ORGANIZAREA SI BONITAREA TERITORIULUI

NOTE DE CURS.

1

CUPRINS

CAPITOLUL I. ORGANIZAREA TERITORIULUI1.1. NOTIUNI INTRODUCTIVE1.2. FERTILITATEA SOLULUI1.3. ORGANIZAREA TERITORIULUI AGRICOL1.4. STRUCTURA FONDULUI FUNCIAR

CAPITOLUL II. BONITAREA TERENULUI ARABIL2.1. METODOLOGIA DE BONITARE A TERENURILOR AGRICOLE2.1.1 Bonitarea terenurilor pentru condiţii naturale2.1.2. Elaborarea hărţii terenurilor şi a celor de favorabilitate pentru diferite folosinţe şi culturi2.1.3. Conţinutul studiului de bonitare2.1.4. Potenţarea notelor de bonitare.2.2. CLASE DE PRETABILITATE LA ARABIL

CAPITOLUL III. MĂSURI ŞI LUCRĂRI ANTIEROZIONALEPE TERENURILE ARABILE3.1 ORGANIZAREA TERENULUI ARABIL3.2. LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE PE TERENURILE ARABILE3.2.1. Sistemul de cultură a solului pe direcţia curbelor de nivel.3.2.2. Sistemul de cultură în fâşii 3.2.3. Sistemul de cultură cu benzi înierbate3.2.4. Structura culturilor.3.2.5. Folosirea raţională a îngrăşămintelor3.2. 6. Lucrări agrotehnice speciale 3.3. LUCRĂRI HIDROTEHNICE PE TERENURILE ARABILE3.4.TERASAREA TERENURILOR ARABILE

BIBLIOGRAFIE

2

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA TERITORIULUI

1.1. NOTIUNI INTRODUCTIVE

Agricultura, va rămâne încă o perioadă lungă de timp o activitate crucială, deoarece este cea care asigură resursele vitale, atât de necesare existenţei umane. Agricultura „doica tuturor meseriilor”, cum a denumit-o Xenofon în urmă cu 2000 de ani, ne asigură hrana, care este cea mai importantă pentru fiinta umana, iar agricultura prin baza ei naturală – solul, oferă spaţiu vital pentru obţinerea sa.

Solul, resursa naturală şi ecologică, reprezentată prin pelicula fină de la suprafaţa uscatului, limitată ca întindere, reprezintă suportul esenţial al peisajului. Având în vedere capacitatea limitată cantitativ a funcţiilor solului, cât şi întinderea limitată a resurselor de sol, apar necesare aplicarea unor măsuri de protecţie şi conservare a solului în contextul unei agriculturi durabile.

Tabelul 1Încadrarea terenurilor agricole în clase de calitate după nota de bonitare

pe ţară – anul 20081

Folosin-ţa

Suprafaţa totală cartată Din care pe clase de calitate :

ha/% din total

agricol

Clasa I Clasa a II-a Clasa a III-a

Clasa a IV-a

Clasa a V-a

ha/% din total folosinţă

ha/% din total folosinţă

ha/% din total folosinţă

ha/% din total folosinţă

ha/% din total folosinţă

Arabil 9226961,2863,34

809067,668,77

2626381,2428,47

3366189,1536,48

1765440,9219,13

659882,317,15

Păşuni+ Fâneţe

4806544,8232,99

56264,751,17

328486,366,84

1256004,0326,13

1950571,8340,58

1215217,8525,58

Vii 278239,901,91

9390,503,37

58038,5720,86

90588,8832,56

94608,8334,00

25613,129,21

Livezi 256496,851,76

1145,540,44

24085,619,39

80766,9131,49

114342,9344,58

36155,8614,10

Total agricol

14575606,72 2

100 875868,5 3036992 4793549 3924965 19368691) După centralizarea informaţiilor din studiile de bonitare judeţene în banca de date pedologice (BDP) la ICPA (Vlad şi colab.).

3

2) Suprafaţa totală agricolă din evidenţa cadastrală la data 31.12.2005 : 14.711.552 ha

Datorită unor factori restrictivi ai capacităţii de producţie a solurilor agricole cum sunt: excesul de umiditate, compactarea, conţinutul scăzut în elemente nutritive, eroziunea, textura extremă, seceta şi crustificarea, se impune alegerea unor sisteme de lucrare a solului care vor fi cel mai bine tolerate, ţinând cont de faptul că, în România favorabilitatea terenurilor agricole este destul de scăzută (calitate mijlocie – foarte slabă reprezentând 10655383 ha, (72,5%) (tabelul 1).

La stabilirea favorabilităţii terenurilor agricole s-au luat în studiu 4 grupe de factori ecologici: solul cu învelişurile sale, clima, relieful şi apa freatică. Canarache şi colab. (2004), luând în considerare 9 sisteme de lucrare a solului, prezintă criteriile pentru stabilirea nivelului de pretabilitate a solului la sistemele de lucrare. Alegerea modului de afânare a solului s-a făcut în funcţie de indicatorii de sol şi teren: textura, planta, exces de umiditate, grad de tasare şi salinitate (tabelul 2).

Tabelul 2Criterii de alegere a solurilor pretabile pentru diferite sisteme de lucrare

(Canarache şi colab., 2004)Nr.crt

Sistemul de lucrare al solului

Criterii de sol şi teren pentru alegerea sistemului de lucrare

Argilă %

Panta %

Exces de U %

Grad de tasare

Salinitate

1 Lucrarea tradiţională1.1. Fără alte măsuri 32 5

moderat moderat moderat

1.2. Cu afânare adâncă 12 5 moderat moderat moderat1.3. Cu drenaj de

suprafaţă 12 5

puternicoricare moderat

1.4. Cu afânare adâncă şi drenaj de suprafaţă

12 5 moderat moderat moderat

1.5. Pe curbe de nivel 42 5-18 oricare oricare moderat2 Lucrarea conservativă

2.1. Fără alte măsuri 13-32 5 moderat

moderat moderat

2.2. Pe curbe de nivel 13-45 5-18 oricare oricare moderat3 Lucrări specifice

3.1. Soluri nisipoase 12 oricare oricare oricare oricare3.2. Soluri sărăturate oricar

eoricare oricare oricare puternic

Rezultatele ne determină să apreciem că sistemul de lucrare al solului, trebuie adaptat la condiţiile pedoclimatice ale zonelor şi la cerinţele plantelor

4

din rotaţie, pentru o bună valorificare a factorilor tehnologici, conservarea apei din sol, menţinerea stării fizice a solului şi reducerea proceselor de eroziune.

Prin folosirea generalizată a amendamentelor, îngrăşămintelor, pesticidelor, intensificarea mecanizării şi aplicarea irigaţiilor, a condus la creşterea producţiei dar şi la generarea unor efecte negative, la apariţia de noi factori limitativi în creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură.

Astfel, apare necesitatea unor metode noi de remediere a deficienţelor respective prin:

- stabilirea unui sistem de indicatori pentru aprecierea stării solului şi a unor metode corespunzătoare de măsurare;

- prevenirea degradării însuşirilor solului;- ameliorarea unor proprietăţi nefavorabile ale solului.

Utilizarea raţională a fondului funciar, inclusiv ridicarea potenţialului de producţie al acestuia, restructurarea şi amplasarea unor categorii de folosinţă ca şi aplicarea diferenţiată a măsurilor agrotehnice şi ameliorative, necesită o bună fundamentare pedologică.

Studiul pedologic şi bonitarea terenurilor agricole au drept scop cunoaşterea în detaliu a resurselor de sol din teritoriul luat în studiu precum şi furnizarea de informaţii care să stea la baza deciziilor tehnice şi economice privind folosirea raţională a solurilor şi măsurile adecvate pentru creşterea capacităţii de producţie a acestora sau cel puţin menţinerea acestuia la acelaşi nivel la care a fost luat în folosinţă.

1.2. FERTILITATEA SOLULUI

Solul, utilizat în agricultură, se deosebeşte prin conţinutul diferit în elemente nutritive necesare plantelor şi puterea de producţie foarte diferită, după cum elementele nutritive se găsesc sub forme care pot fi asimilate mai uşor sau mai greu de către plante. Această compoziţie a solului determină cea mai importantă însuşirea a solului – fertilitatea.

Fertilitatea reprezinta capacitatea naturală a solului de a-şi echilibra procesele de acumulare care stau la baza formării complexului organo-mineral, si a echilibrului substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal.

Agricultura convenţională, prin practicile de afânare ale solului grăbeşte procesul de mineralizare, dar în acelaşi timp apare şi ideea creşterii producţiei agricole. Astfel, solul ca mijloc de producţie folosit în agricultură se uzează fizic şi moral chiar dacă este folosit raţional, dar are proprietatea ca atunci când este utilizat în condiţii corespunzătoare să nu se uzeze, ci dimpotrivă să se amelioreze neîncetat, astfel încât puterea lui de producţie să crească.

5

Definita mai simplu, fertilitatea, este proprietatea solului de a pune la dispoziţia plantelor apa şi elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor în cantităţi suficiente.

Această proprietate s-a format în timp, prin intermediul factorilor pedogenetici (climă, vegetaţie, material parental, ape freatice şi stagnante, omul etc.), fiind o rezultantă a stadiului de dezvoltare şi evoluţie a solului, a proprietăţilor şi proceselor fizice, chimice şi biologice, care au loc în sol.

Totodată, fertilitatea este condiţionată de satisfacerea celorlalţi factori de vegetaţie fiind astfel o funcţie a sistemului unitar sol-plantă-atmosferă.

Odată cu luarea în cultură a solurilor sau terenurilor, au fost diferenţiaţi doi termeni şi anume: fertilitate naturală şi fertilitate artificială sau culturală.

Fertilitatea naturală, s-a format în timpul procesului de pedogeneză (solificare sau formare a solurilor) şi depinde de condiţiile de mediu ale zonei respective.

Aşadar, în zonele de stepă, cu temperaturi ridicate (10-120C) şi precipitaţii moderate (500-600 mm), pe seama vegetaţiei de natură ierboasă, care lasă în sol o mare cantitate de materie organică, pe materiale parentale friabile şi bogate în elemente bazice, unde activitatea microbiologică este foarte intensă în principal datorată bacteriilor, au rezultat soluri cu fertilitate naturală ridicată (kastanoziomuri, cernoziomuri etc.).

În zonele montane, unde climatul este rece şi umed, pe seama vegetaţiei acidofile atât ierboasă (nardus sp., festuca sp. cât şi lemnoasă (conifere), pe roci magmatice şi metamorfice dar cu caracter acid, activitate microbiologică foarte redusă determinată de ciuperci şi/sau actinomicete, s-au format soluri cu o fertilitate naturală foarte scăzută (podzoluri, prepodzoluri, nigrosoluri, districambosoluri, humosiosoluri etc.)

Fertilitatea artificială, este cea dobândită datorită intervenţiei antropice, care se poate menţine la acelaşi nivel cu fertilitatea naturală de la care s-a plecat, sau poate fi redusă sau îmbunătăţită prin tehnologiile aplicate.

Orice intervenţie benefică asupra solului poate ridica nivelul de fertilitate sau măcar să-l menţină la acelaşi nivel. (caz contrar = poluare).

- tehnologii performante;- ameliorare prin aplicarea de îngrăşăminte si/sau amendamente;- lucrări agrotehnice executate la timp şi de bună calitate;- practicarea asolamentului şi implicit a rotaţiei culturilor;- efectuarea de tratamente fitosanitare;- combaterea buruienilor; - încorporarea materiei organice, exclus arderea paielor pe mirişti, ba

chiar recomandarea pentru brichetarea acestora (1 kg paie = l de petrol, după, M. Berca).;

A. Fertilitatea solului, funcţie complexă regenerabilă

6

● fertilitatea solului este definită ca fiind capabilitatea solului de a asigura într-o măsură mai mare sau mai mică cerinţele de viaţă ale diferitelor plante în cadrul condiţiilor create de ceilalţi factori de mediu (D. Davidescu);

● solul asigură temperatura optimă vieţuitoarelor din sol, condiţionată de climă, precum şi anumite condiţii fizico-chimice în care se desfăşoară activitatea rădăcinilor şi organismelor din sol;

● solul este considerat un rezervor de apă şi în acelaşi timp un furnizor continuu de umiditate atâta timp cât există în rezervor;

● solul posedă un fond de elemente nutritive de care au mare nevoie plantele şi indirect prin intermediul acestora animalele şi in final omul;

● pentru creşterea plantelor sunt necesare 17 elemente esenţiale (C, H şi O preluate atmosferă şi apă), un număr de 6 macronutrienţi (N, P, S, K, Ca, Mg) şi 8 micronutrienţi (B, Cl, Cu, Fe, Mn, Mo, Na şi Zn);

● solul asigură o permanentă reînnoire a rezervelor de apă şi nutrienţi, strâns legată de ciclurile de dezvoltare a vieţuitoarelor;

B. Solul ca resursă naturală condiţionat reînnoibilă● termenul de pământ, teren şi sol se folosesc în vorbirea curentă pentru

stratul de suprafaţă al scoarţei terestre cu semnificaţii apropiate sau care se întrepătrund;

● termenul de pământ este stratul de la suprafaţa uscatului care permite dezvoltarea vegetaţiei (pământ vegetal) sau suprafaţa de teren (cultivabilă);

● este folosit cu cel puţin trei accepţiuni: - de natură şi calitate (argilos, nisipos, calcaros, humifer, sărac, etc.);- de întindere şi folosinţă (arabil, vie, pădure etc.);- material de sol (strat de pământ, agregat , etc.).● aerul, apa, solul şi vegetaţia sunt cei mai obişnuiţi componenţi ai

mediului cu care venim in contact;● solul este considerat produsul transformării substanţelor minerale şi

organice de la suprafaţa scoarţei sub influenţa factorilor de mediu;● conceptul de sol a fost introdus in 1883 de către V.V. Dokuceaev

(1864-1903) marcând naşterea pedologiei ca ştiinţă;● este considerat entitate sau corp natural de sine stătător, component al

mediului ambiant format prin transformarea rocilor şi a rămăşiţelor organice sub acţiunea climei;

● Gh. Munteanu Murgoci (1872-1925) întemeietorul pedologiei în ţara noastră a definit solul (1911) ca pe o formaţiune naturală la suprafaţa pământului, născută sub influenţe climatologice;

● în prezent, solul este considerat un sistem structural, complex, polifazic, deschis şi polifuncţional, situat la suprafaţa litosferei, format in timp prin procese pedogenetice; este capabil de autoreglare, autodezvoltare şi de asigurare a unor condiţii favorabile creşterii plantelor;

7

● solul este un subsistem important care ocupă un loc central atât în ecosistemele terestre (agricole sau forestiere) cât şi în geosistemele continentale cu funcţii de mare însemnătate pentru continuitatea biosferei;

● situat la interfaţa dintre geosfere, solul mijloceşte transferul de substanţe şi energie între atmosferă, litosferă şi hidrosferă;

● solul realizează legătura dintre toate elementele mediului şi îndeosebi dintre lumea vie şi lumea fără viaţă din cadrul peisajului natural; prin poziţia şi funcţiile sale solul constituie pentru geosistem şi un factor de stabilitate prin acţiunea lui protectoare;

● în raport cu dezvoltarea vieţuitoarelor şi a societăţii şi cu protecţia mediului ambiant, solul necesită multiple abordări mai importante fiind:

- corp natural, component sau subsistem al peisajului sau mediului ambiant;

- resursă naturală constituind baza economică, respectiv principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură;

- spaţiu terestru sau loc de aşezare şi convieţuire a comunităţilor umane, de teren de fundaţie pentru construcţii, instalaţii etc.● solul reprezintă o valoroasă resursă naturală pe care omenirea a primit-

o ca dar, ca bun patrimonial moştenit de la Terra;● în prezent, solul este privit ca o avuţie de mare preţ a întregii omeniri,

ce trebuie folosit raţional, să poată fi lăsat generaţiilor ce vor urma cel puţin la acelaşi nivel de calitate; este un bun economic individual, un bun colectiv ce trebuie ocrotit;

C. Noţiunea de teren, concept integrator sol-mediu ambiant● pe lângă termenul de sol, se utilizează termenii de teren, pământ,

teritoriu sau areal de sol însă cu semnificaţii diferite;● noţiunea de teren, a cărui utilitate este evidentă, are o sferă mai

cuprinzătoare decât cea de sol, incluzând şi celelalte condiţii de mediu in care se desfăşoară producţia agricolă;

● termenul de teren are semnificaţia de întindere d pământ (delimitată); ● noţiunea de teren (agricol, silvic), include factorii de climă, relief, sol,

vegetaţie, faună, apă, precum şi interacţiunea dintre aceştia;● după FAO (1976), terenul reprezintă o arie specifică la suprafaţa

uscatului caracterizată prin attribute deasupra şi sub această arie relative stabile sau previzibile;

● cunoaşterea solului reprezinta baza necesară şi indispensabilă pentru valorificarea unui teritoriu agricol sau forestier;

● caracteristicile de sol şi de teren sunt fundamentale în orice clasificare sau grupare a terenurilor in diferite scopuri;

● noţiunea de teren are un caracter mai larg decât cea de sol, incluzând-o;● conceptul de teren integrează 4 laturi distincte:

- ecologică, legată de condiţiile dezvoltării plantelor;

8

- tehnologică, cu referire asupra modului de lucrare a solului;- economică, cu referire asupra capacităţii de producţie;- geografică, in sensul de component al peisajului;

● clasificarea terenurilor reprezintă o grupare a unităţilor de sol-teren pe baza evaluării solurilor şi a condiţiilor de mediu ambiant in anumite scopuri;

● termenul de teren se foloseşte îndeosebi in agricultură sub formă de teren agricol sau staţiune forestieră în silvicultură;

● în studiile pedologice se separă de regulă unităţi teritoriale elementare denumite unităţi de sol-teren, pedotop sau TEO care reprezintă o întindere omogenă sub raportul însuşirilor solului şi al celorlalte condiţii de mediu;

● folosirea solului in agricultură sau silvicultură poate duce la ameliorarea dar şi la deteriorarea sau degradarea solului şi implicit a fertilităţii acestuia.

1.2.1 Factorii care influenţează utilizarea terenurilorUtilizarea terenurilor este influenţată de 3 categorii de factori: naturali

(climă, vegetaţie, apă, sol, etc), factorul uman şi factorul capital; Factorii naturali sunt reprezentaţi de climă, vegetaţie, hidrologie, relief

şi sol.Clima – acţionează prin cei 4 parametri (temperatură, precipitaţii, ETP şi

vânt). In funcţie de aceste elemente se diferenţiază zonele de vegetaţie şi implicit zonele agroclimatice puternic diferenţiate de la o zonă la alta.

Vegetaţia – constituie ea însăşi o formă de utilizare a terenului (pădure, silvostepă, stepă etc.

Apa şi solul - sunt elementele esenţiale in determinarea utilizării terenului in orice zonă naturală.

Relieful – constituie un factor important care determină modul de utilizare a terenurilor; este considerat o resursă de teren indirectă (traficabilitate, mecanizabilitate etc).

Solul – reprezintă resursa de bază fără de care nu se poate discuta de producţie vegetală agricolă

Factorul uman – este un factor de bază in utilizarea terenurilor, deoarece fără om nu este posibilă utilizarea acestor resurse naturale şi nici organizarea spaţiului rural pentru o cât mai bună valorizare a resurselor de sol.

Parcelarea teritoriului agricol influenţează evident modelul de utilizare a terenurilor şi eficienţa folosirii lor.

Fermierii cu experienţa şi îndemânarea lor represent o importantă resursă umană a cărei eficienţă in folosire a terenurilor poate fi estimată după următoarele criterii:

- practica agricolă aplicată (tradiţională, modernă, mixtă);- aspiraţia sau dorinţa de progress;

9

- extinderea cunoştinţelor noireferitoare la producţia vegetală (loturi experimentale, ferme model, schimb de experienţă, etc);

- modernizarea mecanizării lucrărilor (agrotehnice, agropedoameliorative) prin achiziţionarea de maşini şi unelte agricole;

- organizarea eficientă a folosirii materialului semincer, îngr. chimice, combaterea bolilor şi dăunătorilor, etc;

- convingerea fermierilor cu argumente clare in legătură cu comas area terenurilor.

Factorul capital – de care depinde dezvoltarea bazei tehnico-materiale a teritoriului este reprezentat prin fonduri particulare sau de stat, disponibile pentru cheltuielile datorate procesului de producţie.

Pentru eficienţa fondurilor investite un rol important revine: reţelei de drumuri şi căi ferate, apropierea de oraşe sau centre comerciale (pieţe de desfacere).

1.3. ORGANIZAREA TERITORIULUI AGRICOL

Organizarea teritoriului agricol are ca sarcina, crearea conditiilor pentru o mai buna folosire a terenurilor in scopul productiei agricole si se executa pe baza de studii si proiecte la cererea proprietarilor, rezolvandu-se urmatoarele probleme:

a) corelarea dezvoltarii agriculturii din zona cu celelalte activitati economice si sociale, stabilind masuri care sa conduca la cresterea productiei agricole si la exploatarea in ansamblu a teritoriului;

b) gruparea prin comasare a terenurilor pe proprietari si destinatii in concordanta cu structurile de proprietate si cu formele de cultivare a solului rezultate in urma asocierii, stabilirea perimetrelor fiecarei proprietati si rectificarea hotarelor;

c) elaborarea de studii si proiecte de organizare si amenajare a exploatatiilor agricole;

d) stabilirea retelei de drumuri agricole, in scopul efectuarii transportului productiei si accesului masiniloragricole necesare procesului de productie.

Organizarea şi amenajarea teritoriului constă din realizarea de componente şi structuri noi, precum şi din eliminarea componentelor şi structurilor stânjenitoare.

„Din analiza problemelor pe plan mondial organizarea teritoriului apare ca o ipoteză valabilă în toate situaţiile, indiferent de sistemul social şi forma de

10

guvernământ, deoarece întotdeauna şi pretutindeni se constată forme imperfecte de utilizare a resurselor”1.

Într-o accepţiune mai elastică organizarea teritoriului cuprinde complexul măsurilor de punere în valoare a resurselor. Conceptul „teritoriu” la rândul său, se referă la o amplă şi variată zonă de componente înmănunchiate sintetic, învăluind întreaga sferă a mediului uman. Aici sunt cuprinse în egală măsură cadrul natural şi cel artificial al omului, mediul social şi cel economic cu posibilităţile lor specifice, spaţiale şi temporale, resurse cunoscute şi cele preliminate, umane şi naturale, materiale şi energetice.

Tot în această noţiune sunt incluse diferite componente ale aceluiaşi teritoriu studiat, delimitate pe diferite criterii organizatorice: economice, geografice sau istorice, precum şi unităţile acestora – aşezări, platforme industriale, ariile miniere, zonele de agreement, reţele de comunicaţie, toate fiind considerate în relaţii reciproce, sistemice ( I. Bold, 1974).

„Prin teritoriu trebuie înţeles totalitatea spaţiului ocupat, înzestrat şi utilitat de către colectivitatea umană, aceasta din urmă fiind inclusă şi ea ca fiind cea mai esenţială şi mai activă componentă a teritoriului considerat”.

Categoriile de folosinţă a terenurilor in România• Terenurile arabile (9,381 mil. ha, 39,4 % din suprafaţa ţării) sunt

întâlnite in România până la 1000-1200 m altitudine însă proporţia mai mare este până la 400-500 m. Sunt folosite îndeosebi pentru producţia de cereale, plante tehnice, culture furajere, plante aromatice, etc. De regulă, prezintă soluri profunde cu pante de sub 12-15 %; nu conţin săruri sau alte substanţe vătămătoare iar apa freatică este la peste 1-2 m

• Terenurile cultivate cu vie (272 mii ha) sunt întâlnite in câmpii piemontane sau in regiunea colinară la mai puţin de 500-600m dar cu climă mai caldă, ocupând versanţi cu expoziţie in general sudică.

• Livezile (255 mii ha) sunt răspândite ca şi terenurile arabile până la 1000 m dar pe versanţi cu pante de până la 200. Speciile de pomi sunt distribuite pe altitudine in funcţie de cerinţele fiecăîrei specii.

• Pajiştile inclusive păşunile (3,442 mil. ha) şi fâneţele (1,507 mil.ha.) sunt întâlnite la orice altitudine începând cu nivelul mării până in zona pajiştilor alpine.

• Vegetaţia forestieră (6,457 mil. ha) este răspândită îndeosebi in regiunea montană şi deluroasă cu relief puternic accidentat.

• Apele (0,868 mil. ha) sunt distribuite neuniform pe tot cuprinsul ţării• Alte suprafeţe (1,657 mil. ha., 7 % din suprafaţa ţării) sunt reprezentate

prin terenuri ocupate de drumuri sau curţi şi construcţii (627 mii ha) şi de neproductiv (peste 500 mii ha 1 I. Bold, 1973, Organizarea teritoriului, Editura „Ceres”, Bucureşti, p. 15.

11

1.4. STRUCTURA FONDULUI FUNCIAR

Conform Legii nr. 18/1991 a Fondului Funciar, republicată cu modificările şi completările ulterioare, fondul funciar reprezintă terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte.

Repartiţia fondului funciar pe categorii de folosinţe

Ponderea principală o deţin terenurile agricole (61,70 %), astfel că ţara noastră deţine aproape un sfert din suprafaţa agricolă a ţărilor central şi est-europene şi 8,15% din cea a Uniunii Europene urmate de păduri şi de alte terenuri cu vegetaţie forestieră (28,28 %).

Tabelul 3Repartiţia terenurilor pe categorii de folosinţe în anul 2008

Categoria de folosinţă Suprafaţa, 2008mii ha %

Terenuri agricole 14.709,3 61,70Păduri şi alte terenuri cu vegetaţie

forestieră, din care:6.740,9 28,28

Păduri 6.314,9 26,49Construcţii 685,7 2,88

Drumuri şi căi ferate 390,1 1,64Ape şi bălţi 849,9 3,56

Alte suprafeţe 463,2 1,94Total 23.839.1 100

Sursa: Institutul naţional de Statistică (I.N.S.), Anuarul Statistic al României, 2008

Alte terenuri ocupă 10,02 % din suprafaţa ţării (ape, bălţi, curţi, construcţii, căi de comunicaţie, terenuri neproductive).

În tabelul 4 se prezintă repartiţia terenurilor agricole pe tipuri de folosinţe în perioada 2007, unde se remarcă, faptul că suprafaţa terenurilor arabile ocupă 64,06 % din totalul suprafeţei agricole, iar restul se repartizează între păşuni (22,64 %), fâneţe (10,41 %), vii (1,49%) şi livezi (1,40%).

După structura proprietăţii la sfârşitul anului 2007 proprietatea agricolă privată însuma 95,17 % din suprafaţa agricolă totală şi era constituită din: proprietatea privată a statului, a unităţilor administrativ teritoriale, a persoanelor juridice şi a persoanelor fizice.

Unul din factorii care îngreunează performanţele în agricultură îl reprezintă însă fărâmiţarea proprietăţii în parcele de dimensiuni mici (sub 3 ha),

12

ceea ce impune necesitatea comasării acestora în ferme cu suprafeţe mai mari, pentru a se putea trece la o agricultură performantă.

Tabelul 4Repartiţia terenurilor agricole pe tipuri de folosinţă în anul 2007

Tipul de folosinţă Suprafaţaha %

Total agricol 14.709.299 100Arabil 9.423.255 64,06Păşuni 3.329.984 22,64Fâneţe 1.531.491 10,41

Vii 217.968 1,49Livezi 206.601 1,40

Din care proprietate privată 13.998.861 95,17

Sursa: Institutul naţional de Statistică (I.N.S.), Anuarul Statistic al României, 2008

Ca urmare a creşterii indicelui demografic, în ultimii 65 ani, suprafaţa arabilă pe locuitor a scăzut de la 0,707ha în anul 1930 la 0,43 ha în anul 2007.

Privită din altă perspectivă, după suprafaţa agricolă utilizată pe locuitor, România ocupă locul 5 în Europa.

Categoria de folosinţă a terenului reprezintă o caracterizare codificată din punct de al destinaţiei terenului, în funcţie de scopul pentru care este utilizat (agricol, silvic, construcţii, căi de comunicaţii, exploatare minieră etc.)

Terenurile agricole productive sunt:Arabile(A)În această categorie se încadrează acele terenuri care se ară în fiecare an

sau la mai mulţi ani (2-6 ani) şi sunt cultivate cu plante anuale sau perene cum ar fi: cereale, leguminoase pentru boabe, plante tehnice şi industriale, plante medicinale şi aromate, plante furajere, legume, etc.

În categoria de folosinţă arabil sunt incluse categoriile de teren: - arabil propriu-zis; - pajişti cultivate;- grădini de legume; - orezǎrii; - solarii şi sere, răsadniţe, căpşunării, alte culturi perene. Se înregistrează ca terenuri arabile şi:●Terenurile destinate culturilor furajere perene (trifoişti, sparcetiere,

lucerniere sau alte terenuri însămânţate cu diferite amestecuri de plante leguminoase şi graminee, care se ară o dată la cel mult 6 ani;

13

●Terenurile rămase temporar neînsămânţate datorită inundaţiilor, colmatărilor, degradărilor sau altor cauze;

●Terenurile cu sere şi răsadniţe sistematizate.●Terenurile arabile amenajate sau ameliorate prin lucrări de desecare,

terasare, irigare etc., se vor delimita şi se vor înscrie la arabil cu întreaga lor suprafaţă, incluzând şi suprafeţele ocupate de canale, diguri, taluzuri, debuşee, benzi inierbate etc.:

- care au lăţimi mai mici de 2 m, cu benzi înierbate etc., - care au lăţimi mai mici de 2 m, cu excepţia celor din proprietatea

Societăţii Naţionale "Îmbunătăţiri Funciare"- S.A. şi Companiei Naţionale "Apele Romane" - S.A., care se vor înregistra la categoria de folosinţă curţi-construcţii.

Păşuni (P)Păşunile sunt terenuri înierbate sau înţelenite în mod natural sau artificial

prin însămânţări la maximum 15-20 de ani şi care se folosesc pentru păşunatul animalelor. În cadrul acestei categorii de folosinţă se înregistrează:

- Păşuni curate;- Păşunile acoperite;- Păşunile acoperite numai cu vegetaţie ierboasă;- Păşuni cu pomi;- Păşunile plantate cu pomi - păşunile plantate cu pomi fructiferi, în

scopul combaterii eroziunii sau a alunecărilor de teren, precum şi păşunile care provin din livezi părăginite.

- Păşuni împădurite;- Păşunile care în afara vegetaţiei ierboase sunt acoperite şi cu vegetaţie

forestieră, cu diferite grade de consistenţă;- Păşuni cu tufărişuri şi mărăcinişuri.

Fâneţe (F)La categoria fâneţe se încadrează terenurile înierbate sau înţelenite în mod

natural sau artificial prin însămânţări la maximum 15-20 de ani, iar iarba se coseşte pentru fân. Se înregistrează la fâneţe:

- fâneţe curate; - cu pomi; - împădurite; - cu tufărişuri şi mărăcinişuri.

Vii (V) În această categorie se încadrează terenurile plantate cu viţă de vie:- Vii altoite şi indigene;

14

- Viile altoite au la baza lor un portaltoi;- Viile indigene sunt nealtoite, dezvoltându-se pe rădăcini proprii. Împreună mai sunt denumite şi vii nobile.

Livezi (L) Livezile sunt terenuri plantate cu pomi şi arbuşti fructiferi. Se înregistrează

ca livezi:● Livezi clasice - livezi cu culturi tradiţionale, livezi înierbate, livezi în

sistem intercalate, livezi în sistem agropomicol, livezi pure etc.;● Livezi intensive şi superintensive - livezi amenajate având o mare

densitate de pomi pe hectar, cu conducerea dirijată a coroanelor şi mecanizarea lucrărilor de întreţinere şi recoltare;

● Plantaţii de arbuşti fructiferi - terenuri plantate cu zmeură, agrişe, coacaze, trandafiri de dulceaţă etc. ;

● Pepiniere pomicole - terenurile pentru producerea materialului săditor pomicol ;

● Plantaţii de duzi.

Terenuri cu ape şi ape cu stuf. În această categorie intră terenurile acoperite permanent cu apă, precum şi

cele acoperite temporar, care, după retragerea apelor, nu pot avea altă folosinţă. Se înregistrează la această categorie:

ape curgătoare (HR): fluviul Dunărea, braţele şi canalele din Delta Dunării, cursurile de apă, pâraile şi alte surse de ape cu denumiri locale (izvoare, privaluri etc.). La apele curgătoare se va înregistra suprafaţa ocupată de întreaga albie minoră a cursului de apă, din mal în mal, chiar dacă aceasta nu este în întregime şi permanent sub apă. De obicei, apele curgătoare formează de o parte şi de alta a luciului apei prundişuri care numai la viituri mari sunt acoperite pentru scurt timp cu apă. Albia minoră a unui curs de apă include toate zonele joase ale cursului, insulele şi pădurişurile. Toate aceste terenuri din albia minoră nu se înscriu la neproductiv, ci la terenuri cu ape;

ape stătătoare (HB). Limita acestor ape variază în funcţie de anotimp şi de regimul de precipitaţii. La delimitarea acestor ape se va lua în considerare limita lor la nivelul mediu al apelor. În această categorie se încadrează şi apele amenajate în mod special pentru creşterea dirijată a peştelui, precum şi în suprafeţe cu ape stătătoare de mică adâncime, unde cresc trestişuri şi păpurişuri şi alte tipuri de vegetaţie specifică în regim amenajat sau neamenajat;

marea teritorială şi marea interioară. Suprafaţa mării teritoriale este cuprinsă între liniile de bază ale celui mai mare flux de-a lungul ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de

15

acostare, amenajamentelor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente şi linia din larg care are fiecare punct situat la o distanţă de 12 mile marine (22 224 m), măsurată de la punctul cel mai apropiat de la liniile de bază. Suprafaţa mării inferioare este cuprinsă între ţărmul mării şi liniile de bază, aşa cum au fost definite mai sus;

Limita terenurilor reprezentând albiile minore ale cursurilor de apă, cuvetele lacurilor naturale şi artificiale, ale bălţilor, ale ţărmului şi plajei de nisip a Mării Negre, este stabilită prin norme specifice elaborate de ministerele interesate, care au obligaţia de a o transmite spre avizare ONCGC.

Căile de comunicaţii rutiere (DR) şi căile ferate (CF). Din punct de vedere funcţional şi al administrării, căile de comunicaţii

rutiere se împart, potrivit legii, după cum urmează: drumuri de interes naţional: autostrăzi, drumuri expres, drumuri

naţionale europene, drumuri naţionale principale, drumuri naţionale secundare;

drumuri de interes judeţean: drumurile care fac legăruta între reşedinţele de judeţ şi reşedinţele de municipiu şi oraşe, staţiuni balneoclimaterice, porturi, aeroporturi şi alte obiective importante;

drumuri de interes local: drumurile comunale şi drumurile vicinale; străzi din localităţile urbane; străzile din localităţile rurale: străzi principale şi străzi secundare; cări ferate simple, duble şi înguste, triaje.Drumurile de exploatare din extravilan care nu au caracter permanent nu

se înregistrează ca detalii şi se atribuie în proporţie egală parcelelor din imediata vecinătate.

Terenurile ocupate cu construcţii şi curţi (CC). Această categorie cuprinde terenuri cu diverse utilizări şi destinaţii, de exemplu: clădiri, curţi, fabrici, silozuri, gări, hidrocentrale, cariere, exploatări miniere şi petroliere, cabane, terenuri de sport, diguri, taluzuri pietruite, terase, debuşee, grădini botanice şi zootehnice, parcuri, cimitire, pieţe, rampe de încărcare, fâşia de frontieră, locuri de depozitare, precum şi alte terenuri care nu se încadrează în nici una din categoriile de folosinţă prevăzute în articolele anterioare. Suprafaţa la sol a construcţiilor permanente este inclusă în categoria de folosinţă construcţii şi curţi (CC).

Terenurile degradate şi neproducţive (N). Această categorie cuprinde terenurile degradate şi cu procese excesive de degradare, care sunt lipsite practic de vegetaţie. Din această categorie fac parte:

16

nisipuri zburătoare – nisipuri mobile nefixate de vegetaţie şi pe care vântul le poate deplasa dintr-un loc în altul;

stâncării, bolovănişuri, pietrişuri – terenuri acoperite cu blocuri de stânci masive, îngrămădiri de bolovani şi pietrişuri care nu sunt acoperite de vegetaţie;

râpe, ravene, torenţi – alunecări active de teren care sunt neproductive când nu sunt împădurite;

sărături cu crustă – terenuri puternic sărăturate care formează la suprafaţa lor o crustă albicioasă friabilă;

mocirle şi smârcuri – terenuri cu alternanţe frecvente de exces de apă şi uscăciune, pe care nu se instalează vegetaţie. Terenurile cu mlaştini cu stuf nu se înregistrează la categoria terenurilor neproductive, ci la categoria terenuri cu ape şi stuf;

grupile de împrumut şi cariere – terenuri devenite neproductive prin scoaterea stratului de sol şi rocă pentru diverse nevoi de construcţii;

halde – terenuri pe care s-a depozitat material steril în urma unor activităţi industriale şi exploatări miniere.

Datele din cadastrul general se completează cu elemente din cadastrul agricol, în principal pentru cunoaşterea calitativă a solurilor necesară pentru:

stabilirea pretabilităţii (vocaţiei) terenurilor pentru diferite folosinţe agricole;

stabilirea favorabilităţii solului pentru diferite culturi; stabilirea capacităţii de producţie a terenurilor, folosind sistemul de

bonitare a solurilor necesar pentru impozitare şi arendarea terenurilor.

17

CAPITOLUL II

BONITAREA TERENULUI ARABIL

2.1. METODOLOGIA DE BONITARE A TERENURILOR AGRICOLE

Bonitarea terenurilor agricole reprezintă operaţiunea complexă de cunoaştere aprofundată a condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor şi de determinare a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură (deoarece un teren poate fi nefavorabil pentru anumite folosinţe şi culturi dar favorabil pentru altele), printr-un sistem de indici tehnici şi note de bonitare (Teaci şi colab, 1985).

Deoarece capacitatea de producţie a terenurilor este influenţată, pe lângă factorii naturali, şi de cei antropici, bonitarea terenurilor trebuie să reflecte acest lucru. În primul caz este vorba de bonitarea pentru condiţiile naturale, iar în cel de-al doilea de potenţarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente de ameliorare.

Unitatea de teren (sau pedotopul, privit ca unitate ecologică) se referă la un areal omogen din punct de vedere geografic, prezentând anumite caractere specifice care variază în anumite limite. Conceptul de teren este mult mai complex comparativ cu cel de sol, punându-se accent mai mult pe aspectul de utilitate.

Solul, fiind un corp natural, este studiat în legătură cu întregul complex de condiţii naturale (climă, relief, vegetaţie, rocă etc.), la care se adaugă şi activitatea productivă a omului.

Datele referitoare la sol, precum şi interpretarea acestora conform Metodologiei de elaborare a studiilor pedologice, sunt redate într-o fişă a unităţii de sol.

2.1.1. Bonitarea terenurilor pentru condiţii naturale

Pentru calculul notelor de bonitare, din multitudinea condiţiilor de mediu care caracterizează fiecare unitate de teren (UT sau TEO) delimitată în cadrul studiului pedologic s-au ales numai cele considerate mai importante, mai uşor şi mai precis măsurabile care se găsesc în mod curent în studiile pedologice şi anume:

- temperatura medie anuală – valori corectate – indicator 3 C;

18

- precipitaţii medii anuale – valori corectate – indicator 4 C;- gleizarea – indicator 14;- stagnogleizarea (pseudogleizarea) – indicator 15;- salinizarea sau sodizarea (alcalizarea) – indicator 16 sau 17;- textura în Ap sau în 0-20 cm – indicator 23 A;- poluarea – indicator 29;- panta – indicator 33;- alunecări – indicator 38;- adâncimea apei freatice – indicator 39;- inundabilitatea – indicator 40;- porozitatea totală în orizontul restrictiv – indicator 44;- conţinutul de CaCO3 total pe 0-50 cm – indicator 61;- reacţia în Ap sau în 0-20 cm – indicator 63;- gradul de saturaţie în baze în Ap sau în 0-20 cm – indicator 69;- volumul edafic – indicator 133;- rezerva de humus în stratul 0-50 cm – indicator 144;- excesul de umiditate la suprafaţă – indicator 181.Nota de bonitare pe folosinţe şi culturi se obţine înmulţind cu 100

produsul coeficienţilor celor 17 indicatori care participă direct la stabilirea notei de bonitare.

unde: y - nota de bonitare naturală;x1, x2, x3 …… xn - valorile coeficienţilor de bonitare.

Când toţi indicatorii au coeficientul egal cu 1, deci toţi sunt optimi faţă de exigenţele unei folosinţe sau culturi, valoarea notei de bonitare este maximă, şi anume 100.

Nota de bonitare pentru arabil se calculează ca medie aritmetică a notelor de bonitare pentru patru culturi agricole, care prezintă cea mai mare favorabilitate în zona respectivă.

În aceste condiţii, în cazul bonitării terenurilor pentru condiţii naturale (maxim 100 puncte) vor rezulta 10 şi respectiv 5 clase de bonitare notate cu cifre romane I-X (prima cifră reprezentând clasa cea mai bună), în primul caz şi cu litere majuscule A-E (prima literă reprezentând clasa cea mai bună), în cel de-al doilea caz.

Calculul notelor de bonitare pe culturi

IndicatorCulturagrau porumb Fl-s cartof sfec

lasoia M-F lucerna

Tma

19

y = (x1 · x2 · x3 · …………… · x17) · 100

PmaGleizareStagnogl.Saliniz/alcalizTextura in ApVolum edaficPoluarePantaAlunecariAd. apei fr.Inundab.umiditatePorozit totala% CaCO3

Reactia in Ap% humusNota bonit.Media UTS

2.1.2. Elaborarea hărţii terenurilor şi a celor de favorabilitate pentru diferite folosinţe şi culturi

Harta terenurilor se realizează prin trasarea cu linie groasă a microzonelor pedoclimatice iar în interiorul acestora cu linie subţire se trasează unităţile de sol sau teren, completată cu tabelul legendă cu indicatorii necesari pentru bonitare, dacă aceştia lipsesc.

Unităţile de teren delimitate pot fi simple (TEO, teritoriu ecologic omogen) atunci toţi factorii se manifestă uniform pe teritoriul respectiv, sau complexe, atunci când unul sau mai mulţi factori prezintă variaţii notabile.

La transcrierea numerelor UT (TEO), inclusiv al delimitărilor, pe hartă şi pe formularele tipizate se poate renunţa la înscrierea cifrelor zero situate la începutul celor trei numere care reprezintă UT şi delimitarea (ex: 15. 4/7; 69510/86; 701. 2/4), dar respectând la completarea formularelor tipizate, poziţia coloanelor corespunzătoare.

Harta terenurilor va fi însoţită de un tabel legendă cu date pentru intrarea la calculator (în vederea calculului notelor de bonitare cu programul existent), care conţine numai indicatori folosiţi pentru bonitare. Completarea acestui tabel-legendă se va face sub formă codificată, înscriind mai întâi unităţile

20

simple apoi pe cele complexe împreună cu TEO componente ale acestora şi procentul lor de participare.

Pe baza acestor tabele şi a programelor pe calculator se poate calcula nota de bonitare pentru fiecare UT (TEO) în condiţii naturale şi în situaţia efectuării unor lucrări de amenajare pe teritoriul respectiv.

Pentru calculul notelor de bonitare şi pe folosinţe, pe deţinători sau pe o anumită porţiune de teritoriu (parcelă, solă, asolament, fermă etc.), pe lângă tabelul legendă se mai completează şi o anexă cu suprafaţa fiecărei unităţi cuprinsă în parcela, sola etc., pentru care se doreşte stabilirea notei de bonitare. Şi în acest caz, pentru fiecare parcelă, solă etc., înscrierea unităţilor complexe se face în tabel la sfârşit, după TEO (unităţile simple), şi evident cu notarea suprafeţei corespunzătoare fiecărui TEO component al acestor unităţi complexe.

În cazul când este necesar ca notele de bonitare să fie calculate manual se va utiliza în acest scop o fişă tip care se completează pentru fiecare TEO cu codurile corespunzătoare fiecărui indicator şi cu coeficienţi de bonitare corespunzători codurilor diferiţilor indicatori pentru fiecare folosinţă sau cultură luată în considerare pentru calcul. Nota de bonitare pentru fiecare folosinţă sau cultură este dată de produsul coeficienţilor înmulţit cu 100, iar cea pentru arabil de media aritmetică a notelor pentru patru culturi agricole care prezintă cea mai mare favorabilitate pentru arealul respectiv.

Culorile folosite pentru cele 15 sau 6 clase de favorabilitate Tabelul 5

Clase de bonitare Grupa de clase de bonitareCod Nota de

bonitareCuloarea Cod Nota de

bonitareCuloarea

XV ≥ 141 negru

A+ ≥101 maro-închisXIV 131-140 griXIII 121-130 maro-închis

XII 111-120 maro-deschisXI 101-110 sepiaI 91-100 verde-gălbui A 81-100 verde-albăstruiII 81-90 verde-albăstrui

III 71-80 albastru-deschisB 61-80 albastru-deschisIV 61-70 albastru-închis

V 51-60 violetC 41-60 roz-carminVI 41-50 roz-carmin

VII 31-40 roşu-cărămiziuD 21-40 portocaliuVIII 21-30 portocaliu

IX 11-20 galben-închisE 0-20 galben-deschis

X 0-10 galben-deschis

În cazul terenurilor amenajate şi ameliorate, notele de bonitare potenţate se calculează înmulţind nota de bonitare pentru condiţia naturală cu coeficienţii

21

de potenţare, corespunzători lucrărilor ameliorative realizate. În acest caz nota de bonitare nu va depăşi 100 de puncte cu excepţia terenurilor irigate la care nota de bonitare poate ajunge la cel mult 150 de puncte pentru culturile de porumb, sfeclă de zahăr şi lucernă şi 130 puncte pentru restul culturilor.

Pe baza hărţilor cu unităţile de teritoriu (UT sau TEO) şi a tabelului cu notele de bonitare ale acestora se realizează hărţile de favorabilitate pe folosinţe sau culturi grupând notele de bonitare din 10 în 10 puncte în cazul hărţilor de detaliu şi din 20 în 20 până la 100 puncte la care se adaugă o grupă peste această valoare, pentru hărţile de sinteză.

În aceste condiţii, în cazul bonitării terenurilor pentru condiţii naturale (maxim 100 puncte) vor rezulta 10 şi respectiv 5 clase de bonitare notate cu cifre romane I-X (prima cifră reprezentând clasa cea mai bună), în primul caz şi cu litere majuscule A-E (prima literă reprezentând clasa cea mai bună), în cel de-al doilea caz. În cazul bonitării terenurilor amenajate şi ameliorate (care ajung la maxim 150 puncte) vor rezulta 15 şi respectiv 6 clase de bonitare, notate cu aceleaşi cifre şi litere până la 100 puncte şi cu XI-XV şi respectiv A+

pentru cele care depăşesc 100 puncte (tabelul 5).Hărţile de favorabilitate se pot realiza la nivel de unitate de teren sau la

nivel de parcelă, solă etc., folosind notele de bonitare şi ţinând seama de componenţii parcelei, solei etc. şi proporţia acestora.

2.1.3. Conţinutul studiului de bonitare

Studiul de bonitare al terenurilor agricole la scară mare va cuprinde piese scrise şi desenate.

Piese scriseÎn cazul realizării studiului de bonitare odată cu studiul pedologic

general, acesta va reprezenta un capitol al studiului respectiv în care se comentează favorabilitatea terenurilor pentru diferite folosinţe şi culturi şi se fac propuneri pentru o utilizare cât mai eficientă a fondului funciar, pentru restructurarea folosinţelor, precum şi amplasarea mai judicioasă a culturilor şi stabilirea structurii de culturi şi a nivelurilor de producţie în raport cu tehnologia folosită.

În cazul realizării unui studiu de bonitare separat, pe lângă aspectele enumerate mai sus, se va face şi o prezentare generală a condiţiilor naturale şi solurilor cu evidenţierea mai ales a factorilor limitativi ai acestora pentru producţia agricolă.

Alte piese scrise care însoţesc studiul de bonitare sunt:- tabelul cu notele de bonitare pe TEO, pe deţinători şi pe parcelă;- tabelul centralizator cu suprafaţa şi notele de bonitare pe folosinţe;

22

- tabelul cu producţiile obţinute pe unitatea respectivă pe ultimii 5 ani;- fişele cu descrierea şi datele analitice pentru profilele analizate.Piese desenate:- harta solurilor şi terenurilor cu legenda respectivă şi cu amplasarea

profilelor analizate (numai în cazul realizării studiului de bonitare separat de studiul pedologic);

- hărţile de favorabilitate pentru 2-3 culturi si planul cadastral cu delimitarea deţinătorilor.

Prescurtări pentru culturi şi folosinţe PS păşuni PB porumbFN fâneţe FS floarea-soareluiMR măr CT cartof de toamnăPR păr SF sfeclă de zahărPN prun SO soiaCV cireş-vişin MF mazăre-fasoleCS cais IU in-uleiPC piersic IN in-fuiorVV vie-vin CN cânepăVM vie-struguri de masă LU lucernăGR grâu TR trifoiOR orz LG legume

AR arabil

2.1.4 Potenţarea notelor de bonitare.

Prin amenajarea şi folosirea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii ameliorative, unele însuşiri negative ale terenurilor sunt corectate sau înlăturate. Astfel, se impune reducerea sau anularea penalizării introduse prin coeficienţii de bonitare, operaţiune numită potenţarea notelor de bonitare.

Potenţarea constă în mărirea coeficienţilor de bonitare ai însuşirilor ameliorabile prin lucrările tehnologice sau de îmbunătăţiri funciare. Practic, potenţarea notelor de bonitare se face prin înmulţirea cu coeficienţi supraunitari a notelor obţinute la bonitarea naturală. Potenţarea se face numai pentru acele lucrări care au un efect de durată şi care modifică substanţial starea generală de productivitatea terenului şi anume:

- Lucrări de îmbunătăţiri funciare (ind. 271) – îndiguire, desecare, drenaj de adâncime, irigaţie, combaterea salinităţii şi alcalinităţii, prevenirea şi combaterea eroziunii şi terasarea terenurilor în pantă;

- Lucrări agropedoameliorative (ind. 272) – amendarea calcică şi gipsică, afânarea adâncă, fertilizare ameliorativă, combaterea poluării, etc.

23

Îndiguirea are ca scop apărarea terenurilor de revărsarea apelor curgătoare. În acest caz coeficienţii de potenţare anulează penalizările introduse prin coeficienţii de bonitare pentru inundabilitate.

Desecarea are ca scop eliminarea influenţei negative a stagnării apei la suprafaţa solului, atât a apei provenită din precipitaţii cât şi a celei provenită din alte surse. În acelaşi timp, eliminarea excesului de apă de la suprafaţă conduce şi la ameliorarea stării de stagnogleizare a solului. Ca atare, coeficienţii de potenţare pentru desecare anulează sau diminuează penalizările introduse prin coeficienţii de bonitare pentru precipitaţii medii anuale, pentru excesul de umiditate de suprafaţă şi pentru stagnogleizare. Ca şi coeficienţii de bonitare, şi cei de potenţare variază în raport cu temperatura medie a anului.

Coeficientul final de potenţare este dat de produsul dintre coeficienţii pentru precipitaţii, pentru excesul de umiditate de suprafaţă şi pentru stagnogleizare.

Drenajul, efectuat pentru coborârea nivelului apei freatice, are ca scop eliminarea efectului negativ al apei situată la mică adâncime. În acelaşi timp, odată cu coborârea nivelului apei freatice se ameliorează şi starea de gleizare a solului. În consecinţă, coeficienţii de potenţare anulează penalizarea introdusă de coeficienţii de bonitare pentru adâncimea apei freatice şi diminuează pe cea introdusă de coeficienţii de bonitare pentru gleizarea solului.

Coeficienţii de potenţare se aplică doar pentru terenurile aflate în condiţii naturale şi, ca şi coeficienţii de bonitare, variază în raport cu precipitaţiile medii anuale şi cu textura solului în secţiunea de control. Coeficientul final de potenţare este dat de produsul dintre coeficienţii pentru adâncimea apei freatice şi cei pentru gleizarea solului.

Prin irigaţie se realizează aprovizionarea solului cu cantităţi de apă suplimentară faţă de cele primite în mod natural din precipitaţii, adică se acţionează asupra deficitului de precipitaţii.

Irigaţia, nu numai că micşorează sau înlătură efectul negativ al deficitului de precipitaţii şi deci reduce sau anihilează penalizările respective, dar poate chiar ridica productivitatea unui teren peste nivelul maxim posibil al celui mai bun teren din ţară (adică poate determina creşterea notei de bonitare peste 100, valoare ce reprezintă punctajul maxim al celui mai bun teren în condiţii naturale). Ea nu poate depăşi însă valoarea de 150 pentru porumb, sfecla de zahăr şi lucerna şi 130 pentru restul culturilor.

În afara precipitaţiilor medii anuale, efectul irigaţiei depinde şi de temperatura medie anuală, de adâncimea apei freatice şi de textura solului.

24

Măsuri de prevenire şi combatere a salinităţii şi alcalinităţii solurilorPrin aplicarea măsurilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi

alcalinităţii solurilor se asigură, în mare măsură, îndepărtarea factorului nociv din sol, dar nu mereu în mod complet. Pentru gradele mai mici de salinizare, coeficienţii de potenţare anulează penalizarea introdusă prin coeficienţii de bonitare, iar pentru gradele mai mari de salinizare, o diminuează în mare măsură.

Executarea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii solurilor se materializează, în ceea ce priveşte potenţarea, prin reducerea penalizărilor introduse prin coeficienţii de bonitare pentru panta terenului şi alunecările de teren. Coeficientul final de potenţare este dat de produsul celor 2 coeficienţi.

Terasarea terenurilor în pantă are ca rezultat reducerea în mare măsură a pantei naturale şi favorizează în acelaşi timp reţinerea în sol a unei cantităţi mai mari din apa de precipitaţii. În acelaşi timp influenţează nefavorabil asupra rezervei iniţiale de humus. Cu ajutorul coeficienţilor de potenţare se realizează o estimare globală a acestor efecte în raport cu panta naturală.

Amendarea cu calcar şi gips urmăreşte corectarea în sens favorabil a reacţiei solului. Considerând că amendarea se va face până la obţinerea unei reacţii optime şi se va repeta după necesitate în raport cu zona şi cu însuşirile solului, coeficienţii de potenţare anulează penalizarea reacţiei solului. Ca şi coeficienţii de bonitare aceştia variază în raport cu gradul de saturaţie în baze.

Prin lucrarea de afânare adâncă a solurilor (fără întoarcerea brazdei) sau scarificare repetată la intervale periodice se îmbunătăţeşte porozitatea totală. Ca atare prin potenţare se diminuează penalizarea pentru porozitatea scăzută a solului.

Fertilizarea ameliorativă (radicală) contribuie la creşterea conţinutului de materie organică în sol. Ca urmare potenţarea în acest caz urmăreşte anularea penalizărilor în cazul terenurilor cu rezerve mici de humus.

Ca şi în cazul coeficienţilor de bonitare şi cei de potenţare se realizează tot în raport cu cele două grupe mari texturale: grosieră şi fină.

Combaterea poluării solului urmăreşte depoluarea acestuia şi restabilirea capacităţii sale productive. Prin potenţare se înlătură complet penalizările introduse prin indicatorul poluare.

Potenţarea notelor de bonitare se poate realiza în diferite ipoteze:- pentru lucrări ameliorative existente;- pentru lucrări ameliorative prevăzute conform planului a se realiza la

nivelul unui anumit an;

25

- pentru ipoteza executării tuturor lucrărilor ameliorative necesare pe teritoriul respectiv.

Nota de bonitare medie pe ţară este de 45 pentru terenuri arabile, 28-31 pentru pajişti şi 20-35 pentru vii şi pomi (Teaci, 1980).

Prin aplicarea măsurilor de ameliorare a solurilor şi de amenajare a teritoriului, nota de bonitare poate creşte în medie până la 78 pentru terenuri arabile, la 42-49 pentru pajişti şi la 36-51 pentru plantaţii pomi-viticole (deci cu aprox. 50-70 %).

Notele de bonitare pot fi folosite cu o anumită aproximaţie pentru estimarea recoltelor ce s-ar putea obţine pe un anumit teren. Astfel, se înmulţeşte nota de bonitare cu echivalentul de recoltă/ha, într-o perioadă de vegetaţie pentru un punct de bonitare. Pentru o tehnologie medie se foloseşte în prezent, de exemplu la grâu, 40 kg/ha pentru un punct, revenind în cazul unui teren cu nota 60 pentru grâu la 2400 kg/ha. Acest echivalent variază cu planta şi tehnologia aplicată.

O deficienţă principală a metodologiei de evaluare a capacităţii de producţie a (agro)ecosistemelor este neincluderea printre criteriile de evaluare şi a criteriului de calitate a recoltei sau fitomasei produse, aspect ce capătă importanţă din ce în ce mai mare datorită efectelor poluării chimice.

2.2. CLASE DE PRETABILITATE LA ARABIL

Terenurile se încadrează în şase clase de pretabilitate, care se notează cu cifre romane (I-VI) având următoarea semnificaţie:

Clasa I – terenuri cu pretabilitate foarte bună pentru culturile de câmp, fără nici o restricţie; pot fi cultivate fără aplicarea unor măsuri de prevenire a degradării sau de ameliorare a solului (asigură producţii foarte bune);

Clasa a II-a – terenuri cu pretabilitate bună, cu limitări reduse; pericolul de degradare a solului sau deficienţele existente pot fi înlăturate prin tehnologii culturale curente sau măsuri ameliorative la îndemâna fermierului (asigură producţii bune);

Clasa a III-a - terenuri cu pretabilitate mijlocie, cu limitări moderate, care reduc gama culturilor agricole şi necesită pentru prevenirea degradărilor şi/sau ameliorare, măsuri de amenajare sau ameliorare, din fonduri de investiţie (asigură producţii mijlocii);

Clasa a IV-a – terenuri cu pretabilitate slabă, cu limitări severe care determină diminuări sistematice apreciabile ale recoltelor la culturile de câmp; pentru asigurarea unor recolte sigure necesită măsuri intensive de amenajare şi/sau ameliorare;

26

Clasa a V-a – terenuri cu limitări foarte severe, nepretabile în condiţii de neamenajare nici pentru culturile de câmp, nici pentru livezi şi vii; pentru a fi luate în cultură necesită măsuri de amenajare şi ameliorare speciale, complexe, intensive; prin amenajare ele pot fi trecute la diverse folosinţe superioare, după cum urmează:

VA – pot fi trecute într-o clasă superioară de pretabilitate pentru arabil sau altă folosinţă dacă condiţiile climatice sunt favorabile;

VL – pot fi folosite ca livezi (dacă condiţiile climatice sunt favorabile);VV – pot fi folosite ca vii (dacă condiţiile climatice sunt favorabile).Clasa a VI-a – terenuri cu limitări extrem de severecare nu pot fi folosite

pentru culturi de câmpsau plantaţii viti-pomicole prin amenajare şi/sau ameliorare cu tehnologii curente; în raport cu folosinţele posibile se disting următoarele situaţii:

VI F – terenuri ce pot fi folosite pentru fâneţe (inclusiv păşuni sau păduri);

VI P – terenuri ce pot fi folosite numai pentru păşuni;VI S – terenuri ce pot fi folosite numai pentru păduri;VI N – terenuri improprii pentru folosinţe agricole sau silvice.

27

CAPITOLUL III

MĂSURI ŞI LUCRĂRI ANTIEROZIONALEPE TERENURILE ARABILE

3.1 ORGANIZAREA TERENULUI ARABIL

Pentru folosinţa arabilă, se repartizeaza terenurile cu pantă redusă, cu soluri fertile, profunde unde lucrările mecanice se pot aplica fără restricţii.

Sunt folosite ca arabil şi terenurile cu pante de pana la 20-22%, dacă se aplică un asolament de protecţie împreună cu măsuri agrotehnice antierozionale.

Organizarea terenului arabil se realizează prin împărţirea acestuia în unităţi de organizare numite sole. Sola este unitatea de lucru. În condiţiile unui teren frământat cu diferite expoziţii, sola poate fi împărţită în parcele de lucru. Sola sau parcela va cuprinde o suprafaţă de teren omogenă ca tip de sol, categorie de panta, expoziţie şi grad de degradare.

Sola poate avea forma optimă de dreptunghi sau trapez cu laturile lungi paralele, pentru a creşte eficienţa lucrărilor mecanice reducându-se numărul de întoarceri. În situaţii deosebite, (margine de perimetru, terenuri în pantă, limite obligate, etc.) sola poate avea şi alte forme (pătrat, paralelogram, triunghi, etc.). Amplasarea solelor este condiţionată de panta terenului. (fig. 1).

28

1800-2000m800-2000m

2220 18161412 10

200 400 m

1816

141210

8

100 400 m

a b

Fig.1 Amplasarea şi formarea solelor pe versanţi:a – versant; b – versant cu relief frământat.

Când panta terenului este mai mare de 5%, sola se amplasează cu latura lungă pe direcţia curbelor de nivel, cu o abatere maximă de 3-5% şi numai la valori reduse ale pantei. Acest mod de amplasare determină executarea lucrărilor agrotehnice de baza pe direcţia generală a curbelor de nivel. Cercetările arată că executarea lucrărilor agricole pe direcţia curbelor de nivel, reduce volumul scurgerilor de suprafaţă anuale până la 60-70% şi pierderile de sol prin eroziune cu cel puţin 50% (Moţoc M., 1975).

Dimensiunile solelor variază în funcţie de panta terenului, raportul optim între lăţime şi lungime fiind de 1/2-1/3.

Pe terenurile cu pantă până la 5%:- lungimea 1500-2000m;- lăţimea 500-800m.

Pe terenurile cu pantă până la 5-15%: - lungimea 1200-2000m;: lăţimea 250-500m.

Pe terenurile cu pantă mai mari de 15%:- lungimea de 800-600 m;- lăţimea 150-300 m.Dimensiunile solelor vor fi corelate cu mărimea şi uniformitatea

versantului, natura solului, limite obligate şi lucrări antierozionale existente. Solele vor fi deservite de drumuri de câmp, numite şi drumuri de

exploatare sau tehnologice. (fig. 2).Acestea pot fi:- drumuri secundare cu lăţimea de 3-4 m amplasate pe latura lungă a

solei;- drumuri principale cu lăţimea de 4-6m, două fire de circulaţie

şi cu partea carosabilului profilată. Rolul lor este de a prelua circulaţia de pe drumurile secundare, făcând legătura cu centrele de producţie.

29

30

201010

203040

50

60 1

34

1

4

2

Fig. 2 Amplasarea drumurilor de exploatare în raport cu relieful

1-drum amplasat pe cumpăna apelor; 2-drum pe fir de vale;

3-drum amplasat paralel cu curbele de nivel; 4-drumuri oblice sau în serpentină.

Distanţa intre drumurile amplasate pe curbele de nivel pe terenurile în pantă

(după Mihai şi Ionescu, 1968)

Panta terenului Distanţa între drumuri% (m)

500-400400-300300-250250-200200-150

30-35 150-100

Pe terenurile cu pantă, drumurile principale se amplasează pe cumpene, pe direcţia deal - vale şi mai puţin în zona talvegurilor.

Drumurile principale vor avea platforma înclinată transversal spre aval, cu o pantă de 1-2%, pentru evitarea concentrării scurgerilor. Vor fi prevăzute cu canale marginale numai în zonele cu precipitaţii abundente sau pe terenuri cu permeabilitate redusă care se vor consolida când panta longitudinală este mai mare de 5%, având rol de debuşee.

Suprafaţa ocupată de drumuri trebuie să reprezinte. 0,2-0,5% pe terenurile cu pantă de până la 5%, 0,5-0,7% când panta este cuprinsă între 5-15% şi 0,7-0,9% pentru pante mai mari de 15% din suprafaţa arabilă deservită.

Unitatea de organizare superioară solei este asolamentul. Într-un asolament sunt cuprinse mai multe sole în funcţie de tipul acestuia. Sunt cunoscute:

- asolamente de culturi de câmp, diferenţiate în asolamente pe terenuri arabile, neirigate, irigate şi pe terenuri în pantă;

- asolamente legumicole;- asolamente pentru culturi furajere;- asolamente mixte;- asolamente de protecţie.

Solele dintr-un asolament vor avea aceeaşi suprafaţă, din considerente economice de exploatare. Se admit abateri de 5-10%.

Într-o solă se va cultiva de regulă o singură plantă sau cel mult două, cu cerinţe agrotehnice asemănătoare.

3.2 LUCRĂRI AGROFITOTEHNICE PE TERENURILE ARABILE

Pentru un control eficient al proceselor de eroziune pe terenurile arabile în panta, se impune elaborarea unui sistem antierozional de cultură. Elementele principale ale unui astfel de sistem sunt următoarele:

- modul de executare a lucrărilor agricole şi de amplasare a culturilor;- structura culturilor;

- utilizarea unor lucrări agrotehnice speciale.Modul de executare a lucrărilor şi amplasare a culturilor . Pentru terenurile arabile sunt recomandate următoarele sisteme de

culturi: - sistemul de lucrare a solului pe direcţia curbelor de nivel; - sistemul de culturi în fâşii; - sistemul de cultură cu benzi înierbate.

30

3.2.1. Sistemul de cultură a solului pe direcţia curbelor de nivel.

Constă în realizarea tuturor lucrărilor agricole (arat, semănat, lucrări de întreţinere, etc) pe direcţia curbelor de nivel dacă suprafaţa arabilului este organizată; acest lucru se impune prin modul de amplasare a solelor cu latura lungă pe direcţia curbelor de nivel. Lucrările agricole pot fi executate cu abateri de 3-5% faţă de curbele de nivel.

Pentru orientarea tractorului, în timpul executării lucrărilor, pe direcţia curbelor de nivel, se poate monta pe acesta un dispozitiv special, de nivel, care ajută mecanizatorul în menţinerea direcţiei.

Sistemul este eficient pe terenurile cu pante mici şi moderate (6-8%). Rezultatele cercetărilor din străinătate, dar şi din ţara noastră atestă rolul hidrologic şi antierozional al sistemului. În literatură de specialitate se arată că la o aplicare corectă a acestui sistem, scurgerea de suprafaţă reprezintă numai 30-40%, iar pierderile de sol prin eroziune 50% din valorile înregistrate la un sistem de cultură pe linia de cea mai mare pantă. (Moţoc M. 1975).

Pe terenurile arabile cu pante mai mari este necesară completarea acestui sistem cu celelalte sisteme de culturi.

3.2.2. Sistemul de cultură în fâşii Reprezintă un mod de amplasare a culturilor pe versant sau solă.

Versantul sau sola se împarte în fâşii de lăţime egală, care se cultivă alternativ cu plante bune şi slab protectoare. În condiţiile ţării noastre se recomandă alternarea între porumb sau altă prăşitoare şi cereale păioase, leguminoase sau plante furajere.

31

Panta terenului %Lăţime fâşiei cultivate

0-10100m

10-1580-100m

15-2550-80m

25-3530-50m

Prăşitoare Păiaose

Fig. 3 Schema amplasării culturior în fâşii pe versant

Eficienţa hidrologică şi antierozională a acestui sistem este determinată de lăţimea fâşiei, care trebuie să fie mai mică decât distanţa critică de eroziune. Valorile orientative ale lăţimii fâşiilor se pot determina folosind relaţii empirice, elaborate după criteriul distanţei critice de eroziune, sau al eroziunii anuale admisibile. Considerând valoarea eroziunii anuale admisibile de 6t/ha şi an, şi folosind modelul de calcul al eroziunii specifice, se determină valoarea factorului Lm, în funcţie de care se stabileşte lăţimea fâşiei pentru condiţiile locale.

Astfel:

în care: a. 6 = eroziunea anuală admisibilă;b. Ka = agresivitatea pluvială:c. S, C, Cs = coeficienţi de corecţie pentru erodabilitate, structura culturilor

şi influenţa antropică;- I = panta versantului, în %.

Lăţimea fâşiilor se poate stabili şi în funcţie de mărimea pantei, erodabilitatea solului (Ionescu V. 1973). Astfel lăţimea fâşiilor poate fi de 120-150m când panta este 5-10% şi solul are o erodabilitate mică, reducându-se la 80-100m când panta este de 10-15% şi erodabilitatea solului este mijlocie sau mare.

Sistemul de cultură în fâşii reduce cantitatea de sol spălat de 2-8 ori, indiferent de mărimea pantei, comparativ cu situaţia în care versantul ar fi cultivat numai cu porumb (Mureşan D. Pleşa I.).

Ca dezavantaj al sistemului, se menţionează creşterea volumului de muncă cu 8% faţă de cultivarea pe versant a unei singure culturi (Motoc M. 1975).

Sistemul este eficient hidrologic şi antierozional pe terenuri arabile cu pante între 5-15%.

3.2.3. Sistemul de cultură cu benzi înierbateEste asemănător sistemului de cultura în fâşii, cu deosebirea că

fâşiile care se cultivă cu aceiaşi plantă, sunt despărţite de benzi înierbate cu un amestec de graminee şi leguminoase perene.

Lăţimea benzilor este variabilă cu poziţia pe care o are pe versant. În zona superioară a versantului, lăţimea benzilor este de 4-6m, în zona mijlocie 6-8m şi în zona inferioară 8-10m.

32

Diferenţierea lăţimii are ca scop creşterea rolului hidrologic al benzilor înierbate în reducerea scurgerilor de suprafaţă. (figura 4).

10.2.3. Sistemul de cultură cu benzi înierbate.

Distanţa între benzi, care determină lăţimea, având în vedere distanţa critică de eroziune sau mărimea eroziunii anuale admisibile, se determină similar cu procedeul prezentat la sistemul de culturi în fâşii.

În funcţie de forma versanţilor benzile înierbate se amplasează la distanţe diferite, astfel:

- pe versanţii cu profil drept, distanţele dintre benzi vor fi egale; - pe versanţii cu profil concav distanţele vor fi mai mici în zona

superioară; - pe versanţii cu profil convex, distanţele vor fi mai mici în zona

inferioară;- pe versanţii cu profil complex (mixt) distanţele dintre benzi vor fi

mai mici, în zona unde panta terenului este mare şi invers.Ca regulă generală distanţa dintre benzi va fi corelată cu panta terenului. Pe versanţii neuniformi, se recomandă benzi cu lăţime variabilă, care

determină, fâşii cu lăţime constantă, eficiente în exploatare.Sistemul cu benzi înierbate dă rezultate bune în zonele cu

precipitaţii abundente (peste 600mm). El poate fi folosit şi în alte zone, cu condiţia alegerii sortimentului de ierburi perene în funcţie de condiţiile pedoclimatice locale.

Efectul hidrologic şi antierozional al sistemului cu benzi înierbate se resimte pe perioade lungi de timp.

Sistemul de cultură cu benzi înierbate se poate aplica şi pe terenuri cu pante mari (20-25%).

33

12-40m10-35%

Fig. 4 Culturi cu benzi înierbate

Sistemul are un inconvenient şi anume scoate din cultură 3-5% din suprafaţa, compensat economic prin producţia de furaj obţinută de la benzile înierbate.

3.2.4. Structura culturilor.Pe terenurile arabile în pantă culturile agricole specifice fiecărei zone

pedo-climatice, vor avea o structură şi în special, ponderi bine determinate, pentru a se realiza:

- reducerea volumului scurgerilor de suprafaţă şi a pierderilor anuale de sol sub valoarea admisibilă;- posibilitatea obţinerii unor recolte mari, de buna calitate şi cu cheltuieli minime;- condiţii optime pentru executarea mecanizată a lucrărilor agricole; Un criteriu important în alegerea culturilor este mărimea pantei

terenului. (fig. 5).

Structura culturilor se va asocia cu o rotaţie raţională a acestora, care aşa cum o dovedesc rezultatele experimentale, reduce pierderile de sol prin eroziune, de cel puţin de două ori în comparaţie cu monocultura. Pe terenurile arabile cu pante mai mari de 20%, sunt necesare asolamente speciale de protecţie în care ponderea cea mai mare (70-75%) o au cerealele păioase, leguminoasele şi culturile furajere.

3.2.5. Folosirea raţională a îngrăşămintelorInfluenţa îngrăşămintelor asupra reducerii scurgerilor de suprafaţă şi a

cantităţilor de sol erodat, este indirectă, rolul lor fiind acela de creştere a producţiilor.

Asigurând creşterea şi dezvoltarea plantelor, contribuie deci la mărirea infiltraţiilor şi reducerea eroziunii pe terenurile arabile în pantă.

34

Prăşit- oare

Legumin.anuale

Păioase

Legum. perene

Fig. 5 Amplasarea culturilor pe terenurile în pantă

Prin folosirea îngrăşămintelor chimice la culturile de grâu şi porumb, cantităţile de sol erodat se reduc în medie cu 20%, iar dacă se aplică îngrăşăminte minerale, eroziunea este diminuată cu 30% (Popa A, 1988).

3.2. 6. Lucrări agrotehnice speciale Dintre lucrările agricole ale solului, arătura poate influenţa procesul de

scurgere şi în măsură mai mică eroziunea.Arătura superficială sau adâncă, efectuată pe soluri cu textura

mijlocie, influenţează nesemnificativ cantitatea de sol erodat, în cazul arăturii adânci de vară, creşte infiltraţia.

Prezintă interes, arătura adâncă pe soluri argiloase, fără răsturnarea brazdei, folosind scarificatoare, care îmbunătăţesc condiţiile de infiltraţie, asigurând o ameliorare a solurilor grele situate pe pante. Şi în acest caz nu s-a constat o modificare a cantităţilor de sol erodat.

Sistemului de lucrări minime are un rol important în combaterea eroziunii solului.

3.3. LUCRĂRI HIDROTEHNICE PE TERENURILE ARABILE

Pe terenurile arabile în pantă lucrările hidrotehnice cu cele mai bune rezultate în reducerea scurgerilor de suprafaţă şi a cantităţilor de sol erodat sunt agroterasele şi terasele banchetă.

Pentru colectarea şi evacuarea calitativă a scurgerilor de suprafaţă în exces, către emisare naturale, sunt amenajate debuşee. Întrucât debuşeele se folosesc pentru toate folosinţele agricole, prezentarea lor se va face într-un capitol următor.

Lucrari de nivelare - modelarePe suprafaţa terenurilor arabile în pantă, unde se vor executa lucrări

hidrotehnice, se recomandă efectuarea unei nivelări - modelări constând în, desfiinţarea mameloanelor, nivelarea valurilor şi a haturilor, umplerea cu pământ a rigolelor şi ogaşelor, desfiinţarea drumurilor în debleu - rambleu amplasate greşit, a taluzurilor sau a denivelărilor datorate unor alunecări vechi, etc.

Prin lucrările respective se realizează o uniformizare a suprafeţelor şi în special a pantelor, reducându-se posibilitatea de concentrare a scurgerilor, îmbunătăţindu-se condiţiile de amenajare antierozională, iar pe durata exploatării suprafeţelor respective, aplicarea lucrărilor tehnologice, în special cele mecanice este mult îmbunătăţită.

35

Lucrările de nivelare - modelare se execută cu maşini terasiere, polidiscuri, nivelatoare, etc. toamna sau primăvara în afara perioadei de vegetaţie.

Când terenul are un grad redus de frământare se recomandă o nivelare a acestuia, prin decopertări ale solului, care să nu depăşească 15-20 cm şi să nu afecteze fertilitatea orizontului arabil.

În cazul unui grad ridicat de frământare a terenului, microdepresiunile neputând fi acoperite prin nivelare, se recomandă o modelare a terenului în mai multe planuri, cu pante diferite, pentru a se păstra fertilitate orizontului superior. Pentru o mai bună uniformizare a fertilităţii solului, în astfel de cazuri se recomandă aplicarea unor cantităţi suplimentare de îngrăşăminte organice şi minerale.

Volumele de terasamente, rezultate prin lucrările de nivelare modelare pot fi între 50-200m3/ha pentru nivelările uşoare, 200-350m3/ha pentru nivelări mijlocii şi 350-600m 3 /ha pent ru n ive lăr i le impor tante . (Moţoc M. 1975) .

3.4. TERASAREA TERENURILOR ARABILE

În condiţiile ţării noastre, terenul arabil situat pe pante mai mari de 14-15% (cca. 925.000 ha) poate fi amenajat prin terasare în procent de 50%.

În funcţie de tehnologia folosită în realizarea teraselor pe arabil, se deosebesc:- terase realizate în timp prin arături repetate (agroterase);- terase realizate iniţial cu utilaje terasiere şi definitivate în timp (terase bancheta).

Fig. 10.8 Agroterase

36

Agroterasele, sunt lucrări hidrotehnice realizate în timp (10-12ani) şi reprezintă fâşii de teren pe direcţia curbelor de nivel, cu lăţimi de 15-40 m, a căror pantă de 10-12% este mai mică faţă de panta iniţiala a terenului.

Agroterasele se formează în timp, prin executarea arăturilor pe direcţia curbelor de nivel şi răsturnarea brazdelor către aval. Arăturile se pot executa normal, timpul în care se realizează agroterasa este mai mare (10-12 ani); sau se pot executa mai multe arături pe an reducându-se în acest caz, timpul de formare a agroterasei.

Între agroterase se formează taluzul, pe o porţiune de 2-3 m care nu se lucrează.

Se pot forma agroterase într-o perioadă de cel puţin 10-12 ani, prin menţinerea benzilor înierbate şi executarea arăturilor cu răsturnarea brazdei spre aval.

Lăţimea platformei agroterasei se stabileşte în funcţie de pantă. La panta terenului 15-20% se recomandă lăţime de 25-30m, iar la pante de 20-25% lăţimi de 20-30m. (Moţoc M. 1975)

Prin modul în care se formează, agroterasele menţin succesiunea orizonturilor genetice ale solului, dar prin exploatarea în timp determină modificări ale însuşirilor fizice, chimice şi hidrofizice ale solului, care asigură sporuri de producţie.

Agroterasarea asigură reducerea cantităţilor de sol erodat cu 40 60%.

Terasele banchetă. Au fost executate şi experimentate pe terenurile arabile de la

staţiunea Perieni de M. Moţoc. Ele prezintă platforme orizontale de 4-6m, continuate în aval de un taluz în umplutură cu înălţimea de 0,5-0,7m. Platformele se realizează cu maşini terasiere (buldozere, autogredere, etc.) pe direcţia curbelor de nivel. Distanţa dintre platforme este de 20-40m la panta terenului de 15-20%, 15-20m la o pantă a terenului de 20-25% şi 10-15m la panta de 25-28%. Dimensiunile minime sunt recomandate pentru solurile cu rezistenţă mică la eroziune şi în cazul unui procent ridicat de culturi prăşitoare.

Între platforme se vor forma agroterase în timp, prin executarea arăturilor pe direcţia curbelor de nivel şi răsturnarea brazdei în aval.

În final agroterasa va cuprinde: zona lucrată, platforma orizontală a banchetei şi în aval un taluz care va acoperi o lăţime de 1,60-1,80m.

Metoda este folosită în prezent pe scară largă în ţara noastră la realizarea agroterasării terenurilor arabile în panta, prezentând avantaje faţă de procedeul folosirii benzilor înierbate şi al arăturilor repetate.

37

Bibliografie

1. Bădescu, Gh. (1972), Ameliorarea terenurilor erodate. Corectarea torenţilor. Combaterea avalanşelor, Editura Ceres, Bucureşti.

2. Bold, I., Buciuman, E., Drăghici, M. (2003), Spaţiu rural. Definire, organizare, dezvoltare, Editura Mirton, Timiţoara.

3. Bold, I., Crăciun, A. (1999), Organizarea teritoriului, Editura Mirton, Timişoara.4. Bold, I., Predilă. G. (2003), Organizarea teritoriului agricol, Editura Profilul

Agricol, Bucureşti.5. Budoi Gh., A. Penescu, 1996 – Agrotehnica., Editura Ceres, Bucureşti;6. Burcea Mariana, Tudor Valentina, 2007 – Impactul lucrarilor tehnologice asupra

solului, Editura Ceres, Bucuresti;7. Costache, I şi colab. (1968), Agrotehnica terenurilor în pantă, Editura Agrosilvică,

Bucureşti.8. Florea N., 2001 – Studiul pedologic document esenţial pentru caracterizarea mediului

ambiant şi fundamentarea dezvoltării durabile. În, Ştiinţa solului, vol. XXXV, p. 11;9. Gheorghiu, I. (1964), Îmbunătăţiri funciare, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.10. Lăzărescu, C. (1977), Urbanismul în România, Editura Tehnică, Bucureşti.11. Moţoc, M. (1963), Eroziunea solurilor pe terenurile agricole şi combaterea ei,

Editura Agrosilvică, Bucureşti.12. Moţoc, M. şi colab. (1975), Eroziunea solului şi metodele de combatere, Editura

Ceres, Bucureşti.13. Radu Alexandra, Musat Marian, 2009 – Indrumator pentru intocmirea proiectelor

de organizare a teritoriului exploatatiilor agricole, AMC Bucuresti;14. Scurei, E., Tudor, C., Dincă, T. (1982), Cadastru funciar. Sistematizarea şi

organizarea teritoriului, Editura Ceres, Bucureşti.15. Teaci, D. (1970-1980), Bonitarea terenurilor agricole, Editura Ceres, Bucureşti.16. Timariu, G. (1993), Organizarea teritoriului şi introducerea asolamentelor în

exploataţiile agricole, Editura Tehnică Agricolă, Bucureşti.17. (2003) Sistemul român de taxonomie a solurilor (SRTS 2000).18. *** 1987, Metodologia elaborării studiilor pedologice, partea a-III-a, Bucureşti.19. ***1998, Monitoringul stării de calitate a solurilor din România., I.C.P.A., vol. II,

Bucureşti;

38