1

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“

PIAŢA FINANCIARĂ EUROPEANĂ

Suport de curs

Titular curs: Lect. univ. dr. Roxana Dumitraşcu

2011

2

CUPRINS

Tema 1 Introducere ȋn pieţele financiare

Tema 2 Euro şi piaţa financiară europeană

Tema 3 Piaţa monetară europeană

Tema 4 Piaţa valutară europeană

Tema 5 Piaţa de capital europeană

Tema 6 Pieţele bursiere din Europa

Tema 7 Instituţiile financiare europene

Tema 8 Creditul pe pieţele financiare europene

Tema 9 Balanţa de plăţi şi lichiditatea

Tema 10 Investiţii străine directe

3

Tema 1

INTRODUCERE ȊN PIEŢELE FINANCIARE

1.1.Structura, conţinutul şi funcţiile pieţei financiare

Dezvoltarea relaţiilor economice şi de schimb stă la baza noii construcţii

economice europene. În acest cadru apare ca o necesitate, o nouă identitate organizatorică

a pieţelor financiar monetare şi de capital. Abordarea sintetică a conţinutului economic al

pieţei financiare ne conferă un cadru general al caracteristicilor ea reprezentând un spaţiu

economico-fianciar, unde se întâlneşte cererea şi oferta de active financiare.

Rolul pieţelor financiare este unul economic şi altul social:

Economic, prin contribuţia la dezvoltarea procesului investiţional

Social, prin protecţia veniturilor economisite.

Piaţa financiară are două componente ale căror funcţiuni sunt diferite şi

complementare şi anume:

1. Piaţa financiară primară specializată în colectarea veniturilor economisite.

2. Piaţa financiară secundară - asigură mobilitatea şi lichiditatea economiilor

plasate.

Piaţa financiară primară

Piaţa financiară primară asigură colectarea veniturilor economisite de la posesorii

de capital financiar disponibili pe piaţa internă şi cea internaţională. Cel mai mare

solicitator de resurse în acest sistem îl reprezintă statul şi administraţiile locale.

Piaţa financiară secundară

Piaţa financiară secundară asigură deţinătorilor de titluri financiare lichiditatea şi

mobilitatea veniturilor economisite, constituind un cadru organizat ce se numeşte bursa de

valori pentru schimbarea titlurilor financiare emise. Schimbarea titlurilor de către

deţinătorii acestora poate să aibă loc din următoarele motive:

fie ca urmare a dorinţei deţinătorilor lor de a-şi recupera fondurile;

ca urmare a nevoilor de resurse financiare lichide;

operaţiuni speculative.

Între piaţa financiară primară şi piaţa financiară secundară există o interdependenţă

absolută, existenţa uneia fără cealaltă nu este posibilă deşi funcţiile lor sunt complet

distincte. Circuitul activelor financiare se desfăşoară între ofertanţii de fonduri şi

beneficiarii acestora, tranzacţiile având loc pe piaţa financiară.

Din punct de vedere al tipului activelor financiare care se negociază şi mecanismul

prin care acestea sunt introduse în circuitul financiar, piaţa financiară este alcatuită din 3

componente:

4

a) Piaţa monetară. Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare, în

moneda naţională, între rezindenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care

băncile se împrumută între ele, pe termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează

surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi surplusului de plăţi pe care le au

alte bănci.

b) Piaţa de capital. Piaţa capitalurilor este specializată în intermedierea de tranzacţii

cu active financiare care au scadenţe pe termene medii şi lungi. Prin intermediul ei,

sunt satisfăcute nevoile de capital ale solicitanţilor cu disponibilităţile de capital ale

ofertanţilor. Principalele funcţii ale pieţei de capital : emisiunea şi vânzarea

pentru prima dată de titluri financiare; negocierea de valori mobiliare.

c) Piaţa bancară se caracterizează prin tranzacţii cu active bancare nonnegociabile, a

căror lichiditate este maximă.

Segmentarea pieţei financiare se poate realiza şi ţinând cont de caracteristicile

investiţionale ale pieţei. Astfel, în acest sens există două concepte fundamentale:

1. Conceptul european – Conform acestui concept, piaţa financiară este împărţită în:

a) piaţa de capital;

b) piaţa monetară.

2. Conceptul american – Stă la baza dezvoltării pieţei financiare în America şi constă în

segmentarea acesteia pe trei categorii:

a) piaţa de capital;

b) piaţa monetară;

c) piaţa ipotecară.

Piaţa ipotecară – se adaugă ca şi segment al pieţei financiare, subliniind

importanţa pe care creditul o are în cadrul economiilor de consum.Acest segment al pieţei

este caracteristic finanţării achiziţiei sau construcţiei de locuinţe, un domeniu al vieţii

economice şi sociale foarte dinamic.

Există o serie de avantaje ce decurg din extinderea pieţei financiare, care pot fi

sintetizate astfel:

- un plus de lichiditate pentru societăţile comerciale şi un preţ redus al lichidităţii;

- încurajarea dezvoltării economiei pentru transparenţa investiţiilor;

- apariţia unor modalităţi facile de finanţare pentru agenţii economici;

- încurajarea circulaţiei băneşti şi a rentabilităţilor crescute.

1.2.Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital

Pieţele de capital pot fi grupate în funcţie de anumite criterii şi caractere:

a) Nivelul de tranzacţionare

b) Tipul de titluri de valoare trazacţionate

c) Procedurile de schimb utilizate

5

d) Locul tranzacţionării

e) Dinamica şi riscul tranzacţiilor

f) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor

g) Modul ȋn care se procură şi se tranzacţionează banii

a) Dupa nivelul de tranzacţionare, se ȋntâlnesc următoarele pieţe:

piaţa primară este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate

pentru prima dată;

piaţa secundară este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titlurile ce sunt

deja în circulaţie. Face obiectul activităţilor şi mecanismelor bursiere. (Piaţă

bursieră);

a treia piaţă este piaţa în cadrul căreia are loc comercializarea titlurilor din

afara bursei, printr-o reţea specializată de societăţi de servicii de investiţii

financiare;

a patra piaţă sau piaţa tranzacţiilor directe este piaţa în cadrul căreia titlurile

sunt comercializate în bloc printr-o reţea de instituţii financiare la care iau parte

cei interesaţi.

Piaţa a treia şi a patra sunt cele mai noi pieţe, dar cu dimensiuni deja notabile şi

care pot juca, în viitor, un rol de importanţă crescândă în tranzacţiile cu titluri.

b) După tipul de titluri, ȋntâlnim:

piaţa de acţiuni. Este piaţa de tranzacţionare a acţiunilor comune şi cele

preferenţiale;

piaţa obligaţiunilor. Este piaţa de tranzacţionare a oricărei creanţe ce presupune

plăţi periodice ale cupoanelor şi rambursarea fondului de împrumut la data

scadentă;

piaţa titlurilor de stat. Este piaţa titlurilor de valoare puse spre vânzare de către

stat.

c) Proceduri de tranzacţionare. Ȋn cazul procedurilor de tranzacţionare vorbim despre:

piaţa de licitaţie. Este piaţa în cadrul căreia tranzacţionarea este controlată de o

a treia parte (numită şi agent de piaţă), în funcţie de suprapunerea preţurilor

ordinelor de cumpărare sau de vânzare, în cazul anumitor titluri. Tranzacţiile

sunt efectuate la acele preţuri pentru care există şi cerere şi ofertă. Piaţa este

impersonală, în sensul că identităţile celor ce vând sau cumpără sunt

necunoscute.

piaţa de negociere. Este piaţa în cadrul căreia cei ce vând sau cumpără

negociază între ei volumul şi preţul titlurilor în mod direct sau printr-un agent:

broker sau dealer. Dacă o tranzacţie este încheiată de către dealer sau broker,

identitatea unei părţi rămâne necunoscută celeilalte. Acest tip de piaţă este util

pentru titlurile inactive şi pentru tranzacţiile de valori foarte mari, care pot

determina fluctuaţii pe termen pe piaţa de licitaţie, până în momentul în care

6

vor exista destule ordine în cealaltă parte a pieţei. Piaţa de negociere se mai

numeşte şi piaţa inter-dealeri.

d) Locul tranzacţionării. Conform acestui criteriu există:

piaţa organizată. Este piaţa cu reguli de tranzacţionare stabilite, de regulă,

după principiile de lucru ale pieţei de licitaţie, la un sediu central cu localizare

certă. Acţiunile sunt tranzacţionate în cadrul unui astfel de tip de piaţă.

piaţa Over the Counter (OTC). Este piaţa constituită din birourile dealerilor,

brokerilor şi ale emitenţilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de

asigurări). Pentru ca aceste tranzacţii să se desfăşoare în multe locuri, ea este

construita prin telefon, computer. Aceste pieţe sunt, în principal, pieţe de

negociere, obligaţiunile fiind obiectul principal al tranzacţiilor.

e) Dinamica şi riscul tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există:

piaţa la vedere sau piaţă de numerar. Este piaţa pe care titlurile sunt

tranzacţionate pentru livrare şi plata imediată. Tipurile de valori mobiliare

cotate pe un astfel de tip de piaţă fac obiectul tranzacţiilor de valoare redusă.

piaţa anticipată (forward). Este principala piaţă ce permite cele mai diverse

tranzacţii cu titluri. Caracteristica ei majoră este constituită de faptul că

operaţiile de vânzare-cumpărare sunt achitate o dată pe luna, în ziua de

lichidare. Tranzacţiile sunt efectuate pentru un anumit volum de titluri, numit

cotaţie.

piaţa „futures“. Este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în

vederea unor livrări şi plăţi viioare. Titlurile comercializate ce sunt stipulate în

contract pot fi deja în circulaţie sau pot fi emise înainte de data scadentă

menţionată în contract. Dacă un contract futures este tranzacţionat Over the

Counter prin negociere, el se va numit contract anticipat.

piaţa de opţiuni (options). Este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titluri

cu livrare ulterioară, condiţionată de prevenirea riscului de investiţie.

Instrumentul comercial se numeşte contract de opţiune.

f) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor. Conform acestui criteriu există:

piaţa permanentă. Este piaţa în cadrul căreia, pentru un titlu, se înregistrează o

succesiune de cotaţii bursiere în timpul unei şedinţe (call-over). Principiul

acestei pieţe este executarea comezilor în timp util şi cotaţia diferitelor cursuri

pe durata întregii zile. De obicei, aceste pieţe publică zilnic 4 cursuri: preţul de

deschidere, cel mai mare preţ al zilei, cel mai scăzut preţ al zilei şi preţul de

închidere.

piaţa de apel. Este piaţa în cadrul căreia cotaţiile tranzacţiilor se efectuează prin

stabilirea unui preţ de echilibru la o oră de echilibru.

g) Dupa modul în care se procură şi se tranzacţionează banii. Conform acestui criteriu

există:

7

pieţele de datorie. Sunt pieţe caracterizate prin instrumente care, în general,

raportează dobândă la perioade fixe, pentru împrumutri acodate pe perioade

cuprinse între 12 luni şi 30 de ani. Din această cauză, respectivele pieţe mai

sunt cunoscute şi sub denumirea de pieţe de venituri fixe (Fixed Income

Markets). Aceste pieţe implică angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi

lung;

pieţe de titluri de valoare. Sunt pieţe care, de asemenea, presupun angajarea de

împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutătorului nu i

se plăteşte dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acţiuni

în favoarea investitorilor care devin, astfel, coproprietari ai respectivei societăţi.

Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt:

negociabilitatea: angajarea de împrumuturi băneşti şi investirea sunt realizate

prin utilizarea de instrumente financiare care sunt negociabile. Aceasta

înseamnă că titlul de proprietate poate fi transferat în orice moment;

finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de capital nu angajează

împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite instrumente

financiare în scopul vânzării lor către investitori;

termenul de scadenţă: în general, termenul de scadenţă – perioada pentru care

se acordă sau se angajează împrumuturi băneşti – este mai mare de un an;

instrumente financiare: pe piaţa de capital, instrumentele de datorie, cum ar fi

obligaţiunile, sunt emise cu precizarea termenului de scadenţă, a dobânzii care

trebuie plătită şi a termenului de plată. În cadrul pieţelor de titluri de valoare,

acţiunile care se emit reprezintă părţi din capitalul unei societăţi.

Principalii actori ai pieţelor financiare, pot fi consideraţi următorii:

1. Instituţiile publice financiare ale statului – care urmăresc respectarea legalităţii

şi implementarea programelor naţionale de dezvoltare în situaţia în care statul apare sub

forma unei autorităţi publice ce îşi exercită atribuţiile stabilite prin lege;

2. Agenţii economici cu capital majoritar de stat – care permit manifestarea

statului în vederea oferirii de bunuri sau servicii pe pieţele naţionale sau internaţionale.

3. Instituţiile reglementate prin lege ale pieţelor bursiere şi pieţelor extrabursiere

– care urmăresc corecta desfăşurare a tranzacţiilor bursiere şi, de asemenea, emit norme

proprii pentru reglementarea activităţii pe piaţa financiară;

4. Banca de Emisiune (Banca Naţională) – este cea care stabileşte coordonatele

politicii monetare având un caracter independent şi un rol primordial în viaţa economică

în condiţiile bancarizării economiilor;

5. Instituţiile bancare şi instituţiile de servicii şi investiţii financiare – prin care se

derulează operaţii financiare pe termen scurt, termen mediu şi termen lung;

6. Agenţii economici – care se manifestă atât ca participanţi la competiţia

economică, cât şi ca potenţiali investitori pe piaţa de capital;

7. Persoanele fizice – care se manifestă în calităţile lor cele mai importante, de

consumatori şi/sau investitori

8

1.3. Piaţa financiară internaţională: conţinut, segmente şi rol

În secolul al XIX-lea piaţa financiară internaţională s-a confundat cu piaţa

financiară din Londra, la care s-a adăugat, între anii 1895 şi 1914, piaţa financiară din

Paris. Aceste două pieţe financiare redistribuiau economiile provenite din străinătate şi de

la populaţie. După primul război mondial, a apărut piaţa financiară din New York, iar

căderea ei în 1929 a marcat începutul marii crize economice. Cea mai mare parte a

exporturilor de fonduri pe termen lung se efectua, cu toate acestea, în afara pieţei: donaţii,

ajutoare multilaterale, investiţii directe, credite.

Dezvoltarea pieţei financiare internaţionale constituie o consecinţă a necesităţilor

manifestate de investitori şi de cei care doresc să-şi plaseze capitalul financiar. Băncile

internaţionale au un rol important în dezvoltarea acesteia şi a procedeelor de emisiune.

Pieţele financiare internaţionale cuprind două componente:

a) Ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă, sub rezerva unor

reglementări, emisiuni, deci si tranzactii de titluri financiare străine;

b) Piaţa eurocapitalului, pe care împrumuturile pe termen mijlociu şi lung sunt

eliberate într-o monedă care nu este obligatoriu cea a împrumutătorului şi nici a

celui care se împrumută şi, deci, plasamentul este efectuat în funcţie de

economiile provenind din mai multe ţări, intermediate de un sindicat bancar

internaţional. Autonomia ei rezulta din natura operaţiilor şi din modul de

funcţionare.

Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:

Stabilitatea monedei naţionale

Sprijinirea pe o economie în creştere, cu un potenţial puternic

Importante capacităţi de finanţare disponibile

Reţeaua de filiale

Libera convertibilitate şi transfer al titlurilor financiare

Fiscalitatea preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale

Piaţa financiară internaţională, componentă de bază a sistemului financiar şi

monetar internaţional, cuprinde instituţii cu caracter naţional, regional şi mondial

(instituţii financiare, bancare, burse de valori) care au ca misiune montarea de fonduri

financiare şi dirijarea lor spre obiective şi beneficiari din diferite ţări. Această misiune se

realizează prin înfăptuirea unor operaţiuni specifice care caracterizează activitatea

financiară internaţională.

Piaţa financiară constituie ansamblul de relaţii financiare generate de cererea şi

oferta de capital pentru plasamente pe termen mediu şi lung, concretizate în tranzacţii cu

hârtii de valoare pe termen de peste 1 an. Piaţa financiară internaţională este mecanismul

prin care activele financiare sunt emise şi puse în circuit economic internaţional şi este

formată din totalitatea pieţelor naţionale de capital, pe care se efectuează tranzacţii cu

9

titluri de credit străine pe termen lung, şi din pieţele euroobligaţiunilor şi a

euroacţiunilor. Piaţa euroobligaţiunilor se negociază obligaţiunile pe termen lung (10-15

ani) emise în străinătate şi exprimate în eurovalute, care dau dreptul posesorului la un

venit anual numit cupon. O altă piaţă, care este componentă a pieţei financiare

internaţionale, este piaţa euroacţiunilor, pe care se mobilizează capitaluri, îndeosebi de

către societăţile internaţionale, care le permite lărgirea surselor de capital şi depăşirea

restricţiilor impuse de controlul guvernamental.

Pe piaţa financiară internaţională se derulează relaţii de formare şi de distribuţie

internaţională de fonduri, concretizate prin relaţiile de credit dintre instituţiile financiar-

bancare, firmele comerciale, industriale şi persoanele fizice care participă la schimburile

economice, ştiinţifice şi de altă natură cu caracter internaţional. Piaţa financiară

internaţională este compusă din piaţa primară, pe care are loc plasarea şi negocierea

titlurilor noi emise, şi din piaţa secundară pe care sunt negociate titluri deja emise, care au

mai fost negociate şi pe care deţinătorii lor le vând pentru redobândirea capitalului înainte

de termenul prevăzut iniţial.

Operaţiunile financiare internaţionale sunt operaţiuni care implică mobilizarea şi

investirea de capital, pe plan internaţional, în obiective şi beneficiari din diferite ţări.

Plasarea mijloace lor financiare pe termen lung, pe plan internaţional se realizează sub

formă de investiţii străine directe şi de portofoliu.

Piaţa financiară internaţională spre deosebire de piaţa financiară naţională, are

parteneri din diferite ţări sau chiar din aceeaşi ţară, dar reprezentând instituţii sau

întreprinderi cu interese mondiale.

Tranzacţiile pe piaţa financiară internaţională se realizează în monedă străină,

indiferent de moneda ţării în care acestea au loc. Piaţa financiară internaţională nu este

supusă restricţiilor financiare ale ţării în care este plasată, dar are propriile reguli, respectă

uzuanţele internaţionale, precum şi indicaţiile organismelor financiare internaţionale.

Pieţele financiare internaţionale au fost la început pieţe naţionale pe care, cu

timpul, au început să se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung

angajând capitaluri importante, transferându-le dintr-o ţară în alta.

Pentru ca o piaţă financiară naţională să poată funcţiona ca piaţă financiară

internaţională, ea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, ca: existenţa unei

importante capacităţi de finanţare; existenţa unei importante capacităţi de finanţare;

existenţa unei monede stabile; existenţa unor permanente relaţii cu diverşi corespondenţi

din lume; posibilitatea convertirii şi transferării valutelor, precum şi aprecierea şi

credibilitatea din partea organismelor financiare internaţionale.

Principalele pieţe financiare internaţionale sunt: New-York, Londra, Paris,

Frankfurt, Zürich, Amsterdam, Milano, Tokio, Hong-Kong ş.a.

Cât priveşte formarea fondului financiar internaţional ca produs al pieţei

financiare, el reprezintă în prezent o activitate complexă ai mai multe operaţiuni grupate

în patru etape de lucru.

10

I.Formarea fondurilor financiare internaţionale.

1. Mobilizarea în context internaţional a valorilor sub forma unor fonduri

financiare exprimate cu ajutorul etaloanelor naţionale sau internaţionale la

nivelul lor din momentul repartiţiei financiare.

2. Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale la nivelul

lor din momentul evaluării.

3. Repartiţiile financiare realizate de instituţiile pieţei financiare, prin aceste

acţiuni sunt precizaţi beneficiarii fondurilor, obiectivele finanţate, precum şi

condiţiile ce caracterizează repartiţia respectivă.

II. Relaţiile cu piaţa monetară internaţională.

4. Piaţa financiară solicită pieţei monetare să folosească semenele băneşti şi

modalităţile de plată pentru a aduce în context internaţional fondurile mobilizate

din economia naţională.

5. Piaţa monetară internaţională pune la dispoziţia pieţei financiare internaţionale

etalonul acceptat pentru evaluarea valorii în context internaţional.

6. Piaţa financiară internaţională solicită pieţei monetare internaţionale semnele

băneşti care sunt acceptate în circuitul internaţional.

III. Formarea fondului de informaţii internaţionale.

7. Instituţiile financiare solicită o gamă largă de informaţie economică, monetară,

financiară, politică, socială din partea ţărilor şi persoanelor juridice care sunt

acceptate pe piaţa financiară internaţională.

8. Instituţiile pieţei financiare realizează prelucrarea informaţională în vederea

obţinerii unor informaţii financiare credibile.

9. Instituţiile financiare editează cărţi, reviste, pliante, organizează cursuri de

informare şi calificare, trimite experţi pentru informare, analiză şi educare.

IV. Reglarea activităţii de pe piaţa financiară internaţională.

10. Piaţa financiară internaţională realizează observarea permanentă a modului în

care produsele sale (fonduri, informaţii, condiţionări) sunt acceptate de

beneficiari.

11. Fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau

modificarea mecanismelor interne ale pieţei.

12. Pe baza analizelor şi deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii

de reglare.

11

Tema 2

EURO ŞI PIAŢA FINANCIARĂ EUROPEANĂ

2.1.Importanţa apariţiei monedei euro

Introducerea monedei unice euro – mai întâi ca monedă scripturală în 1999 şi mai

târziu sub forma bancnotelor şi monedelor fizice, în 2002 – reprezintă una dintre

realizările majore ale Uniunii Europene. Euro este moneda unică adoptată (până în acest

moment) de 17 state membre ale Uniunii Europene (din cele 27) care, împreună,

formează zona euro. Zona euro este o zonă monetară.

Cele 17 țări membre sunt Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța,

Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania,

Slovenia, Slovacia. Succesul monedei euro este dovedit şi prin faptul că state care

nu sunt membre ale Uniunii Europene au ales ca monedă oficială euro: Andorra,

Islanda, Lichtenstein, Monaco, San Marino, Vatican, Muntenegru, Kosovo.

Andorra, Monaco, San Marino și Vatican folosesc euro, deși nu sunt în mod oficial

membri euro, și nici membri ai UE. Aceste țări folosesc euro datorită unor înțelegeri cu

statele membre UE (Italia în cazul principatului San Marino și al orașului Vatican,

precum și Franța în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii

Europene.

Muntenegru şi Kosovo care au folosit drept monedă marca germană, au adoptat

moneda euro, deşi nu au au nici o ȋnţelegere legală explicita cu UE care să le permită

acest lucru.

Alte spaţii ȋn care se foloseşte moneda euro sunt teritoriile franceze: Guiana

Franceza, Reunion, Sf. Pierre si Miquelon, Guadeloupe, Martinica, Sf. Bartolomeu, Sf.

Martin, Mayotte, insulele Clipperton, Teritoriile Australe si Antarctice Franceze si

regiunile autonome portugheze Azore si Madeira, precum si Insulele Canare (Spania).

Zona a fost creată în 1999 de unsprezece țări, la care s-a alăturat Grecia în 2001,

Slovenia în 2007, Cipru și Malta în 2008, Slovacia în 2009, Estonia în 2011. Trei țări din

Uniunea Europeană nu au fost de acord cu introducerea acestei monede, și anume

Danemarca, Regatul Unit și Suedia.

Danemarca şi Regatul Unit nu sunt apte în mod legal pentru aderarea la euro, până

când guvernele lor nu decid altfel. Suediei nu i-a fost aprobată participarea de nici un act

legal; totuşi, Suedia a decis în 1997 să nu se alăture zonei euro, aşa că nu a făcut nici un

efort spre a-şi îndeplini criteriul necesar, de a avea o rată stabilă de schimb. Suedia a făcut

un referendum pe tema monedei unice europene pe 14 septembrie 2003, participanţii

votând împotriva monedei euro (Da 41,8%, Nu 56,1%). Aceasta a constituit o decizie

pentru minimum cinci ani. În Danemarca un referendum pe tema aderării la euro a avut

loc pe 28 septembrie, 2000, rezultând un procent de 53,2% împotriva aderării

Estonia a primit aprobarea de a adera la zonă începând de la 1 ianuarie 2011.

12

Banca Centrală Europeană (BCE) are dreptul exclusiv de a autoriza emisia de

bancnote euro de către băncile naţionale ale ţărilor din zona euro. Responsabilitatea

privind producerea şi punerea lor în circulaţie revine băncilor naţionale. Volumul de

monede emise de către statele membre din zona euro este aprobat anual de către BCE, iar

monetăriile naţionale sunt însărcinate cu producerea acestora.

Numele – euro – a fost ales de către Consiliul European reunit la Madrid, în 1995,

în cadrul pregătirilor pentru moneda unică. Simbolul monedei euro – € – a fost inspirat de

litera grecească epsilon (Є). Totodată, este şi prima literă a cuvântului Europa scris în

alfabetul latin, iar cele două linii paralele care îl străbat simbolizează stabilitatea.

Beneficiile monedei euro sunt diverse şi sunt resimţite la niveluri diferite, începând

cu persoane fizice şi întreprinderi şi ajungând până la economii întregi. Printre acestea se

numără:

Ofertă mai variată şi preţuri stabile pentru consumatori şi cetăţeni;

Securitate mai mare şi mai multe oportunităţi pentru întreprinderi şi pieţe;

Stabilitate şi creştere economică;

Pieţe financiare mai integrate;

O prezenţă mai puternică a UE în economia globală;

Prezenţa unui semn tangibil al identităţii europene;

Moneda unică aduce o nouă forţă şi oferă noi oportunităţi care derivă din

integrarea şi dimensiunile economiei zonei euro, piaţa unică devenind, astfel, mai

eficientă. Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei

mondiale. Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru

ţările terţe, promovând, astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa

economică, face din euro o monedă de rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei

euro o poziţie mai puternică în cadrul economiei mondiale.

Utilizarea extinsă a monedei euro în sistemul monetar şi financiar internaţional

demonstrează importanţa acesteia pe scena mondială:

Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie

publică şi titluri de datorie pentru întreprinderi.

Băncile mondiale acordă împrumuturi semnificative denominate în euro în toată

lumea.

Euro ocupă locul al doilea printre cele mai comercializate monede pe pieţele de

schimb valutar, fiind utilizată în aproximativ 40% din tranzacţiile zilnice.

Euro este folosit din ce în ce mai mult pentru facturare şi plată în comerţul

internaţional, nu numai între zona euro şi ţări terţe ci chiar, la o scară mai mică,

între ţări terţe.

Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă

de rezervă pentru urgenţele monetare.

Mai multe ţări îşi gestionează monedele naţionale prin corelarea acestora cu

moneda euro luată ca monedă de referinţă.

13

2.2.Obiectivele şi efectele monedei unice euro pe pieţele financiare europene

Prin adoptarea monedei unice, Europa a câştigat numele de al doilea pol financiar

al lumii, de departe înaintea celui japonez şi conduce la crearea unor condiţii foarte bune

pentru dezvoltarea concurenţei în plan mondial.

EURO, reprezintă elemental de bază al conducerii Uniunii Europene, iar

introducerea acestei monede pe pieţele europene a adus pentru toţi cetăţenii europeni

un câştig şi un surplus de stabilitatea economică. Apariţia monedei euro reprezintă cel

mai important moment de pe piaţa financiară, moment care a dus la schimbări

semnificative în cadrul economiilor ţărilor participante şi la posibilitatea formării unei

pieţe unice în cadrul căreia puterea şi competitivitatea au crescut.

Apariţia pieţei unice mai este favorizată şi de eficacitatea şi de transparenţa pieţei

financiare. Pieţele financiare europene sunt caracterizate prin:

un grad de lichiditate foarte ridicat;

bancă centrală independentă;

stabilitatea preţurilor ca şi obiectiv general.

O piaţă unică asigură totodată creşterea economică a ţărilor europene, crearea de

noi locuri de muncă, o scădere a costurilor de operare pe pieţele financiare precum şi o

alocare mai bună a capitalurilor. Scopul creerii pieţei unice este de a asigura prezentarea

informaţiei despre emitenţi în mod corect, complet şi la timp, cu rezultat direct asupra

creşterii încrederii investitorilor în asigurarea şi îmbunătăţirea evaluării

activelor financiare şi a performanţelor în afaceri.

Se ştie că moneda Euro vizează în principal exportatorii şi importatorii, care sunt

cei mai importanţi utilizatori ai acesteia. Prin folosirea unei monede unice în cadrul

tranzacţiilor, aceştia prezintă şanse egale de eliminarea a costurilor suplimentare de

tranzacţionare.

Introducerea monedei unice a dus la:

reducerea costurilor de operare în pieţe şi creşterea accesului la capital al

investitorilor;

crearea unor diverse variante competitive de investiţii pentru investitori, precum şi

un nivel de prezentare a informaţiei adecvat cerinţelor acestora;

relaţii bazate pe încredere între investitorii prezenţi pe pieţele financiare europene ;

înlăturarea erorilor de gestiune a informaţiilor care pot conduce la dezechilibre şi

pot pericleta operarea pe pieţele financiare.

Prin trecerea la moneda unică s-a dorit totodată ca ţările europene să ia măsuri şi în

ceea ce priveşte dezvoltarea şi creşterea eficienţei sistemelor financiare. În acest sens se

pot enumera măsuri precum:

deschiderea pieţelor de capital naţionale investitorilor străini;

liberalizarea pieţelor bursiere naţionale;

renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar

14

Principalele avantaje economice ale monedei unice europene sunt directe şi

indirecte.

Principalele avantaje economice directe:

1. riscul ratei de schimb

În mediul de afaceri la nivel internaţional, orice decizie de afaceri este

afectată în mod negativ de modificările viitoare ale ratelor de schimb. Astfel, cu cât

sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât investiţiile străine sunt mai

riscante şi cu atât este mai puţin probabil ca aceşti agenţi economic să obţină o

creştere pe pieţele externe. Or, deoarece euro înlocuieşte monedele naţionale,

înseamnă că prin introducerea euro este eliminat complet riscul legat de rata de

schimb dintre monedele participante la tranzacţii.

Aşadar, eliminarea completă a riscului legat de rata de schimb dintre aceste

monede reprezintă unavantaj pentru investiţiile internaţionale din zona euro.

2. costurile tranzacţiilor

Costurile legate de conversii de monedă la fiecare trecere a unei frontiere

europene sunt eliminate prin introducerea monedei unice europene.

3. transparenţa preţurilor

Moneda unică europeană face mai transparente discrepanţele de preţuri

dintre preţurile bunurilor ori ale serviciilor, dintre salariile din state membre

diferite ale Uniunii Europene, fiind mai uşor de eliminat discriminările de preţ. Cu

toate acestea, o atare idee nu trebuie absolutizată. În orice economie preţul este

stabilit ca urmare a întâlnirii pe piaţă a cererii, ofertei, reglementărilor şi

concurenţei existente. Astfel nimeni nu se poate aştepta ca o cutie de Coca-Cola să

aibă acelaşi preţ, unic, în Belgia şi în Austria, tocmai datorită elementelor sus-

menţionate, care sunt diferite pe piaţa austriacă, respectiv pe piaţa belgiană.

4. pieţele financiare profunde

Motivat de existenţa unor instrumente financiare diferite (titluri

guvernamentale, împrumuturi de la bănci comerciale, acţiuni ş.a.), cotate în

monedă naţională s-a produs o separare a pieţelor financiare europene, fiind

descurajate investiţiile străine. Odată cu introducerea monedei unice europene,

bursele europene au cotat toate aceste instrumente financiare în moneda unică

europeană. Nemaiexistând impactul psihologic şi economic al conversiilor

devizelor şi cotelor preţurilor externe, pieţele financiare europene sunt astfel mai

solide.

Principalele avantaje economice indirecte:

1. stabilitatea macroeconomică - moneda unică europeană promovează un regim nou,

cu inflaţie redusă şi cu stabilitate macroeconomică. Traducerea în practică a acestui

avantaj economic este garantată prin existenţa „celei mai independente bănci

centrale din lume“– Banca Centrală Europeană. În orice stat, banca centrală

stabileşte rata inflaţiei. În statele naţionale, de regulă, politica băncii centrale este

influenţată de politica guvernamentală, cedând în faţa presiunilor politice ale

guvernului său. Dar, Banca Centrală Europeană este „prima bancă centrală din

istorie, fără un guvern care să îi privească peste umăr.“

15

2. rate reduse ale dobânzilor, consecinţă directă a diminuării inflaţiei şi a reducerii

ratei de risc pentru schimbul valutar.

3. reforma structurală în statele participante la „euroland“, motivat de necesitatea

îndeplinirii criteriilor de convergenţă impuse prin Tratatul de la Maastrict, care,

prin conţinutul lor concret reprezintă linii directoare ale unei astfel de reforme

structurale.

4. statutul de monedă în care se păstrază rezervele internaţionale.

Moneda euro a preluat de la dolarul american un procent de piaţă în ceea ce

priveşte statutul de monedă de rezervă, fiind practic a doua monedă internaţională.

Astfel 37% din schimburile valutare internaţionale au loc în euro. Totuşi, dolarul

american rămâne în continuare principala monedă de rezervă. Câştigarea statutului

de monedă de rezervă este în funcţie de nivelul comerţului internaţional şi de rata

sa de creştere.

5. creşterea economică, unii economişti sunt de părere că „euro poate spori creşterea

economică cu până la un procent pe an”.

Efectele introducerii monedei unice pe pieţele financiare

Prin adoptarea monedei Euro ca monedă unică se elimină riscul valutar în

interiorul Zonei Euro. De aceea se presupune că cei care vor economisi nu vor trebui să

se ȋngrijoreze în privinţa locului unde au fost emise titlurile de valoare, dacă acestea sunt

emise în euro.

Adoptarea Euro ca monedă de referinţă va generea pe pieţele financiare efecte

pozitive şi totodată efecte negative. Printre efectele pozitive se numără în primul rând

formarea unei pieţe unice, în care concurenţa va creşte iar instituţiile financiare vor fi

forţate să îşi perfecţioneze performanţele pentru a atrage noi clienţi. Tot un efect pozitiv

generat este cel prin care resursele economice vor fi mai eficient exploatate precum şi

dezvoltarea unor instituţii şipieţe financiare extinse.

Principalul efect negativ generat de adoptarea monedei unice este acela că

potenţialul de diversificare se micşorează. De exemplu, ȋnainte de apariţia monedei

euro, un economisitor belgian putea să-şi diversifice portofoliul prin achiziţionarea de

titluri germane, italiene sau din alte ţări europene. Acum aceste titluri sunt mai puţin

diverse din moment ce se exprimă în aceeaşi monedă.

Alte efectele ale introducerii monedei unice ar fi:

ameliorează funcţionarea pieţei unice europene, optimizând realizarea efectivă a

celor patru libertăţi de mişcare (a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului);

stimularea importurilor şi exporturilor societăţilor naţionale şi multinaţionale,

localizate în statele membre Uniunii Economice şi Monetare;

creşterea gradului de competitivitate între agenţii economici locali şi cei din alte

state ale Uniunii Europene, preţurile pentru produsele şi serviciile similare fiind

exprimate în una şi aceeaşi monedă;

creşterea schimburilor comerciale între statele membre ale Uniunii Europene;

16

activitatea de gestiune a firmei este simplificată, prin faptul că dispare

obligativitatea analizei riscului, precum şi a raportului cheltuieli-profit realizată de

către agentul economic pentru fiecare tranzacţie comercială în parte;

reducerea inflaţiei şi a ratelor dobânzilor pe termen lung;

creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerea şomajului;

stabilitatea preţurilor;

întărirea identităţii europene la nivel mondial, euro fiind simbolul cert al Europei

unite.

2.3.Impactul euro asupra pieţelor de capital europene

Piaţa euroinstrumentelor financiare reprezintă o piaţă de capital unde au loc

tranzacţii cu capitaluri pe termen lung. Piaţa euro-instrumentelor financiare este diferită

de piaţa eurodevizelor, care este o piaţa monetară pe care au loc tranzacţii cu capitaluri pe

termen scurt.

Componentele ce alcătuiesc piaţa euroinstrumentelor financiare sunt: piaţa

primară, formată din ansamblul emisiunilor noi şi piaţa secundară unde au loc schimburile

euroinstrumentelor financiare emise. În ceea ce priveşte euroemisiunea de titluri

financiare, principalele caracteristiciale acestora sunt:

natura împrumutului, după care distingem euroobligaţiuni, obligaţiuni străine,

eurobilete de trezorerie, euroacţiuni, eurocredite, împrumuturi bancare stărine;

moneda în care sunt emise;

rata dobânzii care reflectă poziţia ofertei şi a cererii cu privire la moneda aleasă;

durata - în medie durata este de zece ani.

Euro-obligaţiunea reprezintă un instrument de datorie, emis printr-un sindicat

bancar internaţional, care este plasat în alte ţări decât ţara a cărei monedă este utilizată

pentru a denomina împrumutul. Moneda pusă în mişcare prin acest tip de emisiune trebuie

să fie disponibilă şi negociată în afara ţării sale de origine.

Euroacţiunea este un instrument de capital propriu care asigură investitorilor un

drept de proprietate asupra emitentului, emis de o societate de capital pe piaţa de capital

internaţională, prin intermediul unui sindicat bancar internaţional, care asigură plasarea şi

difuzarea internaţională a titlurilor emise. Euroacţiunile se referă la emisiunea

internaţională de acţiuni la bursele de valori din afara ţării ȋn care ȋşi are sediul compania

ale cărei acţiuni sunt emise. Euroacţiunile sunt denominate ȋn monede străine.

Piaţa euroobligaţiunilor reprezintă o componentă a pieţelor financiare

internaţionale pe care se negociază obligaţiuni exprimate într-o monedă care aparţine altei

ţări decât cea a emitenţilor şi a investitorilor.

Piaţa euroacţiunilor - desemnează acea componentă a pieţei financiare

internaţionale, forma importantă de mobilizare a capitalurilor, ȋndeosebi de către

societăţile transnaţionale, deoarece permite lărgirea surselor de capital şi, totodată,

depăşirea restricţiilor impuse de controlul guvernamental.

17

Participarea pieţelor financiare naţionale la operaţiile internaţionale depinde de:

stabilitatea monedei naţionale;

sprijinirea pe o economie ȋn creştere, cu un potenţial comercial şi industrial

puternic;

importante capacităţi de finanţare disponibile;

o largă reţea de filiale;

intermediari financiari cu o mare experienţă;

libera convertibilitate şi liberul transfer al titlurilor financiare;

fiscalitatea preferenţială pentru operaţiile financiare internaţionale.

Impactul Euro asupra pieţei obligaţiunilor

Înainte de introducerea monei unice euro, piaţa obligaţiunilor în dolari americani

ocupa primul loc în lume, înaintea pieţei obligaţiunilor în yeni (piaţa obligaţiunilor în

dolari americani - 8000 miliarde dolari din care 4900 miliarde dolari titluri de datorie

publica, piaţa obligaţiunilor în yeni- 4800 miliarde dolari în total dintre care 2900

miliarde dolari datorie publică).

Însă după adoptarea monedei unice euro, piaţa obligaţiunilor a explodat.

Solicitările Uniunii Europene sunt acum ca toate obligaţiunile guvernamentale noi să fie

emise în euro. Euro a reuşit să vindece scindările induse de devize pe cele 13 pieţe de

datorii publice din zona euro, ducând la formarea , în mod instantaneu pe glob, a unei

pieţe de active exprimate în euro. Emisiunea de titluri în zona euro a fost însă lovită de

asanarea finanţelor emisiunilor naţionale, dar doi factori au reuşit să compenseze din plin

acest fenomen:

dezintermedierea finanţării întreprinderilor - atât lichiditatea cât şi profunzimea

pieţei euro au condus la reducerea costurilor tranzacţiilor aproximativ până la

nivelul aceloraşi costuri de pe pieţele dolarului; prin aceasta s-a urmărit să se

stimuleze emisiunea de titluri financiare în euro;

emisiunile în euro ale statelor terţe - state precum Ucraina, Brazilia, Slovenia,

Grecia au susţinut moneda europenă, încă înaintea de crearea ei, prin anunţarea

emisiunilor de obligaţiuni de stat în euro.

Euro a reuşit să stabilească o bază pentru modificările semnificative ce au avut loc

pe termen lung pe pieţele de obligaţiuni din zona euro. În primul rând, pieţele de

obligaţiuni, ca şi pieţele de valori mobiliare, au tendinţa să devină mai mari şi mai lichide.

Iar în al doilea rând, se estimează că euro va promova inovaţia şi modificările structurale.

Cel mai important lucru este acela că se estimează că piaţa creanţelor companiilor

europene va exploda, deoarece baza mai mare de investitori potenţiali pentru orice

emisiune fac posibile noi instrumente. Tot lichiditatea pieţelor obligaţiunilor din zona

euro va încuraja companiile să se orienteze spre împrumuturile de eurotitluri care vor lua

locul împrumuturilor bancare.

18

Impactul euro asupra pieţei acţiunilor

Cea mai fragmentată piaţa este reprezentată de piaţa acţiunilor europene. În Europa

sunt 38 de burse reglementate în timp ce în Statele Unite există doar trei burse

reglementate şi o singură autoritate de reglementare.

Analiza comparativă a rezultatelor unei întreprinderi este diferită de la ţară la ţară.

Odată cu introducerea monedei unice euro, aceste diferenţe nu au dispărut cu totul dar a

influenţat evoluţia acestei pieţe în ceea ce priveşte următoarele aspecte:

reechilibrare a plasamentelor în favoarea acţiunilor, sau mai precis în favoarea

titlurilor de valoare cu un anumit grad de risc; această evoluţie poate fi cauzată de

atracţia pentru produsele cu dobândă fixă, al căror nivel rămâne scăzut pe termen

lung, datorită faptului că titlurile de împrumut ale statului vor rămâne la un nivel

redus, apoi, mai poate fi cauzată şi datorită atracţiei naturale spre acţiunile legate

de dezvoltarea modalităţilor de economisire pe termen lung - asigurări de viaţă şi

fonduri de pensii;

lărgirea oportunităţilor de plasament pentru sectorul asigurărilor - înainte ca

moneda unică EURO să fie introdusă, gestionarul de fonduri de pensii sau de

asigurări pe viaţă avea obligaţia să acopere angajamentele în monedă străină prin

active de aceeaşi valoare, în aceeaşi monedă; după intruducerea monedei euro

sporeşte considerabil zona de plasament;

apariţia unor noi indici paneuropeni, stimulată de lărgirea pieţei.

În ceea ce priveşte băncile introducerea monedei unice prezintă cel puţin trei

provocări pentru acest sector:

pregătirea adecvată a personalului ;

pregătirea clienţilor pentru a se simţi în siguranţă în ce priveşte Euro;

identificarea şi utilizarea noilor oportunităţi strategice.

Odată cu crearea euro, suprimarea riscului valutar şi căderea

frontierelor financiare, a determinat posibilitatea deschiderii de resurse pentru oferta de

servicii fianciare. Concurenţa crescândă a modificat în profunzime peisajul financiar

european, fiind stimulate foarte mult dinamismul şi inovaţia financiară pe partea bancară.

Instaurarea monedei comune a adus un plus important de concurenţă. Moneda

unică a favorizat în egală măsură investiţiile directe şi pieţele bursiere europene.

Introducerea Euro a presupus îmbunătăţirea eficienţei factorilor de producţie din zona

Euro, iar acest lucru a determinat creşterea atractivităţii acestei zone atât pentru

investitorii europeni, cât şi pentru cei non-europeni.

Pentru întreprinderile mici şi mijlocii adoptarea monedei unice a condus la

diversificarea opţiunilor şi oportunităţilor de afaceri. Multe dintre ele vor deveni mai

puternice datorită:

concurenţei crescânde din sectorul bancar şi datorită reducerii ratei dobânzii, lucru

care a permis IMM-urilor să-şi finanţeze operaţiunile la un cost mai favorabil decât

înainte;

dispariţiei riscului de rată de schimb de pe marile pieţe europene;

tratării zonei Euro ca şi cum ar fi o piaţă internă.

19

În concluzie euro conduce la o tendinţă generală de expansiune, consolidare şi

diversificare, care face pieţele de capital europene mai competitive.

În primul rând, preţurile comune şi eliminarea riscului legat de rata de schimb îi

vor impulsiona pe investitorii din zona euro să facă investiţii de capital în alte ţări din

zona euro, într-o măsură mai mare. Apoi avantajele economice fundamentale ale euro au

făcut ca zona monedei unice să fie caracterizată de consolidarea sectorului privat, de

cheltuieli guvernamentale reduse, stabilitate monetară şi creştere economică ridicată.

Toate aceste lucruri vor avea ca rezultat aşteptarea experţilor ca pieţele de capital

europene să înflorească în viitor. Bursele existente se vor consolida pe măsură ce volumul

tranzacţiilor va creşte şi investitorii interni vor începe să aibă o perspectivă pan-

europeană.

20

Tema 3

PIAŢA MONETARĂ EUROPEANĂ

3.1.Relaţii monetare internaţionale. Structura pieţei monetare.

Ȋn cadrul Economiei mondiale, la fel ca şi pe plan naţional, are loc un amplu proces

de comunicare în legătură cu dimensiunea valorică a activităţii economice. Mijlocirea

acestei comunicări, aspect firesc în cazul comunităţii umane, se realizează cu ajutorul

monedei, a banilor, în sensul cel mai larg.

Relaţiile monetare generate de formarea şi utilizarea sumelor de bani, precum şi

relaţiile determinate de definirea unităţilor monetare formează conţinutul categoriei

economice de Piaţă Monetară (PM).

Deseori prin piaţă monetară, se înţelege, ansamblul tranzacţiilor de capital bănesc

pe termen scurt (până la un an). Pe piaţa monetară se derulează, în mod concret, întregul

fenomen valutar. În scopul rezolvării activităţilor concrete cerute de relaţiile şi raporturile

monetare internaţionale, pe piaţa monetară funcţionează un aparat adecvat, aparat care

reprezintă cadrul instituţional al pieţei respective.

Fig. 1 Structura instituţională a Pieţei Monetare Internaţionale

Structura instituţională a PM

Instituţii cu caracter

naţional

Instituţii cu caracter

regional (pentru

Europa)

Instituţii cu caracter

internaţional

băncile comerciale

băncile specializate ȋn comerţ exterior

băncile mixte

instituţii de asigurare, etc.

Banca Europeană de Investiţii (BEI)

Fondul European de Investiţii (FEI)

Banca Centrală Europeană

Fondul Monetar Internaţional

Banca Mondială

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare

To

ate

aces

te

inst

itu

ţii

form

ează

st

ruct

ura

ca

re

ajută

la

re

aliz

area

ef

ecti

vă

a fe

nom

enulu

i m

onet

ar

a

oper

aţiu

nil

or

spec

ific

e ac

tivit

ăţii

monet

are.

Instituţii cu caracter

regional (celelalte

regiuni)

Banca Internaţională de Dezvoltare (pentru

America)

Banca Africana de Dezvoltare (pentru Africa)

Banca Asiatică de Dezvoltare (pentru Asia)

21

Marile instituţii financiare pot să manevreze fondurile aproape instantaneu, între

diferite centre financiare, utilizând sistemele moderne de telecomunicaţii şi calculatoare.

Pieţele monetare sunt pieţe de tranzacţionare OTC (over-the-counter), prin intermediul

telefonului sau folosindu-se sistemele electronice de tranzacţionare. Mulţi dintre

participanţi la piaţă operează pe scară internaţională, iar tranzacţiile au loc 24 de ore pe zi.

Băncile centrale au rol important pe piaţa monetară şi ȋl folosesc pentru a

implementa politica monetară, având următoarele responsabilităţi:

1. supravegherea sistemului bancar şi de circulaţie monetară;

2. controlul ofertei de bani şi al ratelor dobânzii pe plan intern;

3. menţinerea stabilităţii cursului de schimb.

Pentru realizarea acestor obiective băncile centrale folosesc diferite instrumente ale

pieţei monetare (rata dobânzii; manevrarea cu taxa rescontului1; politica de OPEN

MARKET2; rezervele minime obligatorii etc.)

Rolul pieţei monetare

Piaţa monetară este principalul participant la comunicarea economică prin bani pe

plan internaţional (implicit şi european). Ea furnizează:

1. produsele monetare implicate în cunoaşterea şi comunicarea privind valoarea;

2. structurile necesare vehiculării semnelor băneşti în condiţii de siguranţă;

3. mecanismele corectării operative a distorsiunilor din procesul de comunicare

economică internaţională.

Există două modalităţi de bază în a aborda diferite tipuri de instrumente sau titluri

de valoare care se utilizează pe pieţele monetare.

1Rescont

Operaţie efectuată de banca centrală ȋn vederea aprovizionării cu mijloace băneşti lichide a băncilor

comerciale. Pe baza prezentării la banca centrală şi acceptării de către aceasta a unui portofoliu de cambii

scontate de ele, băncile comerciale obţin ȋn schimb asemenea mijloace ȋnainte de diferite scadenţe ale

cambiilor.

Vânzarea de către o bancă altei bănci, ȋnainte de scadenţă, a unor titluri de credit aflate ȋn posesia

acesteia. Banca cumpărătoare ȋncasează o taxă de rescontare egală cu dobânda cuvenită, inclusiv

comisionul pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de operaţiunile de rescontare. 2 Politica de OPEN MARKET - totalitatea tranzacţiilor efectuate de o bancă centrală pentru a acţiona asupra

masei monetare şi a stabiliza nivelul ratei dobânzii. Această politică constă ȋn vânzarea şi cumpărarea de

titluri pe termen scurt (bonuri de tezaur, obligaţiuni, etc.) de către banca centrală.

22

Fig. 2 Instrumente ale pieţei monetare

Una dintre modalităţi face distincţie între instrumentele negociabile şi cele

nenegociabile şi utilizează următoarele categorii:

- depozite pe pieţele monetare;

- titlurile de valoare negociabile

Cea de a doua modalitate diferenţiază instrumentele în funcţie de modul în care

acestea generează venituri şi utilizează următoarele categorii:

- instrumente purtătoare de cupon;

- instrumente cu discont.

3.2.Valutele şi monedele internaţionale

Operaţiunile şi tranzacţiile multiple ce se nasc între persoane fizice şi juridice

aparţinând unor ţări diferite, ca şi cele internaţionale, propriu-zise, dau naştere la încasări

şi plăţi, la creanţe şi datorii. Lichidarea acestora se poate realiza cu ajutorul mai multor

mijloace şi instrumente de plată internaţionale şi anume:

Valutele (monede naţionale) – emise de autorităţile monetare;

Monede naţionale emise în afara ţărilor respective (eurovalute) – emise de

către instituţii bancare ce nu aparţin ţărilor ale căror monede se emit pe piaţa

internaţională;

Monede cu caracter internaţional – DST, EURO

Instrumente ale pieţei

monetare

Depozite pe piaţa

monetară

Efecte de schimb

comerciale negociabile

Produse derivate

Cer

tifi

cate

de

dep

ozi

t

Ara

nja

men

te d

e

răsc

um

păr

ări

Bonuri

de

teza

ur

Cam

bii

/acc

epte

ban

care

Efe

cte

de

com

erţ

Ara

nja

men

te p

e ra

ta

FW

a d

obân

zii

Futu

res

pe

rata

dobân

zii

Sw

ap –

uri

pe

rata

dobân

zii

Opţi

uni

pe

rata

dobân

zii

23

Cambiile;

Biletele la ordin;

Cecurile.

Este de menţionat faptul că, valutele, monedele internaţionale şi compensaţiile

realizează eliberarea de datorie imediat. Ele se numesc mijloace de plată internaţionale.

Altele, cum sunt cambiile, biletele la ordin, cecurile, acţiunile şi obligaţiunile exprimate în

valută permit doar reglementarea temporară a modului de lichidare a unor creanţe

internaţionale. Utilizarea lor nu are efect liberatoriu, ele fiind în esenţă titluri de credit.

Ele sunt denumite generic instrumente de plată şi de credit internaţionale.

Valutele şi instrumentele de plată internaţionale formează, ceea ce cu un termen

general poartă denumirea de devize. Acesta ar fi sensul larg al termenului, căci în practică

el se utilizează adesea cu un sens restrâns indicând doar instrumentele de plată pe termen

scurt exprimate în valută, respectiv cambia, biletul la ordin, cecul.

Mijloacele de plată cuprind totalitatea instrumentelor monetare prin care se

poate lichida o creanţă internaţională rezultată din operaţiuni curente, din schimbul de

mărfuri şi servicii, turism.

În alte studii se apreciază că mijloacele de plată internaţionale reflectă totalitatea

instrumentelor monetare emise în străinătate care pot fi folosite pentru stingerea

creanţelor internaţionale rezultate din diferite operaţiuni economice, sociale, financiare.

3.3.Mijloace de plată internaţionale

Valutele (monede naţionale) – emise de autorităţile monetare

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică

sau juridică străină sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale.

Clasificarea valutelor după mai multe criterii:

I. Din punct de vedere al realităţii există:

a) valute efective – sub formă de monede, bancnote;

b) valute în cont – disponibilităţi în conturi bancare.

II. Din punct de vedere al stabilităţii valutare pot fi:

a) valute forte – o valută care pe o perioadă mai îndelungată de timp are un

curs ascendent;

b) valute stabile – care pe un interval de timp mai mare au un curs

orizontal, fără fluctuaţii;

c) valute slabe – care pe un interval de timp au un curs descendent.

III. Din punct de vedere al posibilităţii de preschimbare a unei valute în alta

există:

a) valute convertibile

b) valute liber-utilizabile

c) valute transferabile

d) valute neconvertibile

24

Statutul FMI defineşte conţinutul convertibilităţii internaţionale în sens larg şi sens

restrâns:

a) În sens larg, convertibilitatea înseamnă desfiinţarea restricţiilor şi

discriminărilor în domeniul plăţilor şi transferurilor internaţionale;

b) În sens restrâns, convertibilitatea internaţională înseamnă obligaţia băncii

centrale de a cumpăra propria monedă deţinută de o bancă centrală străină, la

cererea acesteia, cu condiţia ca suma respectivă să provină din tranzacţii

curente de dată recentă sau să fie necesară băncii centrale străine pentru plăţi

curente.

Convertibilitatea este o însuşire generală a unei monede şi constă în calitatea

acesteia de a putea fi preschimbată cu o altă monedă, în mod liber, fără nici un fel de

restricţii, prin vânzare-cumpărare pe piaţă.

Convertibilitatea mai poate fi:

1. Convertibilitate internă, cu restricţii fie în ceea ce priveşte calitatea

posesorului, fie în ceea ce priveşte anumite operaţiuni.

2. Convertibilitate externă fără nici un fel de restricţii.

Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare o serie de condiţii:

- existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de

mărfuri cerute de partenerii externi în calităţi competitive şi la preţuri

corespunzătoare;

- creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care la rândul său

presupune altele, ca de exemplu, creşterea productivităţii muncii şi a

producţiei economice în general precum şi creşterea venitului naţional;

- realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit

de existenţa unei rezerve valutare corespunzătoare, care să asigure un

mecanism de intervenţie pe pieţele valutare, pentru menţinerea

stabilităţii;

- realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate, care să alimenteze rezerva

valutară, ceea ce presupune încurajarea exportului, prin avantaje

acordate exportatorilor, acordarea de licenţe şi protejarea profitului

realizat de ei;

- realizarea unui buget echilibrat şi evitarea sau micşorarea datoriei

externe;

- desfiinţarea restricţiilor valutare de orice fel.

Pentru o monedă naţională contează în primul rând asigurarea convertibilităţii

interne. Această convertibilitate se realizează prin mărfurile şi serviciile care garantează

masa de semne băneşti aflate în circuitul intern, dar şi în circuitul extern. O masă de

bunuri de calitate şi competitive valoric reprezintă întotdeauna o garanţie pentru

deţinătorul străin de mijloace băneşti ale ţării care asigură prin producţia sa bunurile

respective.

Dacă condiţia convertibilităţii interne este asigurată, atunci se pune problema

respectării cerinţelor convertibilităţii externe. Un rol important se acordă restrângerii

restricţiilor privind mişcarea monedei naţionale în operaţiunile de plăţi externe. Trebuie să

25

recunoaştem că eliminarea totală nu este asigurată de nici o ţară, restricţiile putând

interveni atunci când moneda naţională este ameninţată de acţiuni speculative.

Eurovalutele

La începutul anilor 50, câteva evenimente economice şi monetare, legate de

creşterea schimburilor economice internaţionale şi de unele restricţii impuse de

autorităţile monetare din SUA în privinţa ieşirilor de dolari pe piaţa mondială, au impus

declanşarea unei emisiuni de monede naţionale în afara economiilor de origine. Acest

mecanism de emisiune a început cu dolarul, el fiind la acea dată singura monedă acceptată

în circuitul internaţional.

Monedele internaţionale

Pe lângă monedele naţionale care circulă în afara statului emitent, în vederea

deservirii schimburilor între ţări se utilizează şi o serie de instrumente monetare şi unităţi

de cont emise de organismele financiar-bancare internaţionale.

Factorii care au determinat apariţia unităţilor monetare de cont internaţionale au

fost:

1. Nevoia de a spori lichiditatea internaţională;

2. Crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat;

3. Găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a

cursurilor valutelor convertibile.

Astfel, în 1969, prin modificarea statutului FMI, acest organism financiar-monetar

internaţional s-a transformat într-un institut de emisie de monedă, fiind împuternicit să

aloce un supliment la activele de rezervă existente printr-un cont special de tragere numit

Dreptul Special de Tragere (DST).

Prin crearea DST s-a urmărit remedierea uneia din deficienţele sistemului de la

Bretton Woods, care nu a reuşit să realizeze echilibrul dintre nevoi şi lichidităţi. Prin

emisiunea lor, cel puţin o parte din formarea lichidităţii internaţionale devine

independentă de orice îngrădire materială artificială, ca şi de orice influenţă naţională,

cum este aceea a formării de rezerve în monedele naţionale, al căror nivel depinde de

mărimea necorelată a deficitului balanţelor de plăţi ale ţărilor emitente.

DST este un ban de cont, emis de FMI fără o garanţie materială.

Structura coşului valutar a fost schimbat periodic: 1974, 1978, 1981.....

1. 1969-1974 – 1DST – 0,888671 gr. Au

2. 1974 – prezent – coş valutar.

Valoarea unui DST se determină pe baza unui coş ponderat format din 4 valute

(însă până la 1 ianuarie 1981 – din 16 valute) ale principalelor economii ale statelor sau

uniunilor monetare membre. Valutele sunt aceleaşi – dolarul american, lira sterlina, euro

şi yenul japonez, dar se modifică ponderea acestora. De asemenea, dobânda purtată de

DST va fi media ponderata a dobânzilor practicate pe termen scurt pe pieţele monetare a

26

valutelor componente. Ponderea fiecărei monede este calculată ȋn baza valorii

exporturilor Statului, aceasta (ponderea) fiind calculată cu o singura zecimală.

De exemplu, pe perioada 2001- 2005 ponderile valutelor în coş erau:

USD – 42%;

EURO – 29%;

JPY – 18%;

GBP –11%.

La 1 ianuarie 2011, dolarul american are ponderea de 41,9%, euro ponderea de

37,4%, yenul 9,4% iar lira sterlina 11,3%.

Fondul Monetar International este finanţat prin contribuţii ale ţărilor membre,

puterea de vot a fiecărei ţări fiind determinată de volumul subscripţiilor.

Funcţiile DST:

1. Etalon monetar – valoarea unei monede poate fi definită în DST.

2. Mijloc de rezervă – intră în structura lichidităţii internaţionale.

3. Mijloc de plată – folosit pentru procurarea altor valute.

Valoarea DST este calculată zilnic de FMI pe baza cursurilor de pe piaţă a

valutelor din coş şi publicată zilnic.

Fiind unităţi monetare de cont, evidenţa şi mişcarea din contul unei ţări în contul

altei ţări sau al FMI sunt efectuate prin sistemul computerizat al Departamentului DST al

FMI, unde sunt evidenţiate toate fondurile exprimate în DST.

O ţară care a primit DST le poate utiliza astfel:

1. să-şi mărească rezerva valutară oficială;

2. să procure contra DST valută convertibilă de la alte ţări membre ale FMI

indicate de acesta;

3. să obţină direct valute convertibile contra DST de la o ţară membră fără

intermediul FMI;

4. să plătească dobânzi şi comisioane.

Folosirea DST în sistemul plăţilor internaţionale prezintă anumite limite:

1. circulaţia lor este limitată la nivelul FMI şi al băncilor centrale ale ţărilor

membre;

2. persoanele particulare nu au acces la DST;

3. cumpărarea-vânzarea DST – lor se face printr-o valută de transmisie;

4. nu pot îndeplini funcţia ca mijloc de plată internaţională decât prin convertirea

lor într-o altă valută.

Pentru a pune capăt instabilităţii monetare pe pieţele de schimb generalizată după

1971, CEE (Comunitatea Economică Europeană) a demarat intens negocieri în vederea

realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare, la 13.03. 1979, CEE (cu

excepţia Angliei) a creat un spaţiu monetar, devenit Sistemul Monetar European (SME),

bazat pe o unitate de cont, denumită ECU. ECU a fost un coş compus dintr-un număr fix

(12) de monede ale statelor membre.

În prezent locul ECU a fost luat de EURO – care după caracteristicile sale se

aseamănă cu o monedă naţională şi la baza ei stă puterea de cumpărare a ţărilor membre.

27

3.4.Instrumentele de plată şi de credit internaţionale

Utilizarea instrumentelor de plată şi de credit în relaţiile internaţionale a devenit

necesară pe de o parte, deoarece cu mijloacele tradiţionale de plată nu se putea face faţă

întotdeauna lichidării unor obligaţii, al căror volum a sporit spectaculos în prezent, iar pe

de altă parte datorită simplificărilor semnificative pe care le aduc practicile unor

instrumente.

Instrumentele de plată şi de credit sunt înscrisuri în valută prin care se

reglementează achitarea sau lichidarea unor datorii din importul-exportul de bunuri şi

servicii. Cele mai utilizate în plăţile internaţionale sunt:

cambia;

biletul la ordin;

cecul.

Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute şi cumpărate înainte de

scadenţă. Ele au o valoare nominală – cea înscrisă pe document – şi o valoare de piaţă

care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de scadenţă,

beneficiarul poate intra în posesia sumei înainte de termen, în schimbul unei taxe la bancă

denumită scont. Negocierile se fac la Bursa de Valori sau prin intermediul băncilor.

Trăsăturile fundamentale comune tuturor titlurilor de credit:

1. Autonomia lor;

2. Conţinutul documentului nu poate fi modificat, cel mult poate fi completat.

Elementele sau avantajele principale care determină utilizarea titlurilor de credit pe

termen scurt sunt:

sunt preferate datorită garanţiei pe care o exprimă, ceea ce înseamnă o

certitudine că se va efectua plata;

sunt utilizate datorită faptului că sunt negociabile, beneficiarii au posibilitatea să

le transmită prin scontare şi reescontare şi să încaseze sumele înscrise în

documente înainte de scadenţă;

prin girare sau andosare3 în favoarea unui beneficiar, deţinătorul titlului are

posibilitatea să plătească o datorie înainte de scadenţă.

Titlurile de credit au o dublă funcţie:

funcţia ca instrument de plată , independent de tranzacţia care stă la baza lui,

putând lichida sau da naştere la alte creanţe;

3 Girul este o semnătură pe o cambie sau pe un bilet la ordin prin care proprietarul titlului dispune plata

sumei prevăzute ȋn document către o anumită persoană şi la o anumită dată. Operaţiunea de gir mai poartă

numele de andosare. Prin girare se garantează plata datoriei către creditor.

Girul este este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane numită giratar,

printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu odată cu predarea acesteia, toate drepturile care decurg din

titlul astfel redactat şi completat.

Girul este necondiţionat şi priveşte ȋntreaga valoare a biletului la ordin sau cambiei. Giratarul dobândeşte

toate drepturile deţinute anterior de girant.Giratarii sunt persoane care se angajează să plătească datoriile

scadente ale unui terţ, ȋn cazul ȋn care acesta din urmă este incapabil să le achite.

28

funcţia instrument de credit , prin care cumpărătorul obţine un credit necesar

efectuării actului de comerţ intervenit între părţi.

Cambia este un titlu de credit prin care o persoană denumită (trăgător) - creditorul,

dă ordin scris unei alte persoane denumită (tras) - debitorul să plătească la scadenţă o

anumită sumă de bani, ȋntr-un anumit loc unei terţe persoane (beneficiar).

Elementele cambiei:

1. Denumirea de cambie

2. Ordinul de a plăti o sumă determinată

3. Numele persoanei care trebuie să plătească

4. Scadenţa

5. Locul unde trebuie efectuată plata

6. Numele beneficiarului.

7. Data şi locul emiterii.

8. Semnătura trăgătorului

Pentru a fi mai competitiv, un producător acceptă încheierea unui contract de

vânzare, cu plata preţului la trei luni de livrare, condiţie avantajoasă pentru cumpărător,

care poate să comercializeze în această perioadă şi să-şi plătească datoria la scadenţă.

Vânzătorul emite o cambie de valoarea mărfurilor în care include şi dobânda

corespunzătoare, indicând ca tras pe cumpărătorul contractului de vânzare. Singura

măsură de garanţie pe care o ia este semnătura de acceptare a cumpărătorului, denumit

tras, de a plăti la scadenţă suma înscrisă în cambie.

Funcţiile cambiei sunt următoarele:

Instrument de substituire a transportului de numerar;

Instrument de credit - este principala funcţie a cambiei, fiind legată de

dezvoltarea relaţiilor de credit;

Instrument de garanţie de plată;

Instrument de plată - prin cambie creditorul poate să-şi achite obligaţia de plată

faţă de un creditor al său.

Cambia poate fi preluată de la beneficiarul ei de către o bancă comercială înainte

de scadenţă, la cererea acestuia. În acest caz, banca plăteşte suma înscrisă pe cambie mai

mică. Operaţiunea se numeşte scont şi dobânda devine taxa scontului. La scadenţă banca

primeşte suma înscrisă pe document de la debitor.

Va = Vn – S; S = Vn × Tx × Nz / 365 × 100; unde,

Va – valoarea actuală

Vn – valoarea nominală

S – scontul

Tx – taxa scontului percepută de bancă

Nz – numărul de zile până la scadenţă

29

Cambiile externe nu se deosebesc de cele naţionale prin formă, ci doar prin

conţinut: locul plăţii se află într-o altă ţară decât aceea în care s-a emis; exprimarea lor

este în valută, adică într-o monedă străină cel puţin de unul dintre parteneri.

Cambiile ca instrumente de plată internaţionale circulă în diferite ţări, fiind

acceptate de trasul din altă ţară. În cazul când în cambie se prevede plata într-o anumită

monedă ce nu este cotată la locul plăţii va fi achitată în moneda ţării locului de plată, în

funcţie de cotarea din ziua scadenţei.

Biletul la ordin este obligaţia de a plăti la scadenţă o anumită sumă de bani

Spre deosebire de cambie, biletul la ordin implică numai 2 persoane, este emis de

debitor şi ca urmare nu mai are nevoie de acceptare. Biletul la ordin, ca şi cambia este în

acelaşi timp un instrument de plată şi un instrument de credit, care poate fi avalizat4 şi

poate circula prin andosări succinte.

mărfuri

creditorul debitorul

bilet la ordin

Elementele biletului la ordin sunt:

1. Denumirea de bilet la ordin

2. Promisiunea de a plăti o sumă determinată

3. Scadenţa

4. Locul de plată

5. Numele beneficiarului

6. Data şi locul emiterii

7. Semnătura emitentului

Biletul la ordin este mult mai puţin utilizat în lichidarea creanţelor comerciale

internaţionale, dar a luat mare amploare în relaţiile de credit bancar.

Biletul la ordin se prezintă în două forme:

1. Biletul la ordin simplu este cel emis de o persoană care datorează cuiva o sumă

de bani, prin chiar emiterea şi înmânarea angajamentului de plată creditorului său,

persoana respectivă garantând, de fapt, plata sumei.

2. Biletul la ordin garantat este cunoscut în practică sub denumirea engleză de

varant (warrant). Garanţia semnăturii emitentului este asigurată prin dovada (recipisa)

depunerii unor mărfuri în depozit sau în gaj comercial.

4 Avalul este obligaţia asumată de un terţ garant de a plăti suma ȋnscrisă ȋn titlul de credit dacă la scadenţa

titlului, trăgătorul/emitentul nu face plata conform titlului. Avalul este specific regulilor cambiale fiind dat pe

cambii şi bilete la ordin.

Banca poate să tragă cambii asupra ȋmprumutatului, ȋn favoarea băncii, acceptate de către ȋmprumutat ȋn

calitate de tras şi avalizate de un terţ.

30

Cecul este un instrument de plată şi de credit prin care creditorul dă ordin să se

plătească din contul său o sumă determinată către un beneficiar la o anumită dată. Cecul

este un înscris pe un formular special, tipărit de bancă, uneori sub forma de carnet de

cecuri.

Utilizarea cecurilor în relaţiile de plăţi internaţionale presupune cunoaşterea

următoarelor reguli cărora le sunt supuse plăţile prin cecuri:

Cecul este plătibil la vedere şi orice altă menţiune contrară este considerată

nescrisă;

Cecul este emis şi plătibil în aceeaşi ţară, care trebuie de prezentat spre plată în

termen de 8 zile. Cecul emis într-o altă ţară decât aceea unde trebuie de încasat

urmează a fi prezentat spre plată într-o perioadă variind între 20 şi 60 de zile, după

cum locurile de emitere şi de plată sunt situate în aceeaşi zonă geografică sau în

zone îndepărtate una de alta;

Dacă suma de plată prevăzută în cec este într-o valută care nu se cotează pe piaţa

unde urmează a se efectua plata, suma poate fi achitată în termenul de prezentare a

cecului în moneda proprie a ţării plătitoare, după cursul pe care îl are în ziua

respectivă a plăţii;

Orice cec emis într-o ţară şi plătibil în alta (cu excepţia cecurilor la purtător) poate

fi tras în mai multe exemplare identice, fiecare fiind considerat ca un cec separat.

Plata făcută însă pe baza unuia dintre exemplare este liberatorie, chiar dacă nu se

specifică că această plată anulează efectul celorlalte exemplare;

Prezentarea cecului la un oficiu de compensaţie echivalează cu prezentarea lui la

plată;

Decesul trăgătorului sau declararea lui ca incapabil din punct de vedere legal nu

ating efectele cecului.

I. După modul în care este indicat beneficiarul, cecurile pot fi:

1. Cec nominativ - un cec emis în favoarea unei persoane sau firme cu indicarea

nemijlocită a numelui acestuia. Ca urmare astfel de cecuri nu pot fi transmise

prin gir.

2. Cec la ordin – în care se menţionează beneficiarul şi dreptul acestuia de al

transmite altui beneficiar prin operaţiunea de andosare.

3. Cec la purtător - este emis fără a indica numele persoanei sau firmei în

favoarea căreia trebuie efectuată plata. Beneficiarul este persoana care posedă

documentul, ce se achită la scadenţă.

II. După modul în care se încasează, cecurile pot fi de mai multe feluri:

1. Cecuri nebarate - care se plătesc în numerar la bancă;

2. Cecuri barate – prin două linii paralele trase pe faţa cecului, ceea ce semnifică

că cecul poate fi plătit prin virarea contravalorii lui în contul curent bancar al

beneficiarului;

3. Cec de virament - ordin de a trece o sumă la un cont de virament, indicându - se

şi numărul contului;

31

4. Cecul certificat – prin care banca la care se află contul certifică existenţa în

cont a unui disponibil suficient pentru onorarea cecului; în momentul

certificării banca blochează de obicei suma necesară;

5. Cecul poştal – destinat să faciliteze plăţile în localităţile unde nu există filiale

ale băncilor asupra cărora sunt emise;

6. Cecurile de călătorie – emise de bănci cu valori nominale fixe şi destinate a fi

întrebuinţate de călătorii care se deplasează în străinătate. Ele sunt cumpărate

de cei care pleacă în străinătate de la băncile emitente sau de la corespondenţii

lor. Înlocuiesc cu succes numerarul şi se decontează imediat la orice oficiu de

schimb din străinătate, diminuându-se astfel posibilitatea ca prin pierdere sau

furt altcineva să încaseze suma.

32

Tema 4

PIAŢA VALUTARĂ EUROPEANĂ

4.1. Caracteristicile pieţei valutare

Piaţa valutară poate fi definită ca un sistem de relaţii financiar-valutare prin care

se desfăşoară vânzările şi cumpărările de valute şi devize exprimate în monedă străină,

mijlocit de anumite instituţii şi având la bază o serie de reglementări care facilitează

tranzacţiile în cauză.

În accepţiunea cea mai largă, pieţele valutare sunt centre ale comerţului cu valute.

Ele nu au un loc specific, ci reprezintă o reţea vastă de legături electronice între dealerii şi

brokerii din diferite bănci ale lumii. Piaţa de schimb monetar este singura piaţă globală

care funcţionează fără întrerupere 24 de ore din 24.

Piaţa valutară este rezultatul unui sistem de relaţii ce apar între bănci, precum şi

între bănci şi clienţii lor, prin intermediul cărora se realizează vânzarea-cumpărarea de

devize în scopul reglementării plăţilor şi a încasărilor determinate de schimburile

economice internaţionale sau de operaţiile speculative.

În ultimii ani, alături de piaţa tradiţională au apărut şi s-au dezvoltat şi alte

compartimente satelit, respectiv piaţa la termen sau cea a opţiunilor de schimb în devize.

Dezvoltarea pieţei de schimb a fost favorizată de o serie de factori direcţi şi

indirecţi: liberalizarea continuă a comerţului internaţional, diversificarea activităţii

bancare şi accentuarea operaţiunilor de creditare internaţională; dezvoltarea pieţei

eurovalutelor; adâncirea gradului de interdependenţă dintre economiile naţionale;

liberalizarea fluxurilor financiare între state, modernizarea sectorului financiar,

diversificarea instrumentelor oferite participanţilor, diminuarea costurilor tranzacţiilor.

Principalele funcţii îndeplinite de piaţa de schimb sunt: compensarea valorii unei

monede printr-o altă monedă şi determinarea ratei de schimb de echilibru a celor două

monede.

Piaţa valutară din România se defineşte ca o piaţă continuă, în care se efectuează

vânzări şi cumpărări de valute contra monedei naţionale. Politica valutară a BNR

urmăreşte ţintirea inflaţiei precum şi diversificarea pieţelor financiare; îmbunătăţirea

calităţii sectorului bancar; modernizarea sistemului de plăţi; continuarea asigurării

convergenţei legislaţiei româneşti cu reglementările similare la nivelul Uniunii Europene.

Piaţa valutară din România se compune din:

piaţa valutară bancară;

piaţa caselor de schimb valutar;

piaţa schimburilor valutare interbancare.

Pe piaţa valutară se desfăşoară o serie de operaţii care pot fi clasificate astfel:

Ȋn raport de natura lor se întâlnesc:

operaţii la vedere (spot);

33

operaţii la termen (forward).

În funcţie de gradul de complexitate se disting:

operaţii simple;

operaţii complexe (swap).

În raport de motivaţia urmărită, se diferenţiază:

operaţii pentru obţinerea de profit (speculaţii sau arbitraje);

operaţii pentru acoperirea riscului.

4.2. Principalele categorii de operatori pe piaţa valutară

Pe pieţele valutare intervin mai mulţi operatori, care se grupează în:

subiecţi care generează cererea şi oferta de valută;

subiecţi care concentrează cererea şi oferta de valută.

În prima categorie se înscriu agenţii economici comerciali, persoanele fizice sau

persoanele juridice, ca operatori speculatori. În cea de-a doua categorie se înscriu Banca

de Emisiune, bursa valutară, brokerii, băncile comerciale şi casele de schimb valutar.

Cei mai importanţi operatori sunt băncile comerciale şi cele de investiţii deoarece

dispun de depozite la instituţiile financiare străine corespondente. În general, cei care

intervin pe pieţe sunt operatorii specializaţi (agenţii de schimb), numărul băncilor care

acţionează în permanenţă fiind mic. O importanţă tot mai mare o are intervenţia filialelor

financiare şi bancare ale marilor firme şi grupări industriale. Astfel, băncile de grup

reprezintă o tradiţie în unele ţări europene (Franţa, Germania, Belgia) în care se acceptă

noţiunea de ,,bancă universală“.

Derularea operaţiunilor valutare pe piaţa de schimb generează obţinerea unui profit

de către bănci, a cărui origine este, în primul rând, comercială şi, în al doilea rând,

speculativă. Profitul comercial este determinat de diferenţa între cursurile de vânzare şi

cel de cumpărare de pe piaţa interbancară.

Băncile centrale au intervenţii pe piaţă, dar acestea au un caracter sporadic. De

regulă, aceste bănci urmăresc executarea ordinelor primite de la clientela proprie

(guverne, organisme internaţionale, bănci centrale străine), exercitarea controlului asupra

pieţei, influenţarea cursului de schimb datorită politicii economice interne sau a

respectării unor angajamente internaţionale.

În general, intervenţiile băncilor centrale sunt instrumente ale politicilor monetare

proprii care urmăresc stabilizarea cursului la un anumit nivel sau în cadrul unei marje mai

mult sau mai puţin afirmate, alături de politica ratei dobânzii, ale cărei fluctuaţii pot să

determine realizarea sau nerealizarea plasamentelor sau investiţiilor în moneda naţională.

Firmele cu activitate de export-import precum şi întreprinderile care contractează

împrumuturi în devize sau urmăresc efectuarea unor operaţii speculative sunt interesate să

34

intervină pe piaţa de schimb. Această intervenţie se desfăşoară, de regulă, prin

intermediul băncilor.

Dealerii sunt specialişti care operează în secţiile valutare ale băncilor, în numele

clienţilor lor: guverne, firme, cetăţeni şi reprezintă elementul principal în contractele de

vânzare-cumpărare în valută. Ei acţionează la comenzile ,,spot“ sau ,,forward“ ale

clienţilor şi încearcă să opereze în diferite valute, cu sume diferite şi unde realizează cel

mai bun preţ. Dealerul urmăreşte informaţii privind cotaţia unei valute şi obţine preţul de

vânzare-cumpărare. În momentul în care găseşte preţul dorit, acţionează foarte rapid,

deoarece poate primi în acelaşi timp o nouă comandă. Însă, el trebuie să urmărească foarte

atent şi ultimele cursuri şi informaţii provenite din alte centre valutare.

Dealerii nu acţionează însă numai la comenzile clienţilor lor. Ei pot crea şi menţine

un ,,stoc“ de valute bine cotate, pentru a putea satisface orice comandă neprevăzută sau

pentru a le avea în cazul în care cursul de schimb evoluează în favoarea lor.

Brokerii sunt intermediari care pun în legătură cele două părţi interesate. Ei

lucrează în spaţii proprii, separate şi acţionează şi ca agenţi pentru dealeri. Brokerii

trebuie să urmărească permanent evoluţia valutelor, să centralizeze informaţiile provenite

de la diferiţi participanţi şi să stabilească rapid legătura dintre cumpărătorii şi vânzătorii

de valută. Prin rapiditate şi corectitudine, ei reuşesc să se impună, mai ales în ceea ce

priveşte transmiterea rapidă şi sigură a informaţiilor.

4.3. Organizarea şi funcţionarea pieţei de schimb la vedere

Piaţa de schimb la vedere serveşte ca mecanism de reglementare precum şi ca

mecanism de credit internaţional, graţie intervenţiei băncilor care garantează, negociază şi

reglează instrumentele de credit comercial.

Operaţiile la vedere (spot) reflectă vânzarea sau cumpărarea de valută, ce trebuie

schimbată, efectiv, în limitele unui timp de maxim 48 de ore lucrătoare din momentul

încheierii tranzacţiei. Operaţiile la vedere favorizează operaţiile de import-export,

deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională urmăreşte achiziţionarea

sau vânzarea unei valute în concordanţă cu o necesitate imediată, generată de o afacere de

import sau export. De asemenea, aceste operaţii contribuie la reglementarea unor

decontări financiare privind investiţiile directe, investiţiile de portofoliu, anumite

plasamente de capital pe termen scurt ş.a..

Modul în care se procedează la stabilirea cursului valutar formează un sistem de

cotare. În practica bancară sunt utilizate două modalităţi de cotare:

cotarea indirectă, în care cursul de schimb indică preţul unei unităţi de monedă

naţională în monedă străină şi care este mai puţin folosită (ex.: 1 liră sterlină = x

euro);

35

cotarea directă, în care un curs valutar indică pe unitatea de valută o anumită

cantitate de monedă naţională, fiind utilizată pe aproape toate pieţele

financiare.(ex.: 1euro = 4,2 lei)

Pentru valuta care face obiectul tranzacţiilor se cotează două cursuri de schimb:

unul de vânzare şi altul de cumpărare. În cotarea indirectă, cursul de cumpărare al valutei

este mai mare decât cel de vânzare. Deci, pentru o unitate monetară naţională se primesc

mai multe unităţi valutare decât se dau la vânzare. Din punct de vedere al băncii, în acest

caz, regula este „Cumpără sus- Vinde jos“. În cotarea directă, cursul de cumpărare al

valutei este mai mic decât cel de vânzare. Se urmăreşte, ca pentru fiecare unitate valutară

cumpărată să fie date cât mai puţine unităţi monetare naţionale, şi, invers, pentru fiecare

unitate valutară vândută să fie obţinute cât mai multe unităţi monetare naţionale. Din

punct de vedere al băncii, în cotarea directă, regula este ,,Cumpără jos-Vinde sus“.

Profitul sau marja băncii se obţine prin diferenţa dintre cursul de cumpărare şi cel de

vânzare.

4.4. Tranzacţiile valutare la termen

Valutele pot fi vândute sau cumpărate nu numai pe bază spot (operaţii la vedere),

ci şi la termen (forward). Angajamentele de vânzare-cumpărare de monedă se

tranzacţionează la un curs fixat în momentul contractării, în timp ce livrarea şi plata se

efectuează la o dată ulterioară (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare, stabilită atunci

când s-a încheiat contractul. Acest termen este standardizat, mergând de la 3 la 7 zile,

apoi 1, 2, 3, 6, 12 luni.

Cursul pentru operaţiile la termen este, în general, mai mare decât pentru operaţiile

la vedere. Cele două cursuri pot fi egale numai din întâmplare (caz în care se spune că

moneda este la paritate - au pair). Aproape întotdeauna, cursul la termen este fie ,,cu

primă“ (en report; premium), fie mai coborât sau ,,în pierdere” (en deport; discount).

Operaţiile valutare la termen pot fi simple sau normale (outright) şi complexe

(swap).

Operaţiunile valutare simple constau în cumpărarea de către un operator a unei

valute la o anumită dată, ca operaţiune la vedere, această valută fiind vândută în aceeaşi zi

ca operaţiune la termen. Cursul forward este stabilit de către bănci pe baza a două

elemente, respectiv: cursul la vedere şi diferenţa înregistrată între ratele dobânzii pentru

perioada aferentă operaţiunii de vânzare - cumpărare de valută, la creditele exprimate în

cele două valute.

Operaţiunile valutare complexe sau ,,swap“ exprimă tranzacţiile dintre două părţi

pentru a preschimba o cantitate determinată dintr-o monedă, pe o cantitate de altă

monedă, urmând ca după o perioadă de timp, fiecare dintre părţi să restituie cantitatea de

monedă cu care s-a efectuat schimbul.

Operaţiile de acest gen se derulează mai frecvent pe piaţa financiară internaţională

între băncile centrale, în situaţii incerte financiar, asigurând o mişcare importantă de

36

lichidităţi pe piaţa valutară. Pentru efectuarea operaţiilor la termen, băncile solicită, de

regulă, (cu excepţia situaţiei în care se lucrează cu alte instituţii bancare sau financiare) un

depozit de garanţie. În cazul în care fluctuaţiile sunt importante, băncile pot solicita chiar

şi garanţii suplimentare.

4.5. Formarea cursului de schimb

Cursul de schimb (cursul valutar) reprezintă preţul unei monede naţionale sau

internaţionale exprimată într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în

anumite condiţii de spaţiu şi timp. În stabilirea lui se ţine seama de mai mulţi factori care

influenţează puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul

valutar, cum sunt: ritmul creşterii PIB., rata inflaţiei, rata dobânzii, creditul, etc. El se

formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monedă

naţională care se schimbă, iar acesta este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării

tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective precum şi de corelaţia dintre datoriile

şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară.

Cursurile de schimb pot fi clasificate din diferite puncte de vedere, astfel:

1. În funcţie de modul în care sunt stabilite:

curs oficial;

curs neoficial.

Cursul oficial este stabilit de autoritatea monetară naţională în mod unilateral, fiind

mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul valori real dintre monede sau de cel stabilit pe

piaţă şi recunoscut de autoritatea naţională monetară. Dacă baza pentru stabilirea acestui

curs o reprezintă valoarea paritară, atunci el poartă denumirea de curs valutar paritar.

Cursul neoficial reflectă preţul înregistrat pe o piaţă la un moment dat de o unitate

monetară, fiind format pe baza raportului dintre cererea şi oferta de monedă.

2. În funcţie de modul de variaţie, se disting:

cursuri fixe;

cursuri libere sau flotante;

cursuri fluctuante.

Cursurile fixe sunt cele stabilite de oficialităţile monetare ale ţării respective şi care

sunt menţinute la acelaşi nivel o perioadă cât mai îndelungată de timp.

Cursurile libere sunt cele care se stabilesc datorită funcţionării libere a

mecanismului pieţei. El fluctuează în funcţie de cererea şi oferta pentru moneda

respectivă, până se atinge un nivel la care piaţa valutară este în echilibru.

Cursurile fluctuante sunt cele care pot flota doar în anumite limite, deci numai cu o

anumită marjă de variabilitate. El se situează între cel fix şi cel flotant, fiind format printr-

o fluctuaţie liberă pe piaţă, în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă, dar numai între

anumite limite fixate de autoritatea monetară naţională.

3. În funcţie de poziţia băncii, se înregistrează:

curs de schimb la vânzare;

37

curs de schimb la cumpărare.

De regulă, cursul de schimb la vânzare este mai mare decât cel la cumpărare, ca

urmare a comisionului băncii sau al casei de schimb. Astfel, această situaţie se

înregistrează în cazul în care cursul de schimb se determină prin exprimarea unei unităţi

monetare străine în unitate monetară naţională (1euro = n lei). Dacă se procedează la

exprimarea cursului ca fiind valoare unităţii monetare naţionale în funcţie de o altă

monedă străină, cursul de cumpărare este mai mare decât cel de vânzare (1 $ = x euro).

4. În funcţie de momentul lichidării tranzacţiei, se disting:

curs la vedere (spot);

curs la termen (forward).

Cursul la vedere este cursul zilei, la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cel

mai târziu după 48 de ore), când se procedează la primirea sumelor tranzacţionate.

Cursul la termen este cel folosit pentru tranzacţiile care prevăd livrarea valutei şi

primirea contravalorii ei după o perioadă determinată de timp (1,2,3,6, 12 luni) de la data

perfecţionării operaţiei.

4.6.Riscurile valutare

Riscul valutar este definit ca posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei

tranzacţii economice sau financiare ca urmare a modificării cursului (depreciere sau

repreciere) valutei de contract pe intervalul ce se scurge din momentul încheierii

contractului şi data efectuării încasării sau plăţii în valută. Cu alte cuvinte, este vorba de

posibilitatea ca un partener să înregistreze o pierdere la termen, la o convenţie de credit

extern, la un acord internaţional de plăţi etc., ca urmare fie a devalorizării sau deprecierii,

fie a revalorizării sau a reprecierii valutei din contract, înregistrată în intervalul de timp

scurs de la data încheierii contractului şi până la data încasării sau a plăţii.

Din punct de vedere al exportatorului, riscul valutar se manifestă atunci când

moneda în care este exprimată creanţa suportă o depreciere sau devalorizare în intervalul

scurs de la data încheierii tranzacţiei şi până în momentul încasării sumei.

Pentru creditor, riscul apare în cazul în care contractul s-a încheiat într-o monedă

străină iar între timp, fie scade valoarea monedei din contract, fie creşte valoarea propriei

monede. În aceste situaţii, exportatorul va primi în monedă naţională o sumă mai mică

decât cea prevăzută.

Pentru importator (debitor) riscul se produce în momentul în care puterea de

cumpărare a monedei creşte, respectiv atunci când pe intervalul scurs din momentul

încheierii contractului şi până în momentul plăţii moneda de contract suportă o repreciere

(revalorizare). Pentru importator riscul valutar apare fie în ipoteza creşterii valutei din

contract, fie în aceea a scăderii valorii monedei proprii. Pierderea este determinată de

efortul financiar suplimentar pe care debitorul trebuie să-l facă pentru procurarea unei

sume exprimate în altă valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de

contract.

38

Se observă deci, că deprecierea monedei de contract îl dezavantajează pe

exportator dar îl avantajează pe importator, în timp ce reprecierea este avantajoasă pentru

exportator şi dezavantajoasă pentru importator. În consecinţă, mişcarea puterii de

cumpărare poate avea drept efect şi obţinerea unui câştig de una din părţi.

Estimarea şi cuantificarea riscului valutar implică deţinerea unui ansamblu de

informaţii şi experienţă care să ofere posibilitatea aprecierii cât mai reale a derulării

fenomenelor viitoare. În acelaşi timp, trebuie înţeles faptul că utilizarea tehnicilor

existente pentru evitarea riscului valutar poate să anihileze nu numai eventualele pierderi

dar şi câştigurile posibile şi nu presupune în mod necesar eliminarea tuturor influenţelor

negative generate de fluctuaţiile cursurilor valutare.

Cursul valutar nu poate fi analizat în mod singular şi static atunci când se

urmăreşte adoptarea deciziilor privind înlăturarea ricului valutar. Inflaţia, evoluţia

preţurilor internaţionale, nivelul dobânzilor pe piaţa internaţională sunt elemente a căror

evoluţie se află în strânsă interdependenţă cu raportul de schimb, fiind dificilă delimitarea

acestor influenţe. De asemenea, se impune o analiză atentă a potenţialului economic,

situaţiei balanţei de plăţi, rezervelor naturale, potenţialului uman şi tehnologic, rezervelor

valutare ale statului care emite moneda, pentru diminuarea eventualelor erori precum şi a

contextului internaţional ce îşi exercită o influenţă considerabilă asupra cursului de

schimb.

4.7.Tehnici de acoperire a riscurilor valutare

Riscul valutar exercită o influenţă negativă asupra tranzacţiilor comerciale şi

financiare internaţionale. Ca urmare, au fost stabilite anumite mijloace de protecţie

(tehnici de lucru) împotriva lui. Acestea, în funcţie de modul de concepere şi utilizare, pot

să minimizeze influenţele nefavorabile, să consolideze o anumită poziţie şi chiar să

favorizeze uneori creşterea eficienţei financiar-valutare a operaţiunii de comerţ exterior.

Protecţia împotriva riscului valutar se poate realiza prin tehnici:

A. contractuale (de acoperire internă), care au un caracter preventiv şi care pot

fi iniţiate şi desfăşurate ca urmare a propriei activităţi;

B. extracontractuale (de acoperire externă), care implică colaborarea cu o

instituţie specializată, de regulă o bancă.

A. Tehnici contractuale de acoperire a riscului valutar

Tehnicile din această categorie constau în înscrierea în contract a unor clauze

asiguratorii împotriva riscului valutar şi sunt constituite în principal din:

1. Clauzele valutare deţin un loc important în cadrul tehnicilor de evitare a riscului

valutar şi sunt reprezentate în principal de: clauza valutară simplă; clauza valutară pe

39

baza unui coş de valute simplu; clauza valutară pe baza unui coş de valute ponderat;

clauza valutară pe baza DST.

Clauza valutară simplă este folosită, de regulă, în tranzacţiile în care partenerii

au un interes faţă de două valute. Ea presupune alegerea unei monede etalon

(considerată mai stabilă) pe lângă moneda de contract (în care se va efectua

plata). Conform acestei clauze, la data plăţii, preţul urmează să fie recalculat

dacă abaterea monedei de contract faţă de moneda etalon depăşeşte o anumită

marjă procentuală ,,x“, convenită prin contractul de import-export.

Clauza coşului valutar simplu presupune precizarea în contract a cursului

monedei în care se va realiza tranzacţia faţă de un grup de valute ce intră în

componenţa coşului valutar (fiecare valută având aceeaşi pondere), precum şi

marja peste care se recalculează preţul din contract. Raportarea la un grup de

valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor ce

compun coşul.

Clauza coşului valutar ponderat este utilizată atunci când valuta încasată în

urma unui export este destinată acoperirii unor importuri de provenienţă

diferită. Fiecărei valute i se poate atribui o pondere în funcţie de importanţa sa

pe piaţa internaţională, de ponderea deţinută în pasivul balanţei de încasări şi

plăţi valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerţului exterior al

ţării cu ţările respective.

Clauza DST. În momentul încheierii contractului se stabileşte cursul de

referinţă între DST şi moneda de contract. La data plăţii se va compara cursul

monedei de plată cu acest curs de referinţă. Dacă între cele două cursuri va

rezulta o diferenţă mai mare de x%, valoarea plăţii se va recalcula.

În concluzie, se impune alegerea tipului de clauză în funcţie de poziţia de

exportator sau importator. De regulă, clauzele sunt folosite în contractele pe temen

lung, de valori mari şi plăţi eşalonate şi apar în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare.

2. Alegerea monedei de contract. Această problemă prezintă o importanţă deosebită

deoarece importatorul este dezavantajat de plata într-o monedă care se repreciază iar

exportatorul de încasarea unei valute ce suportă o depreciere. Pornind de la acest

considerent, alegerea monedei de contract se poate realiza în funcţie de mai multe

criterii. Astfel, se poate opta în primul rând, pentru o anumită monedă în funcţie de

durata pentru care s-a încheiat contractul. În cazul în care plata se va efectua după o

perioadă lungă de timp, se impune realizarea unei analize a tuturor factorilor care

influenţează evoluţia cursului de schimb al monedei preferate (rata inflaţiei, rata

dobânzii, balanţa de plăţi).

În schimb, dacă plata se face la vedere sau pe termen scurt trebuie realizată o

analiză a factorilor ce acţionează asupra evoluţiei cursurilor pe termene scurte sau

foarte scurte (monetari, psihologici, politici) care de multe ori sunt dificil de stabilit şi

prevăzut.

40

3. Includerea în preţ a unei marje asiguratorii. Ȋn cele mai multe cazuri comercianţii

practicând preţuri care includ şi o marjă asiguratorie destinată acoperirii riscului

valutar. Aceasta este cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari iar

termenul de plată este mai îndepărtat. Totuşi, utilizarea acestei tehnici este limitată de

acţiunea a doi factori: preţul internaţional şi preţul de producţie. Includerea unei marje

asiguratorii în preţ trebuie să respecte realizarea a două cerinţe: preţul produsului să

rămână competitiv iar mărimea marjei să fie cât mai ridicată. Acestea presupun

cunoaşterea exactă a preţului practicat pe piaţa internaţională şi reducerea preţului de

producţie.

4. Sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută. Agenţii economici urmăresc

corelarea operaţiunilor de import-export astfel încât plăţile pentru import să se facă în

valuta realizată din export, caz în care riscul apare numai pentru soldul operaţiunilor.

5. Anticipări şi întârzieri în efectuarea plăţilor şi încasărilor. Această tehnică poate fi

utilizată atunci când plăţile nu sunt zilnice şi constă în faptul că importatorul întârzie

plata dacă valuta de contract are tendinţa de depreciere şi anticipează plata dacă

această valută este în curs de apreciere. Pentru exportator situaţia se prezintă invers.

Altfel spus, în cazul unei monede în curs de repreciere exportatorul va acţiona în

sensul amânării livrărilor, întârzierii încasărilor şi prelungirii termenelor de încasare

iar importatorul în direcţia realizării unor importuri anticipate, accelerării plăţii şi

reducerii termenelor de plată. Dacă moneda este supusă unei tendinţe de depreciere,

exportatorul va urmări realizarea unor livrări anticipate, grăbirea încasărilor şi

reducerea termenelor de încasare iar importatorul amânarea importurilor şi a plăţilor şi

mărirea termenelor de plată.

6. Derularea corectă şi operativă a contractului este o modalitate ce presupune

respectarea mai multor cerinţe:

obţinerea la timp a tuturor informaţiilor legate de desfăşurarea tranzacţiei;

stabilirea mai multor variante de negociere;

respectarea condiţiilor de livrare şi plată înscrise în contract;

întocmirea corectă şi la timp a documentelor de plată pentru a se elimina

întârzierea încasării sumelor ce ar acţiona asupra creşterii riscului valutar şi de

preţ.

B. Tehnici extracontractuale de acoperire a riscului valutar

Pentru acoperirea riscului valutar se poate apela şi la serviciile unor bănci

specializate ce pot efectua în numele lor operaţii de arbitraj valutar. Realizarea acestor

operaţii poate avea loc pe parcursul derulării contractelor de comerţ exterior, indiferent

dacă acestea conţin sau nu clauze valutare sau alte tehnici de evitare a riscului valutar şi

ea oferă un plus de siguranţă în încasarea sau plata fără pierderi ori cu pierderi minime.

41

Acoperirea riscului valutar se poate realiza prin operaţii la vedere şi prin operaţii la

termen. Acestea sunt diversificate şi sunt cunoscute sub denumirea de operaţiuni de

arbitraj.

1. Operaţiunile la vedere pot fi realizate de către bănci în nume propriu sau în numele

clienţilor lor. În general, ele urmăresc obţinerea unei valute necesare unei plăţi

internaţionale, îmbunătăţirea structurii disponibilităţilor în valută, înregistrarea unui

potenţial câştig. O caracteristică a acestor operaţii constă în faptul că fac posibilă într-

o perioadă de timp relativ scurtă, vânzarea unei valute supusă deprecierii şi procurarea

alteia mai stabile în momentul respectiv cunoscută şi sub denumirea de valută de

refugiu.

2. Operaţiunile la termen. Acestea constituie una dintre metodele de evitare sau

diminuare a riscului valutar cele mai des folosite în cazul operaţiilor comerciale a

căror derulare nu trece de regulă de un an. Ele presupun vânzarea sau cumpărarea la

termen pe piaţa de schimb a valutelor provenite din încasări sau a celor destinate

plăţilor ce vor avea loc în viitor. Desfăşurarea contractului comercial şi efectuarea

operaţiilor la termen trebuie realizate în paralel iar scadenţele celor două operaţiuni

trebuie să fie identice. Termenele cel mai des utilizate pentru care se încheie astfel de

operaţiuni sunt 1, 2, 3, 6 şi 12 luni. Desfăşurarea paralelă a unei operaţiuni la temen şi

a unui contract comercial îi oferă agentului economic posibilitatea de a determina

anticipat valoarea exactă a valutei pe care o va primi sau pe care va trebui să o cedeze

într-o perioadă viitoare, independent de fluctuaţiile valutare. În cadrul operaţiunilor la

termen se disting:

Operaţii simple de vânzare-cumpărare la termen - constau în realizarea unei

operaţii de vânzare-cumpărare a unei valute la un termen dat la cursuri la

termen stabilite în momentul iniţierii operaţiei.

Operaţii complexe ,,swap“ - deţin cea mai mare ponderea în cadrul tranzacţiilor

la termen şi constau cumpărarea la vedere a unei valute şi vânzarea

simultană a acesteia la termen sau invers. Ele sunt foarte diferite, banca fiind

cea care va alege pe cea mai potrivită în funcţie de momentul conjunctural.

Operaţii de hedging valutar - reprezintă operaţiile prin care un cumpărător de

valută sau o bancă se angajează pe de o parte să cumpere la termen o sumă

într-o anumită valută, iar pe de altă parte se împrumută cu aceeaşi sumă, în

aceeaşi valută, la acelaşi termen. Prin această operaţie cumpărătorul de

valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp

dintre momentul încheierii contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa

plăţii, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala

pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la

împrumut. Astfel, riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Acest

gen de operaţii mai este cunoscut şi sub denumirea de credit paralel sau

acoperire la termen.

42

Tema 5

PIAŢA DE CAPITAL EUROPEANĂ

5.1.Conceptul de piaţă de capital

Piaţa internaţională de capital este parte componentă a pieţelor financiare

internaţionale din structura cărora fac parte:

1) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care aprobă emisiuni de titluri

financiare străine;

2) ansamblul pieţelor financiare ale ţărilor care acceptă tranzacţii cu titluri

financiare străine;

3) piaţa eurocapitalului.

Pieţele financiare au nu numai rolul de a dirija disponibilităţile de capitaluri către

agenţii economici de pe piaţa internă, dar şi de pe pieţele altor ţări, fapt care a dus la

formarea pieţei financiare internaţionale. Pieţele financiare internaţionale şi-au dezvoltat

propriile lor structuri şi sunt complementare pieţelor financiare naţionale, care, în acest

nou context, asigură deplasarea de capitaluri financiare de pe pieţele cu disponibilităţi

mari spre pieţele cu absorbţie rentabilă.

Componentele pieţei de capital internaţionale sunt următoarele:

ASOCIAŢIA AGENŢIILOR NAŢIONALE DE NUMĂRĂTOARE (ANNA –

Association of National Numbering Agencies) care are sediul principal în Noisy-

le-Grand, Franţa, şi a fost fondată într-o adunare generală reunită în Bursa de

Valori de la Londra la 7 februarie 1992. Se ocupă cu promovarea şi cu schimbul

numărătorii valorilor mobiliare internaţionale, coduri de identificare a titlurilor de

valori care se negociază pe pieţele de capital în toată lumea.

EUROCLEAR - cel mai mare sistem de custodie, lichidare şi compensare a

valorilor în lume, oferind securitate tranzacţiilor care realizează legăturile dintre

participanţi ( instituţii financiare importante din 80 de ţări). Sediul principal se află

la Bruxelles (Belgia). Printre membri se numără depozitarii centrali din Belgia,

Franţa, Irlanda, Marea Britanie, Olanda etc.

CLEARSTREAM INTERNATIONAL - este depozitar central pentru Germania şi

Luxemburg şi pentru pieţele internaţionale.

CODUL ISIN - este un cod universal care identifică orice valoare emisă de o

organizaţie sau instituţie, cum ar fi acţiunile sau obligaţiunile. Codul ISIN este

compus din 12 caractere. Primele 2 caractere identifică codul ţării unde valorile

sunt legal înregistrate. Următoarele 9 caractere identifică valorile ca atare. Ultimul

caracter corespunde unui verificator digital.

Componentele pieţei capitalurilor, după categoria instrumentelor financiare, sunt

următoarele: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor; piaţa titlurilor de stat; tranzacţiile repo

şi reverse repo; piaţa produselor derivate; piaţa instrumentelor financiare sinetice.

43

5.2.Piaţa acţiunilor

Acţiunea este o hârtie de valoare. Valoarea reprezintă o parte din capitalul social al

societăţii pe acţiuni emitente. Acţiunile intră în posesia unor persoane denumite acţionari

şi le conferă acestora anumite drepturi şi obligaţii, respectiv participarea la beneficiul

societăţii sau obligaţia de a suporta o parte din pierderea acesteia. Astfel, dacă un acţionar

deţinea x% din numărul de acţiuni ale unei societăţi, indiferent de preţul sau de calea prin

care le-a obţinut, atunci el are:

dreptul la vot, adică la x% din voturile care pot fi exprimate în Adunarea Generală

a Acţionarilor. De fapt, dreptul de a participa sistematic la Adunarea Generală a

Acţionarilor. Adunarea Generală Ordinară reuneşte toţi acţionarii, indiferent de

numărul de acţiuni deţinute. Uneori pot exista anumite restricţii, societăţile

pretinzând un minimum de acţiuni pentru dreptul de a participa. Această adunare,

care se ţine anual, are drept scop de a verifica bunul mers al întreprinderii. Astfel,

acţionarii sunt chemaţi să analizeze conturile, să fixeze dividendele, să reînnoiască

administratorii. Adunarea Generală Extraordinară se reuneşte de fiecare dată când

este luată o decizie excepţională, cum ar fi creşterea capitalului social.

dreptul la informare, respectiv dreptul de acces la documentele: bilanţ, contul de

rezultate;

dreptul la dividende, adică la x% din profiturile societăţii sub formă de dividende;

dreptul asupra activelor , adică la x% din valorile societăţii, în cazul în care aceasta

este lichidată şi suportă x% din pierderile societăţii în cazul în care ele survin

(răspunde de pasivul social în limita aportului de capital).

Circulaţia acţiunilor este liberă; ele pot fi vândute, moştenite sau donate, după

voinţa posesorului lor.

Clasificarea acţiunilor este următoarea:

acţiuni nominative, adică acele acţiuni care sunt personalizate prin menţionarea

numelui posesorului lor. Un titlu este nominativ atunci când proprietarul este

nominal cunoscut de emitent. Identitatea proprietarului este înregistrată în registrul

societăţii care va putea să facă cunoscute titularului diferite informaţii cu privire la

dezvoltareaşi rezultatele ei şi va putea adresa convocarea la adunările generale.

acţiuni la purtător, a căror circulaţie este absolut liberă, posesorul lor beneficiind

de toate drepturile şi obligaţiile care decurg din deţinerea lor. Titlurile sunt numite

la purtător atunci când societatea emitentă nu cunoaşte proprietarul lor.

acţiuni ordinare, care conferă dreptul proprietarului lor de a încasa dividendele

anuale, a căror mărime este direct proporţională cu raportul dintre valoarea

acţiunilor şi profitul pe anul expirat care este repartizat acţionarilor;

acţiuni privilegiate, a căror posesie dă dreptul acţionarilor la un dividend fix,

indiferent de mărimea profitului realizat de societate;

44

acţiuni preferenţiale, care nu dau acţionarului dreptul la vot în Adunarea Generală

a Acţionarilor, dar care au prioritate la încasarea unor dividende prestabilite fie în

valoare absolută, fie în valoare relativă.

Circulaţia acţiunilor prin vânzare-cumpărare pe o piaţă specifică se face liber prin

mecanismul cererii şi ofertei, formându-se un preţ numit curs, care poate fi diferit de

preţul nominal înscris pe acţiuni. Variaţiile cursului sunt determinate de rezultatele

economico-financiare ale societăţii emitente, de climatul economic conjunctural, de

raportul dintre cerereaşi oferta de acţiuni etc.

Pentru a mări capitalul, întreprinderea poate:

Să încorporeze în capitalul ei beneficiile pe care le-a acumulat sub formă de

rezerve care, fiind proprietatea acţionarilor, permit emiterea, în favoarea lor, a unor

acţiuni gratuite. Acţionarii beneficiază, în acest caz, în funcţie de numărul de titluri

deţinute, de un drept de atribuire, negociabil, care permite acţionarilor ce nu

posedă numărul exact de titluri necesare pentru a beneficia de atribuire, să

cumpere sau să vândă drepturi.

Să solicite capitaluri noi pentru a finanţa investiţiile şi a emite în contrapartidă

acţiuni în numerar. Cu excepţia celor care renunţă, acţionarii se vor bucura de un

drept preferenţial de subscriere la această creştere de capital. Deci, în cazul

dreptului de subscriere, o societate face apel public de economisire pentru a-şi

spori încasările. În acest caz, ea va face apel, mai întâi, la proprii acţionari pentru a

le permite, dacă ei doresc, să-şi menţină procentajul de participare la capital. Acest

drept de subscriere este negociabil la bursă.

Rentabilitatea şi riscul acţiunilor

Rentabilitatea unei acţiuni este determinată de dividendul net pe care îl aduce

deţinătorului şi de valoarea sa de piaţă, care se analizează în funcţie de preţul de

cumpărare, întrucât investitorul este interesat de plusul de valoare pe care îl poate obţine

prin vânzarea titlului deţinut. Rentabilitatea unei acţiuni poate fi analizată atât pe o

perioadă, cât şi de-a lungul a mai multor perioade, în condiţiile unui mediu economic

fluctuant. Analiza rentabilităţii se poate extinde de la o singură acţiune la un portofoliu

care reuneşte un ansamblu mai mult sau mai puţin eterogen de acţiuni, ceea ce implică

estimarea rentabilităţii fiecărui titlu din portofoliu şi, apoi, analiza globală a portofoliului

în funcţie de proporţia titlurilor grupate din punctul de vedere al rentabilităţii.

Riscul unei acţiuni reprezintă producerea unor evenimente, care pot duce la

pierderea avantajelor pe care deţinerea acţiunilor le asigură posesorilor, şi anume:

falimentul societăţii emitente, scăderea profitului ca urmare a activităţii societăţii, diluarea

profitului şi a puterii decizionale prin emisiunea de noi acţiuni, scăderea cursului acţiunii

pe piaţa financiară.

Aprecierea riscului unei acţiuni implică analiza:

sensibilităţii cursului pe piaţă al acţiunii la modificarea dividendelor plătite şi în

general a poziţiei pe piaţă a societăţii emitente;

45

riscului sistematic sau nediferenţiat determinat de influenţa caracteristicilor fiecărei

acţiuni (existenţa riscului specific, individual, diferenţiat, determinat de

comportamentul acţionarilor, de schimbările intervenite în activitatea societăţii şi

de concurenţa pe segmentul de piaţă unde acţionează societatea);

volatilităţii, respectiv a fluctuaţiei cursurilor sau a rentabilităţii acţiunilor negociate

faţă de medie. Volatilitatea acţiunii reflectă sensibilitatea rentabilităţii acesteia la

modificarea rentabilităţii generale de pe piaţa financiară.

Harry Markowitz, considerat întemeietorul teoriei portofoliilor, şi-a bazat teoria pe

ideea că fluctuaţiile cursului acţiunii unei societăţi pe piaţa financiară sunt cauzate de

două categorii de factori şi, ca urmare, riscurile la care este expus deţinătorul de acţiuni

sunt de două tipuri:

riscul sistematic sau riscul pieţei;

riscul nesistematic sau riscul specific, individual, diferenţiat.

Principalele surse de risc întâlnite pe pieţele financiare sunt:

mediul economic general apreciat prin starea economiei şi, mai ales prin

conjunctura acesteia;

inflaţia care este generatoare de incertitudine în ceea ce priveşte atingerea

rentabilităţii viitoare aşteptată de investitori;

mediul extern al firmei care genereazăriscul afacerii (determinat de stadiul

dezvoltării tehnologice, concurenţa cu care se confruntă firma, tipul de marketing

utilizat pentru promovarea produselor), riscul financiar (gradul şi natura îndatorării

firmei) şi riscul titlurilor deţinute de firmă;

mediul economic internaţional important pentru firmele care desfăşoară activităţi

economice în afara ţării.

Se poate aprecia că rata de rentabilitate cerută de investitori pe piaţa financiară

reprezintă nivelul minim de rentabilitate acceptat pentru orice investiţie. Pe pieţele

organizate se stabileşte un nivel al rentabilităţii pentru orice nivel al riscului; astfel, pentru

aceleaşi oportunităţi de investire pe piaţă şi pentru acelaşi nivel al riscului, rata de

rentabilitate este aceeaşi pentru fiecare investitor.

Rata de rentabilitate cerută de investitor se compune din rata rentabilităţii fără risc

şi prima de risc.

Riscul este o dimensiune a incertitudinii şi măsoară eficienţa viitoare a investiţiilor,

anume: cu cât riscul asumat este mai mare, cu atât rentabilitatea estimată şi cerută este

mai mare.

5.3.Piaţa obligaţiunilor

Obligaţiunea este valoarea mobiliară emisă cu dobândă (sau cu discount, în cazul

obligaţiunilor cu cupon zero) prin care emitentul se obligă să plătească proprietarului, la

anumite intervale de timp, o sumă de bani, numită cupon, precum şi să restituie, la

scadenţă, valoarea integrală sau rămasă a principalului .

46

Obligaţiunea este un titlu de credit cu venit fix care îndeplineşte funcţia de

mobilizare de capitaluri pe termen lung pentru sprijinirea realizării unor obiective

precizate ale statului sau ale unor particulari; el este deci un împrumut, purtător al unei

dobânzi plătibile periodic, realizat prin intermediul unor hârtii de valoare în favoarea

statului sau a unei societăţi care se obligă la o prestaţie oarecare, de obicei în bani, la un

termen specificat. Împrumutul se poate realiza în moneda naţională, caz în care este vorba

despre un împrumut intern, sau într-o monedă străină, caz în care este vorba despre un

împrumut extern. Cel care cumpără obligaţiunile este tocmai beneficiarul prestaţiei şi

joacă rolul de creditor. Pentru ca acest împrumut să poată avea loc trebuie îndeplinite

cumulativ următoarele condiţii:

obligaţiunile să fie emise în sume standard;

se stabileşte o bancă sau un sindicat bancar care agreează preluarea emisiunii şi

care are rolul de a plasa obligaţiunile posesorilor de capitaluri disponibile;

se găseşte o piaţă convenabilă pentru negociereaşi cotarea obligaţiunilor;

Obligaţiunile se pot clasifica:

După personalizarea lor:

obligaţiuni nominale, în cazul în care creditorul este menţionat în cuprinsul

titlului;

obligaţiuni la purtător, în cazul în care deţinătorul lor este nespecificat, cu

condiţia ca în textul obligaţiunilor de acest fel să se precizeze că deţinătorul lor

are dreptul la prestaţia stabilită.

După trăsăturile lor specifice. Astfel, pot fi menţionate instrumente hibride, care

prezintă trăsături ale pieţelor de datorii şi ale celor de titluri: obligaţiuni convertibile şi

obligaţiuni cu warant5.

obligaţiunile convertibile sunt instrumente de datorie cu rată fixă a dobânzii, care

conferă deţinătorului dreptul, dar nu şi obligaţia, de a schimba obligaţiunea şi

toate cupoanele rămase contra unui număr prestabilit de acţiuni obişnuite sau alte

instrumente de datorie ale emitentului, la un preţ prestabilit şi la o dată/date

prestabilite. Obligaţiunile convertibile sunt emise atât de guverne, cât şi, în

proporţie mai mare, de către firme. Ele pot fi convertite în: alte instrumente de

datorie; în acţiuni ale altor firme (de unde şi denumirea de obligaţiuni şanjabile);

în acţiuni ale unei corporaţii.

Preţul prestabilit poartă denumirea de preţ de conversie şi este determinat

înainte de emisiune. Acest preţ este mai mare decât preţul curent de

tranzacţionare al acţiunilor unei firme. Prima de conversie reprezintă suma cu

care preţul de piaţă al unei obligaţiuni convertibile depăşeşte preţul de piaţă al

5 Warantul este un titlu de credit comercial eliberat de această dată de un depozit către depunătorul unei

mărfi. Acest titlu de compune din două părţi:recipisa (titlul de proprietate asupra mărfii) şi warantul

propriu-zis care circulă prin andosare ca un efect de comerţ şi reprezintă dreptul de creanţă asupra

mărfii. Prin warant se înlocuieşte circulaţia mărfii cu circulaţia documentelor.

47

acţiunilor obişnuite, fiind utilizată pentru a se determina dacă conversia unei

obligaţiuni este profitabilă sau nu la o anumită dată viitoare.

obligaţiunile cu warant sunt obligaţiuni standard cu cupoane, dar care au un

număr prestabilit de warante ataşate. Fiecare warant conferă deţinătorului dreptul,

dar nu şi obligaţia, de a cumpăra un număr convenit din acţiunile emitentului, la

un preţ stabilit – preţul de exercitare a warantului – la o anumită dată/date

viitoare, precizate. Obligaţiunile cu warant sunt tot instrumente hibride, deoarece

pot prezenta opţiuni atât pentru emitent, cât şi pentru investitor şi prezintă rate ale

cupoanelor mai scăzute decât cele pentru obligaţiunile convenţionale, deoarece

oferă un potenţial de profit mai ridicat.

Statul, principalul emitent de titluri financiare obligatare, poate emite următoarele

tipuri de obligaţiuni:

rente perpetue, care sunt împrumuturi al căror capital nu poate fi niciodată

reclamat de subscriitor şi care dă dreptul acestuia la o rentă anuală fixă.

Subscriitorul este, deci, într-o situaţie dificilă deoarece statul poate lansa un nou

împrumut, în condiţii mai favorabile, şi rambursa împrumutul anterior;

obligaţiuni amortizabile sau rambursabile (la sfârşit) şi care au toate

caracteristicile titlurilor obligatare clasice, dar al căror preţ de rambursare poate

fi superior valorii nominale, însă, în plus, se bucură de un regim fiscal

preferenţial (scutirea de impozit pe venit);

obligaţiuni asimilate trezoreriei, care sunt titluri emise în tranşe succesive,

fiecare tranşă fiind asimilată tranşei precedente, având aceeaşi scadenţă;

obligaţiuni indexate a căror valoare este reactualizată pe bază de indici.

Sectorul privat, căutând să-şi asigure accesul pe piaţă, este emitent de obligaţiuni

participative, care au dobândă fixă, un preţ de rambursare minim garantat, dar care, în

plus, dau dreptul la o dobândă suplimentarăşi la o primă de rambursare care depind de

profiturile realizate de emitenţi.

Euroobligaţiunile

Euroobligaţiunile sunt titluri de creanţă care se emit de către sindicate bancare

internaţionale pe alte pieţe decât piaţa ţării împrumutătoare. Euroobligaţiunile se

deosebesc de obligaţiunile emise pe piaţa obligatară naţională prin:

necesitatea unor sindicate de emisiune internaţionale, prin a căror mijlocire se

asigură distribuirea optimală a titlurilor de acest gen pe mapamond;

adoptarea unui statut fiscal preferenţial. Euroobligaţiunile sunt scutite de impozitul

pe surse de venit de cătreţările emitente.

Emisiunile de euroobligaţiuni au următoarele caracteristici: sunt emise într-o

monedă terţă şi aduc intermediarilor venituri din operaţiunea de comision efectuată; sunt

emise în ţări care nu aplică impunerea veniturilor obţinute la sursă (criteriul originii

veniturilor); sunt cotate pe diferite pieţe, piaţa financiară secundară fiind menţinută de

intermediarii financiari.

48

Tipurile de euroobligaţiuni sunt:

a) euroobligaţiuni ordinare sau clasice: sunt titluri de creanţă la purtător, negociabile,

care atestă deţinătorului dreptul de creanţă asupra emitentului;

b) euroobligaţiunile convertibile: sunt titluri de creanţă care pot fi convertite în orice

moment în acţiuni ale societăţii emitente sau ale societăţii-mamă, prin decizia

acestora;

c) euroobligaţiuni cu warant: sunt euroobligaţiuni ordinare sau clasice însoţite de

unul sau mai multe drepturi de opţiune (warrants) care permit cumpărarea sau

subscrierea într-o perioadă şi proporţie determinate, la un preţ fixat în momentul

emisiunii, de/la acţiuni la societatea emitentă, la o filială sau la societatea-mamă.

Deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni ACŢIUNE (comună)

OBLIGAŢIUNE

Definire

Parte din capitalul unei societăţi pe

acţiuni. Ansamblul acţiunilor constituie

capitalul social.

Fracţiune dintr-un împrumut făcut de

o firmă, de o colectivitate publică sau

stat.

Rolul deţinătorului în

gestiunea organismului

emitent

Drept de vot în Adunarea Gene- rală a Acţionarilor.

În principiu, nici un rol.

Veniturile pentru titularul titlului

Dividende (legate de rezultatele firmei).

Dobânzi a căror sumă este în mod

obligatoriu vărsată de emitent. Riscurile asumate de proprietarul titlului

Riscuri mai mari:

risc de evoluţie nefavorabilă a

afacerilor firmei (nu primeşte

dividende);

riscul de a pierde fondurile

investite, în cazul lichidării

firmei.

Riscuri mai mici:

riscul de nerambursare (dispare în

cazul unei garanţii de stat);

în cazul lichidării firmei, creditorii

au prioritate în faţa acţionarilor.

Durata de viaţă Nelimitată. Limitată, până la scadenţă.

5.4.Piaţa titlurilor de stat

Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice care atestă

datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente

financiare ce se constituie în împrumuturi ale statului în moneda naţionalăşi/sau în valută

de la populaţie şi persoane juridice, pe termen scurt, mediu şi lung. Aceste împrumuturi,

cunoscute sub numele de datorie internă a statului, pot fi emise în formă materializată sau

dematerializată, nominative sau la purtător, negociabile sau nenegociabile şi sunt folosite,

în principal, pentru:

finanţarea deficitului bugetar (acoperirea diferenţei dintre veniturileşi cheltuielile

statului);

49

refinanţarea datoriei publice;

susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei valutare a statului;

finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale

economiei etc.

Elementele minime specificate la oferirea spre vânzare a titlurilor de stat (incluse

în prospectul de emisiune) sunt următoarele: denumirea, data emisiuniişi valoarea

titlurilor de stat oferite, forma împrumutului de stat reprezentat prin titlurile aferente – cu

discount sau purtător de dobândă, rata dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se

plăteşte dobânda (dacă este cazul), data scadenţei şi clauza rambursării în avans (dacă este

cazul). Valoarea titlurilor de stat se rambursează în conformitate cu condiţiile de emisiune

şi cu prevederile Legii datoriei publice, iar, la data rambursării, obligaţiile statului se

sting.

În condiţiile actuale ale pieţei financiare, certificatele de trezorerie se dovedesc a fi

un plasament foarte rentabil, fiind utilizate atât de populaţie, cât şi de persoanele juridice.

Acest fapt este generat, pe de o parte, de riscul teoretic zero pe care le prezintă, cât şi de

randamentul ridicat.

Titlurile de stat sunt de două categorii:

cu discount, respectiv titluri de stat nepurtătoare de dobândă, vândute la un preţ

iniţial mai mic decât valoarea nominală, diferenţa dintre preţul iniţial şi valoarea

nominală fiind discountul şi reprezentând beneficiul cumpărătorului;

purtătoare de dobândă, respectiv titluri de stat vândute la valoarea nominală sau

cu discount sau primăşi pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi conform

condiţiilor şi termenilor cuprinse în prospectul de emisiune al seriei.

Titlurile de stat pentru populaţie se pot cumpăra de la oficiile Trezoreriei statului,

iar cele pentru persoane juridice sunt subscrise prin intermediul băncilor, Banca Naţională

având rolul de agent al statului. Aceste înscrisuri pot fi emise şi de autorităţile locale

(obligaţiunile municipale).

5.5.Tranzacţiile repo şi reverse repo

Termenii repurchase agreement (repo sau RP) şi reverse repurchase agreement

(reverse repo sau reverse RP) se referă la un anumit tip de contract prin care un

participant la piaţă obţine fonduri care sunt disponibile imediat prin vânzarea de titluri,

luându-şi, în acelaşi timp, angajamentul de a răscumpăra titlurile respective sau titluri

echivalente de la cumpărător, la o anumită dată convenităşi la un preţ specificat care

include, în general, dobânda.

Tranzacţiile repo au, în general, la bază instrumente financiare lichide, cum sunt

titlurile de stat, dar pot fi utilizate şi alte titluri, cum sunt: acţiuni, obligaţiuni municipale,

etc. Utilizarea acestor tipuri de tranzacţii este foarte populară în rândul băncilor şi a

clienţilor acestora, ca urmare a randamentelor atractive şi a siguranţei conferite de

50

structura acestor contracte. De asemenea, băncile centrale utilizează contractele repo ca

instrumente indispensabile în implementarea politicii monetare.

Tranzacţiile repo sau reverse repo pot fi încheiate de către băncile centrale (care

pot efectua astfel de tranzacţii în vederea implementării politicii monetare), băncile

comerciale, clienţii acestora etc.

În funcţie de cele două părţi ale contractului, o astfel de tranzacţie este denumită:

tranzacţie repo – când este privită din perspectiva vânzătorului titlurilor (partea

care obţine fondurile sau reportatul). Această tranzacţie este denumită repurchase

agreement deoarece se referă la vânzarea unui titlu concomitent cu asumarea

obligaţiei vânzătorului de a răscumpăra titlul respectiv la o anumită dată;

tranzacţie reverse repo – când este privită din perspectiva cumpărătorului titlurilor

(partea care furnizează fondurile sau reportatorul).

Participanţi ai pieţei repo:

Dealerii (dealer firms – firme de investiţii financiare, bănci centrale)

Brokerii repo. Spre deosebire de dealeri, brokerii repo activează, în general, în

calitate de agenţi. Aceştia obţin venituri din comisioane.

Riscul tranzacţiilor repo şi reverse repo

Deşi majoritatea tranzacţiilor repo şi reverse repo au la bază transferul de titluri

foarte lichide şi/sau fără risc sau cu risc redus, cum sunt titlurile emise de stat şi de

agenţiile federale sau titlurile garantate de guvern etc., ambele părţi sunt expuse riscului.

În cazul contractelor repo pe termen mai lung, apare atât riscul de rată a dobânzii, cât şi

cel de credit.

5.6.Piaţa produselor derivate şi piaţa instrumentelor financiare sintetice

A. Piaţa produselor derivate

Un produs derivat este un contract financiar, între două sau mai multe părţi, care

derivă din valoarea viitoare a unui activ de referinţă. Sunt patru tipuri de produse

derivate:

contractele forward;

contractele futures;

contractele de opţiuni;

tranzacţiile swap.

Pe pieţele financiare se tranzacţionează mai multe tipuri de active derivate ca:

opţiuni, contracte futures, warante, etc., a căror tipologie este în permanentă diversificare.

Utilizarea crescândă a derivatelor de către guverne, corporaţii internaţionale şi investitorii

instituţionali sau financiari majori se face pentru a sprijini atingerea următoarelor

obiective:

51

costuri internaţionale de finanţare mai scăzute;

asigurarea unor cursuri de schimb mai bune pe pieţele internaţionale;

protejarea contra riscurilor de fluctuaţie a preţului;

diversificarea finanţăriişi gestionarea riscului

Contractul forward este o înţelegere între două părţi, emitent şi deţinător,

convenită la momentul t0, prin care deţinătorul se angajează să cumpere un activ de bază

la o dată viitoare T (T>t0), data expirării, numită şi dată de livrare, la preţul stabilit iniţial

Kt0, preţ de livrare( delivery price ). Exemplu:

Este începutul lunii septembrie şi decideţi că doriţi să vă cumpăraţi o nouă maşină. Alegeţi tipul

de autoturism pe care îl doriţişi mergeţi la furnizorul dumneavoastră local.

În salonul de prezentare al furnizorului, vă decideţi asupra specificaţiei exacte a autoturismului –

culoare, motor, mărime, forma volanului etc. –şi, ceea ce este mai important, stabiliţi preţul.

Furnizorul vă spune că, dacă daţi comanda astăzi şi constituiţi un depozit, puteţi prelua maşina în

trei luni. Nici dacă în acest interval de trei luni, furnizorul acordă un discount de 10% pentru

maşinile noi, nici dacă preţul modelului creşte, aceasta nu contează pentru dumneavoastră. Preţul pe

care îl plătiţi la livrare a fost convenit şi fixat între dvs. şi furnizor. Tocmai aţi intrat într-un contract

la termen (forward) -aveţidreptul şi obligaţia de a cumpăra automobilul în trei luni de zile

Din exemplul prezentat, rezultă că, clientul s-a prot eja t, a realizat un hedging, împotriva unei

creşteri de preţ a autoturismului. Există riscurişi avantaje implicate de această acţiune .

Riscuri

- furnizorul nu vă va livra maşina la timp sau va ieşi din afacere ȋnainte de data livrării;

-preţul maşinii ar putea să fie mai mic ȋn viitor;

-furnizorul nu va reţine maşina;

-gasiţi maşina la u preţ mai scăzut.

Avantaje

-preţul maşinii ar putea să crească ȋn viitor;

-aţi putea să nu găsiţi maşina la un preţ mai scăzut.

Contractul futures - reprezintă înţelegerea dintre două părţi de a vinde sau de a

cumpăra un anumit activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la un preţ şi la o

dată prestabilite. Caracteristicile care fac din acest contract un titlu financiar rezultă din

următoarele:

Obligaţiile părţilor se stipulează într-un document standardizat – contractul –

negociabil pe piaţa secundară sau la bursele care fac tranzacţii futures.

Creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două variante:

a) la scadenţă, să accepte executarea în natură prin preluarea activului care

reprezintă obiectul contractului;

b) să vândă contractul până la scadenţă.

Debitorul are tot două variante:

a) să-şi onoreze obligaţia în natură;

b) să-şi anuleze poziţia de debitor prin cumpărarea de la bursă a aceluiaşi tip

de contract.

Contractele sunt cotate zilnic, făcând ca valoarea lor de piaţă să fluctueze în funcţie

de raportul cerere/ofertă.

52

Preţul unui contract futures este stabilit în ringul bursei, într-un proces în care

cumpărătorii şi vânzătorii îşi strigă ordinele şi cotaţiile în mod public, cu voce tare. Pe

pieţele de astăzi este uzual, de asemenea, ca detaliile contractului să fie stabilite

electronic, prin intermediul unui sistem de tranzacţionare automat. Aceasta înseamnă că,

odată ce s-a convenit asupra unui contract, oricine din ring cunoaşte preţul plătit. Această

transparenţă a contractelor futures reprezintă una dintre principalele diferenţe faţă de

contractele forward, în care preţul este negociat de o manieră privată.

Scopurile în care se încheie contractele futures pot fi: pentru plasament, cel care le

cumpără sperând într-o creştere a valorii lor pe durata de viaţă a acestora, exact ca în

cazul valorilor mobiliare primare; obţinerea de profituri prin jocul la bursă; acoperirea

riscului la activele pe care titlurile respective se bazează.

La încheierea contractelor futures nu este obligatorie plata lor integrală. Totuşi,

părţile fac o plată iniţială de bună credinţă, numită marjă, către casa de compensare. Marja

iniţială sau depozitul se situează, de regulă, la nivelul a 5-10% din valoarea contractului

prin care se garantează integritatea contractului. Odată ce un contract a fost cumpărat, el

poate fi vândut şi lichidat în orice moment, înainte de scadenţă.

Contractele de opţiuni

Opţiunile au apărut pentru prima dată, în mod oficial, în anul 1973 la Chicago

Board Options Exchange şi, în acelaşi an, au apărut şi primele modele matematice

referitoare la ele, valabile şi astăzi, care poartă denumirea autorilor lor: F. Black; M.

Scholes; R. C. Merton.

Opţiunile sunt contracte care se încheie între un vânzător (writer)şi un cumpărător

(holder). Potrivit contractului, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau

de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la o dată prestabilită,

în schimbul plăţii unei prime către vânzător. Caracterul de titlu financiar derivat, pe care îl

au opţiunile, provine de la faptul că sunt cotate zilnic la bursă, unde se stabileşte valoarea

de piaţă în funcţie de raportul cerere/ofertăşi de la valoarea activului la care se referă

opţiunea.

Elementele specifice ale contractului sunt următoarele:

scadenţa (expiry date), numităşi termen de maturizaresau data expirării, care

reprezintă termenul viitor la sau până la care deţinătorul contractului poate să

cumpere sau să vândă;

activul de bază (underlying) numitşi activ suport, care reprezintă titlul financiar ce

face obiectul contractului;

preţul de exerciţiu (exercice price sau strike price), care reprezintă preţul convenit

iniţial, la încheierea contractului;

prima, care reprezintă suma plătită de către deţinător în beneficiul emitentului,

pentru ca acesta să-i rezerve dreptul de a obţine până la scadenţă. Exemplu:

Să presupunem că v-aţi dus la salonul de prezentareşi aţi văzut că autoturismul pe care

îl doriţi este oferit la preţul de 20.000 euro, cu condiţia de a-l cumpăra pe loc. Însă nu

dispuneţi de suma necesară în numerar şi v-ar trebui o săptămână pentru a contracta un

53

împrumut. Aţi putea să-i oferiţi furnizorului o garanţie şi să intraţi într-un contract la

termen de o săptămână. Însă mai existăşi altceva ce aţi putea oferi.

De data aceasta, îi oferiţi furnizorului 100 euro numai pentru a păstra maşina şi a

menţine preţul timp de o săptămână. La sfârşitul săptămânii, cele 100 euro sunt ale lui, fie

că aţi cumpărat, fie că nu aţi cumpărat autoturismul. Aceasta este o ofertă tentantăşi

furnizorul o acceptă. Aţi intrat într-un contract de opţiune – în acest caz, cunoscut sub

termenul de cumpărare. Aceasta presupune că dumneavoastră aveţidrep tul, dar nu şi

obligaţia de a cumpăra maşina în termen de o săptămână.

Dacă, în timpul săptămânii, descoperiţi la un al doilea furnizor un model identic pentru

numai 19.500 euro, atunci nu veţi mai declara opţiune faţă de primul furnizor. Costul total

al achiziţionării autoturismului va fi, în aceste condiţii, 19.500 euro + 100 euro = 19.600

euro, mai redus decât primul preţ care vi s-a oferit.

Dacă nu puteţi găsi maşina la un preţ mai redus şi o cumpăraţi de la primul furnizor,

autoturismul vă va costa 20.100 euro în total. Dacă decideţi să nu cumpăraţi deloc, veţi

pierde 100 euro în favoarea furnizorului de maşini. Din acest exemplu, rezultă că, clientul

s-a protejat, a realizat un hedging, împotriva unei creşteri de preţ a autoturismului.

*******

Autoturismul pentru care aţi cumpărat o opţiune de cumpărare este foarte căutat şi se

înregistrează o creştere neaşteptată de preţ la 22.000 euro. Unul dintre prietenii

dumneavoastră doreşte, de asemenea, o aceeaşi maşinăşi află că dumneavoastră deţineţi o

opţiune de a cumpăra una în termen de o săptămână.

După o vizită la bancă, aţi decis că, în realitate, nu vă puteţi permite să cumpăraţi acest

autoturism, aşa încât vindeţi opţiunea de cumpărare prietenului dumneavoastră pentru 200

euro. Aceasta înseamnă că furnizorii îşi realizează vânzarea, prietenul dumneavoastră

obţine maşina pe care şi-o doreşte la preţ de 20.000 euro), iar dumneavoastră câştigaţi 100

euro din vânzarea opţiunii dumneavoastră. În acest caz, aţi speculat pe contractul

dumneavoastrăşi aţi realizat un profit de 100%.

Tranzacţiile swap

O tranzacţie swap reprezintă o cumpărare şi o vânzare simultane, având ca obiect

un activ de referinţă similar sau o obligaţie de o valoare echivalentă, prin care schimbarea

aranjamentelor financiare conferă ambelor părţi la tranzacţie condiţii mai favorabile decât

cele la care s-ar fi putut aştepta altfel.

Sunt patru tipuri diferite de jucători de pe piaţă care sunt expuşi riscurilor

financiare cărora le corespund patru tipuri de swapuri, şi anume:

swapuri pe rate ale dobânzii ;

swapuri pe valute;

swapuri pe mărfuri;

swapuri pe acţiuni.

Piaţa swapurilor constă din schimbarea unui avantaj financiar, pe care un jucător

de pe piaţă îl deţine pe o piaţă, contra unui avantaj echivalent al unui alt jucător de pe

piaţă, pe o piaţă diferită. Schimbul reciproc de plăţi asociat swapului, şi care rezultă din

acesta, aduce beneficii ambelor părţi implicate.

54

B. Piaţa instrumentelor financiare sintetice Acestea rezultă din combinarea de contracte futures de vânzare şi de cumpărare,

din combinarea de opţiuni put şi call, din combinaţii între diferite tipuri de futures şi

opţiuni sau reprezintă titluri financiare de tip „coş“ (ex: contractele pe indici de bursă).

55

Tema 6

PIEŢELE BURSIERE DIN EUROPA

6.1.Pieţele europene – noţiuni generale

Dezvoltarea unei mari pieţe europene necesită cunoaşterea diferitelor burse din

ţările comunitare, fiecare dintre ele având o importanţă aparte în cadrul pieţelor financiare

naţionale.

Evoluţia istorică comună a burselor din Europa a făcut ca acestea să capete o serie

de similitudini în planul organizării, mecanismului tranzacţional, precumşi al rolului lor în

viaţa economică; totodată, în ultimele decenii, ele au urmat traiectorii proprii, definindu-

se în raport cu realităţile naţionale, ca şi cu sferele de influenţă financiară în care au fost

implicate.

O caracteristică actuală a pieţelor bursiere europene este faptul că au, în general, o

pondere mai redusă în circuitul financiar global, fiind, mai degrabă, burse de importanţă

naţională sau regională.

În ultimii ani, bursele europene au cunoscut un dinamism relativ ridicat, dar

diferenţiat, unele dintre ele tinzând să se detaşeze în lideri şi să concureze poziţia deţinută

de Londra; este cazul burselor din Germaniaşi şi Franţa.

O dimensiune distinctă a evoluţiei burselor continentale în contextul mondial este

tendinţa de internaţionalizare a activităţii acestora. Elveţia este piaţa cea mai deschisă, cu

peste 2/3 firme străine din totalul celor listate (229 firme străine), urmată de Olanda (229)

şi Germania (535 firme străine), cea care deţine primul loc după criteriul gradului de

internaţionalizare între marile burse.

Este de remarcat faptul că această tendinţă de internaţionalizare se manifestă mai

pregnant în spaţiul intraeuropean, iar crearea şi dezvoltarea Uniunii Europene a

reprezentat un factor promotor al procesului de apropiere a pieţelor bursiere. Totuşi, până

în prezent, piaţa europeană rămâne încă puternic fragmentată (peste 30 de burse numai în

cadrul UE), ceea ce constituie un serios handicap în competiţia cu marile centre bursiere –

New York, Tokio şi Londra.

Un grup de specialişti francezi au alcătuit un clasament al burselor de valori

europene pe baza notelor (de la 0 la 5), luând în considerare următoarele criterii:

lichiditatea;

calitatea informaţiei furnizate de societăţile cotate;

protecţia acţionarilor minoritari;

calitatea sistemului de reglare – livrare a titlurilor.

56

Clasamentul burselor de valori europene

Ţara

Lichiditatea

Calitatea

informaţiei

Protecţia

acţionarilor

Reglare livrare

titluri

Media

Marea Britanie 4,9 4,5 3,9 4,3 4,4

Franţa 3,6 3,9 3,4 4,6 3,8

Germania 3,6 3,7 3,0 4,6 3,7

Elveţia 3,2 3,4 3,2 4,6 3,8

Olanda 3,4 3,5 3,2 4,7 3,8

Suedia 2,6 3,5 2,9 4,2 3,3

Belgia 2,6 2,6 2,6 4,0 3,3

Danemarca 2,5 2,5 2,6 4,1 2,9

Norvegia 2,6 2,6 2,6 4,0 2,5

Luxemburg 1,8 2,3 3,0 4,3 2,8

Finlanda 1,6 2,5 2,4 4,4 2,7

Spania 2,2 2,6 2,6 3,6 2,7

Italia 2,3 2,2 1,6 3,5 2,5

Irlanda 1,2 2,6 2,0 3,6 2,2

Austria 2,0 1,7 1,6 2,9 2,0

Portugalia 0,8 1,4 0,8 1,9 1,2

Grecia 0,9 1,2 0,8 1,8 1,2

Turcia 0,7 1,0 0,5 2,0 1,0

Ungaria 0,3 0,2 1,4 0,6 0,6

Polonia 0,0 0,0 1,0 0,6 0,8

6.2.Euronext – prima bursă paneuropeană

Euronext Paris S.A. este o întreprindere de servicii care gestionează un ansamblu

de pieţe. Ea decide admiterea sau radierea valorilor, organizează cotările, asigură

securitatea tranzacţiilor şi contribuie la dezvoltareaşi promovarea acestor pieţe. Membrii

pieţei sunt intermediarii financiari care au aderat la Euronext; ei execută ordinele primite

direct de la clienţii lor sau de la instituţiile colectoare de ordine. Atunci când ei nu sunt

membrii Euronext, instituţiile care colectează ordine din partea celor care economisesc,

îşi asumă sarcina de a le transmite unui negociator, evitând astfel clienţilor lor orice

demers suplimentar.

Nu poate cota la bursă oricine vrea. Admiterea unei societăţi pe una sau alta din

pieţele reglementate franceze este hotărâtă de Euronext Paris S.A. în baza cererii societăţii

şi după completarea unui dosar de admitere. Odată înscrise, societăţile trebuie să publice

cifra de afaceri trimestrială, rezultatele semestriale şi bilanţurile anuale. Ele trebuie să

facă public orice eveniment susceptibil să influenţeze cursul titlurilor lor.

Bursa Euronext nu este o singură piaţă sau un ansamblu de pieţe. Este, de

asemenea, un grup de întreprinderi private de drept comun, având statutul unei societăţi

holding, Euronext N.V. şi trei filiale cu participare de 100%: Euronext Amsterdam N.V.,

Euronext Bruxelles N.V./S.A. şi Euronext Paris S.A. Grupul asigură funcţionarea pieţelor,

securitatea, transparenţa şi dezvoltarea lor.

57

Sub controlul autorităţilor pieţelor naţionale (STE în Olanda, CBF în Belgiaşi

CMF1 în Franţa), Euronext fixează regulile:

aderarea prestatorilor de servicii de investiţii care doresc să fie membrii pieţelor

ei;

admiterea societăţilor la cotă;

funcţionarea pieţelor pe care ea le organizează.

În ceea ce priveşte competenţele ei, menţionăm:

gestiunea şi supravegherea pieţelor şi sistemelor informatice de cotare;

difuzarea cursurilor în timp real;

înregistrarea tranzacţiilor între membrii pieţei şi garantarea plăţii titlurilor

vândute şi livrarea titlurilor cumpărate;

controlul membrilor pieţei;

acordarea de asistenţă emitenţilor pentru cotarea titlurilor lor şi gestiunea

operaţiunilor lor financiare.

Indicatori specificipieţei Euronext sunt: Euronext 100 şi Next 150, calculaţi pentru

primele 100 de societăţi cu prima capitalizare şi pentru următoarele 150 de societăţi.

6.3. Bursele de valori europene tradiţionale

Dezvoltarea unei mari pieţe europene necesită cunoaşterea diferitelor burse

dinţările comunitare, fiecare dintre ele având o importanţă diferită în cadrul pieţelor

financiare naţionale. Capitalizarea bursieră în ţările europene se situează pe poziţia a treia,

după pieţele americană şi japoneză. Internaţionalizarea pieţelor, dezvoltarea

telecomunicaţiilor, creşterea mişcărilor de capital transnaţionale au făcut necesară o nouă

reglementareşi modernizare a structurii pieţelor. Alte măsuri au antrenat modificări

directe ale pieţelor financiare şi vizează: sporirea accesului operatorilor străini pe pieţele

naţionale; crearea de noi produse financiare (precum contractele futures şi options) şi care

permit operatorilor să se acopere contra riscului de curs de schimb; modernizarea pieţelor

de valori ale tezaurului.

Toate aceste reforme sunt într-un stadiu mai mult sau mai puţin avansat, diferit de

la oţară la alta. În acelaşi timp s-a produs o ameliorare a sistemului informatic, s-au

dezvoltat noi tehnologii în sectorul telecomunicaţiilor, toate acestea contribuind la

realizarea unor pieţe de capital mai libere, mai concurenţiale şi mai eficace.

Marea Britanie

Creată în secolul al XVII-lea, Bursa de la Londra a fost mult timp prima bursă din

lumeşi a rămas cea mai internaţionalizată piaţă financiară.

Bursa de Valori din Marea Britanie are sediul la Londra, se numeşte London Stock

Exchange şi reuneşte toate bursele regionale. Din acest punct de vedere, uneori, se

foloseşte şi denumirea deUnited Stock Exchange.

58

Bursele regionale sunt specializate în cotaţii de titluri locale dar pot, de asemenea,

negociaşi titlurile cotate la Londra. Dintre bursele regionale menţionăm: Midland and

Western (la Birmingham); Northern (la Manchester); Nortern Ireland (la Belfast); Scotish

(la Glasgow); Irish (la Dublin).

Responsabilităţile LSE sunt asemănătoare cu cele ale NYSE: admiterea de noi

membri, admiterea valorilor la cotă şi organizarea de tranzacţii. Din 1973, influenţa ei s-a

extins la toate bursele regionale, ca şi la Bursa de la Dublin, care a fuzionat cu cea din

Londra.

Structura organizatorică britanică este formată din două niveluri: SIB, „braţul

secular” al statului care asigură ordinea sistemului şi adoptă norme reglementatoare;

SROs (self-regulatory organisations), autorităţi profesionale investite cu prerogative de

putere publică, însărcinate cu agrearea şi controlul profesioniştilor care intră în sfera lor

de competenţă.

International Stock Exchange

Principala piaţă bursieră britanică, denumită Stock Exchange sau Listed Market,

este cea mai veche. Ca să fie admise aici, firmele trebuie să furnizeze informaţii privind

ultimii trei ani de activitate şi săpună cel puţin 25% din capital la dispoziţia publicului.

Londra a fost considerată, pe bună dreptate, timp de câteva secole, capitala

financiară a lumii şi aceasta nu numai pentru că era capitala celei mai mari puteri

economice, comercialeşi industriale şi centrul celui mai vast imperiu colonial, ci şi pentru

că lira sterlină era utilizată ca monedă de plată în marea majoritate a tranzacţiilor

internaţionale.

Indicii bursieri ai pieţei bursiere londoneze sunt:

Financial Times 30 (FT-30) – cuprinde 30 de acţiuni, dar este din ce ȋn ce mai

puţin utilizat.

Financial Times 100 (FT-100) – este compus din 100 dintre cele mai active

acţiuni britanice după capitalizarea bursieră (cca. 70%) şi care servesc ca suport

pentru contractele futures şi options pe indice.

FT-SE 250 – este compus din 250 de titluri care succed pe cele 100 de la FT

100.

FT-100 şi FT-SE 250 – formează ȋmpreună un alt indice FT-SE 350.

FT-SE Small Cap – se calculează asupra a 500-600 de valori dintre cele mai

importante.

EURO TRACK 100 – este exprimată ȋn euro şi ȋncorporează 100 de valori

negociate ȋn Europa Continentală şi serveşte ca suport pentru contractele

futures (după 1991).

EURO TRACK 200

Belgia

Către anul 1360, negustorii din Bruges se reuneau pentru încheierea afacerilor în

faţa hotelului Van der Boursen. Acest nume a fost dat apoi operaţiunilor de tranzacţionare

în ansamblul lor şi adoptat şi în alte oraşe belgiene şi străine. Bursa fondurilor publice a

fost creată în 1801.

59

Legea din 4 decembrie 1990 a operat o reformă profundă a operaţiunilor pe pieţele

financiare şi a statutului intermediarilor financiari. De asemenea, prin decizia regală din

ianuarie 1991 s-a stabilit noul cadru de funcţionare a burselor belgiene.

Pe piaţa financiară belgiană funcţionează trei burse la: Bruxelles, Anvers şi Liege

(bursa fondurilor publice). Cea din Bruxelles este predominantă atât prin numărul de

titluri negociate (90% din total), cât şi prin volumul tranzacţiilor.

Buna funcţionare a pieţei este asigurată de: societăţile de bursă, Comisia de bursă,

Comisia bancarăşi intermediari.

Principalii indici bursieri6 ai pieţei bursiere belgiene sunt:

Indicele pieţei în numerar şi indicele pieţei la termen;

BEL 20 - care exprimă evoluţia cursurilor celor mai mari 20 de societăţi.

Danemarca

Bursa din Copenhaga datează din 1681, când negustorii jucau simultan rolul de

agenţi de schimb şi de bancheri. Este o instituţie independentă, reforma profundă a

acesteia debutând în 1987 în scopul creşterii lichidităţii, transparenţei şi eficienţei,

respectiv al liberalizării schimburilorş i, deci, al atragerii investitorilor străini. În 1989, o

cooperare importantă s-a produs între bursele nordice. Cea din Copenhaga ocupa o poziţie

centrală între pieţele bursiere dinţările nordice. Monopolul agenţilor de schimb a fost

suprimat. Începând cu 1986 s-au creat societăţile de bursă, băncile şi alte instituţii

financiare participând la capitalul celor existente sau la crearea altora noi.

Bursa daneză se situează pe poziţia 8 între ţările europene şi pe locul 20 între cele

mondiale. A început să se dezvolte o puternică piaţă a obligaţiunilor internaţionale,

susceptibilă să atragă importanţi emitenţi şi investitori străini.

Principalii indici bursieri ai pieţei bursiere daneze sunt:

CSE (Copenhaga Stock Exchange)

6 Indicii bursieri – sunt produsele sintetice ale pieţei de capital. Introducerea indicilor bursieri a fost

necesară deoarece nu exista un produs bursier prin care să se poată urmări, în ansamblu, piaţa respectivă

şi care să nu prezinte doar evoluţia unui singur titlu cotat la bursă.

Indicii bursieri evidenţiază mişcarea generală a cursurilor bursiere pe care o anumită piaţă,

respectiv tendinţa de ansamblu a pieţei, indicii sunt o măsură a dinamicii a unui grup

reprezentativ de titluri sau a tuturor titlurilor care sunt cotate la bursă.

Astfel, principala funcţie a indicelui bursier este de a reflecta evoluţia de ansamblu a pieţei

bursiere. Indicii bursieri reprezintă un suport important pentru tranzacţiile cu contracte futures şi

options, realizate cu scopul obţinerii unui câştig, cât şi pentru acoperire împotriva unor posibile

riscuri (hedging).

La început, indicii bursieri au fost determinaţi doar pentru acţiuni, însă în prezent există indici care

urmăresc evoluţia şi a altor titluri de valoare, cum sunt obligaţiunile, titlurile emise de fondurile mutuale.

Consecinţa directă a diversificării produselor bursiere şi a pieţei de capital a fost diversificarea indicilor

bursieri.

În evoluţia lor, indicii bursieri s-au extins din planul unei singure pieţe de capital, aflată într-o ţară, în

planul pieţei financiare mondiale, prin apariţia indicilor mondiali.

Concluzionând, indicii bursieri reprezintă unul din cele mai interesante produse bursiere, prin prisma

avantajelor pe care le oferă investitorilor pentru folosirea ca suport al tranzacţiilor bursiere sub forma

contractelor, cât şi sub aspectul capacităţii de sintetizare a evoluţiei pieţei, în ansamblul său.

60

KFX - este calculat pe baza a 25 acţiuni emise de cele mai mari societăţi

cotate pe piaţă şi calculat din 5 în 5 minute.

Elveţia

Aceasta este a patra piaţă bursieră europeană. În Elveţia, deşi, tradiţional, existau

şapte pieţe bursiere, au rămas numai cele trei mari – Zürich, Basel şi Geneva – dintre care

prima este cea mai importantă bursă a ţării.

Piaţa bursieră elveţiană are un caracterul relativ internaţionalizat, cu o pondere

importantă a obligaţiunilor străine (inclusiv euroobligaţiuni).

Zürichul are două pieţe bursiere:

prima piaţă, cu 422 de companii listate (din care 57% străine);

piaţa a doua, cu 60 de companii (din care 10% străine).

Piaţa elveţiană este controlată de trei mari bănci: Union Bank of Switzerland,

Swiss Bank Corporation şi Credit Suisse şi nu există, practic, societăţi cu caracter

exclusiv bursier.

Există anumite preocupări pentru remodelarea pieţei elveţiene în conformitate cu

tendinţele de pe plan mondial: a fost elaborată prima lege federală privind operaţiunile

bursiere (până de curând bursele erau reglementate exclusiv la nivel cantonal);

comisioanele fixe au fost abolite la începutul anului 1991; se fac paşi pentru introducerea

unui sistem de tranzacţionare de tip electronic (de exemplu, SOFEC, un sistem electronic

pentru operaţiuni futures şi cu opţiuni).

Principalii indici bursieri ai pieţei bursiere elveţiene sunt:

SPI (Swiss Performance Index) – se calculează pe baza evoluţiei tuturor acţiunilor

de pe piaţă (circa 450 de titluri) fiind cel mai important.

SMI (Swiss Market Index) – se calculează pe baza titlurilor particulare cele mai

lichide (active) ce cotează la cele 3 burse elveţiene.

Franţa

În Franţa a existat o piaţă a auruluişi a efectelor de comerţ încă din 1141.

Comercianţii specializaţi în negoţul cu efecte de comerţ deţineau monopolul operaţiunilor

de schimb. În 1719 s-a înfiinţat prima bursă (John Law), iar în 1724, după eşecul Law,

Bursa din Paris a făcut obiectul unei reglementări regale. De-a lungul vremii, activitatea

bursei a fost modestă. În urma reformei din 1978 (legea Monroy), care aduce importante

avantaje fiscale, are loc o creştere a numărului titlurilor străine negociate. Reformele din

1983, 1987, urmate de cele din 1990 şi 1991 au dus la o dezvoltare accentuată a activităţii

pe pieţele bursiere franceze.

Există 7 burse franceze: Paris, Bordeaux, Lille, Lyon, Marseille, Nancy şi Nantes.

Bursa din Paris este cea mai importantă, realizându-se prin intermediul ei peste 95% din

volumul tranzacţiilor. La 24 ianuarie 1991 a intrat în vigoare piaţa naţională, care reuneşte

toate valorile cotate în Franţa într-o piaţă unică. Bursele franceze constituie deci un

ansamblu care funcţionează pe aceleaşi principii şi reguli, fiind coordonate prin aceleaşi

instanţe. Acest fapt permite tuturor societăţilor de bursă să aibă acces direct la negocierea

tuturor valorilor mobiliare, concomitent având loc şi o simplificare a canalelor de

61

transmitere a ordinelor de piaţă. În cadrul acestora îşi desfăşoară activitatea agenţii de

schimb.

Noua organizare a pieţei financiare franceze se sprijină, în prezent, pe trei

organisme:

Consiliul Burselor de Valori, care redactează regulamentele necesareşi constituie

autoritatea disciplinară a societăţilor de bursă, fiind compus din zece membri aleşi

de către societăţile de bursă, la care se adaugă un reprezentant al societăţilor cotate

la bursele de valori şi un reprezentant al serviciilor bursiere (al personalului bursier

specializat).

Societatea Burselor Franceze (SBF), instituţie financiară specializată care asigură

funcţionarea cotidiană a pieţelor.

Asociaţia Franceză a Societăţilor de Bursă; aceasta asigură reprezentarea

profesională a societăţilor de bursă, care aleg pe cei şapte membri ai acesteia.

Pe lângă Societatea Burselor Franceze există un organism cu un rol deosebit de

important, denumit Comisia operaţiunilor de bursă. Această comisie, pe lângă alte

atribuţiuni, editează un buletin de informare ce poartă denumirea de Cotă oficială sau

Buletinul cotaţiei oficiale.

Principalii indici ai pieţei bursiere franceze sunt:

SBF (Societatea Burselor Franceze) - este indicele general al bursei franceze.

Cuprinde 240 de titluri cotate pe piaţa cu reglementare lunară şi în numerar.

Măsoară performanţele globale ale Bursei din Paris.

CAC 40 - regrupează 40 de acţiuni, cele mai active, care sunt cotate numai pe piaţa

cu reglementare lunară. Serveşte ca raport al contractelor futures şi options.

AGEFI - cuprinde toate valorile negociate pe piaţă cu reglementare lunară, 200 de

titluri negociate pe piaţa în numerar şi aproape toate valorile cotate pe piaţa

secundară.

INSEE - se referă la totalitatea valorilor mobiliare franceze, în a cărui compoziţie

sunt incluse 258 de acţiuni negociate atât pe piaţa oficială (în numerar şi cu

reglementare lunară), cât şi pe cea secundară.

Piaţa bursieră franceză, spre deosebire de cea germană, se caracterizează printr-un

înalt grad de centralizare. Parisul reprezintă, de fapt, piaţa bursieră franceză, în timp ce

celelalte burse au o importanţă regională.

Germania

Prima bursă de mărfuri a fost deschisă la Frankfurt în 1402, iar obligaţiunile fac

obiect al comerţului de bursă din secolul următor. Primele acţiuni negociate la Frankfurt

au fost cele ale Băncii Naţionale a Austriei, în 1820. Frakfurt ocupa, în secolul al XVIII-

lea un loc important în materie de arbitraj internaţional şi de plasament de emisiuni

străine. La începutul secolului al XX-lea tranzacţiile au fost concentrate la Bursa din

Berlin, apoi, după cel de-al doilea război mondial, prima bursă care începe să funcţioneze

din nou, în septembrie 1945, este Bursa din Frankfurt.

În prezent, există 8 burse germane: Frankfurt, Bremen, Hamburg, Berlin,

Düsseldorf, Hanovra, München şi Stuttgart. Împreună, ele ocupă locul doi în Europa, în

62

urma Bursei londoneze. Cele mai importante sunt cele de la Frankfurt, care realizează

circa 2/3 din tranzacţii şi Düsseldorf, care este a doua piaţă europeană în ceea ce priveşte

capitalizarea bursieră. Împreună, ele realizează 90% din tranzacţii.

Dinamismul economiei germane este imprimat de firmele mici şi mijlocii,

deoarece acestea sunt mai flexibile, mai creative şi mai profitabile decât giganţii

industriali. Ele au început prin a face emisiuni publice în scopul obţinerii de capital. Din

1995, bursele germane s-au unit şi, de atunci, deşi celeş apte burse regionale continuă să

existe, ele acţionează unitar ca linie politică şi de afaceri, ca un concern care se numeşte,

în prezent, bursa germană, cu o forţă financiară foarte mare prin poziţia sa de monopol.

La Bursa din Frankfurt se tranzacţionează, în primul rând, acţiunile principalelor

companii germane: primele 30, care alcătuiescşi indexul german, DAX-ul, după care

urmează H-DAX-ul, cele 100 de societăţi mai importante din Germania, iar, apoi, restul

de circa 600 de societăţi germaneşi multe altele internaţionale.

În 1990 s-a înfiinţat Bursa pentru Derivate, actualmente numită EUREX. În 1998,

după numai opt ani de funcţionare, EUREX a devenit prima bursă de derivate din

Europaşi, poate, chiar din lume, prin alianţa semnată cu Bursa de Derivate din Chicago.

Principalii indici ai pieţei bursiere germane sunt:

FAZ - cuprinde 100 de acţiuni, fiind destul de reprezentativ pentru piaţă.

DAX - Cuprinde 30 de acţiuni ale celor mai importante societăţi cotate; serveşte ca

suport pentru contractele la termen, futures şi options. Mai mult de 75% din

tranzacţiile cu titluri au loc cu acţiunile care compun acest indice. Acest indice se

calculează o dată la 15 secunde.

Grecia

Bursa din Atena a fost înfiinţată în septembrie 1896. În anul 1988, o nouă legislaţie

antrenează schimbări profunde în organizareaşi reglementarea bursei. La sfârşitul anului

1990, guvernul angajează un amplu program de privatizare, înregistrându-se performanţe

notabile în anii următori. În pofida problemelor care rămân încă de rezolvat pentru ca

piaţa financiară să se dezvolte, guvernul elen mizează pe bursă pentru a opera

restructurarea sectorului public şi a asigura finanţarea creşterii economice a ţării.

În Grecia nu există decât o singură bursă, cea din Atena, care funcţionează ca

instituţie publică aflată sub tutela Ministerului Economiei Naţionale. Bursa este condusă

de un consiliu format dintr-un preşedinte şi un vicepreşedinte aleşi din 7 membri, din care

3 aleşi de minister, 2 numiţi de membrii bursei şi ceilalţi 2 de societăţile cotate, personalul

bursei, fondurile mutuale şi Banca Greciei. Acest consiliu administrează admiterea în cotă

a valorilor mobiliare şi urmăreşte activitatea zilnică abursei.

Irlanda

În anul 1773 se constituie prima asociaţie a agenţilor de schimb, iar 15 ani mai

târziu se creează Bursa de Valori din Dublin. În 1875 ia fiinţă Bursa de Valori din Cork.

Aceste două burse au funcţionat independent până în anul 1890, dată la care Bursa din

Dublin se reuneşte cu alte burse din Regatul Unit, formând Consiliul burselor asociate.

Acest organism garanta securitatea investitorilor şi a realizat o uniformizare a regulilor şi

63

practicilor diferitelor burse membre. În mai 1965, bursele din Dublin şi Cork se reunesc în

Federaţia burselor din Marea Britanieşi Irlanda. Ulterior acestei date, Bursa din Cork îşi

încetează activitatea.

Fiind asociată burselor din Regatul Unit, Bursa din Dublin are acelaşi sistem de

reglementare şi supervizare.

Italia

Bursa din Milano este cea mai veche din Italia. A fost fondată în 1801 de vice-

regele Eugene Napoleón, după modelul celei din Paris. Activitatea sa a fost limitată de

numărul de acţiuni cotate şi de volumul restrâns al tranzacţiilor. Abia după 1858, odată cu

unificarea Italiei, se va dezvolta şi bursa milaneză şi se vor înfiinţa şi altele. În 1974, 1978

şi 1983 au avut loc importante reforme, fiind însoţite de o creştere semnificativă a

numărului de titluri cotate şi a volumului tranzacţiilor. Legea din 2 ianuarie 1991 a

antrenat o reformă şi mai completă a bursei.

Sunt 10 burse în Italia: la Milano, Roma, Genova, Torino, Florenţa, Veneţia,

Trieste, Neapole, Bologna şi Palermo. Toate sunt instituţii publice, Bursa din Milano fiind

cea mai importantă (peste 90% din tranzacţii). Activitatea pe pieţele de valori mobiliare

este coordonată de CONSOB (Commissione Nazionale per la Societa e la Borsa), care

supervizează pieţele şi informaţiile financiare comunicate de societateşi controlează

modalităţile de transfer ale blocurilor de acţiuni.

Principalii indici ai pieţei bursiere italiene sunt:

MIB - este calculat de Comitetul director al agenţilor de schimb din Milano.

BCI - este calculat de Banca Comercială Italiană şi cuprinde toate acţiunile cotate

oficial la Bursa din Milano.

General Milan Stock Exchange - este publicat de Medio Banca.

Luxemburg

Bursa din Luxemburg a fost deschisă la 6 mai 1929, anul marelui crah bursier. Ea a

dezvoltat anumite specificităţi. Din 1969 au fost cotate obligaţiuni internaţionale. În 1981

au loc primele cotaţii cu acţiuni în devize. Au urmat mai multe reforme efectuate la

nivelul instanţelor şi structurilor sale, cea mai importantă fiind Legea din 21 septembrie

1990 privind operaţiunile bursiere şi supravegherea anumitor activităţi din sectorul

financiar.

Bursa este condusă de un Consiliu de Administraţie, care numeşte Comisia de

Bursă. Această comisie organizează şi supraveghează piaţa, examinează cererile de

înscriere în cotă şi exercită anumite puteri disciplinare. Există, de asemenea, două

autorităţi de supraveghere distincte, şi anume: Comisariatul Burselor şi Institutul Monetar

Luxemburghez.

Principalii indici ai pieţei bursiere luxemburgheze sunt:

Indicele de randament - care încorporeazăşi plata dividendelor.

Indicele de curs - care are în compoziţie 13 valori luxemburgheze reprezentative.

64

Olanda

Bursa din Amsterdam a fost creată în 1602 şi este una dintre cele mai vechi din

lume. Companiile din India Orientală au fost primele societăţi care s-au finanţat prin

vânzarea publică de acţiuni. Încă de la început această bursă a avut o orientare

internaţională pronunţată. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea bursa s-a dezvoltat,

permiţând finanţarea investiţiilor olandeze în străinătate şi atragerea investitorilor străini

pe piaţa internă. După 1876, Bursa din Amsterdam ia forma unei asociaţii private de

dealers de titluri. În 1978, aceeaşi bursă, pune în funcţiune o piaţă a opţiunilor

negociabile, piaţa cea mai mare de opţiuni din Europa. În 1990 sunt abolite comisioanele

fixe şi cheltuielile de timbru, introducându-se şi un sistem particular pentru tranzacţiile cu

obligaţiuni de stat.

Există, de asemenea, 3 categorii de firme membre la bursă: băncile, brokerii şi

firmele specializate. Băncile şi brokerii negociază cu investitorii, dar nu participă la

firmele specializate, acestea din urmă acţionând ca intermediari între bănci şi brokeri. Pot

lua, totodată, poziţie (de cumpărători sau vânzători), fiind comparabile cu specialiştii de

pe pieţele americane. Operatorii cei mai importanţi pe piaţă sunt grupurile americane

ABN-AMRO, MESS and HOPE.

Principalii indici ai pieţei bursiere olandeze sunt:

ANP - este indicele agenţiei de presă ANP.

CSB - utilizează cursurile medii ale acţiunilor principalelor societăţi.

euroTOP 100 - se calculează ca o medie ponderată a 100 din cele mai mari

societăţi europene şi care reprezintă suportul a numeroase contracte pe termen şi de

opţiuni.

Portugalia

Bursele portugheze, în general, datează din secolul al XVI-lea. Bursa de Comerţ

din Lisabona era cunoscută pe plan internaţional la vremea respectivă ca cel mai

important centru european de comerţ cu Indiile Orientale. Primele reglementări privind

Bursa de Valori din Lisabona au fost adoptate în 1901. În 1974, în urma Revoluţiei

garoafelor roşii, cele două burse (din Lisabonaşi din Porto) îşi încetează activitatea,

redeschiderea lor având loc în 1977 (Bursa din Lisabona) şi în 1981 (Bursa din Porto).

Totuşi, rolul burselor rămâne unul marginal până în anul 1986, iar în urma crahului din

1987, volumul tranzacţiilor bursiere se reduce la jumătate. Sunt adoptate ulterior mai

multe acte normative privind organizarea şi funcţionarea pieţei financiare, condiţiile de

admitere în cotă etc. Legea Sapateiro din 1990 este cea mai importantă privind sistemul

financiar portughez. Ea reglementează oferta publică de vânzareşi cea de cumpărare,

achiziţiileşi fuziunile de întreprinderi, ameliorează încredereaşi protecţia investitorilor,

imprimă pieţei financiare o mai mare transparenţă. În 1991 are loc liberalizarea sistemului

financiar, reforma fiscalităţiişi extinderea procesului de privatizare, toate acestea

contribuind la dezvoltarea pieţei financiareşi atragerea investitorilor străini.

Până în 1990 existau două burse distincte, cea din Portoşi cea din Lisabona. Deşi

Bursa din Lisabona deţinea, în 1990, peste 58% din piaţă, totuşi, cea din Porto a avut o

65

creştere mai pronunţată, deoarece aici au avut loc cele mai multe oferte publice de

vânzare în cadrul privatizării. Din 1991 cele două pieţe au fuzionat, bursele fiind reunite

printr-un sistem informatic inspirat după modelul brazilian. În octombrie 1991, bursele au

fost privatizate şi au devenit asociaţii de drept privat, ai căror membri sunt reprezentaţi, în

principal, de societăţile de curtaj.

Principalul indice bursier este BVL, introdus în 1991 la Bursa din Lisabona. Este

compus din toate valorile mobiliare cotate pe piaţa oficială şi se substituie indicelui BTA

(Banca Totto E Acares) bază 100 (1977), care cuprindea numai 30 de titluri.

Spania

În calitate de instituţie oficială, bursa există de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Bursa din Madrid a fost fondată în 1831, sub regele Ferdinand al VII-lea, cea din Bilbao

în 1889, pentru ca din 1915 să funcţioneze o Bursă de Valori şi la Barcelona. În prezent,

există, alături de cele 3, încă o Bursă la Valencia. Bursa din Madrid reprezintă 92% din

capitalizarea naţională. Urmează, în ordinea importanţei, Barcelona, Valencia şi Bilbao.

La Barcelona există o piaţă secundară pentru întreprinderi micişi mijlocii.

Emitenţii sunt principalele societăţi şi bănci private spaniole. Totuşi, acţiunile unor

companii străine cotizează, de asemenea, la pieţele de valori spaniole.

Indicele bursier principal este indicele general al Bursei din Madrid, constituit pe

cursurile a 75 de societăţi, aparţinând la 9 sectoare: bancar, electricitate, construcţii,

chimie-petrol, textile, alimentaţie, societăţi de investiţii, comunicaţii şi metalurgie.

România

În ceea ce priveşte România, piaţa bursieră a funcţionat şi în perioada interbelică şi

apoi, din nou, începând cu 1995, primul indice bursier oficial apărând în septembrie 1997,

numit indicele BET (Bucharest Exchange Trading) sau Indicele Bursei de Valori

Bucureşti. După acesta a fost lansat, în primăvara anului 1998, indicele compozit BET-C,

apoi la 1 august 1998 indicele oficial al pieţei extrabursiere, RASDAQ-C.

Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi este creat pentru

a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai lichide 10 acţiuni tranzacţionate la

Bursa de Valori Bucureşti. Prin construcţie (metodologia de calcul, reguli de selecţie şi

actualizare) el are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru tranzacţiile derivate pe

indici. Acestea sunt: options şi futures, şi combinaţii ale acestora. Ele fac obiectul

Ordonanaţei Guvernamentale nr. 68 din 28 august 1997 privind bursele de mărfuri.

Tranzacţionarea instrumentelor derivate pe indici are ca scop acoperirea riscului

investitorilor în acţiunile ce compun portofoliul indicelui, prin angajarea de tranzacţii pe

instrumente derivate în sensul invers al celor pe valorile mobiliare repsective.

66

Tema 7

INSTITUŢIILE FINANCIARE EUROPENE

Unicitatea construcţiei europene se reflectă în primul rând în arhitectura

instituţională. Statele acceptă să delege o parte din puterile lor suverane unor instituţii

comune create prin tratatele fondatoare, cu modificările succesive, instituţii al căror scop

este să asigure o participare democratică a Statelor Membre la luarea de decizii.

În momentul actual funcţionarea Uniunii se bazează pe cinci instituţii: Comisia

Europeană, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, numit pe scurt Consiliu, Curtea

de Justiţie a Comunităţilor Europene (prescurtat CJCE) şi Curtea de Conturi. Tratatul

constituţional consacră formal funcţionarea Consiliului European ca instituţie de sine

stătătoare.

Pe lânga instituţii, UE include o serie de organisme specializate:

Mediatorul European şi instituţiile financiare: Banca Centrală Europeană şi Banca

Europeană de Investiţii;

Organisme cu rol consultativ: Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi

Social;

Organisme interinstituţionale: Oficiul de Publicaţii Oficiale al Comunităţilor

Europene şi Oficiul de Selecţie a Personalului Comunităţilor Europene;

7.1.Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) - cu sediul la Frankfurt - a fost înfiinţată la 1

iunie 1998 şi a devenit operaţională la 1 ianuarie 1999 - este responsabilă pentru politica

monetară a UE. Ea este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcţia de administrare a

politicii monetare în cele 17 ţări care folosesc euro ca monedă (Uniunea Monetară

Europeană).

Principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilitatii preturilor, astfel încât sa se

pastreze valoarea monedei unice (Euro) si economia europeana sa nu fie afectata de

procesele inflationiste. În plus, politica monetara are si rolul de a sprijini alte obiective

politice stabilite la nivel comunitar.

BCE este administrată de un preşedinte şi un consiliu executiv, care menţin o

cooperare strânsă cu băncile centrale naţionale ale ţărilor ce au aderat la zona Euro –

alcătuind astfel Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC), sau Eurosistemul.

Obiectivele acestui sistem sunt:

definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;

derularea operaţiunilor externe;

păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;

promovarea unui sistem eficient de plăţi.

67

Banca Centrală Europeana a înlocuit Institutul Monetar European. Tratatul de la

Nisa nu schimbă componenţa Consiliului Guvernator al BCE, însă aduce schimbări în

ceea ce priveşte regulile de decizie (decizii adoptate, în general, prin majoritate simplă –

un membru, un vot).

Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prisma a două caracteristici de

bază: este o bancă centrală şi o instituţie supranaţională.

Este bancă centrală deoarece:

administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul monetar ȋn euro;

joacă un rol important în conducerea politicilor economice;

se poate implica în menţinerea stabilităţii preţurilor şi a resurselor umane.

Este instituţie supranaţională pentru că:

organizează relaţiile monetare între mai multe ţări cum a făcut şi Sistemul

Monetar European (SME) lansat în 1979 şi care a supravieţuit pâna la

apariţia euro;

este banca centrală a 11 state din Uniunea Europeană;

este instanţă federală în UE.

BCE pune bazele unei cooperări economice şi monetare între statele membre şi

reprezintă o etapă spre o integrare politică.

Sistemul European al Băncii Centrale (SEBC) este format din:

Banca Centrală Europeană (BCE)

Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre ale Uniunii

Europene chiar dacă aparţin sau nu zonei euro.

Termenul „Eurosistem“ defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile

centrale/naţionale ale statelor care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:

Definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;

Derularea operaţiunilor externe;

Păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;

Promovarea unui sistem eficient de plăţi.

SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director

şi Comitetul Executiv. Consiliul Director este compus din membrii Comitetului Executiv

şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro. Comitetul Executiv

este compus din Preşedintele BCE, Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre

profesionişti recunoscuţi ȋn domeniul monetar bancar. Consiliul General este compus din

Preşedintele şi Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din

cele 25 de State Membre ale UE.

Principiile generale ale SEBC:

a) Federalismul reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip federal unde

deciziile sunt luate în mod colegial şi central în cadrul Băncii Centrale

Europene;

68

b) Independenţa - de aici rezultă că SEBC este independent faţă de puterea politica

şi anume:

Independenţa instituţională care interzice acceptarea de

instrucţiuni ce nu aparţin sferei SEBC;

Independenţa personală ce decurge din statutul decidenţilor;

Independenţa funcţională de unde rezultă obligaţia de a stăpâni

inflaţia;

Independenţa financiară provine din capitalul şi din resursele

proprii ale SEBC-ului.

c) Obiectivul de stabilitate a preţurilor;

d) Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor între

Uniunea Europeană şi statele membre;

e) Transparenţa ce arată independenţa Sistemului European al Bancii Centrale ȋi

conferă o obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre;

f) Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care

Tratatul le-a fixat;

g) Cooperarea în sânul Uniunii Europene;

h) Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene.

Banca Centrală Europeană, are următoarele structuri:

1.Consiliul guvernatorilor reprezintă organ de decizie suprem, şi are în alcătuirea sa

şase membri ai Băncilor Centrale Naţionale care aparţin Eurosistemului iar în anul 1999

numărul membrilor s-a mărit, ajungând la 17.

Responsabilităţi:

defineşte politica monetară a Eurosistemului;

ia deciziile privind obiectivele monetare intermediare şi a aprovizionărilor

ȋn rezerve a Eurosistemului;

decide recursul la alte metode operaţionale de control monetar;

reglementează limita rezervelor obligatorii;

autorizează emisiunea de bilete de bancă în euro şi a volumului acesteia;

decide asupra regulilor contabile şi de informaţii ale operaţiunilor Băncilor

Centrale Naţionale;

adoptă regulamentul interior al BCE şi a organelor de decizie.

2. Consiliul director se compune din preşedinte, vice-preşedinte şi alţi patru membri,

care sunt aleşi pe un mandat de opt ani care nu se poate reînnoi.

Responsabilităţi:

pun în practică politica monetară adoptată de Consiliul guvernatorilor;

transmite instrucţiuni necesare Băncilor Centrale Naţionale;

pregăteşte întrunirea Consiliului guvernatorilor;

are responsabilitatea afacerilor curente a BCE;

3. Preşedintele prezidă ansamblul organismelor Băncii Centrale Europene şi o reprezintă

în exterior.

69

4. Consiliul general al Băncii Centrale Europene se compune din preşedinte şi vice-

preşedintele BCE şi guvernatorii tuturor Băncilor Centrale Naţionale (BCN).

Resursele Băncii Centrale Europene - principalele resurse ale fondurilor BCE sunt

următoarele:

1. Capitalul BCE - la creare a avut un fond de 5 miliarde de euro;

2. Rezervele de schimb, ȋn afară de moneda euro - aceasta mai are rezerve şi în

cadrul FMI-ului, sub forma de DST-uri în valoare de 50 de miliarde de euro;

3. Contribuţia fiecărui membru - este fixată în mod proporţional în funcţie de

capitalul subscris. Fiecare BCN primeşte din partea BCE în contrapartidă o

creanţă echivalentă acestei contribuţii;

4. Beneficiile repartizate ale BCE.

7.2.Banca Europeană de Investiţii

Instituţie financiară a UE, înfiinţată în baza Tratatului de la Roma ȋn 1958, Banca

Europeană de Investiţii (BEI) finanţeaza proiecte ce duc la realizarea obiectivelor

Uniunii în Europa şi în toată lumea. Pentru acest scop, ea colectează de pe pieţele

financiare, volume substanţiale de fonduri pe care le orientează, ȋn condiţii avantajoase,

spre finanţarea de proiecte importante, conform obiectivelor Uniunii Europene.

BEI este un organism cu personalitate juridică şi independenţă financiară şi are

sediul la Luxemburg.

Acţionarii BEI sunt statele membre ale Uniunii, banca fiind administrată de un

Consiliu al Guvernatorilor. Responsabilităţile Consiliului constau în:

stabilirea politicilor de creditare, aprobarea bilanţului şi raportului anual,

autorizarea operaţiunilor de finanţare din afara Uniunii şi luarea de decizii cu

privire la majorările de capital.

Activitatea BEI se desfăşoară pe baza unui document strategic, numit “Planul

Operational Corporativ“ aprobat de Consiliul Directorilor, document care defineşte

politica băncii pe termen mediu şi stabileşte priorităţile operaţionale prin prisma

obiectivelor stabilite de Consiliul Guvernatorilor, fiind în acelaşi timp un instrument de

evaluare ulterioară (ex-post) a activităţilor băncii.

Banca Europeană de investiţii are misiunea să contribuie la dezvoltarea echilibrată

şi neîntreruptă a pieţei comune în interesul Uniunii, apelând la pieţele de capital şi la

resursele sale proprii. Pentru aceasta, Banca facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi

garanţii şi fără a urmări un scop lucrativ, finanţarea proiectelor de mai jos, în toate

sectoarele economiei:

proiecte care vizează dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate;

proiecte care vizează modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea

de noi activităţi ca urmare a instituirii progresive a pieţei comune, care, prin

70

natura sau amploarea lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele

mijloace existente în fiecare din statele membre;

proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin amploarea

sau natura lor, nu pot fi finanţate în întregime prin diferitele mijloace existente

în fiecare din statele membre.

Structura BEI

1. Consiliul Guvernatorilor este format din miniştrii desemnaţi de fiecare dintre

Statele Membre, de regulă Miniştrii de Finanţe. Consiliul stabileşte politicile de

creditare, aprobă bilanţul şi raportul anual, autorizează operaţiunile de finanţare în afara

Uniunii şi ia decizii cu privire la majorările de capital. De asemenea, numeşte membrii

Consiliului Directorilor, ai Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit.

2. Consiliul Directorilor este compus din directori şi membri supleanţi numiţi de

către Consiliul Guvernatorilor. Statele membre desemnează 27 de directori şi 17

membri supleanţi iar Comisia Europeană este reprezentată printr-un director şi un

membru supleant.

3. Comitetul de Management, organ executiv colegial, controlează toate

operaţiunile curente; face recomandări Directorilor cu privire la hotarârile pe care

urmează să le adopte şi răspunde de aplicarea acestora. Preşedintele Băncii sau, în

absenţa sa, unul dintre Vice-Preşedinţi, conduce şedintele Comitetului de management.

4. Comitetul de Audit verifica operaţiunile şi contabilitatea Băncii, pe baza

activităţii desfăşurate atât de organele interne de control şi audit cât şi de auditorii

externi.

Activitatea BEI BEI finanţează proiecte care au ca obiectiv promovarea politicilor UE şi

implementarea Agendei Lisabona, a Iniţiativei Inovare 2010 de creare şi promovare a

unei economii bazate pe cunoaştere. BEI împrumută pâna la 50% din valoarea unui

proiect şi co-finanţează investiţiile împreună cu alte banci (BERD).

În prezent, BEI a devenit cea mai importantă sursă de finanţare internaţională a

proiectelor din noile state membre ale UE, dar şi pentru cele din regiunea Balcanilor.

Aproape jumătate din sumele împrumutate au fost orientate către proiecte în domeniul

transporturilor. Proiectele din sectorul industrial, de mediu şi telecomunicaţii au absorbit

aproape 15% fiecare, în timp ce 10% a fost împrumutat pentru proiectele din sectorul

energetic, sănătate şi educaţie.

BEI operează şi în afara Uniunii Europene sub incidenţa unor protocoale

financiare încheiate cu 12 ţări din regiunea Mediteranei, 30 ţări din Asia şi America

Latina şi cu 70 de state din cadrul Convenţiei de la Lome (Africa, Caraibe şi Pacific).

Acţiunile băncii în exteriorul Uniunii Europene s-au ridicat la 5 miliarde Euro în 2005.

În ceea ce priveşte activitatea băncii în viitor, BEI urmăreşte, în cadrul Uniunii,

angajarea în proiecte inovative (cercetare-dezvoltare, reţelele transeuropene, energie),

propunând creşterea capitalului alocat Facilităţii de Finanţare Structurată (Structured

71

Finance Facility) de la 750 de milioane la 1,25 de miliarde Euro şi a capitalului Fondului

European de Investiţii de la 2 la 3 miliarde Euro.

În viitor, BEI urmăreşte continuarea dialogului cu Comisia Europeana în ceea ce

priveşte acţiunea sa externă, dar şi cu instituţiile financiare internaţionale. Prioritară va fi

finanţarea de proiecte în zona învecinată Uniunii.

7.3.Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost înfiinţată în

1991, în scopul susţinerii dezvoltării sectorului privat într-un mediu democratic, în ţările

foste comuniste.

Astăzi, BERD utilizează toate instrumentele financiare şi investiţionale de care

dispune pentru a susţine construirea economiilor de piaţă şi a democraţiilor în 28 de ţări

din Europa Centrala pâna în Asia Centrală. BERD este cel mai mare investitor

instituţional în regiune şi mobilizează investiţii străine directe semnificative, pe lângă

propriile finanţări.

Banca, cu un capital subscris de 20 miliarde euro, este deţinută de 60 de ţări

membre şi două instituţii interguvernamentale. Dar, în ciuda faptului că acţionarii BERD

sunt din sectorul public, Banca investeşte în principal în întreprinderi private, de obicei

împreună cu parteneri comerciali.

BERD finanţează proiecte de afaceri, actionând, în special, în domeniul bancar şi

industrial, lucrează cu companii aflate în proprietate de stat pentru a susţine privatizarea,

restructurarea şi îmbunătăţirea serviciilor municipale.

Prin investitiile sale, BERD promovează reformele structurale şi sectoriale,

competiţia, privatizarea, instituţii financiare şi sisteme juridice mai puternice, dezvoltarea

infrastructurii pentru susţinerea sectorului privat şi guvernarea corporativă eficientă.

BERD promovează co-finanţarea şi investiţiile străine directe, mobilizează capital intern

şi oferă asistenţă tehnică.

Relaţiile României cu BERD

România este membră a BERD din 1991 şi are o cotă de participare de 96

milioane euro la capitalul Băncii.

De-a lungul perioadei de tranziţie a României la economia de piaţă, BERD s-a

dovedit a fi una dintre instituţiile financiare internaţionale care au susţinut intens acest

proces pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordarea de împrumuturi care au

ajutat la implementarea proiectelor necesare transformării economice şi la intensificarea

reformelor structurale.

BERD este cel mai mare investitor internaţional în România. Totodată, România

este al 3-lea mare receptor de finanţare din partea BERD din regiune, după Federaţia

Rusă şi Polonia.

72

BERD a finanţat un număr considerabil de proiecte pentru a sprijini dezvoltarea

sectorului privat în următoarele domenii: infrastructură (transport, energie, utilităţi),

telecomunicaţii, sectorul financiar, agricultură, industrie şi turism.

Obiectivul BERD va rămâne, şi în perioada următoare, extinderea într-o manieră

dinamică a activităţilor sale în sectorul privat, iar implicarea în sectorul public se va

concentra pe proiecte cu impact semnificativ asupra tranziţiei sau având o dimensiune

regională.

7.4.Fondul European de Investitii (FEI)

Fondul European de Investitii (EIF- European Investment Fund) este o instituţie

europeană ȋn a cărei competenţă intră sprijinirea apariţiei, creşterii şi dezvoltării

ȋntreprinderilor mici şi mijlocii. Fondul intervine ȋn principal cu capital de risc şi

instrumente de garantare provenind fie din fonduri proprii, fie de la Banca Europeană de

Investiţii sau Uniunea Europeană, ȋn baza mandatelor acordate. FEI este un parteneriat

public privat.

Din structura tripartită a acţionariatului său fac parte Banca Europeană de

Investiţii, Uniunea Europeană reprezentată de Comisia Europeană şi un număr de bănci

şi instituţii financiare europene. Activitatea EIF este complementară celei a acţionarului

său majoritar, Banca Europeană de Investiţii.

Conform Art. 2 din statutul său, Fondul European de Investiţii contribuie la

realizarea obiectivelor comunitare; ȋn mod special ȋşi propune să contribuie la

dezvoltarea unei societăţi bazate pe cunoaştere, axată pe inovaţie, creştere economică şi

ocuparea corespunzătoare a forţei de muncă, pe promovarea liberei iniţiative, pe

dezvoltare regională şi coeziune.

EIF acţionează independent, pe baze comerciale, ȋn condiţii de piaţă. Ȋn

conformitate cu Art. 24 al statutului său, Fondul urmăreşte obţinerea de venituri pentru

acţionarii săi.

73

Tema 8

CREDITUL PE PIEŢELE FINANCIARE EUROPENE

8.1.Piaţa creditului: concept, structură, cadru instituţional

Piaţa creditului internaţional este constituită din totalitatea relaţiilor de credit

formate între participanţii la schimburile economice internaţionale, a mijloacelor,

tehnicilor şi instituţiilor financiar-bancare, prin intermediul cărora se derulează aceste

relaţii. In cadrul pieţei creditului internaţional creditele sunt contractele între debitorii şi

creditorii externi, în scopul finanţării schimburilor internaţionale.

Intre piaţa creditului internaţional şi pieţele de credit naţionale există o strânsă

interdependenţă, generata atât de gradul de participare a unei economii la diviziunea

internaţională a muncii, cât şi de existenţa sau inexistenţa convertibilităţii monedelor.

Piaţa creditului internaţional nu are o organizare stabilită de anumite organisme

internaţionale. In perioada actuală ea cunoaşte o structură flexibilă sub aspectul

operatorilor care acţionează în calitate de debitori şi creditori externi precum şi în ce

priveşte diversitatea obiectelor de creditare a naturii creditelor, a tehnicilor de realizare a

operaţiilor, a costului şi mecanismelor de garantare a creditelor.

Creditele clasice internaţionale şi împrumuturile se bazează pe principiul locului

unic de împrumut şi valutei unice (de obicei - valuta creditorului). De exemplu: o firmă

franceză primeşte credit în Londra în lire sterline.

Particularităţile pieţei internaţionale a creditului .

1. Dimensiuni mari.

2. Lipsa graniţelor temporare spaţiale.

3. Particularitatea instituţională

4. Limitarea accesului debitorilor pe piaţa capitalului împrumutat.

5. Utilizarea valutelor ţărilor conducătoare şi a unor unităţi valutare internaţionale în

calitatea valutei tranzacţionale.

6. Universalitatea şi globalizarea pieţei internaţionale a creditului.

7. Proceduri standardizate simple utilizate la încheierea tranzacţiilor cu utilizarea

tehnologiilor computerizate noi

8. Costul creditului pe piaţa internaţională a creditului.

9. Profitabilitatea mai înaltă a operaţiunilor în eurovalută decât în valuta naţională..

10. Diversificarea sectoarelor pieţei internaţionale a creditului, inclusiv a europieţei.

Creditul internaţional se caracterizează prin următoarele particularităţi:

creditori şi debitori sunt persoane juridice private (bănci, companii), guverne,

instituţii şi organizaţii de stat, instituţii valutar-creditare regionale şi

internaţionale;

74

mijloacele împrumutate sunt folosite în ţara debitorului drept capital care aduce

dobândă;

drept sursă a dobânzii pentru împrumut serveşte munca lucrătorilor salariaţi din

ţara debitoare.

În principiu, funcţiile creditului internaţional de asemenea sunt similare celor ale

creditului intern, numai că se realizeaza la un nivel mai ȋnalt.

Rolul pozitiv al creditului internaţional constă în accelerarea dezvoltării factorilor de

producţie prin asigurarea continuă a procesului de producţie şi prin extinderea producţiei.

Astfel apare raportul de reciprocitate, unde creditul internaţional îndeplineşte funcţiile de

legătură şi de transmitere, influenţând relaţiile economice externe.

8.2.Categoriile creditului. Tehnica acordării şi rambursării creditului

În cadrul internaţionalizării producţiei şi a schimbului, creditele internaţionale

utilizate pentru finanţarea tranzacţiilor economice internaţionale au căpătat diferite forme.

Diferiţi autori propun diferite modalităţi de clasificare. De aceea, vom încerca să

efectuăm o clasificare a formelor creditului internaţional după careva criterii ce

caracterizează laturile particulare ale relaţiilor creditare:

În funcţie de sursa de creditare:

Creditarea internă;

Creditarea externă;

Creditarea mixtă;

Creditarea comerţului extern;

Este clar că, aceste forme sunt strîns legate între ele şi deservesc toate etapele de

circulaţie a mărfii de la exportator la importator, inclusiv pregătirea sau producerea

mărfii, transportarea şi depozitarea, cît şi utilizarea mărfii de către importator în

procesul de producţie şi consum.

În funcţie de natura creditului, creditul internaţional poate fi clasificat:

Creditul furnizor de export este acordat de către un furnizor (de regulă, un

exportator) cumpărătorului sub forma unor livrări de mărfuri a căror

contravaloare este obţinută de exportator prin scontarea la bănci a creanţelor

deţinute de el sub forma efectelor comerciale: trate, bilete la ordin. Creditul de

furnizor se acordă, în general, pe termen mediu.

Acestui tip de credit îi sunt caracteristice următoarele.

a) este un credit în marfa acordat de exportator importatorului prin

acceptarea efectuării plăţii amânate.

b) este un credit în bani, a cordat de către bancă exportatorului pentru

finanţarea operaţiunilor de export. Băncile comerciale, de regulă,

condiţionează acordarea acestor credite de asigurarea acestora la o

instituţie specializată de asigurare. In acest caz costul asigurării este

75

întotdeauna suportat de către importator, sau direct prin evidenţierea lui

separată prin contract, sau indirect prin închiderea în preţul mărfii.

creditul de cumpărător (de import) are aspectul unui credit bancar, deoarece este

acordat de o bancă din ţara exportatorului direct importatorului străin sau băncii

acestuia pentru ca importatorul să poată plăti marfa la livrare, în condiţii de plată

cash. Mărimea creditului trebuie sa acopere atât suma cuvenită exportatorului cât

şi sumele necesare pentru transport, taxe vamale, impozite etc. Prin această

operaţiune riscul este preluat de banca creditoare.

În funcţie de destinaţie se evidenţiază:

Credite comerciale, sunt legate nemijlocit de comerţul extern şi servicii;

Credite financiare, sunt utilizate în orice alte scopuri, inclusiv investiţii capitale

directe, achiziţionarea hîrtiilor de valoare, stingerea datoriilor externe, intervenţii

valutare;

Credite "intermediare", destinate deservirii formelor mixte de export a

capitalului, mărfurilor şi serviciilor, de exemplu sub forma de engineering.

În funcţie de durata pentru care se acordă:

Credite pe termen scurt - sunt acordate pe o durată de pînă la 1 an, în unele ţări

durata maximă este de 18-24 luni. Ele se acordă, în special, pentru bunurile de

consum şi de utilaj industrial de mică importanţă (atît ca valoare, căt şi sub

raportul duratei de funcţionare);

Credite pe termen mijlociu - au o durată de la 1 an pînă la 5 ani. În condiţiile

actuale ale luptei de concurenţă, durata acestor credite ajunge în numeroase

cazuri (în unele ţări) pînă la 7-8 ani, uneori chiar la 10 ani;

Credite pe termen lung - acordate pentru o perioadă mai lungă de 5 ani. De

obicei astfel de credite sunt destinate efectuării investiţiilor în mijloace fixe de

producţie, el deserveşte 85% din exportul de utilaje.

În funcţie de valuta împrumutului:

Credite acordate în valuta ţării-debitor;

Credite acordate în valuta ţării-creditor;

Credite acordate în valuta unei ţări terţe;

Credite acordate în unităţi valutare internaţionale bazate pe coşul valutar (de ex.

DST).

În funcţie de tehnica (modalitatea) acordării:

Credite financiare (disponibile), astfel de credite sunt transferate direct în contul

debitorului. Creditul financiar permite debitorului de a procura marfa de pe orice

piaţă, respectiv, în condiţii maximal avantajoase.

Credite de scont, au o pondere însemnată în totalul volumului creditelor

internaţionale; se materializează în scontarea efectelor de comerţ obţinute din

tranzacţii comerciale dintre parteneri de pe piaţa lor naţională, cît şi cele care au

loc cu participanţii din alte ţări şi care au la bază schimburile economice

internaţionale.

76

Creditele obţinute din lansarea pe piaţa a obligaţiunilor, se particularizează prin

aceea că la acestea participă, de regulă, băncile centrale, care în numele

guvernului lor, pun în circulaţie-vînzare asemenea hîrtii de valoare purtătoare de

dobînzi, cu scadenţe variabile (termen mediu sau lung).

Creditul în cont curent - este acordat, în general, de băncile comerciale clienţilor

pe termen scurt, pentru achitarea unor importuri, pentru acoperirea unor cecuri

etc.

Credite consorţiale, sunt acordate de un consorţiu (sindicat) internaţional bancar,

în care pot participa de la două pînă la 30-40 de instituţii creditare din diferite

ţări. Este vorba de un grup de bănci, asociate temporar în scopul efectuării

operaţiunilor bancare şi repartizării riscurilor între participanţi, conform cotei de

participare la tranzacţie.

În funcţie de modul de garantare a creditului:

Credite în alb (de blanchetă). Astfel de credite sunt acordate clienţilor mari cu o

reputaţie bună şi cu o istorie creditară impecabilă. Creditul negarantat este acordat

cu obligaţiunea simplă a debitorului de al stinge la o dată anumită.

Credite garantate. Drept garanţie sau gaj, de obicei, servesc mărfurile,

documente ordonatoare de mărfuri sau alte documente comerciale, hîrtii de

valoare, cambii, imobil, valori şi depozite.

În funcţie de tipul creditorului:

Credite private acordate de către persoane juridice (de companie), bănci

(bancare), uneori de către intermediari - brokeri;

Credite mixte, la care participă creditori privaţi şi statul;

Credite de stat acordate pe bază bilaterală (interstatale) şi pe bază multilaterală

(acordate de către instituţii valutar-creditare internaţionale).

Modalităţi ( tehnici) speciale de creditare

Forfetarea exportului (engl. forfaiting) pe credit constă în transmiterea creanţelor

provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit unei instituţii financiare

specializate care le plăteşte imediat, urmând să se recupereze contravaloarea acestora, la

scadenţă, de la debitorul importator. Spre deosebire de scontare, această modalitate de

creditare nu dă instituţiei financiare drept de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul

unei defecţiuni de plată a debitorului.

Specific forfetarii este şi faptul că se aplică nu numai creanţelor pe termen scurt, de

până la un an, ci şi celor provenite din exporturile pe credit cu scadenţă mijlocie, de la 1

an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite realizarea unor operaţiuni de finanţare pe

termen mediu, stimulând pe această cale exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte

produse de valoare ridicată.

Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontării şi constă într-o rată fixă de

dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit diferenţiat în funcţie

de bonitatea debitorului, de măsura în care cambia este sau nu avalizată, de riscul estimat

al operaţiunii, de modalitatea de plată etc.

77

Factoringul (engl.factoring) este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului

încheiat între factor şi aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui comision,

preia în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata facturilor acestuia (ce poartă

semnătura cumpărătorului) reprezentînd dovada efectuării tranzacţiei care are ca obiect

bunuri sau servicii livrate pe credit.

Costul acestor servicii este de 0.5-3% din valoarea facturii pentru înregistrarea

registrului contabil şi sprijin în gestiune, iar plata în avans a facturilor va presupune o

dobîndă care va fi cu 1.5-3% deasupra celei bancare.

Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în SUA şi ţările Europei

Occidentale – ca metodă de finanţare pe termen mediu şi lung şi prin aceasta ca factor de

promovare a vânzărilor, în particular a exporturilor. În esenţă, leasingul este o formă de

închiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri

de echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu

doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.

Leasingul presupune două contracte: unul de vânzare - cumpărare, încheiat între

producător, ca vânzător, şi societatea de leasing, care creditează operaţiunea de leasing în

calitate de cumpărător şi un contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un

terţ beneficiar.

Pentru furnizor leasingul este o metodă de promovare a vînzărilor, de lărgire a

cercului de clienţi şi a ariei de desfacere. Vînzătorul are, practic, la dispoziţie o modalitate

de transformare a unei livrări cash într-una pe credit în mod direct sau prin serviciile

societăţii de leasing. Aşa se explică faptul că leasingul se practică în mod deosebit în

domeniul exporturilor de bunuri de echipament, în general de bunuri durabile şi de

valoare ridicată.

Costurile respective sunt suportate de beneficiar, iar nivelul lor ridicat acţionează ca

un factor de limitare a accesului la aceste operaţiuni. Totuşi, utilizatorul dispune de o serie

de avantaje, care în cele mai multe cazuri, anulează neajunsurile unui preţ ridicat:

a) plata eşalonată în timp, în locul unei plăţi globale; în acest fel, firmele cu

disponibilităţi financiare mai reduse au acces la utilizare productivă a unor

bunuri de echipament de valoare ridicată;

b) asistenţa tehnică şi financiar-contabilă oferită de societăţile de leasing, care

dispun de servicii specializate în acest sens.

Specificul operaţiunii de creditare este dat de următoarele elemente:

1. Existenţa condiţiilor de natură economică, politică, fiscală, monetară pentru

accesul la fondurile de credit.

2. Existenţa obiectului creditării şi valoarea lui.

3. Rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract, acord etc.

4. Perceperea unei dobânzi, care este rezultatul înţelegerii părţilor, dar se situează în

jurul procentului stabilit pe piaţa de dobânzi (LIBOR).

5. Posibilitatea existenţei perioadei de garanţie a creditului.

Tehnica acordării, primirii şi rambursării creditelor internaţionale are atât elemente

de bază comune pentru majoritatea operaţiunilor, cât şi particularităţi existente de la o ţară

78

la alta. Aceste particularităţi sunt determinate de reglementările existente în domeniul

politicii de credit, de felul creditului ce se acordă, de durata şi costul creditului (dobânzi

plus comisioane bancare), modalitatea de rambursare şi de asigurare a creditului.

Tehnica acordării, primirii, utilizării şi rambursării creditelor presupune următoarele

elemente:

1. Determinarea mărimii (plafonului);

2. Timpul de acordare;

3. Costul creditului;

4. Rambursarea creditului.

8.3.Creditele pentru finanţarea operaţiunilor de comerţ internaţional

Creditele acordate exportatorilor pentru finantarea operatiunilor de comert

international.

Creditele bancare pentru operatiunile comercial internationale pot fi acordate atât

exportatorilor, cât si importatorilor. Dupa cum s-a aratat în literatura de specialitate,

creditele acordate exportatorilor pot fi credit de finantare a productiei sau credite de

mobilizare a creantelor asupra cumparatorului strain dupa livrarea marfii.

Mobilizarea creditelor acordate cumparatorului strain se efectueaza prin tehnici

diferite, în functie de durata creditului.

În cazul creditului pe termen scurt :

exportatorul subscrie un bilet la ordin bancii sale sau trage o cambie asupra

acestei banci, care o accepta. Plata facturii, efectuata de cumparatorul

strain, va reprezenta pentru banca o rambursare a creditului acordat

acestuia.

subscrierea de catre exportator a unui bilet la ordinul bancii sale, însotita de

emiterea unei cambii asupra cumparatorului strain, la ordinul aceleiasi

banci. Desi cambia nu este prezentata la acceptare, ea transfera totusi bancii

creanta exportatorului fata de cumparator, garantând astfel rambursarea

creditului mobilizat.

În cazul creditului pe termen mediu si lung:

este necesara interventia unui organism de asigurare contra riscului de

neplata, pentru a fi posibila mobilizarea acestor creante.

Creditele acordate cumparatorilor straini sunt reprezentate prin bilete la ordin

subscrise de cumparator la ordinul bancii exportatorului care acorda creditul.

Mobilizarea acestora este posibila numai printr-un mecanism complex care se finalizeaza

prin emisiunea unor obligatiuni ale bancii centrale.

Creditele acordate importatorilor pentru finantarea operatiunilor de comert

international.

Creditele acordate importatorilor, destinate platilor externe, în valuta sau în lei,

79

sunt reglementate de Normele privind efectuarea platilor externe pentru importurile de

marfuri, executarea de lucrari si prestarile de servicii, care fac parte integranta din

Regulamentul Bancii Nationale a României nr. 3/1997 privind efectuarea operatiunilor

valutare.

Potrivit acestor norme, platile externe pentru importul de marfuri pot fi dispuse de

persoane rezidente care au dreptul sa efectueze operatiuni de comert exterior, care au

calitatea de importatori si sunt titularii facturilor externe în baza carora efectueaza aceste

plati, prin completarea formularului "Dispozitie de plata valutara externa" (DPVE) sau a

formularului "Cerere de deschidere acreditiv7" (CDA). Bancile vor efectua platile

externe pe baza de documente originale, cu exceptia platilor efectuate pe baza datelor

transmise prin sistem computerizat (Electronic Banking) sau alte modalitati de

teletransmisie (fax, SWIFT etc.), când vor intra în posesia documentelor respective în

termen de 5 zile. Bancile vor înscrie pe originalul documentelor ce justifica plata externa

suma si data efectuarii platii, confirmându-le prin semnatura si stampila. Banca va retine

la dosarul de plati fotocopii de pe documentele originale care au justificat plata.

8.4.Creditul european ȋn varianata propusa de Comisia Europeana

Propunerea prezentata de Comisia Europeana are drept obiect crearea unei piete

paneuropene a creditului ipotecar responsabil, eficient, sigur si competitiv, de care vor

putea profita consumatorii. Consumatorii vor beneficia in acest mod de o mai buna

protectie, multumita unor reguli stricte in materie de publicitate, informare

precontractuala, consiliere, evaluarea a solvabilitatii si rambursare anticipata. In plus,

creditorii vor fi obligati sa utilizeze un formular european de informare standardizat

pentru a furniza informatii personalizate consumatorilor, care le vor permite acestora sa

compare ofertele existente pe piaţă.

O astfel de piata va trebui sa favorizeze in acelasi timp mobilitatea consumatorilor

si activitatea transfrontaliera a creditorilor si a intermediarilor de credit, creand conditiile

unei concurente echitabile pentru toate partile implicate.

Obiectivul prioritar il reprezinta garantarea faptului ca orice consumator care

cumpara un bun imobiliar sau contracteaza un imprumut garantat cu locuinta sa este

informat in mod adecvat asupra riscurilor la care se supune si ca toti creditorii ipotecari isi

7 Acreditivul - reprezintă o tehnică de plată ce implică eliberarea sumei corespunzătoare de către bancă

numai în schimbul unor documente. Această grupă de operaţii cuprinde acreditivul documentar şi

incasso-ul documentar. În executarea acreditivului documentar sunt utilizate o serie de documente, cel

mai des întâlnite fiind:

documentele comerciale de identificare cantitativă, calitativă şi valorică a mărfurilor livrate;

documentele de transport;

documentele de asigurare;

documentele care atestă calitatea, cantitatea şi originea mărfurilor.

80

exercita activitatea in mod responsabil. Propunerea de directiva acopera toate tipurile de

credit acordate consumatorilor in vederea achizitionarii unei locuinte, precum si unele din

cele destinate renovarii acestora. In acelasi timp, sunt supuse noilor reguli si toate

imprumuturile oferite consumatorilor garantate prin ipoteca sau printr-o alta garantie

comparabila.

Aspectele principale ale propunerii

Propunerea de directiva prevede:

anumite cerinte in materie de publicitate pentru creditele ipotecare. De exemplu,

orice formulare susceptibila de a crea consumatorilor false asteptari in ceea ce

priveste disponibilitatea sau costul creditului va fi interzisa;

reglementarea si supravegherea adecvata a tuturor comerciantilor implicati in

furnizarea de credite ipotecare catre consumatori;

principii privind autorizarea si inregistrarea intermediarilor de credit (companii

care informeaza si asista consumatorii in alegerea unui credit ipotecar si care

incheie uneori contractul de credit in numele creditorului) si un sistem de pasaport

european pentru acestia (cu alte cuvinte, odata autorizat intr-un stat membru, un

intermediar de credit isi va putea oferi serviciile pe tot cuprinsul pietei interne);

dreptul de acces al creditorilor la bazele de date cu informatii asupra

consumatorilor din alte state membre.

Creditorii si intermediarii de credit vor fi obligati:

sa puna in permanent la dispozitia consumatorilor informatii generale asupra

produselor pe care le propun;

sa furnizeze consumatorilor informatii personalizate sub forma unui formular de

informare standardizat. Acest formular va permite consumatorilor sa compare

ofertele diferitilor creditori;

sa ofere explicatii consumatorilor si sa respecte anumite reguli in cazul in care

presteaza servicii de consiliere;

sa evalueze solvabilitatea consumatorului pe baza informatiilor furnizate de acesta;

in cazul intermediarilor de credit, sa publice anumite informatii privind, de

exemplu, identitatea acestora, statutul si legaturile pe care le au cu respectivul

creditor si sa faca public orice potential conflict de interese.

Consumatorii:

vor beneficia de o crestere a numarului de informatii in toate etapele procesului de

contractare a unui credit, pentru a putea lua cea mai buna decizie;

vor beneficia de existenta unei dobanzi anuale efective (DAE) armonizate, similar

cu ceea ce se prevede in directiva privind contractele de credit incheiate de

consumatori, care le va permite sa compare mai usor atat informatiile publicitare,

cat si informatiile precontractuale;

81

vor fi obligati sa furnizeze informatiile necesare evaluarii solvabilitatii lor;

vor avea dreptul de a rambursa anticipat creditul, in anumite conditii care vor fi

determinate de statele membre.

Initiative conexe

In paralel, Comisia a prezentat un document de lucru aspra masurilor si practicilor

nationale utilizate pentru evitarea executarii silite. Acest document furnizeaza autoritatilor

publice si creditorilor din diferite state membre exemple care ilustreaza solutiile gasite in

celelalte state membre ale UE pentru a rezolva probleme legate de cresterea penalitatilor,

evitandu-se si declansarea executarii silite atunci cand acest lucru este posibil si rezonabil:

conciliere sau mediere, modificare a conditiilor din contractul de credit, acordarea unui

termen minim inainte de declansarea procedurii de executare silita, mecanisme publice de

ajutorare, furnizarea de consiliere independenta in materie juridica si indatorare,

colectarea datelor si raportare interna etc.

Aceasta directiva ar putea reprezenta salvarea multor consumatori romani si nu

numai. Chiar daca exista o multitudine de factori implicati in decizia de acordare a unui

credit ipotecar, se pare ca prin comportamentul iresponsabil al unora dintre cei implicati a

fost alimentata o politica de creditare excesiva. Consecinta o reprezinta faptul ca in

prezent exista multi cetateni europeni care au dificultati in a-si plati datoriile. Avand in

vedere aceste lucruri, incapacitatea de plata si procedurile de executare silita sunt prezente

in numar mare in prezent.

82

Tema 9

BALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE ŞI LICHIDITATEA

9.1.Caracterizare generală, structura şi rolul balanţei de plăţi externe

Activitatea financiar-monetară internaţională este caracterizată de circulaţia unor

mijloace de plată internaţionale de la o ţară la alta, a unor fonduri, care sunt atrase pe

piaţa financiară mondială prin plasarea directă de capital, plasarea de titluri de credit în

altă economie, activitatea primelor de asigurare, a cotizaţiilor la instituţiilor

internaţionale, a dobânzilor etc.

Existenţa activităţilor de creditare internaţională determină fluxuri de fonduri şi

mijloace de plată pentru impulsionarea activităţilor de import-export, constituirea de

depozite la bănci din oferta economiei proprii etc. La aceasta se mai adaugă şi

transferurile particulare, utilizarea valutelor pentru mijlocirea efectivă a schimburilor

economice, operaţiunile speculative ce se manifestă pe piaţa de valutară.

Ansamblul acestor modalităţi de atragere de fonduri şi sume către sistemul valutar–

financiar, precum şi fluxurile de reintrare în economiile naţionale de fonduri şi bani, fac

obiectul balanţei de plăţi externe a fiecărei economii naţionale în care sunt înscrise.

Interdependenţele profunde între forţele care guvernează spaţiul economic global şi cele

aferente părţilor sale componente au făcut ca balanţa să reprezinte interfaţa relaţiilor

naţionale cu restul lumii. Balanţa de plăţi externe este o declaraţie statistică întocmită

pentru o perioadă de timp ce rezumă în mod sistematizat tranzacţiile economice ale unei

ţări cu restul lumii.

În prezent toate ţările acceptă cvasiunanim anumite reguli în ceea ce priveşte

operaţiunile lor internaţionale. Aceste reguli sunt prevăzute în Manualul editat de FMI şi

care este revizuit periodic. Conform ultimei ediţii a ,,Balance of Payments Manual“,

balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un tablou statistic sub formă contabilă, care

înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite

între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade, de regulă 1 an.

Se observă că în BPE sunt reflectate fluxurile ce apar între un număr foarte mare

de agenţi economici naţionali, independenţi unii de alţi şi exteriorul. Ca urmare, datele

înregistrate în BPE au o anumită doză de relativitate în ceea ce priveşte exactitatea.

Balanţa de plăţi nu trebuie privită însă doar ca o simplă înregistrare descriptivă. Analiza

acesteia permite evaluarea avantajelor şi dezavantajelor pe care fiecare naţiune le are din

schimburile cu ţările terţe cu creditorii şi organismele financiare internaţionale.

BPE cuprinde toate tranzacţiile de natură financiară/comercială fiind un bilanţ

anual al acestor schimburi care comportă un activ (credit) şi un pasiv (debit) respectiv:

tranzacţii cu titlu oneros, tranzacţii speciale (de compensare), transferuri unilaterale

(donaţii, ajutoare, burse, pensii). Elaborarea acestui document se bazează pe respectarea

principiului dublei înregistrări ca urmare a faptului că orice tranzacţie implică un flux de

valori care iese, în contrapartidă cu un flux de valori care intră sau invers.

83

Soldul tranzacţiilor curente include soldul comerţului cu bunuri (determinat pe

baza datelor de export–import vamale, sau fiscale), soldul serviciilor şi cel al veniturile

provenite din transferuri curente. Soldul tranzacţiilor curente şi al contului de capital

reflectă capacitatea sau necesarul de finanţare al naţiunii în cauză şi reprezintă echilibrul

global între investiţii şi economisire pentru ţara în cauză.

Soldul contului financiar este determinat de variaţia investiţiilor directe, a

investiţiilor de portofoliu şi a altor investiţii. La acestea se adaugă şi variaţia activelor de

rezervă (rezervele deţinute de autoritatea monetară în scopul echilibrării balanţei de plăţi

sau în alte scopuri).

Soldul de finanţat este determinat de încasările şi plăţile din contul tranzacţiilor

curente, contul de capital şi investiţiile directe. Aceasta se stabileşte pentru a obţine o

imagine mai clară asupra impactului economic al investiţiilor directe.

Soldul balanţei globale este compus din soldul contului curent, soldul contului de

capital şi fluxurile financiare (exceptându-le pe cele ale sectorului bancar şi ale băncii

centrale). Poziţia externă care reprezintă stocul de active şi angajamente financiare

externe ce aparţin unei economii, se obţine prin adăugarea lor la poziţia sectorului bancar

şi a băncii centrale şi poziţia externă a oficiilor de plasament în valori mobiliare.

Analiza BPE permite efectuarea unei comparaţii din punct de vedere cantitativ şi

calitativ a schimburilor reale şi financiare cu străinătatea. Compararea cantitativă şi

structurală a exportului şi importului, analiza fluxurilor de capital, servicii, fluxurile

financiare, permit desprinderea unor concluzii edificatoare în ceea ce priveşte

competitivitatea producţiei naţionale în raport cu cea străină.

Dimensionarea şi analiza indicatorilor raportului de schimb la nivel

macroeconomic, pe baza datelor furnizate de balanţa de plăţi permite desprinderea unor

orientări referitoare la direcţiile de dezvoltare ale producţiei naţionale şi în special în

domeniul industrial. De asemenea, se poate realiza o comparaţie între venitul naţional

provenit din surse externe şi cel plătit străinătăţii, precum şi între ajutorul economic şi

financiar primit sau acordat de economia unei ţări.

În concluzie, se poate spune că balanţa de plăţi externe constituie unul din

instrumentele cele mai importante aflate la dispoziţia organelor de conducere ale unei ţări

pentru modelarea şi conducerea politici comerciale externe.

9.2. Balanţa comercială

Balanţa comercială este o parte componentă a balanţei tranzacţiilor curente. Ea

este cel mai important subcont al balanţei de părţi externe şi realizează o comparaţie între

exportul şi importul unei ţări pe o perioadă de timp, determinată, de regulă de 1 an. Deci,

balanţa comercială este un tablou statistic care cuprinde două părţi aşezate sub forma unui

cont contabil: export şi import. Soldul ei este pozitiv sau negativ, după cum diferenţa

dintre valoarea exportului şi valoarea importurilor este mai mare sau mai mică ca zero. Se

84

consideră că balanţa este activă dacă exportul este mai mare decât importul, pasivă în

situaţia inversă şi echilibrată atunci când exportul este egal cu importul.

Mărfurile livrate sunt înregistrate în balanţa comercială fie în moneda naţională fie

într-o valută forte.

O importanţă deosebită o are prezentarea balanţei comerciale pe grupe de mărfuri

ierarhizate în raport de gradul de prelucrare sau de ramura de provenienţă. Comparaţia

importului şi a exportului pe grupe de mărfuri şi pe structura acestora permite

desprinderea unor concluzii pertinente legate de raportul de schimb pe ramuri economice

şi pe ansamblu.

Politica dusă de fiecare stat privită din punct de vedere al comerţului internaţional

trebuie să urmărească echilibrarea balanţei comerciale generate. Gradul de echilibru al

schimburilor se poate măsura prin rata de acoperire, care priveşte fie ansamblul balanţei

comerciale, fie comerţul cu un anumit produs.

100(C.I.F)or importuril Valoarea

(F.O.B)or exporturil Valoareaacoperire de Rata

De asemenea, se poate urmări şi soldul activităţii de comerţ al unei ţări cu o altă

ţară sau cu un grup de ţări prin determinarea ,,termenilor schimbului“. Aceştia exprimă

cantitatea de bunuri care trebuie exportată de o ţară, de la o perioadă la alta, pentru a putea

fi importată aceeaşi cantitate de bunuri.

100imp. preturilor Indicele

exp. pretului Indiceleţăriuneischimbului termenilorIndicele

Acest raport permite stabilirea avantajului sau dezavantajului înregistrat în urma

desfăşurării schimburilor comerciale.

Evoluţia balanţei comerciale este influenţată de situaţia conjuncturală internă cât şi

de relaţiile economice internaţionale. Astfel, în cazul în care o ţară nu intră în relaţii cu

exteriorul, resursele utilizate pentru consum şi pentru investiţii brute sunt egale cu

resursele produse (PNB). În condiţiile în care se derulează relaţii de schimb cu exteriorul,

importurile sunt resurse care se adaugă la cele ale producţiei naţionale, iar exporturile

constituie utilizări de resurse. Soldul balanţei comerciale reprezintă de fapt, punctul de

echilibru între producţie şi cheltuielile naţionale. În cazul în care cererea este mai mare

decât PNB, se înregistrează un deficit, corespunzător diferenţei determinate. Invers, dacă

nivelul PNB îl depăşeşte pe cel al cheltuielilor efectuate pe ansamblul societăţii se obţine

un excedent al balanţei ce poate alimenta un excedent de exporturi asupra importurilor.

Deci, cronicizarea deficitelor balanţei comerciale a unui stat are drept rezultat

consumarea resurselor valutare aferente excedentelor altor posturi ale balanţei plăţilor,

fapt ce are consecinţe negative în cazul în care plata importurilor se realizează din credite

atrase sau din rezerve bugetare pentru partea rămasă neacoperită de exporturi. În acelaşi

timp, însă, urmărirea deţinerii unei balanţe comerciale cronic excedentare, deşi are

aspecte pozitive, înregistrează anumite limite. O politică sănătoasă în acest domeniu nu

85

trebuie să urmărească creşterea nelimitată a exportului pe fondul unui import diminuat tot

mai mult.

În concluzie, o politică optimă este aceea de a obţine un echilibru al balanţei

comerciale, după constituirea unei rezerve valutare la un nivel care să garanteze

convertibilitatea şi alte necesităţi prin promovarea intensă a exporturilor şi realizarea

balanţei comerciale anuale active. Acest obiectiv trebuie urmărit cu precădere în anii în

care se rambursează datoria externă care provine, de fapt din completarea plăţii

importurilor efectuate în anii anteriori din credite externe şi din realizarea unor investiţii

importante pentru economia ţării respective.

9.3.Lichiditatea internaţională

Lichiditatea internaţională are accepţiuni diferite în relaţiile economice internaţio-

nale. Ȋn sens restrâns, lichiditatea internaţională reflectă capacitatea de finanţare a

deficitului balanţei de plăţi externe pe seama disponibilităţilor în valută şi a altor active pe

care le deţine autoritatea monetară (banca centrală) a unei ţări.

În sens larg, lichiditatea internaţională este posibilitatea ţării (sau unui grup de

ţări) de a asigura achitarea oportună a obligaţiilor ei externe prin mijloace acceptabile

pentru creditor. Din punctul de vedere a economiei mondiale lichiditatea valutară

internaţională înseamnă totalitatea surselor de finanţare şi creditare a circulaţiei plăţilor

internaţionale şi depinde de asigurarea sistemului valutar internaţional cu active de

rezerve internaţionale, necesare pentru funcţionarea lui normală. Lichiditatea

internaţională caracterizează starea solvabilităţii externe a anumitor ţări sau regiuni. Baza

lichidităţii externe sunt rezervele valutare şi de aur a statului.

Structura lichidităţii internaţionale include în sine următoarele componente:

Rezervele valutare oficiale a ţării;

Rezervele oficiale de aur;

Poziţia de rezervă în FMI (ţara-membru primeşte un drept automat de a fi

creditată în valută străină cu nu mai puţin de 25% de la cota ei în FMI);

Conturile în DST.

Lichiditatea internaţională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naţionale, gradul

de participare al ţării la schimburile internaţionale, eficienţa şi competitivitatea produselor pe

pieţele externe.

Lichiditatea internaţională (Li) se exprimă prin anumiţi indicatori:

raportul dintre rezervele internaţionale (Rvi) şi masa monetară în circulaţie (Mn);

Li= Rvi / Mn

raportul dintre rezervele internaţionale şi angajamentele la vedere şi la termen ale

băncii centrale (Ab);

Li= Rvi / Ab

raportul dintre rezervele internaţionale şi deficitul balanţei de plăţi externe (De);

Li= Rvi / De

86

raportul cel mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări, îl

reprezintă cel dintre rezervele internaţionale şi valoarea importurilor (l);

Li= Rvi / Im

Lichiditatea internaţională se apreciază şi prin prisma perioadei de timp în care se pot

acoperi importurile pe seama rezervelor internaţionale deţinute de banca centrală, în măsura în

care o ţară îşi acoperă importurile pe o perioadă de peste 6 luni din rezervele internaţionale,

dispune de lichiditate internaţională, iar ţările la care rezervele internaţionale acoperă valoarea

importurilor pentru perioade mai scurte, au greutăţi în asigurarea lichidităţii internaţionale.

Lichiditatea internaţională îndeplineşte trei funcţii de bază: mijloc de formare a

rezervelor lichide, mijloc de plăţi internaţionale (în general pentru finanţarea deficitului

balanţei de plăţi) şi mijloc al intervenţiei valutare (de protejare a cursului de schimb al

monedei).

Rolul de bază în lichiditatea internaţională îl ocupă rezervele valutare

internaţionale (eng. International reserves).

Rezervele internaţionale reflectă disponibilităţile în valută şi în alte active ce se

păstrează şi administrează de către autoritatea monetară a unei ţări şi se folosesc pentru

echilibrarea balanţei de plăţi externe, precum şi pentru susţinerea cursului de schimb al

monedei.

Rezerva internaţională oficială reprezintă activele de rezervă deţinute de

autorităţile monetare centrale, constituite din mijloace de plată internaţionale: valute,

devize, EURO, DST, aur, poziţia creditoare faţă de FMI şi sînt utilizate pentru

echilibrarea balanţei de plăţi externe, susţinerea monedei naţionale, garantarea

solvabilităţii externe a ţării, stingerea obligaţiilor externe în anumite situaţii deosebite şi

nu pentru efectuarea plăţilor curente către străinătate.

Paralel cu rezervele oficiale există surse externe cale le înlocuiesc, astfel se pot

utiliza creditele furnizate de FMI, disponibilităţile din acordurile SWAP dintre băncile

centrale, împrumuturile interguvernamentale şi cele acordate de consorţiile sau sindicatele

bancare sau de pe europieţe. Acordurile de credit internaţionale care permit achiziţii se

rezerve valutare din surse oficiale şi particulare contribuie esenţial la îmbunătăţirea şi

asigurarea statului cu lichidităţi internaţionale.

Scopul principal pentru care o ţară îşi constituie rezervele valutare este reprezentat

de dorinţa sa de a dispune, la un moment dat, de capacitate rapidă de stingere a unor

obligaţiuni valutare în context internaţional.

Există trei motive distincte pentru a menţine rezervele valutare: motive de

tranzacţii, motive de precauţie şi motive de portofoliu.

Formarea rezervei internaţionale oficiale este direct condiţionată de relaţiile

economice internaţionale ale unui stat, mărimea ei depinde de politica comercială

promovată, de relaţiile acestei ţări cu organismele financiar-monetare internaţionale.

87

Tema 10

INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE

10.1.Investiţiile străine directe – noţiuni generale

Investitiile straine reprezinta acea componenta a fluxurilor internationale care

reflecta scopul unei entitati (persoana fizica sau juridica) rezidente intr-o tara, de a obtine

un interes (pe termen scurt sau lung) intr-o companie rezidenta in alta tara.

Investitia internationala presupune existenta a cel putin doi agenti economici,

agentul economic emitent si agentul economic receptor, situati în spatii nationale diferite.

În functie de raportul stabilit între emitentul si receptorul investitiei se disting doua

categorii de investitii internationale:

investitiile straine directe (ISD)

investitiile straine de portofoliu (ISP).

Din punct de vedere istoric, investitiile straine de portofoliu preced investitiile

straine directe.

Astfel, spre deosebire de investitia straina de portofoliu, investitia straina directa

„presupune transferarea de catre agentul emitent a controlului si deciziei asupra activitatii

receptorului“.

În cazul investitiilor straine directe interesul investitorului strain si, în consecinta,

implicarea acestuia se manifesta pe termen lung, ceea ce exclude posibilitatea desfasurarii

unor activitati speculative posibile în situatia investitiilor straine de portofoliu.

Spre deosebire de ISP care reprezinta externalizarea unor active financiare (actiuni

si obligatiuni), investitiile straine directe genereaza un flux investitional internalizat care

include atât active de capital (tangibile), cât si active intangibile (cunostinte manageriale,

de marketing, know-how).

Nivelul de dezvoltare economică influenţează atât volumul cât şi structura

fluxurilor de ISD generate şi receptate de o ţară.

Decizia de a investi într-o anumită ţară se bazează pe o analiză amănunţită a

factorilor locali (avantajele ţării gazdă), corelaţi cu necesităţile de rentabilitate ale

agenţilor economici şi mărimea (intensitatea) riscului aferent operării într-un mediu

străin.

10.2.Efectele investitiilor straine directe

Din punct de vedere conceptual, implicaţiile pozitive la nivel macroeconomic se

referă, în principal, la următoarele aspecte:

88

Susţin creşterea economică, fapt ce se realizează diferenţiat funcţie de forma pe

care o îmbracă investiţia străină directă. În cazul unei investiţii „pe loc gol“

(greenfield), creşterea economică se datorează creării unei noi capacităţi de

producţie, locurilor de muncă suplimentare, apariţiei unui nou consumator şi

plătitor de taxe. În cazul participării la privatizare, efectele pozitive apar în situaţia

eficientizării activităţii agentului economic şi creşterii competitivităţii acestuia,

permiţând supravieţuirea pe termen lung a întreprinderii privatizate.

Stimulează investiţiile interne, întrucât producătorii autohtoni vor fi interesaţi în

creşterea eficienţei activităţii şi îmbunătăţirea calităţii output-urilor fie pentru a

face faţă concurenţei datorate prezenţei investitorilor străini în sectorul de

activitate respectiv, fie pentru a dobândi calitatea de furnizori ai investitorului

străin. În plus, firmele locale pot dobândi acces la canalele de distribuţie ale

investitorului străin, caz în care vor fi interesate în creşterea producţiei şi a calităţii

bunurilor realizate.

Susţin creşterea investiţiilor de capital, datorită accesului investitorilor străini la

sursele externe de capital. În cazul în care pieţele locale de capital nu dispun de

resurse financiare pentru finanţarea unor proiecte importante, investiţiile străine

pot acoperi acest deficit deoarece reprezintă o sursă directă de capital străin. Astfel,

pot avea efecte pozitive asupra balanţei de plăţi externe, prin finanţarea deficitului

de cont curent.

Generează efecte pozitive asupra balanţei comerciale, dacă investitorul direct

produce prioritar pentru export sau în cazul producţiei destinate pieţei interne care

substituie importurile.

Susţin creşterea veniturilor la bugetul statului datorită apariţiei de noi contribuabili

în economia ţării gazdă. Chiar şi în cazul în care se acordă anumite stimulente

fiscale, veniturile bugetare cresc ca urmare a creşterii încasărilor din impozitele pe

salarii.

Deşi investiţiile străine directe pot genera o serie de efecte pozitive la nivelul ţării

de implantare, nu este exclusă posibilitatea apariţiei unui impact negativ atât la nivel

macroeconomic, cât şi la nivel sectorial.

O parte dintre aceste efecte negative sunt inerente şi se manifestă, în general, pe

termen scurt, apariţia lor fiind strâns legată de implementarea investiţiei şi/sau

eficientizarea acesteia, ca de exemplu:

Creşterea importurilor, reflectată negativ asupra soldului balanţei comerciale, se

datorează importului de maşini şi utilaje finanţat de investitorul străin, fără de care

implementarea investiţiei nu ar fi posibilă. Pe termen lung, în măsura în care

retehnologizarea activităţii se concretizează în creşterea productivităţii şi

competitivităţii, se poate înregistra o diminuare a deficitului comercial, în

principal, atunci când investitorul străin este orientat preponderent către export sau

substituirea importurilor.

Creşterea şomajului datorită restructurării întreprinderilor privatizate cu scopul

eficientizării rapide a activităţii. Este evident că, în acest caz, se poate înregistra o

reducere a numărului locurilor de muncă în întreprinderile privatizate. În opinia

89

noastră, pe termen lung, acest dezavantaj este nesemnificativ în situaţia în care

întreprinderile restructurate beneficiază de creşterea eficienţei şi competitivităţii

activităţii, caz în care, prin efecte de antrenare, pot genera noi locuri de muncă

(prin dezvoltarea unor activităţi aflate în amonte sau în aval).

Impact negativ asupra bugetului datorat, pe de o parte, facilităţilor fiscale acordate

investitorilor străini (politica de stimulente) care au ca efect imediat reducerea

veniturilor bugetare. Pe de altă parte, creşterea numărului şomerilor ca urmare a

privatizării şi restructurării întreprinderilor de stat generează cheltuieli

suplimentare la buget, întrucât forţa de muncă disponibilizată de sectoarele

restructurate nu este imediat absorbită de activităţile aflate în dezvoltare. Pe termen

lung, pe măsură ce investiţiile realizate ajung la maturitate, se poate înregistra o

creştere a veniturilor la bugetul statului datorită impozitelor şi taxelor plătite de

noii contribuabili (firme şi salariaţi).

Aşadar, impactul ISD asupra economiei ţării gazdă este diferit de la oţară la alta, în

funcţie de condiţiile concrete existente la nivel economic, social şi politic şi de gradul de

pătrundere a capitalului străin.

Efectele ISD la nivel macroeconomic

Rolul ISD în susţinerea creşterii economice

Relaţia bidirecţională dintre investiţiile străine directe şi creşterea economică se

datorează pe de o parte, impactului acestora asupra mediului economic din fiecare ţară

şi pe de altă parte, influenţelor pozitive pe care creşterea economică susţinută şi

durabilă le are asupra fluxurilor de capital străin receptate. Potrivit specialiştilor în

domeniu, pentru o ţară dată, perioadele de creştere economică intensă sunt

caracterizate prin atragerea unor fluxuri importante de investiţii străine directe.

Impactul ISD asupra balanţei de plăţi

Efectele investiţiilor străine directe asupra balanţei de plăţi sunt numeroase şi,

uneori, contradictorii, fiind determinate de o serie de factori, dintre care cei mai

importanţi sunt: tipul investiţiei, eficienţa economică, domeniul de activitate, accesul

la resurse, costurile tranzacţiilor clasice şi intervenţiile ţării gazdă.

Analiza impactului ISD asupra balanţei de plăţi trebuie să aibă în vedere atât

fluxurile comerciale (balanţa comercială), cât şi „posibilele ieşiri semnificative de

capital sau deturnarea unor fluxuri potenţiale din partea altor investitori“.

Influenţa ISD asupra veniturilor şi cheltuielilor bugetare

Un alt efect agregat al investiţiilor străine directe este cel asupra bugetului, impact

ce se poate manifesta atât sub forma unor contribuţii pozitive, cât şi negative. În

esenţă, specialiştii consideră că într-o primă fază impactul asupra bugetului este

negativ pentru ca ulterior, odată cu dezvoltarea activităţilor şi crearea de noi locuri de

muncă, acesta să devină pozitiv.

Impactul ISD asupra investitiilor de capital

Dimensiunea cantitativă a aportului de capital al influxurilor de investiţii străine

directe este exprimată de raportul procentual dintre fluxurile de ISD primite şi

formarea brută a capitalului fix (FBCF). Investiţiile străine suplimentează capitalul

90

intern fie atunci când se realizează „pe loc gol” conducând la dezvoltarea unei noi

activităţi, fie în cazul schimbării formei de proprietate (privatizări sau preluări de

firme) dacă firma astfel achiziţionată ar fi fost închisă sau dacă, prin realizarea

investiţiei străine, sunt îmbunătăţite performanţele acesteia.

Rolul ISD in imbunatatirea standardului de viata

Unul dintre cele mai importante efecte ale ISD, resimţit direct de către

consumatorii locali, îl reprezintă reducerea preţurilor bunurilor şi serviciilor cu impact

pozitiv asupra standardului de viaţă al populaţiei autohtone. Prin pătrunderea în

economia locală a firmelor străine preţurile scad, ca urmare a accentuării concurenţei.

Desigur, în situaţia în care investitorul străin reuşeşte să acapareze piaţa şi să

deţină o poziţie de monopol, efectele sociale şi economice sunt negative datorită

creşterii preţului bunului sau serviciului respectiv în vederea obţinerii unor câştiguri

suplimentare.

Efectele ISD la nivel microeconomic

Impactul ISD asupra forţei de muncă

Efectele investiţiilor străine directe asupra forţei de muncă locale depind

substanţial de următorii factori: mărimea şi tipul investiţiilor; modalitatea de intrare a

investitorului străin; domeniul vizat; strategia firmelor investitoare;condiţiile specifice

din ţara gazdă.

Efectele ISD asupra restructurarii

Societăţile transnaţionale susţin restructurarea economică a ţării gazdă atât în mod

direct, cât şi indirect. Efectele directe se datorează: introducerii de noi tehnologii

şi/sau modernizării celor deja existente, în interes propriu; dezvoltării unor activităţi

noi; stimulării furnizorilor locali în vederea integrării verticale în sistemul corporatist.

Impactul indirect este generat de intensificarea concurenţei dintre firmele străine şi

cele autohtone. Astfel, pentru a putea concura cu producătorii străini, firmele locale

sunt interesate să-şi restructureze şi modernizeze activitatea.

Efectele ISD asupra tehnologizării

Specialiştii consideră că una dintre cele mai importante contribuţii ale investiţiilor

străine directe o reprezintă transferul de tehnologie, un rol deosebit revenind, în acest

sens, societăţilor transnaţionale.

ISD şi activitatea de cercetare-dezvoltare (C&D)

Evoluţiile din ultimul deceniu au demonstrat că, urmare a accentuării presiunilor

concurenţiale pe plan internaţional şi dezvoltării tehnologice rapide, tot mai multe

societăţi transnaţionale îşi sporesc permanent cheltuielile de cercetare-dezvoltare

pentru a-şi menţine avantajele competitive generate deinovarea tehnologică.

Rolul ISD în economia cunoaşterii

Construirea economiei cunoaşterii presupune trecerea de la „abordarea industrială“

a economiei la „abordarea informaţională“ a cărei caracteristică principală o reprezintă

viteza schimbărilor.

91

În consecinţă, concurenţa acerbă la nivel global a transformat „cunoştinţele“ în

forţa vitală a economiei, astfel încât pentru a supravieţui, societăţile transnaţionale

sunt obligate să aloce resurse importante în vederea obţinerii de cunoştinţe.

Bibliografie:

1. Anghelache Gabriela, Piaţa de capital în context european, Ed. Economică,

Bucureşti, 2009.

2. Birzea Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Editura Corint, Bucureşti,

2001.

3. Blidaru Gheorghe, Florea Paul Tiberiu, Banca Europeana de Investitii. Promotorul

dezvoltarii Uniunii Europene, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2006.

4. Bruno Alomar, Daziano Sebastien, Garat Christophe, Marile probleme europene,

Editura Institutul European, 2010.

5. Dragotă, M., Pieţe financiare : structură, instituţii, instrumente, Editura ASE,

Bucureşti, 2009.

6. Dragotă, M., Gestiunea portofoliului de valori mobiliare, Ed. Economică,

Bucureşti, 2009.

7. Ionescu, E., Gestiunea portofoliilor, Ed.Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,

2009.

8. Manolescu Gheorghe, Politici şi instituţii financiar-bancare europene, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008.

9. Pilbeam Keith, Finance and Financial Markets, Editura MACMILLAN Business,

1998.

10. Spulbar Cristi, Sisteme şi pieţe financiare, Editura Sithec, Craiova, 2005.

11. Stoica Ovidiu, Mecanisme şi institţtii ale pieţei de capital. Pieţe de

capital emergente, Editura Economică, Bucureşti, 2002.

12. Trandafir Mariana, Pieţe monetar-valutare în România, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 2004.