DREPT PENAL INTERNAŢIONAL Curs pentru Învăţământul la Distanţă Anul 2011-2012 Structura: 1. Introducere în studiul dreptului penal internaţional; 2. Extrădarea – principala modalitate de asistenţă judiciară internaţională în combaterea criminalităţii 3. Procedura extrădării din România 4. Solicitarea extrădării de către România 5. Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene 6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene

2

Introducere în studiul dreptului penal internaţional §1. Dreptul penal internaţional ca ramură de drept Apărut la confluenţa dintre dreptul penal şi cel procesual penal interne, pe de o parte, şi dreptul internaţional public, pe de altă parte, dreptul penal internaţional tinde să devină o sub-ramură de drept distinctă. La această oră se exprimă în doctrină (în special cea română1 şi franceză) opinia majoritară potrivit cărei dreptul internaţional penal ar cuprinde reglementările legale cu referire combaterea celor mai grave infracţiuni la nivel internaţional (genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi agresiunea), inclusiv reglementarea instituţiilor chemate să aplice legea penală în cazul săvârşirii unor astfel de crime (instanţele penale internaţionale), în timp ce dreptul penal internaţional ar avea ca obiect de studiu reglementările interne cu elemente de extraneitate: extrădarea, asistenţa judiciară în materie penală, transferul de proceduri în materie penală, recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine, transferarea persoanelor condamnate în alte state, supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, inclusiv reglementările internaţionale în această materie. Cu alte cuvinte, dreptul penal internaţional vizează aspectele internaţionale ale dreptului penal statal, iar dreptul internaţional penal vizează aspectele penale ale dreptului internaţional2. Îndeosebi în doctrina americană nu se face însă distincţie între dreptul internaţional penal şi cel penal internaţional, considerându-se ca obiect de studiu pentru dreptul penal internaţional atât măsurile de prevenire şi combatere a infracţiunilor săvârşite în două sau mai multe state (infracţiunile transfrontaliere) sau numai într-un singur stat, atunci când infractorul sau infractorii se sustrag de la urmărirea penală ori executarea unei pedepse prin refugierea în jurisdicţia unui alt stat, cât şi infracţiunile deosebit de grave săvârşite la nivel internaţional, indiferent că implică sau nu un element de extraneitate. Mai mult, se consideră că toate convenţiile internaţionale în materie penală sunt influenţate de reglementările penale interne (principiile de drept penal) ale statelor membre la o convenţie, iar la rândul ei convenţia ajunge să influenţeze reglementările interne pentru armonizarea acestora cu principiile universal acceptate înscrise în convenţie. Nedorind să intrăm în polemica aplicabilităţii principiului universalităţii în mod absolut sau doar limitativ, vom studia în cadrul acestei materii exclusiv formele de cooperare a statelor în materie penală, bazată pe reglementările interne române, dar şi pe convenţiile internaţionale ratificate de România (îndeosebi la nivelul 1 Vasile Creţu - Drept Internaţional Penal, Editura TEMPUS, 1996 ; Mona Maria Pivniceru - Răspunderea penală în dreptul internaţional, Editura POLIROM, Iaşi, 2000. 2 Mark Henzelin, Le principe de l’universalité en droit pénal international. Droit et obligation pour les Etats de poursuivre et juger selon le principe de l’universalité (Principiul universalităţii în dreptul penal internaţional. Dreptul şi obligaţia statelor de a urmări şi judeca potrivit principiului universalităţii), Editions Helbing & Lichtenhahn Verlag, Basel, 2000, p.11.

3

Consiliului Europei), acestea făcând parte şi ele din dreptul intern, potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie. §2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalităţii 1. Cooperării statelor membre ale Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii

Încă de la crearea sa, Consiliul Europei a inclus printre obiectivele sale necesitatea salvgardării şi respectării permanente a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului împotriva faptelor periculoase pentru aceste valori. Crearea Consiliului Europei în 1949 şi adoptarea a numeroase convenţii internaţionale care dovedesc strânsa cooperare dintre statele membre nu au împiedicat, din păcate, evoluţia îngrijorătoare a criminalităţii, în special sub forma crimei organizate transfrontaliere vizând traficul ilicit de stupefiante, traficul de arme şi de persoane şi alte forme de criminalitate organizată.

De altfel, în domeniul combaterii în comun a criminalităţii şi în realizarea de către fiecare din statele membre a unei justiţii penale corespunzătoare idealurilor şi principiilor înscrise în Statutul Consiliului Europei, cooperarea statelor membre s-a manifestat prin adoptarea unui mare număr de convenţii europene privind reprimarea unor categorii de infracţiuni, precum şi prin ajutorul pe care statele membre se obligă să şi-l acorde reciproc pentru realizarea justiţiei penale. S-a creat în felul acesta o adevărată legislaţie penală europeană, un drept penal european, care completează în mod necesar sistemele de drept naţionale ale statelor semnatare ale convenţiilor şi care se completează, la rândul său, cu convenţiile adoptate în materie de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Din analiza conţinutului convenţiilor adoptate de Consiliul Europei în materie penală, se constată existenţa a două forme de cooperare a statelor membre în lupta împotriva criminalităţii. Una dintre acestea constă în conlucrarea statelor la elaborarea unor instrumente juridice internaţionale pentru reprimarea în mod unitar a unor categorii de infracţiuni, după aceleaşi principii de drept penal şi de politică penală. Statele semnatare se obligă să aplice aceste convenţii nemijlocit, adică aşa cum sunt, sau prin introducerea în legislaţia proprie a dispoziţiilor acestora, în toate cazurile acţionând singure, fără ajutorul altor state.

A doua formă de cooperare constă în ajutorul sau asistenţa judiciară pe care statele şi-o acordă reciproc pentru înfăptuirea sau înfăptuirea în cele mai bune condiţii a justiţiei penale de către fiecare stat în parte. Şi această formă de cooperare se realizează prin adoptarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unor convenţii, care însă nu se referă la incriminarea şi pedepsirea anumitor categorii de infracţiuni, ci la diferite modalităţi de asistenţă judiciară pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc în vederea prinderii, judecării, condamnării şi supunerii la executarea pedepsei a persoanelor care au încălcat legea penală.

Deşi amândouă conduc la cooperarea mai eficientă a statelor membre ale Consiliului Europei în lupta împotriva criminalităţii, cele două forme de cooperare se

4

deosebesc între ele. În cadrul primei forme, statele colaborează la adoptarea unor convenţii pentru reprimarea unor categorii de infracţiuni, după reguli comune, în timp ce, în cadrul celei de a doua, îşi acordă reciproc asistenţă judiciară, pe baza unor convenţii internaţionale, pentru a realiza fiecare, în mod corect şi complet, justiţia penală prin aplicarea legilor penale interne şi a convenţiilor internaţionale menţionate.

În prezentul curs ne propunem să analizăm tocmai modul cum se realizează asistenţa judiciară penală între ţările membre ale Consiliului Europei, felurile acestei asistenţe şi condiţiile în care poate fi acordată, potrivit convenţiilor internaţionale încheiate în acest scop.

Cu toate acestea, considerăm că nu este lipsită de interes o scurtă prezentare a convenţiilor internaţionale adoptate de statele membre ale Consiliului Europei ca formă de cooperare în lupta împotriva criminalităţii. Pe de o parte, asistenţa juridică internaţională se acordă în vederea aplicării nu numai a dreptului penal intern, dar şi a acestor convenţii, iar pe de altă parte acestea din urmă cuprind, aşa cum se va vedea, şi unele dispoziţii referitoare la asistenţa judiciară internaţională.

§3. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii Activitatea Consiliului Europei, ca inspirator al unei legislaţii europene, s-a

manifestat şi în adoptarea unor convenţii privitoare la combaterea în comun a criminalităţii - în manifestările contemporane specifice ale acesteia - în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Au fost adoptate în acest sens: 1. Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, deschisă semnării

statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 şi intrată în vigoare la 4 august 1978.

România a ratificat Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului prin Legea nr. 19 din 28 februarie 1997.3 Convenţia enumeră în articolul 1 lit. a) – f) infracţiunile pe care părţile se angajează să nu le considere ca infracţiuni politice sau conexe la o astfel de infracţiune ori ca infracţiuni inspirate de scopuri politice pentru care să se refuze extrădarea autorilor lor. Este vorba despre infracţiuni de o gravitate deosebită cum sunt deturnările de avioane, răpirea, luarea de ostatici, infracţiuni săvârşite prin folosirea de bombe, grenade, rachete, arme de foc automate ori scrisori sau colete-bombă, în măsura în care prezintă pericol pentru persoane. Părţile pot considera că au acest caracter şi alte acte de violenţă gravă îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanelor. România a elaborat Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea faptelor de terorism.

2. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanităţii şi a crimelor de război, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului

3 Legea nr. 19/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 34 din 4 martie 1997.

5

Europei la Strasbourg, la 25 ianuarie 1974, intrată în vigoare după 3 ratificări, la 27 iunie 2003. România a ratificat Convenţia prin Ordonanţa Guvernului nr. 91 din 30 august 1999.4 În articolul 1 sunt enumerate infracţiunile pentru care statele contractante se angajează să prevadă prin lege imprescriptibilitatea răspunderii penale şi a executării pedepsei şi anume: 1. crimele împotriva umanităţii prevăzute în Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de către Adunarea generală a ONU; 2. a) infracţiunile prevăzute în articolul 50 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate de pe câmpul de luptă, în articolul 51 din Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate, în articolul 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de război şi în articolul 147 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind protecţia persoanelor civile în timp de război; b) orice încălcări similare ale legilor războiului în vigoare la momentul intrării în vigoare a Convenţiei şi a cutumelor de război existente în acel moment, care nu au fost prevăzute de dispoziţiile mai sus menţionate ale Convenţiilor de la Geneva, atunci când infracţiunea în speţă este considerată deosebit de gravă, fie din cauza elementelor sale materiale şi intenţionale, fie din cauza întinderii consecinţelor sale previzibile; 3. orice altă infracţiune la legi şi cutume din dreptul internaţional, aşa cum se va stabili în viitor şi pe care statul contractant interesat le consideră, printr-o declaraţie făcută conform articolului 6, ca fiind de natură analoagă celor prevăzute la punctul 1 sau 2 din acest articol.

3. Convenţia penală privind corupţia, deschisă spre semnare statelor membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa, la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, urmând să intre în vigoare după 3 luni de la ratificarea ei de către 14 state, ceea ce s-a întâmplat la 1 iulie 2002. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002.5

Convenţia, după unele precizări terminologice (Capitolul I), prevede, în Capitolul II, măsuri ce trebuie luate la nivel naţional privind: corupţia activă a agenţilor publici naţionali, corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali, corupţia membrilor adunărilor publice naţionale, corupţia agenţilor publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice străine, corupţia activă în sectorul privat, corupţia pasivă în sectorul privat, corupţia funcţionarilor internaţionali, corupţia membrilor adunărilor parlamentare internaţionale, corupţia judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, „spălarea” produselor obţinute din infracţiunile de corupţie, infracţiunile contabile, actele de participare, dispoziţii privitoare la imunitatea de jurisdicţie, la competenţa legislativă a statelor membre în materie, la responsabilitatea persoanelor juridice, la sancţiuni şi măsuri aplicabile, la autorităţile

4 Ordonanţa Guvernului nr. 91/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999 şi a fost aprobată prin Legea nr. 68 din 20 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000. 5 Legea nr. 27/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

6

specializate, la cooperarea între autorităţi naţionale, la protecţia colaboratorilor justiţiei şi a martorilor, la măsuri ce vizează facilitarea strângerii probelor şi confiscarea produselor infracţiunii. În Capitolul III se prevede că urmărirea punerii în aplicare a Convenţiei se asigură de către Grupul Statelor Împotriva Corupţiei (GRECO), instituţie creată în acest scop de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei în 1998.6 În Capitolul IV, intitulat „Cooperarea internaţională”, sunt cuprinse dispoziţii privind principiile generale şi măsurile care se aplică pentru cooperarea internaţională, privitoare la asistenţa judiciară, la extrădare, la furnizarea de informaţii, la autoritatea centrală desemnată cu aplicarea cooperării internaţionale împotriva corupţiei, la corespondenţa directă dintre autorităţile centrale şi altele.

4. Convenţia referitoare la „spălarea”, depistarea, reţinerea şi confiscarea produselor infracţiunilor, deschisă la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 semnării statelor membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa şi intrată în vigoare la 1 septembrie 1993. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 263 din 15 mai 2002.7

Convenţia, după unele precizări de ordin terminologic (Capitolul I), prevede, în Capitolul II, măsurile la nivel naţional pe care statele participante urmează să le ia în vederea realizării obiectivului propus: măsuri de confiscare, măsuri de investigare şi măsuri provizorii, stabilirea de competenţe şi folosirea de tehnici speciale de investigare, asigurarea dreptului de recurs persoanelor afectate de măsurile prevăzute. Convenţia enumeră faptele care ar putea fi incriminate ca infracţiuni de „spălare” a banilor şi condiţiile incriminării. În Capitolul III, intitulat „Cooperarea internaţională”, sunt prevăzute reguli referitoare la principii generale şi măsuri de cooperare internaţională, la asistenţa reciprocă între state în faza cercetării penale, la măsurile provizorii, la obligaţia de confiscare, la executarea confiscării şi la bunurile confiscate, la privarea de libertate, la refuzul şi amânarea cooperării, reguli privind notificarea şi protecţia drepturilor terţilor, la recunoaşterea hotărârilor străine, la reguli de procedură şi alte reguli generale.

În Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenţiei se fac, în temeiul prevederilor acesteia, unele declaraţii privind aplicarea ei.8

5. Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie

6 Vezi Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 19 august 1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de State Împotriva Corupţiei (GRECO), instituit prin Rezoluţia Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 24 august 1999. În aplicarea Convenţiei europene, Parlamentul României a adoptat Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nr. 78 din 8 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. 7 Legea nr. 263/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2002. 8 În România a fost adoptată Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea „spălării” banilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 21 ianuarie 1999, înlocuită prin Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 12 decembrie 2002.

7

1964, şi intrată în vigoare la 18 iulie 1972. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 183 din 12 noiembrie 1997.9

Convenţia prevede reguli de cooperare a statelor semnatare cu privire la urmărirea, judecarea şi executarea sancţiunilor aplicate pentru infracţiuni rutiere. Se instituie regula că statul semnatar al Convenţiei, pe al cărui teritoriu s-a comis infracţiunea, are posibilitatea fie de a urmări şi judeca el însuşi pe autorul unei infracţiuni rutiere, fie să solicite statului de reşedinţă, atunci când este cazul, să judece pe făptuitor. De asemenea, se prevede că, în cazul săvârşirii infracţiunii de către un străin, statul pe al cărui teritoriu s-a comis infracţiunea poate, după ce l-a judecat şi condamnat pe infractor, să ceară statului de reşedinţă să execute hotărârea. Condiţia cerută este ca fapta să fie pedepsită atât de legea statului în care a fost comisă, cât şi de legea statului de reşedinţă. Convenţia prevede reguli pentru efectuarea urmăririi în statul de reşedinţă şi reguli de executare în acest stat a hotărârilor de condamnare, precum şi reguli generale privitoare la cererile de urmărire şi de executare.

În Anexa nr. 1 la Convenţie, intitulată „Fondul comun de infracţiuni rutiere” şi care este parte integrantă a Convenţiei, se prevede o listă de infracţiuni cărora aceasta li se aplică, statele părţi putând să adauge la această listă sau să declare că se limitează la cele prevăzute în legislaţia sa internă. Sunt prevăzute în fondul comun al infracţiunilor rutiere: uciderea sau vătămarea corporală din culpă, săvârşite în domeniul circulaţiei rutiere, părăsirea locului accidentului, conducerea unui vehicul de către o persoană aflată în stare de ebrietate sau sub influenţa alcoolului ori a stupefiantelor de orice fel sau inaptă, ca urmare a unei oboseli excesive, conducerea unui vehicul cu motor fără asigurare de răspundere civilă, refuzul de a se supune ordinului unui agent de circulaţie, nerespectarea regulilor privind: viteza, poziţia vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea cu vehicule în sens opus, depăşirea, schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de nivel, prioritatea de trecere, prioritatea de trafic pentru anumite vehicule, cum ar fi cele ale pompierilor, ambulanţele, vehiculele de poliţie, nerespectarea semnalelor şi marcajelor rutiere, staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul vehiculelor sau al anumitor categorii de vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită greutăţii sau dimensiunilor lor, echipamentul de securitate al autovehiculelor şi al încărcăturii lor, semnalizarea vehiculelor şi a încărcăturii lor, sistemul de lumină al vehiculelor şi folosirea farurilor, încărcătura şi capacitatea vehiculelor, înmatricularea vehiculelor, plăcile de înmatriculare şi semnul distinctiv al ţării de înmatriculare, conducerea fără permis de circulaţie valabil.10 9 Legea nr. 183/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 18 noiembrie 1997. 10 În dreptul român, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe drumurile publice (cu aplicare de la 1 februarie 2003) este în parte în acord cu această Convenţie. Diferenţele constau în considerarea de către legea română drept contravenţii a unor fapte considerate ca având un pericol social mai redus, iar în sistemul de drept românesc contravenţiile nu sunt cuprinse (încă?) în dreptul penal, căile judiciare de atac privind contravenţiile fiind judecate potrivit procedurii civile, de către instanţe civile şi nu penale.

8

6. Convenţia europeană privind infracţiunile ce vizează bunurile culturale, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Delphi, la 23 iunie 1985.

Convenţia are la bază conceptul de răspundere comună şi de solidaritate în ceea ce priveşte protecţia patrimoniului cultural european şi are ca obiectiv apărarea acestui patrimoniu împotriva activităţilor criminale. În vederea atingerii obiectivului, părţile semnatare se angajează să promoveze conştientizarea publicului asupra necesităţii protejării bunurilor culturale, recunoaşterea de către aceştia a gravităţii infracţiunilor vizând aceste bunuri, iar atunci când este cazul să aplice sancţiuni adecvate sau să coopereze pentru descoperirea şi recuperarea bunurilor culturale dispărute.

7. Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 24 noiembrie 1983, intrată în vigoare la 1 februarie 1988.

Statele semnatare ale Convenţiei se obligă să prevadă în propria legislaţie şi să introducă în practica administrativă un regim de compensare pentru despăgubirea din fonduri publice a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate şi care au condus la grave vătămări corporale sau la decesul victimelor. Convenţia, care stabileşte reguli minimale pentru acest regim, enumeră acele elemente ale prejudiciului cauzat care trebuie să fie despăgubite în mod obligatoriu, cum ar fi pierderea veniturilor de către o persoană imobilizată ca urmare a unei leziuni, cheltuielile medicale, cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare şi, în cazul persoanelor aflate în întreţinere, pierderea pensiei alimentare.

Convenţia are la bază principiul justiţiei sociale, care impune ca un stat să-şi indemnizeze nu numai cetăţenii proprii, dar şi alte victime ale unei violenţe produse pe teritoriul său, cum ar fi lucrătorii migranţi, turiştii, studenţii etc. Părţile pot stabili limite maxime şi minime pentru plata unei indemnizaţii, putând, totodată, să refuze acordarea vreunei indemnizaţii unor persoane aparţinând unor grupuri ale criminalităţii organizate sau victimei care este ea însăşi un criminal notoriu.

Parlamentul României a adoptat, în sensul Convenţiei, Legea nr. 211 din 27 mai 2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor11, Capitolul V al acestei legi preluând principiile Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile ce revin statului pentru compensarea financiară a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate.

8. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 26 noiembrie 1987, şi intrată în vigoare la 1 februarie 1989. Convenţia prevede instituirea unui comitet internaţional (Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante) care este abilitat să viziteze toate locurile unde se găsesc persoane private

11 Legea nr. 211 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005.

9

de libertate de către o autoritate publică. Acest Comitet, alcătuit din personalităţi independente, poate să formuleze recomandări şi să sugereze îmbunătăţiri în vederea consolidării, după caz, a protecţiei persoanelor respective împotriva torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Consiliul Europei a adoptat două Protocoale adiţionale la Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Protocolul nr. 1, deschis spre semnare statelor membre semnatare ale Convenţiei la Strasbourg, la 4 noiembrie 1993, şi intrat în vigoare la 1 martie 2002, permite Comitetului miniştrilor al Consiliului Europei să invite orice stat nemembru la Convenţie să adere la aceasta. Protocolul nr. 2, deschis semnării şi intrat în vigoare la aceleaşi date ca şi Protocolul nr. 1, introduce în Convenţie modificări care permit împărţirea membrilor Comitetului european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante în două grupe, în scop electiv, pentru a asigura ca jumătate din Comitet să fie realeasă la fiecare doi ani. Totodată, Protocolul nr. 2 prevede că membrii Comitetului pot fi realeşi de două ori, în loc de o singură dată.

România a ratificat Convenţia şi Protocoalele adiţionale prin Legea nr. 80 din 30 septembrie 1994.12

9. Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de către particulari, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 28 iunie 1978, şi intrată în vigoare la 1 iulie 1982. Convenţia a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 116 din 3 iulie 1997.13 Convenţia cuprinde dispoziţii privind notificarea tranzacţiilor, autorizarea dublă privind tranzacţiile şi corecta aplicare a reglementărilor sale. Într-o anexă la Convenţie se cuprind dispoziţii explicative privitoare la termenii utilizaţi în legătură cu armele de foc şi tipurile acestora.

10. Convenţia asupra criminalităţii informatice, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa la Budapesta, la 23 noiembrie 2001 a intrat în vigoare la 1 iulie 2004, odată cu ratificarea Convenţiei de către 5 state semnatare, fiind ratificată de România prin Legea nr. 64 din 24 martie 2004.14

Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional atât în domeniul dreptului penal, pentru incriminarea faptelor îndreptate împotriva confidenţialităţii, integrităţii şi disponibilităţii datelor şi sistemelor informatice, cât şi în domeniul dreptului procesual penal, ca şi principiile generale referitoare la cooperarea internaţională în materie penală în scopul investigării sau al aplicării procedurilor privind infracţiunile în legătură cu sisteme şi date informatice ori pentru a culege

12 Legea nr. 80/1994 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocoalelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 285 din 7 octombrie 1994. 13 Legea nr. 116/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 8 iulie 1997. 14 Legea nr. 64/2004 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 20 aprilie 2004.

10

dovezile unei infracţiuni în format electronic. Sunt prevăzute principii privind extrădarea, asistenţa mutuală şi informarea spontană a statelor părţi.

La data de 28 ianuarie 2003, s-a deschis spre semnare statelor părţi Protocolul Adiţional la Convenţia asupra criminalităţii informatice, referitor la incriminarea actelor de natură rasistă sau xenofobă comise prin sisteme informatice.

11. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, deschisă, la Oviedo, la 4 aprilie 1997, semnării statelor membre ale Consiliului Europei, statelor nemembre care au participat la elaborarea sa şi Comunităţii Europene. A intrat în vigoare la 1 decembrie 1999, după 5 ratificări. Este primul instrument juridic internaţional care stabileşte obligaţii de natură să protejeze demnitatea, drepturile şi libertăţile fiinţei umane împotriva aplicării abuzive a progreselor biologiei şi medicinei.

Convenţia consfinţeşte ideea că interesul fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra interesului ştiinţei sau societăţii. Ea cuprinde o serie de principii şi interdicţii care privesc genetica, cercetarea medicală, necesitatea consimţământului persoanei respective, dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la informare, transplantarea de organe, organizarea dezbaterilor publice asupra acestor probleme etc. Convenţia interzice orice formă de discriminare faţă de o persoană din cauza zestrei sale genetice şi nu autorizează teste predictive ale bolilor genetice decât în scopuri medicale. Convenţia permite ingineria genetică numai pentru motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi doar în cazul în care nu urmăreşte să schimbe zestrea genetică a descendenţilor unei persoane. Folosirea tehnicilor de asistare medicală a procreării nu este admisă pentru alegerea sexului copilului la naştere, cu excepţia cazului în care este necesară evitarea unei boli ereditare grave.

Convenţia stabileşte reguli referitoare la exercitarea cercetării medicale, prevăzând condiţii detaliate şi precise, în special pentru persoanele care nu au capacitatea de a-şi da consimţământul pentru o cercetare. Convenţia interzice constituirea de embrioni umani în scopuri de cercetare şi, în ţara în care cercetarea cu privire la embrionii in vitro este admisă prin lege, aceasta trebuie să asigure o protecţie adecvată a embrionului.

În Convenţie este consacrat principiul că persoana în cauză trebuie să-şi dea în mod explicit consimţământul înaintea oricărei intervenţii, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, şi că ea poate, în orice moment, să-şi retragă consimţământul. Nu trebuie să fie efectuată o intervenţie asupra unei persoane care nu are capacitatea de a-şi da consimţământul, de exemplu asupra unui copil sau a unei persoane care suferă de o tulburare mintală, decât în avantajul direct al acesteia.

Convenţia prevede că orice pacient are dreptul de a cunoaşte orice informaţie cu privire la propria sa sănătate, în special rezultatele testelor genetice predictive. Totodată, Convenţia recunoaşte că voinţa unei persoane de a nu fi informată trebuie să fie respectată.

11

Prin Convenţie, se interzice prelevarea de organe sau ţesuturi neregenerabile de la o persoană care nu are capacitate de consimţământ. Singura excepţie admisă priveşte prelevarea, în anumite condiţii, de ţesuturi regenerabile între fraţi şi surori.

La 12 ianuarie 1998, a fost deschis la Paris semnării statelor părţi la Convenţie Protocolul adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane, intrat în vigoare la 1 martie 2001. El completează Convenţia în ceea ce priveşte clonarea fiinţelor umane, interzicând „orice intervenţie care are drept scop să creeze o fiinţă umană identică din punct de vedere genetic cu o fiinţă umană vie sau moartă”. Protocolul exclude orice derogare de la dispoziţiile sale.

România a aderat la Convenţie şi la Protocolul adiţional nr. 1 prin Legea nr. 17 din 22 februarie 2001.15

La Strasbourg, la 24 ianuarie 2002, a fost deschis semnării statelor părţi Protocolul adiţional nr. 2 la Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană, acesta urmând a intra în vigoare după 5 ratificări.

Cu privire la combaterea traficului ilicit de droguri, deşi nu figurează printre convenţiile adoptate de Consiliul Europei, nu putem să nu menţionăm aici convenţiile de la Viena de sub egida O.N.U., care sunt obligatorii şi pentru statele membre ale Consiliului Europei.

12. Convenţia asupra substanţelor psihotrope adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la Viena, în 1971, a fost deschisă pentru semnare până la 1 ianuarie 1972 şi urma să intre în vigoare la 90 de zile după ce 40 de state vor fi semnat-o fără vreo rezervă în ceea ce priveşte ratificarea sau vor fi depuse instrumentele de ratificare ori de aderare.

Pentru realizarea scopurilor sale, Convenţia prevede, în anexă, listele cu substanţele psihotrope, care figurează în Tabelele I – IV, iar în conţinut, reguli privind sfera de aplicare a controlului substanţelor, dispoziţii speciale referitoare la substanţele din tabelul I, reguli privind operaţiile comerciale cu substanţe psihotrope, la lupta împotriva traficului ilicit cu aceste substanţe, inclusiv dispoziţii cu caracter penal.

România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 118 din 15 decembrie 199216.

13. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, deschisă între 20 decembrie 1988 şi 20 februarie 1989, la Oficiul Naţiunilor Unite de la Viena şi apoi, până la 20 decembrie 1989, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite de la New York spre semnare de către toate statele.

În conţinutul său, Convenţia prevede, în special, dispoziţii referitoare la infracţiuni şi pedepse şi alte sancţiuni în domeniul traficului de stupefiante şi 15 Legea nr. 17/2001 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocolului adiţional 1, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 28 februarie 2001. 16 Legea nr. 118/1992 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 30 decembrie 1992.

12

substanţe psihotrope: producţia, extracţia şi orice operaţiuni cu stupefiante şi substanţe psihotrope, încălcându-se prevederile Convenţiei asupra stupefiantelor din 1961 şi ale Convenţiei din 1971; cultura macului opiaceu, coca sau plantei de canabis în scopul producerii de stupefiante, contrar Convenţiei din 1961 modificată în 1972; orice operaţiuni cu stupefiante sau substanţe psihotrope. Convenţia obligă părţile să adopte măsurile necesare pentru a califica drept infracţiune, potrivit dreptului său intern, orice act intenţionat de deţinere şi cumpărare de stupefiante şi substanţe psihotrope, de cultivare de plante conţinând stupefiante destinate consumului personal, constituind o încălcare a prevederilor Convenţiei din 1961 privind substanţele psihotrope. România a aderat la această Convenţie tot prin Legea nr. 118/2002.

Trebuie precizat că, în aplicarea articolului 17 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20 decembrie 1988, Consiliul Europei a adoptat Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, la Strasbourg, la 31 ianuarie 1995. Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 394 din 14 iunie 2002.17

14. Conven�ia Consiliului Europei pentru ac�iune contra traficului de fiin�e

umane, deschisă spre semnare statelor membre, statelor ne-membre care au participat la elaborarea sa �i Uniunii Europene �i pentru acces oricăror state ne-membre la Var�ovia, la 16 mai 2005, intrată în vigoare după 10 ratificări, din care 8 state membre, la 1 februarie 2008. România a semnat această Conven�ie la 16 mai 2005 �i a ratificat-o prin Legea nr. 300/2006.18

§4. Convenţiile Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridico-penală

internaţională şi importanţa cunoaşterii acestora Având în vedere modalităţile în care statele membre ale Consiliului Europei îşi

pot acorda reciproc asistenţă în lupta împotriva criminalităţii, Consiliul Europei a adoptat, până în prezent, un număr de 6 convenţii principale privind asistenţa juridică internaţională în materie penală:

1. Cea mai urgentă şi una dintre cele mai eficiente măsuri de asistenţă juridico-penală este extrădarea reciprocă a persoanelor urmărite în vederea judecării sau executării pedepselor pronunţate împotriva lor, motiv pentru care Consiliul Europei a adoptat Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, precum şi Protocoalele adiţionale la această convenţie, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978. La 1 mai 2012 intră în vigoare Protocolul adi�ional trei, deschis spre semnare la Strasbourg, la 10.11.2010. Convenţia şi protocoalele sale adiţionale reglementează condiţiile în care pot fi extrădate

17 Legea nr. 394/2002 a fost publicată, împreună cu textul Acordului, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002. 18 Legea nr. 300/2006 din 11 iulie 2006 a fost publicată, împreună cu textul Conven�iei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 19 iulie 2006.

13

persoanele urmărite pentru săvârşirea unei infracţiuni sau căutate în scopul executării unei pedepse.

Convenţia europeană de extrădare, împreună cu protocoalele sale adiţionale unu �i doi, a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997.19 Protocolul adi�ional trei nu a fost semnat de România (până la 25.03.2012, data ultimei noastre actualizări).

2. Tot în ordinea urgenţei şi a necesităţii înfăptuirii justiţiei penale în ţările membre ale Consiliului Europei, s-a considerat necesară reglementarea asistenţei judiciare reciproce între aceste state. Reglementarea a avut loc prin Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, precum şi prin primul Protocol adiţional la această convenţie, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978. Prin această convenţie, părţile semnatare se obligă să-şi acorde reciproc, în măsura cea mai mare cu putinţă, sprijin judiciar în vederea strângerii probelor, audierii martorilor, experţilor şi inculpaţilor şi în efectuarea altor acte de procedură penală.

Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală şi primul său Protocol adiţional au fost ratificate de Parlamentul României prin Legea nr. 236 din 9 decembrie 1998.20

La 8 noiembrie 2001 a fost elaborat şi supus semnării statelor membre sau nemembre ale Consiliului Europei care au aderat la Convenţie al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală.

Protocolul a fost avut în vedere de legiuitorul român la elaborarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.21

3. Asistenţa juridico-penală internaţională poate consta şi în supravegherea de către fiecare stat a persoanelor străine aflate pe teritoriul lor şi care sunt condamnate în alt stat cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau care au fost liberate condiţionat în ţara de condamnare. Asistenţa de acest gen are ca obiectiv realizarea până la capăt a hotărârilor judecătoreşti penale, condiţionată de buna conduită a persoanelor aflate sub supraveghere sau în probaţiune.

Această modalitate de asistenţă a fost reglementată prin Convenţia europeană privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie 1964, şi intrată în vigoare la 22 august 1975.

4. Tot ca modalitate de asistenţă internaţională în vederea executării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate, s-a impus şi necesitatea aplicării hotărârilor represive străine de către statul pe al cărui teritoriu executarea acestor hotărâri se poate face cu maximă eficienţă. Realizarea acestei modalităţi de asistenţă presupune

19 Legea nr. 80/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei şi protocoalelor adiţionale, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997. 20 Legea nr. 236/1998 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei şi al Protocolului adiţional, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 21 decembrie 1998. 21 Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011.

14

recunoaşterea şi pe plan internaţional a autorităţii hotărârilor penale de condamnare pronunţate de instanţele unui anumit stat. De aceea, recunoscând necesitatea folosirii, în lupta împotriva criminalităţii, a unor mijloace moderne şi eficiente, Consiliul Europei a adoptat şi deschis semnării statelor membre la Haga, la 28 mai 1970, Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, care a intrat în vigoare la 26 iulie 1974.

Convenţia a fost ratificată şi de România, prin Ordonanţa Guvernului nr. 90 din 30 august 1999,22 aprobată prin Legea nr. 35/2000.23

5. O aprofundare a mecanismului de întrajutorare internaţională în domeniul dreptului penal, pentru a se ajunge la o sancţionare mai justă şi mai eficientă, se realizează prin transferul de proceduri în materie penală. Acest transfer presupune existenţa unor drepturi şi obligaţii reciproce, respectiv dreptul unui stat de a cere altui stat să iniţieze, în locul său, urmărirea penală împotriva unei persoane aflate pe teritoriul acelui stat ori domiciliate pe teritoriul acestuia sau, în general, dacă statul solicitant apreciază că atât procesul penal, cât şi executarea eventualei sancţiuni penale aplicate se desfăşoară în cele mai bune condiţii pe acest teritoriu, chiar şi în ipoteza în care statul solicitant are la dispoziţie calea extrădării.

Răspunzând acestei necesităţi, Consiliul Europei a adoptat la Strasbourg, la 15 mai 1972, Convenţia europeană privind transferul de proceduri în materie penală, convenţie care a intrat în vigoare la 30 martie 1978. Această convenţie a fost ratificată de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 77 din 30 august 1999,24 aprobată prin Legea nr. 34 din 12 aprilie 2000.25

6. Pentru asigurarea eficienţei depline a pedepselor privative de libertate pronunţate de vreunul dintre statele membre ale Consiliului Europei, s-a impus concluzia că aceste pedepse pronunţate în străinătate trebuie să fie executate, pe cât cu putinţă, în statele de origine ale condamnaţilor. Pentru aceasta este necesar ca persoanele condamnate în străinătate să fie transferate, cu acordul acestora, în statele ai căror cetăţeni sunt şi unde urmează să execute pedepsele ce le-au fost aplicate.

Pentru reglementarea acestei modalităţi de asistenţă juridico-penală între statele membre ale Consiliului Europei şi chiar între statele nemembre care aderă la principiile sale, Consiliul Europei a adoptat la Strasbourg, la 21 martie 1983, Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa. De asemenea, Consiliul Europei a adoptat Protocolul adiţional la Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate, deschis la Strasbourg, la 18 decembrie 1997, semnării statelor membre ale Consiliului Europei şi altor state semnatare ale Convenţiei.

22 Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999. 23 Legea nr. 35/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000. 24 Ordonanţa Guvernului nr. 77/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 31 august 1999. 25 Legea nr. 34/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.

15

Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate a fost ratificată de România prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996,26 iar Protocolul adiţional la această convenţie a fost ratificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 30 august 1999,27 aprobată prin Legea nr. 511 din 4 octombrie 2001.28 Toate aceste convenţii ale Consiliului Europei privitoare la asistenţa juridică internaţională în materie penală, care alcătuiesc, prin conţinutul şi finalitatea lor, o adevărată subramură a dreptului penal internaţional european, prezintă, în opinia noastră, o importanţă cu totul deosebită. Ele dau expresie juridică celei mai complexe şi mai eficiente forme de cooperare între state în lupta împotriva criminalităţii, instituind modalităţi noi, originale de asistenţă juridică internaţională în materie penală. Mai trebuie menţionat că la aceste convenţii, elaborate la nivelul Consiliului Europei şi aplicabile, practic, tuturor statelor europene, se adaugă reglementările de la nivelul Uniunii Europene, care au detaliat, extins şi simplificat formele de cooperare internaţională în materie penală între cele 27 state membre ale Uniunii Europene. Dintre acestea, vom trata detaliat în curs referirile la mandatul european de arestare.

26 Legea nr. 76/1996 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 19 iulie 1996. 27 Ordonanţa Guvernului nr. 92/1999 a fost publicată, împreună cu textul Protocolului, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999. 28 Legea nr. 511/2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 15 octombrie 2001.

16

Extrădarea – principala modalitate de asistenţă judiciară internaţională în combaterea criminalităţii §1. Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării între statele membre ale Consiliului Europei

Convenţia europeană de extrădare a fost semnată la Paris, la 13 decembrie 1957 de către unsprezece state membre ale Consiliului Europei şi a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960, fiind apoi semnată, succesiv, de alte state europene, şi au aderat la ea, printre alte state, şi Coreea de Sud, Israelul şi Africa de Sud, la această oră convenţia fiind ratificată de 50 de state. România a ratificat Convenţia europeană de extrădare şi protocoalele adiţionale unu �i doi la aceasta prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997. Protocolul adi�ional trei, privitor la extrădarea simplificată, inclusiv renun�area la principiul specialită�ii extrădării �i comunicarea prin mijloace electronice, nu era semnat de România până la 25.03.2012 (data ultimei noastre actualizări). Convenţia europeană de extrădare, completată cu cele două Protocoale adiţionale, primul semnat la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi privitor la interpretarea restrictivă a conceptului de infracţiune politică cu excluderea în special a infracţiunii de genocid, a crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, precum şi înmulţirea cazurilor de neextrădare în baza principiului „ne bis in idem” şi al doilea semnat tot la Strasbourg la 17 martie 1978, privitor la conceptul de infracţiune fiscală, judecata în contumacie, aplicarea amnistiei şi unele reguli de procedură, constituie principalul izvor al extrădării în toate statele care au ratificat-o. Alături de aceasta, pot constitui izvoare ale extrădării dispoziţiile cuprinse în legile naţionale de extrădare, în codurile penal şi de procedură penală ale statelor părţi. §2. Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare Convenţia europeană de extrădare consacră noţiunea de extrădare în accepţiunea contemporană a acesteia, şi anume ca procedură care are loc între state suverane, în cadrul căreia un stat, denumit stat solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau condamnată de autorităţile judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant, predă acea persoană statului solicitant, la cererea specială a acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată de autorităţile judiciare ale acestuia sau pentru a fi obligată să execute o pedeapsă la care fusese condamnată de aceste autorităţi. Extrădarea este o formă de cooperare a statelor în combaterea criminalităţii, prin intermediul ei, statele acordându-şi reciproc asistenţă, livrându-şi unul altuia infractorii refugiaţi pe teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea efectivă a legii penale. Instituţia extrădării este o instituţie tipică de drept procesual penal şi anume o procedură specială şi incidentală, care se înscrie în ansamblul procedurii principale de urmărire pornită împotriva unui inculpat sau în procesul de executare faţă de cel condamnat. §3. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei europene de extrădare

1. Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante

17

Convenţia europeană de extrădare prevede, chiar în primul său articol, că părţile contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi cu respectarea condiţiilor stabilite prin textele Convenţiei, persoanele urmărite pentru săvârşirea unei infracţiuni sau căutate în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante. Atunci când condiţiile prevăzute în Convenţie sunt îndeplinite şi nu există vreunul dintre cazurile în care extrădarea nu este posibilă, aceasta nu poate fi refuzată de către statul solicitat. 2. Infracţiuni care dau loc la extrădare Aşa cum se prevede în articolul 2 punctul 1 din Convenţie, pot da loc la extrădare, în vederea judecării şi pedepsirii celor care le-au săvârşit (aşa-numita extrădare procesuală) acele infracţiuni care, potrivit legilor părţii solicitante şi ale părţii solicitate, sunt sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă, de asemenea privativă de libertate, de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă. În ipoteza în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate, în vederea obligării ei la executare în statul solicitant (aşa-numita extrădare executivă), se cere ca pedeapsa pronunţată sau măsura de siguranţă aplicată să fie de o durată de cel puţin 4 luni29. Convenţia prevede, aşadar, principiul dublei incriminări, pe care îl extinde şi la gravitatea pedepsei, atât în cazul extrădării procesuale, cât şi al celei executive. Legea română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală30 prevede în articolul 24 alineatul 2 că, prin derogare de la principiul dublei incriminări, extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru acestă faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte. Această dispoziţie nu exclude principiul legalităţii incriminării, ci reflectă încrederea în incriminarea existentă în alt stat şi recunoaşterea necesităţii urmăririi şi sancţionării acelei fapte. 3. Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea Dispoziţiile articolelor 3, 4 şi 5 ale Convenţiei prevăd interdicţia de extrădare pentru infracţiunile politice, pentru cele militare şi pentru infracţiunile fiscale. A. Infracţiuni politice. În articolul 3 din Convenţie se prevede că „Extrădarea nu se va acorda dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de partea solicitată ca infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni”. Convenţia prevede la punctul 2 al articolului 3 că nu se va acorda extrădarea nici în ipoteza în care partea solicitată are motive temeinice să creadă că cererea de extrădare, motivată pentru o infracţiune de drept comun, a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de

29 Potrivit articolului 25 din Convenţia europeană de extrădare, termenul „măsuri de siguranţă” desemnează orice măsuri privative de libertate care au fost dispuse complementar sau în substituirea unei pedepse, prin hotărâre a unei jurisdicţii penale. 30 Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004 şi modificată prin: Legea nr. 224/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 21.06.2006 şi Legea nr. 222/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 10.11.2008. Legea nr. 302/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, articolele fiind renumerotate.

18

opinii politice, ori că situaţia acelei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive. Definirea infracţiunii politice fiind neclară şi azi, singura cale de soluţionare a problemei este abolirea aşa-numitei excepţii de la obligaţia de extrădare pentru infracţiuni politice şi de a limita refuzul numai la cazurile în care statul solicitat are motive temeinice să creadă că individul nu va fi supus, în statul solicitant, la un proces drept şi că cererea de extrădare constituie numai un pretext pentru a urmări individul respectiv pe motiv de rasă, de religie sau, în definitiv, pentru raţiuni politice. În articolul 3 punctul 3 din Convenţie s-a menţionat că nu va fi niciodată considerat ca infracţiune politică atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei acestuia (aşa-numita clauză belgiană). Este de subliniat că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare, adoptat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975, prevede în Titlul I, articolul 1, că „Pentru aplicarea prevederilor articolului 3 al convenţiei, nu vor fi considerate infracţiuni politice: a) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite; b) infracţiunile prevăzute la articolul 50 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la articolul 51 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la articolul 31 al Convenţiei de la Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la articolul 147 al Convenţiei de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război; c) orice violări analoage ale legilor războiului, în vigoare la data intrării în vigoare a prezentului protocol şi a cutumelor războiului existente în acel moment, care nu sunt deja prevăzute prin dispoziţiile sus-menţionate ale Convenţiilor de la Geneva.” B. Infracţiuni militare. În articolul 4 al Convenţiei europene de extrădare, se prevede că extrădarea motivată de infracţiuni militare, care nu constituie infracţiuni de drept comun, este exclusă din câmpul de aplicare a Convenţiei, cererea de extrădare fiind „în acest caz, inadmisibilă”. Excepţia priveşte infracţiunile militare specifice, care nu aduc atingere altor valori decât cele legate de capacitatea de apărare a ţării, pe care forţele armate trebuie să o asigure. Legea română privind cooperarea judiciară în materie penală a prevăzut în articolul 21 alineatul 1, litera f), printre motivele obligatorii de refuz al extrădării, faptul că aceasta se referă la o infracţiune militară care nu constituie o infracţiune de drept comun. C. Infracţiunile fiscale. În materia infracţiunilor fiscale, prin dispoziţiile articolului 2 din Titlul II al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, din 17 martie 1978, care au înlocuit articolul 5 din Convenţie, s-a prevăzut că, în cazul infracţiunilor din domeniul fiscal, vamal sau valutar, extrădarea va fi acordată între părţile contractante, conform regulilor Convenţiei, pentru fapte cărora le corespund, potrivit legii părţii solicitate, infracţiuni de aceeaşi natură. Protocolul precizează că extrădarea nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia părţii solicitate nu impune acelaşi tip de taxe sau impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, cu legislaţia părţii solicitante. În ceea ce priveşte legea română privitoare la asistenţa judiciară internaţională, la care ne-am mai referit, aceasta reproduce, în articolul 25 privitor la infracţiunile fiscale,

19

prevederile articolului 2 al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare. D. Infracţiuni săvârşite în totul sau în parte pe teritoriului statului solicitat sau într-un loc asimilat teritoriului său. Convenţia prevede în articolul 7 punctul 1, că partea solicitată va putea refuza extrădarea persoanei solicitate pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei sale, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său ori într-un loc asimilat teritoriului său, situaţie care se apreciază potrivit legislaţiei statului solicitat. În ipoteza în care statul român ar apărea ca stat solicitat, determinarea infracţiunilor săvârşite pe teritoriul statului român se face în conformitate cu dispoziţiile articolelor 142 şi 143 din Codul penal în vigoare31 care explică ce se înţelege prin „teritoriul României” şi prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării”. În mod asemănător sunt determinate infracţiunile săvârşite pe teritoriul statului şi în alte coduri penale europene32. E. Infracţiuni definitiv judecate ori în curs de judecare pe teritoriul statului solicitat (regula non bis in idem). În conformitate cu prevederile articolului 9 al Convenţiei europene, extrădarea nu se va acorda atunci când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea. Totodată, sunt autorizate părţile solicitate să refuze extrădarea dacă autorităţile lor competente au hotărât să nu pornească urmărirea penală sau să înceteze urmărirea penală începută pentru aceeaşi sau aceleaşi fapte. Regula aceasta recunoaşte dreptul de jurisdicţie al statului solicitat şi este în concordanţă cu principiul neextrădării infractorilor pentru fapte ce cad sub incidenţa legii penale a statului solicitat. Dispoziţiile articolului 9 din Convenţie au fost completate cu trei noi alineate, 2, 3 şi 4, prin prevederile articolului 2 din Titlul II al Protocolului adiţional la Convenţia europeană de extrădare, semnat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975. Potrivit dispoziţiilor alineatului 2 astfel introdus, extrădarea unei persoane care a format obiectul unei judecăţi definitive într-un alt stat terţ, parte contractantă la Convenţie, pentru fapta sau faptele în vederea cărora a fost prezentată cererea de extrădare, nu se va acorda: a) când hotărârea menţionată a pronunţat achitarea acesteia;

31 Articolul 142 (Teritoriul) – Prin termenul „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială, cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. Articolul 143 (Infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării) – Prin „infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în articolul 142 sau pe o navă sau aeronavă română. Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. 32 Codul penal francez cuprinde astfel de dispoziţii în Cartea I, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea I intitulată „Infracţiuni comise sau considerate comise pe teritoriul Republicii”, articolele 113-2 – 113-5. În articolul 113-2 se prevede, în alineatul 1, că „Legea penală franceză este aplicabilă infracţiunilor comise pe teritoriul Republicii”, iar în alineatul 2 că „Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul Republicii atunci când unul din faptele sale constitutive a avut loc pe acest teritoriu”. În articolul 113-3 se prevede că „Legea penală franceză se aplică infracţiunilor comise la bordul navelor sub pavilion francez sau împotriva acestora în orice loc se găsesc”. Codul penal italian prevede dispoziţii asemănătoare în articolul 6 intitulat „Infracţiuni comise pe teritoriul statului”, în care, în alineatul 1 se prevede că „Oricine comite o infracţiune pe teritoriul statului este pedepsit după legea italiană”, iar în alineatul 2 se prevede că „Infracţiunea se consideră comisă pe teritoriul statului atunci când acţiunea sau omisiunea care o constituie a avut loc pe acest teritoriu în totul sau în parte sau s-a ivit rezultatul care este consecinţa acţiunii sau omisiunii”.

20

b) când pedeapsa pronunţată a fost executată în întregime sau a fost graţiată ori fapta pentru care s-a aplicat a fost amnistiată; c) când judecătorul, deşi a constatat vinovăţia persoanei solicitate, nu a pronunţat nici o sancţiune. Prin dispoziţiile alineatului 3 se prevede totuşi că, în cazurile arătate la alineatul 2, extrădarea va putea fi acordată: a) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă împotriva unei persoane, instituţii sau bun având caracter public în statul solicitant; b) dacă persoana care a fost supusă judecăţii avea ea însăşi caracter public în statul solicitant; c) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă în totul sau în parte pe teritoriul statului solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său. În fine, în alineatul 4 al aceluiaşi articol 9, se prevede că dispoziţiile din alineatele 2 şi 3 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor din legislaţia părţilor contractante, dacă sunt mai largi, cu privire la efectul non bis in idem legat de hotărârile judiciare pronunţate în străinătate. Articolele 8 şi 9 reglementează aplicarea principiului non bis in idem formulând trei ipoteze, prima care priveşte existenţa, în acelaşi timp, a două proceduri penale în statul solicitat şi în statul solicitant, cu privire la acelaşi fapt (aşa-numită litispendenţă internaţională), a doua care priveşte existenţa unei sentinţe de condamnare definitivă, tot pentru acelaşi fapt, pronunţată în statul solicitat, şi a treia o eventuală decizie tot a statului solicitat de a nu porni sau de a înceta procesul penal cu privire la acelaşi fapt. În toate aceste ipoteze prevalează forul statului solicitat, care poate refuza extrădarea, ceea ce apare ca perfect logic în primele două ipoteze, dar nu tot aşa şi în cea de-a treia. În dreptul român, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cuprinde dispoziţii cu privire la principiul non bis in idem în articolul 8. În alineatul 1 al acestui articol, se prevede că nu este admisibilă cooperarea judiciară internaţională dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal; b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate. În alineatul 2 al aceluiaşi articol, se precizează că dispoziţiile din alineatul 1 nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile de atac extraordinare prevăzute de Codul de procedură penală al României. În alineatul 3 se indică însă că dispoziţiile alin. 1 nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem. F. Infracţiuni pentru care s-a prescris răspunderea penală sau executarea pedepsei. În termenii dispoziţiei din articolul 10 al Convenţiei, extrădarea nu se va acorda dacă prescripţia acţiunii penale sau a executării pedepsei este împlinită potrivit fie legii părţii solicitante, fie a celei a părţii solicitate. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede, în articolul 33, că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei statului solicitant. Legea precizează totodată că depunerea cererii de extrădare are ca efect

21

întreruperea prescripţiei neîmplinită anterior, făcând astfel necesară curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale. G. Infracţiuni pentru care a intervenit amnistia. Prin cel de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, aceasta a fost completată cu dispoziţia din Titlul IV articolul 4 privitoare la amnistie. Potrivit acestei dispoziţii, extrădarea nu se va admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea competenţă să urmărească această infracţiune potrivit propriei sale legi penale. Potrivit dispoziţiilor articolului 34 al Legii române privind cooperarea judiciară internaţională, extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amistia în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit propriei sale legi penale. H. Infracţiuni pedepsite cu moartea în statul solicitant. Problema interzicerii extrădării pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în statul solicitant se pune deoarece, după cum se ştie, prin dispoziţia din articolului 1 al Protocolului nr. 6, adoptat la Strasbourg în 1983, privind abolirea pedepsei cu moartea, adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la Roma în 1950, pedeapsa cu moartea a fost abolită, astfel că nimeni nu poate fi condamnat la o astfel de pedeapsă , iar o condamnare la această pedeapsă nu poate fi executată. Ţările membre ale Consiliului Europei, semnatate ale Protocolului menţionat, neprevăzând ele însele pedeapsa cu moartea, este firesc să nu admită extrădarea pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în statul solicitant. Situaţia se poate ivi deoarece nu toate statele membre ale Consiliului Europei au abolit pedeapsa cu moartea (de exemplu Rusia a semnat Protocolul nr. 6 la 16.04.1997, dar nu l-a ratificat). Era firesc, deci, ca în Convenţia europeană de extrădare să se instituie reguli în această privinţă, aşa cum s-a şi realizat în cuprinsul articolului 11, în care se arată că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de legea părţii solicitante, dar această pedeapsă nu este prevăzută de legea părţii solicitate sau deşi este prevăzută, în mod normal nu este executată, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca partea solicitantă să dea asigurări considerate îndestulătoare de către partea solicitată, că pedeapsa capitală nu se va executa. Legea română privind asistenţa judiciară penală prevede dispoziţii referitoare la pedeapsa capitală în legătură cu extrădarea în dispoziţiile articolului 27. Dispoziţiile acestui articol prevăd că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul respectiv să dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către statul român, că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.

4. Situaţii în care nu se acordă extrădarea A. Lipsa plângerii prealabile. Potrivit dispoziţiilor articolului 30 al Legii române

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit atât legislaţiei române, cât şi legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării. Această situaţie specială care obstaculează acordarea extrădării nu este menţionată în mod explicit în textele Convenţiei europene de extrădare sau a Protocoalelor adiţionale la aceasta, însă ea se deduce din textele menţionate, care prevăd condiţiile în care poate fi solicitată şi acordată extrădarea către statul solicitant a persoanei urmărite în vederea înfăptuirii justiţiei. Când însă pentru infracţiunea, în vederea

22

judecării căreia urmează să se solicite extrădarea, atât potrivit legislaţiei statului solicitat, cât şi potrivit legislaţiei statului solicitant, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării, aceasta devine inutilă, deoarece scopul ei n-ar putea fi realizat. De vreme ce legea penală a statelor aflate în raporturi privind extrădarea condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, este firesc ca aceeaşi soluţie să fie adoptată şi cu privire la acordarea extrădării, care nu poate avea loc împotriva voinţei persoanei vătămate.

B. Dreptul la apărare. Tot legea română privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală prevede, în articolul 31, că România nu va acorda extrădarea în cazurile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a drepturilor la apărare sau de un tribunal naţional instituit anume pentru cazul respectiv ori dacă extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate de acel tribunal.

C. Judecarea în lipsă. Potrivit dispoziţiilor articolului 3 din Titlul III al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, atunci când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva acelei persoane, statul solicitat poate refuza extrădarea solicitată în acest scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de săvârşirea unei infracţiuni.

Extrădarea se acordă totuşi, dacă statul solicitant dă asigurări considerate de statul solicitat ca suficiente pentru a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de judecată, care să-i garanteze dreptul la apărare. În această situaţie, statul solicitant are posibilitatea fie de a executa hotărârea în discuţie, dacă cel condamnat nu face opoziţie, fie de a urmări pe extrădat, în caz contrar.

S-a observat că unele ţări, între care Luxemburg, Ţările de Jos şi toate ţările scandinave (Norvegia, Suedia, Danemarca şi Finlanda) au formulat rezerva în sensul refuzului unei eventuale extrădări atunci când aceasta poate avea consecinţe deosebit de grave pentru persoana solicitată din cauza vârstei, situaţiei, a sănătăţii sale ori altor motive de ordin personal. Este vorba de rezerve cu un conţinut amplu, care sfârşesc prin a transforma obligaţia de extrădare într-o simplă facultate a statului solicitat, temperată totuşi de obligaţia de a comunica statului solicitant motivele refuzului extrădării.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde dispoziţii referitoare la extrădare, în cazul judecăţii în lipsă, în articolul 32, în care sunt reproduse, în esenţă, prevederile cuprinse în Titlul III al celui de-al doilea Protocol adiţional al Convenţia de extrădare.

D. Graţierea. Cu privire la graţiere, Convenţia europeană de extrădare se referă numai tangenţial, în articolul 9, completat prin dispoziţiile articolului 2 al Protocolului adiţional din 1975, prevăzând, în legătură cu efectele principiului non bis in idem, că nu se extrădează persoana condamnată definitiv a cărei pedeapsă a fost graţiată. Legea română privind cooperarea judiciară în materie penală prevede, în articolul 35, că actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădare, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.

Este vorba în speţă despre aşa-numita extrădare executivă, a cărei finalitate este punerea în executare a hotărârii de condamnare pronunţată în statul solicitant. Dacă însă a

23

fost hotărâtă graţierea totală sau eventual a restului de pedeapsă, orice raţiune a extrădării dispare, astfel încât însuşi statul solicitant nu are motive să mai formuleze o cerere de extrădare, iar dacă a făcut-o, aceasta devine inoperantă.

5. Persoane care pot fi extrădate Aşa cum se prevede în articolul 1 al Convenţiei europene de extrădare, statele se

angajează să-şi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau care sunt căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant, extrădarea persoanelor respective făcându-se potrivit regulilor şi sub condiţiile determinate prin prevederile acesteia. Atunci când are loc refuzul extrădării propriului cetăţean sunt prevăzute anumite obligaţii în sarcina statului solicitat.

6. Persoane exceptate de la extrădare A. Cetăţenii proprii. Convenţia europeană prevede în articolul 6 punctul 1, că orice

parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi. În acest sens, se prevede că fiecare parte contractantă va putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu semnarea sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare să definească, în ceea ce o priveşte, termenul de resortisant în înţelesul Convenţiei. Calitatea de resortisant, se mai arată în Convenţie, se va aprecia la data hotărârii asupra extrădării sau direct la data predării.

S-a prevăzut şi posibilitatea ca extrădarea propriilor cetăţeni să fie limitată la faza judecăţii, lăsându-se statului de origine competenţa de a prevedea executarea pedepsei aplicate de judecătorul străin. Aceasta ar încuraja desfăşurarea judecăţii cu prezenţa inculpatului şi deci ar atrage un avantaj cert în măsura în care judecătorul ar fi pus în situaţia de a cunoaşte linia sa de apărare. Executarea pedepsei şi tratamentul reeducativ al condamnatului ar trebui, dimpotrivă, să fie date în competenţa autorităţilor ţării de origine, ceea ce se înscrie în actuala orientare convenţională de colaborare internaţională în materie de recunoaştere internaţională a sentinţelor pronunţate în materie penală de autorităţile statelor membre ale Consiliului Europei33.

B. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil. Este recunoscut în dreptul internaţional dreptul statelor de a acorda străinilor şi apatrizilor un aşa-numit drept de azil, atunci când, în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.

C. Persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevede că nu pot fi extrădate din România persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în limitele şi în condiţiile stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale. Poate fi menţionată, în acest sens, imunitatea de jurisdicţie decurgând din imunitatea diplomatică, prevăzută de Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. Imunitatea de jurisdicţie poate fi prevăzută şi prin convenţii internaţionale bilaterale. De asemenea, nu pot fi extrădate persoanele străine care au fost citate în străinătate, în cadrul relaţiilor de asistenţă

33 Vezi Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, întocmită la Haga, la 28 mai 1970, ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 90 din 30 august 1999, publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999. Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost aprobată prin Legea nr. 35/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.

24

judiciară internaţională, în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi, în faţa autorităţii judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.

D. Clauza umanitară. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede în articolul 22 alineatul 2 că extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În caz de refuz al extrădării, prevederile articolului 23 alineatul 1 (privind urmărirea şi judecarea persoanei în statul solicitat) se aplică în mod corespunzător, iar în caz de amânare a extrădării, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.

Prin aceste dispoziţii, legea română s-a alăturat poziţiei adoptate de Franţa şi de alte state care au însoţit aderarea lor la Convenţia europeană de extrădare de o declaraţie în sensul că extrădarea va putea fi refuzată dacă ea ar putea avea consecinţe de o gravitate deosebită pentru persoana solicitată, mai ales datorită vârstei sale înaintate, tinereţii sau stării sănătăţii sale. Se menţionează, totodată, că o prevedere asemănătoare a fost înscrisă în Convenţia din 26 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene.

7. Transferul procedurilor penale în cazurile de refuz al extrădării În articolul 6 al Convenţiei, intitulat „Extrădarea naţionalilor”, se prevede la punctul

2 că, dacă partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se poată exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea prevăzută la paragraful 1 al articolului 12 (pe cale diplomatică sau pe cale convenită de părţi). Convenţia mai prevede că partea solicitantă va fi informată despre rezultatul cererii sale.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală preia prevederile mai sus menţionate ale Convenţiei în articolul 23 alineatul 1, cu deosebirea că se referă nu numai la refuzul extrădării propriului cetăţean, dar şi al refugiatului politic. Dar legea română, ca, de altfel, şi Convenţia prevede că pornirea procesului penal împotriva cetăţeanului propriu sau azilantului (nu şi a celorlalte persoane care, potrivit legii române, nu pot fi extrădate) se face, la cererea statului solicitant, „dacă este cazul” deci cu posibilitatea pentru organele judiciare de a decide dacă există temeiuri pentru pornirea procesului penal. În acest scop, legea română prevede că statul solicitant ar urma să transmită gratuit Ministerului Justiţiei din România dosarele şi obiectele privind infracţiunea şi că statul solicitant va fi informat despre rezultatul cererii sale.

Aceeaşi lege prevede în articolul 23 alineatul 2 că, în cazul în care optează pentru soluţia refuzului extrădării unui cetăţean străin, învinuit sau condamnat în alt stat pentru una din infracţiunile prevăzute în articolul 96 alineatul 1 (fapte care dau loc la predarea infractorului pe baza unui mandat european de extrădare) sau pentru orice altă infracţiune pentru care legea statului solicitant prevede pedeapsa închisorii al cărei minim special este de cel puţin 5 ani, examinarea propriei competenţe şi exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere. Autorităţile române solicitate hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav prevăzută şi pedepsită de legea română.

Dispoziţiile privitoare la transferul procedurii penale, în cazurile de refuz al extrădării corporale corespunde principiului că nici o faptă penală nu trebuie să rămână

25

nesancţionată, iar statul de refugiu nu se poate transforma într-un loc de azil pentru infractori internaţionali. Ele corespund principiului de drept internaţional aut dedere, aut judicare.

8. Extrădarea naţionalilor Articolul 6 din Convenţia europeană de extrădare, care poartă acest titlu, prevede la

punctul 1 litera a), dreptul oricărei părţi contractante de a refuza extrădarea resortisanţilor săi.

Este de subliniat tendinţa generală manifestată în relaţiile dintre statele membre ale Consiliului Europei şi mai ales dintre statele membre ale Uniunii Europene de a elimina calitatea de cetăţean dintre cauzele care ar putea împiedica extrădarea infractorilor. În sensul acestei tendinţe, legislaţiile statelor Europei occidentale prevăd posibilitatea extrădării propriilor cetăţeni, în condiţiile prevăzute în convenţiile internaţionale.

Astfel, Constituţia Republicii Italiene prevede în articolul 26 alineatul 1 că: „Extrădarea cetăţeanului poate fi acordată numai dacă este expres prevăzută de convenţiile internaţionale”. De asemenea, Constituţia României din 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, după ce prevede în articolul 19 alineatul 1 că: „Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România”, adaugă, în alineatul 2, pentru prima oară în istoria dreptului român, că: „Prin derogare de la prevederile alineatului 1, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate”.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, în acord cu prevederea constituţională din articolul 19 alineatul 2, reglementează prin dispoziţiile articolului 20, extrădarea cetăţenilor români. Legea prevede că cetăţenii români pot fi extrădaţi din România numai în baza convenţiilor internaţionale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:

a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;

b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui

stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. În alineatul 2 al art. 20 se prevede o condiţie suplimentară pentru cazurile prevăzute

la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii: statul solicitant trebuie să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România.

În scopul constatării îndeplinirii acestor condiţii, Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.

9. Principiul specialităţii extrădării şi reextrădarea către al treilea stat A. Principiul sau regula specialităţii. În materie de extrădare, principiul specialităţii

exprimă regula de drept internaţional potrivit căreia persoana extrădată nu trebuie să fie supusă unei proceduri penale pentru o altă faptă anterioară extrădării şi nici obligat la executarea altei pedepse decât aceea aplicată prin sentinţa pentru care a fost solicitată sau acordată extrădarea. Acest principiu a fost consacrat prin dispoziţiile articolului 14 al Convenţiei europene de extrădare. În alineatul 1, prima parte a acestui articol, se prevede că

26

persoana care va fi predată statului solicitant nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, nici supusă oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru un fapt anterior predării, altul decât cel care a motivat extrădarea.

Convenţia prevede însă excepţii de la această regulă: a) când statul solicitat, care a predat-o, consimte la aceasta, în urma unei cereri

prezentată în acest scop de statul solicitant, împreună cu actele ce însoţesc în mod obişnuit o cerere de extrădare şi de un proces-verbal judiciar consemnând declaraţiile extrădatului. Acest consimţământ se va da în cazul când infracţiunea pentru care este cerut atrage ea însăşi obligaţia de extrădare potrivit Convenţiei;

b) când persoana extrădată nu a părăsit teritoriul părţii căreia îi fusese predată, deşi avea posibilitatea să o facă, în cele 45 de zile următoare eliberării sale definitive, ori dacă s-a înapoiat pe teritoriul statului solicitant după ce l-a părăsit. În legătură cu această prevedere a Convenţiei, în literatura de specialitate s-a observat că persoana extrădată ar putea fi urmărită pentru o altă infracţiune numai dacă a avut posibilitatea reală de a părăsi teritoriul părţii solicitante în cele 45 de zile de la eliberarea definitivă şi deci că rămânerea pe teritoriu este rezultatul voinţei libere a acesteia. Se invocă, în acest sens, rezerva formulată de Elveţia, cu ocazia depunerii instrumentului său de ratificare a Convenţiei, în sensul că acceptarea jurisdicţiei statului solicitant trebuie admisă numai dacă se constată că nicio boală, nicio altă limitare reală a libertăţii de mişcare nu au împiedicat persoana extrădată să părăsească teritoriul statului solicitant. Rezerva corespunde, de altfel, Convenţiei, deoarece judecătorul care examinează comportarea persoanei nu poate face abstracţie de situaţia concretă pentru a desprinde consecinţele juridice necesare. Starea de boală, mai ales dacă este gravă, constituie un impediment serios la libertatea de mişcare. Nu există însă un criteriu general de evaluare a posibilităţii persoanei extrădate de a părăsi teritoriul, valabil în toate situaţiile, situaţia urmând să fie soluţionată de la caz la caz34.

Convenţia îngăduie însă statului solicitant să ia măsurile necesare pentru o eventuală trimitere de pe teritoriul său a persoanei ce îi fusese extrădată sau pentru a întrerupe prescripţia, potrivit legislaţiei sale, ori să recurgă la o procedură în contumacie.

În fine, Convenţia prevede, în articolul 14 alineatul 3, soluţia de urmat în ipoteza în care, în cursul procedurii de extrădare, a fost modificată calificarea faptei pentru care se cere extrădarea. În acest caz, persoana extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care fapta, în noua ei calificare, ar îngădui extrădarea.

Legea română privind cooperarea judiciară penală prevede aceste dispoziţii ale Convenţiei europene de extrădare în articolul 74 intitulat „Regula specialităţii”. În alineatele 1 şi 3 este expusă regula specialităţii din perspectiva statului român ca stat solicitat, reproducând excepţiile prevăzute în Convenţia europeană. Legea prevede în plus, la art. 47, faptul că persoana extrădabilă poate declara că renunţă la aplicarea regulii specialităţii.

B. Reextrădarea către un al treilea stat. Potrivit regulii specialităţii, statul solicitant, care a obţinut extrădarea, nu are dreptul nici să extrădeze către un al treilea stat persoana care i-a fost extrădată. Singura excepţie o constituie ipoteza în care persoana extrădată a refuzat să părăsească teritoriul statului solicitant în termen de 45 de zile de la data liberării sale definitive şi nu există nici o piedică în calea posibilităţii sale de a se deplasa. Dar, ca şi în alte cazuri, regula cunoaşte excepţii. Astfel, Convenţia europeană de extrădare prevede în

34 Vezi Giulio Catelani, op. cit., pag. 285-286.

27

articolul 15 că, în afara cazului în care persoana extrădată a rămas de bunăvoie pe teritoriul său, statul solicitant nu poate preda această persoană unui alt stat parte la Convenţie sau unui stat terţ care ar solicita-o pentru infracţiuni anterioare predării, decât cu consimţământul statului solicitat care i-o extrădase. Partea solicitată va putea cere prezentarea actelor prevăzute în articolul 12 alineatul 1 privitor la cererea de extrădare şi la actele care trebuie să o însoţească.

Dispoziţiile Convenţiei europene au fost preluate în legea română (articolul 61), cu referire la statul român ca stat solicitat care trebuie să-şi dea consimţământul la extrădarea de către statul solicitant a persoanei ce fusese extrădată din România. Potrivit art. 54, acordarea consimţământului se face potrivit dispoziţiilor articolelor 52 alin. (8) şi 53 din lege referitoare la soluţionarea cererii de extrădare, considerându-se că cererea de acordare a consimţământului este echivalentă cu o cerere de extrădare.

28

Procedura extrădării din România §1. Cererea de extrădare şi examenul de regularitate internaţională a acesteia A. Cererea de extrădare şi actele anexe. Potrivit dispoziţiilor articolului 12 alineatul 1

din Convenţia europeană de extrădare, cererea de extrădare trebuie să fie formulată în scris şi să fie transmisă pe cale diplomatică sau pe o altă cale convenită prin înţelegere directă între două sau mai multe părţi.

În Legea română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, condiţiile privind cererea de extrădare şi actele anexe sunt prevăzute în articolul 36, care, în alineatul 1, precizează că cererea de extrădare se adresează Ministerului Justiţiei, iar dacă este adresată pe cale diplomatică, ea se va transmite neîntârziat Ministerului Justiţiei.

În alineatul 2 al articolului 12 din Convenţie, se prevede că, în sprijinul cererii de extrădare, trebuie să se prezinte:

a) originalul sau copia autentică fie de pe o hotărâre de condamnare executorie, fie de pe un mandat de arestare sau de pe orice alt act având putere egală, eliberat în formele prescrise de legea părţii solicitante;

b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, împreună cu indicarea datei şi locului săvârşirii lor, a calificării lor legale şi a dispoziţiilor legale ce le sunt aplicabile;

c) o copie de pe dispoziţiile legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precis posibile ale persoanei reclamate şi orice alte informaţii de natură a determina identitatea şi naţionalitatea acesteia.

Aceste prevederi ale Convenţiei europene se regăsesc în dispoziţiile articolului 36 alineatul 2 din legea română, cu deosebirea că la litera a) se precizează că se vor prezenta, în funcţie de faza procesului penal, originalele sau cópiile autentice ale hotărârii de condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a exercitării căilor legale de atac, madatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv originalele sau cópiile autentice autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitoriului sau ale altor acte având putere legală. Se mai face precizarea că autentificarea cópiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau parchetul competent, după caz. Spre deosebire de Convenţie, legea română adaugă o literă d) în care se arată că se vor prezenta şi date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.

B. Examenul de regularitate internaţională. Legea română privind asistenţa judiciară internaţională prevede un moment special în procedura extrădării pasive, premergător examinării judiciare a cererii de extrădare şi reprezentând o etapă administrativă, care constă într-un examen de regularitate internaţională al cererii de extrădare. Potrivit dispoziţiilor articolului 38 alineatul 2 al legii, acest examen este efectuat de direcţia de specialitate din Ministerul Justiţiei care procedează de urgenţă (în termen de 3 zile de la primirea cererii, respectiv în 24 de ore, în cazul cererii de arestare provizorie în vederea extrădării) şi urmăreşte să constate, îndeosebi, dacă:

a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare;

b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;

29

c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor articolului 14;

d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3.35 De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internaţională, Ministerul Justiţiei,

potrivit alineatului 3 al articolului 38 din lege, verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.

În alineatul 4 al aceluiaşi articol 38 din lege, sunt prevăzute rezultatele examenului de regularitate internaţională. Astfel, atunci când constată neîndeplinirea condiţiei prevăzute la alineatul 2 literele a) şi b) şi la alin. (3), precum şi în cazul în care se constată existenţa situaţiei prevăzute la alin. (2) lit. d), Ministerul Justiţiei restituie cererea şi actele anexe, explicând motivele acestei restituiri. Cu privire la verificarea prevăzută la litera c), dacă se constată că cererea şi documentele anexe nu sunt însoţite de traduceri în limba română, urmează ca parchetul competent să ia măsuri pentru efectuarea unei traduceri cât mai urgente.

Această etapă administrativă, în procedura extrădării din România este perfect raţională, deoarece, pe de o parte, evită o prelungire inutilă a procedurii, atunci când există motive obligatorii de refuz al extrădării care pot fi constatate la un simplu examen cu caracter administrativ, iar pe de altă parte înlătură în mod rapid unele neajunsuri din calea etapei judiciare.

§2. Etapele procedurii extrădării pasive Cele ce precedă fac necesară referirea la etapele pe care le parcurge procedura

extrădării din România, descrise în dispoziţiile articolului 37 al Legii nr. 302/2004. În primul alineat al acestui articol se reproduce dispoziţia din articolul 19 alineatul 4 al Constituţiei, potrivit căreia extrădarea din România se hotărăşte de justiţie, iar în alineatul secund se precizează că procedura extrădării pasive are un caracter urgent şi se desfăşoară şi în timpul vacanţei judecătoreşti. În alineatul 3 se prevede rolul Ministerului Justiţiei ca autoritate centrală în realizarea unei etape administrative. Deşi extrădarea se hotărăşte în etapa judiciară, s-a considerat necesară, aşa cum s-a observat anterior, o etapă administrativă. În alineatul 4 al articolului 37 se arată în ce constă această etapă administrativă, în care Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, îndeplineşte în principal următoarele activităţi:

a) primirea cererii de extrădare; b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, din punctul de vedere

al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la articolul 38, la care ne-am referit anterior;

c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent, în condiţiile prevăzute la articolul 40, pe care îl vom examina în cele ce urmează;

35 Potrivit dispoziţiilor articolului 14 alineatul 1 din lege: „Cererile prevăzute de titlurile II şi IV-VII adresate României şi actele anexe trebuie însoţite de o traducere în limba română sau în limba engleză ori franceză”. Aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu prevederile articolului 23 din Convenţia europeană de extrădare, potrivit cărora „Documentele de prezentat vor fi redactate fie în limba părţii solicitante, fie în cea a părţii solicitate. Aceasta din urmă va putea cere o traducere în una dintre limbile oficiale ale Consiliului Europei, la alegerea sa”. Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza şi franceza.

30

d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în cazurile prevăzute la articolul 38 alineatul 4 (la care ne-am referit şi care privesc acele cazuri în care extrădarea nu este posibilă);

e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea;

f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară competentă.

Aşa cum se poate constata, etapa administrativă a procedurii extrădării pasive nu se desfăşoară în anumite limite de timp, ci priveşte natura actelor îndeplinite în cadrul acestei proceduri, care sunt acte administrative şi nu jurisdicţionale, nu soluţionează, dar fac posibilă şi duc la îndeplinire hotărârile judecătoreşti privitoare la extrădare.

§3. Declanşarea etapei judiciare a procedurii extrădării pasive şi competenţa de

soluţionare a cererii de extrădare A. Sesizarea procurorului competent. După efectuarea examenului de regularitate

internaţională şi dacă nu există nici un motiv de restituire, Ministerul Justiţiei transmite cererea de extrădare şi actele anexe, în cel mult 48 de ore, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost localizată persoanei extrădabilă sau, în cazul când nu se cunoaşte locul unde se află persoana, procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

B. Procedura judiciară şi reguli speciale de competenţă. Procedura judiciară de extrădare este de competenţa curţii de apel în raza teritorială a fost localizată persoana extrădabilă şi a parchetului de pe lângă aceasta.

Legea mai prevede că cererea de extrădare se soluţionează de un complet format dintr-un judecător al secţiei penală a curţii de apel competente şi că hotărârea pronunţată este supusă recursului. Posibilitatea folosirii căii de atac a recursului împotriva hotărârii curţii de apel este, de asemenea, o noutate în procedura extrădării pasive în dreptul nostru.

C. Reprezentarea statului solicitant. Tot ca o noutate în procedura română a extrădării pasive, legea prevede posibilitatea asistării la etapa judiciară a procedurii de extrădare a unui reprezentant al statului solicitant. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 41 din lege, În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la soluţionarea cererii de extrădare.

§4. Arestarea provizorie în vederea extrădării A. Arestarea provizorie şi sesizarea instanţei. Legea română prevede, în articolul 43,

reguli privitoare la sesizarea instanţei cu soluţionarea cererii de extrădare şi la arestarea provizorie a persoanei extrădabile, în vederea extrădării. Procurorul general competent, sesizat de Ministerul Justiţiei, personal sau prin procurorul desemnat de el procedează, în 48 de ore de la primirea cererii de extrădare şi a actelor anexe, la identificarea persoanei extrădabile, căreia îi aduce la cunoştinţă conţinutul actelor transmise de autorităţile statului solicitant. După aceasta, procurorul general competent sesizează de îndată curtea de apel

31

competentă pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării provizorii în vederea extrădării a persoanei extrădabile şi continuarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii de extrădare.

Legea prevede că arestarea provizorie în vederea extrădării se dispune şi se prelungeşte de acelaşi complet învestit cu soluţionarea cererii de extrădare, printr-o încheiere, care poate fi atacată separat cu recurs, în termen de 24 de ore de la pronunţare, recursul formulat nefiind suspensiv de executare în cazul în care s-a dispus luarea măsurii arestării provizorii.

În cursul soluţionării cererii de extrădare, instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, necesitatea menţinerii arestării provizorii, putând dispune, după caz, menţinerea arestării provizorii sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea. Măsura arestării provizorii se înlocuieşte cu măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea numai în cazuri bine justificate şi numai dacă instanţa apreciază că persoana extrădabilă nu va încerca să se sustragă de la judecarea cererii de extrădare.

Măsura arestării în vederea predării încetează de drept dacă persoana extrădată nu este preluată de autorităţile competente ale statului solicitat, în termen de 30 de zile de la data convenită pentru predare (cu excepţia cazului prevăzut la art. 57 alin. 6, adică în caz de forţă majoră, care împiedică predarea sau primirea persoanei extrădate). În această ipoteză, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a persoanei extrădate şi informează despre aceasta Ministerul Justiţiei şi Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

B. Arestarea provizorie în caz de urgenţă. Cererea de arestare provizorie va va exprima intenţia de a trimite o cerere de extrădare, menţionând infracţiunea pentru care se cere extrădarea, data şi locul unde a fost comisă, precum şi, în limita posibilului, semnalmentele persoanei solicitate. Cererea se va transmite autorităţilor competente ale părţii solicitate pe cale diplomatică, direct prin poştă sau telegraf, prin Interpol sau orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă sau încuviinţat de partea solicitată. Convenţia mai prevede că arestarea provizorie va putea înceta dacă, în termen de 18 zile de la arestare, partea solicitată nu a fost sesizată prin cererea de extrădare împreună cu actele anexe. Arestarea nu va putea, în nici un caz, să dureze mai mult de 40 de zile de la luarea acestei măsuri. Se precizează însă că punerea în libertate provizorie este posibilă oricând, însă partea solicitată poate lua orice măsură pe care o consideră necesară pentru a evita fuga persoanei căutate. Punerea în libertate nu poate fi opusă unei noi arestări şi extrădări, dacă cererea de extrădare este primită ulterior.

Dispoziţiile din articolul 16 al Convenţiei europene de extrădare se regăsesc în articolul 44 al legii române privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală în care se precizează că cererea de arestare trebuie să indice existenţa unui mandat de arestare preventivă sau, după caz, a unui mandat de executare a unei pedepse aplicate printr-o hotărâre judecătorească definitivă împotriva persoanei solicitate. Se mai face precizarea că nu se poate da curs unei cereri de arestare provizorie în vederea extrădării decât atunci când nu există nici o îndoială asupra competenţei autorităţii solicitante şi când cererea indică existenţa unui mandat din cele menţionate. De asemenea, se arată că dispoziţiile articolului 43 referitoare la luarea, prelungirea şi durata arestării provizorii se aplică în mod corespunzător.

Cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite, prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei

32

şi Internelor, parchetului competent, cu informarea Ministerului Justiţiei. În cazul în care arestarea provizorie în vederea extrădării se solicită pe bază de reciprocitate, precum şi atunci când cererea de arestare priveşte una dintre persoanele exceptate de la extrădare, prevăzute la art. 19, aceasta se transmite obligatoriu Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării examenului de regularitate internaţională prevăzut la art. 40, care se aplică în mod corespunzător. Instanţa, din oficiu ori la sesizarea procurorului competent sau la cererea persoanei extrădabile, poate dispune încetarea măsurii arestării provizorii în vederea extrădării dacă, în termen de 18 zile de la luarea măsurii, statul român nu a fost sesizat prin cererea de extrădare, însoţită de documentele anexate. Arestarea provizorie încetează de drept după trecerea unui termen de 40 de zile, dacă în acest interval de timp nu se primesc cererea de extrădare şi înscrisurile necesare, cu excepţia cazului în care printr-un tratat bilateral este prevăzut un alt termen privind durata maximă a perioadei de arestare provizorie.

C. Reţinerea în vederea extrădării. Legea română la care ne referim prevede, în articolul 45, că Organul judiciar în a cărui circumscripţie a fost localizată persoana a cărei arestare provizorie în vederea extrădării este cerută de autorităţile competente ale unui stat solicitant poate dispune reţinerea pentru cel mult 24 de ore. În situaţia în care măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte procurorului competent persoana urmărită internaţional.

§5. Procedura la curtea de apel A. Procedura la primul termen. Potrivit dispoziţiilor articolul 46 al legii române în

materie, la primul termen în faţa curţii de apel, instanţa procedează la luarea unei declaraţii persoanei a cărei extrădare este cerută şi care este asistată gratuit de un interpret şi de un apărător din oficiu, dacă nu există un avocat ales. Prezenţa procurorului este obligatorie. Legea prevede că procedura este publică, dacă persoana extrădabilă sau procurorul nu se opune, şi, de asemenea, este orală şi contradictorie. Legea prevede că persoana a cărei extrădare se cere poate, la primul termen, după interogatoriu, să opteze fie pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în cazul în care se opune la extrădare.

B. Extrădarea voluntară. Potrivit dispoziţiilor articolului 47 al legii, persoana a cărei extrădare se cere are dreptul să declare în faţa instanţei că renunţă la apărare împotriva cererii de extrădare şi că îşi dă consimţământul să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant. Declaraţia persoanei extrădabile este consemnată într-un proces-verbal, semnat de preşedintele completului de judecată, de grefier, de persoana extrădabilă, de avocatul ei şi de interpret. După ce instanţa constată că persoana extrădabilă este pe deplin conştientă de consecinţele opţiunii sale şi după ce ascultă şi concluziile procurorului, examinează dacă nu există vreun impediment care exclude extrădarea. Dacă se constată că extrădarea voluntară este admisibilă, instanţa ia act despre aceasta prin sentinţă şi dispune totodată asupra măsurii preventive necesare să fie luată până la predarea persoanei extrădabile. Sentinţa este definitivă, se redactează în 24 de ore şi se transmite de îndată, în copie legalizată, Ministerului Justiţiei, pentru a proceda, conform dispoziţiei articolului 37 alineatul 4 litera e), la punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive prin care s-a dispus extrădarea.

33

Legea prevede, totodată, că persoana care renunţă la apărare şi consimte să fie extrădată şi predată autorităţilor competente ale statului solicitant poate declara, cu aceeaşi ocazie, că renunţă la aplicarea regulii specialităţii prevăzute la articolul 74 din lege.

C. Extrădarea simplificată. Descrisă în articolul 48 al legii române, această formă de extrădare se realizează în cazul extrădării voluntare examinată mai sus, prin renunţarea la prezentarea unei cereri formale de extrădare şi a actelor anexe dacă aceasta se prevede prin convenţia internaţională aplicabilă în relaţia cu statul solicitant sau în cazul în care legislaţia acelui stat permite o asemenea procedură simplificată de extrădare şi aceasta a fost aplicată unor cereri de extrădare formulate de România.

Extrădarea simplificată se întemeiază pe două condiţii de bază: consimţământul la extrădare al persoanei a cărei extrădare se cere, pe de o parte, şi existenţa unei convenţii internaţionale în acest sens sau practica reciprocităţii. Desigur, existenţa unei cereri din partea statului solicitant, cu indicarea temeiurilor extrădării, este indispensabilă pentru declanşarea procedurii, chiar simplificată, a extrădării.

D. Opoziţia la extrădare a persoanei extrădabile. În marea majoritate a cazurilor, persoana a cărei extrădare se cere se opune extrădării şi de aceea legea reglementează procedura extrădării, pentru a da posibilitatea persoanei a cărei extrădare se cere să dovedească fie că nu ea este persoana căutată, fie că există vreunul din cazurile în care, potrivit legii, extrădarea nu este posibilă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 49, dacă persoana a cărei extrădare este cerută, se opune cererii de extrădare, ea îşi va putea formula apărările oral şi în scris, putând, totodată, să propună probe în acest sens. Legea prevede că, în urma audierii persoanei solicitate, dosarul cauzei este pus la dispoziţia apărătorului acesteia pentru a putea prezenta, în scris şi în termen de 8 zile, opoziţia motivată la cererea de extrădare şi a indica mijloacele de probă admise de legea română, numărul de martori fiind limitat la doi. Procurorul poate solicita un termen de 8 zile pentru a răspunde opoziţiei sau pentru a administra probe.

E. Administrarea probelor şi solicitarea de informaţii suplimentare. Legea prevede la articolul 50 că mijloacele de probă încuviinţate de instanţă trebuie să fie administrate în termen de maximum 15 zile, în prezenţa persoanei a cărei extrădare se cere, asistată de apărător şi, la nevoie, de interpret, şi în prezenţa procurorului.

Dacă informaţiile comunicate de statul solicitant se dovedesc insuficiente pentru a permite statului român să pronunţe o hotărâre în aplicarea legii privind asistenţa judiciară internaţională, instanţa competentă va solicita complinirea informaţiilor necesare, fixându-se în acest scop, un termen de 2 luni. Transmiterea solicitării privind informaţiile suplimentare, precum şi a răspunsului se realizează pe una din căile prevăzute la articolul 36 al legii referitor la cererea de extrădare.

§6. Concursul de cereri de extrădare Este posibil ca extrădarea unei persoane să fie cerută de mai multe state, pentru

aceeaşi infracţiune sau pentru infracţiuni diferite. Convenţia europeană de extrădare prevede, în articolul 17, că partea solicitată va statua, în acest caz, ţinând seama de toate împrejurările şi în mod deosebit de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de datele conţinute în cererile de extrădare, de naţionalitatea persoanei a cărei extrădare se cere şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către un alt stat.

34

Legea română privind asistenţa judiciară internaţională reproduce dispoziţiile din Convenţia europeană în articolul 39, precizând că, dacă extrădarea este cerută de mai multe state fie pentru aceeaşi faptă, fie pentru fapte diferite, statul român hotărăşte, ţinând seama de toate împrejurările şi, în mod deosebit, de gravitatea şi de locul săvârşirii infracţiunilor, de data depunerii cererilor respective, de cetăţenia persoanei extrădabile, de existenţa reciprocităţii de extrădare în raport cu statul român şi de posibilitatea unei extrădări ulterioare către alt stat solicitant. În această situaţie, Ministerul Justiţiei stabileşte, dacă este cazul, cărui stat solicitant îi va fi predată persoana extrădată, potrivit obligaţiilor internaţionale asumate de România prin tratatele internaţionale în materie la care este parte sau care decurg din statutul de membru al Uniunii Europene, ţinând seama de hotărârile judecătoreşti definitive cu privire la fiecare dintre cererile de extrădare, precum şi de criteriile prevăzute. Ministerul Justiţiei va înştiinţa de urgenţă autorităţile competente ale statelor solicitante despre existenţa concursului de cereri de extrădare.

§7. Soluţionarea cererii de extrădare A. Pronunţarea hotărârii de către curtea de apel. Soluţionarea cererii de extrădare de

către curtea de apel este reglementată prin dispoziţiile articolului 52 a legii. Atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile de extrădare, curtea de apel

hotărăşte admiterea cererii de extrădare, dispunând totodată menţinerea stării de arest provizoriu în vederea extrădării, până la predarea persoanei extrădate. Hotărârea prin care s-a dispus extrădarea se motivează în termen de 5 zile de la data pronunţării.

Dacă instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, respinge cererea şi dispune punerea în libertate a persoanei a cărei extrădare fusese cerută. Hotărârea se motivează în 24 de ore şi este transmisă procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, care o remite, de îndată, compartimentului de specialitate al Ministerului Justiţiei.

În fine, legea prevede că hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de procurorul general competent (din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei) şi de persoana a cărei extrădare a fost cerută, în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare, ca şi recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea extrădării.

B. Judecarea recursului şi comunicarea hotărârii. Potrivit dispoziţiilor articolului 53 din lege, recursul declarat în condiţiile arătate se judecă cu prioritate, într-un termen de cel mult 10 zile, de un complet format din 3 judecători. Dosarul cauzei se restituie curţii de apel în cel mult 3 zile de la soluţionarea recursului. În ceea ce priveşte hotărârea definitivă asupra extrădării, aceasta se comunică procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi compartimentului de specialitate din Ministerul Justiţiei. Toate aceste prevederi sunt în acord deplin cu dispoziţia din articolul 37 alineatul 2 din lege: „Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent...”.

§8. Punerea în executare a hotărârii de extrădare

35

A. Predarea extrădatului. Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 18, reguli cu privire la predarea persoanei extrădate, arătând că partea solicitată va comunica părţii solicitante hotărârea sa asupra extrădării, precizând că orice respingere totală sau parţială trebuie motivată, iar în caz de acceptare, partea solicitantă va fi informată despre locul şi data predării şi asupra duratei detenţiei executate în vederea extrădării de către persoana a cărei extrădare s-a cerut. Cu excepţia cazului de forţă majoră care împiedică predarea sau preluarea persoanei extrădate, dacă preluarea nu are loc la data fixată, persoana va putea fi pusă în libertate la expirarea unui termen de 15 zile socotit de la această dată şi va fi, în orice caz, pusă în libertate la expirarea unui termen de 30 de zile, când partea solicitată va putea refuza să o extrădeze pentru aceeaşi faptă.

Dacă există un caz de forţă majoră care împiedică predarea sau primirea persoanei ce urma să fie extrădată, partea interesată va informa despre aceasta pe cealaltă parte şi ambele se vor pune de acord asupra unei noi date de predare, fiind aplicabile dispoziţiile privitoare la termenele în care trebuie să aibă loc predarea persoanei extrădabile.

Aceste prevederi ale Convenţiei se regăsesc în dispoziţiile articolelor 56 şi 57 din legea română, care precizează că, pentru predarea extrădatului este necesar şi suficient un extras al hotărârii judecătoreşti definitive prin care se dispune extrădarea. Ministerul Justiţiei informează de îndată Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerul Administraţiei şi Internelor, care stabileşte locul şi data predării şi asigură predarea sub escortă a persoanei extrădate. Legea română precizează, de asemenea, că Ministerul Justiţiei aduce la cunoştinţă de urgenţă autorităţii competente a statului solicitant soluţia adoptată asupra extrădării, comunicându-i totodată un extras de pe hotărârea definitivă. Locul predării va fi, de regulă, un punct de frontieră al statului român, Ministerul Administraţiei şi Internelor al României va asigura predarea şi va informa despre aceasta Ministerul Justiţiei. Persoana extrădată va putea fi pusă în libertate dacă nu a fost preluată în 15 zile de la data stabilită, termen ce nu poate fi prelungit decât cu încă cel mult 15 zile.

B. Predarea amânată sau condiţionată. Potrivit articolului 19 din Convenţie, partea solicitată va putea, după ce a statuat asupra cererii de extrădare, să amâne predarea persoanei cerute, pentru a putea fi urmărită de ea însăşi sau, dacă persoana a fost deja condamnată, pentru a o pune să execute, pe teritoriul său, o pedeapsă aplicabilă pentru un alt fapt decât acela pentru care este cerută extădarea. Tot Convenţia prevede că, în loc de a amâna predarea, partea solicitată va putea preda temporar părţii solicitante persoana cerută, în condiţii determinate de comun acord între părţi.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională penală reglementează această materie prin dispoziţiile articolului 58, intitulat „Predarea amânată” şi ale articolului 59, intitulat „Predarea temporară sau sub condiţie”. Cazul tipic este acela în care împotriva persoanei a cărei extrădare se cere există un proces penal în faţa autorităţilor judiciare române sau când persoana respectivă se află în executarea unei pedepse privative de libertate. În această situaţii nu este obiectiv posibilă extrădarea. Legea prevede că extrădarea poate fi amânată, ea devenind efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate, numai după ce aceasta a fost executată sau considerată ca executată.

În afară de aceste situaţii, legea prevede că predarea persoanei extrădate poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că aceasta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol. Acest nou caz de amânare, neprevăzut în Convenţie, se justifică din raţiuni umanitare.

36

Legea prevede că, în cazul amânării predării, instanţa emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. Dacă persoana ce urmează să fie extrădată se află, la momentul admiterii cererii de extrădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închisorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea.

Atunci când există vreunul dintre cazurile care împiedică extrădarea, legea prevede că persoana a cărei extrădare se cere poate fi predată temporar, în cazul în care statul solicitant face dovada că amânarea predării ar provoca un prejudiciu grav, cum ar fi împlinirea termenului prescripţiei, cu condiţia ca această predare să nu dăuneze desfăşurării procesului penal în curs în România, şi ca statul solicitant să dea asigurări că, o dată îndeplinite actele procesuale pentru care a fost acordată extrădarea, va retrimite extrădatul autorităţilor române. Această predare temporară se aprobă, la cererea statului solicitant, printr-o încheiere dată în camera de consiliu, de către preşedintele secţiei penale a curţii de apel care a judecat cererea de extrădare. În vederea soluţionării cererii, instanţa va analiza îndeplinirea criteriilor prevăzute de lege pentru aprobarea amânării predării persoanei extrădate (existenţa unui proces în curs sau a unei pedepse în curs de executare), solicitând şi avizul autorităţii judiciare pe rolul căreia se află cauza ori, după caz, al instanţei de executare. Dacă persoana predată temporar se află în executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă, executarea acesteia se consideră suspendată de la data când persoana a fost predată autorităţilor competente ale statului solicitant şi până la data când este retrimisă autorităţilor române.

C. Remiterea de obiecte. Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 20 că, la cererea părţii solicitante, partea solicitată va reţine şi va remite, în măsura permisă de legislaţia sa, obiectele:

a) care pot fi folosite ca elemente doveditoare; sau b) care, provenind din infracţiune, au fost găsite în momentul arestării în posesia

persoanei a cărei extrădare se cere sau au fost descoperite ulterior. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională cuprinde dispoziţii privind

remiterea de obiecte şi de bunuri în articolul 17 şi reflectă prevederile Convenţiei europene. Se precizează că obiectele şi bunurile nu vor fi predate decât în temeiul unei hotărâri definitive pronunţate în acest sens de autoritatea judiciară competentă.

D. Extrădarea repetată. Legea română (articolul 55) prevede extrădarea din nou a persoanei extrădate care, după ce a fost predată statului solicitant, fuge înainte de soluţionarea cauzei sau de executarea pedepsei pentru care a fost acordată extrădarea, şi se întoarce pe teritoriul României. Persoana va fi din nou arestată şi predată, în baza unui mandat emis de autoritatea judiciară competentă a statului solicitant. Legea prevede însă că extrădarea din nou nu va avea loc în cazul în care statul solicitant a încălcat condiţiile în care extrădarea a fost acordată.

Deşi legea nu prevede, constatarea încălcării de către statul solicitant a condiţiilor sub care a fost acordată extrădarea nu se poate face decât de curtea de apel care a pronunţat hotărârea asupra extrădării, la sesizarea procurorului competent.

§9. Tranzitarea extrădaţilor

37

În reglementarea extrădării, un loc aparte îl ocupă tranzitul persoanelor aflate pe teritoriul altor state în ipoteza în care statul solicitat nu are frontieră comună cu statul solicitant. De aceea, Convenţia europeană de extrădare prevede în articolul 21 anumite reguli privitoare la tranzit şi anume că se va încuviinţa la cererea adresată pe aceeaşi cale ca şi cererea de extrădare, cu condiţia să nu fie vorba despre vreo infracţiune considerată de partea solicitată pentru tranzit ca având un caracter politic ori pur militar, ţinând seama de dispoziţiile articolului 3 şi articolului 4 din Convenţia privitoare la infracţiunile politice şi la infracţiunile militare. Statul solicitat va putea refuza tranzitul unui resortisant al său.

Pentru încuviinţarea tranzitului, sunt necesare aceleaşi documente ca şi pentru admiterea extrădării, adică cererea şi actele anexe pe care le-am examinat anterior. Situaţia este deosebită în cazul în care tranzitarea se face pe cale aeriană, când Convenţia prevede dispoziţii speciale în raport cu următoarele situaţii:

a) când nu va fi prevăzută o aterizare, partea solicitantă va înştiinţa partea peste al cărei teritoriu se va zbura şi va atesta existenţa unuia dintre documentele prevăzute la articolul 12 punctul 2 litera a) (o hotărâre de condamnare definitivă sau un mandat de arestare). În caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele arestării provizorii în vederea extrădării, iar partea solicitantă va adresa o cerere formală de tranzit;

b) când va fi prevăzută o aterizare, partea solcitantă va adresa o cerere formală de tranzit.

Convenţia prevede însă că o parte poate declara, o dată cu semnarea convenţiei sau la depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, că nu va încuviinţa tranzitul unei persoane decât în aceleaşi condiţii cu cele ale extrădării sau cu unele dintre ele. În aceste cazuri, se va putea aplica regula reciprocităţii.

În fine, Convenţia prevede că tranzitul persoanei extrădate nu se va efectua prin traversarea unui teritoriu unde ar fi motive să se creadă că viaţa sau libertatea sa ar putea fi ameninţate pentru motive legate de rasa, religia, naţionalitatea sau opiniile sale politice.

Legea română privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală reglementează tranzitarea extrădaţilor prin dispoziţiile articolului 60, care consacră dispoziţiile Convenţiei europene examinate anterior, raportate la condiţiile legislaţiei române. Legea prevede regula generală potrivit căreia tranzitul pe teritoriul României al unui extrădat care nu este cetăţean român poate fi acordat cu condiţia ca să nu existe motive de ordine publică de opunere la aceasta şi să fie vorba de o infracţiune care permite extrădarea conform legii române. Dacă extrădatul este cetăţean român, legea precizează că tranzitarea este încuviinţată în situaţiile în care este autorizată pentru cetăţenii români.

Sub aspectul condiţiilor formale, legea prevede că tranzitul se încuviinţează la cererea statului interesat, la care se anexează cel puţin mandatul de arestare preventivă sau mandatul de executare a pedepsei închisorii care a justificat acordarea extrădării. Hotărârea asupra tranzitului este luată de Ministerul Justiţiei, care o comunică de îndată autorităţii competente a statului solicitant şi Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Cu privire la tranzitul aerian, se prevede că, atunci când nu este prevăzută o aterizare pe teritoriul statului român, este suficientă o notificare transmisă de autoritatea competentă a statului solicitant Ministerului Justiţiei al României. Aşa cum se prevede şi în Convenţia europeană, legea prevede că, în caz de aterizare forţată, această notificare va produce efectele cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, iar statul solicitant va adresa de îndată o cerere formală de tranzit, care se soluţionează după procedura examinată anterior.

38

În fine, legea română precizează că persoana extrădată aflată în tranzit rămâne în stare de arestare provizorie pe perioada şederii sale pe teritoriul statului român.

Solicitarea extrădării de către România

§1. Condiţii pentru solicitarea extrădării

A. Obligaţia de a solicita extrădarea. Sub acestă denumire, legea română enumeră, în articolul 62, condiţiile care fac necesară solicitarea de către statul român a extrădării unei persoane, fie a extrădării zise procesuale, fie a extrădării zise executive. Aceste condiţii sunt: a) emiterea de către autorităţile judiciare române competente fie a unui mandat de arestare preventivă (în cazul extrădării procesuale), fie a unui mandat de executare a pedepsei închisorii, aplicate persoanei respective ori căreia i s-a aplicat o măsură de siguranţă (în cazul extrădării executive); b) identificarea acestei persoane pe teritoriul unui stat străin; c) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea extrădării. În aceste condiţii, extrădarea va fi solicitată statului străin pe teritoriul căruia se află persoana în cauză. B. Cadrul juridic pentru solicitarea extrădării. Potrivit legii (articolul 63), acest cadru este constituit din dispoziţiile articolelor 18-35 din aceeaşi lege, privitoare la condiţiile cerute de lege pentru acordarea extrădării pasive. Legea română consideră, deci, că extrădarea activă trebuie să aibă loc în aceleaşi condiţii ca şi extrădarea pasivă. Aceasta înseamnă că nu va putea fi solicitată extrădarea pentru infracţiunile care sunt exceptate de la extrădare şi nici dacă nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la extrădare, la gravitatea pedepsei prevăzută de lege şi la pedeapsa aplicată, la persoanele supuse extrădării şi la cele exceptate, precum şi la principiile privitoare la drepturile fundamentale ale omului care trebuie să fie respectate în procedura extrădării. Legea română prevede în plus o condiţie privitoare la solicitarea extrădării în vederea efectuarii urmăririi penale şi anume că, în afara condiţiei privitoare la gravitatea pedepsei, prevăzută în articolul 26 al legii (o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an) se cere ca împotriva persoanei în cauză să fie pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală. §2. Procedura de solicitare a extrădării A. Formularea cererii de extrădare, în numele statului român, şi transmiterea ei se face de către Ministerul Justiţiei. Este de remarcat că în cazul extrădării active legea a dat în competenţa Ministerului Justiţiei şi nu a curţii de apel problema solicitării extrădării. B. Procedura. Potrivit legii române (articolul 65), în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extradării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea

39

difuzării prin canalele specifice. Emiterea mandatului de urmărire internaţională în vederea extrădării nu presupune întocmirea unei încheieri, nefiind o procedură jurisdicţională.36 De îndată ce este informată despre faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată pe teritoriul unui stat străin, instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă apreciază, printr-o încheiere motivată, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a solicita extrădarea. Încheierea se dă în camera de consiliu, de un singur judecător, fără citarea părţilor, însă cu participarea procurorului. Încheierea poate fi atacată cu recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, dosarul fiind înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore. Recursul va fi judecat în termen de 3 zile, iar dosarul va fi înapoiat primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. Când încheierea care constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru extrădare, însoţită de actele stabilite la articolului 36 alineatul 2 din lege, este definitivă, se comunică de îndată Ministerului Justiţiei. Încheierea prin care instanţa a hotărât că nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se solicita extrădarea se comunică, în termen de 3 zile de la pronunţare, Ministerului Justiţiei. În termen de 3 zile de la data primirii încheierii definitive cuprinzând constatarea întrunirii condiţiilor pentru a se solicita extrădarea, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională, potrivit art. 38, şi, în funcţie de rezultatul acestui examen, formulează cererea de extrădare şi o transmite, însoţită de actele anexe, autorităţii competente a statului solicitat sau întocmeşte un act prin care propune ministrului justiţiei, motivat, să sesizeze procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Atunci când, în urma examenului de regularitate, constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea, ministrul justiţiei sesizează procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. în vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării. Ministrul justiţiei nu poate reitera şi alte motive de revizuire decât cele de iregularitate internaţională. Cererea de revizuire se face în 3 zile, dacă persoana prevăzută la alin. (1) este arestată în vederea extrădării către România. În toate celelalte cazuri cererea se face în termen de cel mult 15 zile. Termenul curge de la data la care procurorul general primeşte cererea prin care ministrul justiţiei îi solicită să promoveze revizuirea hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru solicitarea extrădării. Competentă să judece cererea de revizuire este instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă. În cazul în care persoana solicitată este arestată în vederea extrădării către România, cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere. În toate celelalte cazuri, cererea de revizuire se soluţionează în termen de cel mult o lună de la data înregistrării cauzei. Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

36 Decizia nr. 30 din 2 iunie 2008 a Î.C.C.J.-Secţiile Unite, pronun�ată la recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 230 din 08.04.2009.

40

Atunci când extrădarea este cerută în vederea executării unei pedepse pronunţate printr-o hotărâre dată de instanţele române în lipsă, prin cererea de extrădare formulată de Ministerul Justiţiei, statul român va da asigurări, la cererea statului solicitat, în condiţiile articolelor 32 alineatul 1 şi 69 din lege, privind rejudecarea cauzei în prezenţa persoanei extrădate. §3. Efectele extrădării în România A. Preluarea persoanei extrădate. Cu privire la acest aspect al extrădării active, legea română prevede că el se desfăşoară în acelaşi mod ca şi în cazul extrădării pasive, cu deosebirea că, de data aceasta este vorba de preluarea persoanei extrădate de la organele competente ale statului solicitat. În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii în acest sens. În cazul în care condiţia impusă este retrimiterea persoanei extrădate pe teritoriul statului solicitant, instanţa dispune însoţirea acesteia la frontieră, în vederea preluării de către autorităţile competente ale statului solicitant. B. Primirea extrădatului. Legea prevede că persoana extrădată, odată adusă în România, va fi predată de urgenţă, după caz, administraţiei penitenciare, în cazul extrădării executive, sau autorităţii judiciare competente, în cazul extrădării procesuale. În cazul extrădării executive, dacă persoana extrădată fusese condamnată în lipsă, aceasta va fi rejudecată, la cerere, cu respectarea drepturilor prevăzute la articolul 32 alineatul 1 din lege referitor la judecarea în lipsă. C. Comunicarea soluţiei. Ministerul Justiţiei informează autoritatea judiciară română competentă despre modul în care a fost soluţionată cererea de extrădare de către statul solicitat şi, atunci când este cazul, despre durata arestării provizorii în vederea extrădării, pentru a fi computată potrivit articolului 15 din lege referitor la computarea arestării. Dispoziţii comune privind extrădarea §1. Cheltuielile ocazionate de extrădare Potrivit prevederilor articolului 24 din Convenţia europeană de extrădare, cheltuielile ocazionate de extrădare pe teritoriul părţii solicitante vor fi în sarcina acestei părţi. În ceea ce priveşte tranzitarea extrădaţilor, Convenţia prevede că vor fi în sarcina părţii solicitante cheltuielile ocazionate de tranzitul pe teritoriul părţii solicitate pentru tranzit. În deplin acord cu prevederile Convenţiei europene, legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede, în articolul 76, că se suportă de statul român cheltuielile privind procedura de extrădare efectuate pe teritoriul României, prin bugetele autorităţilor şi instituţiilor implicate, în funcţie de atribuţiile conferite fiecăreia dintre acestea prin aceeaşi lege. §2. Frauda la extrădare

41

Legea română caracterizează, prin dispoziţiile articolului 77, ca fraudă la extrădare, predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură de acelaşi fel şi o interzice ca atare ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare. Această faptă este în mod justificat caracterizată ca dăunătoare cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii, deoarece sustrage de la răspunderea penală persoane care ar putea face obiectul unei cereri de extrădare şi care, prin eludarea regulilor de extrădare, împiedică înfăptuirea justiţiei în statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea sau împotriva intereselor căruia au fost comise infracţiuni internaţionale.

42

Cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene §1. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre UE. În contextul aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, problema armonizării legislaţiei interne, cu precădere a legislaţiei în materie penală şi procesual penală cu cea a Uniunii Europene a determinat legiuitorul român să adopte Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aceasta prevăzând în Capitolul III1 al Titlului II dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene, având în vedere faptul că nu toate statele membre ale Uniunii Europene au adoptat în legislaţia lor internă prevederi corespunzătoare aplicării nelimitate a mandatului european de arestare. De aceea, în art. 78 la art. 83 s-au introdus unele reglementări tranzitorii între regulile generale ale extrădării în Uniunea Europeană şi cele simplificate din domeniul mandatului european de arestare. Astfel, se menţionează că: a) în aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca infracţiune politică; b) în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant; c) amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române; d) absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare; e) Statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute de lege; f) semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen are acelaşi efect ca şi o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, în sensul art. 16 din Convenţia europeană de extrădare; g) extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, fără verificarea condiţiilor speciale prevăzute la art. 48, ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47. Titlul III al legii române, referitor la mandatul european de arestare, conţine prevederi specifice cooperării dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene. Această reglementare din legea română preia dispoziţiile referitoare la mandatul de arestare european adoptate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 (2002/584/JAI sau 2002/584/JHA, în limba engleză) privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre,37 care reprezintă o adaptare a legislaţiei la situaţia concretă şi cerinţele din statele membre ale Uniunii Europene privind asistenţa judiciară în materie penală. Astfel, în preambulul la Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 se arată că procedura formală de extrădare ar trebui abrogată între statele membre ale Uniunii Europene atunci când este vorba despre persoane care se sustrag de la înfăptuirea

37 Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190 , din 18 iulie 2002, paginile 1–20.

43

justiţiei după ce au fost definitiv condamnate, iar procedurile de extrădare ar trebui accelerate atunci când este vorba despre persoane suspectate de a fi comis o infracţiune. Decizia are în vedere faptul că toate sau numai unele dintre statele membre ale Uniunii Europene sunt părţi la anumite convenţii de extrădare, printre care şi Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957 şi Convenţia europeană privind reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977. §2. Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare Aşa cum se precizează în articolul 84 din Capitolul I al Titlului III din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. În articolul 85 al legii se precizează că autorităţile judiciare române competente în materia mandatului european de arestare sunt instanţele judecătoreşti (ca autorităţi judiciare emitente), curţile de apel (ca instanţe judiciare de executare) şi Ministerul Justiţiei (ca autoritate centrală). Autorităţile române competente să primească mandatul european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă curţile de apel în a căror circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. În cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Pe de altă parte, rezultă că mandatul european de arestare se emite atât în scopul efectuăririi urmării penale, atunci când interesul înfăptuirii justiţiei impune transferarea în statul solicitant a persoanei urmărite, cât şi în cazul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru finalizarea în bune condiţii a actului de justiţie penală. În ceea ce priveşte condiţiile de formă şi conţinut pe care trebuie să le îndeplinească mandatul, legea prevede în anexă un model al mandatului european de arestare, în care se înscriu următoarele informaţii: a) identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate; b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente; c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile legale privind obiectul mandatului european de arestare (prevăzute în articolul 88 al legii) şi în cele privind faptele care dau loc la predare (prevăzute în articolul 96); d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de prevederile articolului 96, referitoare la faptele care dau loc la predare; e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate; f) pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită; g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii. Referitor la limba în care se redactează mandatul european de arestare transmis unei autorităţi judiciare competente a altui stat membru de către autoritatea judiciară română solicitantă, se arată în alineatul 3 al articolului 86 că acesta trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare ori în una sau mai multe alte limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat le acceptă conform declaraţiei

44

depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Atunci când autorităţile judiciare române sunt solicitate să execute un mandat european de arestare transmis de autorităţile judiciare competente ale altui stat membru al Uniunii Europene, acest mandat trebuie să fie tradus în limba română sau în una din limbile engleză ori franceză. După cum se poate observa, legiuitorul român a optat tot pentru folosirea limbilor oficiale ale Consiliului Europei şi în ceea ce priveşte redactarea mandatelor europene de arestare primite spre executare de autorităţile judiciare ale statului român, în calitate de stat solicitat, de la autorităţile judiciare ale unui stat membru al Uniunii Europene. În privinţa cheltuielilor ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui mandat european de arestare, se arată în articolul 87 că acestea revin României, în timp ce rămân în sarcina statului emitent celelalte cheltuieli, principiu întâlnit şi în cazul procedurii de extrădare. §3. Condiţii privind emiterea şi transmiterea mandatului european de arestare În ceea ce priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un mandat european de arestare, legea prevede reglementări privitoare la obiectul acestuia, pentru a putea fi emis de către autorităţile judiciare române, precum şi procedura de urmat în vederea transmiterii sale către autorităţile judiciare ale statului solicitat. Astfel, referindu-se la obiectul mandatului european de arestare, legea română instituie în art. 88 regula că, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, se emite un mandat european de arestare ori de câte ori nu a intervenit, potrivit legii române, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei ori amnistia sau graţierea şi este îndeplinită, după caz, una dintre următoarele condiţii: a) pedeapsa prevăzută de lege este de cel puţin un an, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii; b) pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată este de cel puţin 4 luni, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate. Mandatul european de arestare este emis, în faza de urmărire penală, de către judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar în faza de judecată şi de executare, de către judecătorul delegat de preşedintele primei instanţe ori de cel al instanţei de executare, în următoarele situaţii: a) la sesizarea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală a persoanei solicitate, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale; b) la sesizarea instanţei care a dispus asupra luării măsurii arestării preventive a inculpatului ori care a hotărât cu privire la măsurile de siguranţă, după caz, sau a organului la care se află spre executare mandatul, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea judecăţii ori executării pedepsei închisorii sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate. Judecătorul competent verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute pentru emiterea mandatului european de arestare şi procedează, după caz, astfel:

45

a) emite (direct, fără încheiere prealabilă, conform Deciziei nr. 39/22.09.2008 a Î.C.C.J.-Secţiile Unite) mandatul european de arestare şi supraveghează luarea măsurilor pentru transmiterea acestuia; în cazul în care persoana este localizată pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, dispune traducerea mandatului european de arestare, în termen de 24 de ore; b) constată, prin încheiere motivată, că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a emite un mandat european de arestare. Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror, în termen de 3 zile de la comunicare. Recursul se judecă de instanţa superioară, în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei, iar în caz de admitere a acestuia, prima instanţă este obligată să emită un mandat european de arestare. În cazul emiterii mandatului european de arestare, judecătorul competent informează procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori instanţa pe rolul căreia se află cauza penală despre emiterea mandatului european de arestare, iar în cazul când constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a emite un mandat european de arestare, comunică încheierea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori procurorului de pe lângă instanţa de executare. Potrivit prevederilor aceluiaşi articol 88 al legii, alineatul 5, emiţând un mandat european de arestare, autorităţile judiciare române pot solicita autorităţilor judiciare de executare ca, odată cu predarea persoanei vizate de mandatul respectiv, să le fie remise şi bunurile care constituie mijloace materiale de probă. În aceste condiţii, odată cu aplicarea prevederilor legale referitoare la mandatul european de arestare, se face şi aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la asistenţa judiciară în materie penală, referitoare la remiterea de obiecte. În cazul în care locul unde se află persoana solicitată nu este cunoscut, mandatul european de arestare în limba română se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării pe canale specifice. Acesta va fi tradus, prin grija instanţei emitente, în limba impusă de statul membru de executare, după ce se confirmă localizarea persoanei solicitate pe teritoriul unui anumit stat membru al Uniunii Europene. Instanţele întocmesc şi păstrează Registrul de evidenţă a mandatelor europene de arestare, care nu este destinat publicităţii. Procedura de emitere a mandatului european de arestare are caracter confidenţial până la arestarea persoanei solicitate în statul membru de executare. În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare, se prevede în articolul 90 al legii că autorităţile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. Dacă nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, transmiterea mandatului european de arestare se realizează prin intermediul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, care procedează la difuzarea în Sistemul Informatic Schengen (SIS) sau pe canalele Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol), după caz. În acest caz, transmiterea se poate efectua şi prin sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene, când acesta va fi operaţional. Toate aceste căi de comunicare modernă şi rapidă, ca şi menţionarea, în articolul 90 alineatul 4, a faptului că orice dificultate care ar interveni în legătură cu transmiterea unui mandat european de arestare se va soluţiona direct între autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de

46

executare, cu sprijinul Ministerului Justiţiei, conduc la concluzia că s-a pus la dispoziţie un mecanism eficient de facilitare a asistenţei judiciare în materie penală, cu ajutorul căruia autorităţile judiciare, fie cea emitentă, fie cea de executare, pot acţiona şi direct, nemijlocit în realizarea celei mai bune asistenţe judiciare internaţionale. Legea mai prevede, în alineatul 3 al articolului 90, că, în situaţia în care autoritatea judiciară emitentă nu cunoaşte autoritatea judiciară de executare competentă, va putea efectua cercetarea necesară identificării autorităţii judiciare competente din statul solicitat, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene38, create între statele membre ale Uniunii Europene, sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, pentru a obţine informaţiile necesare de la statul membru de executare. În cazul transmiterii directe, autorităţile judiciare emitente române informează Ministerul Justiţiei în ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru cu privire la mandatele europene de arestare emise în perioada de referinţă şi stadiul executării acestora. Întrucât este posibil ca predarea persoanei solicitate pentru efectuarea urmăririi penale să nu poată fi făcută de către autorităţile statului solicitat din cauză că persoana vizată este implicată într-un proces în curs, pentru o altă faptă decât cea pentru care se solicită predarea, ori este în executarea unei pedepse privative de libertate în statul solicitat, se prevede în alineatul 2 al articolului 91 al legii că autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, va dispune suspendarea predării până când persoana urmărită va fi eliberată din detenţie sau procesul în care este implicată în statul solicitat va fi definitiv soluţionat, iar în acest interval de timp autoritatea judiciară română competentă va putea solicita predarea temporară a persoanei vizate, în vederea ascultării sale sau a judecării faptelor pentru care s-a emis mandatul european de arestare. Predarea temporară în România a persoanelor urmărite de autorităţile judiciare române, în vederea audierii lor, va putea fi solicitată autorităţii judiciare de executare, potrivit alineatului 1 al aceluiaşi articol 91, şi înainte ca aceasta din urmă să se fi pronunţat asupra predării definitive ori se va putea solicita autorizarea luării declaraţiei declaraţiei acestei persoane chiar pe teritoriul statului de executare a mandatului, în acest din urmă caz făcându-se aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la asistenţa judiciară internaţională în materie penală privind comisiile rogatorii având ca obiect ascultarea inculpatului. Asigurarea rejudecării, potrivit art. 92, în cazul predării persoanei condamnate în lipsă este dată de autoritatea judiciară emitentă, la cererea autorităţii judiciare de executare. De asemenea, în cazul în care persoana solicitată care face obiectul unui mandat european de arestare, emis în scopul urmăririi penale sau al judecăţii, este resortisant sau rezident al statului membru de executare, garanţia că, în caz de condamnare, odată predată, persoana solicitată poate fi transferată în condiţiile legii în statul de cetăţenie este dată de instanţa emitentă a mandatului european de arestare, potrivit art. 93. Mandatul european de arestare se retrage în cazul în care au dispărut temeiurile care au justificat emiterea acestuia ori dacă persoana solicitată a decedat, ca şi în cazul în care persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România. §4. Soluţionarea şi executarea mandatului european de arestare. 38 Reţeaua Judiciară Europeană a fost creată prin Decizia Consiliului Uniunii Europene din 28 mai 2001 de creare a unei reţele europene de prevenire a infracţiunilor, nr. 2001/427/JAI (sau 2001/427/JHA, în limba engleză), publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 153/1 din 8 iunie 2001, paginile 1-3.

47

A. Fapte care dau loc la predare. În vederea aprobării predării unei persoane vizate de un mandat european de arestare, statul solicitat va verifica dacă acesta îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a fi executat, printre care se poate afla şi condiţia dublei incriminări a faptelor care motivează eliberarea mandatului, respectiv fapta să fie incriminată atât potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia, cât şi potrivit legii statului emitent. Condiţia dublei incriminări nu mai este cerută, potrivit prevederilor articolului 96 alin. 1 din lege, dacă mandatul de arestare european a fost emis pentru una dintre infracţiunile enumerate în acest articol, indiferent de denumirea dată lor în statul emitent, cu condiţia, însă, ca maximul special al pedepsei privative de libertate sau durata măsurii de siguranţă privative de libertate, prevăzute de legea statului emitent, să fie de cel puţin 3 ani. Lista infracţiunilor sau a categoriilor de infracţiuni pentru care nu ar mai fi necesară îndeplinirea condiţiei dublei incriminări la executarea mandatului european de arestare cuprinde 32 de puncte: 1. participarea la un grup criminal organizat;

2. terorismul; 3. traficul de persoane; 4. exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă; 5. traficul ilicit de droguri şi substanţe psihotrope; 6. traficul ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive; 7. corupţia; 8. frauda, inclusiv cea care aduce atingere intereselor financiare ale Comunităţilor Europene în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene; 9. spălarea produselor infracţiunii; 10. falsificarea de monedă, inclusiv contrafacerea monedei euro; 11. fapte legate de criminalitatea informatică; 12. infracţiuni împotriva mediului, inclusiv traficul ilicit de specii de animale pe cale de dispariţie şi de specii şi soiuri de plante pe cale de dispariţie; 13. facilitarea intrării şi şederii ilegale; 14. omorul, vătămarea corporală gravă; 15. traficul ilicit de organe şi ţesuturi umane; 16. răpirea, lipsirea de libertate în mod ilegal şi luarea de ostatici; 17. rasismul şi xenofobia; 18. furtul organizat sau armat; 19. traficul ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă; 20. înşelăciunea; 21. racketul şi extorcarea de fonduri; 22. contrafacerea şi pirateria produselor; 23. falsificarea de acte oficiale şi uzul de fals; 24. falsificarea de mijloace de plată; 25. traficul ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere; 26. traficul ilicit de materiale nucleare sau radioactive; 27. traficul de vehicule furate; 28. violul; 29. incendierea cu intenţie;

30. crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;

48

31. sechestrarea ilegală de nave sau aeronave; 32. sabotajul.

Se remarcă faptul că există o dublă condiţionare pentru a fi admisibilă excluderea de la aplicarea principiului dublei incriminări. Mai întâi, fapta care constituie temei al emiterii mandatului european de arestare trebuie să fie considerată una dintre infracţiunile cuprinse în enumerarea făcută de legiuitor. În al doilea rând, pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea care constituie temei al emiterii acestui mandat trebuie să fie sancţionabilă cu o pedeapsă privativă de libertate sau o măsură de siguranţă privativă de libertate al cărei maxim special să fie de cel puţin 3 ani.

Menţionăm că la această dată România nu a incriminat faptele de raket sau pe cele de extorcare de fonduri, iar sabotajul (art. 164 Cod penal) a fost abrogat prin art. 2 din Decretul-Lege nr. 12/10.01.1990 (publicat în Monitorul Oficial al Româniai, Partea I, nr. 7 din 12.01.1990).

Codul penal din 2009 (Legea nr. 286/2009) nu incriminează nici el raketul, extorcarea sau sabotajul, ceea ce reprezintă, în opinia noastră, o încălcare a obligaţiei generale asumate de statul român privind integrarea legislaţiei sale penale cu cea din celelalte state ale Uniunii Europene. B. Refuzul de executare a mandatului. Autoritatea judiciară română de executare a unui mandat european de arestare trebuie să verifice existenţa cauzelor de refuz obligatoriu al predării persoanei vizate de mandat, precum şi cauzele de refuz facultativ. În ceea ce priveşte condiţionarea executării mandatului european de arestare, articolul 97 din lege prevede dispoziţiile referitoare la cele două situaţii în care autorităţile judiciare române pot supune executarea mandatului unor condiţiii: a) în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal şi nici informată în orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă; b) în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă. În primul caz, autoritatea judiciară emitentă va fi chemată să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul emitent, în prezenţa sa. În cel de-al doilea caz, dispoziţiile legale ale statului membru emitent trebuie să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de ani din pedeapsă sau din măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă. În situaţia în care mandatul european de arestare priveşte un cetăţean român solicitat în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, executarea mandatului va fi condiţionată de transferarea în România a persoanei predate, în cazul în care împotriva acesteia se pronunţă o pedeapsă privativă de eliberate în statul solicitant, persoana în cauză urmând a executa în România pedepsa privativă de libertate la care a fost condamnat. Autoritatea judiciară română este obligată să refuze executarea unui mandat european de arestare, potrivit art. 98 al legii, dacă: a) din informaţiile de care dispune reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă,

49

pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune; c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, în conformitate cu legea română. Este vorba, în aceste cazuri, despre aplicarea obligatorie a unor principii avute în vedere şi la exceptarea de la extrădare, anume refuzul de asistenţă pentru: a) infracţiunile anterior judecate – în acest caz de către un stat terţ, membru al Uniunii Europene –, la care pedeapsa pronunţată să fi fost executată, considerată ca executată ori executarea să se fi prescris sau pedeapsa să fi fost graţiată, infracţiunea amnistiată ori să fi intervenit o altă cauză care împiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare; b) pentru infracţiunile acoperite de amnistie în România; la care se adaugă c) minoritatea făptuitorului, ca o cauză ce înlătură caracterul penal al faptei potrivit legii române. Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol 98, autoritatea judiciară română de executare poate avea în vedere cauzele de refuz facultativ al executării mandatului european de arestare, reprezentate de următoarele cazuri: a) predarea este subordonată îndeplinirii condiţiei dublei incriminări a faptei care motivează emiterea mandatului european de arestare, independent de elementele constitutive sau de încadrarea juridică a acesteia; în mod excepţional, în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite ori nu conţine acelaşi tip de reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar ca legislaţia statului membru emitent; b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare; c) când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse cu închisoarea sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi aceasta declară că refuză să execute pedeapsa ori măsura de siguranţă în statul membru emitent; d) când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare; e) când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit legii române, sunt comise pe teritoriul României; f) când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român; g) când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor române;

50

h) când o autoritate judiciară română a decis fie să nu înceapă urmărirea penală, fie încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea pentru infracţiunea pe care se întemeiază mandatul european de arestare, sau a pronunţat, faţă de persoana solicitată, o hotărâre definitivă, cu privire la aceleaşi fapte, care împiedică viitoare proceduri. După cum se poate observa, cauzele care motivează un eventual refuz de excutare a unui mandat european de arestare sunt cele prevăzute şi în cazul refuzului extrădării. În situaţia în care, în cauză, este incident exclusiv cazul prevăzut la lit. c) de mai sus, anterior pronunţării hotărârii de executare a mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română de executare solicită autorităţii judiciare de emitere transmiterea unei cópii certificate a hotărârii de condamnare, precum şi orice alte informaţii necesare, informând autoritatea judiciară emitentă cu privire la scopul pentru care astfel de documente sunt solicitate. Recunoaşterea hotărârii penale străine de condamnare se face, pe cale incidentală, de instanţa de judecată în faţa căreia procedura executării mandatului european de arestare este pendinte. În cazul în care autoritatea judiciară română de executare a recunoscut hotărârea penală străină de condamnare, mandatul de executare a pedepsei se emite la data pronunţării hotărârii de executare a mandatului european de arestare. Dacă persoana solicitată se află în stare de arest şi autoritatea judiciară de emitere întârzie transmiterea documentelor solicitate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent. În situaţia în care autoritatea judiciară de emitere nu transmite documentele privind hotărârea de condamnare şi celelalte informaţii solicitate, în termen de cel mult 20 de zile de la data primei solicitări, dacă autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare, aceasta informează autoritatea judiciară emitentă asupra posibilităţii de a solicita recunoaşterea şi executarea hotărârii penale de condamnare în baza instrumentelor aplicabile în relaţia dintre România şi statul membru de emitere ori, în lipsa acestora, în baza reciprocităţii. C. Procedura de soluţionare a mandatului european de arestare. Legea română prevede şi regulile de procedură penală specifice, aplicabile în cazul executării unui mandat european de arestare. Potrivit prevederilor art. 99, prima parte a procedurii este nepublică: în termen de 24 de ore de la primirea unui mandat european de arestare sau a unei semnalări în Sistemul Informatic Schengen, procurorul desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel verifică dacă mandatul european de arestare este însoţit de o traducere în limba română ori în una dintre limbile engleză sau franceză, urmând să obţină o versiune în limba română în termen de cel mult două zile. Apoi verifică dacă mandatul european de arestare cuprinde informaţiile prevăzute la art. 86 alin. (1), privind conţinutul mandatului european de arestare. În cazul în care mandatul european de arestare nu cuprinde aceste informaţii, solicită de urgenţă autorităţii judiciare emitente completarea informaţiilor şi fixează un termen-limită pentru primirea acestora. Dacă mandatul european de arestare conţine informaţiile necesare şi este tradus, procurorul ia măsurile necesare pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanei solicitate. Dispoziţiile art. 4931-4937 din Codul de procedură penală privind procedura dării în urmărire se aplică în mod corespunzător. În situaţia în care în urma verificărilor efectuate procurorul constată că persoana solicitată se află în circumscripţia teritorială a unui alt parchet, trimite de îndată mandatul

51

european de arestare parchetului competent şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei. În cazul în care din verificările efectuate rezultă în mod neîndoielnic că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea şi informează despre aceasta autoritatea judiciară emitentă şi Ministerul Justiţiei. Dacă persoana solicitată face obiectul unor proceduri penale în curs, pentru aceleaşi fapte pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul transmite, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să aprecieze şi să informeze de urgenţă dacă urmărirea penală sau judecata pot fi suspendate până la soluţionarea cauzei de către autoritatea judiciară română de executare. Dispoziţiile art. 240 (privind ordonanţa de suspendare a urmăririi) şi 303 (privind suspendarea judecăţii) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Dacă procedurile penale existente împotriva persoanei solicitate se referă la alte fapte decât cele pentru care a fost emis mandatul european de arestare, procurorul competent transmite, de asemenea, spre informare, procurorului de caz sau instanţei competente, o copie a mandatului european de arestare, traducerea şi, dacă este cazul, informaţiile suplimentare comunicate de autoritatea judiciară emitentă, solicitându-i să îl informeze de îndată care este stadiul procedurii. În cazul în care predarea persoanei solicitate este condiţionată de acordarea consimţământului unui alt stat membru ori al unui stat terţ, luarea măsurilor pentru prinderea persoanei solicitate are loc la data primirii consimţământului statului respectiv. Procurorul poate lua, pentru cel mult 24 de ore, prin ordonanţă motivată, măsura reţinerii persoanei solicitate, dar numai după ascultarea acesteia în prezenţa apărătorului. În cazul în care persoana solicitată este minor, termenul se reduce la jumătate, dar, în acest caz, reţinerea poate fi prelungită, dacă se impune, prin ordonanţă motivată, cel mult 8 ore. Persoanei reţinute i se aduc, de îndată, la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii şi conţinutul mandatului european de arestare, i se va comunica o copie a mandatului european de arestare şi traducerea acestuia. Persoana reţinută poate solicita să fie încunoştinţat despre măsura luată un membru de familie ori o altă persoană pe care o desemnează aceasta. Atât cererea, cât şi încunoştinţarea se consemnează într-un proces-verbal. În mod excepţional, dacă procurorul apreciază că acest lucru ar afecta executarea mandatului european de arestare emis împotriva persoanei solicitate sau, în cazul în care are cunoştinţă, a unor mandate europene de arestare emise împotriva altor participanţi la săvârşirea infracţiunii, procurorul va putea refuza solicitarea. În caz de urgenţă, prin excepţie de la dispoziţiile de mai sus, măsura reţinerii poate fi dispusă pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), care nu echivalează cu mandatul european de arestare, în acest caz, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor solicitând de îndată Biroului Central Naţional Interpol corespondent transmiterea către parchetul competent, în termen de cel mult 48 de ore de la reţinerea persoanei solicitate. Când măsura reţinerii a fost luată de organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, acesta este obligat, în primele 10 ore de la reţinere, să prezinte persoana solicitată procurorului desemnat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie teritorială a fost reţinută. Sesizarea curţii de apel în vederea arestării şi predării persoanei solicitate

52

Procurorul sesizează curtea de apel competentă cu propunerea de luare a măsurii arestării persoanei solicitate, instanţa repartizând cauza de îndată unui complet format dintr-un judecător, pentru a aprecia asupra luării măsurii arestării şi asupra predării persoanei solicitate. Judecătorul verifică mai întâi identitatea persoanei solicitate şi se asigură că acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului european de arestare sau, în cazul reţinerii şi arestării persoanei solicitate în caz de urgenţă, că a fost informată despre motivul reţinerii. Dacă persoana a fost reţinută potrivit procedurii de urgenţă, judecătorul poate dispune, prin încheiere motivată, pe baza semnalării transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol), arestarea persoanei solicitate sau obligarea de a nu părăsi localitatea pe o durată de 5 zile. În acest caz, instanţa amână cauza şi fixează un termen de 5 zile pentru prezentarea de către procuror a mandatului european de arestare, însoţit de traducerea în limba română. După primirea mandatului european de arestare, judecătorul aduce la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile sale (dreptul de a fi informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare; dreptul de a fi asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă; asistenţa unui interpret, asigurat gratuit de către instanţă), efectele regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia. În cazul în care mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui cetăţean român, în vederea executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate, judecătorul întreabă persoana solicitată dacă aceasta este de acord să execute pedeapsa sau măsura de siguranţă în statul membru emitent. În cazul în care persoana solicitată declară că este de acord cu predarea sa, despre consimţământul acesteia se întocmeşte un proces-verbal care se semnează de către judecător, grefier, apărător şi persoana solicitată. În acelaşi proces-verbal se va menţiona dacă persoana solicitată a renunţat sau nu la drepturile conferite de regula specialităţii. În această ultimă ipoteză, dacă nu este incident vreunul dintre motivele de refuz al executării prevăzute la art. 98, judecătorul se poate pronunţa prin sentinţa de executarea mandatului european, potrivit art. 107, deopotrivă asupra arestării şi predării persoanei solicitate. Dacă persoana solicitată nu consimte la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă, procedura de executare a mandatului european de arestare continuă cu audierea persoanei solicitate, care se limitează la consemnarea poziţiei acesteia faţă de existenţa unuia dintre motivele obligatorii sau opţionale de neexecutare, precum şi la eventuale obiecţii în ceea ce priveşte identitatea. Atunci când judecătorul apreciază necesar să acorde un termen pentru luarea unei hotărâri cu privire la predare, arestarea persoanei solicitate în cursul procedurii de executare a mandatului european de arestare se dispune prin încheiere motivată. Instanţa verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă se impune menţinerea arestării în vederea predării. În acest sens, instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, ţinând seama de termenele prevăzute la art. 110 (10 zile de la judecată pentru pronunţarea hotărârii, când persoana solicitată consimte, respectiv 60 de zile de la arestare, în celelalte cazuri). În toate cazurile, măsura arestării în vederea predării poate fi luată numai după ascultarea persoanei solicitate în prezenţa apărătorului. Durata iniţială a arestării nu poate depăşi 30 de zile, iar durata totală, până la predarea efectivă către statul membru emitent, nu poate depăşi în niciun caz 180 de zile.

53

În cazul în care persoana solicitată este pusă în libertate, instanţa dispune faţă de aceasta măsura obligării de a nu părăsi localitatea, dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală (privind obligarea de a nu părăsi localitatea) aplicându-se în mod corespunzător. În acest caz, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă. Şedinţa de judecată este publică, afară de cazul în care, la cererea procurorului, a persoanei solicitate sau din oficiu, judecătorul apreciază că se impune judecarea cauzei în şedinţă secretă. Participarea procurorului este obligatorie. Dacă mandatul european de arestare a fost emis în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, se va putea dispune, la solicitarea autorităţii judiciare emitente, predarea temporară a persoanei urmărite în statul emitent al mandatului sau judecătorul procedează la audierea acestei persoane. În cazul în care s-a acordat predarea temporară a persoanei deţinute, aceasta se va efectua în condiţiile şi pe durata stabilite de comun acord cu autoritatea judiciară emitentă. În toate cazurile, persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european de arestare. În cazul în care nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată, autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii persoanei urmărite, eventual cu participarea persoanei desemnate de autoritatea judiciară emitentă, în conformitate cu legea statului emitent. Ascultarea persoanei urmărite se face potrivit prevederilor Codului de procedură penală român şi în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare vizate, în toate cazurile respectându-se drepturile procesuale ale persoanei urmărite. Această reglementare este în concordanţă cu prevederile legale referitoare la asistenţa judiciară internaţională în materie penală privind comisia rogatorie de audiere a inculpatului. În cazul în care, în cursul procedurii de executare a unui mandat european de arestare, este sesizată Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a unei dispoziţii din prezentul titlu, judecarea excepţiei se face cu precădere, în termen de cel mult 45 de zile de la sesizarea Curţii constituţionale. În toate cazurile instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare prin sentinţă, ţinând seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea executării mandatului european de arestare. În termen de 24 de ore după rămânerea definitivă a hotărârii de predare, instanţa comunică hotărârea luată autorităţii judiciare emitente, Ministerului Justiţiei şi Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor. Împotriva încheierilor privind luarea sau menţinerea măsurii arestării în vederea predării se poate declara recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, în timp ce împotriva sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat asupra executării mandatului european de arestare se poate formula recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, cu excepţia cazului în care persoana solicitată consimte la predare, când hotărârea este definitivă. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus predarea persoanei solicitate este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor privind măsura arestării. Dosarul va fi înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul, declarat fie împotriva încheierii prin care s-a dispus arestare sau menţinerea măsurii arestării, fie împotriva sentinţei de soluţionare a

54

cererii de executare a mandatului european de arestare, va fi soluţionat în termen de 3 zile de la înregistrarea cauzei. D. Predarea persoanei urmărite. Predarea persoanei urmărite se realizează de către Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de predare. Dacă, din motive independente de voinţa unuia dintre statele implicate, cel emitent sau cel de executare, predarea nu se poate efectua în acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată convenită. În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar pentru motive umanitare serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate, executarea mandatului european de arestare având însă loc imediat ce aceste motive încetează să existe. În acest sens, autoritatea judiciară executoare va informa de îndată autoritatea judiciară emitentă şi vor conveni împreună o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită. În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe aceleaşi fapte. În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă care se va aplica. Când persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile judiciare române pentru o altă faptă decât cea care motivează mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea judecăţii sau până la executarea pedepsei, potrivit art. 112 din lege. În acest caz, la solicitarea autorităţii judiciare emitente, autoritatea judiciară de executare română poate dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă. E. Remiterea de obiecte. Din oficiu sau la cererea autorităţii judiciare emitente, autoritatea judiciară de executare română va dispune remiterea, în conformitate cu legea română, a obiectelor care constituie mijloace materiale de probă sau au fost dobândite de persoana solicitată ca urmare a săvârşiri infracţiunii ce stă la baza emiterii mandatului european de arestare, fără a aduce atingere drepturilor pe care statul român sau terţii le pot avea asupra acestora, obiectele fiind restituite la terminarea procesului penal. Acestea se remit chiar şi atunci când mandatul european de arestare nu se poate executa din cauza decesului sau evadării persoanei urmărite. În cazul în care bunurile sunt supuse confiscării în România, autoritatea judiciară de executare va putea refuza remiterea acestora sau va putea să o efectueze temporar, dacă acest lucru este necesar bunei desfăşurări a procesului penal aflat pe rolul autorităţilor judiciare române. F. Concursul de cereri. În cazul în care două sau mai multe state membre ale Uniunii Europene au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană,

55

autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea infracţiunii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau unei măsuri de siguranţă. Autoritatea judiciară de executare română va putea solicita, dacă este cazul, avizul Eurojust cu privire la această hotărâre. În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare română va decide, luând în considerare toate circumstanţele şi, în special, cele arăte mai sus, ca şi cele prevăzute în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ. În cazul în care va da prioritate cererii de extrădare, se vor aplica dispoziţiile referitoare la procedura extrădării, iar autoritatea judiciară de executare română va aduce acest lucru la cunoştinţa autorităţii emitente a mandatului european de arestare. În cazul în care cu privire la aceeaşi persoană, înainte de predarea acesteia, autorităţile române primesc din partea autorităţilor competente ale aceluiaşi stat membru emitent două sau mai multe mandate, cauzele privind executarea acestor mandate europene de arestare se conexează la instanţa cea dintâi sesizată, pronunţându-se o singură hotărâre cu privire la executarea fiecăruia dintre mandatele europene de arestare. În cazul în care predarea este admisă doar pentru una sau unele dintre fapte, în hotărârea de predare se menţionează expres acest lucru, dispoziţiile privitoare la regula specialităţii aplicându-se în mod corespunzător. Se menţionează în alineatul 4 al articolului 114 că dispoziţiile referitoare la concursul de cereri nu aduc atingere obligaţiilor derivate din calitatea României de parte la Statutul Curţii Penale Internaţionale. G. Regula specialităţii. Consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei persoane de către autorităţile române pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui mandat european de arestare se prezumă că a fost dat de către acele state membre care au transmis o notificare în acest sens Secretariatului general al Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară de executare nu dispune altfel prin hotărârea de predare. Dacă autoritatea judiciară de executare a formulat o declaraţie prin care consimţământul sau autorizarea pentru judecarea sau executarea unei pedepse ori măsuri de siguranţă în România nu acoperă şi altă infracţiune, comisă înainte de predarea unei persoane, dar neprevăzută în mandatul european de arestare care a motivat această predare statului român, persoana predată autorităţilor române nu va putea fi judecată sau privată de libertate pentru o altă infracţiune comisă înainte de predarea sa, cu excepţia cazului în care statul de executare a mandatului autorizează acest lucru. În acest scop, autoritatea judiciară emitentă română va prezenta autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile prevăzute pentru a fi incluse în mandatul european de arestare. În relaţia cu alte state membre decât cele la care consimţământul este prezumat, consimţământul autorităţii judiciare române de executare este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor privitoare la executarea mandatului european de arestare referitoare la drepturile procesuale ale persoanei vizate de mandat, prevăzute în art. 97. Restricţiile prezentate nu se aplică atunci când intervine una dintre următoarele circumstanţe:

56

a) când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării;

b) când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale. Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Renunţarea la regula specialităţii trebuie să fie voluntară şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor acesteia;

c) când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate, sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

d) când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate; e) când la terminarea procesului penal, nu se aplică o pedeapsă privativă de libertate

sau o măsură de siguranţă. H. Tranzitul. Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea executării unui mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care trebuie să prezinte, potrivit art. 116, următoarele date:

a) existenţa unui mandat european de arestare; b) identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului european; c) încadrarea juridică a faptei; d) descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv data şi

locul. Cererea nu trebuie formulată şi aceste informaţii nu trebuie prezentate în situaţia tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar produce o aterizare forţată. Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le înaintează, de îndată, Curţii de Apel Bucureşti care, în complet format din doi judecători ai Secţiei Penale, se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua primirii acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu. Încheierea este definitivă şi se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul emitent. În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia română, tranzitul va fi condiţionată de transferarea în România a persoanei tranzitate, în cazul în care împotriva acesteia se pronunţă o pedeapsă privativă de eliberate în statul solicitant, persoana în cauză urmând a executa în România pedepsa privativă de libertate la care a fost condamnat. I. Predarea şi extrădarea ulterioare. Consimţământul la predarea ulterioară de către statul român a unei persoane către un alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, se presupune că a fost dat de toate acele state de executare care au informat Secretariatul General asupra dispoziţiei favorabile în această privinţă, mai puţin în cazul special în care autoritatea judiciară de executare declară contrariul în hotărârea de predare. Consimţământul autorităţii judiciare de executare din alt stat nu este necesar la predarea de către statul român a unei persoane care i-a fost predată în executarea unui mandat european pentru o infracţiune comisă înaintea predării sale, în următoarele cazuri:

57

a) dacă persoana urmărită, având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în libertate, sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;

b) dacă persoana urmărită a consimţit să fie predată unui stat membru al Uniunii Europene, altul decât statul de executare, în baza unui mandat de arestare european. Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor sale;

c) dacă persoana urmărită renunţă la regula specialităţii. În alte situaţii decât cele arătate, este necesară aprobarea autorităţii judiciare de executare, care se va solicita în conformitate cu dispoziţiile corespunzătoare privitoare la mandatul european de arestare. În relaţia cu alte state membre decât cele la care consimţământul este prezumat, consimţământul autorităţii judiciare române de executare pentru predarea persoanei solicitate către un stat terţ este necesar. În acest sens, judecătorul competent se pronunţă, prin încheiere definitivă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, fără a aduce atingere garanţiilor privitoare la executarea mandatului european de arestare referitoare la drepturile procesuale ale persoanei vizate de mandat, potrivit art. 97. În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ care a protejat-o prin dispoziţii referitoare la regula specialităţii în acordul pe baza căruia a fost extrădată, autoritatea judiciară română de executare va solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului emitent al unui mandat european de arestare. Termenele de soluţionare şi executare a mandatului european de arestare vor începe să curgă de la data la care regula specialităţii încetează să se aplice. În timp ce soluţionează cererea de autorizare, autoritatea judiciară română de executare va continua să asigure condiţiile materiale necesare pentru o predare efectivă. Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru al Uniunii Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii judiciare de executare care a aprobat predarea. În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene, consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare cererea de extrădare. J. Imunităţi şi privilegii. Când persoana la care se referă mandatul european de arestare se bucură de imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu. Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis mandatul european de arestare, autoritatea judiciară de executare comunicând această împrejurare autorităţii judiciare emitente.

58

În timpul în care cererea de retragere a imunităţii este în curs de soluţionare, autoritatea judiciară de executare ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de privilegiul imunităţii. Termenele de soluţionare a mandatului european de arestare încep să curgă de la data când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau retragerea imunităţii. Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în România ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al Uniunii Europene, iar predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a acordat, termenele de soluţionare a mandatului european de arestare încep să curgă din momentul în care autorităţile statului care a extrădat persoana urmărită îşi dau acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar persoana poate fi predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă este cazul. După cum s-a putut observa în urma analizării condiţiilor de emitere şi executare a mandatului european de arestare, prevederile acestuia permit o derulare rapidă a procedurilor de predare a unei persoane urmărite pentru a fi trasă la răspundere penală într-un stat membru al Uniunii Europene sau pentru a supune această persoană la executarea unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate pronunţate în unul dintre aceste state, respectându-se însă cu stricteţe drepturile procesuale ale persoanei vizate de predare în baza mandatului.

59

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene Importanţa recunoaşterii şi a executării hotărârilor penale străine pentru întărirea cooperării statelor membre ale Consiliului Europei în lupta împotriva criminalităţii. Dezvoltarea relaţiilor de cooperare între statele membre ale Consiliului Europei, în domeniul luptei comune cu criminalitatea, a impus diversificarea în continuare a modalităţilor de asistenţă judiciară reciprocă, trecându-se de la înfăptuirea justiţiei de fiecare stat în parte, la recunoaşterea valorii internaţionale a hotărârilor pronunţate de către statele membre şi la aplicarea lor în oricare dintre celelalte. Este vorba de acele situaţii în care executarea hotărârii pronunţate în alt stat se realizează în mai bune condiţii şi cu mai mare eficienţă decât în statul de condamnare. Mai mult decât atât, cel mai adesea persoana condamnată îşi are reşedinţa pe teritoriul statului de executare sau este cetăţean al acestuia, ceea ce înseamnă că punerea în executare a hotărârii în statul de condamnare nu ar fi cu putinţă decât prin intermediul procedurii de extrădare, cu tot cortegiul ei de formalităţi şi de cheltuieli, adică cu pierdere de mijloace şi de timp. Principalul scop urmărit prin executarea hotărârilor străine îl constituie realizarea în cele mai bune condiţii a funcţiilor pedepsei şi a realizării scopului acesteia. Trebuie subliniat, de asemenea, că această modalitate de asistenţă judiciară internaţională nu aduce atingere suveranităţii statelor membre. Este vorba despre executarea unor hotărâri definitive şi executorii pronunţată de autorităţile competente ale unui anumit stat şi potrivit legii acestuia. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că executarea unei hotărâri penale străine nu poate avea loc împotriva intereselor statului de executare. Totodată, trebuie precizat că executarea sancţiunii pronunţate în statul de condamnare are loc pe baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în acest scop de instanţa competentă din statul de executare. Pentru desfăşurarea în bune condiţii a acestei modalităţi de asistenţă judiciară, era necesară o reglementare internaţională, care să stabilească modul de recunoaştere şi mai ales de aplicare a hotărârilor penale străine, cazurile în care această executare nu este posibilă, condiţiile de fond şi de formă ale cererii de executare, autorităţile competente să primească şi să pună în executare hotărârea represivă respectivă şi alte reguli pentru realizarea acestor operaţiuni. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive. Această Convenţie a răspuns nevoii de reglementare menţionată la paragraful precedent. Ea a fost deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei, la Haga, la 28 mai 1970 şi a intrat în vigoare după 3 luni de la data depunerii celui de-al treilea instrument de ratificare sau de acceptare, adică la 26 iulie 1974. În preambulul Convenţiei, se subliniază faptul că statele membre ale Consiliului Europei consideră că lupta împotriva criminalităţii, ale cărei efecte se manifestă din ce în ce mai mult dincolo de frontierele unei ţări, impune pe plan internaţional folosirea unor mijloace moderne şi eficiente şi îşi exprimă convingerea cu privire la necesitatea de a se urma o politică penală comună în vederea apărării societăţii. Se invocă totodată, necesitatea de a respecta demnitatea umană şi de a favoriza reabilitarea delincvenţilor. Pornind de la aceste premise, Convenţia prevede că orice parte are competenţa de a recurge la executarea unei sancţiuni pronunţată în altă parte contractantă, dacă aceasta din urmă o cere, cu condiţia ca infracţiunea pentru care a fost aplicată sancţiunea să fie

60

considerată infracţiune şi potrivit legii statului solicitat şi ca hotărârea pronunţată în statul solicitant să fie definitivă şi executorie. România a ratificat convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive prin Ordonanţa Guvernului nr. 90 din 30 august 1999.39 Potrivit dispoziţiilor articolului 2 din Convenţie, prevederile acesteia se aplică executării sancţiunilor privative de libertate, amenzilor şi confiscărilor speciale şi decăderilor. Aşa cum se explică în dispoziţiile din articolul 1 litera d), termenul „sancţiune” desemnează orice pedeapsă şi măsură aplicate unei persoane ca urmare a unei infracţiuni şi pronunţate în mod expres printr-o hotărâre represivă europeană sau printr-o ordonanţă penală. Iar „hotărâre represivă europeană’ desemnează orice hotărâre definitivă pronunţată de o jurisdicţie represivă a unui stat contractant, ca urmare a unei acţiuni penale (litera a). Prin „decădere” se înţelege orice privare sau suspendare a unui drept, orice interdicţie sau incapacitate (litera e), iar termenul „ordonanţă penală” desemnează oricare dintre hotărârile pronunţate într-un alt stat contractant, menţionate în anexa nr. 3 la Convenţie. În acest sens, Convenţia enumeră acte ce se folosesc în diferite state europene (Austria, Danemarca, Franţa, Republica Federală Germania, Italia, Luxemburg, Norvegia, Suedia, Elveţia, Turcia), pentru reglementarea activităţii cu caracter administrativ, fiscal şi altele. Trebuie menţionat, în acest sens, că Legea română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevede, în articolul 135, că executarea hotărârilor pronunţate în proceduri adminstrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum acestea sunt definite prin Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, este posibilă, cu condiţia ca persoana în cauză să fi avut posibilitatea să exercite o cale de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti. Printre problemele cu caracter de principiu, Convenţia prevede la articolul 61 că orice stat contractant poate, în momentul depunerii instrumentului de ratificare, de acceptare sau de aderare să declare că foloseşte una sau mai multe rezerve menţionate în anexa nr. 1. Într-adevăr, în anexa nr. 1 la Convenţie, se prevede că statele pot declara că îşi rezervă dreptul: a) să refuze executarea dacă apreciază că condamnarea priveşte o infracţiune de natură fiscală sau religioasă; b) să refuze executarea unei sancţiuni pronunţate pentru o faptă care, potrivit legii sale, ar fi fost de competenţa exclusivă a unei autorităţi administrative; c) să refuze executarea unei hotărâri represive europene pronunţate de autorităţile statului solicitant la o dată când acţiunea penală pentru infracţiunea care a fost sancţionată ar fi fost prescrisă, după propria sa lege; d) să refuze executarea hotărârilor în lipsă şi a ordonanţelor penale sau numai a uneia dintre aceste categorii de de hotărâri; e) să refuze aplicarea dispoziţiilor articolului 8 în cazurile în care există o competenţă de origine şi să nu recunoască, în aceste cazuri, decât echivalenţa actelor îndeplinite în statul solicitant şi care au un efect de întrerupere sau suspendare a prescripţiei şi f) să accepte aplicarea titlului III, privitor la efectele internaţionale ale hotărârilor represive europene, numai în ceea ce priveşte una dintre cele două secţiuni ale sale. Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive a fost destinată să asigure un regim juridic unitar de reglementare a acestei modalităţi de asistenţă judiciară internaţională. În articolul 64 paragraful 2, se prevede că statele contractante nu vor putea încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale privitoare la problemele 39 Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 421 din 31 august 1999, şi aprobată prin Legea nr. 35 din 12 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.

61

reglementate prin convenţie, decât pentru a completa dispoziţiile acestuia sau pentru a înlesni aplicarea principliilor pe care le cuprinde. Totuşi Convenţia recunoaşte părţilor contractante, care au stabilit sau urmează să-şi stabilească relaţiile lor pe baza unei legislaţii uniforme, facultatea de a-şi reglementa raporturile lor mutuale întemeindu-se exclusiv pe aceste sisteme, independent de dispoziţiile Convenţiei, având însă îndatorirea de a adresa în acest scop o notificare Secretarului general al Consiliului Europei. Cu privire la limba folosita în documentele schimbate, Convenţia prevede în articolul 19 că, în principiu, nu poate fi pretinsă traducerea cererilor şi a pieselor anexe. Se precizează însă, că orice parte contractantă poate, în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare sau de aderare, printr-o declaraţie adresată Secretarului general al Consiuliului Europei, să îşi rezerve facultatea de a pretinde ca cererile şi actele anexate să fie însoţite fie de o traducere în propria sa limbă, fie de o traducere în oricare din limbile oficiale ale Consiliului Europei sau în acea limbă pe care el o va indica. Celelalte state pot aplica regula reciprocităţii. În legătură cu aceste dispoziţii ale Convenţiei, Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 prevede că, fără a aduce atingere prevederilor articolului 19 paragraful 1, cererile formulate în temeiul prezentei Convenţii şi documentele anexate vor fi trimise autorităţilor române, însoţite de o traducere în limba franceză sau engleză. Se păstrează neatinse, totuşi, dispoziţiile referitoare la traducerea cererilor şi pieselor anexe la acordurile sau aranjamentelr în vigoare ori care urmează să intervină intre două sau mai multe state contractante. Piesele şi documentele, transmise în aplicarea Convenţiei, sunt scutite de legalizare. Cu privire la cheltuielile necesare, Convenţia europeană prevede în articolul 14 ca statele contractante renunţă să pretindă unul de la celălalt rambursarea cheltuielilor rezultând din aplicarea acesteia. Condiţiile generale de fond şi de formă pentru executarea hotărârilor represive europene Condiţiile generale de executare. Potrivit dispoziţiilor articolului 3 al Convenţiei europene, fiecare stat contractant are competenţa, în cazurile şi condiţiile prevăzute în Convenţie, să procedeze la executarea unei sancţiuni pronunţate într-unul din celelalte state contractante şi care este executorie în acel stat. Se precizează, totodată, că acestă competenţă nu poate fi exercitată decât ca urmare a unei cereri de executare, prezentată de celălalt stat contractant. În general însă, arată Convenţia, o sancţiune nu poate fi pusă în executare de către alt stat contractant decât dacă, şi potrivit legii acestuia, fapta pentru care s-a pronunţat sancţiunea ar fi constituit, în cazul în care ar fi săvârşită în acest stat o infracţiune, iar autorul ei ar fi fost sancţionabil (articolul 4 paragraful 1). În cazul în care prin condamnare sunt reprimate mai multe infracţiuni, dintre care unele nu întrunesc condiţiile prevăzute la paragraful 1, statul de condamnare indică partea din sancţiune aplicabilă infracţiunilor care întrunesc aceste condiţii. Potrivit Convenţiei (articolul 5), statul de condamnare nu poate cere unui alt stat contractant executarea unei sancţiuni decât dacă sunt îndeplinite una ori mai multe dintre următoarele condiţii: a) dacă condamnatul are reşedinţa sa obişnuită în statul solicitat; b) dacă executarea sancţiunii în statul solicitat este susceptibilă să amelioreze posibilităţile de

62

reintegrare socială a condamnatului; c) dacă este vorba de o sancţiune privativă de libertate care ar putea fi executată în statul solicitat, în continuarea unei alte sancţiuni privative de libertate pe care condamnatul o execută sau urmează să o execute în acest stat; d) dacă statul solicitat este statul de origine al condamnatului şi şi-a exprimat acordul să preia executarea acestei sancţiuni; e) dacă statul de condamnare apreciază că nu este în măsură să asigure el însuşi executarea sancţiunii, chiar recurgând la extrădare, iar statul solicitat are această posibilitate. În principiu, statul solicitat acceptă cererea de executare, aceasta fiind în spiritul însuşi al Convenţiei europene. De aceea, în Convenţie se prevede (articolul 6) că executarea cerută în condiţiile arătate nu poate fi refuzată, în totul sau în parte, decât în prezenţa unuia dintre următoarele cazuri: a) dacă executarea ar fi contrară principiilor fundamentale ale ordinii de drept a statului solicitat; b) dacă statul solicitat consideră că infracţiunea reprimată prin condamnare îmbracă un caracter politic sau este o infracţiune pur militară; c) dacă statul solicitat consideră că există motive serioase de a se crede că respectiva condamnare a fost provocată sau agravată din considerente de rasa, religie, cetăţenie sau opinie politică; d) dacă executarea este contrară angajamentelor internaţionale ale statului solicitat; e) dacă fapta constituie obiect de urmărire în statul solicitat sau dacă acesta hotărăşte să înceapă urmărirea; f) dacă autorităţile competente ale statului solicitat au hotărât să nu înceapă urmărirea sau să înceteze urmărirea pe care au exercitat-o, pentru aceeaşi faptă; g) dacă fapta a fost săvârşită în afara teritoriului statului solicitant; h) dacă statul solicitat nu este în măsură să pună în executare sancţiunea; i) dacă cererea este întemeiată pe articolul 5 litera e) mai sus arătat şi nici una dintre celelalte condiţii prevăzute de acest articol nu este îndeplinită; j) dacă statul solicitat consideră că statul solicitant este în măsură să asigure el însuşi executarea sancţiunii; k) dacă, din cauza vârstei sale în momentul săvârşirii faptei, condamnatul nu ar putea fi urmărit în statul solicitat; l) dacă sancţiunea este prescrisă potrivit legii statului solicitat; m) în măsura în care prin hotărâre se pronunţă o decădere. Tot în principiu, se prevede că nu se poate da curs unei cereri de executare, dacă aceasta contravine principiilor recunoscute prin dispoziţiile titlului III – secţiunea I din Convenţie privitoare la regula ne bis in idem. Efecte ale transmiterii executării. Convenţia prevede că actele de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei, îndeplinite de autorităţile statului de condamnare, sunt considerate în statul solicitat ca producând acelaşi efect în ceea ce priveşte aprecierea prescripţiei potrivit dreptului acestui stat. În aceeaşi ordine de idei, este înscris în articolul 9 al Convenţiei şi principiul specialităţii predării condamnatului în vederea executării pedepsei în statul solicitat. În primul paragraf al articolului, se prevede că cel condamnat deţinut în statul solicitant, care va fi predat statului solicitat în scopul executării pedepsei, nu va fi nici urmărit, nici judecat, nici deţinut în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, nici supus vreunei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru vreo faptă anterioară predării, alta decât cea care a motivat condamanarea de executat, în afară de două cazuri şi anume: a) când statul care l-a predat consimte la aceasta. În acest scop, se va prezenta o cerere, însoţită de toate actele utile şi de un proces judiciar în care se consemnează orice declaraţie făcuta de condamnat. Consimţământul va fi dat atunci când infracţiunea pentru care este cerut ar putea da loc la extrădare potrivit legii statului care solicită extrădarea sau când extrădarea nu ar fi exclusă decât motivat de cuantumul pedepsei; b) când, având posibilitatea să o facă, condamnatul nu a părăsit, în cele 45 de zile următoare eliberării sale

63

definitive, teritoriul statului căruia i-a fost predat sau dacă s-a înapoiat acolo după ce l-a părăsit. Se prevede, însă, că statul solicitat pentru executare va putea lua măsurile necesare în vederea, pe de o parte a unei eventuale retrimiteri din teritoriul său sau, pe de altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei sale, inclusiv recursul la o procedură în lipsă. Cu privire la legea aplicabilă, în Convenţie se prevede (articolul 10) că executarea este guvernată de legea statului solicitat, şi numai acesta este competent să ia toate hotărârile corespunzătoare, mai ales în ceea ce priveşte liberarea condiţionată. De asemenea, statul solicitat este singurul în drept să hotărască asupra oricărei forme de recurs vizând revizuirea condamnării. În schimb, în ce priveşte dreptul de amnistie sau de graţiere poate fi exercitat de oricare dintre cele două state. Tot ca efect al transmiterii executării, Convenţia prevede, în articolul 11, că statul de condamnare, care a prezentat cererea de executare, nu mai poate pune în executare sancţiunea ce formează obiectul cererii. El poate însă să pună în executare o sancţiune privativă de libertate, atunci când condamnatul se află deja deţinut pe teritoriul său, în momentul prezentării cererii. Statul de condamnare îşi recapătă însă dreptul de executare a sancţiunii în următoarele împrejurări: a) dacă îşi retrage cererea mai înainte ca statul solicitat să îl fi informat despre intenţia sa de a da curs cererii; b) dacă statul solicitat îl informează despre refuzul său de a da curs cererii; c) dacă statul solicitat renunţă în mod expres la dreptul său de executare. Renunţarea nu poate avea loc decât dacă cele două state interesate consimt la aceasta sau dacă executarea nu mai este posibilă în statul solicitat. Ea este, în acest din urmă caz, obligatorie, dacă statul solicitant a cerut-o. În cursul executării, autorităţile competente ale statului solicitat trebuie să pună capăt executării de îndată ce au cunoştinţă despre o graţiere, amnistie, o cale de atac vizând revizuirea sau despre orice altă hotărâre având ca efect înlăturarea caracterului executoriu al sancţiunii. La fel vor proceda autorităţile respective în cazul unei amenzi, când condamnatul a plătit-o autorităţii competente a statului solicitant. Statul solicitant este obligat să informeze neîntârziat statul solicitat despre orice hotărâre sau orice alt act de procedură intervenit pe teritoriul său, care pun capăt dreptului de executare. Tranzitul persoanelor deţinute. Tot în cadrul dispoziţiilor cu caracter de principiu privind executarea hotărârilor penale străine, Convenţia europeană cuprinde reguli cu privire la tranzitul persoanelor condamnate în vederea executării pedepsei în statul solicitat. Astfel, în articolul 13 al Convenţiei se prevede că tranzitul se acordă la cererea statului unde persoana în cauză este deţinută. Statul de tranzit poate pretinde să primească orice document relevant, înainte de a lua o hotărâre asupra cererii, iar persoana transferată trebuie să rămână în detenţie pe teritoriul statului de tranzit, în afară de cazul în care statul unde persoana este transferată nu cere punerea acesteia în libertate. Se prevede că statul de tranzit poate refuza să acorde tranzitul: a) dacă consideră că există motive să creadă că respectiva condamnare a fost provocată sau agravată din considerente de rasă, religie, cetăţenie sau opinie politică sau dacă a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pur militară şi b) dacă persoana condamnată este resortisant al său. În cazul în care tranzitul se face pe cale aeriană, Convenţia face distincţie, ca şi în cazul extrădării extrădaţilor, între două situaţii: a) când nu este prevăzută vreo aterizare, statul de unde persoana urmează să fie transferată se poate limita la înştiinţarea, în acest sens, statului de tranzit. În caz de aterizare forţată, notificarea menţionată produce efectele cererii de arestare provizorie în vederea executării la care se referă paragraful 2 al articolului

64

32 din Convenţie şi face necesară o cerere formală de tranzit corespunzătoare; b) când se prevede o aterizare, se va face o cerere formală de tranzit. Condiţiile de formă ale cererii de executare. Cererea de executare trebuie să fie însoţită de original sau de o copie certificată a hotărârii a cărei executare se cere, precum şi de toate documentele folositoare. Originalul sau o copie certificată pentru conformitate a dosarului penal sau a unei părţi a acestuia se va transmite statului solicitat, la cererera acestuia. Caracterul executoriu al sancţiunii se certifică de autoritatea competentă a statului solicitant. Dacă statul solicitat consideră că informaţiile comunicate de statul solicitant sunt insuficiente pentru a-i permite să aplice Convenţia, el va cere completarea informaţiilor necesare şi poate fixa un termen pentru obţinerea acestor informaţii. După primirea cererii de executare, autorităţile statului solicitat vor informa neintârziat pe cele ale statului solicitant despre urmarea dată cererii, iar dacă este cazul, autorităţile statului solicitat remit autorităţilor statului solicitant un document care certifică executarea sancţiunii. Cazul hotărârilor date în lipsă şi al ordonanţelor penale. Potrivit dispoziţiilor articolului 21 din Convenţie, sub rezerva unor dispoziţii contrare, executarea hotărârilor pronunţate în lipsă şi a ordonanţelor penale este supusă aceloraşi reguli ca pentru celelalte hotărâri. Se consideră hotărâre dată în lipsă, în înţelesul convenţiei, orice hotărâre pronunţată de o jurisdicţie represivă a unui stat contractant, ca urmare a unei acţiuni penale, atunci când condamnatul nu s-a înfăţişat personal în şedinţă. Convenţia prevede că se consideră totuşi contradictorie: a) orice hotărâre în lipsă şi orice ordonanţă penală, confirmate sau pronunţate ca urmare a opoziţiei condamantului în statul de condamnare; b) orice hotărâre dată in lipsă, în apel, cu condiţia ca apelul împotriva hotărârii primei instanţe să fi fost introdus de către condamnat. Hotărârea dată în lipsă şi ordonanţa penală, care nu au făcut încă obiectul unei opoziţii sau a unei alte căi de atac, pot fi trimise statului solicitat de îndată ce sunt pronunţate spre notificare şi eventuală executare. Dacă statul solicitat consideră că este cazul să dea curs cererii de executare a unei hotărâri în lipsă sau a unei ordonanţe penale, el va cere să i se notifice condamnatului personal hotărârea pronunţată în statul solicitant. Convenţia prevede că, în notificarea trimisă condamnatului trebuie să se pună în vedere condamnatului că a fost prezentată o cerere de executare a sancţiunii, pe baza convenţiei, că singura cale de atac care îi este accesibilă este opoziţia prevăzută în articolul 24 al Convenţiei, care trebuie făcută la autoritatea ce îi este desemnată şi trebuie să îndeplinească cerinţele arătate în acel text, precum şi faptul că poate cere să fie judecat de autorităţile statului de condamnare. În lipsa oricărei opoziţii în cadrul termenului prevăzut, ţinând seama de scopul Convenţiei, hotărârea va fi considerată ca a fost pronunţată cu audierea inculpatului. Se prevede că o copie de pe actul de notificare va fi adresată neîntârziat autorităţii care a cerut executarea. Convenţia europeană reglementează în amănunt procedura de soluţionare a căii de atac a opoziţiei la executare (articolele 24 – 30), precizând că, dacă condamnatul în lipsă sau prin ordonanţă penală nu face opoziţie, hotărârea se consideră contradictorie pentru aplicarea în întregime a Convenţiei.

65

Măsurile provizorii în vederea executării. În vederea pregătirii executării hotărârii, sunt reglementate în Convenţia europeană o serie de măsuri provizorii destinate să asigure desfăşurarea în bune condiţii a executării. Astfel, potrivit dispoziţiilor articolului 31, dacă persoana judecată este prezentă în statul solicitant, după ce a fost primită notificarea acceptării cererii acestui stat în vederea executării unei hotărâri implicând o privare de libertate, acest stat poate, dacă consideră necesar pentru a asigura executarea, să aresteze această persoană în scopul de a o transfera potrivit dispoziţiilor articolului 43 ce vor fi examinate mai jos. Când statul solicitant a cerut executarea, statul solicitat poate proceda la arestarea condamnatului în următoarele două situaţii: a) dacă legea statului solicitat autorizează detenţia preventivă pentru acea infracţiune şi b) dacă există pericol de fugă sau, în cazul unei condamnări în lipsă, pericol de ascundere sau de alterare a probelor. Când statul solicitant îşi anunţă intenţia de a cere executarea, statul solicitat poate, la cererea statului solicitant să procedeze la arestarea condamnatului, în măsura în care condiţiile menţionate mai sus la litera a) şi b) sunt îndeplinite. Cererea statului solicitant trebuie să menţioneze infracţiunea care a atras condamnarea, data şi locul săvârşirii acesteia, precum şi semnalmentele, cât mai precise cu putinţă, ale condamnatului. Cererea mai trebuie să cuprindă o expunere succintă a faptelor pe care se întemeiază condamnarea. Potrivit dispoziţiilor articolului 33 al Convenţiei, detenţia se execută potrivit legii statului solicitat, care determină şi condiţiile în care persoana arestată poate fi pusă în libertate. Textul prevede cazurile în care detenţia ia sfârşit în orice caz, şi anume: a) dacă durata ei este egală cu cea a sancţiunii privative de libertate pronunţate şi b) dacă s-a procedat la arestare în aplicarea dispoziţiilor articolului 32 paragraful 2 examinate mai sus, adică după ce statul solicitant şi-a pronunţat intenţia de a cere executarea, şi statul solicitat nu a primit în termen de 18 zile, începând cu data arestării, cererea însoţită de documentele prevăzute la articolul 16 examinate mai sus. Persoana deţinută în statul solicitat în vederea executării, care este citată să se înfăţişeze în şedinţa tribunalului competent al statului solicitant, ca urmare a opziţiei la executare pe care a făcut-o, va fi transferată în acest scop pe teritoriul acestui stat. Detenţia persoanei transferate nu va fi menţinută de statul solicitant, dacă durata detenţiei devine egală cu aceea a sancţiunii privative de libertate pronunţate, sau dacă statul solicitant nu cere executarea noii condamnări. Persoana transferată este trimisă în cel mai scurt termen în statul solicitat, în afară de cazul în care nu este pusă în libertate. Convenţia prevede şi în legătură cu acest transfer regulile decurgând din principiul specialităţii, statuând, prin dispoziţiile articolului 35, că o persoană citată înaintea unui tribunal competent al statului solicitant, ca urmare a opoziţiei care a făcut-o, nu va fi nici urmărită, nici judecată, nici deţinută în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, nici supuse oricărei alte restricţii a libertăţii sale individuale pentru vreo faptă anterioară plecării sale de pe teritoriul statului solicitat şi nemenţionată în citaţie, în afară de cazul în care această persoană consimte în mod expres, în scris. În cazul transferării persoanei deţinute, o copie de pe declaraţia de consimţământ se va transmite statului de unde persoana a fost transferată. Protecţia decurgând din regula specialităţii încetează atunci când persoana citată, deşi a avut posibilitatea să o facă, nu a părăsit teritoriul statului solicitant în termen de 15 zile de la data hotărârii care s-a pronunţat în urma şedinţei la care s-a înfăţişat sau dacă s-a reîntors, fără să fi fost din nou citată, după ce a părăsit teritoriul. Printre măsurile provizorii în vederea executării, Convenţia prevede şi sechestrul. Potrivit dispoziţiilor articolului 36, atunci când statul solicitant a cerut executarea unei

66

confiscări, statul solicitat poate proceda la sechestru provizoriu, dacă legea sa prevede sechestrul pentru asemenea fapte. Sechestrul este guvernat de legea statului solicitat, iar această lege, determină totodată, condiţiile în care sechestrul poate fi ridicat. Executarea sancţiunilor Hotărârea de executare. Conform articolului 37 al Convenţiei, executarea unei sancţiuni pronunţate în statul solicitant nu poate avea loc în statul solicitat decât în temeiul unei hotărâri a judecătorului acestui stat. Orice stat contractant poate totuşi să abiliteze alte autorităţi pentru a lua asemenea hotărâri, însă numai în cazul executării unei amenzi sau a unei confiscări şi numai dacă împotriva acestor hotărâri este prevăzută o cale de atac judiciară. Cauza este adusă înaintea judecătorului sau a autorităţii desemnate în temeiul articolului 37 pe care l-am examinat, dacă statul solicitat consideră că este cazul să dea curs cererii de executare. Potrivit Convenţiei (articolul 39 paragraful 1) înainte de a hotărî asupra cererii de executare, judecătorul va da posibilitatea condamnatului de a-şi prezenta punctul de vedere. Dacă condamnatul cere, el este ascultat fie prin comisie rogatorie, fie personal, înaintea judecătorului. Audierea în persoană este dispusă ca urmare a cererii explicite a condamnatului. Dar, atunci când condamnatul, care a cerut să se înfăţişeze personal, este deţinut în statul solicitant, judecătorul poate să se pronunţe în lipsa acestuia asupra acceptării cererii de executare. În acest caz, hotărârea privind substituirea sancţiunii, prevăzută în articolul 44 ce va fi examinat mai jos, se amână până ce condamnatul, ca urmare a transferului său în statul solicitat, va avea posibilitatea să compară în faţa judecătorului. Porcedând la examinarea cererii de executare, judecătorul sau eventual autoritatea desemnată, se va asigura că: a) sancţiunea a cărei executare se cere a fost aplicată printr-o hotărâre penală europeană; b) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la articolul 4 referitoare la dubla incriminare şi la determinarea sancţiunii executabile; c) nu este îndeplinită condiţia prevăzută la articolul 6 litera a) (care prevede posibilitatea refuzului executării dacă aceasta ar fi contrară principiilor fundamentale ale dreptului statului solicitant) sau statul solicitat nu se opune executării; d) executarea nu este în contradicţie cu articolul 7 referitor la principiul ne bis in idem; e) în cazul unei condamnări în lipsă sau al unei ordonanţe penale, condiţiile menţionate la secţiunea a 3-a, referitoare la hotărârile în lipsă şi la ordonanţele penale sunt îndeplinite. Convenţia prevede că orice stat contractant poate împuternici judecătorul sau autoritatea desemnată potrivit articolului 37, cu examinarea altor condiţii de executare prevăzute în Convenţie. În articolul 41, Convenţia prevede că împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul sau autoritatea împuternicită cu verificarea cererii de executare trebuie să se prevadă o cale de atac, ceea ce obligă statul parte în cauză să instituie o astfel de cale de atac. În ceea ce priveşte limitele competenţei statului solicitat ca state de executare, Convenţia europeană prevede că acesta este legat de constatarea faptelor, în măsura în care acestea sunt expuse în hotărâre sau în care aceasta se întemeiază implicit pe ele. Clauze specifice executării sancţiunilor privative de libertate. Una dintre acestea priveşte situaţia în care condamnatul este deţinut în statul solicitant, când acesta, în afara

67

unor dispoziţii contrare ale legii statului solicitant, trebuie să fie transferat în statul solicitat deîndată ce statul solicitant a fost informat despre acceptarea cererii de executare. În ceea ce priveşte executarea însăşi, în articolul 44 al Convenţiei se prevede că judecătorul va substitui sancţiunii privative de libertate pronunţate de statul solicitant o sancţiune prevăzută de propria sa lege pentru aceeaşi faptă. Această sancţiune poate, în anumite limite, să fie de altă natură sau durată decât cea pronunţată în statul solicitant. Când aceasta din urmă este mai mică decât minimul pe care legea statului solicitat îl îngăduie a fi pronunţat, judecătorul nu va fi legat de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoare sancţiunii pronunţate în statul solicitant. Se precizează însă că judecătorul, atunci când stabileşte sancţiunea, nu poate agrava situaţia penală a condamnatului rezultată din hotărârea pronunţată în statul solicitant. Aşa cum este firesc, se prevede că partea din pedeapsă executată în statul solicitant, ca şi detenţia provizorie executată de condamnat după condamnare, se deduc din pedeapsa de executat, ca de altfel, şi arestarea preventivă executată înainte de condamnare. Clauze specifice executării amenzilor şi confiscărilor. Potrivit articolului 45 al Convenţiei, atunci când a fost admisă cererea de executare a unei amenzi sau a unei confiscări a unei sume de bani, judecătorul sau autoritatea desemnată să execute hotărârea schimbă cuantumul acesteia în unităţile monetare ale statului solicitat, determinând astfel cuantumul amenzii sau al sumei de confiscat, fără să poată totuşi depăşi maximul fixat prin legea statului solicitat pentru o astfel de faptă. Se precizează că toate înlesnirile de plată în legătură fie cu termenul, fie cu eşalonarea vărsămintelor, acordată de statul solicitant, vor fi respectate de statul solicitat. Dacă cererea de executare vizează confiscarea unui obiect determinat, judecătorul sau autoritatea desemnată în temeiul Convenţiei nu poate dispune confiscarea acestui obiect decât în cazul în care aceasta este permisă de legea statului solicitat, pentru aceeaşi faptă. Convenţia îngăduie totuşi judecătorului să menţină confiscarea pronunţată în statul solicitant, atunci când această sancţiune nu este prevăzută în legea statului solicitat pentru aceeaşi faptă, dar această lege permite să se pronunţe sancţiuni mai grave. Cele rezultate din executarea amenzilor şi confiscărilor revin, potrivit dispoziţiilor articolului 47 al Convenţiei, tezaurului statului solicitat, fără a fi prejudiciate drepturile terţilor. Obiectele confiscate ce prezintă un interes deosebit pot fi remise, la cererea sa, statului solicitant. Convenţia prevede că, atunci când executarea unei amenzi se dovedeşte imposibilă, poate fi aplicată o sancţiune substitutivă privativă de libertate de către un judecător al statului solicitat, dacă legea ambelor state o prevede într-un asemenea caz, în afară de situaţia în care statul solicitant nu şi-a limitat, în mod expres, cererea sa de executare numai la amendă. În ipoteza în care judecătorul hotărăşte să impună o sancţiune substitutivă privativă de libertate, se aplică următoarele reguli prevăzute în articolul 48 al Convenţiei: a) când schimbarea amenzii într-o sancţiune privativă de libertate este deja prevăzută în condamnarea pronunţată în statul solicitant sau direct în legea acestui stat, judecătorul statului solicitat va stabili felul şi durata sancţiunii după legea sa; b) în celelalte cazuri, judecătorul statului solicitat procedează la transformarea sancţiunii potrivit propriei sale legi, respectând limitele prevăzute de legea statului solicitant.

68

Clauze specifice executării decăderilor. Cererea de executare a unei decăderi, se prevede în articolul 49 al Convenţiei, nu poate avea efect cu privire la decăderea pronunţată în statul solicitant, decât dacă legea statului solicitat permite să se pronunţe decăderea pentru asemenea infracţiune. Judecătorul sesizat cu această cauză apreciază oportunitatea executării decăderii pe teritoriul ţării sale. În cazul în care judecătorul dispune executarea decăderii, el îi determină durata, în limitele prescrise în propria sa legislaţie, fară a putea depăşi pe cele fixate prin hotărârea represivă pronunţată în statul solicitant. Potrivit Convenţiei, judecătorul poate limita decăderea la o parte a drepturilor, a căror privare sau suspendare este pronunţată. Potrivit articolului 51 din Convenţie, dispoziţiile articolului 11 privitoare la efectele transmiterii executării nu sunt aplicabile decăderilor, iar potrivit articolului 52, statul solicitat are dreptul să îl repuna pe condamnat în drepturile din care a fost decăzut, în temeiul unei hotărâri date în aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. Efectele internaţionale al hotărârilor represive europene Regula ne bis in idem. În reglementarea hotărârilor represive europene, funcţionează regula sau principiul ne bis in idem. De aceea, în cadrul dispoziţiilor articolului 53 al Convenţiei, se prevede că o persoană, care a făcut obiectul unei hotărâri represive europene, nu poate, pentru aceeaşi faptă, să fie urmărită, condamnată sau supusă executării unei sancţiuni în alt stat contractant: a) când a fost achitată; b) când sancţiunea aplicată a fost în întregime executată ori este în curs de executare, a fost amnistiată infracţiunea sau graţiată pedeapsa, ori executarea s-a prescris; c) când judecătorul a constatat vinovăţia autorului infracţiunii fără să pronunţe vreo sancţiune. Se prevede însă că un stat contractant nu este obligat, în afară de cazul în care nu a cerut el însuşi urmărirea, să recunoască efectul ne bis in idem, dacă fapta care a dat loc hotărârii a fost săvârşită împotriva unei persoane, unei instituţii, unui bun care are statut public în acest stat sau dacă persoana care a format obiectul judecăţii avea ea însăşi un statut public în acest stat. În afară de acestea, orice stat contractant, în care fapta a fost săvârşită sau este considerată ca atare potrivit legii acestui stat, nu este obligat să recunoască efectul ne bis in idem, dacă nu a cerut el însuşi urmărirea. Dacă începe o nouă urmărire împotriva unei persoane judecate pentru aceeaşi faptă într-un alt stat contractant, orice perioadă privativă de libertate suferită în executarea hotărârii, trebuie redusă din sancţiunea care va fi eventual pronunţată (articolul 54). Se prevede că dispoziţiile Convenţiei europene nu împiedică aplicarea dispoziţiilor naţionale mai largi privind efectul ne bis in idem asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate. Luarea în considerare a hotărârilor represive europene. Potrivit dispoziţiilor articolelor 56 şi 57 din Convenţie, orice stat contractant ia măsurile legislative adecvate pentru a permite instanţelor sale ca, la pronunţarea unei hotărâri, să ia în considerare orice hotărâre represivă europeană, pronunţată în contradictoriu anterior pentru o altă infracţiune, în scopul de a se adăuga acestei hotărâri, în totul sau în parte, efectele pe care legea sa le prevede pentru hotărârile pronunţate pe teritoriul său. El determină condiţiile în care această hotărâre este luată în considerare.

69

În mod asemănător, se prevede că orice stat contractant trebuie să ia măsurile legislative potrivite pentru a permite luarea în considerare a oricărei hotărâri represive europene contradictorii, în scopul de a face aplicabile, în totalitate sau în parte, decăderile prevăzute prin legea sa pentru hotărârile pronunţate pe teritoriul său. El determină condiţiile în care această hotărâre este luată în considerare. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor represive europene potrivit legii române Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală - baza juridică a recunoaşterii şi executării hotărârilor penale străine. Această lege care reglementează, în mod unitar, asistenţa juridică internaţională în materie penală, în toate modalităţile cunoscute ale acesteia, cuprinde, pe lângă dispoziţiile comune, dispoziţii speciale privitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare în titlul V al legii. În dispoziţiile sale, legea română reflectă prevederile Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga, la 28 mai 1970. Astfel, în Capitolul I al legii, după ce se consacră, în principiu, posibilitatea executării, pe teritoriul României, a hotărârilor penale străine rămase definitive, la cererea statului de condamnare, se enumeră, în articolul 131, condiţiile speciale de recunoaştere a acestora.

Se arată că recunoaşterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin poate avea loc dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: a) România şi-a asumat o asemenea obligaţie printr-un tratat internaţional la care este parte; în caz contrar, recunoaşterea poate avea loc pe bază de reciprocitate sau atunci când se referă la un cetăţean român a cărui extrădare a fost, în prealabil, acordată de România statului străin în care s-a pronunţat hotărârea. b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950; c) nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară care nu este o infracţiune de drept comun; d) respectă ordinea publică a statului român; e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române; f) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane în România; g) nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleiaşi persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.

Recunoaşterea în România a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin poate avea loc în cadrul uneia dintre următoarele trei proceduri: a) procedura de recunoaştere la cererea unui stat străin; b) procedura specială de recunoaştere pe cale principală, sau c) procedura de recunoaştere pe cale incidentală.

Înainte de luarea unei decizii privind recunoaşterea unei hotărâri penale străine, instanţa competentă poate, la cererea statului străin, transmisă prin Ministerul Justiţiei, sau din oficiu, să dispună arestarea preventivă a persoanei care face obiectul hotărârii a cărei

70

recunoaştere se solicită sau o altă măsură preventivă pentru a evita fuga acesteia de pe teritoriul României. Procedura de recunoaştere a unei hotărâri penale străine la cererea unui stat străin

Procedura începe, potrivit reglementărilor din art. 132 al legii române, printr-o cerere formulată de autoritatea competentă a statului străin solicitant, transmisă de ministerul român al justiţiei procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul.

Condamnatul se citează, comunicându-i-se odată cu citaţia hotărârea străină împreună cu actele ce o însoţesc, într-o limbă pe care o înţelege.

Condamnatul are dreptul la un avocat ales sau desemnat din oficiu şi, după caz, la interpret.

Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi declaraţiile condamnatului, atunci când constată întrunirea condiţiilor legale, recunoaşte hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române, fără a putea schimba cuantumul acesteia, cu excepţia cazului în care sunt depăşite limitele speciale ale pedepsei prevăzute în legea română pentru aceeaşi infracţiune sau limitele generale ale pedepsei închisorii.

Competenţa de soluţionare a cererii de recunoaştere a unei hotărâri penale străine poate fi atrasă şi de locul amplasării unui imobil, atunci când hotărârea penală străină se referă la un bun imobil.

În acest caz, cererea formulată de statul străin se transmite procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripţia căreia se află imobilul.

Decizia curţii de apel competente se pronunţă în camera de consiliu, se comunică parchetului şi ministerului justiţiei şi poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Procedura specială de recunoaştere pe cale principală Procedura specială de recunoaştere pe cale principală este iniţiată, potrivit art. 133

din Legea nr. 302/2004, de condamnat sau de către procuror, care sesizează în acest sens judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul.

Dispoziţiile privitoare la apărare, pronunţarea de către instanţă, în camera de consiliu, după ascultarea concluziilor procurorului şi a declaraţiilor condamnatului, a hotărârii de recunoaştere a hotărârii penale străine sau a actelor judiciare străine, stabilirea pedepsei corespunzătoare rămase de executat, instanţa competentă teritorial (atunci când este implicat un imobil) şi calea de atac a recursului se aplică în mod corespunzător.

De remarcat competenţa de soluţionare a judecătoriei în cazul recunoaşterii pe cale principală, în timp ce la cererea adresată de statul străin aceeaşi competenţă aparţine curţii de apel.

Procedura de recunoaştere pe cale incidentală

71

Procedura de recunoaştere pe cale incidentală se poate aplica în cadrul unui proces penal în curs, recunoaşterea fiind făcută de către procuror în faza de urmărire sau de către instanţa de judecată în faţa căreia cauza este pendinte.

Executarea hotărârilor pronunţate în proceduri administrative, pentru fapte asimilate infracţiunilor, astfel cum sunt acestea definite de Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, este posibilă numai dacă persoana în cauză a avut posibilitatea de a exercita o cale de atac în faţa unei instanţe judecătoreşti.

Legea aplicabilă şi efectele executării Executarea unei hotărâri penale străine are loc potrivit legii române, astfel încât

hotărârile penale străine recunoscute şi executate în România produc aceleaşi efecte ca şi hotărârile pronunţate de instanţele române.

Statul străin care a solicitat executarea este singurul competent să decidă asupra unei căi extraordinare de atac împotriva hotărârii de executat.

Amnistia şi graţierea pot fi acordate atât de statul străin, cât şi de statul român, dar statul străin trebuie să informeze statul român asupra intervenirii oricăreia dintre aceste două cauze care determină încetarea executării.

Începerea executării pedepsei în România are ca efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul său, exceptând cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei în România, caz în care acest stat redobândeşte dreptul la executare.

În cazul pedepsei amenzii, statul străin redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse.

Executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare române în străinătate Condiţii pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare în străinătate Potrivit art. 138 din Legea nr. 302/2004, instanţele române pot solicita recunoaşterea

şi executarea de către un stat străin a unei hotărâri judecătoreşti în unul dintre următoarele cazuri:

a) condamnatul este cetăţean al statului solicitat sau al unui stat terţ ori este apatrid şi are domiciliul pe teritoriul acelui stat, iar potrivit legii statului solicitat, extrădarea condamnatului în România în vederea executării pedepsei nu este admisibilă sau statul străin refuză să acorde extrădarea;

b) condamnatul este cetăţean român cu domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau are şi cetăţenia statului solicitat, iar statul străin refuză să acorde extrădarea acestuia;

c) condamnatul se află în executarea unei pedepse în statul solicitat pentru o altă faptă decât cea care a determinat condamnarea în România.

În cazul formulării unei cereri de recunoaştere a unei hotărâri penale prin care s-a aplicat o pedeapsă, durata acesteia trebuie să fie mai mare de un an.

Recunoaşterea se solicită sub condiţia neagravării, în statul străin, a pedepsei aplicate prin hotărârea pronunţată în România.

Recunoaşterea în străinătate a actelor judiciare emise de autorităţile române competente are loc în condiţiile tratatului internaţional aplicabil.

72

Efectele recunoaşterii hotărârii penale române Potrivit art. 139 din Legea română, recunoaşterea şi executarea de către statul străin a

cererii de recunoaştere formulate de instanţele române are ca efect renunţarea de către statul român la executarea hotărârii pe teritoriul României.

Statul român redobândeşte dreptul la executarea hotărârii în cazul în care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, începând din momentul în care a fost informat de neexecutarea totală sau parţială a acestei pedepse.

Procedura de formulare a unei cereri de recunoaştere şi de executare a unei hotărâri

penale Cererea de recunoaştere şi executare a unei hotărâri penale române într-un stat străin

este formulată de instanţa de executare din oficiu sau la cererea procurorului competent ori a condamnatului, atunci când sunt îndeplinite condiţiile pentru formularea unei cereri de recunoaştere şi executare în străinătate.

La cerere se anexează actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil sau cel puţin hotărârea definitivă şi mandatul de executare a pedepsei.

Atunci când este necesar consimţământul condamnatului, acesta va fi dat în camera de consiliu a instanţei de executare, exceptând cazul în care condamnatul se află în străinătate; în acest caz, consimţământul poate fi dat în faţa unui funcţionar consular român sau în faţa autorităţii judiciare străine competente.

În cazul în care condamnatul se află în România şi nu a formulat el însuşi cererea de recunoaştere a hotărârii penale, procurorul competent procedează la notificarea acestuia. Lipsa unui răspuns al condamnatului echivalează cu consimţământul la formularea cererii, fapt asupra căruia este informat prin notificare.