguritul şi începutul

creşterii; creşterea intensă; încetinirea şi încetarea creşterii; maturarea ţesuturilor şi

pregătirea pomilor pentru iernare.

Dezmuguritul şi începutul creşterii lăstarilor Fenofaza se desfăşoară la toate tipurile de lăstari (micro-, mezo- şi macroblaste).

Această fenofază începe cu procesul de umflare a mugurilor şi se încheie cu apariţia şi

formarea primei frunze adevărate (ce corespunde cu formarea frunzei a 5-a sau a 6-a

inserate de-a lungul lăstarului).

Creşterea lăstarilor are loc prin alungirea şi creşterea de până la circa 10 ori a

celulelor iniţiale, formate în anul anterior.

Internodurile, frunzele şi mugurii se alungesc, apoi capătă profilul definitiv al

lăstarului. întregul proces de dezmugurire şi de început a creşterii se realizaeză pe baza

substanţelor de rezervă, la care se adaugă şi cele de natură hormonală (gibereline,

citochinine etc.).

Se pare că întregul proces de creştere este coordonat de prezenţa giberelinei şi

citochininei care circulă în plantă acropetal. Declanşarea procesului de fotosinteză

favorizează formarea auxinelor care stimulează activitatea de diviziune celulară (mitoza)

la nivelul apexului. Astfel, se declanşează o nouă etapă în diviziunea celulară şi se

iniţiază cea de a doua fenofază de creştere intensă a lăstarilor.

Încheierea acestei prime fenofaze este considerată convenţional de la apariţia celei

54

de a 5-a sau a 6-a frunze (POPESCU şi colab., 1982, 1993) până la încheierea creşterii

brahiblastelor. Creşterea brahiblastelor încetează după 3-5 săptămâni de la dezmugurire.

Etapele fenofazei de dezmugurire şi începutul creşterii lăstarilor se manifestă prin

începerea umflării mugurilor, marcată de îndepărtarea solzilor, dezmuguritul sau

momentul în care mugurii crapă şi apar vârfurile frunzuliţelor, sfârşitul dezmuguritului,

definit prin apariţia primei frunze adevărate şi începutul creşterii care durează până la

apariţia celei de a 5-a sau a 6-a frunze.

Din punct de vedere fiziologic, în această fenofază se realizează întinderea

celulelor cu acumulare de apă în vacuole, rezistenţa pereţilor celulari scade permiţând

alungirea lor şi o creştere moderată a protoplasmei, sub forma unui strat subţire situat sub

membrana celulară. În etapa de diferenţiere se formează epiderma, scoarţa, cilindrul

central cu vasele conduătoare lemnoase şi liberiene.

Ritmul de creştere a lăstarului este variabil, ziua mai intens iar noaptea stagnează

din cauza temperaturii mai scăzute şi cu o tendinţă de accelerare pe măsura trecerii

timpului.

Frunzele apărute în această fenofază sunt mai mici decât cele normale şi cu o

capacitate fotosintetică foarte slabă. Consumul domină sinteza şi se realizează, în

principal, pe baza substanţelor de rezervă. În consecinţă, mugurii nou formaţi sunt mici şi

rămân dorminzi.

Sub aspect biochimic, fenofaza este dominată de hidroliza amidonului şi a altor

substanţe de rezervă rezultate din sinteza azotului neproteic.

Desfăşurarea fenofazei se realizează cu consum de N şi K, a căror lipsă face ca

mulţi muguri să nu pornească în vegetaţie sau să vegeteze slab.

Se consideră că în lunile martie-aprilie pomii absorb circa 10% din necesarul

anual de macroelemente: N, P, K, Ca şi Mg (POPESCU şi colab., 1993).

Desfăşurarea acestei fenofaze se bazează pe cantitatea de substanţe de rezervă

acumulate în anul precedent de către pomi. La multe specii creşterea se desfăşoară în

paralel cu înflorirea şi legatul fructelor (cireş, vişin, prun) ceea ce determină o evidentă

concurenţă pentru hrană şi apă a celor două procese.

Creşterea intensă a lăstarilor Începutul acestei faze este materializat de formarea celei de a 5-a sau a 6-a frunze

şi ea se încheie în momentul în care creştrerea în 24 de ore se reduce evident. Creşterea

intensă se produce numai la mezo- şi macroblastele care au trecut prin faza anterioară şi

are loc după încetarea creşterii microblastelor, care nu au creştere intensă.

Creşterea este determinată de alungirea şi întinderea internodurilor nou formate

exteriorizată prin alungirea puternică a lăstarilor.

Paralel cu creşterea în lungime a lăstarilor se realizează şi o creştere rapidă a

numărului şi suprafeţei frunzelor. Noile frunze ating dimensiunile normale, internodurile

cresc în lungime, nodurile sunt mai proeminente, mugurii formaţi la subsioara frunzelor

ajung la dimensiuni normale.

La majoritatea soiurilor de măr şi păr creşterea intensă a lăstarilor se realizează

prin mugurele terminal, deoarece mugurii axilari de la subsioara frunzelor rămân inactivi,

ca urmare a dominanţei apicale. Excepţie de la această regulă fac unele soiuri de măr

(Golden Delicious) şi de păr (Abatele Fetel), la care dominanţa apicală este mai redusă şi,

în consecinţă, creşterea se manifestă atât terminal cât şi la o parte din mugurii laterali

55

(axilari) care dau naştere la lăstari anticipaţi.

Creşterea intensă a lăstarilor are loc la sfârşitul primăverii şi începutul verii (mai-

iunie), iar durata procesului în sine este de 3-4 săptămâni la pomii pe rod, şi de 5-7

săptămâni la pomii tineri.

Procesul de creştere în această fenofază se realizează pe baza substanţelor

sintetizate de frunzele formate în lungul lăstarului. Fotosinteza se intensifică ceea ce face

ca, la nivelul plantei, să se sintetizeze toate categoriile de substanţe, în primul rând

proteinele şi acizii nucleici. Substanţele sintetizate în această fenofază sunt consumate

aproape în totalitate în procesul de creştere a lăstarilor şi fructelor. Depunerile de

substanţe de rezervă sunt reduse.

În acestă perioadă se înregistrează frecvent o insuficienţă a glucidelor solubile, iar

conţinutul în amidon atinge un minim de vară (în luna iunie).

De asemenea, consumul de apă şi azot este foarte mare datorită formării de noi

ţesuturi; are loc creşterea în volum a coroanei. Astfel, în pomicultură, lunile mai şi iunie

sunt considerate ca momentele critice pentru azot şi apă. Pe lângă nevoile de azot şi apă

cresc şi cele de fosfor şi potasiu. Pentru a stimula creşterea în fenofaza respectivă, sunt

necesare fertilizări suplimentare şi la nevoie chiar irigarea.

Încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor Fenofaza începe cu tendinţa de micşorare a vitezei de creştere a lăstarului în timp

de 24 de ore şi se încheie odată cu formarea mugurelui terminal.

Paralel cu diminuarea procesului de creştere se formează noi frunze care ajung la

dimensiuni normale. În consecinţă, suprafaţa de asimilare creşte iar procesul de

fotosinteză ajunge la cote maxime. Mugurii formaţi în această fenofază ating dimensiuni

normale şi sunt bine dezvoltaţi în comparaţie cu cei din fenofaza precedentă. Spre

sfârşitul acestei fenofaze consumul de substanţe organice scade iar disponibilul de

substanţe sintetizate pentru alte procese fiziologice devine tot mai mare. Se creează

condiţii pentru depozitarea substanţelor de rezervă. Cantitatea de substanţe organice

acumulată este direct proproţională cu nivelul de aprovizionare al pomilor şi arbuştilor

fructiferi cu apă şi elemente nutritive. Principalele substanţe sintetizate sunt cele proteice

şi hidraţii de carbon.

Se formează în cantităţi mari amidon, hemiceluloză şi alte substanţe care nu sunt

necesare procesului de creştere imediată. Aceste substanţe sunt depozitate ca substanţe de

rezervă în rândul cărora ocupă un loc important amidonul.

Încetinirea creşterii lăstarilor are loc în cursul lunii iulie şi august, în funcţie de

condiţiile climatice ale zonei, şi de încărcătura de rod.

Formarea mugurilor terminali este determinată de formarea şi acumularea acidului

abscisic (ABA), care produce inhibarea creşterii.

La cais, după formarea mugurului terminal poate avea loc reluarea creşterii,

iniţiindu-se al doilea şi chiar al treilea val de creştere. Creşterea în valuri a lăstarilor este

importantă deoarece mugurii formaţi în valul doi sau trei au o rezistenţă mai mare la ger.

La pomii tineri, apare frecvent prelungirea fenofazei de creştere a lăstarilor ca

urmare a fertilizării masive cu azot şi se poate manifesta cu repercusiuni negative asupra

rezistenţei la ger a pomilor în cursul iernii. Pentru înlăturarea acestui neajuns se

recomandă ciupirea lăstarilor spre sfârşitul lunii august, eliminarea excesului de apă din

56

sol şi asigurarea unei fertilizări raţionale.

Pe parcursul lunilor iunie şi iulie, când pomii se găsesc în fenofazele de creştere

intensă sau de încetinire şi încetarea creşterii lăstarilor, aceştia absorb aproape 60% din

totalul anual de azot, fosfor, potasiu şi calciu, la care se adaugă şi circa 40% din

magneziu (POPESCU şi colab., 1982), deci, se poate afirma că aproape 70% din

necesarul anual de elemente nutritive se consumă în prima jumătate a perioadei de

vegetaţie.

Maturarea ţesuturilor şi pregătirea pomilor pentru iernare Această fenofază se localizează la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Începutul

acestei fenofaze este marcat de formarea mugurelui terminal (apical) iar încheierea ei

prin căderea frunzelor.

În faza de început a fenofazei respective seva elaborată este folosită cu prioritate

pentru definitivarea proceselor calitative ce au loc în muguri, îngroşarea lăstarilor,

îngroşarea membranelor celulare şi formarea de suber pe lăstari. Sinteza substanţelor

proteice se desfăşoară într-un ritm lent datorită îmbătrânirii frunzelor.

Prezenţa potasiului contribuie la încetinierea creşterilor, favorizează maturarea

lemnului mărind în felul acesta rezistenţa la ger; iar fosforul favorizează continuarea

procesului de diferenţiere a mugurilor de rod.

Calendaristic, această fenofază se desfăşoară în lunile august-septembrie, perioadă

în care pomii absorb circa 20% din necesarul anul de N, P, K şi Ca şi aproximativ 40%

din consumul anual de Mg (POPESCU şi colab., 1993).

În această fenofază se acumulează în cantităţi mari acidul abscisic, care contribuie

la îmbătrânirea ţesuturilor, degradarea clorofilei, formarea carotinei, pierderea

turgescenţei frunzelor şi, în final, prin acumularea acidului abscisic în stratul izolator de

suber de la baza peţiolului, favorizează căderea frunzelor (POPESCU şi colab., 1993).

Cu circa două săptămâni înainte de căderea frunzelor are loc fenomenul de

migrare spre ramurile anuale, a unor substanţe din frunze (substanţele hidrocarbonate şi

sărurile minerale pe bază de N, P, K). Acumularea în lăstarii anuali a unor asemenea

substanţe stimulează sporirea rezistenţei la ger şi prin creşterea concentraţiei sucului

celular.

Frunzele pot avea o cădere prematură, care este dăunătoare pentru pomi, proces ce

poate fi stimulat de atacul de boli, dăunători sau de secetă. Lipsa frunzişului produce

dereglări în acumularea substanţelor de rezervă cu repercusiuni negative asupra maturării

lemnului şi diferenţierii mugurilor de rod.

Dacă desfrunzirea are loc în prima jumătate a verii, aparatul foliar se poate reface

însă cu un potenţial fotosintetic scăzut prin care satisface numai nevoile proprii. Noul

frunziş se formează pe baza substanţelor de rezervă acumulate în timpul verii, diminuând

în felul acesta rezistenţa pomilor la ger.

La fel de dăunător este şi fenomenul de rămânere a frunzelor pe pom, până

toamna târziu sau chiar până la umflarea mugurilor în anul următor. Cauzele unui

asemenea fenomen sunt datorate excesului de azot şi de apă şi o prelungire a perioadei de

vegetaţie. Prezenţa frunzelor în coroană peste limitele normale face ca substanţele de

rezervă să nu migreze spre ramuri (o parte din substanţele sintetizate fiind consumate de

către frunze prin procesul de respiraţie). În astfel de cazuri, maturarea lemnului este

57

împiedicată iar călirea pomilor nu mai are loc, cu consecinţe negative asupra rezistenţei

pomilor la iernare.

Prin tehnologia de cultură trebuie să se stabilească măsurile necesare care să

asigure încheierea la timp a perioadei de vegetaţie. Pentru înlăturarea excesului de apă, în

toamnele ploioase, se poate recurge la înţelenirea intervalelor dintre rândurile de pomi,

cultivarea acestora cu îngrăşăminte verzi, asigurarea unei fertilizări echilibrate etc. Pentru

stimularea desfrunzirii pomilor se pot folosi o serie de produse chimice ca: Reglone,

Gramoxone, sulfat de cupru, Roundup, Endatol etc.

5.3.2. Fenofazele organelor de rodire

Organele de fructificare ale pomilor trec prin următoarele fenofaze: înfloritul şi

legarea fructelor, creşterea fructelor şi maturarea fructelor.

Înfloritul şi legarea fructelor Această fenofază are loc primăvara, după ieşirea din repaus şi cuprinde umflarea

mugurilor de rod, dezmugurirea şi apariţia butonilor florali, urmată de apariţia petalelor,

deschiderea florilor, polenizarea şi fecundarea, căderea petalelor şi a florilor nefecundate

şi legarea fructelor.

Declanşarea şi desfăşurarea fenofazei de înflorit şi legat este influenţată de

condiţiile naturale de mediu şi baza ereditară specifică pentru fiecare specie şi soi în

parte. Umflarea mugurilor de rod are loc atunci când temperatura depăşeşte pragul

biologic specific pentru fiecare specie sau grupă de specii, apreciat pentru majoritatea

speciilor la 8ºC. Deschiderea florilor are loc după ce s-a acumulat o anumită sumă a

temperaturilor medii zilnice, denumit bilanţ termic global (388-693ºC pentru măr, 435ºC

pentru nuc, 327ºC pentru prun, etc.).

Înfloritul şi legarea fructelor se desfăşoară pe baza substanţelor de rezervă

acumulate în anul precedent. La majoritatea speciilor pomicole numărul de flori este

relativ mare, uneori de 10-20 de ori mai mare decât cel necesar pentru o recoltă normală

de fructe. Această supraîncărcare cu flori a pomilor este determinată de adaptarea lor la

condiţiile din perioada de înflorire.

Florile au transpiraţie intensă (un coeficient de transpitaţie mai mare de 0,5 cm3/

gram de substanţă proaspătă şi oră). În consecinţă, deschiderea unui număr mare de flori

reprezintă un efort deosebit pentru pom manifestat prin consum de apă, hidraţi de carbon

şi azot. În această fenofază consumul de N, K, Ca şi hidraţi de carbon este mare. Dacă

aceste substanţe lipsesc, florile cad, iar legarea fructelor este slabă. Acest aspect are o

mare importanţă pentru practica pomicolă.

În această fenofază are loc hidroliza amidounului şi a altor substanţe complexe

care sunt folosite în microsporogeneză, macrosporogeneză, polenizare şi fecundare.

Apariţia în masă a tetradelor corespunde cu începutul umflării mugurilor, iar

umflarea propriu-zisă a mugurilor corespunde cu formarea grăunciorilor de polen. La

deschiderea florilor are loc diferenţierea sacului embrionar iar polenizarea şi fecundarea

au loc imediat după deschiderea florilor.

Polenizarea este acţiunea prin care polenul ajunge din antere pe stigmat. În cazul

speciilor hermafrodite autocompatibile sau autogame (piersic, cais), polenizarea cu polen

propriu (autopolenizarea) este posibilă fără a necesita interveţia agenţilor polenizatori. La

58

speciile alogame autoincompatibile există mecanisme care împiedică autopolenizarea. De

exemplu, la coacăz, pe lângă florile normale (cu stil mai scurt decât anterele) există şi

flori al căror stil iese deasupra anterelor şi, în consecinţă, polenul propriu poate ajunge pe

stigmat. La astfel de specii se pune problema transportului de polen de la o floare la alta

şi de la un pom la altul.

După agentul polenizator utilizat, speciile pomicole se împart în două grupe,

respectiv, cu polenizare entomofilă şi cu polenizare anemofilă.

La speciile entomofile polenul este transportat de către insecte (albine, bondari).

Raza de activitate a unei albine este de până la circa 400 m.

Speciile cu polenizare anemofilă (nucul, castnul, alunul) produc cantităţi foarte

mari de polen, iar florile femele sunt lipsite de învelişuri florale şi cu stigmate foarte bine

dezvoltate, capabile să intercepteze cu uşurinţă grăunciorii de polen transportaţi de vânt.

Ploaia poate influenţa şi ea polenizarea, împiedicând zborul albinelor şi favorizând

spălarea polenului de pe stigmatul florilor.

Polenul ajuns pe stigmat germinează şi produce fecundarea. În urma fecundării se

reia creşterea părţilor din floare care vor participa la formarea fructului (ovar sau ovar şi

receptacul).

Fecundarea este dependentă de influenţa mai multor fenomene, printre care

amintim: nutriţia, condiţiile de mediu, efectuarea unor tratamente fitosanitare în timpul

înfloritului, autosterilitatea etc.

Autosterilitatea este destul de frecventă la unele specii pomicole (măr, păr, cireş,

vişin şi prun), majoritatea soiurilor fiind autosterile. La piersic, cais, prunul, aproape toate

soiurile sunt autocompatibile.

Soiurile autosterile, chiar dacă au polen viabil, nu se pot poleniza cu propriul

polen. Aceste soiuri trebuie polenizate cu polen provenit de la alte soiuri (cu care sunt

compatibile). Polenizarea străină este favorabilă chiar şi la soiurile autofertile (stimulând

pe această cale fructificarea).

Florile rămase nefecundate la sfârşitul înfloririi, se desprind de pe ramuri şi cad.

La unele soiuri de măr şi păr fructele se formează şi fără fecundarea ovulelor. În

acest caz fructele nu au seminţe adevărate iar fenomenul se numeşte partenocarpie.

Creşterea fructelor Începutul acestei fenofaze este marcat de legarea fructelor iar sfârşitul ei de

intrarea fructelor în pârgă. RADU (1985) apreciază că fructele au intrat în pârgă când

95% din acestea ating dimensiunile caracteristice soiului, au acumulat 85% din cantitatea

totală de substanţă uscată, şi 75-80% din pigmentaţia normală.

Intervalul de timp pe care se eşalonează creşterea fructelor diferă de la o specie la

alta şi chiar de la soi la soi, în cadrul aceleiaşi specii.

Pentru planificarea culesului fructelor, interesează perioada de timp de la faza de

înflorire până la maturitatea fructelor. De exemplu, la soiul de cireş Napoleon durata de

timp de la înflorirea deplină până la maturitatea de consum este de 66 de zile iar la

Ramon Oliva de 45 zile. La soiurile de măr Jonathan şi Golden Delicious această

perioadă a înregistrat valori de 145-155 zile şi respectiv 165-170 zile.

Cel mai important factor de mediu care condiţionează durata perioadei de la

înflorirea deplină la maturitatea de recoltare este temperatura.

59

Principalele subfaze care au loc în perioada de creştere a fructelor includ creşterea

propriu-zisă, căderea fiziologică şi căderea prematură.

Creşterea propriu-zisă Ritmul creşterii fructelor poate fi reprezentat grafic prin forma unei sigmoide

pentru pomacee şi citrice, şi a unei sigmoide duble pentru drupacee (BALDINI,1976).

La sâmburoase, ritmul de creştere al fructelor este încetinit de întărirea

endocarpului, etapă după care ritmul de creştere devine din nou intens până la faza de

maturare a fructului.

GAUTIER (1993) arată că la pomacee, după legarea fructelor are loc o creştere

intensă a fructelor mai mult sau mai puţin uniformă. Dacă condiţiile de mediu sunt

favorabile, creşterea fructului este uniformă.

Ritmul de creştere al fructelor este relativ uniform până la apropierea culesului

când manifestă tendinţa de scădere.

Creşterea fructelor are loc în toate direcţiile dar cu intensitate diferită. Stările de

stres duc la încetinirea ritmului de creştere, însă cu modificări în alura curbei de creştere a

fructelor. GAUTIER (1993) arată că la specia măr creşterea în diametru este mai mare

faţă de cea în lungime (înălţime). Bazat pe o asemenea constatare, STOLL (citat de

GAUTIER 1978, 1993) a stabilit un criteriu pentru rărirea merelor în funcţie de lărgimea

şi adâncimea cavităţii caliciale în limitele caracteristice soiului. Fructele bine dezvoltate

au cavitatea calicială mai largă şi relativ mai profundă încă din luna iunie. La rărirea

manuală a fructelor se vor îndepărta din coroana pomilor cele cu cavitatea calicială

îngustă şi superficială. Acestea fiind în întârziere de creştere nu ajung la o dezvoltare

normală.

La păr fructele conţin celule pietroase care la soiurile cu calităţi inferioare ale

fructelor sunt foarte numeroase şi dispuse sub formă de colier în jurul lojelor seminale.

Aglomerarea celulelor pietroase poate fi favorizată de temperaturi scăzute, de secetă şi

lipsa de hrană.

Căderea fiziologică a fructelor Această cădere mai poartă şi denumirea de cădere din iunie, ea rezumându-se la

desprinderea din coroana pomilor a fructelor insuficient dezvoltate. Căderea poate începe

curând după fecundare şi cu intensificare la începutul lunii iunie. Cad cu prioritate

fructele formate din florile întârziate, cele cu puţine seminţe şi rămân în continuare pe

pom cele rezultate din primele flori fecundate şi cu un număr mai mare de seminţe.

Căderea fiziologică este specifică tuturor speciilor şi soiurilor, însă cu manifestare

şi intensitate diferită de la un an la altul.

Prezenţa căderii fiziologice la majoritatea speciilor pomicole este o particularitate

biologică prin care se realizează autoreglarea echilibrului încărcăturii de rod şi

capacitatea de nutriţie a pomului.

Căderea fiziologică în limitele normale, nu este dăunătoare pentru producţia de

fructe. Sunt şi cazuri în care căderea fiziologică ajunge la proporţii mari şi cu efecte

negative asupra producţiei. În această situaţie trebuie cunoscuţi factorii care favorizează

căderea (hrana şi apa) şi posibilităţile de influenţare a lor.

Căderea prematură a fructelor

60

Ea începe să se manifeste mai întâi în luna iunie şi cu revenire însă mai puţin

intensă în luna iulie şi chiar până în mometul maturării fructelor.

Căderea prematură a fructelor este păgubitoare din punct de vedere economic. Ea

se manifestă mai intens la măr şi păr şi în măsură mai mică la prun, piersic şi la cais. în

cadrul fiecărei specii fenomenul se manifestă cu intensitate variabilă de la un an la altul.

Pe lângă particularitatea de soi, căderea prematură a fructelor poate fi influenţată

şi de atacul de boli, dăunători, secetă, o udare abundentă după o secetă prelungită şi lipsa

de hrană.

Pentru diminuarea căderii premature a fructelor se recomandă intervenţii prin

fertilizare corspunzătoare, combaterea bolilor şi dăunătorilor, completarea deficitului de

apă prin irigare şi chiar stimularea legării fructelor de ramuri.

Aspectele fiziologice ale creşterii fructelor Creşterea este generată prin diviziunea celulară şi de creşterea în dimensiuni a

celulelor şi a spaţiilor dintre acestea. Înmulţirea celulelor durează o perioadă scurtă de

timp (la cireş 10 zile; la cais, piersic, prun, măr 21-28 zile). Diviziunea celulară se încheie

la măr când fructele au diametrul de 14,5 mm (ROSPER, citat de GAUTIER, 1993). Sunt

de preferat, pentru păstrare, fructele cu multe celule şi de dimesiuni medii. Fructele care

au celule foarte mari, au pulpa afânată şi o capacitate de păstrare mai slabă.

Între etapa diviziunii celulare şi creşterea în dimensiuni a celulelor există o

delimitare precisă, trecerea de la o etapă la alta făcându-se treptat

Creşterea fructelor este condiţionată de acţiunea factorilor hormonali şi

nutriţionali.

BALDINI (1976) arată că în faza de citochineză acţionează cu prioritate

citochininele alături de gibereline şi auxine. Ele se formează în embrioni care polarizează

spre ei substanţele trofice, la fel ca meristemele apicale ale lăstarilor în creştere. De

regulă, apare o concurenţă între creşterea fructelor şi a lăstarilor, care se menţine şi în

etapa de elongaţie a celulelor, atunci când un rol important în creşterea fructelor îl au

giberelinele şi auxinele. Din cauza producţiei mari de fructe în unii ani creşterile

vegetative şi diferenţierea mugurilor de rod este mai slabă.

Respiraţia în perioada de creştere a fructelor se manifestă cu intensitate. Astfel, în

etapa de diviziune a celulelor respiraţia este foarte intensă şi scade pe măsură ce fructele

avansează în creştere până la începutul maturării fructelor sau chiar şi după aceasta la

unele specii (cireş şi vişin).

Fenofaza de creştere a fructelor se caracterizează prin dominanţa proceselor de

sinteză în viaţa pomilor. Datorită pigmenţilor clorofilieni pe care îl au, fructele sunt

capabile să sintetizeze în cantităţi mici şi substanţe organice.

Condiţiile care influenţează creşterea Creşterea fructelor este dependentă de mai mulţi factori, dintre care mai

importanţi sunt nutriţia, particularităţile de specie şi soi şi cei tehnologici.

Nutriţia are o deosebită importanţă asupra creşterii, maturării şi păstrării fructelor.

Factorii climatici: lumina, căldura, apa au o deosebită importanţă pentu mărimea

şi calitatea fructelor.

Creşterea fructelor este dependentă şi de factorii fiziologici şi în primul rând de

61

influenţa pe care o exercită seminţele din fruct prin dirijarea afluxului de substanţe

hrănitoare spre fructe. Seminţele au rol determinant în creşterea fructelor până la căderea

lor fiziologică.

Un alt factor biologic important este competiţia dintre rodire şi creştere. Creşterea

fructelor în primele 4-5 săptămâni după înflorire, este concurată puternic de creşterea

vegetativă, putând duce chiar la căderea fructelor

Creşterea şi menţinerea fructelor pe pom este condiţionată şi de influenţa lemnului

purtător, respectiv vârsta lemnului de semischelet şi de poziţia fructelor. Poziţia pe care o

are ramura în coroană este foarte importantă pentru procesul de fructificare. Astfel,

ramurile cu înclinare între 30º şi 60º faţă de verticală, realizează fructele cele mai mari.

Cele orientate la 0-30º faţă de verticală cât şi cele curbate la 150-180º dau fructe mai

mici.

Porţiunea multianuală a ramurii de rod influenţează şi ea prin lungime, creşterea

fructelor. De regulă, o lungime mai mică, de până la 3 cm, duce la o subordonare a

mugurelui floral şi a fructului faţă de creşterile vegetative din vecinătate, iar o lungime

mai mare de 3 cm asigură o anumită independenţă a mugurului şi fructului de creşterile

vegetative.

Creşterea fructelor este influenţată şi de acţiunea factorilor tehnologici în rândul

cărora rărirea fructelor imediat după legare, ciupirea lăstarilor din apropierea fructului,

rărirea mecanică şi chimică a acestora etc.

Maturarea fructelor Această fenofază este ultima din ciclul anual al organelor de rod, având o

importanţă deosebită datorită multitudinii de aspecte fiziologice, biochimice, tehnologice

şi economice pe care le ridică.

Începutul acestei fenofaze este marcat de intrarea fructelor în faza de pârgă iar

sfârşitul ei de momentul în care fructele ating maximul de calităţi gustative (la

maturitatea de consum).

Pe parcursul maturării fructelor, au loc o serie întreagă de modificări, dintre care

mai importante sunt cele care afectează elasticitatea pulpei, fructele primesc culoarea

caracteristică soiului, aroma atinge nivelul specific, gustul devine plăcut etc.

Dintre procesele fiziologice mai importante din această fenofază amintim

respiraţia şi transpiraţia.

Respiraţia scade la cireş şi vişin pe măsură ce fructele avansează spre maturitate şi

chiar după aceea. Fructele la care procesul de respiraţie se reduce pe măsură ce ele

avansează spre maturitate se numesc fără fază climaterică.

La mere, pere, piersici şi banane curba respiraţiei se desfăşoară astfel: pe măsură

ce fructele cresc în volum şi greutate, intensitatea respitaţiei scade, până la sfârşitul etapei

de întindere a celulelor. După această etapă se declanşează o intensificare a respiraţiei

până la un maxim (momentul maturităţii de consum), după care respiraţia descreşte în

mod continu, până la moartea celulelor. Fructele din această grupă sunt denumite cu fază

climaterică. Minimum de respiraţie atins în momentul intrării fructelor în pârgă poartă

denumirea de minim climateric, iar maxima înregistrată în urma intensificării repsiraţiei

se numeşte maxim climateric. Maximum climateric corespunde cu maturitatea de

consum a fructelor atunci când întrunesc maximum de calităţi gustative, ceea ce

62

evidenţiază ajungerea fructelor la maturitatea deplină.

După ce s-a atins maximum climateric respiraţia scade din nou ca urmare a

supracoacerii fructelor. În perioada de supracoacere are loc o diminuare continuă a

calităţilor fructelor iar, în final, survine deprecierea celulei. Excepţie de la această regulă

fac fructele sorbului şi moşmonului, care devin consumabile numai într-un stadiu avansat

de supramaturare (când pulpa este deja moale).

Durata în timp între minimum climateric şi maximum climateric dă posibilitata

păstrării în stare proaspătă a fructelor o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Cu cât

respiraţia se desfăşoară mai lent cu atât se întârzie ajungerea fructelor la maturitatea de

consum.

Prin intensificarea respiraţiei se produce autoîncălzirea fructelor prin degajare de

căldură. Ca urmare a creşterii temperaturii în mediul înconjurător are loc intensificarea

respiraţiei şi a tuturor proceselor de maturare a fructelor. Temperatura scăzută încetineşte

respiraţia şi degajarea de căldură. Prezenţa oxigenului stimulează respiraţia iar a CO2

determină reducerea respiraţiei până la un anumit prag. Formarea şi degajarea de etilen

stimulează maturarea fructelor.

Fructele lovite îşi intensifică respiraţia şi îşi accelerează maturarea motiv pentru

care ele nu se păstrează ci se dau în consum sau prelucrare imediat după recoltare.

Un alt fenomen care se petrece în fructele culese este transpiraţia. Aceasta se

intensifică pe măsură ce temperatura creşte în masa fructelor. Pentru ca transpiraţia să

aibă loc într-un ritm mai lent este obligatoriu ca temperatura să se menţină cât mai

aproape de 0ºC. Transpiraţia este influenţată şi de umiditatea relativă a aerului. Cu cât

umiditatea relativă a aerului este mai ridicată transpiraţia devine mai lentă şi invers.

Procesele de respiraţie şi transpiraţie se defăşoară pe baza consumului de hidraţi

de carbon şi solubilizarea altor substanţe organice, cu efecte negative asupra păstrării

fructelor în ansamblu.

Dacă umiditatea relativă a aerului se poate păstra aproape de limita superioară

(90-95%), se asigură o prelungire a perioadei de păstrare şi se reduce cuantumul

pierderilor.

Activitatea substanţelor bioactive este intensă şi importantă în fenofaza de

maturare a fructelor. Procesul de maturare a fructelor este dependent de acţiunea

etilenului şi a acidului abscisic (ABA). Aceasta din urmă acţionează ca inhibitor al

giberelinei (AG3), favorizând formarea etilenei.

Perioada de maturare a fructelor este variabilă în funcţie de specie, iar în cadrul

speciei este o caracteristică de soi. Maturarea fructelor, chiar pe acelaşi pom, se poate

eşalona de la un fruct la altul. Un exemplu tipic în acest sens îl reprezintă caisul la care

maturarea fructelor începe cu cele plasate pe ramurile anticipate.

Eşalonarea maturării în cadrul unui soi se poate extinde pe o perioadă mai lungă

de timp, ceea ce impune efectuarea mai multor lucrări de recoltare (zmeur, căpşun, mur

etc.). Executarea lucrării de recoltat în mai multe reprize este dezavantajoasă, deoarece

necesită cheltuieli suplimentare de muncă manuală şi nu poate fi executată mecanizat.

Întârzierea recoltării fructelor are şi ea efecte negative, deoarece în acest caz, are

loc maturarea fructelor pe pom iar la un moment dat acestea se desprind de pe ramuri şi

cad.

Calităţile gustative şi de păstrare ale fructelor sunt condiţionate de asigurarea

hranei în fenofazele de creştere şi maturare.

63

Dintre elementele nutritive o importanţă deosebită o au azotul, fosforul, potasiul,

calciul, magneziul la care se adaugă microelemente ca Bo, Zn, Cu, Fe etc. Influenţa

macro- şi microelementelor asupra proceselor de creştere şi fructificare se studiază

detaliat în Capitolul 11.

Relaţiile dintre creştere şi fructificare în ciclul anual Procesul de creştere şi de fructificare se desfăşoară concmitent în cadrul ciclului

anual. Cele două procese se găsesc într-o permanentă concurenţă pentru hrană. Este

cunoscut faptul că creşterile viguroase inhibă inducţia florală cu efecte negative asupra

recoltei următoare. Supraîncărcarea pomilor cu rod are efecte negative asupra creşterii

lăstarilor şi a diferenţierii mugurilor de rod. Concurenţa se manifestă atât între fenofazele

ciclului anual curent cât şi între cele ce aparţin recoltei următoare.

C a p i t o l u l 6

ALTERNANŢA DE RODIRE LA SPECIILE POMICOLE

6.1. CAUZE ŞI FORME DE MANIFESTARE

Alternanţa de rodire este un fenomen cu frecvenţă destul de mare ce apare cu

prioritate în plantaţiile slab îngrijite, amplasate necorespunzător sau cultivate cu anumite

specii şi soiuri care manifestă în mod natural, tendinţă de fructificare alternativă.

Fenomenul se manifestă prin succesiunea unor ani cu rod bogat sau foarte bogat,

cu alţii cu producţie mică sau chiar fără producţie. Alternanţa de rodire nu trebuie

confundată cu acţiunea unor factori naturali (ger, grindină, atac de boli şi dăunători,

secetă etc.). Tendinţa de fructificare alternativă la pomi este de natură hormonală şi

nutriţională, aspecte care dirijează cu prioritate procesele fundamentale din ciclul

biologic anual de creştere şi rodire.

Se poate afirma cu certitudine, că alternanţa de rodire este generată în special de

dezechilibrul dintre procesul de creştere şi cel de fructificare la pomii aflaţi în perioada de

mare producţie.

Problema alternanţei de rodire a preocupat numeroşi pomicultori din ţara noastră

între care CONSTANTINESCU şi colab. (1967), NEGRILA (1971), ŞUTA (1971),

POPESCU şi colab. (1982,1993) etc.

Alternanţa de rodire este un fenomen biologic care dereglează întregul ecosistem

pomicol. în practica pomicolă se cunosc speciile şi soiurile predispuse la alternanţă de

rodire, cât şi faptul că aplicarea în complex a măsurilor tehnologice duce la atenuarea

fenomenului respectiv.

BRUNNER (1982) arată că principalul factor care generează alternanţa de rodire

64

este în primul rând cel genetic, reprezentat de soi. Dar, în acelaşi timp, trebuie precizat şi

faptul că un rol important în manifestarea fenomenului îl au sistemul de cultură,

complexul de măsuri tehnologice, portaltoiul utilizat etc. Aceşti factori, indiferent cum

acţionează individual sau în interacţiune, pot modifica în sens pozitiv sau negativ rolul

factorului genetic considerat primordial.

6.2. FRECVENŢA ŞI INTENSITATEA

Cu toate că determinismul fenomenului de alternanţă de rodire este suficient de

bine cunoscut, nu în aceeaşi proproţie se ştie despre intensitatea cu care acesta se

manifestă. ŞUTA (1971) a folosit pentru estimarea intensităţii alternanţei de rodire,

formula lui HOBLYN (citat de KRAMER, 1966), care măsoară intensitatea acestui

fenomen prin indicele de alternanţă (IA).

100ani doi celor orproductiil

rod fara anului productia - rodcu anului productia = I A

Pe lângă această formulă mai sunt şi altele care au valori apropiate însă cu abateri în plus

sau în minus.

recolta) ultima + (prima - productia 2

anilor tuturor a productie de diferenta = I A

Din această relaţie se evidenţiază faptul că, cu cât raportul este mai mic, cu atât şi

indiceele de alternanţă este mai scăzut.

BRUNNER (1982) propune pentru calculul mediei procentuale a alternanţei de

rodire, următoarea relaţie:

rodcu anului productia

rod) fara anului productia - rodcu anului (productia 100 = A%

BUBAN, SCHMIDT şi KATZFUSS (1981) în scopul cuantificării intensităţii

alternanţei de rodire au utilizat coeficientul de variabilitate a producţiei (s%), care se

calculează pentru o anumită perioadă dată, însă nu mai mică de şase ani. Autorii de mai

sus consideră că intensitatea alternanţei de rodire este mai mare dacă s% > 20.

Pentru calcul se foloseşte următoarea relaţie:

1 - n

n

)x( - x

= s

2

2

iar x

100 s = s%

unde x = producţia de fructe la hectar (t/ha) în fiecare an;

n = numărul de ani în observaţie.

65

Alternanţa de rodire poate îmbrăca următoarele forme:

a) după un an cu producţie bună urmează un an cu recoltă mică sau fără recoltă;

b) după 1-3 ani cu producţie bună urmează un an cu recoltă mică sau fără

producţie;

c) o parte din pomii de pe o parcelă rodesc într-un an, iar ceilalţi în anul următor;

d) sunt destul de rare cazurile când jumătate din coroană fructifică într-un an iar

cealaltă jumătate în anul următor.

Alternanţa de rodire are frecvenţă mai mare la soiurile de măr de iarnă, păr

precum şi la cele de prun. Soiurile de vară de măr şi păr, piersic, cireş, vişin, cais nu au în

general alternanţă de rodire, deoarece în momentul diferenţierii mugurilor de rod fructele

sunt recoltate. Gutuiul, cu toate că este specia care îşi încheie ciclul de vegetaţie cel mai

târziu iar fructele se recoltează în septembrie-octombrie, nu prezintă alternanţă de rodire.

La această specie procesul de creştere şi fructificare este foarte bine autoreglat,

acumularea substanţelor de rezervă continuîndu-se toamna până în a doua jumătate a

lunii noiembrie.

Alternanţa de rodire este prezentă la toate sistemele de cultură. Declanşarea ei în

plantaţiile intensive se combate mai greu decât în cele extensive, deoarece capacitatea de

autoreglare a pomilor scade continuu ca urmare a degradării fiziologice mai puternice a

formaţiunilor fructifere, la care se adaugă competiţia pentru hrană şi lumină mult mai

accentuată în livezile intensive.

Pe măsură ce pomii avansează în vârstă se reduce plasticitatea lor ecologică şi, în

consecinţă, scade capacitatea de autoreglare. Alternanţa de rodire este generată de

scăderea capacităţii de lăstărire a pomilor ca o consecinţă a fenomenelor fiziologice

descrise anterior.

6.3. MĂSURI PENTRU ÎNLĂTURAREA ALTERNANŢEI DE RODIRE

Principala cale de normare a încărcăturii de rod este tăierea de rodire care, dacă se

face corect, asigură un raport optim între creştere şi fructificare. Pe lângă lucrări de tăiere

trebuie efectuate corect şi lucrările solului, fertilizarea, irigarea, combaterea bolilor şi

dăunătorilor etc. în vederea realizării unei fructificări echilibrate an de an.

Prin tăierile efectuate se urmăreşte asigurarea raportului, pentru fiecare mugur de

rod, a doi-trei muguri vegetativi. În acest fel, echilibrul fiziologic este apreciat ca normal

în cazul mărului atunci când creşterea lăstarilor este de 30-40 cm, la piersic de 60-80 cm

şi de 25-30 cm la celelalte sâmburoase.

Este cunoscut faptul că, în practica pomicolă, pentru a realiza o creştere anuală de

1 m se consumă aceeaşi cantitate de energie, ca şi pentru obţinerea unui kg de mere

(POPESCU şi colab., 1993).

Fructificarea relativ constantă de la un an la altul poate fi realizată prin asigurarea

a 5 muguri floriferi pe cm2 de secţiune a trunchiului sau a distanţei de 15-20 cm între

fructe (CEPOIU, 1978).

Prin răritul chimic se poate combate alternanţa de rodire. Dintre produsele testate

la noi în ţară se recomandă Paclobutazol care se aplică radicular - 1 g/pom, repartizat în

66

5-6 puncte în jurul trunchiului (BALDINI, 1986; COSTA, 1986; MITOV, 1988).

Fertilitatea echilibrată este şi ea o cale de combatere a apariţiei alternanţei de

rodire.

Principala cale de evitare a alternanţei de rodire este cultivarea de soiuri care

fructifică relativ constant an de an cum ar fi selecţiile clonale din cadrul soiului Golden

Delicious care fructifică constant, Yellow spur, Auwill spur etc..

O improtantă cale de combatere a apariţiei alternanţei de rodire o constituie

obţinerea şi lansarea în cultură de soiuri cu 1-2 flori în inflorescenţă la măr (RUDENKO,

1983).

Tratamentele fitosanitare, efectuate la timp şi la nivel calitativ corespunzător,

contribuie la menţinerea unui frunziş sănătos pe tot parcursul perioadei de vegetaţie.

Studiile făcute de BUDAN şi COMAN (1987) arată importanţa stării de sănătate a

frunzişului în intervalul 15 mai 15 august, pentru recolta anului respectiv cât şi a anului

următor.

67

C a p i t o l u l 7

ECOLOGIA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

7.1. PARTICULARITĂŢILE ECOSISTEMULUI POMICOL

În natură, organismele vii, plante şi animale, trăiesc împreună, condiţionându-se şi

influenţându-se reciproc. Între ele se stabilesc relaţii de concurenţă sau de ajutor reciproc.

Aceste relaţii nu se limitează numai la raporturile dintre organismele vii, ele fiind mult

mai complexe înglobând în egală măsură şi relaţiile acestor organisme cu mediul lor de

viaţă.

Interacţiunea organismelor vii cu mediul abiotic duce în final la combinaţii de

sisteme biologice şi anorganice, care formează unităţi funcţionale de transformare a

substanţei şi energiei. Aceste sisteme sunt cunoscute sub denumirea de sisteme ecologice

sau ecosisteme.

Speciile pomicole şi cele spontane care alcătuiesc vegetaţia ecosistemului pomicol

se găsesc sub influenţa factorilor mediului înconjurător care se numesc şi factori naturali,

staţionali şi ecologici. Factorii mediului înconjurător acţionează simultan asupra

plantelor, acţiunea unui factor depinzând de măsura în care se manifestă acţiunea

celorlalţi factori. Acest aspect are o deosebită importanţă pentru practica pomicolă

fiindcă sporirea producţiei de fructe este posibilă numai prin acţiunea favorabilă

simultană a factorilor ecologici, pe care omul îi influenţează printr-o serie de intervenţii.

Factorii ecologici se împart în factori abiotici (fizico-chimici) şi factori biotici

(fitogeni şi zoogeni).

Factorii abiotici includ factori climatici (temperatură, lumină, precipitaţii, aerul

etc.), factori ecopedologici care includ orografia terenului, substratul material (roca

mamă), tipul genetic, particularităţi fizice şi compoziţie chimică.

Factorii biotici se manifestă prin intermediul organismelor vegetale (factori

fitogeni) şi animalele (factori zoogeni).

Factorii antropogeni sunt reprezentaţi de acţiunile umane care urmăresc sporirea

producţiei (cantitativ şi calitativ).

O parte dintre factorii enunţaţi cum ar fi temperatura, lumina, apa, aerul şi solul cu

componentele lui, sunt indispensabile vieţii plantelor care mai sunt cunoscuţi şi sub

denumirea de factori de vegetaţie.

68

7.2. FACTORII CLIMATICI

7.2.1. Lumina ca factor de vegetaţie

Lumina este factorul de vegetaţie prin intermediul căreia energia solară se

integrează în plantă sub formă de energie potenţială. Lumina intervine în fenomenul de

asimilaţie clorofiliană în urma căruia rezultă substanţa organică care furnizează energia

necesară creşterii şi fructificării.

Din cantitatea imensă de energie luminoasă provenită de la soare, plantele

pomicole utilizează, în condiţii normale, o proporţie redusă de numai 3-5%.

Speciile pomicole, cultivate în climatul temperat, fac parte din grupa plantelor

heliofile, fiind pretenţioase faţă de lumină. Acest aspect este evidenţiat de prezenţa

speciilor fructifere în luminişuri sau la marginea pădurii.

Cerinţele faţă de lumină nu sunt uniforme pentru toate speciile pomicole. în

funcţie de cerinţele pe care acestea le au faţă de lumină, ele au fost împărţite în trei grupe

distincte şi anume:

- specii cu cerinţe mari (nucul, piersicul, caisul, migdalul, cireşul);

- specii cu cerinţe mijlocii (părul, mărul, prunul, vişinul etc.);

- specii cu cerinţe reduse (zmeurul, coacăzul, agrişul, căpşunul), care suportă chiar

şi semiumbra.

Asigurarea luminii, în concordanţă cu cerinţele speciilor pomicole, are efecte

benefice asupra creşterii şi ramificării, măreşte rezistenţa pomilor la atacul de boli şi

dăunători, sporeşte rezistenţa lor la ger, stimulează diferenţierea mugurilor de rod,

asigurând o fructificare relativ constantă şi fructe de calitate superioare.

Existenţa luminii intense are influenţă favorabilă asupra dimensiunilor frunzelor şi

a membranelor celulare. În astfel de condiţii frunzele au dimensiuni mai mici, membrana

celulelor palisodice se îngroaşă, pigmenţii clorofilieni se plasează în interiorul frunzei iar

coloritul lor este mai puţin accentuat.

În climatul temperat lumina nu este un factor limitativ pentru speciile pomicole.

Dacă lumina este însoţită de temperaturi corespunzătoare, în concordanţă cu cerinţele

speciilor pomicole, şi de suficentă apă se obţin fructe de calitate, sporeşte conţinutul

fructelor în zaharuri, maturarea este mai timpurie.

Insuficienţa luminii are efecte negative asupra unor procese fiziologice ce se

desfăşoară în plantă. Ea determină mărirea suprafeţei frunzelor concomitent cu subţierea

acestora, granulele de cloroplaste se îngroaşă, declanşând tendinţa de compensare a

deficitului de lumină. La plantele umbrite se remarcă tendinţa de mărire a randamentului

fotosinteză/respiraţie, fără a egala parametrii ce se realizează în condiţii de lumină

normală.

Insuficienţa luminii influenţează nemijlocit procesul de diferenţiere a mugurilor

de rod, căderea fiziologică, dimensiunile şi coloritului fructelor. Este cunoscut faptul că

antocianul este sintetizat din zaharuri sub acţiunea nemijlocită a luminii.

Durata de strălucire şi intensitatea luminii influenţează compoziţia fructelor în

substanţă uscată, în general.

În practica pomicolă există o permanentă preocupare pentru o valorificare

superioară a luminii, cunoscut fiind faptul că în plantaţiile pomicole se foloseşte doar

69

parţial lumina solară. Existenţa unui surplus de lumină în plantaţiile de pomi dă

posibilitatea găsirii unor căi şi mijloace de sporire a producţiei la unitatea de suprafaţă.

Dacă se analizează modul de valorificare a luminii la nivelul coroanei unui pom

se poate constata că frunzele plasate la periferia coroanei beneficiază de lumină mai

multă, peste necesarul lor fotosintetic, pe când cele din interiorul coroanei şi din părţile ei

inferioare sunt slab luminate şi cu posibilităţi reduse de compensaţie. Astfel, intervenţiile,

prin care se asigură un surplus de lumină în coroana pomilor (prin tăieri) au efecte directe

şi favorabile asupra fotosintezei.

Frunzişul din coroana unui pom se comportă ca un ecran captator de lumină. În

consecinţă trebuie cunoscut modul de comportare a frunzelor şi factorii care determină

captarea şi pătrunderea luminii atât în coroana pomului cât şi în masa vegetală pe care o

plantaţie pomicolă o formează. În acest scop se determină indicele foliar.

Indicele foliar este dat de suprafaţa totală a frunzişului unui pom sau a unei

plantaţii în ansamblu raportată la unitatea de suprafaţă. Cu cât indicele foliar este mai

mare şi atinge valoarea maximă mai repede, cu atât plantaţia respectivă va beneficia de

mai multă lumină.

În tabelul 5 este prezentat indicele foliar la câteva specii pomicole.

Tabelul 5

Indicele foliar la unele specii pomicole (după Constantinescu şi colab., 1967)

Specia Indicele foliar

Păr

Piersic

Prun

Cireş

Cais

Vişin

Măr

0,5 – 0,9

0,5 – 0,9

0,6 – 1,9

0,5 – 2,6

2,2 – 6,1

2,2 – 6,1

2,2 – 6,1

Studiile făcute de WILLIAMS (citat de BALTEANU şi colab., 1991) arată că la

porumb şi orz, specii la care frunzişul este dispus aproximativ vertical, indicele foliar are

valori cuprinse între 12 şi 15.

Se poate afirma, pe baza datelor din tabelul 5, că speciile pomicole au indicele

foliar mic sau mijlociu în comparaţie cu alte plante de cultură.

Un alt element important în analiza capacităţii de interceptare a luminii îl

consituie dimensiunile frunzelor. Pentru ficare frunză, cantitatea de lumină interceptată

este direct proporţională cu suprafaţa ei. La speciile cu frunze mari lumina pătrunde mai

greu în coroană în comparaţie cu cele cu frunza mică. în consecinţă, speciile pomicole cu

frunze mici, cum ar fi prunul, se pare că ar putea suporta o anumită îndesire a frunzişului

şi, în consecinţă, să ajungă la un indice foliar superior (tabelul 6).

Studiile făcute de CONSTANTINESCU şi colab. (1967) arată că la prun suprafaţa

medie a unei frunze este de 16,7 cm2, iar la cais de 31,1 cm

2. Examinând frunzele la soiul

de măr Golden Delicious JACKSON (1977) constată că suprafaţa medie a frunzei este de

25,0 cm2.

70

Tabelul 6

Dimensiunile medii ale suprafeţei frunzelor la unele specii pomicole

Specia Suprafaţa medie a unei frunze Sursa

Prun

Măr (Golden Delicious)

Cais

16,7

25,0

31,1

Constantinescu, 1967

Jackson, 1977

Constantinescu, 1967

Pentru desfăşurarea eficientă a procesului de fotosinteză are mare importanţă

distribuţia pe verticală a frunzelor, deoarece dispunerea lor în coroană se realizează sub

formă de straturi, ca urmare a unei tendinţe de interceptare a unei cantităţi cât mai mari

de lumină.

La măr, dispunerea frunzişului în straturi, face ca lumina să pătrundă în coroană,

la cel mult un metru adâncime (POPESCU şi colab., 1993). Stratul superior de frunze

care primeşte lumina în mod direct, poate reţine până la 90% din radiaţiile utile

fotosintezei active, iar cel de al doilea strat de frunze să beneficieze de foarte puţină

lumină. Această situaţie obligă elaborarea unor căi de dirijare a frunzelor pe verticală.

Orientarea frunzişului poate fi realizată prin lucrări de tăiere şi dirijare a ramurilor

Proprietăţile optice ale frunzelor au mare importanţă în interceptarea luminii.

Frunzele lucioase reflectă mai multă lumină, respectiv, până la 30% din lumina incidentă

faţă de cele mate şi cu denivelări, pubescenţă etc.

Orientarea frunzelor faţă de lumina incidentă şi poziţia soarelui pe bolta cerească

în cursul unei zile afectează, de asemenea, interceptarea luminii. Se pare că lumina

pătrunde cu uşurinţă când frunzele au o poziţie verticală şi se realizează un indice foliar

superior, de 14 (POPESCU şi colab., 1993). În general, speciile pomicole au frunzele

dispuse orizontal, oblic sau vertical în proporţii diferite. După NICIPOROVICI (citat de

SIPOS, 1972), situaţia ideală de dispunere a frunzelor ar fi următoarea: 13% din frunze

să formeze unghiuri de 0-30º faţă de orizontală; 37% din ele să formeze unghiuri de

30-60º faţă de orizontală iar 50% din acestea să formeze unghiuri mai mari, de 60º până

la 90º. Dispunerea frunzelor cât mai aproape de verticală reduce umbrirea în coroana

pomilor.

Procesul de fotosinteză se desfăşoară cu intensitate maximă dimineaţa când

unghiul de incidenţă a razelor solare este de 45º şi se menţine la acest nivel până după

amiază, când lumina ajunge la aceeaşi unghi de incidenţă faţă de orizontală. Pentru a nu

deranja procesul de fotosinteză, în intervalul menţionat, trebuie ca umbra purtată sau

autoumbrirea să nu se producă. În acest scop se vor stabili distanţe corespunzătoare între

rânduri şi între pomi pe rând, pentru a evita umbrirea pe perioada de timp cât soarele este

mai sus de 45º faţă de orizont.

Forma şi orientarea coroanei sunt, de asemenea, factori ce influenţează captarea

luminii. Când soarele este mai aproape de orizont lumina este mai bine valorificată de

către coroanele orizontale. La acestea, curba fotosintezei se plafonează între 200 şi 250

mm3/CO2/cm

2/h, imediat ce soarele se ridică deasupra orizontului (POPESCU şi colab.,

1993).

La coroanele verticale (garduri fructifere), când soarele depăşeşte 30º deasupra

71

orizontului, intensitatea fotosintezei se accelerează, iar tendinţa de plafonare apare abia la

valoarea de 550-600 mm3/CO2/cm

2/h (POPESCU şi colab., 1993).

Stadiul de evoluţie a frunzişului este şi el important deoarece la plantele tinere,

indicele foliar este mult mai mic faţă de cele mature din aceeaşi specie şi soi.

Pentru condiţiile din ţara noastră, atunci când se urmăreşte folosirea luminii la

parametri superior, rândurile de pomi se vor orienta pe direcţia nord-sud.

Modul de utilizare a luminii în diferite tipuri de plantaţii În plantaţiile extensive (sistem agropomicol şi clasic), cu pomi de dimensiuni mai

mari, plantaţi la distanţe mari, în perioada de mare producţie ecranul fotosintetic este

discontinu şi reuşeşte să capteze până la 70% din lumina incidentă, diferenţa (30%)

ajungând pe sol. La pomii tineri procentul de captare a luminii este ceva mai redus, asfel

că nivelul de 70% se realizează numai în perioada de mare producţie. În coroanele

globuloase de dimensiuni mari, numai la exterior şi la partea superioară, pe o adâncime

de 1,0-1,5 m valorifică peste 25% din lumina solară (POPESCU şi colab., 1993). Partea

inferioară şi cea din apropierea axului sunt supuse autoumbririi, motiv pentru care în

zona respectivă producţia de fructe este scăzută şi de calitate inferioară. De aici şi

concluzia că în plantaţiile extensive lumina nu este folosită în mod eficient.

În plantaţiile intensive, cu densitate de peste 600 de pomi/ha, unde se folosesc

portaltoi de vigoare mijlocie şi coroane globunoase, se formează rapid covorul vegetal cu

dezavantajul apariţiei autoumbririi şi a lipsei de lumină

În livezile intensive de tip "garduri fructifere", a căror grosime nu depăşeşte 1,5-

2,0 m la bază şi 0,9-1,20 în partea superioară, se interceptează mai multă lumină, nu se

produce autoumbrirea, dar este prezentă umbrirea între rânduri (umbra purtată) cât şi

între pomii pe rând

Pentru a realiza o interceptare bună a luminii, în coroana pomilor, trebuie asigurat

un raport judicios între înălţimea pomilor (H) şi distanţa între rânduri (L). La gardurile

fructifere cu înălţime mai redusă, lumina ajunge repede pe sol, nefiind interceptată în

totalitate de către frunze, deci nu ajunge la randament maxim

Dacă înălţimea gardului fructifer este mai mare, umbra purtată pune rândul vecin

în condiţii mai puţin favorabile (cu prioritate în partea bazală), motiv pentru care

producţia de fructe, din zona respectivă este de calitate inferioară.

În plantaţiile superintensive, în care pomii ating o înălţime de 2,0-2,5 m şi distanţa

dintre rânduri este de 3-4 m, nu apare pericolul umbririi rândului vecin iar dacă se alege

corect distanţa de plantare pe rând, se poate realiza o valorificare eficientă a luminii.

În cazul culturii în benzi (cu rânduri multiple), apare şi umbrirea reciprocă a

pomilor de pe acelaşi rând cât şi de pe rândurile vecine. Umbrirea părţii inferioare a

coroanei atrage după sine diminuarea potenţialului productiv şi a calităţii fructelor.

Pentru evitarea neajunsurilor semnalate mai sus, în plantaţiile intensive cu rânduri

multiple, se recomandă reducerea taliei şi a grosimii gardului fructifer în aşa fel, încât să

nu se producă umbrirea între rânduri şi între pomi pe rând.

7.2.2. Căldura ca factor de vegetaţie

72

Sursa principală de căldură, ca şi în cazul luminii, este soarele. Din căldura pe

care o degajă soarele numai o cantitate infimă ajunge la suprafaţa solului pentru a putea fi

folosită de către plante (circa 1%). Constanta solară (cantitatea de căldură care ajunge la

suprafaţa solului) este de 1,94 cal/cm2/minut.

Pe lângă căldura produsă de soare, plantele folosesc şi alte surse de căldură cum

sunt: căldura acumulată prin radiaţii în timpul orelor de insolaţie, cea rezultată din

descompunerea materiei organice (1 tonă de gunoi de grajd degajă 3-4 milioane de Kcal),

cea provenită din respiraţia organelor subterane ale plantelor, căldura degajată din sol în

urma reacţiilor exoterme etc.

Dacă lumină există din abundenţă, căldura poate fi apreciată ca factor limitativ

pentru cultura speciilor pomicole din climatul temperat. Caracterul limitativ al căldurii se

poate exercita prin insuficienţa acesteia într-o regiune dată, prin temperaturi negative

extreme în timpul iernii, cât şi prin accidente climatice (brume, îngheţuri târzii de

primăvară şi timpurii de toamnă).

La amplasarea speciilor pomicole într-o anumită regiune se va avea în vedere

temperatura medie anuală. Ea oferă date utile cu privire la amplasarea speciilor pomicole

pe un anumit areal.

Speciile din climatul temperat se comportă bine în regiunile cu izoterma de

8-10ºC (măr, păr, gutui, prun, cireş, vişin, nuc). Regiunile cu deficit de căldură, cuprinse

între izotermele de 8-9ºC, sunt favorabile pentru speciile cu plasticitate ecologică mare

(măr, prun, vişin, arbuşti fructiferi, alun etc.). Pentru speciile pretenţioase faţă de căldură

(piersic, cais, migdal), condiţii optime de creştere şi fructificare se întâlnesc numai în

regiunile cu izotermele de 9-11ºC.

Pornirea în vegetaţie a speciilor pomicole are loc primăvara numai după atingerea

unui anumit prag de temperatură numit "prag biologic" sau "zero biologic". Pragul

biologic este caracteristic pentru fiecare specie sau grup de specii. De exemplu, pentru

arbuşti fructiferi acesta este de 4-5ºC, iar la pomii fructiferi el este de 6-8ºC.

Pentru parcurgerea fenofazelor caracteristice, speciile pomicole au nevoie de o

anumită sumă de grade de temperatură activă (bilanţ termic activ). Bilanţul termic activ

se obţine prin însumarea temperaturilor zilnice care depăşesc pragul zero biologic.

Bilanţul termic activ se calculează cu ajutorul relaţiei:

BTA = tz - Pb

unde tz = temperatura medie a zilei, iar Pb = pragul biologic.

În practica pomicolă se foloseşte mai frecvent bilanţul termic global care se

calculează prin însumarea temperaturilor medii zilnice din momentul declanşării

perioadei de vegetaţie, până toamna când se încheie ciclul de vegetaţie.

Bilanţul termic global reprezintă minimum de temperatură fără de care speciile

pomicole nu pot fi cultivate într-o anumită zonă. De exemplu, pentru pornirea în

vegetaţie a soiului de măr Jonathan sunt necesare 80,2ºC, iar pentru înflorirea lui

377,8ºC. La soiul de prun Tuleu gras pentru umflarea mugurilor sunt necesare 86,5ºC,

pentru dezmugurit 227,8ºC, pentru începutul înfloritului 293,7ºC, iar până la maturarea

fructelor 2581,4ºC.

În funcţie de cerinţele speciilor pomicole faţă de căldură, de modul de comportare

73

a acestora faţă de gerurile din timpul iernii şi cele târzii de primăvară, există posibilitatea

clasificării lor în trei grupe, astfel:

- Specii cu cerinţe mari faţă de căldură (cais, piersic, migdal). Acestea suportă

greu gerurile din timpul iernii, nivel la care degeră mugurii de rod şi chiar o parte din

ramuri, şi chiar brumele şi îngheţurile târzii de primăvară care pot duce la compromiterea

recoltei;

- Specii cu cerinţe moderate (gutui, păr, cireş, nuc, unele soiuri de prun). La

acestea pagubele sunt mai mici (cu frecvenţă mai mare la păr şi nuc). Îngheţurile şi

brumele târzii de primăvară afectează, de regulă, mai puternic cireşul şi nucul;

- Specii cu cerinţe reduse faţă de căldură (măr, prun, soiurile rezistente la ger de

vişin, arbuştii fructiferi, alun etc.). Această grupă de specii suportă bine iernile geroase

din ţara noastră şi, de regulă, nu sunt afectate de îngheţurile şi brumele târzii.

Arealul de cultură al speciilor pomicole, pe teritoriul ţării noastre, este limitat de

rezistenţa lor la temperaturile minime absolute din timpul iernii. Rezistenţa la temperaturi

scăzute a pomilor este diferită de la o specie la alta. Limita de rezistenţă a speciilor

pomicole faţă de gerurile din timpul iernii este determinată de numeroşi factori. De

regulă, pomii aflaţi în perioada de declin au sensibilitatea cea mai mare faţă de ger. Pomii

tineri sunt mai sensibili la ger în comparaţie cu cei maturi. Speciile la care ciclul de

vegetaţie se încheie mai devreme au o rezistenţă mai bună la ger comparativ cu cele care

îşi încheie mai târziu perioada de vegetaţie.

Rezistenţa la ger depinde, în mare măsură, de felul cum vin temperaturile scăzute.

Gerurile care vin treptat sunt mai uşor suportate de plantele pomicole în comparaţie cu

cele care apar brusc. La vişin, de exemplu, geruri de -20ºC, care s-au instalat progresiv,

au distrus mugurii de rod în proporţie de 3% (POPESCU şi colab., 1993). Dacă

temperatura de -20ºC survine brusc, ponderea mugurilor distruşi este de 96%.

Zilele cu temperaturi pozitive de la sfârşitul iernii reduc rezistenţa pomilor la ger.

Dezgheţurile şi îngheţurile repetate pot provoca degerări la temperaturi mult mai puţin

scăzute decât pragul rezistenţei normale pentru diferite specii pomicole. În astfel de

cazuri, diminuarea rezistenţei este generată de faptul că plantele îşi pierd călirea. În

general, pomii bine îngrijiţi, cu condiţii bune de vegetaţie în anul precedent au o

rezistenţă sporită la ger.

În anii cu supraproducţie pomii acumulează o cantitate mai mică de substanţe de

rezervă iar rezistenţa la ger este mai redusă.

Gerurile puternice din timpul iernii pot provoca moartea pomilor sau numai a unor

părţi din coroană care sunt mai sensibile.

Ordinea de sensibilitate la ger a organelor aeriene ale pomilor este: mugurii de

rod, apoi cei vegetativi, ramurile anuale (în special partea terminală care nu este suficient

maturată).

Gerurile mari, apărute brusc la începutul iernii, provoacă înnegrirea lemnului

(CHILDERS, 1976). Dacă gerul este mare şi prelungit (2-3 zile), poate provoca crăpături

în coajă şi lemn cu repercusiuni negative asupra vieţii pomului.

Gerurile târzii de primăvară produc frecvent arsura scoarţei şi a cambiului

(datorită pierderii stării de călire).

Tabelul 7

Limita de rezistenţă la temperaturi scăzute din timpul iernii

74

la unele specii pomicole cultivate şi sălbatice

Specia Limita de rezistenţă (°C) Specia Limita de rezistenţă (°C)

Măr

Păr

Gutui

Prun

Cais

Piersic

-35 … -36

-32 … -33

-28 … -30

-30 … -32

-26 … -28

-24 … -26

Cireş

Vişin

Căpşun

Smochin

Măr siberian

Păr de usuria

-29 … -32

-30

-16 … -24

-16

-45

-40

În funcţie de rezistenţa la temperaturi scăzute din timpul iernii se poate face o

zonare a culturii speciilor pomicole în condiţiile din ţara noastră. Astfel, se aprciază că

regiunile în care temperaturile coboară sub -24ºC în timpul iernii, nu sunt recomandate

pentru cultura caisului, piersicului şi migdalului, cu toate că aceste specii pot rezista şi la

temperaturi mai scăzute.

în zonele în care iernile sunt şi mai aspre se pot cultiva mărul, vişinul, prunul (soiuri mai

rezistente), care înregistrează pagube la temperaturi mai scăzute de -30ºC.

Pentru cultura părului, gutuiului şi nucului nu sunt favorabile regiunile cu

temperaturi mai scăzute în timpul iernii de -26, -27ºC.

în unele regiuni ale ţării noastre sunt frecvente îngheţurile şi brumele târzii de

primăvară, care găsesc pomii după pornirea în vegetaţie. Pentru a limita efectul negativ al

brumelor şi îngheţurilor de primăvară se va evita amplasarea speciilor cu pornire

timpurie în vegetaţie în arealele respective. Cu toate că temperaturile sunt mai puţin

scăzute faţă de cele din iarnă, ele afectează organele florale a căror rezistenţă scade pe

măsură ce vegetaţia este mai avansată (tabel 8).

Tabelul 8

Rezistenţa speciilor pomicole la ger (ºC) în funcţie de

fenofaza în care se găsesc

Specia Limita de rezistenţă la îngheţ pe fenofaze

Boboci în faza de colorare Plină înflorire

Fructe tinere

Măr

Piersic

Cireş

Păr

Prun

Cais

-3,9

-3,9

-2,2

-3,9

-3,5

-3,9

-2,2

-2,8

-2,2

-2,2

-2,2

-2,2

-1,7

-1,1

-1,1

-1,1

-1,1

-1,9

Brumele şi îngheţurile târzii de primăvară afectează cu prioritate speciile care

înfloresc mai devreme (caisul, piersicul, migdalul iar, în unii ani, cireşul şi nucul, însă în

proporţii mai reduse).

Speciile care pornesc mai târziu în vegetaţie sunt mai puţin afectate de

temperaturile scăzute. Astfel, dacă temperatura nu coboară sub -2ºC pericolul de îngheţ

este mai redus (plasmoliza se manifestă mai slab şi cu posibilităţi de revenire). Dacă

temperatura coboară la -3º...-4ºC şi dezgheţul se produce lent, plantele îşi revin, spre

deosebire de cazul în care dezgheţul se produce brusc, când celulele mor. Organele

75

hipogee sunt mult mai sensibile la temperaturi scăzute decât cele epigee.

Rădăcinile mărului degeră începând de la -7...-12ºC; la păr sistemul radicular

rezistă până la -11ºC; la piersic până la -10ºC, la vişin şi mahaleb până la -14ºC, la coacăz

până la -15ºC iar la agriş până la -18ºC (POPESCU şi colab., 1993).

7.2.3. Apa ca factor de vegetaţie

Apa este factorul indispensabil desfăşurării proceselor de creştere şi fructificare.

Conţinutul în apă a organelor pomilor este mare (rădăcinile 60-85% iat fructele 77-92%).

Cerinţele speciilor pomicole faţă de apă sunt dependente de consumul specific de

apă pentru a obţine 1 kg de substanţă uscată, denumit coeficient de transpiraţie.

Coeficientul de transpiraţie diferă de la o specie la alta (la măr este de 170-300, la

piersic 300-500 etc.). POPESCU şi colab. (1993) arată că un pom, într-o perioadă mai

călduroasă, consumă 10-12 l apă în timp de o oră ceea ce înseamnă 3000-5000 m3/ha/an.

Creşterea umidităţii solului duce la mărirea coeficientului de transpiraţie. Atunci când

umiditatea relativă a aerului creşte se micşorează coeficientul de transpiraţie şi invers.

Temperatura ridicată, lumina şi vântul măresc transpiraţia, în consecinţă cerinţele

pentru apă sunt mai mari.

În funcţie de cerinţele faţă de apă, speciile pomicole au fost împărţite în patru

grupe, şi anume:

a) specii cu cerinţe foarte mari (coacăz, agriş, afin);

b) specii cu cerinţe mari (gutui, măr, prun);

c) specii cu cerinţe medii (nuc, cireş, vişin);

d) specii cu cerinţe mici (cais, piersic, migdal).

Speciile pomicole au momente critice pentru umiditate, care de regulă, se

suprapun cu creşterea intensă a lăstarilor şi a fructelor. Lipsa apei duce la diminuarea

cantitativă şi calitativă a recoltei, la o creştere slabă a lăstarilor; grăbeşte îmbătrânirea;

sistemul radicular se ramifică puternic, cu un consum mare de substanţe organice.

Efectul nefavorabil al secetei este suportat în mod diferit de speciile pomicole. În

funcţie de rezistenţa la secetă, speciile pomicole pot fi grupate după cum urmează:

a) specii foarte rezitente (caisul şi migdalul altoite pe migdal; cirşul şi vişinul

altoite pe mahaleb; părul - soiuri de vară - altoit pe franc şi sălbatic;

b) specii cu rezistenţă mijlocie (piersic - soiuri târzii - altoit pe franc; cireş şi vişin

altoit pe cireş păsăresc; soirui de păr târzii altoite pe franc sau sălbatic; prun - soiuri de

vară);

c) specii sensibile la secetă (soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi; părul şi

gutuiul altoite pe gutui; piersicul altoit pe crocoduş şi prun franc).

Excesul de apă din plantaţiile pomicole este şi el dăunător deoarece diminuează

procesul de fotosinteză, prelungeşte perioada de vegetaţie, întârzie maturarea lemnului, şi

a fructelor, opreşte creşterea în perioadele reci şi ploioase etc.

O perioadă ploioasă la înflorit este nefavorabilă pentru polenizare, deoarece apa în

exces spală polenul de pe stigmat, împiedică zborul insectelor polenizatoare, şi

favorizează dezvoltarea bolilor criptogamice.

Sensibilitatea speciilor pomicole faţă de excesul de apă este diferit în funcţie de

combinaţia soi x portaltoi.

O sensibilitate sporită faţă de excesul de apă o manifestă cireşul altoit pe cireş

76

păsăresc sau mahaleb, caisul altoit pe zarzăr, piersicul altoit pe migdal şi franc.

Părul şi gutuiul altoite pe gutui, suportă mai bine excesul de umiditate şi chiar o

inundare temporară.

Principala sursă de apă pentru pomi este cea provenită din ploaie şi zăpadă. În ţara

noastră, repartizarea precipitaţiilor pe parcursul anului este aproximativ în concordanţă

cu cerinţele speciilor pomicole, perioada mai ploioasă a anului suprapunându-se

perioadei de creştere a lăstarilor şi a fructelor.

Zăpada, înafara faptului că este o sursă importantă de apă, protejează solul şi

sistemul radicular de îngheţ iar prin adunarea ei în jurul pomilor duce la întârzierea

pornirii în vegetaţie mai ales pentru speciile care au un repaus profund mai scurt (cais,

piersic). Zăpada poate fi şi dăunătoare pomilor când se depune în cantitate mare pe

ramuri, prducând ruperea lor.

Roua contribuie cu circa 30 mm/an la asigurarea nevoilor de apă a pomilor. Ea

sporeşte umiditatea relativă a aerului şi reduce transpiraţia.

Chiciura şi poleiul provoacă asfixierea mugurilor şi chiar ruperea ramurilor.

Grindina, ca fenomen meteorologic, cade de regulă în perioadele mai calde şi

produce pagube prin degradarea frunzişului şi a fructelor, rănirea lăstarilor şi ramurilor.

Rănile provocate reprezintă porţi de intrare a agenţilor patogeni. Rănile de pe fructe chiar

dacă se cicatrizează, determină deprecierea calitativă a producţiei.

7.2.4. Aerul ca factor de vegetaţie

Aerul este un amestec format din oxigen, azot, dioxid de carbon, amoniac, vapori

de apă etc. în procesul de creştere şi fructificare plantele pomicole utilizează atât aerul

atmosferic cât şi cel din sol. Aerul influenţează creşterea şi fructificarea pomilor prin

componentele lui de bază (O, CO2, NH3, N etc).

Oxigenul din aer este indispensabil vieţii pomilor, fiind folosit în procesul de

respiraţie. Prin procesul de fotosinteză plantele degajă oxigenul cu rol important în

oxidarea substanţelor hidrocarbonate şi de formare a unor noi substanţe proteice.

Este cunoscut faptul că respiraţia se produce atât la nivelul organelor epigee cât şi

al celor hipogee.

În sol, oxigenul se găseşte în proporţie mai mică (18-19%), în special în solurile

tasate, cu exces de umiditate. Lipsa oxigenului din sol duce la diminuarea creşterilor şi

chiar la asfixierea rădăcinilor. O bună aerare a solului se realizează prin mobilizarea

solului, distrugerea crustei, drenarea apei în exces, plantarea pe biloane sau în poziţie

oblică.

Dioxidul de carbon din aer are o deosebită importanţă în desfăşurarea procesului

de asimilaţie clorofiliană. Lipsa dioxidului de carbon duce la reducerea sau chiar oprirea

asimilaţiei clorofiliene iar un aflux de dioxid de carbon intensifică fotosinteza.

Principala sursă de dioxid de carbon pentru plante este aerul, în compoziţia căruia

acesta se găseşte între 0,03 şi 0,05%.

Prin descompunerea materiei organice conţinutul în dioxid de carbon din aer

poate creşte la 0,3% până la 0,63% (POPESCU şi colab., 1993).

Azotul este un gaz inert pentru plante şi animale, ce nu poate fi asimilat sub formă

de azot elementar, ci numai sub formă de săruri ale acidului azotic şi amoniacal.

77

Azotul din atmosferă este singura sursă de formare a compuşilor azotaţi din sol,

deoarece roca mamă pe care s-a format solul nu conţine azot. Deasupra fiecărui hectar de

teren se găsesc circa 78.106 kg azot, iar în recolta obţinută pe un hectar se acumulează

100-150 kg azot.

Amoniacul se găseşte în cantitate mai mare în sol unde se formează prin

descompunerea substanţelor organice ce conţin azot sub formă proteică.

Vântul, ca mişcare a maselor de aer, stimulează transpiraţia plantelor şi măreşte

nevoile lor de apă, împiedică zborul albinelor, uscă stigmatele florilor producând

diminuarea recoltei. Vântul puternic deformează coroana pomilor, încetineşte creşterea,

rupe ramurile, spulberă zăpada. Pentru protejarea plantaţiilor pomicole se înfiinţează

perdele de protecţie perpendiculare pe direcţia vântului dominant sau se elimină de la

plantare amplasamentele expuse vânturilor puternice.

7.2.5. Cerinţele pomilor şi arbuştilor fructiferi faţă de mediul edafic

În procesul de nutriţie speciile pomicole îşi iau hrana din sol exceptând azotul care

provine din atmosferă sau din îngrăşăminte.

Principalele componente ale solului, de care se ţine cont la amplasarea speciilor

pomicole, sunt: grosimea stratului de sol, volumul edafic util, starea de structurare şi

textura lui, nivelul de gleizare, conţinutul în humus, permeabilitatea pentru apă şi aer,

gradul de aprovizionare cu macro- şi microelemente, reacţia solului, conţinutul în Ca

activ şi adâncimea pânzei de apă freatică.

Grosimea stratului de sol. În plantaţiile pomicole se consideră că un sol cu grosimea de un metru este corespunzător, cu toate că unele specii pomicole (păr, nuc, cireş, castan, prun, cais) îşi dispun o mică parte din rădăcini chiar şi la adâncimi mai mari (3-4 m). Pentru speciile pomicole nu este importantă numai grosimea stratului de sol ci şi volumul edafic util al solului (partea fină, fără elemente de schelet, din profilul de sol, calculată pe o secţiune de un metru (POPESCU şi colab., 1993).

Pentru a putea aprecia corect însuşirile fizice şi chimice ale solului se deschid

profile pe adâncimea de un metru şi se recoltează probe pentru analiză de la adâncimile

de: 0-20 cm, 30-50 cm şi 60-80 cm.

Alcătuirea granulometrică a solului are mare importanţă în creşterea şi

fructificarea pomilor. Ea reprezintă, de fapt, ponderea principalelor componente ale

solului (argilă, mâl şi nisip).

Cerinţele speciilor pomicole faţă de aceste componente ale solului sunt diferite.

Părul se comportă bine pe solurile cu un conţinut în argilă mai mic de 23%, mărul

suportă până la 35% argilă iar prunul se comportă bine pe soluri cu un conţinut în argilă

de 40% şi chiar peste.

Însuşirile hidrofizice ale solului (porozitatea şi capacitatea hidrică minimă sau

capacitatea de câmp pentru apă a solului). Aceste însuşiri sunt strâns legate de alcătuirea

granulometrică a solului, de starea de structurare a acestuia şi de posibilităţile de

îndepărtare a excesului de apă.

Starea de gleizare a solului este determinată de nivelul apei freatice sau de

78

existenţa izvoarelor de coastă. Aceasta poate duce la asfixierea sistemului radicular, cele

mai sensibile specii fiind cireşul, prunul, caisul şi piersicul. Solurile gleizate şi

pseudogleizate, pe cât posibil, trebuie evitate de la plantare; pe suprafeţe mici plantatul

pomilor se poate face pe biloane.

Principalele însuşiri chimice ale solului care afectează viaţa pomilor sunt:

conţinutul în humus, azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, microelemente (bor,

mangan, cupru, zinc etc.) şi reacţia solului etc.

Pentru plantaţii pomicole sunt recomandate solurile cu un conţinut de 2-3%

humus, bine aprovizionate cu azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu şi microelemente.

Azotul din sol este foarte important pentru creşterea şi rodirea pomilor. Absenţa

azotului duce la încetinirea şi încetarea creşterilor, diminuarea fructificării, căderea

prematură a frunzelor. Pentru pomi este important azotul din sol sub formă asimilabilă şi

mai puţin cel din humus, masă microbiană etc.

Fosforul este foarte important pentru creşterea organelor vegetale, diferenţierea

mugurilor de rod, creşterea şi maturarea fructelor. El măreşte rezistenţa la iernare a

pomilor şi arbuştilor fructiferi. Fosfaţii din sol sunt accesibili pomilor în mică măsură, în

consecinţă solul trebuie aprovizionat cu fosfor din îngrăşăminte.

Potasiul contribuie la creşterea lăstarilor şi rădăcinilor, îngoşarea tulpinii,

creşterea şi maturarea fructelor, sporirea rezistenţei pomilor la ger. El participă la

numeroase procese biochimice cum ar fi: fotosinteza, metabolismul azotului, migrarea

glucidelor etc. Este considerat un regulator al consumului de apă în plantă (pe măsură ce

creşte concentraţia sa în plantă scade transpiraţia). Prezenţa potasiului în cantităţi mai

mari în plantă favorizează realizarea calităţilor gustative ale fructelor, acumularea de

zahăr, aromă specifică şi o mai bună păstrare.

Calciul din sol are o mare importanţă pentru pomi şi arbuşti fructiferi. Fiind

prezent în cantităţi mari în celulele plantelor asigură echilibrul fiziologic între elementele

şi microelementele din soluţia solului. Calciul acţionează cu un regulator al

metabolismului (măreşte sau reduce respiraţia). Un conţinut scăzut de calciu în fructe

accelerează respiraţia şi provoacă brunificarea internă a fructelor.

Magneziul este unul din componenţii clorofilei şi îndeplineşte un rol esenţial în

activitatea de fotosinteză. Magneziul are rolul de a stimula absorbţia fosforului şi

migrarea lui; participă la formarea lipidelor, favorizează formarea xantofilei şi a

carotenului, reduce transpiraţia etc.

Microelementele sunt foarte importante în procesul de creştere şi fructificare a

plantelor pomicole, în special fierul, manganul, zincul şi borul. În foarte multe cazuri

microelementele sunt blocate în complexul solului şi nu pot fi valorificate de către

speciile pomicole, motiv pentru care trebuie administrate prin stropire pe frunze.

Reacţia solului are o deosebită importanţă în procesul de creştere şi fructificare a

pomilor şi arbuştilor fructiferi. Cerinţele speciilor pomicole faţă de reacţia solului sunt

foarte diferite. Mărul preferă soluri uşoare, acide, pe când părul preferă solurile neutre

(pH 6,5-7,5). Răspunsul pomilor la reacţia solului este dependent şi de textura solului.

Astfel, pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase, mărul suportă un pH între 5,7 şi 8; pe soluri

cu textură nisipo-lutoasă, luto-nisipoasă pH-ul optim al solului este de 5,8-7,8 iar pe

soluri grele, argiloase de 5,6-7,2.

TEACI (1985) arată că prezenţa aluminiului, într-un sol acid, în concentraţie mai

79

mare de 15 mg la 100 g sol pentru păr şi 8 mg la 100 g sol pentru măr, reprezintă un

factor de restricţie, care condiţionează dezvoltarea şi distribuirea sistemului radicular în

ansamblu.

Adâncimea apei freatice este un factor limitativ pentru amplasarea plantaţiilor

pomicole. Pentru aprecierea adâncimii pânzei de apă freatică se ia nivelul maxim pe care

aceasta îl poate atinge în cel mai umed sezon al anului. Apa freatică plasată la mică

adâncime favorizează gleizarea. La mărul altoit pe franc pânza de apă freatică trebuie să

fie la adâncimea de 2,0-2,5 m, iar pe portaltoi vegetativi la minimum 1,5 m.

Fenomenul de oboseală a solului apare în cazul defrişării unei plantaţii şi

înfiinţarea ei cu aceeaşi specie sau chiar cu specii diferite. La noua plantaţie se vor

observa creşteri mai slabe, intrarea pe rod întârziată, producţie mică de fructe, scurtarea

ciclului de creştere şi rodire. Aceste fenomene sunt mai pronunţate în cazul plantaţiilor

intensive şi superintensive.

Principalele cauze ale oboselii solului sunt: dereglări în procesul nutriţional,

acumularea unor substanţe toxice în sol de la cultura anterioară, consumul unor macro- şi

microelemente, înmulţirea nematozilor etc.

Pentru evitarea neajunsurilor provocate de oboseala solului se recomandă rotaţia

culturilor (noua plantaţie nu se va înfiinţa imediat după defrişare mai ales cu aceeaşi

specie). După defrişare se recomandă cultivarea terenului câţiva ani cu culturi anuale sau

perene şi abia apoi înfiinţarea noii plantaţii.

7.2.6. Relieful şi redistribuirea factorilor ecologici

Acţiunea factorilor climatici şi agropedologici este diferită în funcţie de relief. Pe

terenurile cu pantă mică sau plane factorii climatici şi de sol sunt aproximativ uniform

repartizaţi, în timp ce pe terenul în pantă apar graduări diferite ale aceluiaşi factor.

Terenurile în pantă oferă condiţii diferite pentru speciile pomicole de la baza, mijlocul şi

treimea superioară a pantei.

Treimea inferioară a pantei este mai bogată în apă, solul este mai profund, se

încălzeşte mai lent primăvara. Frecvent poate apare excesul de apă iar răcirea solului

noaptea este mai accentuată etc.

Temperatura aerului la baza pantei este mai mică cu 1-3 grade faţă de cea

superioară, ceea ce face ca vegetaţia să se încheie mai târziu la baza pantei comparativ cu

treimea sa superioară.

Treimea superioară a pantei are mai puţină apă dar este foarte bine luminată şi se

încălzeşte repede. Este mai puternic bătută de vânt şi afectată de eroziunea solului.

Astfel, pe treimea superioară a pantei, solul este subţire şi sărac în elemente nutritive.

Iarna din lipsă de zăpadă solul îngheaţă pe o adâncime mai mare însă atacul de boli

criptogamice este mai puţin favorizat.

Faţă de cele două situaţii descrise, treimea mijlocie a pantei prezintă condiţii

intermediare şi o stare de echilibru. În multe cazuri această porţiune este cea mai

favorabilă pentru cultura pomilor şi arbuştilor fructiferi.

80

C a p i t o l u l 9

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

(PEPINIERA DE POMI)

Pepinierele pomicole sunt unităţi specializate în producerea de material săditor

pomicol. În anul 1995, pe teritoriul ţării noastre funcţionau 33 de pepiniere cu o producţie

medie anuală de peste 3 milioane de pomi altoiţi, la care se adaugă materialul pomicol pe

rădăcini proprii.

Pepiniera pomicolă este o exploataţie horticolă subordonată SCPP-ului şi ICPP

Piteşti-Mărăcineni, cu excepţia pepinierei de la Aiud care este patronată de SCPVV Blaj.

9.1. AMPLASAREA ŞI ORGANIZAREA SECTORULUI PEPINIERISTIC

Pepiniera pomicolă trebuie amplasată cât mai central în raport cu bazinele şi

centrele pomicole cărora le livrează material săditor. Ele se înfiinţează în zone şi

microzone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5 şi 11 ºC iar

temperatura medie din cursul perioadei de vegetaţie este de 17-20ºC. În perioada de

repaus temperatura minimă din arealul pepinierei nu trebuie să coboare sub -26ºC, fără

brume şi îngheţuri târzii de primăvară iar toamnele să fie lungi şi secetoase, precipitaţiile

medii anuale să fie cuprinse între 500 şi 700 mm.

Terenul pepinierei trebuie să fie plan sau cu pantă mică (0-6%); solul să aibă

textură lutoasă sau luto-nisipoasă, nisipo-lutoasă, să fie profund, bine structurat, fertil cu

o porozitate bună; reacţia solului să fie, de regulă, slab acidă sau neutră (pH=6,7-7,0); apa

freatică să nu urce mai mult de 1,5-2,0 m faţă de suprafaţa solului.

Pepinierele pomicole se amplasează în apropierea centrelor populate în vederea

asigurării forţei de muncă necesară pentru lucrările manuale, în apropierea unor căi de

comunicaţie, care să fie practicabile pe tot parcursul anului şi în apropierea unei surse de

apă necesară pentru irigare.

Activitatea în pepiniera pomicolă se desfăşoară în cadrul următoarelor sectoare:

a) sectorul de plante elită (mamă);

b) sectrorul de obţinere a portaltoilor şi a materialului săditor pomicol pe rădăcini

proprii;

c) sectorul de obţinere a pomilor altoiţi;

d) sectorul utilaje, set de maşini şi inventar pomicol;

e) sectorul anexe, care cuprinde construcţiile tehnologice şi auxiliare, reţeaua de

circulaţie, grupul social, platforma betonată.

9.2. ORGANIZAREA INTERIOARĂ ŞI PREGĂTIREA TERENULUI

Lucrarea de parcelare, în cadrul pepinierei, se face prin marcarea şi delimitarea

81

fiecărui sector. În cadrul sectorului se stabilesc solele asolamentului a căror materializare

pe teren se face cu borne din ţeavă metalică încastrată în beton. Fiecare sector este

evidenţiat prin tăbliţe indicatoare. Solele, în cadrul asolamentului, se marchează cu cifre

romane (I,II,III ...).

Sectoarele şi solele se plasează lateral faţă de drumul principal, a cărui lăţime este

de 6 m. Din drumul principal, care trebuie să fie practicabil pe tot parcursul anului,

pleacă drumurile tehnologice care despart solele şi au lăţimea de 3 m, de obicei înierbate

şi cosite des. Separarea parcelelor în cadrul solei se face prin poteci (alei) cu lăţimea de

0,5-1,2 m, ce se întreţin ca ogor lucrat.

În şcoala de puieţi sau marcotieră, unde sola are suprafaţa mai mică de 5 ha,

dimensiunile parcelelor vor fi 25/100 m sau 50/100 m.

Parcelele din sectorul de producere a pomilor altoiţi au dimensiunile de 50/200 m

sau 100/200 m. Dispunerea parcelelor este sub formă de bloc, pentru a se putea trece uşor

dintr-o parcelă în alta. Separarea parcelelor se face prin poteci (alei), pe marginea cărora

este montat sistemul de irigare şi hidranţii.

Pregătirea terenului din pepinieră. În toate sectoarele terenul trebuie să fie fertil,

bine pregătit, curat de buruieni, tratat împotriva dăunătorilor şi a bolilor.

Amplasarea pepinierei după culturi de păioase, care eliberează terenul devreme, îl

lasă curat de buruieni şi nu transmit boli virotice sau dăunători.

După cultura de păioase are loc fertilizarea cu gunoi de grajd bine fermentat (30-

60 t/ha), 300 kg superfosfat şi 140 kg sare potasică. La nevoie se face şi dezinfecţia

solului, cu produsul recomandat de către laboratorul de protecţia plantelor.

Îngrăşămintele şi insecticidul se încorporează în sol printr-o arătură de dezmiriştire (15-

18 cm).

La începutul lunii august se face mobilizarea solului, la adâncimea de 30-50 cm

(pentru şcoala de puieţi).

După mobilizare, solul se discuieşte de mai multe ori pentru mărunţire şi

distrugerea buruienilor.

Asolamentul din pepinieră. Asolamentul în pepinieră, are o deosebită importanţă

deoarece asigură menţinerea fertilităţii solului şi împiedică răspândirea bolilor în sol, cum

ar fi Agrobacterium tumefaciens, Phytophtora cacctorum, specii de Pythium, Fusarium

sp., Melolontha melolontha etc.

Asolamentul poate fi de 4, 6 sau 8 ani, structura culturilor stabilindu-se în funcţie

de anumite nevoi gospodăreşti, cu realizarea unui profit maxim etc.).

9.3. SECTORUL DE PLANTE MAMĂ (ELITE)

Calitatea materialului săditor pomicol obţinut în pepinieră depinde de însuşirile

genetice şi starea fitosanitară a plantelor elită. Sectorul de plantă elită se înfiinţează

mumai cu material devirozat care este testat anual, autentic, provenit din soiurile şi

portaltoii omologaţi şi autorizaţi pentru înmulţire.

Acest sector are în componenţa sa următoarele verigi: plantaţia mamă (elită) de

seminceri; plantaţia elită pentru ramuri altoi; plantaţia elită pentru marcote şi plantaţia

elită pentru butaşi.

82

Plantaţia mamă-elită de seminceri. Această plantaţie are menirea de a furniza

seminţele/sâmburii necesari obţinerii portaltoilor care se înmulţesc pe cale generativă

(seminală). În această plantaţie sunt incluse speciile şi soiurile omologate şi autorizate ca

portaltoi generativi pentru pomii altoiţi ce se produc.

Materialul săditor utilizat la înfiinţarea acestor plantaţii trebuie să fie liber de

viroze.

Tehnologia de înfiinţare şi de întreţinere a plantaţiilor mamă-elită de seminceri

este identică cu cea a livezilor pentru fructe. Distanţele de plantare se stabilesc în aşa fel

ca fructele să poată fi recoltate şi mecanizat. Recoltarea se va efectua manual numai în

cazul în care preţul de valorificare a pulpei fructelor depăşeşte cheltuielile de recoltare.

Plantaţia elită pentru ramuri altoi. Are rolul de a furniza ramurile altoi necesare

pentru altoire. Acest tip de plantaţii este prezent în toate pepinierele pomicole şi are

menirea de a furniza întreg necesarul de ramuri altoi în structura pomilor altoiţi ce se

produc.

Amplasarea plantaţiei elită pentru ramuri altoi se face la distanţă faţă de alte

plantaţii pomicole (minimum 500-1000 m). Distanţele de plantare sunt de 3,0-3,5 m între

rânduri şi 1,0-2,0 m pe rând. Pomii au talie redusă (2-3 m) iar ramurile de schelet au

lungimea de 50-70 cm. Ramurile anuale se scurtează primăvara la 2-3 muguri (după

vigoare) iar eventualele ramuri de garnisire şi florile se îndepărtează din coroana pomilor,

deoarece prin polen se pot tansmite bolile virotice.

Tratamentele fitosanitare se fac "la acoperire", cu pesticide de calitate. Principalul

sistem de întreţinere şi lucrare a solului este înţeleinrea temporară a intervalelor, iarba

cosindu-se periodic, masa vegetală lăsată pe sol sub formă de mulci ameliorat.

Pe rândul de plante solul se lucrează pe o bandă cu lăţimea de 1,0-1,5 m sau se

erbicidează. Durata de exploatare a plantaţiei mamă elită pentru ramuri altoi este de până

la 8-10 ani.

Ramurile altoi se pot recolta începând cu anul întâi de la plantare când se pot

obţine circa 10.000 de buc./ha, rareori mai mult, în funcţie de specie şi densitatea de

plantare. În anul V-VI se realizează o producţie de 100.000 buc./ha, iar de pe fiecare

ramură altoi se pot obţine, în medie, 10 muguri buni pentru altoit.

Plantaţia elită pentru marcote. Se înfiinţează cu material provenit din plantaţia

mamă-elită pentru marcote. Durata de exploatare a marcotierei este de 10-12 ani şi este

amplasează pe teren fertil, în apropierea sursei de apă pentru irigat.

Plantaţia elită pentru butaşi. Furnizează materialul necesar pentru producerea de

butaşi înrădăcinaţi. Se amplasează pe teren fertil, situat în apropierea sursei de apă.

Plantaţia mamă pentru producerea stolonilor. Are menirea de a furniza stolonii

necesari pentru înfiinţarea culturilor de căpşun. în ultimul timp o bună parte a

materialului săditor pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă a fost realizat prin culturi "in

vitro".

83

9.4. SECTORUL DE ÎNMULŢIRE A PORTALTOILOR ŞI A

ARBUŞTILOR FRUCTIFERI (materialului săditor pe rădăcini proprii)

Acest sector cuprinde câmpul de obţinere a portaltoilor din seminţe (şcoala de

puieţi), câmpul de înmulţire a protaltoilor din butaşi şi câmpul de obţinere a butaşilor

înrădăcinaţi de arbuşti fructiferi.

9.4.1. Producerea materialului săditor pe cale generativă (sexuată)

Prin seminţe se dă posibilitatea obţinerii de populaţii hibride cu variabilitate mare.

Pentru a mări uniformitatea la înmulţirea prin seminţe se recomandă recoltarea fructelor

numai de la pomii verificaţi şi obţinuţi în urma unui proces de selecţie repetată.

Plantaţiile pentru seminceri au rolul de a asigura necesarul de seminţe şi sâmburi

pentru producerea portaltoilor pa cale generativă.

Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor se face după tehnologia specifică plantaţiilor

intensive. Plantaţiile se amplasează la distanţă corespunzătoare faţă de alte plantaţii, iar

între rânduri se intercalează soiul polenizator. Se aleg, în general, forme de coroană

liberă, ce nu necesită un volum mare de întreţinere, cum ar fi tufe, vas, şi chiar cu

aplatizare în lungul rândului.

Lucrarea de recoltare se face în paralel cu cea de extragere a seminţelor sau

sâmburilor pentru a împiedica intrarea fructelor în fermentaţie, fenomen ce poate

diminua capacitatea de germinare a seminţelor.

Pentru sâmburoase se folosesc soiuri cu coacere târzie şi cu procent de germinare

mai mare iar la seminţoase soiuri de vară-toamnă şi cu aceeaşi recomandare ca şi pentru

sâmburoase.

Tehnologia de obţinere a seminţelor şi sâmburilor cuprinde următoarele lucrări:

recoltarea fructelor, separarea seminţelor sau sâmburilor, uscarea acestora, condiţionarea,

păstrarea, controlul calităţii, tratarea pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători,

stratificarea.

Recoltarea fructelor se va face diferenţiat, în funcţie de momentul maturării

seminţelor. Obişnuit, această fenofază se înregistrează la maturitatea deplină a fructelor,

cu excepţia mahalebului şi măcieşului la care fructele se recoltează în pârgă (Tabel 9).

Cantitatea de seminţe sau sâmburi ce se obţine dintr-un kg de fructe este variabilă

de la o specie la alta.

Pentru a avea garanţia autenticităţii fiecărei provenienţe, recoltarea, depozitarea şi

extragerea seminţelor sau sâmburilor se va face separat pe specii şi soiuri.

Pentru a reduce cheltuielile de recoltare se practică recoltatul mecanic prin

scuturare. Recoltarea se face manual numai în cazul în care se urmăreşte valorificarea

mai eficientă a pulpei.

Tabelul 9

Epoca de recoltare, producţia de fructe, cantitatea de fructe necesară pentru 1 kg

seminţe şi sâmburi şi numărul de seminţe şi sâmburi la kg, la principalii portaltoi

generativi utilizaţi în ţara noastră

84

Specia

Epoca de

recoltare a

fructelor

Producţia de

fructe/pom

(kg)

Cantitatea de fructe

necesară pentru a obţine

1 kg seminţe

Numărul

de

seminţe/kg

Măr sălbatic

Măr franc

Păr sălbatic

Păr franc

Gutui

Cireş sălbatic

Vişin

Mahaleb

Prun

Corcoduş

Zarzăr

Piersic franc

Migdal

Nuc

Castan

Alun

Porumbar

15.09-30.09

15.09-30.09

15.09-30.09

15.09-30.09

15.10-25.10

15.60-31.07

15.01-01.03

15.02-31.03

01.09-30.09

15.07-31.08

15.07-31.08

01.09-30.09

10.09-01.10

10.10-01.10

20.09-20.10

01.09-15.09

01.09-15.10

100-200

300-400

100-200

150-200

20-25

15-20

10-15

8-10

50-90

30-50

50-90

20-25

10-20

80-100

30-100

4-7

1-2

100-150

160-570

100-120

250-420

150-200

12-14

10-12

3-4

18-24

10-17

15-18

20-30

2-3

1

1

1

4-5

25.000 - 35.000

25.000 - 30.000

25.000 - 28.000

20.000 - 25.000

26.000 - 29.000

6.000 - 11.700

3.000 - 5.500

9.000 - 18.000

800 - 3.700

1.300 - 4.000

700 - 1.000

140 - 540

160 - 330

80 - 125

100 - 300

260 - 800

4.000 - 5.500

Separarea seminţelor sau sâmburilor se face diferenţiat în funcţie de modul de

valorificare a pulpei şi de specie.

La seminţoase, tehnologia de separare este diferită în funcţie de modul de

valorificare a pulpei, astfel:

Când pulpa se valorifică prin deshidratare, din fiecare fruct se extrag lojile

seminale, manual sau cu ajutorul unor dispozitive specifice. Pulpa se trece, în continuare,

prin fluxul tehnologic specific deshidratării iar lojele seminale, cu seminţele şi resturi de

pulpă, se trec prin zdrobitoare în vederea separării lor.

Pulpa, lojele seminale şi seminţele, după zdrobire se introduc în vase unde se

amestecă cu apă (în proporţie de 1/3-1/4) şi se agită puternic. Datorită diferenţei de

greutate specifică, pulpa se ridică la suprafaţă iar seminţele se aşează pe fundul vasului.

Operaţiunea se repetă de mai multe ori până seminţele rămân curate. După separare

seminţele se trec la zvântare şi uscare.

În cazul fructelor mici, la care pulpa nu se valorifică prin deshidratare, după

recoltare fructele se aşează în şoproane sub formă de prismă, unde rămân timp de 12-14

zile pentru macerarea pulpei, după care se trec prin zdrobitoarele cu valţuri, ca şi în cazul

precedent.

După spălare seminţele se trec la uscare pentru reducerea conţinutului de apă de la

40-50% la 14-15%. Uscarea se face vara în şoproane, pe prelată, în strat de 0,5-1,0 cm

grosime, lopătându-se zilnic de 4-5 ori, timp de cinci-şase zile.

După uscare, seminţele şi eventualele resturi de pulpă şi loji seminale se trec

printr-un curent de aer în vederea separării lor apoi seminţele se ambalează în săculeţi cu

capacitatea de 10-12 kg, se etichetează cu etichetă dublă şi se depozitează în magazii prin

atârnare de grindă, pentru a putea fi ferite de rozătoarele.

Seminţele de gutui nu se spală după separare deoarece în contact cu apa seminţele

se aglomerează iar separarea lor ulterioară este greoaie.

85

Sâmburoasele recoltate manual sau prin scuturare se depozitează în butoaie cu

capacitatea de 100 sau 200 l, care se umple cu fructe în proporţie de 60-70%, unde se ţin

timp de 2-4 zile. În cazul în care datorită temperaturilor mai ridicate începe fermentaţia se

adaugă în vasele cu fructe apă rece 3-4 găleţi/butoi. Sâmburii mari se pot separa manual

iar cei mici cu ajutorul pasatricelor. La speciile la care pulpa este aderentă la sâmbure,

pentru îndepărtarea resturilor de pulpă, sâmburii se freacă pe site sau cu nisip. În

continuare sâmburii se spală în 3-5 ape. Pentru separarea sâmburilor fără germinaţie de

cei viabili - se introduc sâmburii într-o soluţie de clorură de sodiu 10%. Sâmburii

neviabili se ridică la suprafaţă şi sunt eliminaţi. După separare se mai face o spălare, după

care se întind, pe timpul verii, în şoproane la umbră iar toamna la soare, pe prelată, în

straturi cu grosimea de 2-3 cm. Se lopătează zilnic de 3-4 ori timp de 4-5 zile până

umiditatea ajunge la 14-16%.

Depozitarea sâmburilor uscaţi se face în magazii cu lumină difuză, dezinfectate

anterior, prevăzute cu instalaţii de ventilare pentru a menţine temperatura între 1-10ºC şi

umiditatea relativă a aerului în jur de 50-60%.

În practica pomicolă s-a constatat că sâmburii se păstrează mai bine în recipienţi,

saci de polietilenă bine închişi, depozitaţi în beciuri sau depozite, la temperatura de

8-10ºC.

Pregătirea seminţelor în vederea semănatului constă în:

a) controlul calităţii seminţelor şi sâmburilor care se face de către laboratoarele

specializate;

b) tratarea semnţelor şi sâmburilor contra bolilor şi dăunătorilor prin prăfuire cu

Topsin-70 (1 g/kg), Acetat fenilmercuric (2 g/kg), Benlate-50 sau Bavistin (1 g/kg) etc;

c) stratificarea seminţelor şi sâmburilor în vederea parcurgerii perioadei de

postmaturare.

La recoltarea fructelor seminţele sunt mature morfologic dar nu şi fiziologic (nu

sunt apte să germineze datorită repausului seminal). Pentru a scoate materialul seminal

din repaus, seminţele şi sâmburii se ţin la temperatură cuprinsă între 0 şi 10ºC, umiditate

28-30%, în prezenţa oxigenului pentru o anumită perioadă de timp specifică fiecărei

specii în parte. În perioada de postmaturare în seminţe au loc procese biologice şi

biochimice care determină în final germinarea seminţelor.

Procesul de postmaturare este dependent de condiţiile existente. Astfel, în

momentul când condiţiile de temperatură şi umiditate depăşesc limitele precizate mai sus,

acesta se întrerupe, reluându-se imediat ce condiţiile revin la normal. Acest aspect este

evidenţiat de faptul că, în practica pomiclă, stratificarea sâmburilor se face imediat după

extragerea din fructe, de regulă, în luna iulie-august, iar scoaterea lor din şanţul de

stratificare are loc la începutul lunii martie, înainte de semănat. Durata în zile de la

stratificarea sâmburilor până la scoaterea lor din şanţul de stratificare este de 4-5 luni

(120-150 de zile). Din practica pomicolă s-a constatat că speciile cu perioada cea mai

lungă de postmaturare (circa 160 zile) se întâlneşte la corcoduşul timpuriu, cireşul şi

vişinul. Postmaturarea este necesară atât sâmburoaselor cât şi seminţoaselor.

Cercetările făcute de către MODORAN şi colab. (1959), PARNIA (1968) au

evidenţiat faptul că stratificând seminţele la temperaturi cuprinse între 0 şi 2ºC, perioada

de postmaturare se poate reduce cu 40 de zile la seminţoase şi 80 de zile la sâmburoase.

Această temperatură se poate realiza fie prin stratificarea semnţelor şi sâmburilor în

zăpadă sau în spaţii frigorifice.

86

Lucrarea de stratificare a seminţelor şi sâmburilor constă în amestecarea lor cu

nisip, perlit sau turbă în proporţie de 1/3, bine umectate, fără ca apa să curgă din amestec.

Pentru a evita deprecierea seminţelor şi a sâmburilor, pe parcursul perioadei de

postmaturare, de către boli şi mucegaiuri, se adaugă amestecului şi fungicide.

Amestecul obţinut se pune în lădiţe care au fundul perforat, se acoperă cu plasă de

sârmă contra rozătoarelor şi se introduc în gropi, beciuri sau bazine din beton speciale.

Lădiţele se izolează unele de altele şi de pereţii spaţiului de postmaturare prin straturi de

nisip. Tabelul 10

Durata perioadei de stratificare

(după Popescu şi colab.,1993)

Specia Durata stratificării

(zile)

Perioada în care se depun

la stratificat

Temperatura din

perioada de stratificare

Măr şi păr franc 90 25.11 – 01.12 1 – 3°C

Gutui franc 60 15.12 – 30.12 1 – 3°C

Corcoduş timpuriu

selecţionat 160

imediat după spălare şi

condiţionare

4-8°C în primele 3 luni

şi 2-4°C în următoarele

Prun franc 120

imediat după spălare şi

condiţionare

4-8°C în primele 3 luni

şi 2-4°C în următoarele

Cireş şi vişin timpuriu

selecţionat 160

imediat după spălare şi

condiţionare

4-8°C în primele 3 luni

şi 2-4°C în următoarele

Mahaleb şi piersic 150

imediat după spălare şi

condiţionare

4-8°C în primele 3 luni

şi 2-4°C în următoarele

Obţinerea puieţilor portaltoi. În pepinierele pomicole înmulţirea generativă se

foloseşte în vederea obţinerii puieţilor portalroi.

Pentru obţinerea puieţilor portaltoi, în practica pepinieristică se folosec

următoarele tehnologii:

a) tehnologia obţinerii puieţilor în şcoala de puieţi;

b) tehnologia obţinerii puieţilor în ghivece;

c) tehnologia obţinerii puieţilor prin semănat direct în câmpul I al şcolii de pomi;

d) tehnologia obţinerii puieţilor din embrioni imaturi.

Tehnologia obţinerii puieţilor în şcoala de puieţi Şcoala de puieţi se încadrează într-un asolament de 4-6 ani. Aceasta presupune

împărţirea suprafeţei destinate şcolii de puieţi în patru sau şase sole egale, în funcţie de

asolamentul stabilit.

Exemple de asolamente de 4 şi 6 ani:

a) anul I: Cartofi

anul II: Borceag fân

anul III: Şcoala de puieţi

anul IV: Legume

b) anul I: Cartofi

87

anul II: Mazăre boabe

anul III: Şcoala de puieţi

anul IV: Sfeclă de zahăr sau furajeră

c) anul I: Lucernă

anul II: Lucernă fân

anul III: Lucernă fân

anul IV: Lucernă fân

anul V: Cartofi

anul VI: Şcoala de puieţi

d) anul I: Trifoi + borceag

anul II: Trifoi fân

anul III: Trifoi fân

anul IV: Grâu de toamnă

anul V: Cartofi

anul VI: Şcoala de puieţi

Fertilizarea şi pregătirea terenului. După desfiinţarea culturilor premergătoare se

face fertilizarea organică şi chimică dacă îngrăşămintele organice nu s-au aplicat la

cultura premergătoare.

Fertilizarea cu gunoi de grajd este foarte importantă pentru speciile seminţoase

care cresc mai greu.

După eliberarea terenului se aplică 20-30 t/ha gunoi de grajd, 60-70 kg/ha P2O5 şi

40-50 kg/ha K2O, în funcţie de starea de fertilitate.

La speciile sâmburoase, amplasate pe sol fertil, este suficientă fertilizarea cu

îngrăşăminte minerale.

Pentru combaterea dăunătorilor din sol, înainte de arătura adâncă, se

administrează insecticide adecvate. Îngrăşămintele şi insecticidele se încorporează în sol

printr-o arătură adâncă de 35-40 cm.

În cazul în care semănatul se face toamna, după arătură solul se discuieşte şi se

nivelează. La semănatul de primăvară pregătirea terenului se va face numai înainte de

semănat.

Sămânţa şi semănatul. Sâmburoasele pot fi semănate atât toamna cât şi primăvara

imediat ce se poate intra pe teren, iar seminţoasele se seamănă numai primăvara însă cât

mai devreme.

Semănatul de toamnă nu este recomandabil pe terenurile grele şi umede, în

regiunile unde lipseşte sau este spulberată zăpada, deoarece datorită temperaturilor

scăzute sâmburii nu germinează ca urmare a neparcurgerii postmaturării. Semănatul de

primăvară nu ridică probleme decă este făcut la timp, în caz contrar seminţele pot încolţi

în lădiţele de stratificare sau în săculeţi.

Semănatul poate fi făcut manual pe suprafeţe mici, semimecanizat, cu rigolele

deschise mecanic şi semnănat manual şi mecanizat, cu ajutorul sistemei de maşini.

La semănatul mecanizat se utilizează semănătorile pentru păioase (SUP-21, SUP-

29, SUP-48 etc.) pentru seminţe mici cum ar fi măr, păr, gutui, mahaleb, porumbar şi

maşinile de semănat plante prăşitoare (SPC-4, SPC-6, SPC-8 etc.), pentru sâmburi de

mărime mijlocie (cireş, vişin, corn etc.). Pentru speciile cu sâmburi mari (nuc, piersic,

88

cais, migdal etc.) se folosesc maşinile de plantat arpagic.

Distanţele de semănat se stabilesc în funcţie de maşina utilizată la lucările solului

şi la tratamentele fitosanitare. În cazul executării mecanizate a lucrărilor de întreţinere se

recomandă semănatul în benzi alcătuite din două rânduri alăturate, distanţate între ele la

10-15 cm, cu 70-80 cm între benzi. Adâncimea de semănat este proporţională cu

mărimea seminţelor. Astfel, la seminţele mici adâncimea este de 2-3 cm la sâmburoasele

cu sâmburi mici şi mijlocii, 4-6 cm pentru sâmburoasele mari şi 6-8 cm pentru nuc,

castan, alun etc.

Datorită vigorii mari de creştere a plantelor sâmburoase acestea se seamănă mai

des (1-2 cm între sâmburi pe rând), iar seminţoasele mai rar pe rând (3-5 cm).

La semănatul de toamnă, pe direcţia rândulului, se face un bilon cu înălţimea de

8-12 cm, pentru a realiza la nivelul sâmburilor, a unei temperaturi care să asigure

parcurgerea postmaturării.

Cantitatea de seminţe sau sâmburi necesară pentru înfiinţarea unui hectar de

şcoală de puieţi este de 40-70 kg la măr şi păr, 400-700 kg la mirabolan, 600-1300 kg la

prun şi zarzăr, 300-500 kg la cireş şi vişin, 200-250 kg la mahaleb, 2000-3000 kg la

piersic, nuc, migdal şi castan.

Distanţa între rânduri, în cazul în care se practică semănatul în rânduri simple, pe

suprafeţe mici, este de 40 cm iar pe suprafeţele mari, unde lucrările se execută mecanizat,

distanţa între rândurile simple este de 70 cm. Unde semănatul s-a făcut manual,

acoperirea seminţelor se poate face cu mraniţă pentru a evita formarea crustei.

Lucrări de îngrijire în şcoala de puieţi. În cazul în care semănatul s-a făcut

toamna, prima lucrare care se va efectua primăvara devreme este nivelarea biloanelor. Pe

solurile care formează crustă se recomandă după desfacerea biloanelor sau a semănatului

de primăvară, să se acopere rândul de seminţe sau sâmburi cu un strat de mraniţă cu

grosimea de 2-3 cm.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 praşile. O lucrare deosebit de

importantă după răsărirea plantelor, este rărirea acestora pe rând, când puieţii au 3-4

frunze. Seminţoasele se răresc la 5-8 cm, iar sâmburoasele la 2-3 cm şi 6-7 cm la nuc.

Dacă este necesară o fertilizare suplimentară, pentru a stimula creşterea puieţilor, aceasta

se face cu 60-70 kg/ha N, care se încorporează în sol prin lucrările mecanice executate pe

interval sau odată cu apa de irigare.

De regulă, în şcoala de puieţi se fac udări în lunile iulie şi august, când lipsa de

apă poate determina oprirea creşterii puieţilor. Cantitatea de apă ce se dă la o udare va fi

corelată cu deficitul din sol, în medie de 300-350 mc/ha.

În luna iulie se face purificarea culturilor din şcoala de puieţi cu eliminarea

plantelor netipice, precum a puieţilor afectaţi de boli.

Combaterea bolilor şi a dăunătorilor, în cursul perioadei de vegetaţie, se realizează

prin 8-15 tratamente fitosanitare. După căderea frunzelor se recomandă efectuarea unui

tratament cu US-1 sau Oleoecalux 1,5%, Oleocarbetox 3,0% pentru a distruge eventualii

dăunători.

Scosul, sortarea şi stratificarea puieţilor. Lucrarea se face după căderea frunzelor,

de obicei în a doua jumătate a lunii octombrie, semimecanizat.

Dacă se dispune de suficientă forţă de muncă, odată cu scosul puieţilor se face şi

89

sortatul lor în conformitate cu STAS 989/II-1977, punându-se în fiecare legătură câte

50±1 puieţi. Dacă nu se dispune de suficientă forţă de muncă la scos, se pun puieţii în

legături de câte 150-200 buc. urmând ca sortarea conform STAS-ului să se facă la

fasonare.

În toamnele lungi, când căderea frunzelor întârzie se poate recurge la un tratament

cu Ethrel 0,15% sulfat de cupru 2%, sau clorat de magneziu 0,25-0,50%, aplicând 1000 l

soluţie la hectar.

Scosul puieţilor se face cu plugul de scos puieţi, iar pe suprafeţe mici, poate fi

făcut şi manual, cu cazmaua.

După scos şi sortat puieţii se fasonează scurtând pivotul la 20-22 cm, rădăcinile

secundare la 0,5-1,0 cm; se suprimă de la inel ramificaţiile laterale. Tulpina rămâne

nescurtată până după plantare. După fasonare puieţii se mocirlesc şi se leagă în pachete

de câte 50±1 bucăţi, se stratifică în şanţuri adânci de 40-50 cm şi largi de 50 cm.

Lungimea şanţului se face după necesităţi.

Pentru stratificarea provizorie puieţii se stratifică în legături de 150+200 bucăţi iar

după fasonare se mocirlesc şi se stratifică sub formă de legături (50±1).

Tehnologia obţinerii puieţilor portaltoi la ghivece Tehnologia de producere a puieţilor la ghivece este folosită mai ales în cazul lipsei

de portaltoi generativi, cu precădere la păr, cireş şi vişin, sau în cazul în care se urmăreşte

scurtarea perioadei de obţinere a pomilor altoiţi.

După parcurgerea procesului de postmaturaţie seminţele sau sâmburii se scot de la

stratificare şi se separă de amestecul de stratificare (perlit, nisip, turbă, vermiculit), prin

spălare. Se întind pe mese la zvântare pe suport umed şi la o temperatură de 18-20ºC

pentru a stimula încolţirea în masă.

Producerea puieţilor la ghiveci se realizează în sere reci sau solarii, în care se

aşează ghivecele, cu seminţele sau sâmburii încolţiţi.

Perioada de însămânţare în ghivece sau cuburi nurtritive coerspunde cu a doua

jumătate a lunii februarie, până la mijlocul lunii martie.

Amestecurile folosite pentru umplerea ghivecelor pot fi formate din: pământ de

ţelină 33%, mraniţă 33%, nisip 34%;

b) pământ de ţelină 33%, turbă 33%, nisip 34%;

c) pământ de ţelină 23%, turbă 10%, mraniţă 33% şi nisip 34%;

d) turbă 33%, mraniţă 33%, nisipi 34%.

Componentele menţionate mai sus, se cern, se amestecă, se dezinfectează

amestecul şi se fertilizează (1 kg N, 2 kg P2O5 şi 1 kg K2O la fiecare m3 de amestec).

Umplerea ghivecelor se face manual. Ele au dimensiuni de 8/8/10 şi pot fi

cilindrice sau paralelipipedice. Ghivecele pot fi înlocuite cu cuburi nutritive (folosite şi în

legumicultură).

În fiecare ghiveci sau cub se seamănă două seminţe încolţite. După semănat,

ghivecele se aşează în solarii unde solul a fost nivelat şi acoperit cu folie de polietilenă

(sub formă de fâşii, cu lăţimea de 1,0-1,2 m seperate între ele prin poteci cu lăţimea de

0,5-0,6 m). Până la răsărire, ghivecele se ţin la temperatură de 18-20ºC iar după răsărire

temperatura trebuie menţinută ziua între 15-20ºC iar noaptea între 10-15ºC. Zilnic sau la

2-3 zile ghivecele se udă.

Săptămânal se stropesc plantele cu zeamă bordeleză 0,5% sau cu alte fungicide,

90

iar din două în două săptămâni se combat insectele.

Fertilizarea suplimentară se face prin apa de udare care se pulverizează cu ajutorul

instalaţiilor speciale sau se udă ghivecele dând 5-10 l/100 ghivece din următorul amestec

de îngrăşăminte: 1% NH4NO3; 0,1% K2SO4; 0,1% MgSO4; 0,2% superfosfat; 0,004%

borax; 0,04% sulfat de mangan.

Pe măsură ce apar buruienile se fac 1-2 pliviri la ghiveci.

În momentul când plantele au 4-5 frunze se reduce treptat temperatura şi

umiditatea pentru a se realiza călirea puieţilor. Plantarea în câmp se face în mai-iunie,

când se elimină a doua plantă din fiecare ghiveci.

Avantajele acestei tehnologii sunt:

a) producţia obţinută la hectar este de 700.000 puieţi faţă de 200.000/ha în şcoala

de puieţi;

b) necesarul de seminţe şi sâmburi se reduce cu 80%, faţă de şcoala de puieţi,

semănată direct în câmp;

c) sistemul radicular al puieţilor obţinuţi la ghiveci este puternic ramificat;

d) tulpina ramifică mai puţin;

e) se prelungeşte perioada optimă de altoire;

f) cu puieţii obţinuţi la ghiveci se pot completa golurile din câmpul I al şcolii de

pomi, în luna mai;

g) se altoiesc în anul obţinerii (scurtând perioada de obţinere a pomilor altoiţi cu

un an);

Dezavantajele tehnologiei sunt:

a) costul mai mare pe puiet, datorită cheltuielilor suplimentare (arce, sârmă

zincată, folie, salarii etc.);

b) consum mare de forţă de muncă.

Se poate afirma că aplicarea acestei tehnologii de obţinere a puieţilor este

justificată în următoarele condiţii:

a) când pepiniera nu are suficienţi puieţi pentru realizarea planului de altoire;

b) sămânţa este de slabă calitate (are un procent scăzut de germinaţie);

c) pentru obţinerea puieţilor hibrizi în scop de ameliorare.

Tehnologia obţinerii puieţilor prin semănat direct în câmpul I, al şcolii de pomi Această tehnologie se poate practica numai la speciile sâmburoase cu creştere

viguroasă şi într-un ritm mai rapid, cum sunt migdalul, piersicul, mahalebul,

mirobolanul.

Puieţii speciilor menţionate ajung până în luna august la dimensiuni optime şi pot

fi altoiţi în acelaşi an în ochi dormind.

Semănatul poate fi făcut toamna, după stratificarea sâmburilor timp de 30-40 zile,

sau primăvara devreme, cu sâmburi postmaturaţi. Semănatul se face cu SPC-6 sau

maşina cu linguriţe, la 80-90 cm între rânduri şi 5-10 cm între sâmburi pe rând. Pe

suprafeţe mici semănatul poate fi făcut şi manual.

Principalele lucrări de întreţinere sunt: 4-6 praşile, răritul puieţilor pe rând la 12-

15 cm, irigarea de 2-3 ori şi, eventual o fertilizare suplimentară cu 150 kg/ha NH4NO3.

Bilonarea puieţilor când au 20-25 cm înălţime se face la 7-10 cm înălţime, iar în august,

altoirea, în ochi dormind.

91

Cu toate că acestă metodă este simplă şi reduce perioada de obţibnere a pomilor

altoiţi cu un an, ea prezintă şi unele dezavantaje în sensul că se poate aplica numai la

speciile cu creştere viguroasă; pomii obţinuţi au un sistem radicular pivotant mai puţin

ramificat şi mai sensibil la transplantare.

Pentru înlăturarea acestui ultim neajuns, se recomandă executarea semănatului cu

sâmburi încolţiţi iar în august-septembrie să se secţioneze pivotul la adâncimea de 15-20

cm pentru a stimula ramificarea acestuia.

Tehnologia obţinerii puieţilor din embrioni imaturi Această tehnologie se practică cu prioritate în lucrările de ameliorare în vederea

obţinerii puieţilor hibrizi din combinaţiile interspecifice sau intraspecifice la care

genitorul matern are o maturare extratimpurie sau timpurie a fructelor şi seminţelor.

Embrionii obţinuţi din astfel de combinaţii, de regulă mor înainte de ajungerea

fructelor la maturitate, reducând procentul de puieţi obţinuţi.

În ultima perioadă de creştere a embrionului şi a endospermului, acestea sunt

insuficient aprovizionate cu substanţe nutritive şi, drept consecinţă, embrionul moare.

Pentru salvarea acestor embrioni, ei se scot din fruct înainte de a muri şi sunt trecuţi pe

un mediu nutritiv artificial unde îşi continuă creşterea şi pot da naştere la puieţi normali.

Moartea embrionului la piersic (soiuri extratimpurii şi timpurii) are loc în ziua 75-

80-a de la înflorirea deplină, când cotiledoanele au 3/4 din mărimea normală. În acest

moment se scot embrionii, se trec pe substrat artificial în eprubete închise. Eprubetele se

ţin 30 de zile la tempratura de 5ºC, apoi următoarele 90-100 zile la temperatura de 1ºC

(pentru postmaturare). În continuare eprubetele se ţin la întuneric şi la o temperatură de

15,5ºC până începe să crească epicotilul. După ce sistemul radicular este destul de

dezvoltat iar tulpiniţa este verde, planta se trece la ghivece cu amestecul format din

pământ şi perlit în proporţie de 1/1.

Ghivecele se pun în seră, pe platforme, în condiţii de ceaţă artificială şi iluminare

continuă timp de cel puţin 7 zile. În continuare, plantele sunt puse în condiţii de lumină

naturală, iar după aclimatizare se plantează în câmp.

9.4.2. Obţinerea portaltoilor şi a materialului săditor

pe rădăcini proprii prin înmulţire vegetativă

În pomicultură, pe cale vegetativă se realizează portaltoi vegetativi şi material

săditor pentru arbuştii fructiferi şi arbustoizi.

Metodele de înmulţire vegetativă se pot încadra în trei grupe, şi anume:

I. Metode de înmulţire vegetativă naturală

În această grupă sunt cuprinse metode aplicate plantelor care formează în mod

natural noi indivizi din organe vegetative. Înmulţirea prin aceste metode este simplă, dat

fiind faptul că lucrările necesare pentru obţinerea noilor indivizi sunt cele obişnuite şi

constă în intreţinerea şi lucrarea solului, combaterea bolilor şi dăunătorilor, separarea

plantelor noi de planta mamă.

Metoda în sine include:

a) înmulţirea prin drajoni practicată la speciile care drajonează uşor (unele soiuri

de prun, vişin) şi pentru obţinerea în întregime a materilului săditor la zmeur;

92

b) înmulţirea prin stoloni, folosită la obţinerea materialului săditor la căpşun şi

frag;

c) înmulţirea prin despărţirea tufei este utilizată mai mult în sistem gospodpresc

fiindcă se obţin puţini descendenţi. Se foloseşte la înmulţirea arbuştilor fructiferi şi la

înmulţirea soiurilor de căpşun care nu formează stoloni.

II. Metode de înmulţire vegetativă artificială

Aceste metode se folosesc la plantele la care organe vegetale (rădăcini, ramuri,

lăstari), puse în condiţii favorabile, îşi pot reface părţile lipsă şi devin plante de sine

stătătoare capabile de o viaţă independentă.

Aceste metode se folosesc pentru obţinerea materialului săditor pe rădăcini proprii

şi a protaltoilor vegetativi.

Metodele de înmulţire vegetativă se pot grupa astfel:

a) înmulţirea prin marcotaj este metoda în urma căreia părţile din care se formează

plante noi îşi menţin legătura cu planta mamă;

b) înmulţirea prin butaşi. În cadrul acestei metode se face mai întâi separarea

organului vegetativ de pe planta-mamă, după care acesta, pus în condiţii favorabile, îşi

reface organele lipsă;

c) înmulţirea prin altoire este metoda în cadrul căreia noua plantă se realizează

prin îmbinarea a două porţiuni de plantă astfel ca planta mamă formată să cumuleze

calităţile partenerilor din care provine.

III. Metode speciale de înmulţire vegetativă

Această grupă de metode se extinde tot mai mult în lucrările de ameliorare,

devirozare şi de înmulţire rapidă a soiurilor valoroase. Principalele metode speciale de

înmulţire vegetativă sunt următoarele:

a) Micropropagare "in vitro" cuprinde metodele prin care se obţin noi indivizi din

diferite fragmente, cum ar fi celule, ţesuturi sau din organe vegetative (frunze, muguri,

lăstari) şi generative (antere, polen);

b) Înmulţirea prin seminţe formate prin apomixie. Înmulţirea prin apomixie este

asemănătoare ca tehnologie cu înmulţirea generativă dar este totuşi o variantă a înmulţirii

vegetative deoarece embrionul unei seminţe formate apomictic, nu este rezultatul

fecundării. Înmulţirea prin apomixie se întâlneşte la unele tipuri de nuc.

Tehnologia înmulţirii prin marcotaj Marcotajul este o metodă artificială de înmulţire vegetativă prin care lăstari sau

ramrui anuale, fără a fi despărţite de planta-mamă, sunt puse în condiţii favorabile de

mediu formând rădăcini adventive. După înrădăcinare şi încheierea perioadei de viaţă

activă, fiecare ramură înrădăcinată se desprinde de pe planta-mamă, devenind o plantă

nouă care îşi poate continua viaţa independent.

Principalele forme de marcotaj sunt: marcotajul simplu, şerpuitor, chinezesc, prin

muşuroire, prin orizontalizare şi de vârf. Dintre metodele prezentate în parctica pomicolă,

cele mai utilizate sunt marcotajul prin muşuroire şi orizontalizare.

Marcotajul prin muşuroire (vertical) este metoda cea mai răspândită în tehnologia

de obţinere a portaltoilor vegetativi (la măr şi păr), cât şi la înmulţirea agrişului.

La înfiinţarea marcotierei, terenul se fertilizează cu gunoi de grajd (40-60 t/ha),

93

80-90 kg/ha P2O5 şi 40-60 kg/ha K2O. Pentru combaterea dăunătorilor din sol se

prăfuieşte cu Heclotox (80-120 kg/ha) sau Nemagon (100-200 kg/ha). După fertilizare şi

prăfuire, solul se desfundă la 60-80 cm, apoi se nivelează prin două-trei discuiri. Lucrarea

de pregătire cu discul se execută imediat după desfundat, la plantatul de toamnă, sau

primăvara devreme, la plantatul de primăvară. Plantatul de toamnă se face în octombrie-

noiembrie iar cel de primăvară înainte de 15 aprilie.

Înainte de plantare se face parcelarea terenului. Parcelele au lungimea de 100 m şi

lăţimea de 50 m.

Plantarea marcotelor se face paralel cu lăţimea parcelei. Distanţa între rândurile de

marcote este de 1,5 m sau mai mult (la tipurile viguroase) iar între plante pe rând 0,30-

0,5o m. Plantarea se face, de regulă, în gropi de 20/20/20 cm sau cu plantatorul.

Marcotele utilizate la înfiinţarea marcotierei, provenite din plantaţia elită pentru

marcote, se fasonează înainte de plantare. Fasonarea şi pregătirea marcotelor constă din:

împrospătarea locului de prindere pe planta-mamă, scurtarea rădăcinilor la 0,5-1,0 cm şi

îmbăierea lor timp de cinci minute într-o soluţie de Ethyl-peration 50 sau Lirothion 50 în

concentraţie de 0,1% (pentru combaterea păduchelui lânos), după care se mocirlesc pe

lungimea de 18-20 cm (de la bază).

Plantarea se face la adâncimea de 18-20 cm. După plantare tulpinile marcotelor se

scurtează la 12-15 cm (3-4 muguri) deasupra solului şi se bilonează până la acoperire.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 4-8 praşile, eventual se aplică 2-3 udări

şi două fertilizări suplimentare cu 60-80 kg/ha N, ş.a. Prima fertilizare suplimentară se

face la apariţia lăstarilor iar cea de a doua la creşterea intensă a lăstarilor. Combaterea

bolilor şi dăunătorilor se face la avertizare.

În anul II, primăvara toate ramurile anuale se scurtează la 1-2 muguri şi se execută

aceleaşi lucrări de întreţinere ca şi în anul întâi.

Anul III este primul an de producţie, astfel că pe lângă lucrările efectuate în anii

precedenţi se mai adaugă următoarele lucrări: primăvarta se desface bilonul şi se coboară

tulpina plantei la 2-3 ochi, după care marcotele se muşuroiesc pe înălţimea de 2-3 cm cu

pământ mărunt şi reavăn. Pe măsură ce cresc lăstarii se face muşuroirea lor. Prima

lucrare de muşuroire se face când lăstarii au 12-15 cm, a doua când lăstarii au 20-30 cm

iar cea de a treia când lăstarii ajung la lungimea de 50-60 cm. La fiecare muşuroire se

acoperă cu pământ reavăn şi umed circa 1/2 din lungimea lăstarului rămas neacoperit.

După ultima muşuroire înălţimea bilonului este de 25-30 cm.

După fiecare bilonare executată mecanic se face corectarea bilonului cu sapa şi

amenajarea părţii lui superioare sub formă de jgheab (la coroană). Lucrările de muşuroire

se vor face după ploaie sau după irigare pentru a introduce în bilon pământ reavăn.

Pentru combaterea buruienilor se fac mai multe praşile înainte de ultima bilonare.

După ultima bilonare nu se mai fac lucrări pe bilon pentru a nu deranja sistemul radicular

în formare, a marcotelor.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se irigă de două-trei ori, se fac fertilizări

suplimentare şi se combat bolile şi dăunătorii. Pentru pepinierele pomicole cel mai

păgubitor dăunător este păduchele lânos, care dacă nu se combate la timp, poate

compromite întreaga marcotieră.

Toamna, după căderea frunzelor, se desfac biloanele, se scutură bine tufa de

pământ şi se detaşează marcotele de pe butucul plantei-mamă. Tăierea marcotelor de pe

butuc (căpăţână) se face manual sau mecanic. Marcotele detaşate se sortează după STAS

94

989/II-1977, se leagă în pachete şi se stratifică ca şi puieţii. În perioada de plină producţie

recolta de marcote STAS poate atinge 80-150 mii buc./ha.

Marcotajul prin orizontalizare (orizontal). Această metodă de obţinere a

marcotelor a fost introdusă mai recent în ţara noastră şi se practică cu succes la portaltoii

speciilor seminţoase cu creşteri viguroase şi la unele specii sâmburoase (cireş F12/1,

C1/2) iar în Franţa şi SUA chiar la înmulţirea nucului comun (POPESCU şi colab.,

1993).

Metoda prezintă avantajul că se pot obţine producţii mai mari faţă de cea

precedentă de până la 150-300 mii marcote STAS/ha.

Fertilizarea, desfundarea şi pregătirea terenului se face ca la marcotajul muşuroit.

După fasonare, marcotele se plantează sub un unghi de 45º faţă de cota terenului şi se

scurtează la 40-60 cm.

Toamna după căderea frunzelor sau primăvara devreme se scurtează ramurile la

10 cm, iar în lungul rândului se deschide un şanţ adânc de 5-6 cm, în care se apleacă

marcotele şi se fixează cu cârlige. Marcota se scurtează la nivelul bazei marcotei

următoare de care se poate lega. După orizontalizare marcotele se acoperă cu un strat de

pământ de 3-5 cm. Pe măsură ce apar lăstarii, aceştia se muşurioesc de trei ori, ca şi în

cazul precedent, până bilonul ajunge la 25-30 cm.

Tehnologia înmulţirii prin drajoni Înmulţirea prin drajoni se practică în special la zmeur. Drajonii de zmeur se pot

recolta din plantaţiile elită sau de producţie.

Pregătirea terenului pentru drajonieră se face ca şi în cazul marcotierei. Pe terenul

pregătit se deschid rigole cu adâncimea de 20-25 cm, la distanţa între rânduri de 1,50 m.

Distanţa de plantare pe rând este de 70 cm. După plantare tulpinile se scurtează la 15-18

cm, apoi, pe parcursul perioadei de vegetaţie se execută următoarele lucrări: două-trei

praşile mai adânci pentru distrugerea buruienilor şi afânarea solului, urmate de alte două-

trei praşile mai superficiale la 6-8 cm; în momentul apariţiei drajonilor nu se mai execută

praşile ci doar una-două pliviri; în perioadele secetoase se udă (2-3 irigări).

În anul II, primăvara devreme, toate tulpinile de zmeur se taie la suprafaţa

bilonului. Buruienile se distrug cu săpăliga prin una sau două lucrări şi prin două pliviri.

Buruienile apărute ulterior, de cele mai multe ori sunt înăbuşite de drajoni.

Pe parcursul anului la nevoie se mai aplică 2-3 udări şi 4-5 tratamente fitosanitare,

la avertizare.

Recoltarea drajonilor se face toamna după căderea frunzelor cu plugul de scos

puieţi. Drajonii se leagă în pachete de câte 25 şi se stratifică.

Tehnologia înmulţirii prin butaşi Prin butaşi se înmulţesc relativ uşor coacăzul, agrişul şi ceva mai greu murul,

zmeurul şi afinul, care cer condiţii mai deosebite sau folosirea de butaşi de rădăcină, cu

lungimea de 4-5 cm.

Portaltoii prunului şi ai altor sâmburoase se înmulţesc mai greu prin butaşi dar, în

condiţii speciale, se pot înmulţi atât prin butăşirea în uscat cât şi în verde.

Din multitudinea de metode de butăşire folosite, mai răspândite sunt butăşirea în

uscat (butăşirea ramruilor anuale) şi butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor aflaţi în fază

95

erbacee).

Butăşirea în uscat cu butaşi din ramuri anuale. În vederea executării butăşirii în

uscat sunt necesare următoarele lucrări: recoltarea ramurilor, fasonarea butaşilor şi

pregătirea lor pentru plantat, pregătirea terenului, plantarea, întreţinerea şcolii de butaşi şi

recoltarea lor.

Butaşii se recoltează din plantaţii special înfiinţate în care se fac tăieri scurte şi

sunt eliminate în totalitate florile şi fructele formate.

La coacăz, butaşii se plantează direct în câmp (în şcoala de butaşi) iar la celelalte

specii aceştia se plantează pe platforme tehnologice cu substrat de înrădăcinare unde se

asigură temperatură constantă de 24-25ºC şi ceaţă artificială. Temperatura din partea

superioară a butaşului este mai scăzută cu câteva grade faţă de cea de la baza lui.

Platformele pot fi amenajate pe sol sau înălţate sub formă de paturi, în seră sau solarii.

În funcţie de lungimea pe care o au, butaşii pot avea lungime obişnuită de 32-35

cm după modul de fasonare pot fi simpli, cu călcâi şi cu cârlig sau de tip Mărăcineni cu

lungimea de 18-22 cm, chiar scurţi, formaţi dintr-un nod cu mugure şi un internod.

Butaşi simpli se confecţionează din ramrui anuale care se taie perpendicular sub

mugurele bazal la 2-3 mm, iar deasupra mugurelui terminal la 4-5 mm. Lungimea

butaşului este de 32-35 cm. Dacă la baza butaşului avem o porţiune de lemn de doi ani

butaşul se numeşte "cu călcâi". Butaşii care, în partea bazală, au o porţiune de lemn de

doi ani, lungă de 2-3 cm, se numesc butaşi "cu cârlig".

Recoltarea butaşilor se face toamna când conţinutul ramurilor anuale în substanţe

de rezervă este maxim. Ramurile se taie în bucăţi cu lungimea de 18-22 cm şi diametrul

de 6-8 mm. În partea bazală a butaşului se fac două tăieturi oblice de 3-4 cm pe o parte, şi

1,0-1,5 cm pe partea opusă, pentru a mări suprafaţa pe care se formează rădăcinile

adventive. în partea superioară butaşul se taie la 2-3 mm deasupra unui mugure şi sub un

unghi de 35-45º.

Pentru a stimula înrădăcinarea după fasonare butaşii se introduc cu baza într-o

soluţie de stimulator al înrădăcinării (acid beta indolil butiric sau Radistim). În

continuare, butaşii se leagă în pachete de câte 50 bucăţi se stratifică în nisip sau în locuri

cu temperatură constantă (5-7ºC).

Pregătirea terenului pentru şcoala de butaşi se face ca şi pentru şcoala de puieţi.

Toamna se bilonează terenul, biloanele având înălţimea de 30-35 cm şi o distanţă între

ele de 80-100 cm.

Primăvara pe măsură ce se poate intra pe teren (martie-aprilie), se despică

biloanele cu sapa uşor oblic (jumătate din bilon). Butaşii se plasează pe peretele bilonului

la 5-10 cm unul de altul, după care se acoperă cu pământ şi se tasează în straturi, refăcând

bilonul până sub mugurul terminal. Lucrările de întreţinere sunt aproape identice cu cele

din marcotiere. Producţia de butaşi STAS poate să ajungă până la 70-100 mii buc./ha.

Butăşirea în verde (butăşirea lăstarilor). Înmulţirea vegetativă prin butaşi verzi dă

rezultate bune pentru înmulţirea portaltoilor pentru pomi, la aproape toate speciile de

arbuşti fructiferi şi chiar la unele soiuri de pomi.

Recoltarea lăstarilor pentru confecţionarea de butaşi verzi se poate face în lunile

iunie-august când aceştia se găsesc în faza creşterii intense sau încetinirea creşterii lor

(înainte de formarea mugurului terminal). Înrădăcinarea butaşilor se face în răsadniţe sau

96

solarii simple, însă cu posibilităţi de ceaţă artificială.

La speciile cu capacitate mai mică de rizogeneză se obţin rezultate bune numai în

spaţii protejate, special amenajate şi dotate cu instalaţii automate de ceaţă artificială şi cu

posibilităţi de reglare a temperaturii de 25ºC la baza butaşilor. Platformele de înmulţire la

butăşirea în verde trebuie să aibă un drenaj bun, pentru a menţine în substrat o umiditate

de 30-35%, iar umiditatea relativă de 80-85%. Ceaţa artificială se obţine prin

pulverizarea fină a apei la 8-10 atmosfere prin duze cu orificiul de 1 mm, prevăzute cu

spărgătoare de jet. Pulverizarea apei se face la intervale de 3-5 minute, timp de 3-5

secunde, prin declanşare automată.

Substratul de înrădăcinare poate fi încălzit cu ajutorul unui registru de conducte

prin care circulă apă caldă. Încălzirea apei poate fi realizată şi cu ajutorul captatoarelor

solare.

Substratul de înrădăcinare are grosimea de 15 cm şi este format din nisip de râu

spălat şi turbă, în proporţii egale sau o parte nisip şi două de turbă.

Înainte de plantare, substratul se tratează cu o soluţie pe bază de Zineb 75 sau

Mancozeb, în concentraţie de 0,2%, şi un debit 0,5 l/m2.

Recoltarea lăstarilor se face dimineaţa între orele 6 şi 10, iar fasonarea şi tratarea

lor se face în adăposturi la umbră, menţinându-i în permanenţă cu baza în apă. De regulă,

se confecţionează butaşi de vârf cu lungimea de 8-10 cm, cu 2-3 frunze în partea

superioară.

Pentru stimularea înrădăcinării, butaşii se tratează cu biostimulatori (Radistim) şi

se plantează în substrat.

Distanţa de plantare este de 5-6 cm între rânduri şi 4-5 cm, între plante pe rând, iar

adâncimea de plantare este de 5-7 cm. La metru pătrat se pot planta 350-500 butaşi.

Lucrările de îngrijire constau din menţinerea la nivel optim a factorilor de

vegetaţie; tratamente împotriva mucegaiului cu Zineb 70 sau Mancozeb, în concentraţie

de 0,2%; plivitul buruienilor. Durata de înrădăcinare este de 50-60 zile. După

înrădăcinare butaşii se repică la ghiveci sau în câmp, fie se scot toamna şi se stratifică iar

în primăvara anului următor se plantează pentru fortificare în pepinieră.

În cazul în care butaşii se ţin pe loc până toamna, substratul trebuie să aibă şi un

strat de mraniţă. Sunt necesare, de asemenea, fertilizări suplimentare extraradiculare,

după tehnologia practicată la obţinerea puieţilor în ghiveci.

Înmulţirea prin stoloni Înmulţirea prin stoloni se practică la speciile căpşun şi frag.

Plantaţia superelită de căpşun sau frag se amplasează pe teren fertil bine

structurat, cu textură luto-nisipoasă şi posibilităţi de irigare. Planta prmergătoare e bine să

fie o prăşitoare care să lase terenul curat de buruieni şi să îl elibereze încă din august.

Fertilizarea solului se face cu 500-600 kg/ha superfosfat, 400-600 kg/ha sare

potasică, 400-500 kg/ha azotat de amoniu iar pe solurile mai sărace în humus se aplică şi

40-60 t/ha gunoi de grajd. Dacă în sol sunt larve de dăunători se prăfuieşte cu Heclotox 3

în doză de 25-70 kg/ha sau Nemagon 200 l/ha. După fertilizare şi dezinfecţie terenul se

ară la adâncimea de 30-35 cm. Cu cel puţin două săptămâni înainte de plantare se face

pregătirea terenului cu grapa cu discuri şi se nivelează.

În vederea plantării, terenul se pichetează la 1,3-1,5 m între rânduri - pentru

soiurile cu filamente scurte - şi 1,8-2,0 m - pentru cele cu filamente lungi. în lungul

97

rândului se deschid rigole cu adâncimea de 15-20 cm în care se plantează stolonii, la

distanţa de 0,4-0,5 m între plante pe rând.

Fasonarea stolonilor înainte de plantare constă în îndepărtarea frunzelor uscate şi

îngălbenite, scurtarea rădăciniilor la 15-16 cm şi mocirlirea lor. La plantare mugurele

terminal trebuie să fie situat la suprafaţa solului.

Cultura se înfiinţează toamna în septembrie-octombrie sau primăvara devreme (în

sol pregătit de toamna).

Lucrările de întreţinere constau din completarea golurilor, 5-6 praşile şi 2-3 pliviri

după apariţia filamentelor; 6-7 irigări cu 300-350 m3/ha; două fertilizări suplimentare cu

câte 150 kg/ha azotat de amoniu; se îndepărtează inflorescenţele şi se dirijează

filamentele între rânduri; se fac 12-15 tratamente fitosanitare; se elimină plantele bolnave

şi impurităţile.

Recoltarea stolonilor se face toamna în a doua jumătate a lunii spetembrie şi prima

jumătate a lunii octombrie sau primăvara devreme. Operaţiunea se poate executa cu

maşina de scos stoloni sau manual. Imediat după recoltare stolonii se transportă în locuri

umbrite şi răcoroase unde se fasonează şi se ambalează pentru livrare.

Fasonarea stolonilor constă din înlăturarea porţiunilor de filament, a frunzelor

uscate şi îmbătrânite, a excedentului de frunze sănătoase. Pe fiecare rozetă se lasă 1-2

frunze tinere. Ambalarea stolonilor fasonaţi se face în lăzi, coşuri sau pungi de

polietilenă, aşezând rădăcină peste rădăcină, pe două rânduri. Fiecare ambalaj este însoţit

de o etichetă pe care se trece unitatea furnizoare, soiul, numărul de stoloni şi data

recoltării.

Înmulţirea prin micropropagare "in vitro" Această metodă se bazează pe capacitatea unei celule sau a unui grup de celule

prelevate din meristemele apicale, de a reproduce planta iniţială. Meristemele prelevate

din vârfurile de creştere unde diviziunea celulară este deosebit de intensă sunt, de regulă,

libere de boli virotice deoarece viteza de propagare a virusurilor este mai mică decât cea

a diviziunii celulare.

În "Complexul de meristeme" de la ICPP Piteşti-Mărăcineni şi SCPP Bistriţa se

produce întreaga cantitate de plante iniţiale libere de boli virotice, care vor da naştere

superelitei, pentru principalele soiuri şi specii de plante pomicole ce se înmulţesc în

pepiniere.

Metoda se bazează pe extragerea unui explant în condiţii aseptice sub hote cu flux

de aer laminar. Explantul prelevat se trece pe un mediu de cultură agarizat, care are

compoziţie caracteristică etapei pe care o parcurge. În continuare eprubetele cu

explantele se trec în camera de creştere climatizată.

În faza a II-a mugurii formaţi se divizează şi se trec pe un alt mediu, fără

citochinină.

În faza a III-a are loc formarea sistemului radicular pe un mediu cu acid 3-indolil-

butiric. La circa o lună după apariţia primelor rădăcini plantele se separă şi se

transplantează în ghivece, după ce s-au trecut prin jet de apă pentru îndepărtarea mediului

agarizat.

În continuare, materialul trece prin faza de călire şi fortificare în câmp, după care

se face retestarea acestuia, cu indicatori ierboşi, lemnoşi sau serologici specifici, pentru a

avea garanţia că noile plante sunt libere de viroze.

98

Înmulţirea prin altoire Este metoda cu ajutorul căreia se obţine material săditor pomicol, la speciile şi

soiurile care nu emit rădăcini adventive şi nu pot fi înmulţite prin metodele de înmulţire

vegetativă prezentate anterior. În cazul înmulţirii prin altoire, noile plante se obţin prin

îmbinarea unor plante întregi : puieţi, butaşi, pomi, marcote, cu alte plante întregi sau

organe vegetative : muguri, lăstari, ramuri, de la doi sau trei parteneri cu însuşiri

biologice diferite, în vederea realizării unei plante capabile de viaţă independentă.

Planta cu sistem radicular pe care se transpune altoiul poartă denumirea de

portaltoi (hipobiont). În cazul în care altoirea se face la nivelul coletului, din portaltoi se

formează sistemul radicular al noii plante. Dacă altoirea se face la nivelul coroanei, din

portaltoi se formează sistemul radicular şi trunchiul. Altoirea în coroană se face cu scopul

de a obţine pomi cu trunchi mai rezistent la ger.

Planta sau porţiunea de plantă care se transpune pe portaltoi poartă numele de

altoi (epibiont) şi aparţine soiului nobil pe care dorim să-l înmulţim.

În cazul în care între cei doi parteneri nu se poate realiza concreşterea, din lipsă de

compatibilitate, între cei doi parteneri se interpune un al treilea care se numeşte

intermediar (mezobiont).

După locul unde se execută altoirea, din altoi se formează tulpina, numai coroana

sau numai o parte din coroană.

Altoirea se bazează pe capacitatea de care dispun plantele de a regenera ţesuturile

distruse şi de a concreşte, dacă vin în contact, cu toate că provin de la indivizi diferiţi.

Reuşita altoirii este dependentă de o serie de factori biologici şi tehnici.

Factorii biologici, de care depinde reuşita altoirii sunt următorii:

a) existenţa compatibilităţii între parteneri, care este dependentă şi de gradul de

înrudire botanică;

b) starea fiziologică a partenerilor care este exprimată prin gradul de hidratare,

rezerva de hrană şi intensitatea diviziunii celulare;

c) starea fitosanitară a partenerilor (partenerii bolnavi nu se prind sau au un

procent mic de prindere);

Factorii tehnici de care depinde reuşita altorii sunt:

a) gradul de îndemânare a altoitorului şi calitatea îmbinării partenerilor;

b) starea fitosanitară a secţiunilor de îmbinare pentru a nu se infecta zonele

generatoare de la cei doi parteneri;

c) executarea lucrărilor de îmbinare într-un timp cât mai scurt pentru a nu se oxida

ţesuturile secţionate;

d) efectuarea imediată a unei legături strânse;

e) condiţiile de mediu din timpul altoirii.

În zilele cu arşiţă lucrarea de altoire se face între orele 6-11 şi 16-22 iar pe timp

ploios nu se altoieşte.

În practica pomicolă sunt cunoscute circa 200 de metode de altoire. Din

multitudinea acestora în pepinierele pomicole se folosesc doar 10-12 însă ponderea cea

mai mare o are altoirea cu mugur (ochi) detaşat.

Tabelul 11

99

Principalele metode de altoire folosite în pomicultură

Sistemul şi metoda

de altoire

Sectorul în care se

utilizează

Epoca optimă

de altoire Observaţii

A. ALTOIREA CU MUGURE DETAŞAT

În ochi dormind Câmpul I 15.08-15.09 Portaltoii generativi la colet, cei vegetativi

cu 10-12 cm mai sus

În ochi crescând Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Se foloseşte numai la speciile cu creştere

rapidă

În placaj Realtoire în câmpul II 15.03-15.04 Dă rezultate mai bune decât altoirea cu

mugure crescând

În dreptunghi Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nucului

În fluier Câmpul I 15.07-01.09 Pentru altoirea nucului

În ochi cu scutişor Câmpul I 15.08-15.09 şi

15.04-15.05

La altoirea nucului şi a celorlalte specii în

ochi dormind şi crescând

Cu dublu scut Câmpul I sau

Câmpul II

15.07-10.09

15.03-15.04

Se utilizează pentru altoirea cu intermediar

B. ALTOIREA CU RAMURĂ DETAŞATĂ

1. Altoiri cu ramură

detaşată

Realtoire în Câmpul II

sau III şi pomi maturi

Altoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

La toate metodele este necesară acoperirea

ramurilor cu ceară de altoit (mastic)

Altoirea în copulaţie

simplă şi

perfecţionată

Realtoire în Câmpul II

sau III şi pomi maturi

Altoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Altoiul şi portaltoiul trebuie să aibă

aceleaşi dimensiuni

Altoirea în

semicopulaţie simplă

şi perfecţionată

Realtoire în Câmpul II

sau III şi pomi maturi

Altoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Se utilizează când altoii sunt mai puţini

Altoirea în

triangulaţie

Realtoire în Câmpul II

sau III şi pomi maturi

Altoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Se execută mai greu, dar asigură o prindere

mai bună

Altoirea în

despicătură

Realtoire în Câmpul II

sau III şi pomi maturi

Altoirea la masă

Febr.-mart.

Dec.-Apr.

Portaltoii mai groşi nu se mai leagă

Altoirea laterală în

placaj, în tăietură

dreaptă

Nu se foloseşte pentru

altoirea la masă

Febr.-mart. La altoirea nucului în pepinieră

Altoirea laterală în

tăietură oblică

La altoirea pomilor

maturi şi în Câmpul II

şi III

Febr.-mart. Se recomandă la realtoirea în pepinieră la

nivelul coroanei

2. Altoiri cu ramură

detaşată sub scoarţă

În câmpul II sau III şi

pomi maturi

Apr.-mai La portaltoi mai groşi se pun 2-4 altoi

Altoire sub scoartă

terminală

Realtoirea pomilor

maturi

Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt

distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la

20-40 cm

Altoire laterală în

«T»

Realtoirea pomilor

maturi

Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt

distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la

20-40 cm

Altoire laterală în

«D»

Realtoirea pomilor

maturi

Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt

distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la

20-40 cm

Altoire laterală în Realtoirea pomilor Apr.-mai Pe şarpante punctele de altoire sunt

100

«L» maturi distanţate la 40-60 cm, iar pe şarpante la

20-40 cm

101

Lucrarea de altoire se face în sectorul III de obţinere a pomilor altoiţi (şcoala de

pomi). Realizarea pomilor altoiţi şi a hibrizilor pe rădăcini proprii poate avea durată de 1-

3 ani. Deci şcoala de pomi are în componenţa sa unul până la trei câmpuri.

1) Câmpul I (anul I) de plantare şi altoire a portaltoilor.

2) Câmpul II (anul II) de creştere a altoiului sub formă de vargă la speciile mai

puţin viguroase şi de creştere şi formare a coroanei la cele cu creştere viguroasă şi de

formare a lăstarilor anticipaţi, din care se pot proiecta primele şarpante din corona

pomului).

3) Câmpul III (anul III), în care se realizează proiectarea coroanei. Acest câmp a

fost scos din şcoala de pomi ca urmare a livrării pomilor din câmpul II, pentru plantaţii

intensive şi superintensive, cu sau fără coroană formată.

9.5. TEHNOLOGIA OBŢINERII POMILOR ALTOIŢI

Plantarea portaltoilor în câmpul I (al şcolii de pomi) Plantarea portaltoilor se face toamna, în luna octombrie, sau primăvara imediat ce

se poate intra pe teren. La plantatul de toamnă terenul trebuie pregătit din timp (luna

august).

Pregătirea portaltoilor pentru plantat (puieţi sau marcote), după sortare conform

STAS 989/9-77, constă în fasonarea rădăcinilor. La puieţi fasonarea reprezintă scurtarea

rădăcinii principale (pivot) la 18-20 cm iar a rădăcinilor secundare la 0,5-1,0 cm. Tulpina

nu se scurtează, dar se suprimă de la inel toate ramificaţiile laterale. În cazul marcotelor

şi butaşilor, rădăcinile se scurtează la 0,5-1,0 cm.

Pe terenul pregătit şi nivelat se marchează rândurile prin pichetare manuală sau

mecanic, cu ajutorul marcatoarelor.

După fasonare, materialul de plantat se mocirleşte într-un amestec de pământ

galben, balegă de bovine şi apă, omogenizat până la obţinerea unei paste de consistenţa

smântânei.

Plantarea se face manual cu plantatorul sau mecanizat, cu maşini speciale de

plantat material pomicol (puieţi, marcote, butaşi). După plantare tulpina portaltoilor se

scurtează la 12-15 cm faţă de suprafaţa terenului, după care rândul de plante se bilonează,

lăsând deasupra bilonului unu sau doi muguri. Pentru realizarea unor creşteri viguroase

se recomandă lăsarea desupra bilonului a unui singur mugur. La plantatul de toamnă

bilonul va depăşi mugurul terminal cu 6-10 cm.

La sfârşitul lunii mai - început de iunie se verifică prinderea portaltoilor şi se

completează golurile cu puieţi obţinuţi în ghiveci. La puieţii fără creşteri dar porniţi în

vegetaţie (prezintă rozete de frunze), care nu au fost plantaţi corect, se reface adâncimea

de plantare.

Lucrările de întreţinere în anul I sunt următoarele:

a) udarea după plantare prin irigare (200-250 m3 apă/ha);

b) imediat ce se poate intra pe teren se bilonează rândurile şi se mobilizează solul

pe intervale cu cultivatorul la 12-15 cm adâncime;

c) pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 6-8 praşile; 8-10 tratamente

fitosanitare; 3-4 udări; o fertilizare suplimentară cu 45-69 kg/ha N, completarea golurilor,

102

desfacerea bilonului la portaltoii vegetativi la circa 6 săptămâni de la plantare; altoirea şi

realtoirea; protejarea împotriva îngheţurilor din timpul iernii.

Pentru completarea golurilor, după plantat, se reţine din fiecare categorie de

material săditor circa 5%, care se păstrează în camere frigorifice la 1-2ºC, până se

completează golurile existente în câmp. Experienţele făcute cu trasul materialului săditor

lăsat pentru completarea golurilor la pungi de polietilenă cu dimensiuni de 10/10/20 cm

şi îngropate în şanţuri unde se udă la 2-3 zile, iar la momentul completării golurilor se

plantează cu balotul de pământ din pungă, au dat rezultate foarte bune.

Altoirea este cea mai importantă lucrare din câmpul I, de reuşita ei depinzând

proporţia de pomi altoiţi obţinută faţă de portaltoii plantaţi. Ea se execută începând din a

doua jumătate a lunii iulie sau la începutul lunii august, în funcţie de zonă.

Ordinea speciilor altoite este următoarea: cireş, vişin şi păr altoit pe franc;

urmează piersicul, caisul, prunul altoit pe prun franc, apoi prunul pe corcoduş, mărul pe

portaltoi franc, mărul şi părul pe portaltoi vegetativi şi la sfârşit gutuiul. Ordinea la altoire

se stabileşte în funcţie de afluxul optim de sevă. Dacă altoirea se face în plină fază de

creştere a lăstarilor, seva abundentă nu permite sudura şi respinge altoiul spre exterior,

separându-l de protaltoi.

Altoirea în câmpul I se execută în ochi dormind iar îmbinarea între cei doi

parteneri se face pe lungimea de 2,5-3,0 cm. Altoirea se face cu muguri de pe ramuri

recoltate în zinua altoirii sau cu 2-4 zile înainte şi păstrate la 1-2ºC. În timpul altoirii,

ramurile se ţin în găleţi, care au la baza ramurilor apă pe înălţimea de 2-3 cm. Partea

superioară a ramurilor se îmbracă în pânză de sac umectată. Din găleată se scoate o

singură ramură de pe care se detaşează mugurii, apoi se ia următoarea.

Altoirea se execută în formaţii de lucru, respectiv un muncitor care desface

bilonul şi şterge locul de altoire, un altoitor care transpune mugurii altoi pe portaltoi, doi

până la patru legători (în funcţie de îndemănarea altoitorului) şi un muncitor care reface

bilonul după legători. Mugurul altoi se transpune imediat deasupra coletului la portaltoii

generativi, mai sus cu 8-15 cm faţă de nivelul solului la portaltoii vegetativi. Legarea se

face cu bandă elastică din material plastic, cu care se strânge şi se acoperă suprafaţa

lezată.

Pentru uşurarea desprinderii cojii la altoire se recomandă o udare cu circa două

săptămâni înainte de altoire, când este necesară.

După 12-14 zile de la altoire se verifică prinderea. Ochii prinşi sunt turgescenţi,

peţiolul este verzui iar la atingere cade uşor. La ochii neprinşi coaja devine cutată,

peţiolul îngălbenit şi deshidratat, la atingere cu degetul nu cade. Dacă nu s-a depăşit încă

perioada optimă de altoire pentru o specie dată, lucrarea se repetă mai sus cu 3 cm şi

decalat cu 90º (lateral şi mai sus faţă de prima altoire).

Pentru protejarea mugurilor altoi faţă de temperaturile scăzute din timpul iernii,

toamna plantele se acoperă prin muşuroi în zona punctului de altoire (2-3 cm mai sus de

altoi).

La speciile altoite în a doua jumătate a lunii iulie frecvent mugurul altoi porneşte

în vegetaţie formând un lăstar care nu ajunge la maturitate şi degeră în cursul iernii. În

această situaţie se recomandă ciupirea lăstarului la 2-3 frunze pentru maturarea

ţesuturilor.

103

Câmpul II (de formare) În primăvara anului următor câmpul I devine câmpul II, iar mugurul altoi este

grefat pe portaltoi. În acest câmp se execută următoarele lucrări:

a) dezmuşuroitul portaltoilor care se face primăvara imediat ce se poate intra pe

teren, până sub punctul de altoire;

b) tăierea portaltoiului deasupra altoiului sau sub formă de cep cu lungimea de 10-

15 cm, pentru palisarea altoiului în prima fază de creştere a acestuia;

c) portaltoii cu muguri neprinşi nu se scurtează urmând ca aceştia să fie altoiţi din

nou în ochi crescând (în luna mai);

d) palisarea altoiului pe cep sau pe şipcă se face prin legarea în ochi şi nu în opt

pentru a uşura trecerea altoiului prin inel;

e) plivitul lăstarilor plecaţi din portaltoi cu excepţia celui trăgător de sevă;

Până la îndepărtarea cepului se fac 2-3 lucrări de plivire. Cepul se foloseşte ca

tutore la soiurile care cresc sub un unghi mai mare faţă de verticală mai ales în regiuni cu

vânturi puternice. Cultura fără cep este mai economică deoarece nu necesită lucrări de

plivit, de palisare a altoiului şi de îndepărtare a cepului.

f) eliminarea florilor apărute pe lăstarul altoi pentru a stimula creşterea acestuia (la

sâmburoase această lucrare este de prisos fiindcă mugurul care înfloreşte nu dă creştere

vegetativă);

g) ciupirea lăstarilor anticipaţi când au lungimea de peste 20 cm, operaţie ce

contribuie la îngroşarea şi creşterea altoiului;

h) proiectarea coroanei din lăstarii anticipaţi plasaţi la înălţimea de formare a

coroanei;

i) scosul cepului în a doua jumătate a lunii iulie sau cel mai târziu la începutul

lunii august;

Scosul cepului deasupra altoiului printr-o tăietură oblică, se face cu foarfeca sau

cosorul. După scosul cepului se bilonează rândurile de altoi pentru evitarea desprinderilor

de la punctul de altoire şi pentru a favoriza cicatrizarea rănii.

j) executarea lucrărilor de întreţinere care cuprind 6-7 praşile, fertilizarea

suplimentară cu 60-70 kg/ha azotat de amoniu numai dacă creşterea altoiului este slabă,

irigarea atunci când devine necesară, combaterea bolilor şi a dăunătorilor;

Inventarierea materialului produs în câmpul II se face la sfârşitul lunii mai, când

se consemnează numărul de altoi porniţi la hectar. A doua inventariere se face în luna

septembrie când se estimează producţia de pomi la ha. La prima inventariere se elimină

portaltoii neprinşi şi eventualele impurităţi.

k) palisarea altoiului pe şipcă numai pentru anumite specii şi soiuri la care lăstarul

în creştere nu se menţine în poziţie verticală;

l) se plivesc lăstarii de pe trunchi sau se ciupesc la 2-3 frunze pentru a stimula

îngroşarea trunchiului, apoi se suprimă la inel, concomitent cu suprimarea cepului;

m) verificarea stării fitosanitare se face de mai multe ori în cursul perioadei de

vegetaţie, ultima executându-se înainte de scosul pomilor;

n) estimarea producţiei se face numai la pomii care îndeplinesc condiţiile

prevăzute de STAS 989/II-77 şi se face diferenţiat pe specii, soiuri, altoi şi portaltoi;

o) defolierea în vederea recoltării pomilor deoarece aceştia se scot din pepinieră

numai după căderea frunzelor (în toamnele lungi şi călduroase frunzele nu cad, fiind

necesară desfrunzirea manuală sau chimică);

104

p) scosul, sortarea şi stratificarea pomilor sunt operaţiunile finale ale câmpului II;

Scosul se face cu plugul de scos pomi care lucrează în agregat cu S-1300 sau

S-1500. După scos, pomii corespunzători STAS-ului 989/II-77 se leagă în pachete de

câte 10, se etichetează şi se stratifică. Toate aceste lucrări se fac pe specii, soiuri, altoi şi

portaltoi.

9.6. METODE DE REDUCERE (OPTIMIZARE) A TIMPULUI PENTRU

PRODUCEREA MATERIALULUI SĂDITOR POMICOL

În practica pomicolă se recurge frecvent la înfiinţarea câmpului I cu puieţi

portaltoi obţinuţi la ghivece sau prin însămânţarea directă în câmpul I, iar la nuc în

câmpul II unde se plantează material altoit la masă şi forţat. Se mai practică pe scară

redusă altoirea în şcoala de marcote, altoirea butaşilor verzi sub ceaţă artificială, altoirea

la masă, creşterea materialului la pungi de polietilenă în solarii etc.

Înfiinţarea câmpului I cu puieţi produşi la ghivece Terenul pe care se amplasează puieţii obţinuţi la ghivece trebuie să fie bine

pregătit, fertilizat şi irigat.

Pe măsură ce cresc puieţii se bilonează pentru a asigura creşterea lor dreaptă.

Prin această tehnologie se reduce durata de producere a materialului săditor cu un

an, se economiseşte sămânţa şi se reduce costul de producţie. Tehnologia dă rezultate

superioare la speciile păr, cireş şi vişin care au o prindere mai bună pe lemn de un an.

Înfiinţarea câmpului I prin însămânţare directă Se practică la sâmburoase şi prezintă următoarele avantaje: costurile de producţie

sunt mai mici, se consumă mai puţină sămânţă, dar pomii obţinuţi au un sistem radicular

pivotant, slab ramificat cu efecte negative la plantarea în livadă unde se prind mai greu.

Pentru stimularea ramificării sistemului radicular se scurtează pivotul pe loc (în câmpul I,

toamna în luna octombrie), cu plugul pentru scos puieţi modificat sau cu casmaua, pentru

a nu disloca portaltoii.

În câmpul I se seamănă sâmburii în rânduri distanţate la 80-90/10-15 cm.

Sâmburii mari (piersic, cais, nuc, migdal) se seamănă în cuiburi iar după răsărire se

răresc, în concordanţă cu tehnologia de cultură.

Producerea pomilor prin altoire la masă Această tehnologie se practică pentru obţinerea nucului altoit iar uneori se aplică

şi la măr. La nuc se folosesc portaltoi Juglans regia şi Juglans nigra puieţi de un an, cu

diametrul la colet de 10-16 mm. La măr puieţii portaltoi vor avea diametrul la colet de

8-12 mm.

Ramurile altoi se recoltează toamna şi se păstrează în depozite la 1-4ºC. Altoirea

începe în a doua parte a iernii şi se încheie la începutul primăverii.

Fasonarea portaltoilor constă din scurtarea pivotului la 20-22 cm la nuc şi la 18

cm pentru celelalte specii, iar rădăcinile secundare la 2-3 cm pentru nuc şi 1-2 cm pentru

celelalte specii.

105

Portaltoii se preforţează în lăzi cu rumeguş, la temperatura de 26-28ºC şi o

umiditate relativă a aerului de 80-90%, timp de 10-14 zile, iar ramurile altoi se ţin în

aceleaşi condiţii timp de 2-3 zile. În continuare materialul se spală, se zvântă şi se trece la

altoire.

Altoirea se face mecanizat în nut şi feder (scăriţă). Portaltoiul se secţionează la

colet iar ramura altoi la bază. Înainte de altoire ramurile altoi se taie la 1-2 muguri.

După îmbinarea altoiului cu portaltoiul, punctul de altoire se parafinează cu un

amestec de parafină 90% şi colofoniu 10%, încălzit la 50-55ºC. Materialul parafinat se

stratifică în rumeguş dezinfectat şi umed, în lăzi speciale, unde altoiul se acoperă cu un

strat de rumeguş de 5-6 cm. Lăzile cu materialul stratificat se aşează în încăperi

amenajate pentru forţare pe timp de 10-14 zile (la nuc). După forţare se sortează

materialul, cu alegerea celui prins, la care se înlătură lăstarii porniţi din portaltoi. În

continuare materialul se stratifică şi se păstrează în camere cu temperaturi de 1-5ºC, până

la plantare. Când se trece materialul altoit de la o temperatură superioară la una inferioară

se face treptat, pentru aclimatizare.

9.7. SCOSUL ŞI SORTAREA MATERIALULUI SĂDITOR

Pomii se scot din pepinieră prin luna octombrie, după primele brume care

determină căderea frunzelor. Desfrunzitul poate fi făcut şi manual pe suprafeţe mici, sau

chimic. Odată cu scosul pomilor se face sortarea acestora conform STAS 989/II-77 şi

legarea lor în pachete de câte 10 bucăţi care se etichetează. Pachetele de pomi se

transportă la şanţurile de stratificare în care rădăcinile pomilor şi circa 20 cm din tulpină

se acoperă cu pământ. Şanţurile de stratificare sunt amplasate în incinta pepinierei, pe

teren cu panta de 2-3% şi la 200-300 m de magazii, construcţii, unde se strâng rozătoare.

Şanţul de stratificare are lăţimea de 1 m, adâncimea de 0,6 m şi lungimea de 50 m, fiind

prevăzut cu drum de acces la ambele capete.

Transportul materialului săditor pomicol Transportul pomilor şi a materialului săditor pomicol se face, în funcţie de

distanţa dintre furnizor şi beneficiar, cu vagoane, camioane, căruţe căptuşite cu paie şi

acoperite cu prelată. Materialul săditor pomicol circulă însoţit de următoarele documente:

factură, certificat de autenticitate pentru categoria biologică respectivă, certificat

fitosanitar sau numărul acestuia. La transportul pe C.F.R. se va verifica calitatea

materialului la descărcare. Dacă acesta nu corespunde STAS-ului sau dacă pe timpul

transportului s-a degradat se va constitui o comisie de constatare formată din delegatul

furnizorului, reprezentantul beneficiarului, a C.F.R.-ului şi al primăriei, care vor întocmi

un proces verbal de constatare pe baza căruia părţile vor lua măsurile ce se impun.

106

C a p i t o l u l 10

ÎNFIINŢAREA PLANTAŢIILOR POMICOLE

10.1. SISTEME DE CULTURĂ A POMILOR

Plantaţiile pomicole pot fi grupate în următoarele sisteme de cultură: extensiv

(agropomicol şi clasic), intensiv şi superintensiv.

Sistemele de cultură, în funcţie de complexul de măsuri de înfiinţare şi de

întreţinere al livezilor, pot fi grupate în două mari categorii: culturi pure şi culturi

asociate.

10.1.1. Culturile pomicole pure

În acest caz, plantaţia pomicolă este cultura unică pe terenul respectiv. Lucrările

executate au ca scop asigurarea condiţiilor optime pentru pomi, în vederea realizării unor

producţii mari şi de calitate superioară. În această categorie pot fi încadrate plantaţiile

clasice, intensive şi superintensive.

Sistemele de cultură enumerate se deosebesc între ele prin densitate, materialul

săditor folosit, forma de coroană, consumul de forţă de mună la unitatea de suprafaţă şi

pe tona de produs, gradul de mecanizare al lucrărilor, durata necesară pentru recuperarea

investiţiilor şi viteza de recuperare, cantitatea şi calitatea recoltei, costul pe tona de

produs, profitul realizat etc.

Sistemul clasic Sistemul clasic este bine reprezentat la noi în ţară cât şi pe plan mondial. Ponderea

acestui sistem, dominant în urmă cu două-trei decenii, este în scădere de la o etapă la alta,

locul lui fiind luat de sistemul intensiv şi chiar superintensiv.

Sistemul clasic se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi de regulă pe

portaltoi generativi.

Pomii ajung la înălţimea de 8-10 m şi un diametru al coroanei de 4-8 m iar

coroanele sunt globuloase şi de volum mare.

Distanţele de plantare, în general, sunt mari (5-8 m), rezultând mai puţin de 350

pomi/ha. Distanţele mari între pomi pe rând şi între rândurile de pomi fac ca terenul să nu

fie pe deplin valorificat, nu numai în tinereţe ci şi după ce pomii intră pe rod chiar şi în

perioadele de mare producţie pomii ocupă, în acest sistem, abia 70% din spurafaţă.

Investiţiile făcute la înfiinţarea plantaţiei sunt mai mici, gradul de mecanizare este redus,

consumul de forţă de muncă este mare, productivitatea muncii este mică. Investiţia făcută

se recuperează lent deoarece pomii intră pe rod abia după 7-8 ani de la plantare iar

producţia devine economică numai după 10-12 sau chiar 15 ani de la plantare.

Producţia de fructe ajunge în perioada de mare producţie la 10-12 t/ha, recoltatul

devine greoi din cauza taliei mari a pomilor (majoritatea fructelor se recoltează de pe

107

scară). Fructele din interiorul coroanei sunt mai puţin colorate din lipsă de lumină.

Acest sistem de cultură se poate folosi la toate speciile pomicole, durata

economică a plantaţiei fiind de 40-50 de ani.

Producţia mai mică la hectar, consumul mare de forţă de muncă şi costurile de

producţie relativ mari fac ca rambursarea investiţiei să fie făcută pe o perioadă mai lungă

de timp, motiv pentru care, sistemul de cultură extensiv a fost înlocuit cu sistemul

intensiv, iar mai nou cu cel superintensiv.

Sistemul intensiv Plantaţiile intensive au început să se răspândească abia după primul război

mondial. Acest sistem se caracterizează prin pomi de vigoare mijlocie sau chiar mică

(înălţimea lor este de 3-4 m), conduşi pe sistem de susţinere cu spalier; coroană aplatizată

(palmete), sau globuloasă, dar de volum mic (vas, fus tufă, fus zvelt). Distanţele de

plantare sunt mai mici comparativ cu sistemul extensiv, respectiv de 4-5 m între rânduri

şi de 2-3 m între pomi pe rând. Astfel, în funcţie de distanţele de plantare se realizează un

număr mai mare de pomi la unitatea de suprafaţă. După numărul pomilor la hectar

plantaţiile intensive pot fi cu densitate mică (450-633 pomi/ha), cu densitate mijlocie

(634-833 pomi/ha) şi cu densitate mare (833-1250 pomi/ha).

Pe măsură ce densitatea la unitatea de suprafaţă creşte, terenul este valorificat mai

bine comparativ cu sistemul clasic. Spaţiul rezervat fiecărui pom este ocupat aproape în

întregime începând din primii 4-5 ani de la plantare.

Consumul de forţă de muncă pentru formarea coroanei pomilor, este mai redus (se

fac scurtări pentru ramificare şi unele răriri strict necesare). Operaţiunile de dresare şi

înclinare au pondere mare cunoscându-se faptul că prin aceste operaţiuni se grăbeşte

intrarea pe rod.

Producţia devine economică începând cu anii IV-V de la plantare, iar potenţialul

maxim de producţie se atinge începând cu anii VI-VII de la plantare.

Cu toate că investiţiile în plantaţiile intensive sunt mai mari decât în plantaţiile

clasice, ele se recuperează în 3-4 ani după ce producţia devine profitabilă.

Recolta medie de fructe în perioada de mare producţie poate depăşi 25-30 t/ha la

speciile măr şi păr, fiind de calitate superioară.

Consumul de forţă de muncă are pondere mai mare la lucrările de tăiere şi

recoltarea fructelor. Gradul de mecanizare a lucărilor este mult mai mare comparativ cu

plantaţiile clasice.

Producţia de fructe mai mare, consumul de forţă de muncă mai mic pe unitatea de

produs, duc la realizarea unui cost de producţie mai mic pe tona de fructe.

Calitatea superioară a fructelor, preţul de valorificare mai bun, corelate cu un cost

de producţie mai mic, determină o profitabilitate sporită pentru acest sistem de cultură.

În sistem intensiv se comportă bine următoarele specii: mărul, părul, piersicul,

caisul şi vişinul iar, în ultimul timp, chir cireşul. Se impune menţiunea că durata de

exploatare a plantaţiilor intensive este mai scurtă (15-16 ani la piersic; 20 de ani la cais;

25-30 de ani la măr şi păr şi ceva mai mult pentru vişin şi cireş).

Sistemul superintensiv Acest sistem se caracterizează prin pomi de talie mică (înălţimea lor este de 1,5-

108

2,25 m) ce se conduc sub formă de cordon vertical sau fus zvelt.

Distanţele de plantare sunt, în general mici, 2,5-3,0 m între rânduri şi 1,0-1,5 m

între pomi pe rând. Plantarea pomilor se poate face în rânduri simple sau în benzi.

După numărul de pomi plantaţi la unitatea de suprafaţă plantaţiile superintensive

pot fi cu densitate mare (1250-2500 pomi/ha) şi cu densitate foarte mare (peste 2500

pomi/ha).

În plantaţiile superintensive terenul se ocupă integral de către pomi şi într-un timp

foarte scurt (anul 3-4 de la plantare).

Rodirea economică începe din anul II de la plantare, atingându-se potenţialul

maxim de producţie după 4-5 ani de la plantare.

Cu toate că investiţiile, pentru înfiinţarea plantaţiilor sunt mari, ele se recuperează

repede. Producţia medie de fructe poate depăşi 60-80 t/ha la speciile măr şi păr.

Consumul de forţă de muncă este în general mai mic raportat la producţia de fructe iar

lucrările de tăiere şi de recoltare se fac de pe sol. În multe din plantaţiile superintensive

tăierile se pot efectua parţial mecanizat. Productivitatea muncii este mare, costul de

producţie mic ca urmare a gradului mare de mecanizare a lucrărilor, inclusiv a celor de

tăiat şi recoltat fructe.

Plantaţiile superintensive se practică mai mult la speciile măr, păr şi piersic, cu

tendinţa de extindere în viitor şi la alte specii pe măsură ce se vor realiza soiuri cu

vigoare mai mică.

10.1.2. Culturi pomicole asociate

În acesastă grupă sunt incluse sistemul agropomicol şi grădinile familiale.

Sistemul agropomicol Sistemul agropomicol se caracterizează prin pomi de vigoare mare altoiţi pe

portaltoi generativi. Nici în perioada de mare producţie pomii nu acoperă tot spaţiul din

livadă datorită distanţelor mari de plantare. Acesta este şi motivul pentru care cultura

pomilor se asociază cu culturi agroalimentare sau furajere. Astfel, în plantaţiile de tip

agropomicole, pe lângă producţia de fructe se are în vedere şi recolta de produse

agroalimentare sau furajere, ca producţii complementare.

Prezenţa celei de a doua culturi pe aceeaşi suprafaţă determină diferenţieri în

tehnologia de cultură comparativ cu sistemele de cultură clasic, intensiv şi semiintensiv.

Faptul că sunt două culturi pe aceeaşi suprafaţă împiedică executarea tuturor lucrărilor

caracteristice pomilor şi în primul rând, a celor de combatere a bolilor şi dăunătorilor. De

asemenea, prezenţa culturii complementare îngreunează executarea lucrărilor mecanice

asupra solului şi a pomilor.

Producţia de fructe este mică şi, în general, de calitate inferioară, ca urmare a

îngreunării efectuării tratamentelor fitosanitare la momentul optim.

Sistemul este în general ineficient, motiv pentru care se practică numai sporadic în

regiunea dealurilor înalte.

Grădinile familiale Grădinile familiale sunt amplasate pe terenul din apropierea gospodăriei şi asigură

consumul familial de fructe şi numai în mică măsură pentru valorificarea pe piaţă.

109

Producţia de fructe este foarte diversificată, în majoritatea cazurilor fiecare specie

fiind reprezentată printr-un număr mic de indivizi (1-3 exemplare). Numărul mic de pomi

dintr-o specie şi numărul mare de specii cultivate asigură în special necesarul de fructe

pentru consumul în stare proaspătă, eşalonat pe o perioadă mai lungă de timp.

Grădinile familiale, pe lângă realizarea unor producţii de fructe, au rolul de a

înfrumuseţa centrele populate şi de a asigura valorificarea, în mod recreativ, a forţei de

muncă din fiecare gospodărie.

Sistemele de cultură prezentate mai pot fi încadrate şi în plantaţii de tip comercial-

industriale, plantaţii didactico-experimentale şi plantaţii de aliniament.

Diferitele tipuri de plantaţii menţionate pot aparţine ca formă de proprietate

unităţilor de stat, proprietăţilor particulare sau asociaţiilor.

Plantaţiile comerciale-industriale Aceste plantaţii au menirea de a produce partizi mari de fructe destinate

comercializării. În funcţie de destinaţia producţiei de fructe plantaţiile comercial-

industriale pot fi pentru satisfacerea consumului intern sau pentru export.

Plantaţiile a căror producţie este destinată exportului, cuprind un număr redus de

specii (2-3), cele mai bine adaptate la condiţiile locale. Fiecare specie cuprinde un număr

mic de soiuri dintre cele cu valoare comercială superioară şi cele impuse de nevoile de

polenizare. Asocierea a două sau trei specii este determinată de consumul de forţă de

muncă şi de necesitatea obţinerii de venituri într-o perioadă mai lungă din cursul anului.

Plantaţiile comerciale destinate consumului local cuprind toate speciile care

găsesc condiţii favorabile în zonă. Fiecare specie cuprinde un sortiment bogat de soiuri,

de la cele cu coacere timpurie, până la cele târzii. Prin aceste plantaţii se asigură fructe

proaspete pe tot parcursul anului pentru populaţie sau materie primă pentru fabricile de

prelucrare.

Plantaţiile didactico-experimentale Plantaţiile didactico-experimentale sunt mai reduse ca număr şi ocupă suprafeţe

relativ mici. Ele se organizează pe lângă instituţiile de învăţământ superior sau mediu de

specialitate, cât şi în staţiunile de cercetare.

Plantaţiile din instituţiile de învăţământ au rolul de atelier-şcoală iar cele din

staţiunile de cercetare au menirea de a asigura desfăşurarea lucrărilor experimentale. În

unităţile de ameliorare a pomilor fructiferi plantaţiile cuprind numeroase specii şi soiuri

organizate în colecţii naţionale sau locale menite să asigure baza de germoplasmă

necesară lucrărilor de creare de noi soiuri.

Plantaţiile de aliniament Plantaţiile de aliniament se înfiinţează în lungul şoselelor, a drumurilor sau a

terasamentelor de cale ferată. Sunt plantate cu specii şi soiuri mai rustice care nu necesită

o îngrijire deosebită (nuc, dud şi chiar unele soiuri de măr, păr, prun). Pomii au trunchiul

înalt, coroana globuloasă, de volum mare.

110