Curs Natatie 2012.01.25

5/13/2018 Curs Natatie 2012.01.25 - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-natatie-20120125 1/70

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 3

Cluj – Napoca

2011

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Specializarea: Educaţie f izica şi sportivă

Forma de învăţământ: ZI



2

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: Nataţie – Însuşirea procedeelor tehnice

Codul: YTC 0015

Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul II, semestrul 3

Tipul cursului: Obligatoriu

Număr de credite: 5

Locul de desfăşurare: Facultatea de Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Programarea în orar a activităţilor: conform orarului

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Curs şi lucrări practice: Lect. dr. Nicolae Horaţiu POP

Nume şi titlul ştiinţific: Lect. dr. Nicolae Horaţiu POP

Informaţii de contact: e-mail: [email protected]

Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la sala E.10 (Complex Nataţie

Universitas)

c) Descrierea disciplinei:

Obiectivele cursului / disciplinei:

Cursul vizează cunoaşterea principalelor probleme cu care se confruntă cursanţii din

grupele de iniţiere în înot, a conceptelor teoretice şi soluţiilor practice din domeniul nataţiei.

Cursul asigură următoarele aspecte:

- scurt istoric al activităţilor nautice

- consideraţii generale nataţie;

- aspecte legate de statica şi dinamica fluidelor ;- aspecte legate de fiziologia efortului specific mediului acvatic;

- probleme generale legate de deplasarea în apă prin înot ;

- tehnica procedeelor clasice de înot;

- tehnica startului, întoarcerilor şi finişurilor în procedeele clasice de înot;

- problematica lecţiei de înot;

- aspecte legate de regulamentul competiţional şi dotările piscinelor olimpice impuse

de regulamentul FINA;- măsuri de siguranţă şi prevenire a accidentelor prin înec.



3

Conţinutul disciplinei:

Disciplina se axează pe expunerea următoar elor aspecte:

- Definirea nataţiei;

- Definirea conceptelor fiziologice, biomecanice şi de mecanica fluidelor ;

- Expunerea teoretică a tehnicii şi metodicii de predare a procedeelor clasice de înot;

- Expunerea teoretică a tehnicii şi metodicii de predare a startu lui, întoarcerilor şi

finişurilor în procedeele clasice de înot;

- Stabilirea criteriilor de formare a grupelor de iniţiere şi stabilirea metodelor

folosite în cadrul lecţiei;

- Noţiuni de bază legate de siguranţă şi prevenire a accidentelor prin înec necesare

profesorului de educaţie fizică şi sport .

Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:

- Însuşirea procedeelor de înot competiţionale (craul, spate, bras şi fluture).

- Formarea capacităţii de a demonstra şi conduce exerciţii analitice specifice

procedeelor de înot.

- Formarea capacităţii de a demonstra şi conduce lecţii de iniţiere şi consolidare a

procedeelor craul, spate, bras şi fluture.

d) Organizarea temelor în cadrul cursului

Disciplina este structurată pe următoarele capitole:

- Scurt istoric al activităţilor nautice;

- Date generale legate de biomecanică, fiziologie şi mecanica fluidelor ;

- Tehnica procedeelor competiţionale, startului, întoarcerilor şi finişurilor ;

- Metodica predării înotului;- Măsuri de prim ajutor în accidentele prin înec;

- Regulamentul F.I.N.A.

e) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Cursul impune întâlniri cu cadrul didactic în vederea parcurgerii modulelor practice,

dar şi studiul individual. Necesitatea parcurgerii materialelor bibliografice, în studiul

individual, şi prezenţa la lucrările practice vor crea o imagine completă asupra acesteidiscipline.



4

Parcurgerea succesivă a informaţiei, în ordinea indicată, va permite studentului

rezolvarea sarcinilor sugerate la finalul fiecărui modul.

f) Materiale bibliografice obligatorii

1. Costill, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. (1992) Swimming, Oxford: Blackwell

Scientific Publication

2. Counsilman, J.E., Counsilman, B.E., (1994) The new science of swimming, New-Jersey:

Prentice Hall

3. Hannula, D., Thornton, N., (2001) The swim coaching bible, USA: Human Kinetics

4. Montgomery, J., Chambers, M., (2009) Mastering swimming, USA: Human Kinetics

5. Vasile, L., (2007) Înot pentru sănătate, Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.

6. Olaru, M., (1982) Înot, Bucureşti: Editura Sport Turism

7. Foss, M.L., Keteyian, S.J. – (1998) Physiological basis for exercise and sport – sixth

edition, USA: WCB McGraw-Hill

8. Lucero, B. – 2009, The Best 100 Swimming Drills, Ed. Meyer and Meyer Sport, UK

9. Maglischo, E.W., (1993) Swimming even faster, USA: Mayfield

10. Maglischo, E.W., (2003) Swimming fastest, USA: Human Kinetics

11. Szatmari, L., Ceontea, D., Pop, N.H., Baloga, I., (2009) Înot – Su port de curs. Lucrări

practice, Uz intern

g) Materiale şi instrumente necesare pentru curs

În vederea participării la un nivel optim la activităţile cursului, este recomandat ca studenţii să

aibă acces la următoarele resurse:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi pentru a

putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)

- imprimantă (pentru materialele suport, a temelor redactate, etc.)- acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Centrală Universitară)

- acces la echipamente de fotocopiere

h) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua:

Examen scris în sesiunea de examene – 50 % din nota finală;

Examen practic – 50 % din nota finală.



5

i) Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Prezenţa la ore este obligatorie pentru toţi studenţii;

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea sesiunii de

examene pentru studentul în cauză;

- Rezultatele finale vor puse la dispoziţia studenţilor on-line, prin utilizarea site-ului

facultăţii;

- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

j) Strategii de studiu recomandate

Parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului sunt recomandate,

punându-se accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluările formative

pe parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 48 de ore

pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei

discipline.

Observa ţ ii:

Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă întreaga

programă cu bibliografia corespunzătoare.

II. Suportul de curs

Modul 1: Istoria activităţilor nautice

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul activităţilor nautice.

Ca obiective, se va prezenta evoluţia activităţilor nautice de-a lungul timpului.

b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop

prezentarea apariţiei şi evoluţiei activităţilor nautice. Al doilea subcapitol prezintă Inovaţiile

în domeniul înotului

c) Conţinutul informaţional detaliat



6

1.1. Istoric

Răspândirea înotului pe mapamond este influenţată de preocupările oamenilor,

condiţiile geografice şi de condiţiile climaterice.

Înotul este documentat încă din perioada preistorică; primele atestări ale înotului sunt

picturi datând din epoca de piatră, de acum ca. 7000 de ani. Referinţele scrise datează din

jurul anului 2000 î.Hr. Unele dintre cele mai vechi referinţe apar în Gilgamesh, Iliada,

Odiseea, Biblie, Beowulf şi alte legende.

În 1578, lingvistul german Nikolaus Wynmann a scris prima carte despre înot:

„Înotătorul sau un dialog despre arta înotului” ( Der Schwimmer oder ein Zwiegespräch über

die Schwimmkunst ). Înotul competiţional în Europa a debutat în jurul anului 1800, utilizându -

se în principal procedeul bras. În 1873, John Arthur Trudgen a introdus procedeul „trudgen”

în competiţiile de înot din vest, copiind procedeul craul pr acticat de indigenii americani.

Datorită aversiunii britanice pentru stropit, Trudgen a înlocuit mişcarea de picioare

alternativă caracteristică procedeului craul cu o mişcare de forfecare.

Înotul a fost disciplină olimpică în cadrul primelor JO moderne din Atena în 1896. În

1902, Richard Cavill a introdus procedeul craul în occident.

În 1908, a fost înfiinţată federaţia mondială de înot (Fédération Internationale de

Natation (FINA).

Procedeul fluture a fost dezvoltat în anii 1930, fiind în prima fază o variantă a

procedeului bras, până când a fost acceptat ca şi procedeu separat în 1952.

1.1.1. Preistoric

În platoul Gilf Kebir din sud-vestul Egiptului, lângă Wadi Sora şi graniţa cu Libia, au

fost găsite picturi rupestre în „Caverna înotătorilor”. Aceste picturi par a înfăţişa procedeul

bras sau mişcări în apă caracteristice câinilor, fiind însă posibil ca mişcările să aibă oînsemnătate ritualică, fără legătură cu înotul.

Această peşteră apare şi în filmul Pacientul Englez.

1.1.2. Evul Mediu până în 1800

Înotul a fost iniţial una dintre cele şapte îndemânări ale cavalerilor din evul mediu,

inclusiv înotul cu armura. Având în vedere faptul că înotul era practicat nud, acesta a devenit

tot mai puţin popular pe măsură ce societatea devenea mai conservatoare în timpul ereimoderne timpurii.

http://en.wikipedia.org/wiki/International_Swimming_Federation






7

De exemplu, un document juridic din Germania din secolul XVI interzicea înotul

public nud (expunând totul) la copii.

1.1.3. Era preolimpică până în 1897

În 1804, a fost inventată centura flotoare de către W. H. Mallison, echipamentul fiind

cunoscut sub denumirea de „prietenul marinarului” în acele timpuri. Centurile flotoare ocupau

un spaţiu vital pe vapoare, iar marina Statelor Unite se temea că echipamentele vor fi utilizate

de marinari pentru a dezerta.

1.1.4. Era Olimpiadei Moderne după 1896

Jocurile Olimpice au avut loc în 1896 la Atena, fiind o competiţie exclusiv pentru

participanţi masculini. Pentru competiţia de înot au fost pregătite şase probe, însă au fost

disputate doar patru probe: 100 m, 500 m şi 1200 m liber şi 100 m pentru navigatori.

În sens larg, care cuprinde toate acţiunile motrice ale omului în apă indiferent de scopul

urmărit, înotul se poate defini ca fiind capacitatea omului de a se menţine şi de a înainta pe

suprafaţa apei fără sprijin exterior.

Poziţia corpului, mişcările braţelor şi a picioarelor în timpul înotului sunt naturale, de

aceea putem să spunem că înotul este, de fapt, adaptarea mişcărilor de pe uscat la mediul

acvatic.

1.2. Inovaţii în domeniul înotului

Studiul ştiinţific al înotului a început odată cu David Armbruster, un antrenor de la

Universitatea Iowa, care în 1928 a filmat înotătorii sub apă. Japonezii au folosit, de asemenea,

fotografii subacvatice, dominând JO de vară din 1932. Armbruster a studiat, de asemenea, o

problemă a procedeului bras, unde înotătorul era încetinit semnificativ în timp ce ducea

braţele spre înainte pe sub apă. În 1934, Armbruster a perfecţionat metoda, aducând braţele

spre înainte pe deasupra apei. Deşi această tehnică „fluture” era dificilă, a adus îmbunătăţiri

majore în ceea ce priveşte viteza. Un an mai târziu, în 1935, Jack Sieg, un înotător de la

Universitatea Iowa, a dezvoltat o tehnică înotând într -o parte şi cu bătaia de picioare

simultană precum coada unui peşte, modificând ulterior tehnica şi înotând cu faţa în jos.

Armbruster şi Sieg au combinat aceste tehnici, dezvoltând o variantă a procedeului bras,

numită fluture cu două bătăi de picioare per ciclu, numită bătaia cozii delfinului. Cu această

tehnică Sieg a înotat 100 yarzi (91 m) în 1:00.2.

http://en.wikipedia.org/wiki/Athens


http://en.wikipedia.org/wiki/Jack_Sieg






8

La Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, Michael Pheps câştigă şase m edalii de aur

şi se apropie de recordul de şapte medalii de aur deţinut de sportivul american Mark Spitz din

1972. Jocurile Olimpice desfăşurate la Beijing în 2008, au reprezentat apogeul carierei

înotătorului american care a reuşit să-şi doboare recordul anterior şi pe cel al lui Mark Spitz,

câştigând nu mai puţin de 8 medalii de aur.

În perioada 2008-2010 modelul de costum „ LZR Racer ” al producătorul de articole

sportive Speedo a condus la multe recorduri mondiale în 2008 şi 2009. În urma discuţiilor

despre o „luptă a materialelor“ în înot şi „doping tehnic“, FINA a decis în martie 2009 în

cadrul aşa numitului Dubai Charter reguli noi pentru costumele de înot.

1.3. Înotul în România

Primele bazine din Bucureşti sunt construite în anii 1930, (Bazinul Tirul, Bazinul

Kiseleff şi Ştrandul Bragadirul). Tot atunci vor lua naştere şi primele asociaţii sportive cu

secţii de înot din Bucureşti (Viitorul Dacia, Rapid (CFR) şi Sportul Studenţesc.

Spre deosebire de Bucureşti, în Transilvania există o tradiţie şi sunt secţii puternice,

dintre care sunt amintite: Universitatea Cluj, Tenis Club Cluj, Haggibor, NSE – Oradea, MSE

- Tg. Mureş şi ILZA – Timişoara. Tot de aici vine si primul record naţional la 100 m liber

înregistrat de Ladislau Gusztav (Cluj) – 1:16 la 100 m liber, iar primul român care coboară

sub bariera celor 60 de sec, pe aceeaşi proba este Titus Groza în 1951.

În 21 decembrie 1930, se constituie Federaţia Română de Înot sau Federaţia Română

de Nataţie, care se afiliază la UFSR (Uniunea Federaţiilor de Sport din România) în 1933. În

1940, Federaţia Română de Sporturi Nautice (FRSN) se uneşte cu Federaţia Română de Înot

(FRI) formând Federaţia de Sporturi pe Apă (FRSA).

Din 1945, Campionatele Naţionale s-au ţinut anual, până în 2011, organizându-se,

astfel 67 de ediţii, majoritatea desfăşurate în Bucureşti.

După 1950 sportivii români au acces spre Campionate Balcanice, Europene, Mondiale sauJocuri Olimpice.

Dintre cele mai importante sunt participarea la J.O. de la Helsinki, în 1952,

participarea primului român la o competiţie oficială, Melbourne 1956 – prima participare într-

o finală olimpică, la Moscova în 1980.

La J.O. de la Sydney în anul 2000, Diana Mocanu cucereşte, pentru prima dată în

istoria nataţiei româneşti, două medalii olimpice de aur, la proba 100m spate (1'00"21), proba

în care stabileşte în premieră un nou record olimpic, şi la 200m spate (2'08"16). La J.O. de laAtena în anul 2004, Camelia Potec cucereşte aurul olimpic la 200m liber (1'58"03).



9

Înotul de fond şi mare fond şi făcut resimţită prezenţa în România în 1912 când a fost

organizată prima ediţie a unui concurs de acest gen, pe Dunăre între Macin şi Ghecet (13

Km.), devenind tradiţională în 1923, când cursa s-a desfăşurat între Brăila - Galaţi.

În 1990 se înfiinţează pentru prima dată Federaţia Romana de Polo, de sine stătătoare

(după site-ul Federaţiei Române de Nataţie).

d) Sumar

În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior .

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate

• Precizaţi vechimea şi forma primelor documentări ale înotului.

• Enumeraţi momentele importante fiecărei etape istorice.

• Precizaţi momentul iniţial al cercetării înotului şi a rezultatelor acestei

abordări.

f) Bibliografie modul

1. Contea Dan - 2009, Înot – suport de curs, FEFS – UBB

2. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. - 1992, Swimming – Handbook of Sports

Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

3. ***http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_swimming

4. ***Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -

http://www.swimming.ro/articol/regulamente-NATATIE-48/

Modul 2: Ramurile nataţiei

a) Scopul şi obiectivele modulului Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul activităţilor nautice.

Ca obiective, se vor atinge următoarele:

Prezentarea ramurilor nataţiei;

Prezentarea importanţei sociale a activităţilor nautice.


http://en.wikipedia.org/wiki/History_of_swimming








10

Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop

detalierea ramurilor nataţiei, al doilea subcapitol are ca scop prezentarea importanţei sociale a

practicării înotului.


2.1. Ramurile nataţiei

2.1.1. Înotul sportiv

Face parte din categoria sporturilor individuale, este practicat atât de bărbaţi, cât şi de

femei, scopul urmărit este de a parcurge o distanţă dată în timp cât mai scurt într -un procedeu

sportiv de înot, respectând prevederile regulamentului. Se organizează competiţii pe categorii

de vârstă şi pe sexe.

Probele competiţionale clasice (olimpice) se organizează în patru procedee de înot:

craul (liber), spate, fluture, bras.

- liber: 50, 100, 200, 400, 800, 1500 m

- spate: 50, 100, 200 m

- fluture: 50, 100, 200 m

- bras: 50, 100, 200 m

- probe individuale mixte: 200 şi 400 m Probe de ştafetă:

- 4 x 100 m liber; 4 x 200 m liber

- 4 x 100 m mixt.

Competiţiile de înot, altele decât cele olimpice, organizează întreceri în bazin scurt (de 25 m).

În programul Jocurilor Olimpice, înotul figurează ca probă de concurs la alte două

ramuri sportive:

a. Pentatlonul modern

În programul Jocurilor Olimpice antice, a figurat din anul 708 î.Hr. o probă complexă

cunoscută sub numele de pentatlon.

Întrecerile se organizează atât la femei, cât şi la bărbaţi, în cinci probe după cumurmează:

- Călărie – un traseu pe teren variat, cu o distanţă de 350-450 m, cu 12-15

obstacole fixe

- Scrimă – duel cu spada



11

- Tir – tragere cu pistolul cu aer comprimat de 4,5 mm, la o distanţă de 10 m de

ţinta statică (fiecare concurent are 20 de trageri cu 40 s/tragere)

- Înot – liber – 300 m

- Atletism – cros pe teren variat, din 2008 se parcurge distanţa de 4000 m (anterior

se alerga 3000 m).

b. Triatlon

Începuturile triatlonului sunt în Franţa anilor 1920. Cursele desfăşurate între anii 1920-

1930 se numeau „Les trois sports”, „La Course des Débrouillards” sau „La course des Touche

à Tout”.

Prima cursă modernă care include probele înot/ciclism/alergare sub numele de

‚triatlon’ a avut loc la Mission Bay, San Diego, California, în 25 septembrie 1974. La

eveniment au participat 46 de sportivi de la diverse cluburi sportive.

Triatlonul îşi face debutul ca disciplină olimpică la Jocurile Olimpice de vară Sydney

2000, cu următoarele probe olimpice: înot – 1.500 m (1.600 yarzi); ciclism – 40 km (24,9

mile); alergare – 10 km (6,2 mile).

De foarte mulţi ani se organizează competiţii de înot de mare fond foarte populare,

devenite tradiţionale, cum ar fi traversarea Canalului Mânecii, a lacului Ontario, între diferite

insule din Grecia sau Japonia, pe marile fluvii etc. Se pare că înotul de fond va fi introdus şi

în programul J.O.

Înotul subacvatic (cu labe de gâscă sau de delfin aplicate pe picioare şi cu tub de

respiraţie) este o ramură relativ nouă, nu este sport olimpic, dar se organizează s istematic

Campionate Europene şi Mondiale şi la această ramură a înotului, având în vedere răspândirea

ei tot mai mare.

2.1.2. Jocul de polo pe apă

Este disciplină olimpică din 1900, adiţia a II-a a J.O. Moderne, de la Paris, iar din1930 este sub umbrela F.I.N.A.

Este un sport de echipă, practicat atât de bărbaţi, cât şi de femei, ce se dispută între

două echipe alcătuite din 7 jucători fiecare: 6 jucători de teren şi un portar, pe banca de

rezerve fiind încă maxim 6 jucători.

Obiectul de joc este mingea, spaţiul de joc e bazinul de înot. Scopul jocului este de a

învinge echipa adversă prin introducerea mingii în poartă.

Mingea este mânuită cu o mână sau cu oricare parte a corpului exceptând pumnul. Este unul dintre primele jocuri care figurează în progr amul Jocurilor Olimpice.

http://en.wikipedia.org/wiki/Mission_Bay,_San_Diego,_California

http://en.wikipedia.org/wiki/Mission_Bay,_San_Diego,_California



12

2.1.3. Săriturile în apă de pe trambulină şi platformă

S port individual, practicat de bărbaţi şi de femei, de pe trambulină de 1 m şi 3 m şi de

pe platforma de 5 m, 7,5 m şi 10 m.

Se apreciază complexitatea săriturilor (numărul de rotaţii executate în jurul axuluitransversal al corpului – salturi şi în jurul axului vertical – şuruburi), precum şi corectitudinea

execuţiei. Nota acordată de arbitri se înmulţeşte cu gradul de dificultate al săriturii executate,

obţinându-se astfel punctajul final al concurentului.

Mai recent, pe lângă probele individuale a fost introdusă şi proba de perechi, doi

sportivi executând sărituri sincronizate.

2.1.4. Înotul sincron

Înotul sincron este cea mai tânără ramură a nataţiei, figurează în programul Jocurilor

Olimpice. Este practicat numai de femei, individual sau în grup. Se apreciază complexitatea

mişcărilor prezentate în program, expresivitatea şi estetica mişcărilor, sincronizarea lor,

precum şi concordanţa dintre conţinutul programului prezentat şi fondul muzical care

însoţeşte acest program. Punctajul obţinut este rezultatul sumei notelor acordate pentru

conţinutul tehnic şi impresia artistică.

Aceste subramuri ale nataţiei au un sistem competiţional şi organizatoric propriu,

fiecare având regulamente, metodici de iniţiere şi pregătire sportivă specifice. Forul suprem

de conducere este Federaţia Internaţională de Nataţie pentru Amatori (F.I.N.A.) la care sunt

afiliate toate statele participante la competiţiile internaţionale.

2.2. Importanţa socială a practicării înotului

De-a lungul istoriei umane, în toate formaţiunile sociale s-a acordat importanţă

însuşirii şi practicării înotului. Pentru a elucida problema importanţei înotului trebuie să

răspundem la întrebările „este important” sau „în ce scop” practicăm înotul. În funcţie de scopul urmărit prin cunoaşterea şi practicarea înotului, putem sistematiza

importanţa lui astfel:

2.2.1. Competiţional

Numărul mare al probelor de înot, prin urmare şi numărul medaliilor ce se pot obţine

în marile competiţii internaţionale, în condiţiile în care activitatea sportivă se bucură de o

popularitate tot mai mare, performanţele din domeniului înotului sportiv duc la creşterea

prestigiului clubului, oraşului sau al ţării de unde provine înotătorul.



13

2.2.2. Aplicativ

Importanţa aplicativă a înotului este subliniată şi de faptul că staţiunile de odihnă de pe

litoral, precum şi bazinele de înot pentru public primesc aprobare de funcţionare numai în

cazul în care au angajaţi salvatori calificaţi, adică persoane care stăpânesc tehnicile de salvare prin înot şi tehnicile de reanimare (prim ajutor).

2.2.3. Agrement

Pentru că practicarea înotului este accesibilă pentru toate vârstele măreşte importanţa

lui în privinţa activităţii de recreare. Nu are importanţă gradul de cunoaştere a tehnicii

procedeelor de înot, la copii predomină jocurile în apă, la adulţi şi la persoanele de vârsta a

treia parcurgerea unei distanţe mai mari sau mai mici, în funcţie de gradul de pregătire, de

starea biologică şi de dispoziţia de moment.

2.2.4. Terapeutic

Înotul, exerciţiile de înot se pot folosi în prevenirea şi tratarea diferitelor afecţiuni sau

deficienţe fizice, precum şi în reabilitarea, refacerea posttraumatică sau postoperatorie a unor

articulaţii, grupe musculare. În acest sens, înotul este considerat un mijloc asociat important al

kinetoterapiei.

2.2.5. Strategic

Cunoaşterea unor tehnici de înot este importantă în pregătirea armatei pentru a

diminua pierderile umane din cauza înecului. Există statistici, în special din al doilea război

mondial, în care pierderile de vieţi prin înec au fost mai mari decât prin luptele directe cu

armata duşmană.

2.2.6. În producţie

În toate perioadele istorice, cunoaşterea înotului a condiţionat sau a favorizat

practicarea unor meserii (pescuitul din barcă, navigaţia, culegerea scoicilor, a perlelor sau a

bureţilor). Şi în epoca modernă, cu toată dezvoltarea industriei şi a tehnicii, există o serie de

profesiuni în care înotul are un rol favorizant în obţinerea unor rezultate profesionale cât mai

bune.

d) Sumar

În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior .



14


• Enumeraţi ramurile nataţiei şi precizaţi specificul fiecăreia.

• Înotul prezintă diferite direcţii de utilizare, enumeraţile.


1. Brody, L.T., Geigle, P.R. - 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human

Kinetics, USA

2. Brody, L.T., Geigle, P.R. - 2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human

Kinetics, USA

3. Bîltac, Gh., Rusu, L. – 2008, Hidrokinetoterapie, Ed. Universitaria, Craiova

4. Cordun, M., Cirlă, L, et al. - 1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti

Modul 3: Aspecte fizice şi mecanice ale fluidelor


Scopul acestui modul este prezentarea proprietăţilor fizice şi mecanice ale fluidelor.


Prezentarea proprietăţilor fizice ale fluidelor ; Prezentarea proprietăţilor mecanice ale fluidelor;

Prezentarea curgerii specifice a fluidelor.


Modulul este împărţit pe trei capitole: Proprietăţile fizice ale fluidelor, Mecanica fluidelor şiCurgerea fluidelor

c) Conţinutul informaţional detaliat3.1.Proprietăţile fizice ale fluidelor

3.1.1. ApaEste un corp fluid ale cărui molecule de H2 şi O se pot mişca liber. Structura

moleculară nu este foarte densă, iar forţele de coeziune nu sunt foarte puternice ca şi în cazulsubstanţelor solide. Acestea dispun de o structură moleculară clară de tip „reţea”, ce seformează datorită acţiunii forţelor de coeziune.



15

3.1.2. Presiunea hidrostatică Prin forţe hidrostatice se înţeleg acţiuni mecanice ce acţionează din exterior asupra

unui corp scufundat parţial sau total într -un lichid. Acestea sunt în relaţie directă cu acţiuneacâmpului gravitaţional la care sunt expuşi corpul şi fluidul.Presiunea hidrostatică depinde de greutatea specifică a lichidului şi de adâncimea de

scufundare.De exemplu: apa curată din punct de vedere chimic, cu o temperatură de 4ºC, are o

greutate specifică de 1 g/cm3. Se poate calcula astfel presiunea conform formulei:

P = p x g x h + Pa

P – presiunea specifică a lichidului, p – densitatea lichidului (kg/m3),g – acceleraţia gravitaţională (9,81 m/s2),h – adâncimea lichidului (m),Pa – presiunea atmosferică (760 mmHg).

3.1.3. Forţa ascensionalăDacă se scufundă un corp într -un lichid, acesta pare că îşi pierde din greutate.

Astfel, asupra corpului trebuie că acţionează o forţă opusă forţei gravitaţionale. Acestfenomen a fost cercetat cu mai bine de 200 de ani î.Hr. de către matematicianul şi fizicia nulgrec Arhimede. Fără a cunoaşte principiile presiunii hidrostatice, Arhimede a găsit căaparenta pierdere în greutate este egală cu greutatea lichidului dislocat.

Legea lui Arhimede

Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutateavolumului de lichid dislocat de acel corp.

3.1.4. FlotabilitateaReprezintă diferenţa dintre greutatea reală a corpului în aer şi greutatea sa aparentă în

apă – ca efect al forţei lui Arhimede, proporţională cu diferenţa de densitate dintre corp şi apă(Krausz et al., 2007).Referitor la capacitatea de a înota, după cum rezultă din punctul de vedere al fizicii, starea deumplere a plămânului are o importanţă crucială. În acest sens, nu este relevant ce greutate areaerul din plămâni, mai importantă este modificarea de volum a toracelui, care apare prin

inspiraţie şi expiraţie. Prin inspiraţie creşte volumul, ceea ce duce la o reducere a greutăţiispecifice, în timp ce prin expiraţie volumul corpului se micşorează şi astfel greutatea specificăse măreşte.

3.1.5. Centrul de greutateEfectele asupra unui corp, care pot duce la o mişcare sau o modificare a mişcării, se

numesc forţe. Acţiunea lor este deseori localizată într -un anumit punct, ea are, deci, un punctde aplicare. Şi acţiunea forţei gravitaţionale are un punct de aplicare într -un loc specific alunui corp. De aceea se vorbeşte despre centrul de greutate. Dacă se aşează o axă prin centrulde greutate S, atunci forţele gravitaţionale ce acţionează pe fiecare parte de masă provoacăcupluri de forţă, a căror sumă vectorială este egală cu zero. De aceea corpul se află înechilibru în fiecare poziţie (Gerthsen).



16

3.2. Mecanica fluidelor

3.2.1. Forţe de adeziuneForţe de atracţie care acţionează asupra moleculelor aflate la interfaţa a două corpuri

sau medii diferite.În cazul suprafeţei de separaţie în relaţie cu corpuri solide, tensiunea superficială poate

să fie şi negativă. Aceasta se petrece atunci când moleculele corpului solid atrag moleculelefluidului.

3.2.2. Forţe de coeziuneForţe de atracţie care acţionează asupra moleculelor aceluiaşi mediu lichid (cu valori

reduse) (Krausz et al., 2007).

a. Tensiunea de suprafaţă - este proprietatea generală a lichidelor de a lua o formăgeometrică de arie minimă în lipsa forţelor externe, datorată acţiunii forţelor decoeziune dintre moleculele lichidului.

b. Coeficientul de tensiune superficială - este mărimea fizică egală cu lucrul mecanicefectuat de forţele tensiunii superficiale pentru a mări suprafaţa lichidului cu o unitate.

3.3. Curgerea fluidelorMişcările (curgerea) fluidelor se petrec sub acţiunea forţelor, care au ca efect şi o

acceleraţie asupra acestora. Pentru ca un curent să poată fi descris, este nevoie de o particulăde plutire care să fie dusă de acesta. Traseul descris de această particulă este acela al fluiduluice-o înconjoară. Descrierea are loc prin câmpul de curent. Linia traseului particulei de plutirese numeşte linie de curent. În teoria curenţilor se deosebesc:

3.3.1. Fluidele ideale

a) Curenţi laminari – curgerea este stratificată, straturile de fluid curg indiferent, alături,paralel.

b) Curgerea într-un tub – prezintă caracteristici variabile ale vitezei, astfel viteza decurgere în centrul tubului este mai mare decât la periferie, unde stratul extern aderă deperetele tubului.

c) Curgerea prin porţiuni mai înguste – prezintă valori crescute ale vitezei comparativcu porţiunile mai largi ale tubului. Această accelerare este cauzată, conform principiulmecanicii, de forţe care atacă fluidul.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lichid

http://ro.wikipedia.org/wiki/Lichid



17

d) Curgerea ocolitoare pe conturul unei bile – Dacă un fluid ideal curge pe conturulunei bile, atunci diferite forţe atacă bila, a căror sumă este 0.

3.3.2. Fluidele reale

Curgerea cu turbulenţe – curgerea printre obiecte sau deplasând un corp orientează liniilede curgere în funcţie de acestea.

3.3.3. Mişcarea corpurilor prin fluide Mişcarea unui corp într -un mediu fluid este influenţată de forţa de rezistenţă care se opune

mişcării corpului, datorită forţelor de frecare.

a. La viteze mici, curgerea este laminară: Fr = C x ή x d x vunde:

Fr – forţa de rezistenţăή – coeficientul de vâscozitate al lichiduluiv – viteza corpuluid – dimensiunea liniară specifică corpuluiC – constanta depinde de forma corpului (legea lui Stokes)

b. La viteze mari, care permit formarea de turbulenţe, vâscozitatea se manifestă

numai într-un strat subţire în jurul corpului, iar forţa de rezistenţă nu mai depindede vâscozitate, dar este proporţională cu pătratul vitezei.

c. Rezistenţa la mişcarea fluidului pe lângă un obstacol solid sau rezistenţa fluiduluila înaintarea în el a unui corp solid apare datorită diferenţei de presiune (în faţă şiîn spate) prin inerţie şi datorită depresiunii, turbulenţei în spate cu creşterea forţeide frecare (după Krausz et al., 2007).

d) Sarcini şi teme ce vor fi notate

Definiţi presiunea hidrostatică în funcţie de adâncime şi greutatea specifică

a apei. Definiţi legea lui Arhimede.


1. Maglischo, E.W., Costil, D.L., Richardson, A.B. - 1992, Swimming – Handbook of SportsMedicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

2. Counsilman, J. E., Counsilman, B. E. - 1994, The New Science of Swimming, Ed. PrenticeHall, Englewood Cliffs, New Jersey 07632, USA



18



19

Modul 4: Fiziologia efortului specific înotului


Scopul acestui modul este prezentarea sistemelor energetice, a sistemelor care susţin producerea de energie şi a factorilor limitativi ai performanţei în general şi în cazul înotului în

special.

Obiective:

Prezentarea sistemelor energetice şi a mecanismelor de producere a energiei;

Prezentarea factorilor limitatori ai performanţei musculare specifice.

b) Schema logică a modulului Modulul este împărţit pe şase capitole: Sistemul fosfagen, 4.2. Sistemul glicolitic, Sistemul aerob

(oxidativ), Cheltuiala energetică a înotului, Sisteme care susţin producţia de energie, Oboseala: factori

limitativi ai performanţei în înot.


4.1. Sistemul fosfagen (sau sistemul fosfaţilor macroergici)

Fosfocreatina prezentă în depozite la nivelul fibrei musculare este folosită instant la

refacerea legăturilor de ATP.

ATP şi PCr formează sistemul fosfagen sau sistemul fosfaţilor macroergici. ATP-ul reprezintă

sursa primară de energie pentru contracţie. Acesta se găseşte însă în muşchi în cantităţi reduse

(4 mmoli/kg masa musculară umedă) asigurând doar 8 secuse musculare (8-10 sec.). După

aceasta, rezerva de ATP şi PCr este epuizată, iar energia necesară contracţiei musculare

trebuie asigurată prin alte mecanisme.

4.2. Sistemul glicolitic

În primele minute de efort şi când intensitatea acestuia la nivel muscular este mare,

organismul nu mai poate furniza suficient oxigen pentru regenerarea ATP-ului necesar. Pentru

a compensa, atât sistemul energetic ATP-PCr, cât şi cel glicolitic generează ATP fără ajutorul

oxigenului, proces numit metabolism anaerob. Glicoliza este procesul de descompunere a

glucozei în muşchi – glicogen – în absenţa oxigenului, având ca rezultat producerea şi



20

acumularea de acid lactic. Astfel, glicoliza furnizează ATP în condiţiile în care nu este

furnizată o cantitate adecvată de oxigen.

4.3. Sistemul aerob (oxidativ)

Întrucât în sprinturile de 50 sau 100 m muşchii folosesc energie de aproape 200 de ori

mai mare decât cea necesară în repaus, este imposibil ca sistemele ATP-PCr şi glicolitic să

producă suficient ATP pentru a furniza necesarul de energie pentru muşchi. Fără un alt sistem

energetic mai eficient, durata maximă a sprintului poate fi limitată la 30 s sau mai puţin. Aşa

cum am văzut, producţia anaerobă de ATP, fără oxigen, este destul de ineficientă şi

insuficientă pentru probele a căror durată depăşeşte câteva minute. Prin urmare, metabolismul

aerob reprezintă metoda principală de producere a energiei în probele de anduranţă, solicitândfoarte mult capacitatea sportivului de a furniza oxigen muşchilor care lucrează.

4.4. Sisteme care susţin producţia de energie

Deşi metabolismul energetic are loc în fiecare fibră musculară în parte, sistemul

circulator şi cel respirator sunt responsabile de furnizarea combustibililor şi a oxigenului la

muşchi şi pentru eliminarea produşilor reziduali.

Sângele furnizează oxigen, glucoză şi alte substanţe la capilare, care sunt în contactdirect cu celulele organismului. După furnizarea acestor combustibili către muşchi, sângele

părăseşte ţesuturile ducând cu el dioxid de carbon, lactat şi alte pr oduse secundare din

metabolism.

După revenirea la inimă, sângele este pompat în plămâni, unde dioxidul de carbon

difuzează în gazele din plămâni şi apoi este expirat. Simultan, oxigenul difuzează din plămâni

în sânge, înlocuindu-l pe cel care este folosit în muşchi şi alte ţesuturi ale organismului.

4.5. Oboseala: factori limitativi ai performanţei la înot

Termenul de „oboseală” este folosit pentru a descrie senzaţia generală de epuizare

fizică, precum şi scăderea performanţelor la efort epuizant, deşi există mai multe definiţii şi

cauze ale oboselii în timpul înotului epuizant.

În probele de 100 m craul sau fluture senzaţiile de oboseală şi epuizare sunt foarte

diferite de cele simţite în probele de 1500 m sau mai lungi. Deşi oboseala nu poate fi

eliminată, efectul acesteia asupra performanţei poate fi redus prin antrenamente şi tempoadecvat.



21

d) Sumar

În cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.


Definiţi caracteristicile specifice sistemelor energetice (fosfagen, glocolitic

şi oxidativ).

Caracterizaţi efortul specific înotului.

Enumeraţi sistemele care susţin efortul fizic.


1. Foss, M.L., Keteyian, S.J. – 1998, Physiological basis for exercise and sport – sixth edition,

Ed. WCB McGraw-Hill Intern, USA

2. Maughan, R., Gleeson, M. – 2004, The biochemical basis of sport and performance, Ed.

Oxford University Press

3. Joe Friel – 2009, The Triathlete’s Bible – 3rd edition, Ed. Velo-Press, Colorado, USA

Modul 5: Tehnica înotului


Scopul acestui modul este prezentarea rezistenţei specifice mediului acvatic şi a

caracteristicilor generale şi specifice fiecărui procedeu de înot.


Prezentarea teoriilor descrise de-a lungul timpului referitoare la propulsia în mediul

acvatic;


Modulul este împărţit pe şase capitole: Rezistenţa mediului acvatic, Propulsia în mediul

acvatic, Direcţia, unghiul de atac, viteza (velocitatea), Caracteristicile tehnice ale înotului,

Principii comune ale celor patru procedee de înot, Tehnica procedeelor de înot.



22


5.1. Rezistenţa mediului acvatic

Deplasarea corpului înotătorului prin apă provoacă creşterea presiunii (presiune pozitivă) a

apei în faţa înotătorului, iar în urma sa presiunea este negativă şi formează un efect de vacuum care

frânează mişcarea; dificultatea deplasării prin apă creşte exponenţial cu nivelul turbulenţelor formate.

5.1.1. Caracteristicile fizice ale înotătorilor şi alunecarea

a. Forma corpului

b. Orientarea corpului

c. Viteza de mişcare

5.1.2. Rezistenţa specifică înotului

a. Rezistenţa datorată formei corpului înotătorului

- În această categorie sunt incluse şi situaţiile de aliniere orizontală şi laterală a

corpului pe apă, de asemenea balansul în jurul axului longitudinal al corpului

(aproximativ 45º de o parte şi de alta în procedeul craul ventral sau dorsal).

b. Rezistenţa datorată valurilor provocate în timpul înotului

Creşterea vitezei de înot are drept consecinţă formarea valurilor; valul care se

formează în faţa înotătorului creşte rezistenţa la înaintare la o valoare opt a indicelui atunci

când viteza se dublează (Northrip, Logan şi McKinney, 1974, citaţi de Maglischo, 1993).

c. Rezistenţa datorată frecăr ii tegumentului cu apa

În timpul înotului, la tegumentul înotătorului aderă molecule de apă pe care apoi

acesta le deplasează. La rândul lor aceste molecule aderă de altele, iar ciclul se repetă strat

după strat până când straturile mai îndepărtate de corpul înotătorului nu au destulă energie

pentru a adera de stratul anterior.

5.2. Propulsia în mediul acvatic

5.2.1. Teoria tracţiunii liniare

J.E. Counsilman în 1968 şi C.E. Silva în 1970 au propus, în publicaţii separate, ca fundament al

mişcării generatoare de propulsie, a III-a lege a mişcării a lui Newton (legea acţiunii şi reacţiunii).



23

5.2.2. Teoria tracţiunii în „S”

Mai târziu, Counsilman a observat, folosind fotografia subacvatică, că mişcarea braţului nu

este liniară, ci prezintă o traiectorie „S”.

5.2.3. Teoria portanţei

Brawn şi Counsilman (1971) au arătat că mişcările propulsive ale braţelor înotătorilor

sunt realizate mai mult pe direcţii laterale şi verticale decât dinainte spre înapoi.

Vâslirea pare să prezinte mai degrabă direcţii spre interior şi exterior, în jos şi în sus,

decât dinainte spre înapoi sau în „S” pe sub corpul înotătorului.

5.3. Direcţia, unghiul de atac şi viteza (velocitatea)

Mişcarea picioarelor şi vâslirea diagonală a braţelor sunt capitale pentru înot. Direcţia,

unghiul de atac şi velocitatea sunt coordonatele cele mai importante ale mişcării extremităţilor

care determină eficienţa înotului.

5.3.1. Direcţia

Modelele de mişcare reprezintă cea mai bună metodă de a vizualiza direcţia de

mişcare a extremităţilor (membre superioare şi inferioare), în timpul înotului. Aceste modele

de mişcare pot fi exprimate în:

a. raport cu apa

b. raport cu corpul înotătorului

5.3.2. Unghiul de atac

Unghiul de atac este dat de înclinarea braţului şi a mâinii (a coapsei şi a piciorului)

faţă de direcţia de mişcare.

5.3.3. Viteza (velocitatea)

Accelerarea sau decelerarea mişcării braţului se realizează în toate cazurile în etape

care coincid cu fiecare schimbare de direcţie a acestuia, în diferite procedee.

5.4. Caracteristicile tehnice ale înotului

Prin tehnică înţelegem, în general, totalitatea mişcărilor dintr -o ramură sportivă,

executate într-o succesiune raţională cu scopul de a realiza maximum de randament cu un



24

efort minim. La înot aceasta înseamnă obţinerea unei înaintări cât mai rapide pe orizontală, cu

cheltuială de energie cât mai mică.

Tehnica înotului are o serie de caracteristici generale şi principii care dau posibilitatea

obţinerii scopului propus.

5.5. Principii comune ale celor patru procedee de înot

Tehnica celor patru procedee de înot competiţional s-a cristalizat de-a lungul timpului.

Există unele diferenţe între tehnica unor campioni la diferitele procedee (de exemplu, la craul

numărul de bătăi de picioare, la bras momentul respiraţiei etc.), dar acestea sunt

nesemnificative, ţin de stilul de înot a fiecărui înotător de mare performanţă. Aceste mici

diferenţe nu înseamnă că aceşti înotători aplică alte principii ale mecanicii fluidelor pentru aobţine performanţa sportivă.

5.5.1. Mişcarea braţelor sub apă

Mişcarea braţelor sub apă nu se face cu cotul întins. La toate procedeele de înot

vâslirea începe cu braţul întins din umăr şi cot, treptat cotul se flexează până ce braţul ajunge

pe linia umărului sau a sternului, în acest moment se ajunge la unghiul maxim între antebraţ şi

braţ, adică la un unghi de 90-105 grade.

5.5.2. Cotul

Are o poziţie înaltă în timpul tracţiunii. În prima fază a tracţiunii doar palma şi

antebraţul se deplasează în lateral şi jos, cotul rămânând fix, păstrând astfel o poziţie înaltă.

5.5.3. Palmele

Sunt în pronaţie, iar braţul în rotaţie internă în momentul intrării şi ieşirii lor din apă,

obţinând astfel cea mai mică rezistenţă a apei.

d) Sumar



Descrieţi caracteristicile fizice ale înotătorilor în relaţie cu rezistenţa

specifică a mediului acvatic.



25

Enumeraţi şi descrieţi cele trei teorii ale propulsiei în mediul acvatic.

Descrieţi principiile comune celor patru procedee.

e)

Bibliografie modul1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and

program design, Ed. Human Kinetics, USA

2. Mecleod, I. – 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA

3. Montgomery, J., Chambers, M. – 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training,

and competition, Ed. Human Kinetics, USA

4. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti

5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA

Modul 6: Procedeul craul (liber)


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului craul.


Prezentarea mişcării membrelor superioare şi inferioare în timpul deplasării prin

procedeul craul;

Prezentarea coordonări mişcărilor de braţe cu cele de picioare şi cu respiraţia.


Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,

Coordonarea mişcării segmentelor, Poziţia corpului, Coordonarea respiraţiei cu mişcările

braţelor .


6.1. Mişcarea picioarelor

Membrele inferioare execută mişcări ciclice, alternative, aproximativ în plan vertical.

Abaterile mişcărilor spre planul oblic sunt date de răsucirea trunchiului şi a bazinului în

timpul înotului. Piciorul este în flexiune plantară şi orientat spre interior.



26

Membrele inferioare nu au o poziţie rigidă, articulaţia gleznei şi a genunchiului sunt

relaxate.

În mişcarea picioarelor deosebim două faze:

- mişcarea descendentă (de sus în jos) şi

- mişcarea ascendentă (de jos în sus).

Coordonarea mişcării picioarelor

Mişcările sunt alternative, în timp ce un picior execută mişcarea descendentă, cel opus

execută mişcarea ascendentă.

6.2. Mişcarea braţelor

Vâslirea subacvatică prezintă trei diagonale: mişcarea de coborâre, mişcarea spre

interior şi mişcarea în sus a braţului (Maglischo, 1992). Vâslirea subacvatică este completată

de intrarea şi întinderea, iar apoi de eliberarea şi revenirea (drumul aerian) braţului.

Braţele execută mişcări ciclice alternative. Mişcarea braţelor se compune din două

mari faze:

- Drumul subacvatic sau vâslirea propriu-zisă (mişcarea de coborâre, mişcarea spre

interior şi mişcarea în sus a braţului),

- Drumul aerian sau mişcarea pregătitoare (intrarea şi întinderea, iar apoi eliberarea

şi revenirea (drumul aerian) braţului).

Intrarea şi întinderea braţului în apă

Intrarea braţului în apă trebuie realizată înaintea capului spre direcţia de deplasare, în

spaţiul delimitat de planul medio-sagital şi extremitatea laterală a umărului de aceeaşi parte.

Coborârea şi prinderea

Pe măsură ce palma se scufundă, aceasta se răsuceşte înspre exterior şi se duce uşor în

lateral. Odată cu răsucirea palmei începe şi flexiunea cotului, iar „prinderea apei” se

realizează când, prin flexiunea cotului şi coborârea palmei, cotul ajunge deasupra palmei.



27

Tr acţiunea

Mişcarea spre interior se descrie pe o traiectorie semicirculară pe care palma o

parcurge spre în jos, spre înăuntru şi spre în sus până când ajunge spre linia medială.

La acest nivel, flexiunea se accentuează cu 40º-60º faţă de cele 40º-50º din momentulprinderii apei; flexiunea cotului poate ajunge la 82º-104º (Schleihauf et al., 1988).

Împingerea

Este a doua parte şi ultima a mişcării propulsive în cazul procedeului craul. Continuă

mişcarea de tracţiune şi se termină printr -o extensie graduală a cotului, cu antebraţul şi palma

aliniate, până la nivelul şoldului.

Degajarea şi drumul aerian

Aşa cum s-a mai amintit, revenirea începe înainte ca braţul să fie eliberat din apă.

Cotul este primul care iese din apă şi se flexează pentru a permite deplasarea spre înainte în

timp ce mâna este încă în apă.

Palma iese din apă cu degetul mic pentru a evita turbulenţa apei, care constituie un

factor de frânare în cazul în care palma ar ieşi din apă în plan orizontal.

Sunt mai multe moduri de a realiza drumul aerian, dintre acestea vom descrie (1)

drumul aerian cu cotul ridicat şi (2) drumul aerian cu cotul ridicat – modificat.

6.3. Coordonarea mişcării segmentelor

6.3.1. Coordonarea braţelor

Mişcarea braţelor trebuie să fie coordonată cu mişcarea corpului de răsucire în axul

longitudinal şi invers pentru a facilita aplicarea forţei propulsive şi a menţine corpul într -oalunecare liniară în timpul fiecărui ciclu de braţe (o vâslire a braţului drept şi stâng).

În ceea ce priveşte coordonarea braţelor în timpul vâslirii, este important ca atunci când braţul

din faţă intră în apă, braţul opus să încheie tracţiunea (prima parte a vâslirii subacvatice).

6.3.2. Coordonarea mişcării braţelor şi a picioarelor

Ritmul mişcării de picioare se referă la numărul de mişcări de picioare/ciclu de braţe

(o vâslire a braţului drept şi stâng). La nivel mondial, înotătorii au folosit cu succes o gamă

diversă de combinaţii de mişcări de picioare/ciclu de braţe: ritm de 6 bătăi, 2 bătăi şi 4 bătăi.



28

Totuşi, cel mai popular ritm este 6 bătăi de picioare/ciclu de braţe. Două bătăi de

picioare/ciclu de braţe a fost folosit iniţial, dar nu exclusiv, de către înotătorii de distanţă

(bărbaţi şi femei).

6.4. Poziţia corpului

Importanţa poziţiei corpului pe apă este subliniată de întoarcerea laterală a capului în

momentul inspirului.

Alinierea orizontală este necesară pentru a reduce rezistenţa specifică a apei.

6.5. Coordonarea respiraţiei cu mişcările braţelor

Mişcarea capului trebuie coordonată cu mişcarea corpului pentru a reduce tendinţa

înotătorului de a ridica faţa pentru a inspira.

Întoarcerea capului în axul longitudinal cu faţa spre suprafaţa apei se realizează

concomitent cu corpul în momentul în care braţul de aceeaşi parte termină faza de împingere.

Inspirul are loc pe prima parte a drumului aerian al braţului, iar pe a doua parte faţa revine în

apă în acelaşi timp cu răsucirea corpului.

d) SumarÎn cadrul acestui modul au fost prezentate anterior.

f) Sarcini şi teme ce vor fi notate

Enumeraţi caracteristicile mişcărilor de membrelor superiore şi inferioare.

Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor superioare cu a celor

inferioare.

Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor cu respiraţia.

g) Bibliografie modul

1. Maglischo E.W. – 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training, and








29


6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports


Modul 7: Procedeul spate


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului spate.



procedeul spate;





braţelor .



Este asemănătoare cu mişcarea de picioare descrisă la procedeul craul, constă în

mişcarea alternativă a picioarelor pe diagonală şi prezintă două etape: mişcarea ascendentă

(propulsivă) şi mişcarea descendentă (ne- propulsivă) (Costill, Maglischo, Richardson, 1992).

Mişcarea ondulatorie

Este folosită la start şi după întoarcerile din probele competiţionale în procedeul spate.

Mişcarea ondulatorie trebuie să aibă loc la 1-1,5 m sub nivelul apei, unde este mai

eficientă decât la suprafaţa apei.




30

În acest procedeu se descrie o varietate bogată de abordări în tehnica de braţe, spre

deosebire de celelalte procedee. Se descriu, aşadar, patru etape ale vâslirii subacvatice, urmate

de eliberarea braţului din apă şi revenire.

Intrarea şi prinderea apei

Această etapă nu este propulsivă, în timpul acestei etape braţul ajunge în poziţie

favorabilă pentru a asigura forţa propulsivă şi asigură sprijinul capului şi al umerilor în timpul

revenirii braţului opus peste apă.

Braţul intră în apă complet întins, în rotaţie internă, cu palma orientată spre exterior.

După intrare, braţul coboară şi alunecă spre exterior până când palma şi partea medială

a antebraţului sunt orientate spre înapoi şi se realizează prinderea apei, la cel mai adânc şi mai

lateral punct – aproximativ 45-60 cm în adâncime şi aproximativ 60 cm în lateral faţă de lina

umărului (Schleihauf et al., 1988).

Viteza de deplasare a braţului scade treptat de la momentul intrării acestuia în apă

până la momentul prinderii apei, când este împins spre înainte datorită deplasării corpului.

Prima împingere

Este prima etapă propulsivă a vâslirii subacvatice şi începe după prinderea apei. De la

prinderea apei, braţul descrie o traiectorie circulară spre înapoi şi spre în sus. Cotul uşor flexat

în momentul prinderii, continuă flexiunea, iar la finalul primei tracţiuni este flexat între 90º -

100º.

Tracţiunea

Începe la finalul primei împingeri. Pe măsură ce mâna trece de partea cea mai înaltă a

primei împingeri, palma se va întoarce treptat şi va continua mişcarea spre în jos şi spre

înapoi până la extensia completă a cotului, iar mâna va trece sub nivelul bazinului

(aproximativ 30 cm), lateral faţă de acesta.

A doua împingere

La începutul acestei mişcări palma se întoarce treptat spre în sus, spre înapoi şi spre

suprafaţa apei. A doua împingere se încheie când palma se apropie de partea posterioară a

coapsei. Poziţia palmei joacă un rol important în realizarea acestei mişcări. Pentru a asigura

propulsia, se efectuează extensiunea mâinii, cu palma orientată înapoi şi spre în sus, iar

degetele sunt orientate spre fundul bazinului.



31

Eliberarea, revenirea şi intrarea braţului în apă

Presiunea exercitată asupra apei încetează când mâna depăşeşte nivelul bazinului.

Palma se întoarce spre interior şi se ridică din apă cu policele orientat spre în sus, în această

poziţie reducând rezistenţa specifică a apei.

Intrarea braţului în apă se va face pe lina umărului de aceeaşi parte. Drumul aerian este

parcurs cu braţul întins şi musculatura relaxată, iar pe apă se aşează braţul, antebraţul şi apoi

mâna. Aşezarea braţului pe apă provoacă un val care nu poate fi evitat, în schimb dimensiunea

acestui val poate fi redusă prin ridicarea umărului de aceeaşi parte cât mai sus – deasupra

apei.

7.3. Coordonarea mişcării segmentelor

7.3.1. Coordonarea braţelor

Mişcarea braţelor este alternativă. Braţul care a efectuat revenirea se aşează pe apă

când braţul opus execută tracţiunea.

7.3.2. Coordonarea mişcării braţelor şi a picioarelor

Coordonarea cea mai des întâlnită este de 6 bătăi de picioare/ciclu de braţe sau 3 bătăi

de picioare/un braţ. Cele trei bătăi de picioare sunt sincronizate cu primele trei diagonale ale

vâslirii subacvatice. A patra diagonală sau a doua împingere are loc simultan cu intrarea şi

coborârea braţului spre punctul de prindere a apei, timp în care are loc un set de două bătăi de

picioare.


Datorită mişcării alternative a braţelor, alinierea laterală ridică multiple probleme, iar

tendinţa de a ridica capul din apă influenţează negativ alinierea orizontală şi modificăcoeficientul de rezistenţă specifică a apei.

7.5. Respiraţia

Datorită poziţiei capului, cu faţa afară din apă, respiraţia nu are momente în care se

face inspiraţia sau expiraţia în timpul mişcării braţelor. Sunt unii antrenori care recomandă ca

inspiraţia să se realizeze în timpul revenirii unui braţ şi să se expire în t impul revenirii

celuilalt braţ.



32

Poate că nu e necesar să fie impus un ritm, acesta fiind unul personal deprins prin

metode proprii fiecărui înotător.

d) Sumar




Descrieţi coordonarea mişcărilor membrelor superioare cu a celor inferioare.










6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of SportsMedicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford

Modul 8: Procedeul bras


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului bras.


Prezentarea diferenţelor în abordarea metodei orizontale vs. metoda ondulatorie (europeană)


procedeul bras;




33




braţelor .


8.1. Abordarea metodei orizontale vs. metoda ondulatorie (europeană)

Metoda orizontală

Este caracterizată prin menţinerea unei poziţii cât mai orizontale a corpului în timpul

ciclului braţe/picioare, cu bazinul menţinut în vecinătatea suprafeţei apei. Inspiraţia se

realizează prin ridicarea (extensia cervicală) şi coborârea (flexiune cervicală) capului, fără a

compromite alinierea orizontală a trunchiului.

Metoda ondulatorie (europeană)

Această metodă încurajează ridicarea capului şi a umerilor din apă în momentul

inspiraţiei, simultan cu coborârea bazinului în timpul revenirii picioarelor.


Mişcarea braţelor prezintă trei etape: prinderea apei, tracţiunea şi revenirea. Dintre

cele trei etape, doar tracţiunea este propulsivă.

Prinderea apei

Această etapă nu este propulsivă, scopul acesteia este de a aduce braţele în poziţia în

care acestea pot produce propulsie.

Mâinile sunt cu palmele spre exterior în momentul iniţial, iar în momentul prinderii

sunt orientate spre exterior şi spre înapoi, iar palmele sunt aliniate cu antebraţele. Iniţial

braţele se vor deplasa mai repede decât corpul, dar spre finalul acestei etape viteza de

mişcarea acestora va scădea, în final fiind deplasate de inerţia corpului.

Tracţiunea

Este singura mişcare propulsivă a braţelor. După ce prinderea apei s-a realizat, braţelevor descrie o mişcare circulară amplă spre exterior, spre înapoi, în jos şi spre interior. În



34

timpul tracţiunii coatele rămân într -o poziţie înaltă, iar mâinile şi antebraţele descriu o

mişcare circulară în jurul lor.

Tracţiunea se finalizează prin apropierea mâinilor sub piept.

Revenirea

Este mişcarea cea mai controversată a acestui procedeu. Revenirea începe când

mâinile sunt aproximativ la jumătatea distanţei spre punctul de prindere a apei. Mişcarea

mâinilor descrie un traiect anterior şi spre în sus, fără a asigura propulsie.

Aspectul revenirii braţelor

Unii specialişti sunt de părere că revenirea peste suprafaţa apei sau în apropierea

acesteia este mai eficientă decât o revenire realizată sub suprafaţa apei.

Argumentele împotriva revenirii sub suprafaţa apei sunt:

- O revenire adâncă necesită o ondulare mai amplă în timpul extensiei braţelor;

- Coborârea braţelor prea adânc necesită o durată mai lungă de timp pentru a

reveni spre punctul de prindere a apei;

- Extensia braţelor prea jos va determina modificări ale alinierii orizontale a

corpului.

Argumentele în favoarea revenirii peste sau în apropierea suprafeţei apei sunt:

- Permite corpului să rămână în poziţie orizontală în timpul revenirii braţelor şi

picioarelor;

- Braţele rămân în apropierea suprafeţei apei într -o poziţie favorabilă pentru a

începe un nou ciclu de braţe.


Mişcarea de picioare descrie un traiect circular (eliptic) subacvatic, asemănat cu

mişcarea unei elice (Firby, 1975). Această asemănare se poate observa pe filmările realizate la

diferiţi înotători de talie mondială, unde picioarele vâslesc spre exterior, spre în jos, spre

interior şi spre înapoi.

Mişcarea de picioare descrie patru etape distincte: revenirea, mişcarea spre exterior,

mişcarea spre interior şi ridicarea şi alunecarea.



35

8.4. Coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare

În literatură (Maglischo, 1984; Schleihauf et al., 1988; Maglischo, 2003) se descriu trei

tipuri de coordonare a mişcărilor de braţe cu cele de picioare: 1) continuă; 2) cu alunecare; 3)

suprapusă.

1) Coordonarea continuă se descrie prin începerea mişcării braţelor imediat ce membrele

inferioare s-au extins în adducţie.

2) Coordonarea cu alunecare permite existenţa unui moment de alunecare între finalul

mişcării de picioare şi începutul mişcării de braţe.

3) Coordonarea mişcărilor suprapuse de braţe şi picioare. Mişcarea braţelor începe înainte ca

etapa propulsivă a picioarelor să se fi încheiat. Mişcarea spre exterior a braţelor va avea loc la

finalul adducţiei picioarelor.


Se descriu două etape în cazul metodei ondulatorii, în care corpul trebuie să fie întins

în poziţie orizontală ca şi în cazul procedeului fluture.

1. Trunchiul trebuie să fie aliniat orizontal, cu bazinul cât mai aproape de suprafaţa

apei şi picioarele cât mai întinse în prelungirea corpului în timpul etapelor propulsive

asigurate de braţe şi de picioare.

2. Trunchiul va fi înclinat spre înainte, cu capul, bazinul şi genunchii aliniaţi în timpul

revenirii picioarelor.

8.6. Respiraţia

Procedeul bras impune un inspir la fiecare ciclu de braţe, pe toată distanţa înotată.

Momentul inspiraţiei este integrat în mişcarea de ansamblu, astfel că stimulează propulsia.

Prin specificul mişcărilor, capul trebuie să se ridice deasupra apei pentru a permite

revenirea picioarelor.

Mişcarea braţelor sub apă

Regulamentul permite o singură vâslire a braţelor sub apă pe parcursul unei lungimi de

bazin şi se realizează la start şi după fiecare întoarcere.

Mişcarea braţelor sub apă este similară cu o mişcare exagerată a braţelor în cazul

procedeului fluture.



36

Această mişcare descrie: (1) mişcarea spre exterior, (2) prinderea apei, (3) mişcarea

spre interior şi (4) mişcarea ascendentă.

Se descriu, de asemenea, două momente de alunecare: un moment îna inte de vâslirea

braţelor şi cel de-al doilea după vâslirea braţelor.

A doua alunecare este urmată de mişcarea de picioare care împinge corpul spre

suprafaţă. Mişcarea de picioare este similară cu cea descrisă anterior pentru procedeul bras.

Mişcarea braţelor spre exterior nu este propulsivă, are rolul de a poziţiona braţele cât

mai favorabil pentru a produce propulsie. Mişcarea spre interior şi cea ascendentă sunt

considerate propulsive.

d) Sumar













5. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA 6. Costil, D.L., Maglischo, E.W., Richardson, A.B. – 1992, Swimming – Handbook of Sports




37

Modul 9: Procedeul fluture


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice procedeului fluture.



procedeul fluture;


b) Schema logică a modulului Modulul este împărţit pe cinci capitole: Mişcarea picioarelor, Mişcarea braţelor,


braţelor .



Picioarele execută mişcări simultane în plan vertical. Amplitudinea şi eficienţa lor este

sporită comparativ cu procedeul craul, deoarece este implicată şi musculatura responsabilă de

flexiunea şi extensiunea bazinului. În literatură întâlnim şi denumirea de delfin, dată fiind

asemănarea mişcărilor ondulatorii simultane ale membrelor inferioare cu cea a mişcării cozii

unui delfin. Deosebim două faze: mişcarea ascendentă şi mişcarea descendentă, iar în timpul

înotului se descriu două mişcări de picioare la un ciclu de braţe.

Mişcarea ascendentă

Ca şi în cazul mişcării alternative (vezi craul), mişcarea ondulatorie (delfin) este o

mişcare continuă în care alternează mişcările ascendente cu cele descendente.

Mişcarea ascendentă se realizează cu membrele inferioare în extensie. Gamba trebuie

să fie relaxată şi pasivă, astfel presiunea apei de sus în jos o va menţine în extensie, iar asupra

piciorului va acţiona aducându-l în poziţie neutră între flexiunea plantară şi flexiunea dorsală.



38

Mişcarea descendentă

În timpul mişcării ascendente, bazinul coboară. Presiunea apei de jos în sus în această

etapă împinge gamba şi provoacă flexiunea genunchiului, flexiunea plantară a piciorului şi

inversia acestuia. Când piciorul este la suprafaţă, gamba va executa o extensie puternică,coborând până la alinierea articulaţiilor membrului inferior. Un rol important în eficienţa

propulsivă a mişcării descendente este reprezentat de mobilitatea gleznei (capacitatea de a

realiza flexiunea plantară – Borthels şi Adrian, 1971).


Braţele execută mişcări ciclice simultane şi simetrice. Şi în cazul acestui procedeu

deosebim două faze importante: mişcarea activă sau drumul subacvatic al braţului, adicăvâslirea propriu-zisă şi mişcarea pregătitoare sau drumul aerian.

Drumul subacvatic sau vâslirea cu braţele se împarte în mai multe faze: intrarea

braţului în apă şi apucarea apei, faza de tracţiune, faza de împingere a vâslirii şi eliberarea şi

revenirea (drumul aerian) braţelor.

Intrarea şi prinderea (apucarea) apei

Mâinile trebuie să intre în apă înaintea capului, la lăţimea umerilor sau uşor mai

depărtate. Braţele sunt în rotaţie internă, iar palmele în pronaţie, orientate uşor spre exterior,

astfel intrarea lor în apă provoacă turbulenţe reduse.

După intrarea în apă, mâinile coboară şi se deplasează spre înainte pentru scurt timp,

înainte de a descrie mişcarea circulară spre exterior şi spre înapoi.

În timpul mişcării circulare spre exterior, cotul se flexează progresiv, pentru a permite

mâinii să coboare sub braţ, cu palma orientată spre înapoi în momentul prinderii apei.

Prinderea se realizează cu mâna şi antebraţul aliniate.

Această etapă asigură aşezarea braţelor în poziţia optimă pentru prima etapă

propulsivă – tracţiunea.

Tracţiunea

Este prima parte propulsivă a mişcării de braţe, specifică procedeului fluture.

Tracţiunea descrie o mişcare circulară amplă a braţelor, de la o poziţie largă a braţelor în



39

momentul prinderii şi apropierea lor sub corpul înotătorului. Se realizează prin flexiunea

adiţională (50º-60º) a cotului şi se ajunge la 90º-100º când mâinile se apropie.

Unii înotători aduc mâinile la finalul tracţiunii foarte aproape, iar alţii preferă doar o

uşoară apropiere a mâinilor.

Împingerea

Începe simultan cu apropierea mâinilor sub corpul înotătorului şi urmează tracţiunii. În

acest punct, mâinile schimbă direcţia şi descriu o mişcare circulară spre exterior, spre înapoi

şi spre în sus spre suprafaţa apei.

Mâinile trebuie să se rotească spre exterior şi trebuie menţinute spre exterior şi spre

înapoi în timpul împingerii. Partea medială a antebraţului trebuie, de asemenea, să rămână

orientată spre înapoi în timpul mişcării subacvatice.

Degajarea şi revenirea (drumul aerian)

Degajarea braţelor din apă este iniţiată înainte ca mâinile să ajungă la suprafaţa apei

sau cotul să se extindă complet. Palmele încetează să mai aplice presiune asupra apei după ce

acestea depăşesc bazinul şi se întorc spre interior (supinaţie) pentru ca mâinile să iasă din apă

cu un efort minim şi turbulenţe reduse.

După degajare cotul se extinde, iar braţele descriu un traiect ascendent - posterior,

lateral - exterior, intern - anterior.

Oricare dintre ultimele două moduri sunt recomandate pentru că, după cum s-a menţionat

anterior, intrarea braţelor în apă se va realiza cu cotul flexat, prevenind inerţia creată de

schimbarea direcţiei dinspre interior spre exterior în pr ima parte a vâslirii.

Braţele se menţin în rotaţie internă pe parcursul revenirii, astfel iniţial palmele sunt

orientate spre interior la eliberarea din apă, iar la intrarea în apă acestea sunt orientate spreexterior.

9.3. Coordonarea mişcării braţelor şi picioarelor

Prima mişcare descendentă de picioare trebuie realizată în timpul intrării şi apucării

apei, iar cea de-a doua mişcare descendentă se va desfăşura simultan cu împingerea.

Mişcarea descendentă a primei mişcări de picioare trebuie să înceapă înainte ca braţele

să intre în apă, să se sincronizeze cu mişcarea spre în jos şi lateral a acestora. Finalizarea



40

mişcării descendente a picioarelor se realizează înaintea prinderii apei. Eficienţa primei

mişcări va diminua turbulenţele produse de schimbarea direcţiei braţelor dinspre înainte spre

în jos şi lateral împotriva apei sau va propulsa înotătorul spre înainte până când braţele vor

realiza prinderea. Mişcarea picioarelor ascendentă, care o succede pe cea descendentă

anterioară, are loc în acelaşi timp cu tracţiunea. Această mişcare contribuie la alinierea

corpului în timpul propulsiei asigurate de tracţiune, prin aducerea picioarelor deasupra

corpului, în poziţie pentru următoarea mişcare descendentă şi coborârea bazinului în aliniere

cu trunchiul. A doua mişcare descendentă a picioarelor se execută în acelaşi timp cu

împingerea şi asigură alunecarea spre înainte. Această mişcare are rol în menţinerea bazinului

ridicat în timpul mişcării spre în sus şi spre înapoi a braţelor în a doua parte a împinger ii.

Ultima mişcare ascendentă a picioarelor are loc în timpul drumului aerian al braţelor şiare rolul de a duce membrele inferioare aproape de suprafaţa apei, aliniind corpul în această

etapă a vâslirii când viteza de deplasare înregistrează o scădere. În acelaşi timp poziţionează

picioarele pentru o nouă mişcare descendentă.


Dată fiind mişcarea continuă a corpului în fiecare etapă a vâslirii, nu poate fi descrisă

o poziţie constantă. Se pot descrie totuşi trei poziţii intermediare sp ecifice unei anumite etapea unui ciclu de braţe.

Se descrie o poziţie în care segmentele corpului sunt aliniate şi este specifică

momentelor propulsive, asigurate de vâslirea subacvatică a braţelor – tracţiunea şi împingerea.

Obţinerea acestei poziţii este posibilă prin mişcarea ascendentă a picioarelor în timpul

tracţiunii sau prin limitarea mişcării descendente a picioarelor în timpul împingerii.

O a doua poziţie specifică este asigurată de mişcarea bazinului în sus şi înainte,

aproape de suprafaţa apei, din timpul primei mişcări descendente a picioarelor.

A treia poziţie este asigurată de cea de-a doua mişcare descendentă a picioarelor, care

va împinge bazinul spre suprafaţa apei şi îl va alinia cu trunchiul.

9.5. Respiraţia

Faţa trebuie să se ridice la suprafaţa apei pentru ca inspiraţia să fie posibilă. Secvenţa

respiratorie începe odată cu ducerea braţelor înainte, în jos şi spre exterior pentru a apuca apa.



41

Ieşirea capului din apă este precedată de apucare şi tracţiune, iar inspirul se realizează

în timpul împingerii şi prima parte a revenirii braţelor (drumul aerian).

d) Sumar
















Modul 10: Aspecte tehnice ale startului, întoarcerilor şi sosirilor


Scopul acestui modul este descrierea tehnici specifice startului, întoarcerilor şi

sosirilor.


Prezentarea startului de pe bloc-start, în probele de ştafetă, în probele de spate;

Prezentarea întoarcerilor în procedeul craul, spate, fluture şi bras şi în probele

individual mixt;



42

Prezentarea sosirilor în cele patru procedee.


Modulul este împărţit pe trei capitole: Startul, Întoarcerile şi Sosirile.


10.1. Startul

10.1.1. Startul de pe bloc start

Startul în probele de craul, fluture şi bras se ia de pe bloc start aflat pe marginea

bazinului, iar în probele de spate startul se ia din apă. Startul de pe platforma bloc startului a

cunoscut diferite variante de-a lungul timpului, la început poziţia de start era cu braţele în

extensie şi proiecţie spre înapoi, apoi s-a demonstrat că viteza de deplasare a corpului spre apă

este mai mare dacă poziţia iniţială a braţelor este în proiecţie spre înainte şi apoi sunt duse

spre înapoi.

Mai târziu, această tehnică a fost înlocuită cu mişcarea de circumducţie a braţelor spre

înapoi, pentru ca în zilele noastre să vorbim de două metode.

Metoda de bază (I), unde ambele picioare sunt aşezate pe marginea anterioară aplatformei bloc startului, iar mâinile prind platforma în interiorul sau în exteriorul picioarelor.

Această variantă a fost introdusă de Eric Hanauer în anii ’60 şi a devenit foarte

populară, e folosită de toţi sportivii momentului (Hanauer, 1967). Această metodă permite

deplasarea corpului spre apă cu viteză crescută, prin tracţiunea de marginea anterioară a

platformei. Studiile au arătat că această metodă este mai eficientă în comparaţie cu alte

metode tradiţionale (Bowers şi Cavanaugh, Thorsen, 1975).

Avantajul acestui start îl reprezintă modalitatea de a intra în apă – prin acelaşi loc – cu

rezistenţă redusă.

O derivată a acestei metode (II) a fost adoptată mai recent şi diferă prin poziţia

picioarelor pe platforma bloc startului. Acestea sunt depărtate în plan sagital, un picior este

aşezat pe marginea anterioară a platformei, iar al doilea se află aşezat spre marginea

posterioară a platformei.

Studiile comparative au arătat modificări nesemnificative ale timpilor înregistraţi pe 5,10, 12 m (Counsilman, 1998). Alte studii au arătat că există modificări semnificative (0,07 s)



43

în favoarea metodei derivate, diferenţă menţinută şi pe următorii 5 m (Welcher şi George,

1998) – între 0,06 - 1,81 s prin metoda derivată (II) şi 1,87 prin metoda de bază. Un alt studiu

arată că desprinderea s-a făcut mai repede prin metoda (II), dar s-a parcurs o distanţă mai

mare în timpul zborului prin metoda (I) (Allen, 1997).

Un număr tot mai mare de sportivi preferă metoda (II), motiv pentru care regulamentul

permite prevederea platformei bloc startului cu o platformă înclinată în partea posterioară.

10.1.2. Startul în probele de ştafetă

În probele de ştafetă, schimburile doi – bras, trei – fluture şi patru – liber vor pleca

prin start de pe platforma bloc startului. Finişul (atingerea peretelui) primului schimb trebuie

să surprindă schimbul doi cu o parte a piciorului aşezat anterior (II) sau a picioarelor (I) în

contact cu platforma bloc startului.

În probele de ştafetă nu se foloseşte tehnica clasică de start, în aceste cazuri se

foloseşte metoda balansului semicircular al braţelor spre înapoi şi apoi spre înainte în sensul

acelor de ceasornic.

Această metodă asigură un plus de forţă la desprindere şi de viteză atât în zbor, cât şi

în alunecarea subacvatică.

10.1.3. Startul în probele de spate

Reglementările regulamentului au standardizat metode de start în probele de spate, atât

în bazinele scurte (25 m), cât şi în bazinele olimpice. Conform regulamentului, în poziţia

pregătitoare sportivii vor avea tot piciorul sub nivelul apei şi nu este permisă aşezarea acestuia

în „şanţul sparge val” în situaţiile în care bazinul prezintă această particularitate.

Startul este iniţiat de împingerea cu picioarele de peretele vertical, care constituie

capătul bazinului şi trecerea peste apă a corpului şi picioarelor.

10.2. Întoarcerile

10.2.1. Întoarcerea în procedeul craul

Se realizează prin rostogolire spre înainte cu o uşoară răsucire laterală urmată de o

împingere de la perete. După desprinderea de la perete corpul se roteşte în jurul axei

longitudinale a corpului spre poziţie ventrală. Întoarcerea prezintă cinci etape: 1) apropierea;

2) rostogolirea; 3) împingerea de la perete; 4) alunecarea; 5) ieşirea.



44

10.2.2. Întoarcerea în procedeul spate

În timpul întoarcerii în probele de spate se vor executa aproape două vâsliri

subacvatice în poziţie ventrală înainte de rostogolirea specifică întoarcerii.

Pentru a rămâne în limitele regulamentului (USA Swimming, 1999), ultima vâsliresubacvatică, înainte de rotaţia în poziţie ventrală, va fi iniţiată în decubit dorsal. Dacă rotaţia

în poziţie ventrală se desfăşoară destul de repede, înotătorul poate exploata această fază

propulsivă urmată de încă o vâslire în poziţie ventrală. Este important să nu existe nici un

moment de ezitare între ultima vâslire şi rostogolire pentru a rămâne în limitele

regulamentului.

Întoarcerea în probele de spate prezintă următoarele etape: 1) apropierea; 2) rotaţia în

jurul axei longitudinale a corpului; 3) rostogolirea; 4) împingerea; 5) mişcarea ondulatorie

subacvatică (delfin); 6) ieşirea.

10.2.3. Întoarcerea în procedeele fluture şi bras

Tehnica întoarcerilor folosită de înotători în procedeele fluture şi bras este aproape

identică, diferenţe înregistrându-se după întoarcere unde, în cazul procedeul bras, înotătorul

execută un ciclu subacvatic de braţe/picioare şi apoi revine la suprafaţă, în timp ce, în cazul

procedeului fluture, înotătorul execută un număr de mişcări ondulatorii până la revenirea lasuprafaţă.

Cerinţele regulamentului impuneau atingerea peretelui cu ambele mâini simultan şi la

acelaşi nivel, înainte de a executa întoarcerea. Cerinţele actuale prevăd atingerea peretelui cu

ambele mâini simultan şi menţinerea umerilor paraleli cu suprafaţa apei până când atingerea

peretelui s-a realizat. După atingere, înotătorii se pot întoarce în poziţie laterală (costal) faţă

de perete şi se pot împinge de acesta, dar umerii trebuie să fie dincolo de verticală, spre

decubit ventral, când picioarele se desprind de perete.

În cazul ambelor procedee corpul trebuie să se afle în poziţie ventrală în momentul

primei vâsliri după întoarcere.

Întoarcerea în procedeele fluture şi bras prezintă următoarele etape: 1) apropierea; 2)

întoarcerea; 3) împingerea; 4) alunecarea şi ieşirea.



45

10.2.4. Întoarcerile în probele individual mixt

Exersarea întoarcerilor în probele mixt individual poate îmbunătăţi timpii finali cu 1 s

în probele de 200 m şi cu aproape 2 s în probele de 400 m.

În aceste probe sunt întoarceri: 1) fluture pentru spate; 2) spate pentru bras; 3) braspentru liber.

10.3. Sosirile

Situaţiile în care o probă a fost pierdută pentru că înotătorul a alunecat prea lung sau a

executat o vâslire în plus pentru a ajunge la perete nu sunt puţine.

Tehnica finişurilor trebuie exersată până când înotătorii pot accelera spre final cu

alunecare minimă spre perete, iar coordonarea braţelor este exactă şi nu este necesară o vâslire

în plus.

10.3.1. Finişurile în probele de liber

Când înotătorul consideră că următoarea revenire a braţului îl va aduce în contact cu

panoul de contact al instalaţiei de cronometraj, trebuie să accelereze acea revenire, iar după ce

braţul trece de cap, nu trebuie aşezat în apă şi coborât, ci extins deasupra apei şi împins spre

perete pe care îl va atinge la nivelul apei cu vârful degetelor.

În acelaşi timp, corpul se va roti spre braţul care va atinge peretele şi se va întinde spre

perete în timp ce braţul opus şi picioarele accelerează corpul spre perete.

Capul este întors în lateral spre partea opusă braţului care atinge panoul de contact al

instalaţiei de cronometraj şi va rămâne în apă. Ridicarea capului din apă scurtează întinderea

spre perete şi frânează deplasarea spre perete.

10.3.2. Finişurile în probele de fluture

Atingerea panoului de contact al instalaţiei de cronometraj trebuie să se realizeze cu

ambele braţe simultan, iar corpul trebuie să rămână în poziţie ventrală în timp ce braţele sunt

duse spre înainte (spre panou).

Ultimele vâsliri de braţe trebuie să fie cele mai energice şi înotătorul trebuie să

accelereze ultima revenire care începe cu coatele flexate, iar apoi braţele sunt întinse energic

spre perete.

Mişcarea de picioare trebuie să fie energică pentru a propulsa corpul spre perete.



46

Capul rămâne cu faţa în apă, în timp ce braţele se întind spre panoul de contact al

instalaţiei de cronometraj cât mai repede posibil.

10.3.3. Finişurile în probele de bras

Atingerea panoului de contact al instalaţiei de cronometraj se realizează ca şi în cazul

procedeului fluture, cu ambele braţe simultan şi în poziţie ventrală până la atingerea peretelui.

Ultimele vâsliri de braţe trebuie să fie accelerate pentru ca, în timpul ultimei reveniri,

braţele să se poată întinde cât mai repede spre perete.

Nu este indicat inspirul după ultima vâslire; astfel, şi prin menţinerea capului în apă se

pot câştiga câţiva centimetri prin întinderea spre perete.

Ultima mişcare de picioare trebuie să fie energică pentru a accelera deplasareacorpului s pre panoul de contact al instalaţiei de cronometraj.

10.3.4. Finişurile în probele de spate

În probele de spate înotătorii trebuie să ştie de câte braţe (vâsliri) au nevoie ca să

acopere distanţa de la steguleţe până la perete.

Când înotătorul ştie că următoarea revenire a braţului îl va aduce la perete, acesta

trebuie să accelereze acea revenire şi să aducă braţul spre panoul de contact al instalaţiei decronometraj cât mai repede posibil. Aceasta se realizează prin flexiunea cotului în prima parte

a revenirii, apoi extensia energică a acestuia în partea a doua a acesteia şi atingerea peretelui

la nivelul apei.

Corpul se va roti spre braţul care realizează atingerea, iar capul este întors spre braţ.

Braţul opus va vâsli energic, iar picioarele vor executa o mişcare ondulatorie pentru a accelera

deplasarea corpului spre perete.

Contactul cu panoul de contact al instalaţiei de cronometraj se va realiza cu vârful

degetelor la suprafaţa apei.

d) Sumar



Definiţi temele modulului.

Precizaţi importanţa startului, întoarcerilor şi a finişurilor.



47

Descrieţi modalitatea realizării startului, întoarcerilor şi a finişurilor.










Medicine and Science, Ed. Blackwell Scientific Publication, Oxford 7. Counsilman, J. E., Counsilman, B. E. – 1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall,

Englewood Cliffs, New Jersey 07632, USA

Modul 11: Metodica predării înotului

a) Scopul şi obiectivele modulului Scopul acestui modul este descrierea elementelor metodice de predare ale înotului.


Prezentarea metodelor de formare a deprinderilor motrice specifice înotului;

Prezentarea aspectelor generale şi specifice lecţiei de înot;

Prezentarea metodelor şi mijloacelor folosite în predarea înotului.


Modulul este împărţit pe trei capitole: Formarea deprinderilor motrice la înot, Lecţia de

înot, Metode şi mijloace folosite în predarea înotului.


11.1. Formarea deprinderilor motrice la înot

Formarea deprinderilor motrice la înot se realizează în trei faze:



48

- prima fază constă în învăţarea diferitelor elemente ale mişcării şi îmbinarea lor

într-o acţiune integrală,

- în a doua fază se elimină mişcările suplimentare şi încordarea musculară inutilă,

- a treia fază este legată de perfecţionarea deprinderii motrice, proces mai

îndelungat care continuă şi în procesul de antrenament şi duce la apariţia

amprentei personale asupra execuţiei deprinderii.

11.1.1. Factori specifici care influenţează formarea deprinderii de înot

Înotul este o deprindere motrice specifică, datorită mediului în care se practică,

determinat de:

- lipsa sprijinului solid,

- poziţiei orizontale a corpului şi a capului

- respiraţiei acvatice.

Vârsta de 5-7 ani este propice însuşirii înotului, la această vârstă sistemul nervos este

destul de dezvoltat pentru a putea participa cu succes la un proces organizat de învăţare a

înotului şi însuşirea unor tehnici de bază ale unui procedeu.

Capacitatea de concentrare a copiilor de 5-7 ani permite efectuarea exerciţiilor deînvăţare specifice înotului.

Din punct de vedere fiziologic sunt câteva probleme specifice legate de necesitatea

modificării într -o măsură oarecare a unor reflexe:

- extensia cervicală,

- închiderea ochilor,

- oprirea respiraţiei (apnee involuntară).

Motivaţia are o mare importanţă în însuşirea înotului.

11.1.2. Aplicarea principiilor didactice în predarea înotului

Participarea conştientă şi activă are o mare importanţă pe tot parcursul instruirii, dar

mai ales în primele etape.

Atitudinea generală a cadrului didactic (simţ pedagogic, calităţi de psiholog, etc.).

Conştientizarea obiectivelor imediate (învăţarea plutirii, a respiraţiei, etc.).

O motivaţie adecvată creează o stare de "start", importantă în învingerea fricii.

În realizarea unei participări conştiente este de mare folos evaluarea rezultatelor:



49

- numărul de respiraţii acvatice,

- durata apneei,

- distanţa de alunecare, etc.

Pe măsura însuşirii elementelor de înot, capacitatea de a acţiona independent,

contribuie şi ea la o participare mai activă în viitoarele lecţii sau antrenamente.

Principiul intuiţiei se foloseşte pentru crearea unei imagini corecte a mişcării sau a

elementului ce urmează a fi învăţat, pentru înţelegerea cât mai bună a sarcinilor date. La copii,

cel mai des se foloseşte demonstraţia, care este efectuată de către profesor, care trebuie să fie

un foarte bun executant. Se poate folosi şi demonstraţia de către un elev, fapt ce dă

posibilitatea elevilor de a se compara cu colegii de grupă.

Demonstraţia de către un elev se poate folosi şi pentru a exemplifica şi corecta unele

greşeli. Este important ca în timpul demonstraţiei elevii să fie într-o formaţie (de obicei,

aliniaţi pe marginea bazinului), din care pot observa bine elementul demonstrat.

Demonstraţia este însoţită totdeauna de explicaţie, pentru a ajuta la o înţelegere mai

bună a structurii mişcărilor, a locului pe care îl au acestea în ansamblul mişcărilor din

procedeul global.

Explicaţia trebuie să fie completă şi concisă, pentru a nu ţine elevii un timp prea

îndelungat nemişcaţi în apă, evitând astfel apariţia senzaţiei de frig.

Raportul dintre explicaţie şi demonstraţie, în cadr ul acestui principiu, este determinat

de gradul de pregătire şi de vechimea în practicarea înotului.

La începători se foloseşte preponderent demonstraţia, iar la perfecţionare se

recomandă folosirea kinogramelor şi chiar studierea înregistrărilor video sau a unor filme

despre tehnica procedeelor de înot.

Principiul accesibilităţii şi sistematizării sunt două principii în strânsă legătură în procesul de instruire, ele de fapt direcţionează toată activitatea de predare a înotului pe tot

parcursul unui ciclu de lecţii.

În metodica predării înotului, în conformitate cu principiul sistematizării, s-a cristalizat

o succesiune logică de predare a elementelor componente ale unui procedeu. Învăţarea

înotului se bazează pe executarea repetată a elementelor de bază şi a exerciţiilor ajutătoare

aplicate gradat, de la simplu la complex, până la însuşirea lor corectă.

Se pleacă de la însuşirea celor mai simple elemente (plutirea, respiraţia acvatică), pânăse ajunge la înot în procedeu complet, exerciţiile explicându-se treptat într-o eşalonare



50

raţională accesibilă atât vârstei, cât şi gradului de pregătire. Noul element care se predă

trebuie să se bazeze pe însuşirea corectă a elementului precedent.

Principiul gradării, de exemplu, nu se poate trece la însuşirea mişcăr ilor de vâslire

până nu s-a învăţat poziţia corpului. Exerciţiile învăţate se folosesc în continuare, pentru

mărirea densităţii lecţiilor, pentru a aduce o notă de varietate ca acestea să nu devină

monotone.

Densitatea se măreşte nu numai prin complexitatea exerciţiilor, ci şi prin creşterea

volumului de înot şi a vitezei de execuţie. Şi în cazul densităţii este foarte important să

respectăm principiul gradării.

În cadrul grupei de iniţiere, complexitatea sarcinilor se poate diferenţia în funcţie de

aptitudinile elevilor, de corectitudinea şi rapiditatea cu care sunt însuşite elementele noi,

putându-se ajunge chiar la individualizare.

Conform principiului însuşirii temeinice şi a durabilităţii, nu se trece la predarea unui

element nou din tehnica înotului decât după însuşirea corectă a acelui procedeu.

Fără însuşirea corectă şi temeinică a elementelor predate nu se poate realiza un progres

real. Se ştie că o greşeală de tehnică deja fixată este mai greu de corectat decât însuşirea unui

element nou. Un exemplu evident în acest sens este dificultatea corectării vâslirii asimetrice a

picioarelor la procedeul bras, dacă această greşeală s-a fixat.

Principiul durabilităţii presupune repetarea mişcărilor corect însuşite până la formarea

stereotipului dinamic.

În scopul realizării obiectivelor finale ale procesului de predare a înotului, profesorul

trebuie să îmbine în mod armonios principiile didactice în cadrul lecţiilor, fără a se sprijini în

mod excesiv numai pe unele dintre ele.

Trebuie să subliniem, însă, că aplicarea principiilor didactice dau randamentul scontat

numai dacă profesorul posedă o gamă largă şi variată de exerciţii de învăţare şi corectare, precum şi cunoaşterea temeinică a tehnicii procedeelor de înot.

11.1.3. Sarcinile şi condiţiile unui curs de învăţare a înotului

La organizarea cursurilor de învăţare a înotului iniţial trebuie alcătuit programul

acestui curs. Aceasta se face ţinând cont de:

-

particularităţile şi numărul elevilor,- numărul şi calificarea instructorilor,



51

- condiţiile materiale existente

- durata cursului (nr. de lecţii - 12-16 lecţii ).

Scopul unui curs de înot este de a învăţa un număr cât mai mare de elevi deprinderea

de a înota.

Baza materială influenţează în bună măsură programul cursului:

- durata lecţiilor se corelează cu temperatura apei, dacă bazinul este acoperit

sau descoperit,

- numărul elevilor din grupă va ţine cont de adâncimea apei (apă adâncă -

grupă mai mică),

- dacă bazinul este public, în alcătuirea orarului se ţine cont de spaţiul rezervat

celorlalte activităţi,

- distanţa la care se află bazinul determină luarea unor măsuri privind

deplasarea elevilor.

11.1.4. Alcătuirea grupelor pentru învăţarea înotului

Criteriul principal ce stă la baza alcătuirii grupelor de iniţiere este cel al omogenităţii,

din punct de vedere al vârstei şi al nivelului de pregătire. Nu se alcătuiesc grupe separate în

funcţie de sex şi este indicat să se alcătuiască grupe omogene ca vârstă şi nivel de pregătire,

astfel vom avea grupe de copii de 6-7 ani, 8-9ani, 10-1 1 ani, etc.În funcţie de nivelul de pregătire copii se împart în trei grupe valorice, aproximativ

omogene:

- copii care nu ştiu de loc să înoate;

- copii care stăpânesc unele clemente de înot;

- copii care cunosc într-o oarecare măsură tehnica unui procedeu de înot.

11.1.5. Alegerea procedeului de înot

Primul procedeu predat a fost procedeul bras. Ordinea actuală în care se

însuşesc procedeele sportive de înot este: procedeul liber, spate, bras şi fluture. Această

succesiune a fost determinată de structura ciclică, relativ simplă a procedeelor de înot, în

special la procedeul liber şi spate, în concordanţă cu dezvoltarea morfo-funcţională a copiilor

de 5-7 ani.

Poziţia corpului la procedeul spate uşurează mult respiraţia, din acest motiv unii

specialişti îl recomandă ca prim procedeu de iniţiere, sau predarea concomitentă cu procedeul

liber.



52

Mişcările din tehnica procedeului bras sunt oarecum artificiale, mai ales cele de

picioare, nu seamănă cu mişcările naturale simple, de aceea însuşirea lor la vârsta de 5-7 ani

este mai dificilă, vârsta de 14-18 ani este mai potrivită însuşirii mişcărilor complexe ale

acestui procedeu.

Structura mişcărilor în cazul procedeului fluture, cu toate că sunt asemănătoare cu cele

de la procedeul liber, vâslirea simultană cu ambele braţe, degajarea şi revenirea pentru o nouă

vâslire necesită o forţă de care copiii dispun numai după vârsta de 8 ani şi o vechime

considerabilă în practicarea înotului. De aceea acest procedeu este ultimul în ordinea învăţării

procedeelor de înot.

11.2. Lecţia de înot

Forma fundamentală de instruire este lecţia. Ea este o parte organică a întregului

proces de învăţare, orientarea ei este determinată de locul pe care îl ocupă în şirul lecţiilor şi

de scopul întregului curs de înot, adică învăţarea tehnicii procedeelor de înot. Ace st scop se

realizează numai prin rezolvarea succesivă a sarcinilor tuturor lecţiilor cuprinse în cursul de

iniţiere sau de perfecţionare a înotului. Sarcinile lecţiei sunt specifice înotului (ex. învăţarea

mişcărilor de braţe sau învăţarea coordonării mişcărilor, etc.), dar lecţia de înot rezolvă şi

unele obiective generale ale educaţiei fizice cum ar fi: dezvoltarea fizică armonioasă, călirea

organismului, etc.

Sarcinile şi conţinutul lecţiilor se stabilesc în funcţie de cunoştinţele acumulate în

lecţiile precedente şi pregătesc elevii pentru realizarea obiectivelor lecţiilor viitoare.

În funcţie de nivelul de pregătire al elevilor şi de scopul urmărit, lecţiile de înot sunt:

- de iniţiere,

- de perfecţionare,

- de antrenament.

11.2.1. Durata lecţiei

Durata lecţiei de înot este determinată de aceste criterii. Cele de iniţiere au o durată de

50 de minute, dar ea poate creşte în concordanţă cu nivelul de pregătire şi vechimea de înot

până la 2,5 ore în cazul lecţiilor de antrenament la înotătorii de performanţă. Proporţional cu

durata lecţiei creşte volumul de înot şi intensitatea efortului.



53

11.2.2. Structura lecţiei

Structura lecţiei de înot corespunde, în general, structurii lecţiei de educaţie fizică,

diferenţele fiind date de specificul disciplinei. De exemplu, în cazul lecţiei de iniţiere nu se

pune accent pe dezvoltarea forţei sau a vitezei. Lecţia de înot are trei părţi:

- pregătitoare,

- fundamentală şi

- de încheiere

În ele se regăsesc în mare parte verigile lecţiei de educaţie fizică.

Partea pregătitoare a lecţiei de înot are ca scop pregătirea organismului pentru lecţie

şi dezvoltarea unor calităţi fizice cum ar fi mobilitatea, supleţea, forţa şi capacitatea de

coordonare a mişcărilor.

Prima parte a lecţiei se desfăşoară pe uscat, ea cuprinde veriga organizatorică, exerciţii

de dezvoltare fizică generală şi exerciţii pentru dezvoltarea mobilităţii şi stretching, precum şi

o serie de exerciţii specifice pentru învăţarea tehnicii înotului. Partea pregătitoare se continuă

în apă cu exerciţii şi jocuri de acomodare cu apa.

În cazul lecţiilor de antrenament şi de perfecţionare, se realizează încălzirea în apă.

Partea fundamentală a lecţiei se desfăşoară în întregime în apă şi cuprinde

aproximativ 65% din durata întregii lecţii. În această parte se rezolvă sarcinile lecţiei (sarcini

de învăţare şi de perfecţionare).

Exerciţiile folosite, numărul lor, numărul de repetări, lungimea porţiunilor de înot,

precum şi viteza de execuţie trebuie să asigure o densitate şi intensitate optimă a efortului în

această parte a lecţiei.

O densitate slabă, distanţe de înot prea scurte sau pauze prea lungi duc la apariţia

senzaţiei de frig, deci la scăderea eficacităţii instruirii.

O densitate prea mare are ca rezultat oboseală prea timpurie, executarea cu greşeli a

exerciţiilor de tehnică.

Sarcinile de lecţie, precum şi densitatea motrică trebuie să fie în concordanţă cu

nivelul de pregătire al elevilor. Complexitatea sarcinilor şi densitatea motrică trebuie să

crească de la lecţie la lecţie. Sarcinile prea complicate pot să aibă ca rezultat descurajarea

elevilor, sarcinile prea simple duc la plictiseală, la pierderea interesului faţă de lecţie.



54

Partea de încheiere durează câteva minute şi are ca scop reducerea excitabilităţii,

liniştirea organismului. În această parte a lecţiei se folosesc exerciţii de respiraţie, înot lent,

relaxat; la copii se pot folosi jocuri sau activităţi libere.

Lecţia se termină pe uscat cu o scurtă apreciere din partea profesorului asupra

desfăşurării lecţiei, cu aprecieri pozitive sau negative individuale asupra progresului realizat

sau a greşelilor efectuate, eventual comunicări privind conţinutul lecţiilor viitoare.

În cazul elevilor cu reţineri faţă de apă, aprecierile negative nu trebuie să fie prea

aspre, trebuie subliniat orice progres, cât de mic, pentru a încuraja elevul şi pentru a-i creşte

motivaţia pentru lecţiile viitoare.

Un copil descurajat nu mai vine cu plăcere la următoarea lecţie. În unele cazuri, durata

părţilor lecţiei pot suferi modificări, în funcţie de temperatura apei şi a aerului.

Temperatura optimă a apei, în cazul lecţiilor de iniţiere, este de 28 -29°C, la copiii de

4-6 ani chiar 30°C.

Dacă apa este rece, se scurtează durata şederii în apă şi se măreşte volumul lucrului pe

uscat în partea pregătitoare. Dacă aerul este cald, timp cu soare, creşte intensitatea lucrului în

apă, se pot scoate copiii de 1-2 ori din apă să stea la soare sau se poate lucra pe două semi-

grupe, una în apă şi cealaltă face plajă pe marginea bazinului.

Dacă apa este foarte rece (20°C sau mai puţin), nu se recomandă intrarea în apă cu

grupele de iniţiere. În acest caz, se vor face exerciţii libere şi exerciţii de înot pe uscat şi se

vor organiza jocuri dinamice.

Dacă apa este caldă şi aerul este rece, cu vânt, se măreşte durata şederii în apă, durata

părţii pregătitoare pe uscat se micşorează, se execută un număr mai mic de exerciţii pe uscat,

dar cu intensitate mai mare. După ieşirea din apă, în cel mai scurt timp se va intra în vestiare.

11.2.3. Organizarea şi desfăşurarea lecţiei

Pentru ca un ciclu de lecţii de iniţiere să aibă eficienţa necesară, este nevoie de o seriede măsuri organizatorice luate de profesor. Unele dintre aceste măsuri sunt necesare înaintea

începerii lecţiei propriu-zise, precum şi după terminarea lecţiei.

Deplasarea la bazin se face în grup organizat dacă este vorba de clasă sau grupă de

grădiniţă, copiii vor fi însoţiţi de educatoare sau învăţătoare, iar în cazul centrelor de învăţare,

de părinţi. În primele lecţii grupa este preluată din vestiar de către profesor, copiii trebuie

obişnuiţi să se dezbrace în scurt timp, îmbrăcămintea să fie lăsată în ordine, pentru a nu se

pierde timp cu îmbrăcatul la sfârşitul lecţiei (copiii se pot răci).



55

Tot de la primele lecţii copiii sunt obişnuiţi să folosească duşul, toaleta înaintea

începerii lecţiei. În bazin se stabileşte locul de adunare unde copiii să aştepte disciplinaţi

începerea lecţiei.

La începutul lecţiei se verifică echipamentul: costumul de baie trebuie să fie dintr -un

material subţire, să se muleze pe corp, să nu fie prea larg. În cazul în care elevii au păr lung

este bine să aibă caschetă de înot. Aceasta împiedică acoperirea cu păr a ochilor şi a gurii, pe

de altă parte menţine calitatea apei (nu rămân fire de păr pe suprafaţa apei).

Prosopul trebuie să fie destul de mare ca să se poată şterge destul de repede şi de

temeinic la sfârşitul lecţiei.

Profesorul trebuie să aibă şi el echipament adecvat, pentru a putea interveni prompt în

cazul în care acest lucru este necesar. În timpul lecţiei el trebuie să ocupe o poziţie de unde

poate supraveghea bine grupa şi să fie văzut de elevi. De obicei profesorul stă pe marginea

bazinului cât timp elevii sunt în apă, iar când intră în apă pentru a demonstra un element nou,

elevii sunt aşezaţi în linie pe marginea bazinului.

Profesorul trebuie să aleagă cele mai bune formaţii de lucru, în funcţie de adâncimea

apei şi de numărul culoarelor de care dispune. Poate lucra frontal sau pe serii, pentru a asigura

spaţiu suficient de exersare pentru fiecare elev. Astfel, elevii nu se ciocnesc şi nu se

deranjează reciproc. Formaţiile de lucru bine alese contribuie la menţinerea unei densităţi

optime a efortului. Dacă se înoată pe serii în lungimea bazinului şi nu se dispune de un număr

suficient de culoare, elevii se obişnuiesc să înoate pe partea dreaptă a culoarului.

Explicaţiile trebuie să fie scurte şi se folosesc în pauza dintre exerciţii sau repetări.

Corectările individuale se pot face şi în timpul înotului, nu se opreşte grupa, profesorul

folosind unele semne care atrag atenţia elevului asupra mişcării incorecte.

După terminarea lecţiei, profesorul trebuie să verifice (mai ales la primele lecţii)

modul în care elevii folosesc duşul, să-i obişnuiască să se şteargă repede şi până la uscarea

pielii şi a părului. În vestiar, îmbrăcarea să se facă fără pierdere de timp; să se verifice dacăîmbrăcămintea elevilor corespunde anotimpului.

11.3. Metode şi mijloace folosite în predarea înotului

11.3.1. Metode de predare a înotului

Experienţa acumulată în procesul de instruire de-a lungul timpului a dus la

cristalizarea unor metode care, în concordanţă cu principiile didactice, au cea mai mare

eficienţă în realizarea scopului propus.



56

În predarea înotului, scopul cel mai important este însuşirea unui procedeu de înot,

obţinerea siguranţei în apă a elevului pentru a evita accidentele prin înec.

Metoda învăţării parţiale s-a dovedit a fi cea mai eficientă în cazul instruirii în grup în

procesul de iniţiere. Această metodă constă din descompunerea pe elemente componente a

complexului mişcărilor din cadrul unui procedeu de înot, învăţarea lor separată până la

efectuarea lor corectă, urmând reasamblarea lor, ajungând astfel la executarea globală a

procedeului.

Spre deosebire de metoda învăţării globale (unde toate mişcările unui procedeu tehnic

sunt exersate), metoda parţială dă posibilitatea elevului de a se concentra asupra unei singure

mişcări în timpul exersării. Acest lucru este important mai ales dacă ţinem cont că, la

începutul instruirii, apa poate constitui un factor deranjant pentru elev, nefiind obişnuit în

suficientă măsură cu ea.

Conform acestei metode, planul de instruire, adică succesiunea învăţării elementelor

componente ale unui procedeu de înot, se prezintă astfel:

- formarea reprezentării mişcărilor din procedeul învăţat, în urma demonstraţiei şi

explicaţiei,

- acomodarea cu apa, învăţarea expiraţiei acvatice,

- învăţarea poziţiei corpului (plutirea şi alunecarea pe piept şi pe spate),

- învăţarea mişcărilor de picioare,

- învăţarea mişcării de braţe,

- coordonarea mişcărilor de braţe şi picioare,

- coordonarea mişcărilor cu respiraţia,

- corectarea greşelilor, perfecţionarea tehnicii,

- învăţarea săriturii de start în funcţie de baza materială de care dispunem

(adâncimea apei).

Aplicarea acestei metode prezintă unele particularităţi. În bazinele cu apă mică, procesul de învăţare prezintă anumite avantaje. Se poate asigura mai bine siguranţa elevilor în

timpul lecţiei, numărul elevilor din grupă poate fi mai mare (maximum 20). Se pot folosi mai

multe exerciţii şi jocuri de acomodare, ceea ce face ca lecţiile din prima fază a iniţierii să fie

mai variate şi mai atractive.

Dezavantajul constă în faptul că, după însuşirea primelor elemente de înot (învăţarea

mişcării de picioare cu respiraţie), trecerea grupei în bazinul cu apă adâncă poate duce la

reapariţia reţinerii sau a fricii faţă de apă la o parte din elevi. Acest fapt constituie un factor care întrerupe continuitatea procesului de învăţare şi este nevoie de 1-2 lecţii de acomodare cu



57

condiţiile de exersare în apa adâncă şi învăţarea unor elemente noi din procedeul tehnic

predat.

În bazinele cu apa adâncă, numărul elevilor din grupă este mai mică (maximum 15), în

special în primele lecţii este nevoie de o mare atenţie din partea profesorului pentru asigurarea

siguranţei lor. Nu se pot folosi jocuri de acomodare, se folosesc puţine exerciţii de

acomodare, în special exerciţii de respiraţie. Din această cauză, lecţiile sunt mai monotone,

mai puţin atractive, profesorul trebuie să asigure totuşi o densitate suficient de mare pentru

evitarea apariţia senzaţiei de frig.

Avantajul predării înotului în apa adâncă este că, după însuşirea primelor elemente din

tehnica procedeului de înot, progresul elevilor este neîntrerupt. Participarea activă şi motivaţia

elevilor la lecţie creşte pe măsură ce reuşesc să însuşească elementele predate. D in acest

motiv, mulţi specialişti preferă această variantă, cu toate că efortul depus în primele lecţii este

mult mai mare decât în cazul predării înotului în apă mică.

În cazul predării înotului în apă adâncă se poartă discuţii asupra utilităţii folosirii

mijloacelor de susţinere. Aceste mijloace sunt colaci sau fluturaşi, confecţionate din cauciuc

sau material plastic, ce se aplică în jurul toracelui sau braţelor elevilor. Folosirea acestor

materiale dau o flotabilitate mai mare corpului, reduce posibilitatea apariţiei fricii la primele

contacte cu apa.

Avantajul folosirii lor este, în primul rând, o siguranţă mai mare a elevilor, deci şi o

atenţie mai mică în această privinţă din partea instructorului. Folosirea lor presupune o

verificare la începutul fiecărui lecţii a dimensiunilor (diametrelor), ca ele să fie potrivite

pentru fiecare elev, să fie în stare bună, să nu piardă aer, pentru a feri elevul de eventuale

accidente.

De la lecţie la lecţie, cantitatea de aer introdus în aceste mijloace trebuie să fie mai

mică, pentru a ajunge la o poziţie de plutire normală şi pentru a putea executa mişcările

segmentelor cât mai apropiate de tehnica procedeului de înot. Şi în acest caz, chiar dacăelevul a însuşit primele elemente de înot şi cantitatea de aer în fluturaşii de pe braţe este

nesemnificativă, în momentul abandonării lor poate duce la reapariţia fricii de apă. Din acest

motiv, aceste materiale sunt folosite din ce în ce mai puţin în procesul de predare a înotului.

Folosirea lor este recomandată la vârste mici (preşcolari), în special în cadrul familiei

în timpul liber (vara), la mare sau diferite ocazii, contribuind în mare măsură la acomodarea

copilului cu apa, ceea ce constituie un mare avantaj în cazul înscrierii lui la un curs de

iniţiere în înot.



58

11.3.2. Mijloacele predării înotului

Mijloacele folosite în procesul de instruire sunt, de fapt, instrumente cu care acţionăm

asupra elevului pentru obţinerea scopului propus. În procesul de iniţiere în înot, aceste

mijloace sunt exerciţii pregătitoare care se pot grupa în două mari categorii: exerciţii pe uscatşi exerciţii în apă.

Exerciţiile pe uscat se împart, la rândul lor, în funcţie de scopul urmărit, în:

- Exerciţii de gimnastică folosite pentru prelucrarea aparatului în vederea efortului

depus, pentru dezvoltarea anumitor calităţi motrice, în special mobilitatea în articulaţia

scapulo-umerală şi a gleznei şi, dacă este cazul, pentru dezvoltarea forţei membrelor

superioare şi inferioare, exerciţii de coordonare.

- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea elementelor componente ale tehnicii unui

procedeu de înot. Ele imită, de fapt, mişcările de vâslire ale braţelor şi picioarelor, contribuind

astfel la însuşirea formei, modelului de mişcare pe care urmează să le execute în apă.

Folosirea exerciţiilor pe uscat este importantă în procesul de iniţiere. Pe de o parte,

reprezentarea mişcărilor este uşurată, elevii nu sunt preocupaţi, deranjaţi de apă, înţeleg mai

bine explicaţiile şi corectările profesorului, se pot concentra asupra executării corecte a

mişcărilor. Pe de altă parte, profesorul poate observa mai uşor modul în care se execută

mişcările, ritmul şi corectitudinea lor.

Exerciţiile pe uscat se folosesc de foarte multă vreme în procesul de iniţiere (din sec.

al XIX-lea), dovedindu-şi eficienţa. Ele se folosesc în prima parte a lecţiei de înot, dar şi în

timpul lecţiei; în cazul corectărilor individuale, atunci când este necesar, elevul poate fi scos

din apă pentru a repeta mişcarea incorectă pe uscat. Trebuie menţionat că, prin exerciţiile

pregătitoare pe uscat, se însuşeşte forma mişcărilor, traiectoria palmelor în timpul vâslirii,

poziţia coatelor, dar pe uscat lipseşte rezistenţa apei care se opune segmentului de vâslire,

lipseşte forţa ascensională a apei, deci acţionează alte grupe musculare pe uscat decât în apă,

nu se poate obţine simţul apei sau expiraţia acvatică.

Această categorie de exerciţii contribuie la învăţarea înotului, ele fiind completate cu

exerciţiile în apă.

Exerciţiile pregătitoare în apă se pot împărţi şi ele în mai multe categorii:

- Exerciţii de acomodare cu apa, care au ca scop obişnuirea elevului cu acest mediu

nou - apa, în care elevul urmează să-şi desfăşoare activitatea. Prin exerciţiile şi

jocurile de acomodare se urmăreşte eliminarea reţinerii sau fricii de acest mediu

neobişnuit, acceptarea unor senzaţii noi (umiditatea, temperatura, presiunea, forţaascensională, senzaţia de plutire, etc., precum şi expiraţia acvatică), capacitatea de



59

orientare în apă. Din acest punct de vedere, acomodarea cu apa este o etapă

obligatorie înaintea învăţării mişcărilor de înot.

- Exerciţii pregătitoare pentru învăţarea înotului. În această categorie sunt cuprinse

exerciţiile pentru însuşirea elementelor componente ale tehnicii unui procedeu de

înot. Deosebim exerciţii pentru mişcarea picioarelor, pentru mişcarea braţelor, de

coordonare între mişcările de braţe şi de picioare, coordonarea mişcărilor cu

respiraţia.

Exersarea separată a mişcărilor de picioare şi de braţe duce spre automatizarea

mişcărilor, ceea ce uşurează învăţarea coordonării lor, ca în final să se ajungă la executarea

procedeului global.

În procesul învăţării unui procedeu de înot se va acorda în permanenţă atenţie deosebită

corectării greşelilor, pentru a evita fixarea lor, astfel încât automatismul să se realizeze numai

după însuşirea corectă a mişcărilor executate separat.

11.3.3. Greşeli în tehnica înotului, prevenirea şi corectarea lor

Deosebim greşeli fundamentale, care denaturează mecanismul de bază al procedeului

(ex. poziţia prea înaltă sau prea adâncă a capului, care duce la modificarea poziţiei corpului şi

scade randamentul mişcărilor membrelor) şi greşeli neînsemnate, locale, care au ca rezultat ocheltuială suplimentară de energie, ducând la oboseala elevului fără îmbunătăţirea eficienţei.

Acestea sunt:

- încordarea musculară excesivă a unor grupe musculare,

- rigiditatea membrelor,

- mişcări crispate atât în timpul mişcărilor în apă, cât şi în faza aeriană a lor,

- mişcări suplimentare, inutile (ex. îndoirea exagerată a piciorului din articulaţia

genunchilor, ridicarea gambei şi a labei piciorului deasupra apei la mişcarea de jos în sus),

- balansul exagerat al capului pe verticală la bras sau răsucirea lui pe ambele părţi

la fiecare ciclu la craul,

- expiraţia incompletă care, după câteva cicluri de mişcări, duce la sufocarea

elevului.

Este important ca, în faza de iniţiere, să depistăm cât mai repede cauza greşelii

fundamentale care poate determina apariţia altor greşeli (ex. poziţia înaltă a capului poate ficauzată de învăţarea insuficientă a respiraţiei acvatice). Prin exerciţii de respiraţie eliminăm



60

această greşeală, totodată se corectează poziţia corpului şi creşte eficienţa mişcării

segmentelor.

Corectarea greşelilor este prezentă de la primele lecţii de iniţiere. Se poate face

individual sau pentru toată grupa de elevi, în funcţie de aprecierea profesorului. În toate

cazurile, corectarea trebuie să se facă pentru o singură greşeală, elevii nu se pot concentra

asupra corectării mai multor greşeli în acelaşi timp. Profesorul va atrage atenţia asupra uneia

sau maximum două greşeli.

Pentru corectarea greşelilor se vor relua exerciţiile pregătitoare pe uscat şi în apă; în

cazul corectărilor individuale, elevul poate fi scos din apă pentru explicaţii suplimentare şi

exerciţii pe uscat, continuând în apă individual cu exerciţii specifice pentru învăţarea corectă a

mişcării respective. Apostrofarea repetată a unui elev în acelaşi lecţie pentru o greşeală

trebuie evitată, pentru a nu descuraja elevul respectiv. Pentru a nu crea senzaţia de

inferioritate, este preferabil să se explice întregului grup de elevi mişcarea respectivă.

d) Sumar



Enumeraţi factorii care influenţează formarea deprinderilor specifice la înot.

Definiţi condiţiile necesare unui curs şi modul de alcătuire a grupelor de iniţiere.

Definiţi caracteristicile lecţiei de înot.

Enumeraţi şi definiţi metodele şi mijloacelor folosite în lecţia de înot.




2. Olaru, M. – 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti 3. Guzman, R. – 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USA

Modul 12: Accidentele acvatice şi primul ajutor


Scopul acestui modul este descrierea masurilor de prevenire a accidentelor prin înec şia metodelor folosite ca prim ajutor în aceste situaţii.



61


Definirea înecului şi enumerarea situaţiilor care prezintă risc de înec;

Prezentarea factorilor care determină succesul intervenţiei de salvare;

Prezentarea metodelor de recuperare a victimelor

Prezentarea protocolului – suport vital de bază (BLS).


Modulul este împărţit pe trei capitole: Înecul şi pre-înecul, Primul ajutor, Suport vital de

bază.


12.1. Înecul şi pre-înecul

Înecul este sufocarea în mediul acvatic, şi determină întotdeauna hipoxie, leziunil e fiind

parţial reversibile (pre-înec) sau ireversibile (deces prin înec).

De obicei se produce aspirarea apei (înecul umed) în situaţii mai puţin frecvente (10%) survine

spasmul laringian (înec uscat).

Accidentele acvatice survin: - la persoane care nu ştiu să înoate („înecul propriu-zis prin imersie sau submersie”

Zamora, E. et al. 2004);

- la înotători prin stări de epuizare fizică sunt întâlnite: infarctul miocardic acut (IMA),

accidentul vascular cerebral (AVC), criza epileptică, etc., („accidente acute mortale produse

întâmplător în timpul înotului” Zamora, E. et al. 2004);

- traumatisme grave produse sub apă sau la suprafaţa acesteia prin plonjonul în apă

(traumatisme, rupturi de organe însoţite de lipotimii);

- hidrocuţia sau moartea subită provocată de contactul unui organism supraîncălzit cuapa rece sau în sezonul rece căderea accidentală în apă (în aceste situaţii).

12.2. Primul ajutor

Succesul intervenţiei de salvare şi şansele de supravieţuire în cazul accidentelor prin înec

depind de mai mulţi factori:

- scoaterea accidentatului din apă se va face în poziţie orizontală de persoane instruite în

acest sens şi se va ţine cont de posibila leziune de coloană cervicală,

- timpul necesar scoaterii victimei din apă, se va suspiciona leziunea de coloană

cervicală, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la submersie, dacă inima continuă să bată (1



62

minut sub apă, şansele de supravieţuire sunt de 98%, iar la10 minute sub apă - şansele de supravieţuire

sunt de 1%);

- eliberarea imediată a cailor aeriene superioare şi începerea ventilaţiei precoce în

condiţii de siguranţă pentru salvator (se administrează ventilaţii timp de un minut dacă victima poate fi

adusă la mal în mai puţin de 5 minute se continuă ventilaţiile, iar dacă distanţa este mai mare se

ventilează încă un minut şi se încearcă aducerea la mal într -un timp cât mai scurt);

- ventilarea eficientă prin metoda „gură la nas” (în aceste situaţii voma este un

fenomen frecvent), nu se va încerca „drenarea plămânilor”;

- se vor lua măsuri de restabilire a echilibrului termic (îndepărtarea hainelor ude,

acoperirea cu pături uscate sau cu folie de supravieţiure.

În situaţiile care impun resuscitarea cardio-respiratorie aceasta se va realiza conform

protocolului în vigoare şi victima va fi transportată de urgenţă la cea mai apropiată Unitate de Primire

Urgenţe (UPU).

Începerea resuscitării nu este condiţionată de tipul de apă în care s-a întâmplat accidentul.

După depăşirea accidentului acvatic în următoarele 1-2 zile persistă pericolul constituirii edemului

pulmonar, independent de compoziţia chimică a apei aspirate (înecul secundar).

13.2.1. Suport vital de bază

Scopul suportului vital de bază (BLS) este menţinerea unei circulaţii şi a unei ventilaţii

adecvate nepermiţând instalarea stării de moarte biologică până la sosirea personalului medical

calificat.

Nivelul de conştientă

Se evaluează starea victimei: este conştient sau inconştient?

Se scutură uşor de umeri şi se întrebăm cu voce tare: „Mă auziţi?”. Dacă nu răspunde la

stimuli verbali se aplică un stimul dureros (pensarea puternică a lobului urechii sau a muşchiului

trapez).

Dacă răspunde sau se mişcă, deci victima este conştientă, se lasă în decubit dorsal şi se

cheamă ajutor calificat anunţând situaţia la 112. Starea victimei se reevaluează periodic până la sosireaechipei calificate.

În cazul în care victima nu răspunde, este inconştientă se indică ABC-ul resuscitării:

A. Airway. - Eliberarea căilor aeriene

Se vor înlătura orice obstrucţie evidentă, inclusiv proteza căzută. Scoaterea corpilor străini din buco-

faringe se face cu două degete învelite în faşă sau batistă introduse în cavitatea bucală, printr -o

mişcare de rotaţie ce permite curăţarea întregului spaţiu buco-faringian, iar cu cealaltă mână se

tracţionează mandibula pentru a evita muşcarea degetelor salvatorului de către victimă. Deschiderea

căilor aeriene se realizează prin extensia capului şi ridicarea bărbiei.



63

B. Breathing – Verificarea respiraţia

Menţinând căile aeriene deschise, se va încerca determinarea în maxim 10 secunde, dacă victima

respiră normal, privind mişcările toracelui, ascultând respiraţiile la nivelul gurii şi simţind pe obraz

aerul expirat.

C. Circulation – Verificarea pulsului

În aceste situaţii pulsul se palpează la nivelul arterelor carotide, prin plasarea a două degete

lateral de relieful cartilajului tiroid (pulsul poate fi palpat de ambele părţi ale cartilajului tiroid, dar

niciodată în acelaşi timp).

La persoanele obeze, dacă nu se poate evalua pulsul la artera carotidă, circulaţia se verifică la

artera femurală. Pulsul se palpează 5-10 secunde înainte de a decide dacă este absent, dar nu mai mult,

pentru a nu declanşa un reflex vagal.

Dacă în urma evaluării primare se constată că victima:

- este inconştientă, dar respiră se va proceda la poziţionarea acesteia în poziţie laterală de

siguranţă, excepţie se va face atunci când această manevră ar agrava leziunile victimei; se va

telefona după ajutor (112 – apel unic de urgenţă); se va ţine victima sub observaţie (se

verifică dacă respiră spontan), până la sosirea ambulanţei;

- este inconştientă şi nu respiră se va proceda la poziţionarea acesteia în decubit dorsal (dacă

nu era deja în această poziţie, după scoaterea din apă) pe o suprafaţă rigidă, (pe mal, pe

bord-ul de salvare, etc.), deschiderea căilor respiratorii prin extensie cervicală sau subluxaţia

mandibulară şi se va începe resuscitarea cardio- pulmonară (RCP).

Resuscitarea cardio- pulmonară (RCP) cuprinde toate elementele de resuscitare fără

echipament, efectuate de o persoană sau de persoanele care acordă primul ajutor unei victime aflată în

stop cardio-respirator.

Aceste elemente includ evaluarea primară, asigurarea libertăţii căilor aeriene, ventilaţia

artificială cu aer expirat şi masajul cardiac extern.

Cu alte cuvinte RCP reprezintă un ansamblu de manevre care încearcă să menţină perfuzia şi

oxigenarea organelor vitale (creier, cord). Câteodată aceasta operaţiune poate să necesite un timp

îndelungat depinzând de cauza care a dus la instalarea stopului cardiac.Orice întârziere reduce şansa victimei de a-şi reveni. De aceea trebuie acţionat rapid şi

conform protocolului.

Salvatorul se va opri din RCP doar pentru a căuta semnele vitale (o dată la 2 minute) sau dacă

victima prezintă mişcări sau respiraţii spontane; în alte circumstanţe RCP continuă până la epuizarea

salvatorului sau apariţia personalului specializat.

d) Sumar




64


Definiţi înecul şi cauzele acestui accident.

Enumeraţi condiţiile necesare pentru ca acordarea primului ajutor în caz

de înec să aibă şanse de reuşită. Enumeraţi şi descrieţi etapele suportului vital de bază.


1. Zamora, E., Zamora, E.D., Popescu, A. – 2004, Primul ajutor medical în educaţie fizică,sport şi kinetoterapie, Ed. GMI, Cluj-Napoca

2. SMURD – 2010, Introducere în medicina de urgenţă prespitalicească

Modul 13: Bazinele de înot


Scopul acestui modul este descrierea incintelor destinate sporturilor nautice şi a

marcajelor bazinelor.


Definirea bazinelor şi a condiţiilor de igienă impuse de FINA;

Prezentarea detaliată a marcajelor pentru concurs.


Modulul cuprinde informaţii legate de structura, dotările şi măsurile de igienă necesar e

funcţionării unui bazin de înot.


Bazinele – construcţii artificiale

Rezervor mare de apă prelucrată în prealabil (încălzită, filtrată), cu dimensiuni şi

configurare precis delimitate, dotat cu scări de acces şi bloc-starturi (în cazul în care este

destinat cu prioritate sportivilor), prevăzut cu puncte de ancorare a capetelor de culoar,

dispozitive de „sparge val”, locuri de amplasare a stâlpilor de marcaj, tribune, etc.



65

Printre cerinţele minimale pe care trebuie să le îndeplinească orice bazin se numără

următoarele:

- pH-ul apei trebuie să fie 7,2;

- temperatura minimă 24ºC (norma de concurs stabilită prin regulamentul FINA),

maximă 27ºC (norma uzuală întâlnită în cazul lecţiilor care durează 1,5 -2 ore); temperaturi

mai mici sau mai mari nu sunt recomandate pentru realizarea regimului de înot sportiv;

- apa să aibă o claritate bună (transparentă), puritatea acesteia să fie asigurată prin

tratarea fizico-chimică cu substanţe dezinfectante (hipoclorit), coagulante (alaunul), care

distrug algele microscopice (sulfatul de cupru); se admite că apa care intră în sistemul de

filtrare trebuie să aibă conţinutul de suspensii între 10-30 mg/l;

- aer nepoluat industrial în bazinele acoperite, trebuie să aibă o temperatură superioară

apei cu până la 5ºC (controlată la 1,5 m deasupra nivelului apei), umiditatea de maximum

60% (pentru prevenirea fenomenului de condensare);

- iluminarea naturală să fie asigurată prin amplasarea din construcţie a laturii lungi a

bazinului pe direcţia est-vest, iar cea artificială să fie omogenizată la o putere de 50-150 lucşi;

- acustica - va fi reglată pentru prevenirea formării ecoului (materiale absorbante a

undelor sonore aplicate pe pereţii laterali ai bazinului);

- spaţiul de circulare - pe fiecare latură a bazinului, de minimum 2 m, fiind placat cu

gresie antiderapantă la o înclinare uşoară spre exterior pentru a preveni scurgerea apei

marginale în bazin;

- tribune pentru public - cel puţin pe o latură lungă a bazinului, cu amenajări destinate

dirijării diferenţiate pentru sportivi şi public;

- vestiare separate pentru ambele sexe, cu acces la grupul sanitar, duşuri, saună,

încăperi de tranzit;

- grup social - spaţii şi încăperi destinate circulaţiei publicului, sportivilor, comerţului

cu articole de specialitate sau produse alimentare, facilităţi de transmisie TV-radio,comunicaţii telefonice, precum şi alte amenajări ca urmare a afluenţei de vizitatori şi

solicitanţi (parcare auto, staţii pentru transport în comun, etc.).

Un bazin modern, „olimpic”, oficial omologat cu respectarea prevederilor FINA,

trebuie să aibă următoarele caracteristici funcţionale:

- lungimea interioară a cuvei standard trebuie să fie de 50,000 + 0,030 m, măsurată la

locul unde sosesc sau întorc înotătorii, având montate panourile de contact ale instalaţiei



66

electronice de cronometraj; (toleranţa de 0,030 m este admisă pe o porţiune de 30 cm înălţime

deasupra apei şi 80 cm sub nivelul acesteia);

- lăţimea interioară a cuvei trebuie să fie de minimum 21,000 m, lăţimea putând fi şi

de 25,000 m, dimensiune care ar putea permite organizarea antrenamentului pe lăţimea bazinului (adică 6-8 culoare de 2,50 m + 2 culoare laterale de 3,00 m);

- adâncimea cuvei la suprafaţa apei trebuie să fie de minimum 1,80 m pe întreaga

suprafaţă, fundul cu o uşoară pantă pentru facilitarea scurgerii apei la golire;

- pereţii cuvei - paraleli şi verticali;

- pereţii laterali amplasaţi sub un unghi drept cu suprafaţa apei, construiţi din

materiale rigide (beton, placat cu gresie antiderapantă până la o adâncime de 0,800 m, pentru

a oferi siguranţă la întoarcerile (împingerile) înotătorilor; la o adâncime de 120 cm de

suprafaţa apei vor fi construite praguri de sprijin cu o lăţime de 10 -15 cm (sprijin pentru

picioare când înotătorul se află oprit la margine);

- scurgerile de „prea plin” şi „sparge val” sunt amplasate, de regulă, pe laturile lungi,

diminuarea facilitând deversarea apei în exces, a valurilor formate, etc.

Marcajul pentru concurs

Marcajul de suprafaţă se prezintă sub forma culoarelor, adică sub forma unor linii de

culoare care delimitează spaţiul individual alocat pentru întrecere, care are o lăţime de 2,50 m

(plus 0,50 m la culoarele de margine), culoare realizate prin înşiruire pe un cablu inextensibil

a bilelor flotoare distinct colorate (cu diametru între 5-11 cm); la fiecare extremitate, culoarul

va fi alcătuit din bile colorate, de regulă, în roşu pe o distanţă de 5,0 m, terminate cu un sistem

reglabil de ancorare şi întindere a cablului respectiv; tot la această distanţă (5,0 m) se vor monta pe suporţi, la o înălţime de cca. 1,80 m, şi frânghii de avertizare care vor intersecta

laturile lungi ale bazinului la fiecare capăt; pe aceste frânghii vor fi dispuse steguleţe

triunghiulare de avertizare (echilaterale cu latura de 25 cm) şi frânghiile de start greşit,

amplasate la 15,0 m depărtare de fiecare latură scurtă, prevăzute cu un dispozitiv simplu care

asigură declanşarea rapidă, după comanda arbitrului starter.



67

- Panourile de contact ale instalaţiei de cronometraj electronic sunt nişte plăci cu

dimensiunile de 240 x 90 x 1 cm şi se montează astfel încât o porţiune de 30 cm să fie

deasupra apei, respectiv 60 cm sub nivelul acesteia.

- Bloc-starturile au o înălţime cuprinsă între 0,50-0,75 cm de la suprafaţa apei,suprafaţa de aşteptare are forma unui pătrat cu latura de minimum 0,50 m, placat cu un

material antiderapant, fiind înclinat spre apă cu maximum 10%; mânerele pentru startul de

spate se montează la o înălţime de 30 cm de la nivelul apei, în poziţie verticală, aliniate cu

peretele bazinului; numerotarea bloc-starturilor se face pe fiecare latură: Nr. 1 va fi primul

bloc-start situat în dreapta locului de start (respectiv a direcţiei de înot pentru probe de 100m).

Marcajul sub apă este realizat prin trasarea pe fundul cuvei, central fiecărei suprafeţe

care delimitează culoarul, a unei linii distinct colorată, având lăţimea de 0,20-0,30 m şi o

lungime de 46 m (având fiecare capăt la 2 m depărtare de marginea bazinului). La fiecare

extremitate, linia de fund va fi terminată cu o bară în „T” (1 m) la o distanţă, deci, de 2 m de

perete.

Bazinul modern trebuie echipat cu următoarele materiale:

- pentru antrenamente în apă: plute pentru exerciţii de picioare, plutitoare pentru

lucrul de braţe, palmare de diferite mărimi, labe din cauciuc, inventarul pentru jocul de polo şi

culoarele de concurs (mingi de polo, etc.);

- pentru antrenamentul pe uscat: sală de pregătire fizică utilată cu aparatură pentru

dezvoltarea calităţilor motrice (spaliere, saltele, gantere, haltere, bănci de gimnastică,

aparatură de simulare a efortului);

- pentru activitatea de învăţare - iniţiere (colaci de înot, camere de bicicletă, beţe de

diferite lungimi, jucării, mingi de joacă în apă, etc.);

- pentru competiţii: bloc-starturi, culoare, cronometre, fluiere, cartoane pentru

numărătoarea lungimilor de bazin, cronometraj electronic şi tabelă de afişaj electronic, staţie

de amplificare, facilităţi radio-TV, mobilier adecvat arbitrajului;

- pentru activitatea de salvare: colaci, frânghii, cabinet medical, instrumentar de prim

ajutor şi reanimare (o încăpere specială);



68

- încălzirea şi tratarea apei – instalaţii de încălzire a apei (fie prin cazane proprii, fie

prin sistemul de încălzire urbană), instalaţii de filtrare şi tratare chimică a apei (recircularea

apei în sistem închis, pompare), materiale pentru curăţenia bazinului şi a cuvei (aspiratoare de

fund, perii, mături, săpun, detergenţi);

- pentru administrarea bazinului: încăperi/birouri adecvate, precum şi o staţie –

centrală – laborator în care se pot centraliza toate datele rezultate din funcţiunile bazinului şi,

astfel, controla şi conduce de la distanţă toate manevrele de funcţionare corespunzătoare

(uzină, iluminare, ventilaţie, etc.).

Bazinul trebuie încadrat cu personal suficient pentru întreţinere şi funcţionare care,

prin ritm susţinut şi disciplinat, să asigure funcţionarea acestuia la parametrii proiectaţi.

d) Sumar



Descrieţi dimensiunile şi condiţiile minime de igienă ale unui bazin acoperit.

Delimitaţi perimetrul propice funcţionării unui bazin de înot.

Enumeraţi şi descrieţi marcajele necesare desfăşurării unei competiţii de înot.


1. Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -







69

Anexe

a) Bibliografia completă a cursului

Bălan, V. 2005, Jocuri dinamice în apă, Ed. Cartea universitară, Bucureşti Bîltac, Gh., Rusu,

L.

2008, Hidrokinetoterapie, Ed. Universitaria, Craiova

Brody, L.T.,Geigle, P.R.

2009, Aquatic exercise for rehabilitation and training, Ed. Human Kinetics,USA

Cesari, J., Gage,R., et al.

2001, Teaching infant and preschool aquatics, Ed. Austswim Inc.,Australia

Contea, D. 2009, Înot – suport de curs, FEFS - UBBCordun, M., Cirlă,L, et al.

1999, Hidrokinetoterapia în afecţiunile reumatismale, Bucureşti

Costil, D.L.Maglischo, E.W.Richardson, A.B.

1992, Swimming – Handbook of Sports Medicine and Science, Ed.Blackwell Scientific Publication, Oxford

Counsilman, J. E.Counsilman, B. E.

1994, The New Science of Swimming, Ed. Prentice Hall, EnglewoodCliffs, New Jersey 07632, USA

Dragnea, A.,Atanasiu, C.

????, Exerciţii cu aparate elastice, Ed. Consiliului naţional pentru educaţiefizică şi sport, Bucureşti

Foss, M.L.,Keteyian, S.J.

1998, Physiological basis for exercise and sport – sixth edition, Ed. WCBMcGraw-Hill Intern,

Friel, J. 2009, The Triathlete’s Bible – 3rd edition, Ed. Velo-Press, Colorado, USAGuzman, R. 2007, The Swimming Drill Book, Ed. Human Kinetics, USAHannula, D.,Thornton, N.

2001, The Swim Coaching Bible, Ed. Human Kinetics, USA

Hannula, D. 2003, Coaching Swimming Successfully – second edition, Ed. HumanKinetics, USA

Iacovlev, V. 1981, Jocuri pentru copii, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti Langhlin, T.,Delves, J.

2004, Total Immersion – The revolutionary way to swim better, fester, andeasier – Revised and Updated, Ed. Fireside, New York, USA

Lucero, B. 2009, The Best 100 Swimming Drills, Ed. Meyer and Meyer Sport, UKMaglischo E.W. 2003, Swimming Fastest – The essential reference on technique, training,

and program design, Ed. Human Kinetics, USAMaughan, R.,Gleeson, M.

2004, The biochemical basis of sport and performance, Ed. OxfordUniversity Press

Mecleod, I. 2010, Swimming Anatomy, Ed. Human Kinetics, USA

Montgomery, J.,Chambers, M. 2009, Mastering Swimming – your guide for fitness, training, andcompetition, Ed. Human Kinetics, USANoble, J., Cregeen,A.

2009, Swimming games and activities, Ed. A&C Black, London

Olaru, M. 1982, Înot – tehnică, metodică, organizare, Ed. Sport - Turism, Bucureşti Robert G. Price 2005, The Ultimate Guide To Weight Training for Swimming – second

edition, Ed. Price World Publishing, USARodomista, K. 2006, 101 cool pool games for children, Ed. Bound and Bang Printing,

Brainerd, MinesotaSweetenham, B.,Atkinson, J.

2003, Championship Swim Training – Workouts and programs from theworld’s #1coach, Ed. Human Kinetics, USA

Zamora, E.Zamora, E.D. 2004, Primul ajutor medical în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie, Ed.GMI, Cluj-Napoca



70

Popescu, A.*** http://www.google.ro/search?hl=ro&q=resuscitarea+cardiopulmonara&bav

– vizitat in 01.05.2011, orele 14-18.*** Cartea Federaţiei FRNPM 2009-2012 – (Up-date 01.Nov.2010 v. 2) -


b) Scurtă biografie a titularului de curs

Asist. dr. Pop Nicolae Horaţiu este absolvent al Facultăţii de Educaţie fizică şi Sport a

Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, doctor în ştiinţe medicale la UMF – Iuliu

Haţieganu, Cluj Napoca. Domenii de competenţă: nataţie, înot terapeutic, culturism - fitness.

Competenţele de cercetare ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a peste 30 de lucrăriştiinţifice în publicaţii recunoscute naţionale şi internaţionale, dar şi participarea la realizarea

a 3 cărţi legate de domeniile de competenţă.

ŞEF CATEDRĂ TITULAR DE DISCIPLINĂ

http://www.google.ro/search?hl=ro&q=resuscitarea+cardiopulmonara&bav






Curs Natatie 2012.01.25

Documents

Transcript of Curs Natatie 2012.01.25