curs logopedie

275
Capitolul I LOGOPEDIA - ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ Ca oricare ştiinţă, logopedia s-a constituit pe baza necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a formula procedeele specifice educării limbajului tulburat. Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi în cel al medicinei, fiziologiei, lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie între logopedie şi aceste ştiinţe, fără a se confunda cu ele. Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi manifestare psiho-comportamentală, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie în raport de condiţiile instructiv-educative şi a capacităţilor interne fiecărei persoane. Aceste cunoştinţe sunt completate prin dinamica şi mecanismele dezvoltării în cazul diferitelor deficienţe psihice de care se 1

Transcript of curs logopedie

Page 1: curs logopedie

Capitolul ILOGOPEDIA - ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ

Ca oricare ştiinţă, logopedia s-a constituit pe baza necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a formula procedeele specifice educării limbajului tulburat.

Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi în cel al medicinei, fiziologiei, lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie între logopedie şi aceste ştiinţe, fără a se confunda cu ele.

Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoaşterea etapelor de dezvoltare şi manifestare psiho-comportamentală, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie în raport de condiţiile instructiv-educative şi a capacităţilor interne fiecărei persoane. Aceste cunoştinţe sunt completate prin dinamica şi mecanismele dezvoltării în cazul diferitelor deficienţe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia deficienţilor şi pedagogia acestora..

Psihologia generală face posibilă cunoaşterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a funcţiilor sale şi a rolului acestora în viaţa psihică. Cunoştinţele din medicină, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie creează un tablou complex al înţelegerii alterării psihice, al patologiei organelor fonoarticulatorii şi al implicaţiilor acestora asupra formării şi evoluţiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibilă înţelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos în viaţa psihică şi al recuperării fizice, ceea ce facilitează acţiunile educative.

La rândul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de date de un interes deosebit pentru înţelegerea etiologiei şi simptomatologiei tulburărilor de limbaj, al mecanismelor şi dinamicii formării vorbirii corecte sub influenţa acţiunii educative, al rolului jucat de emisia-recepţia corectă a vorbirii pentru dezvoltarea psihică a fiecărei persoane şi a adaptării sale la mediul social.

Prin urmare, problematica de care se ocupă aceste discipline de intersecţie cu logopedia nu este comună şi nici nu se suprapune. Logopedia

1

Page 2: curs logopedie

se diferenţiază în esenţă de foniatrie, ca şi celelalte discipline care au legături cu tulburări de limbaj, prin abordarea acestor probleme din punct de vedere psiho-pedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia studiază tulburările de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psiho-pedagogice de a le preveni şi corecta.

În prezent tot mai mulţi specialişti afirmă relaţiile logopediei cu alte ştiinţe, recunosc necesitatea acţiunii în echipă şi evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu, dar şi avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât şi practic. Deci, limbajul nu poate şi nu trebuie privit izolat, ci în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor psihice, integrat în fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenţează şi este influenţat de acestea.

1.1. CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA ŞTIINŢĂ Cuvântul logopedie vine de la grecesul „ logos ” care înseamnă

cuvânt şi „ paidea ” care înseamnă educaţie. Deci, logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens mai larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.

Se pare că primul care utilizează termenul de logopedie este Socrate (436-388 î.e.n.). Formarea vorbirii coerente şi corectarea tulburărilor sale au preocupat oamenii din cele mai vechi timpuri. Astfel, se ştie că grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat conţin indicaţii valoroase cu privire la preocupările societăţii antice de a forma şi dezvolta la toţi membrii ei o vorbire cât mai corectă.Aceeaşi preţuire a vorbirii o găsim mai târziu la romani, prin glasul lui Cicero care în lucrarea “De oratore” scrie : “dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele de la sunetele grave până la cele mai înalte”.În evul mediu, cu toate oprimările la care este supusă ştiinţa, reuşesc să străbată unele idei pozitive. Astfel, Avicenna în “Canonul medicinii” evidenţiază o serie de exerciţii utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii ce dau rezultate bune în corectarea bâlbâielii chiar şi în zilele noastre.

Datorită ignoranţei şi dogmelor religioase, a dominat mult timp ideea că tulburările de limbaj s-ar datora modificărilor anatomice ale organelor de vorbire sau unei umidităţi anormale în care se scaldă limba şi creierul. Ca urmare, apare o perioadă tristă pentru logopedie, în care chirurgii erau chemaţi să intervină pentru redarea vorbirii normale, intervenţii ce au avut ca rezultat multe victime ale unor operaţii inutile.

2

Page 3: curs logopedie

Progresele cunoscute în toate domeniile în secolul XVIII-XIX au stimulat dezvoltarea unor noi domenii de activitate şi conturarea unor discipline care s-au desprins din corpul ştiinţelor fundamentale. Este perioada când lucrările de logopedie sunt tot mai frecvente, iar opinia publică manifestă un interes accentuat faţă de corectarea tulburărilor de limbaj.

Cercetările mai consistente se manifestă începând cu secolul al XIX-lea. Sunt de menţionat cercetările lui Broca (1861) în domeniul afaziei motorii şi ale lui Werniche (1871) pentru afazia senzorială, precum şi cercetările lui Netkaciov în tratamentul psihologic al bâlbâielii.

În ţara noastră, o cronică din 1835 vorbeşte de vindecarea gângăviei. Practica logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat din 1957 când se înfiinţează primele cabinete logopedice în policlinici, iar apoi în cadrul şcolilor. Se poate spune că logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX, datorită necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi procedee specifice educării limbajului tulburat. S-au conturat şi perefecţionat astfel tehnici de investigaţii psihologice ale limbajului, metode şi procedee de corectare.

O contribuţie de seamă la constituirea logopediei ca ştiinţă, o aduce Herman Gutzman (1865-1922) care şi-a însuşit multe din metodele corectării vorbirii de la tatăl său Albert Gutzman, fost director la Institutul de surdo-muţi din Berlin. După câte se cunoaşte, H.Gutzman a ţinut pentru prima dată un curs despre tulburările de limbaj în învăţământul superior.

Concepţia medicală a timpului nu acorda importanţa cuvenită tulburărilor de limbaj , corectarea acestora fiind făcută de medici şi surori cu mijloace psihopedagogice pentru care nu aveau pregătirea necesară. În 1942, în discursul de deschidere de la primul congres al Societăţii internaţionale de logopedie şi foniatrie ţinut la Viena, Emil Froschels a pus în discuţie problema apartenenţei şi structurii logopediei ca ştiinţă. Se delimitează conţinutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de acţiune al fiecărei ştiinţe : foniatria se ocupă de întreţinerea organelor fonatoare şi de patologia vocii, iar logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor.

O serie de termeni care se menţin şi azi în logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie etc.) sunt de provenienţă medicală. Dar prin natura ştiinţei logopedice de a investiga limbajul şi de a corecta tulburările de limbaj, metodele şi procedeele utilizate au un pronunţat caracter psiho-pedagogic şi,

3

Page 4: curs logopedie

prin aceasta,, se delimitează locul logopediei în cadrul ştiinţelor psiho-pedagogice şi, în primul rând, ca ramură a psihopedagogiei speciale.

Se poate concluziona că logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltarea unei personalităţi normale, integre.

1.2. OBIECTUL, SCOPUL ŞI SARCINILE LOGOPEDIEI

Logopedia, ştiinţă.relativ tânără în cadrul ştiinţelor psihopedagogice, se ocupă de problematica limbajului în general şi tulburărilor de limbaj şi de corectarea acestora în special.Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiile mai mult sau mai puţin complexe date de diverşi autori, în decursul anilor. Astfel, Hvatţev defineşte logopedia ca „ fiind o ştiinţă pedagogică specială despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj ”. Sovak o defineşte ca fiind „ ştiinţa despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico – corectiv a defectelor în domeniul înţelegerii comunicării ”.

Mai recent, E. Verza precizează că logopedia se ocupă de „ prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor ” şi că „ logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho – fizic şi a dezvoltării unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu personalitatea umană”

Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinându-se pe o serie de informaţii, în special din psihologia limbajului, surdopsihologiei, psihopatologiei, psihofiziologiei, tiflopsihologiei, neuropsihiatriei, psiholingvisticii, lingvisticii, etc.

La rândul ei, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de informaţii. Şi în activitatea practică, dacă avem în vedere etiologia şi complexitatea anumitor tulburări de limbaj, se impune colaborarea dintre specialiştii mai multor domenii ( psihologi, logopezi, medici ).

Din lucrările contemporane şi din organizarea activităţii logopedice practice rezultă că domeniului logopediei i se conferă fie un caracter psiho-pedagogic , fie unul medical. Astfel, în ţările răsăritene, în special, practica logopedică se desfăşoară sub nemijlocita îndrumare a specialiştilor de formaţie psihopedagogică, iar în unele ţări din occident, logopedia este

4

Page 5: curs logopedie

practicată de specialişti cu formaţie medicală. De remarcat că şi în ultimul caz, metodele şi procedeele de corectare a tulburărilor de limbaj au un caracter psiho-pedagogic.

Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire, dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi dezvoltarea în funcţie de capacităţile lor, stabilirea sau restabilirea relaţiei corecte cu cei din anturaj.Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că posibilităţile de corectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.

Deci, logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece contribuie la formarea psiho-pedagogică a copilului, facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul şcolii.

Logopedia urmăreşte în egală măsură să prevină şi să corecteze tulburările de limbaj.Realizarea acestui deziderat determină reducerea numărului de logopaţi şi începerea activităţii de corectare încă din perioada formării limbajului, ceea ce asigură un succes rapid şi complet în corectare. Vârstele preşcolară şi şcolară mică, sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace.

Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia „ nimic nu rămâne imobil, numai cu condiţia de a se crea condiţiile corespunzătoare ”, în faţa logopediei stau o serie de sarcini, mai importante fiind următoarele:

1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării normale a limbajului;

2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi procedeelor de corectare;

3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;

4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu personalitatea, cu activitatea lor şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă de lumea din jur;

5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele, mecanismele şi dinamica tulburării;

6. iniţierea în probleme de logopedie a persoanelor din anturajul copiilor pentru înţelegerea şi sprijinirea acestora;

5

Page 6: curs logopedie

7. formarea de noi specialişti logopezi, cu o bună pregătire psiho – pedagogică;

8. asigurarea condiţiilor optime desfăşurării activităţilor logopedice prin amenajarea şi dotarea cabinetelor logopedice cu materiale adecvate practicii logopedice..

1.3. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII LOGOPEDICE

Terapia logopedică este o activitate complexă, desfăşurată pe multiple planuri, individual sau pe grupe, în funcţie de etiologia tulburării, gravitate şi vârstă.

Terapia logopedică începe cu înregistrarea cazului, care se realizează în urma perioadei de depistare a copiilor cu tulburări de limbaj. Depistarea se face în perioada 15 sept. – 15 oct., când fiecare logoped are obligaţia să examineze sumar toţi copiii din zona logopedică fixată şi să evidenţieze deficienţele de limbaj întâlnite, în cabinetul logopedic se va desfăşura examinarea complexă, se va stabili un diagnostic, se vor forma grupele, la baza cărora vor sta o serie de criterii ( vârstă, deficienţă, gravitate, trăsături de personalitate, etc. ). Se va fixa un program de lucru, fiecare copil fiind planificat de 2 – 5 ori pe săptămână, în funcţie de gravitatea defectului.

Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se transforme în deprindere, deprinderile deficitare înlăturându-se mai greu şi într-un timp mai îndelungat. Nu sunt neglijaţi însă nici cei care au ajuns la vârsta adolescenţei sau a pubertăţii, deoarece la aceştia tulburările de limbaj pot produce modificări profunde de personalitate.

Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea mai mică dar nu se poate stabili o regulă generală. Ea va fi determinată de tulburarea însăşi. Dacă sunt necesare intervenţii chirurgicale ( palat despicat ) terapia logopedică va începe după rezolvarea chirurgicală.De exemplu, dacă este o dislalie fiziologică- terapia logopedică nu este necesară iar dacă este un început de bâlbâială va trebui oprită evoluţia.Astfel, momentul şi caracteristicile intervenţiei logopedice se stabilesc în funcţie de tulburarea de limbaj.

Terapia logopedică se stabileşte în urma unei examinări complexe, pe baza căreia se stabileşte diagnosticul. Pentru o bună reuşită trebuie creat un mediu de examinare propice şi stimulativ, pentru ca logopatul să se poată exprima degajat, logopedul putând sesiza astfel şi toate aspectele tulburării. E necesară o atmosferă relaxantă, caldă, personalitatea logopedului şi atmosfera cabinetului fiind de mare importanţă. Metoda principală de examinare este a convorbirii cu logopatul, familia, cu toţi factorii implicaţi

6

Page 7: curs logopedie

în educarea lui. Odată cu examinarea începe şi completarea fişei logopedice, care va continua pe tot parcursul terapiei logopedice şi va trebui să oglindească evoluţia copilului pe tot parcursul intervenţiei logopedice.

Capitolul II EXAMINAREA COMPLEXĂ

Examinarea şi diagnosticarea tulburărilor de limbaj se integrează tabloului dezvoltării psihice generale a copilului, precum şi interdependenţei cu mediul social în care acesta trăieşte. Examinarea complexă trebuie să urmărească:aprecierea posibilităţilor de comunicare de care dispune logopatul şi stabilirea diagnosticului, precum şi a prognosticului;elaborarea proiectului de terapie;cunoaşterea dezvoltării intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate.

Examinarea se face din punct de vedere pedagogic prin aplicarea metodei convorbirii cu logopatul, cu familia şi cu factorii educativi implicaţi, prin aplicarea de probe şi teste specializate, prin folosirea observaţiei permanente în activitatea şcolară, prin consemnarea rezultatelor şcolare . Momentul de examinare trebuie să ţină se ama de o serie de principii :crearea unei atmosfere destinse, stenice, încurajatoare;folosirea unor probe care să evidenţieze clar deficitul de limbaj şi deficienţele asociate;legătura logopedului cu familia copilului pentru încadrarea clară a elementelor de anamneză;legătura logopedului cu defectologul (profesorul de educaţie specială) şi educatorul(educatoarea) pentru cunoaşterea clară a relaţiilor logopat-activitate şcolară;evidenţierea diagnosticului, a etiologiei deficienţei şi stabilirea unei prognoze de început, precum şi a unei colaborări permanente cu copilul, cu familia şi cu şcoala.

1. Înregistrarea cazului este realizată în urma perioadei de depistare a tulburărilor de limabaj. Depistarea se face în urma unui examen sumar prin care se evidenţiază deficienţele grave, dar şi prin semnalarea de către familie şi de cadrele didactice a cazurilor problemă. Momentul depistării este foarte important, iar problemele aplicate variază în funcţie de logoped şi de experienţa pe care acesta o posedă. În general munca logopedică impune ca

7

Page 8: curs logopedie

depistarea să se realizeze la fiecare început de an şcolar de la 15 septembrie la 15 octombrie.

2. Anamneza. Anamneza se consemnează în urma convorbirii cu unul din părinţi (de preferinţă mama) şi făcând apel la fişa medicală a copilului. Este important, la acest nivel, să se evidenţieze : bolile ereditare, malformaţiile, naşterea, bolile infecţioase care au lăsat urmări, dezvoltarea afectivităţii, dezvoltarea relaţiilor intrafamiliale, integrarea copilului în familie, momentele de progres psiho-fizic, traume sau accidente, tot ceea ce este legat de apariţia şi evoluţia limbajului (când şi cum a început să vorbească, primele cuvinte, primele propoziţii etc.).

3. Examinarea limbajului rostit

a. Examinarea nivelului de înţelegere a vorbirii se realizează în funcţie de vârsta cronologică, nivel şcolar şi prezenţa tulburărilor psihice. La copiii peste clasa a III-a se poate folosi chiar manualul clasei anterioare. Se cere copilului să indice lecţia care i-a plăcut cel mai mult, i-o citim cu voce tare şi îl rugăm să explice sensul unor cuvinte din vocabularul acesteia. La copiii din grupa mare, şcolari mici şi copii cu probleme speciale în educaţie, se pot aplica o serie de probe ca : proba de înţelegere verbală şi de de completare a unor lacune după Alice Descoeudres. Până la vârsta de 6 ani şi la copiii cu nevoi speciale în educaţie, ce prezintă întârzieri în dezvoltarea mintală sau deficit mintal, înţelegerea vorbirii se testează, în genere, pe obiecte concrete.

b. Examinarea auzului. Este bine ca în cazul evidenţierii clare a acuităţii auditive indicăm examenul audiometric efectuat la medicul de specialitate. În cazurile de alalie, când audiograma nu reuşeşte prea bine sau în cazurile în care copilul nu înţelege vorbirea la nivelul elaborării unor răspunsuri, se poate apela şi la proteza auditivă.

Nivelul dezvoltării auzului se evidenţiază prin :- probele de înţelegere a vorbirii (propuse deja);- observaţii asupra conduitei : copilul repetă întrebările în timp ce-i

dăm îndrumări, caracterul întrebărilor puse de copil.

Procedeul este următorul (pe etape):

8

Page 9: curs logopedie

Etapa 1. Copilul care nu vorbeşte de loc este examinat prin probe de înţelegere, iar sarcinile i se dau cu glas când tare, când încet.Etapa 2 Dacă copilul nu reacţionează, trebuie stabilit dacă nu aude sau nu înţelege (exemplu : îi dăm o jucărie cu vocea în şoaptă; lăsăm să cadă o legătură de chei şi observăm reacţia la zgomot, la o sonerie etc.)Etapa 3 Dacă reacţionează la zgomote şi poate repeta cuvintele spuse de noi, îl aşezăm într-o poziţie în care să nu vadă buzele examinatorului şi acoperim pe rând câte o ureche (examen monoauricular). Cuvintele le şoptim şi copilul trebuie să la repete. După clasificarea GLEITZ neînţelegerea vorbirii în şoaptă până la 4-6 m. are valoarea unei uşoare hipoacuzii (sau apraxie auditivă); până la 1-4 m. este o hipoacuzie de gravitate medie, iar când copilul nu aude la 1 m. hipoacuzia este gravă.

Coordonatele funcţiei auditive examinate sunt :acuitatea auditivă (distanţa perceperii vocii în şoaptă, redarea unor structuri ritmice percepute auditiv, discriminarea şi localizarea analitică a surselor sonore;

- înţelegerea vorbirii în ansamblu;- recunoaşterea şi reproducerea sunetelor perechi opuse;- (sunete izolate; silabe; cuvinte); s-z; t-d; ta-da; pot-pod;

controlul auditiv al vorbirii;- autocontrolul în circuitul fonator normal (vorbeşte gradat de la

şoaptă la strigăt, la cerere);- autocontrolul auditiv în corectarea defectelor de articulare (de

exemplu : înregistrarea pe bandă de magnetofon a rotacismului)

c. Examinarea articulării verbale se referă la aparatul articulator, la articularea (pronunţia) propriu-zisă.Examinarea aparatului articulator cuprinde următoarele aspecte :- Integritatea funcţională în ansamblu. Aici se are în vedere în

primul rând sistemul labio-comisural (simetria, integritatea, mobilitatea şi forţa). Apoi se evidenţiază aparatul dental (integritatea, forma, muşcătură, forma dentală individuală).La maxilare se pune în evidenţă forma mandibulei, forma arcurilor maxilarelor, existenţa prognatismului inferior sau superior. În ceea ce priveşte limba, logopedul trebuie să observe în examinare: forma, mobilitatea pe plan transversal şi longitudinal, mărimea, fixarea ei, frenul. Palatul dur este examinat ca formă, amplitudinea bolţii. Palatul moale interesează ca mobilitate, formă şi mărime. Logopedul trebuie să observe şi omuşorul (mobilitate, integritate,

9

Page 10: curs logopedie

mărime, aşezare) şi sistemul nazal (inflamări acute sau cronice, dureri de sept, malformaţii).

Examinarea articulării propriu-ziseDupă ce s-a sesizat starea aparatului articulator, examinăm capacitatea

articulatorie. Important în această etapă este ca obrazul copiluluisă fie luminat şi să fie la aceeaşi înălţime cu obrazul examinatorului.

Se vor urmări următoarele aspecte:Capacitatea de redare prin imitaţie (vorbirea reflectată)La acest nivel examinatorul pronunţă sunetele alfabetului în ordinea

dificultăţilor. Se cere logopatului să repete şi el. Apoi se pronunţă silabe directe şi inverse cu sunetele respective, solicitând pronunţia copilului.

Se pronunţă apoi cuvinte în care sunetele la care se observă deformări se găsesc în poziţie iniţială, de mijloc şi finală, La sfârşit se pronunţă propoziţiicare conţin sunete deficitare (de 2-3 ori) pentru a se evidenţia clar tulburarea. Se examinează şi combinaţii de consoane sau de vocale în diferite cuvinte.

La baza alcătuirii unui astfel de instrument trebuie să fie următoarele principii :

cuvintele să fie uzuale, să poată fi înţelese şi de copiii care dispun de un vocabular sărac;să poată fi uşor ilustrate cu imagini;sunetul să apară în diferite combinaţii; articulare uşoară şi dificilă, la început, la mijloc şi la sfârşit.

Vorbirea independentăPentru examinarea capacităţii de pronunţie în vorbirea independentă

se pot folosi : alfabetul ilustrat, tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziţii diferite (început, mijloc, sfârşit).

Se vor folosi ca procedee : “citirea” de ilustraţii, recitarea, cântecul, povestirea liberă. După acestea, examinatorul notează sunetele care întâmpină greutăţi, tipul tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în timpul recitării şi cântecului, dacă poate povesti, surprinderea esenţialului, respectarea structurii logice a povestirii.

d. Examenul vocii.Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanţă cu

dezvoltarea fizică şi cu conformaţia fiziologică a copilului. Se urmăreşte :sonoritatea ;tonalitatea ;valoarea ;

10

Page 11: curs logopedie

nuanţa ;răguşeala ;astenia vocală ;rezonanţa ;disfonia, la pubertate (rareori înainte) ;rinolalia ;intensitatea vocii ;melodicitatea vorbirii ;vorbirea sacadată.

e. Examinarea structurii gramaticale

Se realizează observând formarea propoziţiilor simple (2-4 cuvinte) corecte în vorbirea spontană sau reprodusă ; folosirea corectă a singularului şi plurarulului (acord, număr-gen, la substantive cunoscute şi noi); folosirea timpurilor verbelor, verbalizarea corectă a unor relaţii temporale simple; folosirea corectă a pronumelui personal şi a celui demonstrativ.

f. Examinarea vocabularului activSe realizează prin observarea volumului de cuvinte folosite în

povestire şi vorbirea independeentă a substantivelor, verbelor şi adjectivelor.

g. Examinarea formelor de limbaj verbal poate evidenţia : Dialogul de scurtă durată – telegrafic axat pe obiecte şi pe evenimente de tip situativ, în funcţie de anumite împrejurări, evenimente, sarcini concrete.

4. Examenul lexic şi grafic

Dacă examenul vorbirii se face de la 5 ani în sus, examenul limbajului scris, se realizează în cazurile de disgrafie, dislexie la nivelul clasei a II-a şi a III-a de studiu.Există şi o diagnosticare precoce a tulburărilor limbajului scris, care se efectuează de la vârstele mici şi terapia va cuprinde antrenarea capacităţilor psiho-motrice specifice pentru scris şi citit.

Pentru o examinare corectă a tulburărilor intervenite în scris şi citit. este necesar ca în anamneză să se stabilească anumite elemente precum : întârzieri în apariţia vorbirii, dislalii polimorfe sau fiziologice prelungite, bilingvismul, întreruperi de şcolaritate, exigenţele familiei asupra copilului, exersarea scris-cititului acasă. Examinarea lexiei şi grafiei trebuie să cuprindă imaginea schemei corporale, a lateralităţii, a motricităţii fine. Se pot folosi : probe pentru determinarea orientării spaţiale, proba pentru

11

Page 12: curs logopedie

determinarea sincineziilor digitale, proba pentru determinarea lateralităţii, testul OSERETSKI, proba LIEBMANN etc.

După rezolvarea acestor probe este examinată direct lexia şi grafia logopatului prin intermediul unor probe specifice în care se verifică : literele, silabele, cuvintele, analiza şi sinteza lexico-grafică, propoziţiile şi micile texte. Este folosită copierea şi dictarea, citirea de pe carte şi de pe caiet şi se aplică o fişă de evaluare a greşelilor tipice pentru fiecare copil.

5. Examinarea motricităţii testul OSERETSKI motricitatea organelor fonatorii examenul de praxie examenul lateralităţii examenul de ritm

Conform indicaţiilor lui Oseretski începem exerciţiile la nivelul vârstei cronologice şi coborâm sau urcăm până unde ne permite capacitatea copilului . În cazul copiilor cu deficienţe de vorbire, e bine să începem aplicarea testului cu un an minus faţă de vârsta cronologică, experienţa indicând în toate deficienţele de vorbire o rămânere în urmă a dezvoltării motorii. Începem examenul cu o categorie de vârstă sub vârsta cronologică şi pentru a stimula copilul prin performanţe proprii.

6. Examinarea dezvoltării mintaleSe pot folosi :

desenul omuleţului, pomului şi al casei;matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani);proba comparării de noţiuni;proba definirii de noţiuni;proba de completare a lacunelor.

7. Examenul personalităţiiProbele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume şcolare sau familiale. Indicate sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei.8. Examenul medicalSe recomandă unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuro-psihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică şi hormonală.9. Examinarea rezultatelor activităţii şcolare este de o mare importanţă în alcătuirea unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare şcolară a copilului sau integrare în viaţa grupului şcolar se poate examina nu numai

12

Page 13: curs logopedie

prin înregistarea principalelor rezultate în activitatea de învăţare dar şi cu asistenţe ale logopedului la lecţii, convorbiri cu educatoarea (învăţătorul) şi chiar cu ceilalţi copiii. 10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în mod detaliat în Fişa Logopedică , urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul şi la sfârşitul acesteia.

2.1. DIAGNOSTIC ŞI EVALUARE LOGOPEDICĂ

Diagnosticul este o ipoteză mai mult sau mai puţin probabilă care se cere mereu verificată. El nu se rezumă la încadrarea într-o categorie nosografică care pare mai apropiată. În urma efectuării examenului complex în care au fost cunoscute anamneza subiectului, dezvoltarea sa, mediul familial şi extrafamilial se poate stabili un diagnostic prezumtiv ce va fi confirmat sau infirmat pe parcursul terapiei.

Copilul, indiferent de tulburarea sa, se manifestă diferit în funcţie de situaţia şi mediul în care se află. De aceea, este necesară observarea lui în timp, comportamentul în joc, discuţii şi corelarea observaţiilor cu cele ale persoanelor care se ocupă de copil.

Pentru stabilirea corectă a diagnosticului sunt necesare şi o serie de cunoştinţe de anatomie şi fiziologie a limbajului, particularităţile evoluţiei normale a limbajului şi a abaterilor de la normalitate, formele de manifestare ale diferitelor tulburări cu aspecte particulare între diferitele tulburări care pot determina confuzii de diagnostic, evoluţia tulburării în timp etc.

Fără acest volum de informaţii erorile se pot strecura uşor atât la tulburările severe de limbaj, dar şi la formele uşoare. Cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi a abaterilor de la evoluţia normală a limbajului va evita confuziile între fiziologic şi patologic şi sesizarea abaterilor încă din primele luni de viaţă ale copilului.

În stabilirea diagnosticului trebuie să se ţină seama de o serie de factori endogeni şi exogeni pentru evitarea confuziilor : vârsta cronologică a copilului, dezvoltarea intelectuală, afectivitatea, comportamentul, motivaţia, temperamentul, caracterul, componenţa psiho-socială a familiei, climatul educativ, condiţiile şcolarizării etc.

Diagnosticul diferenţial trebuie stabilt atât în cadrul aceleaşi tulburări cât şi între diversele tulburări cu care se pot confunda. În primul rând trebuie diferenţiate tulburările dismaturative de cele patologice. Deşi au pentru început multe elemente comune diferă atât ca etiologie cât şi ca evoluţie.

13

Page 14: curs logopedie

Tulburările dismaturative, spre deosebire de cele patologice, sunt determinate în general de un ritm propriu de dezvoltare, factorii somatici, afectivi, sociali având un rol determinant în majoritatea cazurilor şi pot să dispară şi fără intervenţie logopedică.După fixarea diagnosticului logopedic se face o evaluare preterapeutică, continuând cu o serie de evaluări la sfârşitul fiecărei etape terapeutice şi terminând cu o evaluare finală. Aceste evaluări trebuie concepute în unitatea lor şi în strânsă legătură cu obiectivele urmărite în terapie. Evaluarea preterapeutică are loc la începutul terapiei logopedice şi are rolul de a stabili cu exactitate care este nivelul achiziţiilor verbale raportat la vârsta cronologică şi care sunt abaterile de la evoluţia normală a limbajului. Pe baza evaluării se va stabili programul de recuperare şi se poate elabora un prognostic privind posibilităţile de corectare a tulburărilor de limbaj pentru fiecare logopat în parte.

La sfârşitul fiecărei etape evaluarea va urmări performanţele obţinute, eşecurile înregistrate, prevenirea altor eşecuri, stabilirea dificultăţilor, lacunelor, erorilor, reuşita obiectivelor propuse în celelalte etape. În funcţie de ce va evidenţia această evaluare, strategia terapeutică, poate fi reevaluată, se pot introduce noi activităţi specfice înlăturării tulburărilor de limbaj.

Evaluarea postterapeutică va stabili nivelul comportamentului verbal realizat în raport cu obiectivele propuse.

2.2. FIŞA LOGOPEDICĂ

Rezultatele examinării sunt consemnate în fişa logopedică. Aceasta se completează :- în momentul cunoaşterii copilului (examinarea primară);- pe parcursul întregii activităţi terapeutice.

Există mai multe modele din care terapeutul poate să-şi aleagă modul de consemnare al examenelor efectuate asupra logopatului şi al efectelor terapiei logopedice. Important este ca fişa să oglindească corect atât imaginea de început a logopatiei cât şi evoluţia corectării acesteia. Este indicat ca rezultatele unei diagnosticări complexe să se facă în mod detaliat în fişă, urmărindu-se evaluarea tulburărilor de la începutul terapiei până la sfârşitul acesteia.

Fişa de examinare complexă şi evoluţie logopedică trebuie să cuprindă următoarele aspecte :

14

Page 15: curs logopedie

FIŞA DE EXAMINARE COMPLEXĂ Nr. fişei_______________________ ŞI EVOLUŢIE LOGOPEDICĂ Întocmit de____________________ Data emiterii___________________

I. Date generaleNumele şi prenumele____________________________data

naşterii___________________________vârsta___________locul

naşterii__________________________________________ adresa_________________________________________________şcoala________________ clasa___________învăţător_______________________________.

II. Date familialeNumele tatălui___________________________vârsta_____________studii______________ ______________________locul de muncă__________________funcţia_________________ Numele mamei__________________________vârsta______________studii______________ ______________________locul de muncă__________________funcţia_________________ starea materială_________. Starea locuinţei________________________________________ numărul fraţilor_____ al câtelea copil este______________. Relaţiile între părinţi__________________________________Atitudinea familiei faţă de logopat________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Tulburările de limbaj existente în famillie ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

III. Examen psihofizic

15

Page 16: curs logopedie

Sarcina___________________________________naşterea___________________________ greutatea________________________alimentaţia___________________________________ Antecedente pre-peri şi postnatale________________________________________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Antecedente colaterale_________________________________________________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Inteligenţa___________________________________________________________________ Memoria____________________________________________________________________ Imaginaţia___________________________________________________________________ Atenţia_____________________________________________________________________ Afectivitatea_________________________________________________________________ Voinţa______________________________________________________________________ Lateralitatea_________________________________________________________________ Comportamentul______________________________________________________________ -în familie___________________________________________________________________ -în colectiv__________________________________________________________________ Trăsături de personalitate (pozitive, negative)_______________________________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________

IV Examen logopedic :a. Integritatea anatomo-funcţională a aparatului fonoarticulator

16

Page 17: curs logopedie

aparatul respirator_________________________________________________________ -particularităţi fonatorii (voce, mutaţie vocală, puritatea vocii)______________________________________________________________________________________-aparatul articulator___________________________________________________________ b.Sistemul labio-comisuralaparatul dental______________________________________________________________ - maxilarele_________________________________________________________________ - limba_____________________________________________________________________ -palatul dur__________________________________________________________________ -omuşorul___________________________________________________________________ -cavitatea nazală_____________________________________________________________ c. Funcţia auditivă de ansamblu:acuitatea auditivă____________________________________________________________ - controlul auditiv al vorbirii____________________________________________________ - autocontrolul auditiv al vorbirii_________________________________________________d. Apariţia tulburărilor de limbaj_________________________________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________ cauze_____________________________________________________________________ _________________________________________________________- pronunţarea reflectată a sunetului______________________________________ - - pronunţarea independentă a sunetului___________________________________

17

Page 18: curs logopedie

- sunete afectate______________________________________________________ e. Înţelegerea cuvintelorcuvinte denumiri____________________________________________________________cuvinte însuşiri______________________________________________________________ - cuvinte de relaţie____________________________________________________________ -cuvinte acţiuni_______________________________________________________________ f. Formularea şi înţelegerea propoziţiilorcu conţinut familiar__________________________________________________________ - cu conţinut nou_____________________________________________________________ g. Vocabularul şi structura gramaticală____________________________________________ ___________________________________________________________________________ h. Particularităţi narative_______________________________________________________ ___________________________________________________________________________ i. Elemente prozodice ale vorbiriii spontane________________________________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________ 1. Citirearaportul fonem-grafem______________________________________________ citirea pe silabe_____________________________________________________ citirea pe text

18

Page 19: curs logopedie

cunoscut_______________________________________________ citirea pe text nou___________________________________________________ ritmul citirii_________________________________________________________ dislexia____________________________________________________________ 2.Scriereaanaliza literelor separate______________________________________________ sinteza în silabe şi cuvinte (omisiuni, înlocuiri, inversiuni)___________________ ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________ acordul cuvintelor____________________________________________________ dificultăţi ortografice_________________________________________________ dizortografii_________________________________________________________ discaligrafii_____________________________________________________ V. Concluzii diagnostice şi prognostice___________________________________ _________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ VI. Evoluţia copilului pe parcursul terapiei logopedice ________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

19

Page 20: curs logopedie

2.3. METODOLOGIA STUDIERII TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Dacă metodele şi procedeele de corectare sunt specifice fiecărei categorii de tulburări în parte, studierea tuturor tulburărilor de limbaj au la bază o serie de metode comune.

În general, logopedia se foloseşte de aceleaşi metode pe care le utilizează psihologia în studierea limbajului normal. Avantajul constă în faptul că în logopedie, limbajul e studiat aşa cum se manifestă, fenomenul nu mai trebuie provocat pe cale experimentală şi datele obţinute se pot raporta la manifestările normale. Mascarea limbajului tulburat e mai puţin probabilă şi urmărirea lui se poate face ori de câte ori este nevoie şi se poate corecta şi pe etape de vârste.

Deşi se cunosc multe procedee în literatura logopedică, ele nu se pot aplica la logopaţii cu limba maternă română, datorită specificului limbii şi particularităţilor de limbaj. Pentru bâlbâială, tahilalie, bradilalie, nedezvoltarea limbajului, metodele şi procedeele cunoscute au o mai mare valoare generală, în timp ce pentru dislalie valoarea lor este limitată de specificul emisiei şi al poziţiei sunetului afectat în interiorul cuvântului şi al propoziţiei. Şi în folosirea psihoterapiei se pot prelua principiile generale ce sunt valabile în aplicarea în scopuri curative pentru unele tulburări determinate psihic sau somatic.

Experimentul: – valoarea experimentului în logopedie rezultă din geneza fenomenului de tulburare şi manifestarea lui naturală în întregul comportament al logopatului. Totuşi se pot provoca experimental diverse situaţii de solicitare individuală, în grup, de rezolvare a unor sarcini de bază, de control sau autocontrol prin intermediul limbajului, de comunicare – recepţie în diverse activităţi, de adaptare la situaţie, de exprimare şi recepţie.

Observaţia: - joacă un rol deosebit. Condiţia esenţială a unei bune observări e aceea de a preciza de la început fenomenul pe care-l urmăreşte pentru că în timpul desfăşurării limbajului pot să apară o serie de comportamente secundare. Important e ca înregistrarea datelor să se facă cu fidelitate ( magnetofon, casetofon) pentru a surprinde exact aspectele urmărite. Pentru eliminarea accidentatului trebuie ca :

20

Page 21: curs logopedie

a – observarea se poate desfăşura în perioade de timp diferite ( oboseala accentuează tulburarea ) b – să nu ştie că e observat ( ca inhibiţie ) c – să-l urmărească atât în anturajul persoanelor cunoscute cât şi necunoscute ( vorbirea şi comportamentul lui diferă ).

Conversaţia: - urmăreşte să stimuleze vobirea logopedului, dar fără a-l pune în dificultate ( să nu abordeze subiecte care-i sunt penibile şi pe care el le ocoleşte ). Nu se vor consemna abaterile de la vorbirea normală în prezenţa lui. Discuţia poate fi orientată şi în direcţia surprinderii frământărilor interne ale subiectului, a mediului în care-şi desfăşoară viaţa şi activitatea, a descoperirii cauzelor tulburării de limbaj şi dorinţei de cooperare în activitatea logopedică.Analiza produselor activităţii: - se vor studia compuneri, lucrări de control, jurnale, în special pentru tulburările limbajului scris.Biografică: - ajută la descoperirea antecedentelor tulburării şi comportamaentului pe baza relatărilor părinţilor, rudelor, profesorilor.Testelor: - urmăreşte să stabilească nivelul de abilitate verbală, consolidarea deprinderii în folosirea limbajului, gradul de abatere de la normal, tulburările afectiv – comportamentale ca urmare a deficienţelor de limbaj.

Capitolul III ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI

Vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care este trimisă de contracţia muşchilor expiratori şi de plămâni.

Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces. Cuvântul este produsul vocii. La producerea vocalelor şi consoanelor participă întregul aparat al vorbirii.

La respiraţie, fonaţie, articulaţie participă anumite părţi anatomice care se mişcă, se contractă, se relaxează, participând la realizarea vorbirii.Creierul – datorită dezvoltării lui, omul posedă vorbirea. În creier se află şi centrul vorbirii.Fruntea – osul frontal, sinusurile frontale, participă împreună cu alte perimetre ale feţei la procesul de rezonanţă a sunetelor emise.

21

Page 22: curs logopedie

Nasul – patologia acestuia provoacă o jenă în desfăşurarea normală a respiraţiei şi a vorbirii. Modificările de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza rinofoniilor. De asemenea, patologia foselor nazale poate influenţa direct permeabilitatea trompei lui Eustache, determinând hipoacuzii temporare sau definitive.Cavitatea bucală – este alcătuită din:

a) arcadele dentare care despart ( gura închisă ) vestibulul bucal de cavitatea bucală propriu – zisă. Integritatea anatomică a aparatului dento – bucal e determinată şi indispensabilă în modelarea unor foneme.

b) regiunea palatinală – limitată anterior de buze şi posterior de istmul velo-faringian prin care se stabileşte legătura cu buco – faringele. Ea este formată din palatul dur fix şi palatul moale sau vălul palatului mobil. Este în acelaşi timp peretele superior al cavităţii bucale, despărţind cele două cavităţi, cu o importanţă deosebită în actul fonaţiei şi planşeul foselor nazale. Starea anatomo histologică şi funcţională a acestei regiuni are o importanţă deosebită în emisiunea vocalelor şi în mişcarea palatului moale care prin ridicarea sa în anumite momente separă naso-faringele de buco-faringe. Este absolut necesară în emiterea unor foneme. Parezele sau paraliziile acestora explică frecvente rinofonii deschise. Palatul moale se termină cu lueta. El este mobil şi joacă un rol mare în fonaţie deoarece el închide şi deschide intrarea aerului în fosele nazale. Datorită poziţiei vălului palatului, ridicată sau coborâtă, sunetul va fi nazal sau oral.

c) limba – formată din numeroşi muşchi, cu funcţii complexe, care permit o mare diversitate de mişcări, în toate sensurile, realizând o articulaţie fonetică, cu o mare importanţă în procesul fonaţiei, dicţiei, vorbirii în general.

Buzele – formate din tegumente şi muşchi puternici, rezistenţi, mobili, cu rol deosebit în realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influenţează formarea armonioasă a vocalelor şi consoanelor. Deschiderea şi închiderea lor e proporţională cu fluxul respirator şi debitul verbal.

Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior faţă de fosele nazale, cavitatea bucală. El ocupă acea parte a cavităţii bucale cuprinsă între palatul moale şi regiunea anterioară a esofagului şi a laringelui, care prelungeşte cavitatea palatală şi întâlneşte cavitatea laringiană. E constituit din naso-faringe, buco-faringe şi laringo-faringe. Are rol şi în fonaţie şi în deglutiţie, datorită elasticităţii muşchilor şi mucoasei lor, care contractându-se conduc acţiunile fizice ale tubului faringian şi ale palatului moale. În

22

Page 23: curs logopedie

inflamaţiile acute sau cronice, tumori, malformaţii, pareze, paralizii, apar modificări grave în deglutiţie, respiraţie şi fonaţie.

Laringele – continuă cavitatea faringiană şi e organul în care se formează sunetul. La bărbaţi e mai vizibil ( mărul lui Adam ). El formează partea de sus a traheei, are forma unui tub alcătuit din cartilaje. Mişcările lui sunt susţinute de muşchii motori legaţi între ei de ligamente, de membrane, de articulaţii. Prin mişcările lui de ridicare, coborâre, de contracţie şi relaxare, coordonează funcţiile inspiraţiei, expiraţiei, ale coardelor vocale, ale muşchilor glotei în timpul vorbirii. Pentru ca sunetul articulat să se formeze în laringe, e necesar ca glota care în respiraţie e deschisă, să se închidă, coardele vocale să se contracte şi apoi datorită coloanei de aer expirat, coardele vocale în extensie, vibrând, să producă sunetul.

Glota – e orificiul laringian, mărginit de către cele două coarde vocale. E o deschizătură de formă triunghiulară care se formează între coardele vocale când sunt trase orizontal în dreapta şi stânga de către cartilaje în momentul fonaţiei. Ea se află la mică distanţă de mărul lui Adam. Mai jos faţău de această proeminenţă, observăm o uşoară cavitate care este glota. Deschiderea glotei depinde de contracţia simultană a muşchilor cricoaritenoizi laterali şi posteriori. Din mijlocul cartilajului tiroid ( în partea anterioară a laringelui ) pornesc două ligamente fibroase, formate din muşchi puternici, elastici. Prin vibrarea lor se produce sunetul. Acestea sunt coardele vocale.

Coarda vocală – e un muşchi lunguieţ, de formă triunghiulară. În registrul gros, coardele vocale se strâng şi se îngroaşă. În registrul scurt, ele se întind şi se subţiază, ca o panglică.

Traheea – e constituită dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurcă în bronhiile principale ( câte una pentru fiecare plămân ). După bifurcare, bronhiile mari se divid în numeroase ramuri, până la bronhiole care asigură legătura cu alveolele pulmonare. Arborele bronhic asigură ventilaţia pulmonară până la canalele alveolare şi alveolele pulmonare răspunzătoare de schimburile respiratorii. Aerul intră pe gură sau nări sau prin amândouă cavităţile deodată, umple cavitatea laringiană şi faringiană, apoi prin glotă coboară prin trahee şi invadează cei doi plămâni.

Plămânii – sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formaţi dintr-un ţesut spongios şi elastic care le permite umplerea şi golirea de aer oxigenat şi aer viciat. Prin contracţia musculară, când inspiră, coastele se ridică, plămânii se umplu cu aer. Relaxând diafragma, alungăm aerul, adică axpirăm. Aerul viciat se întoarce pe trahee în sus, trece prin laringe şi produce sunetul.

23

Page 24: curs logopedie

O contribuţie importantă o are şi diafragma. Este unul din cei mai importanţi muşchi inspiratori. Ea participă la fiecare inspiraţie. În timpul contracţiei, antrenează muşchii centurii abdominale care-i susţin contracţia, precum şi scheletul cavităţii toracice care conduce acţiunile de contractare-relaxare, imprimând suflului ritmul frazelor pe care le rostim.

Cavitatea abdominală şi viscerele au rol în acţiunea fizică a formării şi calităţii debitului verbal.

Activitatea organelor fonoarticulatorii e globală şi distinctă. Pentru a forma un sunet oarecare, toate organele periferice ale vorbirii intră în activitate cu toate părţile lor, caracteristic şi distinct pentru fiecare sunet. Activitatea fiecărui organ fonoarticulator e lipsită de sens, când e privită separat de a celorlalte. Mişcările vălului, aplicarea vârfului limbii pe marginea alveolară a incisivilor superiori, presiunea buzelor, etc, sunt acte mecanice câtă vreme sunt deprinse din procesul unitar al fonoarticulaţiei. La producerea fiecărui sunet, fiecare organ periferic al vorbirii execută mişcări fine şi precis coordonate şi ia poziţii determinante în funcţie de mişcarea şi poziţia tuturor celorlalte.De reţinut: - mobilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprinzătoare de muşchi; - activitatea acestor muşchi e comandată de o multiplicitate de nervi; - inervarea e adesea dublu – încrucişată, în sensul că un nerv trimite ramurile sale la mai multe organe şi în acelaşi timp acelaşi organ primeşte inervaţia sa de la mai mulţi nervi.

Aşa se explică considerabila putere de compensare a organelor periferice fonoarticulatorii ( se poate vorbi fără limbă, laringe – prin emisiunea aerului esofagian sau stomacal ).

3.1. CENTRII NERVOŞI IMPLICAŢI ÎN LIMBAJ

Centrii nervoşi sunt situaţi în Sistemul NervosCentral . la mai multe niveluri. Consideraţi de jos în sus aceştia sunt:măduva spinării – se găsesc neuronii motori ( asigură tonusul );trunchiul cerebral – se găsesc nucleii motori ai nervilor cranieni.

24

Page 25: curs logopedie

Impulsurile iniţiate aici sau transmise de la centrii motori inferiori, merg prin nervii cranieni motori sau prin componenta motorie a muşchilor implicaţi în fonaţie.cerebelul – rol important în coordonarea mişcărilor. Datorită acestuia putem executa mişcări foarte precise, fine, mai ales cu membrele superioare ( important pentru scris ).diencefalul – în diencefal, foarte important pentru limbaj e talamusul. De la nivelul limbii, impulsurile primite de la periferie sunt proiectate pe scoarţă. Hipotalamusul influenţează limbajul prin dirijarea stărilor afectiv – voliţionale.Sistemul nervos extrapiramidal, este format din centrii corticali, subcorticali, nucleii din trunchiul cerebral, cerebelul.

Căile motorii extrapiramidale trimit şi întreţin comenzile care conduc mişcările semivoluntare şi automate ( printre acestea şi cele din timpul scrisului ).Scoarţa cerebrală – e cea mai evoluată parte a S.N.C. Ea acoperă întreaga suprafaţă exterioară a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme nervoase complexe, care asigură substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale implicate în limbaj sunt strict localizate în emisferul stâng. La stângaci se pare că aceste procese corticale nu sunt atât de strict localizate.

Din punct de vedere al limbajului interesează următoarele aspecte:

- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie ( centrii senzitivo – senzoriali ); - există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie ( centrii motori ) - există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie – fac legătura între zona de cortex senzorial şi zona cu rol motor.

Fiind o activitate reflexă condiţionată pentru formarea şi menţinerea lor sunt necesare impulsuri auditive şi vizuale permanente.

Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari: - receptori vizuali şi auditivi ( la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit ); - cale aferentă ( spre centrii nervoşi superiori ); - centrii nervoşi din S.N.C.; - cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi spre organele efectoare; - efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi vorbit.

25

Page 26: curs logopedie

1. Receptorii – implicaţi în limbaj sunt cei reprezentaţi de segmentul receptor al analizatorilor auditivi şi vizuali;

2.Calea aferentă – e reprezentată de segmentul de conducere al analizatorilor auditivi şi vizuali. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni, conectaţi între ei prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului e conectat cu receptorii. Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac staţii la diferite niveluri, atingând în final cortexul. Se ajunge astfel la conştientizarea, memorizarea, utilizarea informaţiilor înregistrate auditiv şi vizual.Impulsurile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv.

Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii sunt conectate prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase concluziile la cortexul motor, care la rândul lui trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire sau şi spre cei folosiţi în scris.

Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea vorbirii, scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite impulsuri prin corectare.

În concluzie se poate spune că:Limbajul are o localizare dinamică şi la producerea lui participă o arie vastă de zone şi că există posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie preluate de către zonele sănătoase.

Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente – eferente organizate la diferite nivele funcţionale. Astfel, la geneza lui participă atât organe de simţ periferic ( auz – văz ) care recepţionează informaţii din mediul extern, cât şi zonele corticale în care informaţia percepţiei primare e recodificată în impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de această dată la organele fonatorii. Prin efectele impulsului care porneşte de la scoarţa cerebrală, coardele vocale vibrează odată cu trecerea curentului de aer expirat. Sunetul brut laringian e modificat prin mişcările făcute de buze, limbă, mandibulă, vălul palatului, faringe şi întregul laringe. Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate produce modificări ale vorbirii, care vor fi în strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor. Astfel, anomalii ale organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care împiedică vorbirea sonoră.

26

Page 27: curs logopedie

Malformaţiile congenitale labio – maxilo – palatine produc rinolalii cu efecte asupra sonorizării vorbirii, dar de multe ori produc şi modificări ale dezvoltării psihice.

Leziuni apărute în zona frontală pot produce tulburări grave ale limbajului( afazii ).

Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stângă produc fenomene dislalice. Leziuni apărute pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce dizartrii care îmbracă anumite forme în funcţie de sistemul motor lezat.

Producerea limbajului nu se poate realiza în condiţii normale în afara recepţiei vorbirii. Prin intermediul auzului se realizează analiza şi sinteza vorbirii orale ( intensitatea, frecvenţa, succesiunea sunetelor şi cuvintelor ) şi apoi integrarea acestora în configuraţii fonetice unitare. Percepţia vizuală joacă un rol hotărâtor în limbajul scris – citit. Prin intermediul ei are loc diferenţierea şi identificarea semnelor grafice şi totodată stabilirea de legături între aceste semne şi elemente sonore ale vorbirii orale. La nevăzători, în citirea şi scrierea textelor în locul percepţiei vizuale intervine percepţia tactilă pentru care îşi dezvoltă mecanisme speciale de identificare, diferenţiere şi integrare a elementelor lexicale.

În procesul învăţării sonore şi a scris – cititului, la omul normal are loc o permanentă raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers, iar la nevăzători o raportare a imaginilor auditive la imaginile tactile şi invers.La surdo – muţi, în cursul demutizării, imaginile vizuale suplinesc percepţia auditivă şi pe baza ei cuvântul e asociat cu imagini ale semnificaţiilor.

3.2. ORGANELE VORBIRII

Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul sistem îl formează:

1. Organele de respiraţie a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul că ele dau curentul de aer ce formează vibraţia coardelor vocale, vibraţie pe care o produce unda sonoră ca atare. Din aceste organe fac parte plămânii şi muşchii pe care îi pun în mişcare, în special diafragmul, care atunci când se bolteşte în sus în formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor şi produce diferite izbituri de intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate.Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea prin care curentul de aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii – către laringe.

27

Page 28: curs logopedie

2.Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spaţiul dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale, anume doi muşchi subţiri, elastici, pe care aerul ieşit din trahee îi pune în mişcare vibratorie. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii cartilajelor de care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:

- coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;- se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât

se formează între ele un spaţiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse şi apropiate, adică glota este închisă, atunci pătrunzând între marginile corzilor îndreptate una spre cealaltă aerul expirat le pune în mişcare vibratorie, în urma cărui fapt se produce unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de apropiate, datorită faptului că aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se produc sunete slabe, de şoaptă. Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale rămân cu totul destinse, iar glota complet deschisă.

3. Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat deasupra laringelui. Acesta e format din cavitatea bucală şi nazală, care reprezintă un fel de tub aşezat deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai important rezonator al undelor sonore care apar în laringe. Prin modificarea mărimii şi a formei cavităţii bucale se formează sonoritatea definitivă a vocalelor.

Cavitatea bucală e de asemenea organul care crează obstacole speciale pentru aerul expirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete – zgomote, care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui rezonator auxiliar, către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către vălul palatului, adică de partea posterioară mobilă a palatului. În primul caz se produc sunete nazale, ca de pildă consoanele sonore m – n, iar în al doilea caz – sunete nenazale.În felul acesta, aparatul periferic al vorbirii este extrem de complex, necesitând o coordonare extrem de fină a mai multor mişcări care se produc simultan.

Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care e trimisă de contracţia muşchilor expiratori şi de plămâni.

Cuvântul este produsul vocii. Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces.

28

Page 29: curs logopedie

Capitolul IV CAUZE ŞI CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

4.1. ETIOLOGIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Tulburările de vorbire sunt extrem de variate şi totodată fiecare din ele prezintă o problemă a stării fizice a organismului, a dezvoltării pshice, a maturităţii individului, caracterului, temperamentului, interdependenţei sociale.Tot atât de variate sunt şi cauzele tulburărilor de vorbire. Se disting două cauze:1.factori externi – factori fizico – mecanici ( supraîncălzirea, suprarăcirea); - biologici – bacterii - sociali;2.factori interni – influenţează asupra – aparatului central al vorbirii;

- scoarţei cerebrale

Ex. distrofia, viermi intestinali, rahitism.Asupra organismului uman acţionează o multitudine de factori nocivi

care pot imprima un anumit curs în dezvoltarea sa. Dar organismul capătă o anumită rezistenţă ce îi permite o evoluţie normală şi numai în anumite condiţii aceşti factori determină perturbaţii pe o direcţie sau alta.

Cunoaşterea acestor cauze e necesară nu numai pentru a le preveni, dar şi pentru adoptarea unei metodologii ştiinţifice în stabilirea diagnosticului diferenţial şi a modalităţii de corectare. Nu întotdeauna pot fi stabilite cauzele şi apoi aceleaşi tulburări pot avea mai multe cauze.

Tulburările de vorbire apar ca urmare a acţiunii unor procese complexe în perioada:- intrauterină: intoxicaţii, infecţii, boli infecţioase ale gravidei, incompatibilitate R.H., carenţe nutritive, traume mecanice, psihice;- naşterii – naşteri grele, prelungite, care duc la leziuni ale S.N.C., asfixii, traume fizice;- după naştere – cele mai multe.

În general cauzele pot fi grupate în 4 categorii:

1. CAUZE ORGANICE, care pot fi de natură centrală sau periferice.

29

Page 30: curs logopedie

Centrale – lezarea creierului datorită traumatismelor mecanice ale capului în timpul naşterii, boala părinţilor ( sifilis, alcoolism,tuberculoză ), boli suportate în copilărie (difterie, scarlatină,meningită, encefalită, pojar, tifos ).

Sub influenţa lor are loc fie dezvoltarea anormală a creierului,fie deformarea lui parţială, degenerarea unor celule subinfluenţa intoxicaţiei, ruperea legăturilor nervoase, etc.

Leziunea unor regiuni mari ale scoarţei provoacă grave tulburări ale vorbirii şi gândirii ( alalii, afazii, agnozii ).

Lezările zonelor mai elementare – dislalii.Ca urmare a acţiunilor nocive ale creierului, reflexele de vorbire ori nu se crează, ori se desfac, deformează sau se crează greşit.

-Periferice - lipsurile organelor – anomalii congenitale ale organului auditiv, oaselor periferice ale craniului, maxilare, dinţi, palat tare, moale, limba, buze, etc.deformaţiile părţilor osoase ale organelor vorbirii cauzate de: rahitism, îngrijirea proastă a copilului, igiena defectuoasă a urechii, cavităţii bucale, răni. Gradul de deteriorare a vorbirii nu depinde totdeauna de mărimea leziunii anatomice, ci mai ales de importanţa ce o are organul lezat în funcţia vorbirii. Astfel, defecte neînsemnate ale vârfului limbii provoacă totdeauna o alterare a pronunţării, în timp ce tulburări relativ relativ mari ale maxilarelor şi dinţilor pot să nu influenţeze vorbirea. Un rol deosebit de important îl joacă tulburările din sfera motorie cu caracter:intern – insuficienţă motorie generală, mişcări de prisos, necoordonarea

mişcărilor;

extern – anomalii de mişcare pe baza lezării organelor periferice ale vorbirii ( fisura labio – palatină sau a buzei ).

2. CAUZE FUNCŢIONALE

În aceste situaţii vorbirea e lezată fără să fie leziuni organice stabilite. Ex. dislalia, bâlbâiala sunt cauzate de raportul greşit excitaţie, inhibiţie sau insuficienţa funcţională a S.N. central sau periferic.

Datorită acestor cauze pot avea loc tulburări ale limbajului care privesc atât sfera senzorială ( receptoare ) cât şi cea motorie ( efectoare ). Cauzele funcţionale pot afecta oricare din componentele pronunţării: expiraţie, fonaţie, articulaţie. Pot avea loc tulburări ale proceselor de excitaţie, inhibiţie, nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale ale

30

Page 31: curs logopedie

S.N.C., motorii, deficienţe ale auzului fonematic. Acestea însă sunt greu de pus în evidenţă.

3. CAUZE PSIHO – NEUROLOGICE

Influenţează în special pe acei subiecţi care pe linie congenitală au o constituţie anatomo – fiziologică cu implicaţii patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecţii cu debilitate mintală, alienaţii mintali, la cei cu tulburări de memorie şi de atenţie, cu tulburări ale reprezentărilor optice, acustice. Neîncrederea în posibilităţile proprii, timiditatea exagerată ca şi supraaprecierea propriei persoane pot determina tulburări care se extind asupra întregii personalităţi şi deci şi asupra limbajului. Acestea determină mai ales tulburări de ritm şi fluenţă, vorbire artificială, nenaturală, tărăgănată, dislalică, năvalnică, etc. Uneori sub influenţa sfaturilor imprudente defectul de vorbire se întăreşte sau se intensifică.

4. CAUZE PSIHO – SOCIALE

Au o frecvenţă relativ mare, iar efectele lor negative se reflectă în dezvoltarea limbajului şi a întregii dezvoltări psihice.

Acestea sunt: aplicarea unor metode greşite de educaţie, slaba stimulare a vorbirii copilului, încurajarea în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzament, imitarea unor modele de vorbire deficitară, trăirea unor stări conflictuale, stress, suprasolicitare care duce la oboseală excesivă

4.2. CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală, de scriere şi citire, de mimică şi articulare, sau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului, face parte din categoria tulburărilor de limbaj.

31

Page 32: curs logopedie

Prin tulburările limbajului înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă.

În raport cu natura, profunzimea şi locul dereglărilor pe întreg traiectul circuitului funcţional al limbajului, apar diferite tipuri de tulburări ale acestuia.

Clasificarea tulburărilor de limbaj este extrem de dificilă şi mult controversată în literatura de specialitate. Aceasta deoarece, în primul rând, mecanismele anatomo-fiziologice care stau la baza formării şi dezvoltării limbajului sunt foarte complexe şi pot fi afectate în cele mai diferite componente. În al doilea rând, tulburările de limbaj se pot cupla la aceeaşi persoană. Se pot întâlni împreună, de pildă, tahilalia cu bâlbâiala, sau dislalia, bâlbâiala şi disgrafia.

La cele de mai sus se adaugă lipsa unei terminologii unitare pentru denumirea tulburărilor de limbaj.

Una dintre situaţiile posibile de clasificare a tulburărilor de limbaj în funcţie de mai multe criterii –este conform lui M.Guţu :- după criteriul anatomo-fiziologic: tulburări ale analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv; tulburări centrale sau periferice; tulburări organice sau funcţionale.

- după criteriul structurii lingvistice afectate: tulburări de voce; tulburări de ritm şi fluenţă; tulburări ale structurii fonetico-fonematice; tulburări complexe lexico-gramaticale; tulburări ale limbajului scris.

- după criteriul periodizării apariţiei: perioada preverbală – până la 2 ani; perioada de dezvoltare a vorbirii : 2-6 ani; perioada verbală – 6 ani.

• după criteriul psihologic: gradul de dezvoltare a funcţiei comunicative a limbajului; devieri de conduită şi tulburări de personalitate.

32

Page 33: curs logopedie

Conform opiniei lui E.Verza, tabloul tulburărilor de limbaj este:a) tulburări de pronunţie: dislalia; rinolalia; dizartria

b) tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâiala; logonevroza; tahilalia; bradilalia; aftongia; tulburări pe bază de coree.c) tulburări de voce: afonia; disfonia; fonastenia;d) tulburări ale limbajului citit-scris: alexia; dislexia; agrafia; disgrafia.e) tulburări polimorfe de limbaj: alalia; afazia.f) tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen; întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.

Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o orientare corectă în cunoaşterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui diagnostic diferenţial adecvat, precum şi în prognoza tulburărilor de limbaj a fiecărui copil în parte.

33

Page 34: curs logopedie

În literatură sunt mai multe tipuri de clasificare. Acestea sunt efectuate în funcţie de o serie de criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic. Luarea în consideraţie numai a unui singur criteriu permite o clasificare unilaterală.

O clasificare corectă prezintă importanţă nu numai pentru activitatea de cunoaştere şi terapie, dar şi pentru diagnoză şi prognoza tulburărilor de limbaj.

În activitatea de corectare diagnosticul diferenţial contribuie la falicitarea stabilirii metodologiei de lucru şi la fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează în raport cu diagnosticul diferenţial şi particularităţile psihice ale persoanei.

C.Păunescu individualizează trei categorii mari de sindroame, din care primele afectează rostirea şi numai ultimul limbajul şi vorbirea.

1.Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia – disgrafia de evoluţie. Acestea sunt condiţionate fie de un ritm propriu de dezvoltare ( ereditar, congenital ), fie de o frânare şi încetinire a ritmului obişnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin factori afectivi şi sociali.2.A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci limbajului şi vorbirii: dislalia, disartria, disritmia ( bâlbâiala, tahilalia, bradilalia ). Sindroamele extrinseci afectează rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostită, fiind condiţionată prin malformaţii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale.3.A treia categorie este a sindroamelor intrinseci limbajului şi vorbirii, caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea elaborării ideaţionale a limbajului, şi ea grupează laolaltă sindromul disintegrativ sau disfazia şi sindromul dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului şi vorbirii, cu vastele lor implicaţii funcţionale este determinată de leziuni cortico – subcorticale.

4.3. FRECVENŢA ŞI NECESITATEA CORECTĂRII TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

34

Page 35: curs logopedie

Nu există încă o metodă comună pentru depistarea tulburărilor de vorbire dar s-au făcut destule încercări de cuprindere a tulburărilor de limbaj în situaţii statistice. Datele statistice existente sunt diferite deoarece studiile s-au făcut pe populaţii mai mult sau mai puţin numeroase, după criterii diferite, în zone diferite, cu exigenţe diferite, etc. Toate însă pun în evidenţă o frecvenţă destul de mare a tulburărilor de vorbire în special la vârstele mici.

Frecvenţa cea mai mare o înregistrează, în mod cert, tulburările care afectează rostirea şi mai puţine cele care afectează limbajul propriu – zis, tulburări în special din sfera sindromului dismaturativ, determinate de o întârziere uşoară în apariţia şi dezvoltarea vorbirii ( dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia – disgrafia de evoluţie ) acestea fiind condiţionate fie de un ritm propriu de dezvoltare, fie de o frânare sau încetinire a ritmului obişnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori afectivi şi sociali.

Cea mai mare răspândire o au pronunţările incorecte ale unor sunete şi cuvinte, deformări, substituiri, nazalizări ale unor sunete şi cuvinte, aşa zisa dislalie simplă sau polimorfă. Mai des întâlnite sunt dislaliile funcţionale de evoluţie şi mai rar cele organice. Având în vedere faptul că dislaliile fiziologice dispar în jurul vârstei de 4 ani, când copilul îşi însuşeşte modelele pronunţiei adulte, dislaliile întâlnite la clasele I – IV le considerăm în mare parte patologice. Cele care însă dispar, fără intervenţie logopedică, ca urmare doar a deprinderii scris – cititului sau a creării condiţiilor necesare însuşirii corecte a vorbirii nu se încadrează în patologia vorbirii. Aceşti copii fac să se ridice procentajul dislaliilor în clasa I, ca apoi să se reducă considerabil la clasele II – IV. La clasele II – IV o mare parte a alterărilor de pronunţie sunt dislalii organice, cauzate de lezări structurale ale organelor periferice sau centrale ale vorbirii. Dislaliile mecanice provocate de malformaţiile organelor fonoarticulatorii periferice, structurale, de leziuni periferice motorii sau senzoriale ( dizartrii de diferite forme, bâlbâieli, bradilali, precum şi cele determinate de un deficit auditiv, sunt mult mai rare ).

Cele mai puţine cazuri, dar şi cele mai grave, sunt cele cu tulburări ideaţionale ale limbajului, tulburări de tip afazic.

La clasele II – IV, frecvenţa cea mai mare o realizează tulburările limbajului scris, dislexiile – disgrafiile de diferite forme şi intensităţi, de la simple greutăţi în citire şi scriere până la incapacitatea scrierii şi cunoaşterii literelor, disgrafii fie de natură afazică, greutăţile constând în găsirea literelor, a cuvintelor, scrierea lor corectă, fie de natură apraxică, erorile constând în executarea literelor.

35

Page 36: curs logopedie

Proporţia copiilor care greşesc în transcrierea limbajului oral este destul de mare dar nu toţi sunt dislexo-disgrafici. Unele se produc în limitele evoluţiei normalului. O parte din aceste greşeli se produc datorită unui conflict care apare între individualitatea receptivă modificată a copilului şi oscilaţia legilor fonetice, care fac să se producă greşeli numai la annumite cuvinte, cu o structură fonologică dificilă în ceea ce priveşte analiza şi sinteza. Acest fenomen a fost numit:disfonografie.

O mare parte dintre greutăţile care apar la clasa I se datorează unei imaturităţi şcolare care ar trebui depistată înainte de şcolarizare. La aceştia apar greutăţi în însuşirea scris – cititului cu aspecte comune, dar care în mare parte nu sunt dislexo-disgrafii.

Tulburările de ritm înregistrează o frecvenţă destul de redusă comparativ cu alte tulburări.Apar şi tulburări cuplate.Cunoaşterea statistică a copiilor cu tulburări de limbaj, precum şi

raportul cantitativ şi calitativ dintre diferitele forme de tulburări este de mare importanţă, dacă se are în vedere şi gradul diferit de repercutare asupra dezvoltării întregii personalităţi a copilului.

Încă din antichitate s-a observat că tulburarea mecanismelor fonoarticulatorii poate produce la unii conflicte de integrare socială, conflicte psihice destul de grave, care tulbură personalitatea sau conflictele sociale care tulbură relaţiile în colectiv.

Pornind de la aspectul bipolar al limbajului, de comunicare şi înţelegere, adică de la această interdependenţă dintre gândire şi limbaj, este firesc să nu le studiem una fără cealaltă, limbajul fiind învelişul gândirii iar gândirea fiind cea care pune ordine în limbaj.

Aceasta nu înseamnă că, limbajul este legat numai de gândire, că cel care nu vorbeşte nici nu gândeşte. Limbajul este legat şi de condiţiile de mediu şi de o serie de factori extraintelectuali.

Revenind la aspectul strict logopedic, se poate afirma că, tulburările apărute la nivelul limbajului sau a intelectului, pot produce modificări reciproce. Tulburările de limbaj severe ( afaziile ) sunt însoţite şi de tulburări de evocare, generalizare, de recepţie şi emisie, de interpretare a mesajului. La rândul lor, oligofreniile sau psihozele împiedică dezvoltarea limbajului, apărând dislogiile specifice.

Deci, o parte dintre tulburările de vorbire sunt determinate de deficitul intelectual, dar ele şi pot influenţa într-o mare măsură oarecare dezvoltarea intelectuală.

Tulburările de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri creatoare, flexibile, capabilă de abstractizări, generalizări, deoarece acestea necesită un

36

Page 37: curs logopedie

înalt nivel de dezvoltare al limbajului. Ele influenţează dezvoltarea intelectuală, reuşita şcolară, integrarea normală în colectiv, într-o măsură direct proporţională cu gravitatea lor şi în funcţie de specificul fiecăreia. Astfel, unele tulburări de vorbire produc tulburări în sfera intelectuală, altele în sfera personalităţii, altele însă numai simulează tulburări patologice ale intelectului. Toate tulburările însă produc într-o măsură mai mare sau mai mică, modificări psihice şi de comportament, greutăţi în procesul de integrare şi adaptare, în orientarea spre anumite profesii.

La majoritatea tulburărilor de limbaj se constată tulburări nevrotice şi reactive, sechele encefalopatice, maladia lui Dawn, instabilitate psiho – motorie, etc. Altele sunt determinate de afecţiuni somatice cronice, cu răsunet negativ pe plan neuropsihic. E şi firesc, în aceste condiţii, copiii să întâmpine greutăţi în procesul de adaptare şi integrare.

La foarte mulţi copii logopaţi este tulburat atât procesul de emisie cât şi cel de recepţie, deoarece vorbirea la aceştia este încărcată de o stare afectivă negativă. Teama de vorbire duce la o stare de inhibiţie care perturbă procesul normal de recepţie şi emisie.

Conştientizarea defectului, mai ales la cei cu intelect normal, crează o stare de iritare, de irascibilitate. Pe măsura înaintării în vârstă, manifestările psihice se accentuează, se instalează o stare de oboseală fizică şi intelectuală, o hipersensibilitate afectivă, ajungând până la refuzul de a vorbi, opoziţie, devieri de comportament, lipsă de interes pentru activitatea şcolară. La unii apar şi tulburări de ordin neurovegetativ: dereglări în perioadele de somn, în raportul excitaţie – inhibiţie, oboseală excesivă, etc. Pot ajunge până la nevroză sau psihoză.

Jena sau imposibilitatea de a întreba sau răspunde la timp şi corect duce la rămânerea în urmă la învăţătură şi la perturbarea relaţiilor cu persoanele din anturaj.

În general, trăsăturile lor de personalitate sunt foarte instabile şi dacă nu întrevăd posibilitatea corectării, pot apărea şi tulburări comportamentale.

Se poate conchide deci, că tulburările de vorbire au repercursiuni uneori destul de grave atât în domeniul învăţării cât şi asupra întregii personalităţi, a adaptabilităţii lui sociale, perturbându-i poziţia lui în cadrul colectivului, devenind adesea un inadaptat.

Dacă vom porni de la funcţia de bază a limbajului, cea cognitivă, de la faptul că 30% din relaţia umană e de natură verbală, precum şi de la modificările pe care acestea le produc, vom putea aprecia mai bine importanţa logopediei, care are nu numai un rol corectiv, ci urmăreşte mai ales stimularea şi dezvoltarea limbajului, prevenirea şi profilaxia tulburărilor limbajului oral şi scris, de la vârsta cea mai fragedă, aducându-şi astfel

37

Page 38: curs logopedie

contribuţia la prevenirea eşecului şcolar, la egalizarea şanselor de instruire, de educaţie şi integrare, prin corectarea şi compensarea tulburărilor de limbaj, pregătindu-i astfel pentru viaţă şi activitatea socială.

Capitolul V NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN EVOLUŢIA

LIMBAJULUI LA COPIL

Dintre toate fenomenele psihosociale, limbajul uman este una dintre cele mai complexe probleme.

La evoluţia limbajului contribuie atât dezvoltarea intelectului, a gândirii, a psihicului în general ca sistem individual căt şi ca sistem social, de grup. Între aceste două sisteme există interconexiuni multiple care-i asigură un anumit echilibru şi care nu poate fi distrus decât prin multiple leziuni ale scoarţei cerebrale. Se consideră că „nu poate fi considerată tulburare de limbaj decât aceea generată de mecanismele cerebrale sau de cele periferice. ”Atât limbajul cât şi gândirea sunt într-un proces de dezvoltare permanentă, determinat atât de structura organică cât şi psihică. Funcţiile cognitive care stau la baza lor sunt dependente de stadiul de maturizare a structurilor neuromotorii şi senzoriomotorii.În dezvoltarea sa, limbajul parcurge mai multe stadii care se succed continuu, fiecare marcând un progres parţial strâns legat de a intelectului şi de contextul socio – cultural care-i structurează funcţiile fundamentale. Dezvoltarea limbajului sub aspect normal şi patologic sunt în strânsă legătură cu aceşti factori.

6.1. ETAPELE EVOLUŢIEI LIMBAJULUI LA COPIL

Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea copilului se realizează pe baza unor activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor necesităţi imediate, dar odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat atât vorbirea impresivă cât şi expresivă, la baza învăţării vorbirii stând imitaţia. Este clar că în funcţie de structura S.N.C., a aparatului fonoarticulator şi de condiţiile social culturale în care trăieşte apar o serie de caracteristici individuale.

Limbajul se dezvoltă în strânsă legătură cu celelalte funcţii psihice, progresele pe linia limbajului lărgind experienţa şi stimulând dezvoltarea

38

Page 39: curs logopedie

celorlalte procese psihice, iar acestea la rândul lor influenţează dezvoltarea normală a limbajului.

Pentru a putea aprecia corect care sunt tulburările reale ale limbajului, în diferite etape ale dezvoltării copilului, este absolut necesară cunoaşterea evoluţiei limbajului la copilul normal, cu particularităţile de vârstă.

Strigătul noului născut e cea mai timpurie expresie sonoră. El e de fapt o experienţă reflexă sonoră, precedată de o inspiraţie reflexă, o închidere reflexă a glotei cu creşterea presiunii expiratorii.

Nici acest strigăt, nici emisiunile sonore legate de schimbările din mediul extern, durere, foame, plăcere nu au valoare de limbaj, fiind manifestări fonetice ale stărilor afective. Abia după prima lună ele încep să fie emise cu caracter intenţional, căpătând anumită semnificaţie, rămânând în cadrul exerciţiilor prefonatoare. Odată cu apariţia gânguritului încep şi primele modulări ale tonului laringian, care vor sta la baza realizării vorbirii. După prima lună de viaţă copilul începe să-şi antreneze organele sale fonoarticulatorii şi începe să emită sunete, dar care sunt confuze din punct de vedere fonetic. Treptat însă, o serie de mişcări elementare, folosite în supt, masticaţie, deglutiţie, sunt modificate, copilul începe să emită sunete de tipul consoanelor iar prin schimbări de rezonanţă ale vocii încep să emită vocale.

După trei luni, sunetele sunt uneori confuze, dar capătă tot mai mult o semnificaţie, exprimând o stare de confort sau disconfort. Pe la 5 – 6 luni, încep să repete sunete provocate de alţii, unesc aceste sunete în silabe ce se repetă, repetă această silabă de 2 – 3 ori ( ma – ma – ma ), constituind lalaţiunea. Acest lucru le face plăcere şi dacă există o atmosferă lingvistică favorabilă, progresele în achiziţia şi înţelegerea limbajului sunt foarte rapide. Capacitatea de imitaţie creşte spectaculos, copilul încearcă să emită tot mai mult emisiunile verbale ale adultului. Începe să combine două silabe diferite şi să denumească o persoană sau un obiect născându-se astfel primele cuvinte. Dacă i se vorbeşte, vocalizează ca răspuns, încercând să întreţină comunicarea. Imită intonaţia altora, răspunde prin gesturi la întrebări simple sau la alte gesturi. Îndeplineşte indicaţii simple care sunt însoţite de gesturi sau încetează activitatea când i se spune „ NU ”.

La sfârşitul primului an de viaţă, copilul normal învaţă primele cuvinte cu sens, dar nu au încă o semnificaţie precisă. Deoarece înţelegerea e mai avansată, comparativ cu posibilităţile de pronunţie, foloseşte mult mimica, gestul, vocea.

În perioada antepreşcolară, dezvoltarea vorbirii este intensă, sub toate aspectele, căpătând un accentuat rol de comunicare. În jurul vârstei de 3 ani poate ajunge la un vocabular activ de cca. 100 cuvinte. Din această perioadă limbajul devine „ vorbitor ”. Copilul dobândeşte posibilitatea să-şi

39

Page 40: curs logopedie

exprime trebuinţele şi dorinţele prin cuvinte, pe care învaţă să le lege între ele, formând scurte propoziţii şi folosind relativ corect acordurile gramaticale. Întreaga vorbire este impregnată de interjecţii, pronume demonstrative, situaţii concrete.

Limbajul activează celelalte procese cognitive şi experienţa de viaţă a copilului. În acelaşi timp, trebuie luat în considerare faptul că datorită particularităţilor S.N.C. şi a nematurizării aparatului fonoarticulator, copilul antepreşcolar are o serie de dificultăţi de pronunţare corectă. Dintre aceste dificultăţi cele mai frecvente se referă la eliziunea sunetelor sau a silabelor, concentrarea unor cuvinte, etc. Aceste dificultăţi sunt pasagere, proprii acestei vârste şi au o natură fiziologică.

La vârsta antepreşcolară e greu de precizat ce tulburări intră sub incidenţa patologicului, datorită atât ritmului propriu de dezvoltare, cât şi diversităţii condiţiilor de viaţă şi educaţie.

Există două caracteristici proprii însuşirii limbajului.1. Prima e capacitatea de a înţelege ce înseamnă cuvintele, aşa

numita„ competenţă ” şi a doua e „ performanţa ”, adică folosirea diferitelor cuvinte. Competenţa e în general mai dezvoltată decât performanţa ( copilul înţelege mai mult din ce i se comunică decât poate el însuşi comunica ). Cu cât este mai mic cu atât este mai mare distanţa psihologică dintre competenţă şi performanţă. Această distanţă reprezintă spaţiul psihologic dintre limbajul pasiv ( al competenţei ) şi cel activ ( al performanţelor ).

2. Prin dezvoltarea intensă, în perioada preşcolară ( 3 – 6 ani ) limbajul îndeplineşte tot mai activ funcţia de organizare a activităţii psihice. Alături de vorbirea situativă se dezvoltă vorbirea contextuală care exprimă mai bine logica ideilor. La aceasta contribuie şi creşterea volumului vocabularului şi nuanţarea cuvintelor

La vârsta preşcolară, copilul stăpâneşte fonetismul limbii materne, în general, fără dificultăţi în pronunţarea cuvintelor obişnuite. Specificitatea vorbirii lui, pe planul expresiei, constă în modul în care îmbină fonemele în secvenţe sonore, când e vorba de cuvinte grele, modul în care foloseşte formele morfosintactice în comunicarea verbală.

Odată cu depăşirea vârstei de trei ani, folosirea formelor gramaticale de către copii, prezintă unele particularităţi morfologice şi sintactice. El poate folosi formele flexionare nominale, verbale, sau chiar forme de exprimare mai fine, mai nuanţate. Preşcolarul foloseşte un sistem gramatical destul de dezvoltat şi stăpâneşte în linii mari principiile conducătoare ale

40

Page 41: curs logopedie

limbii. După patru ani se perfecţionează şi folosirea categoriilor morfologice flexionate şi integrarea acestora în propoziţii şi fraze.

Exprimarea gramaticală a preşcolarilor se caracterizează prin:- folosesc pluralul substantivelor în vorbirea curentă;- folosesc fraze coordonate sau subordonate organizate prin conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale ( după patru ani );- alături de formele corecte gramaticale, apar numeroase greşeli, manifestate prin ezitări în exprimare ca dovadă a necunoaşterii, a neaplicării formelor obişnuite, dar uneori şi a unei gândiri haotice, a emoţiei sau a altor întâmplări aleatoare; - greşelile gramaticale se manifestă în faptul că suferă delimitarea cuvintelor sau unităţilor lexicale din frază ( în special a instrumentelor gramaticale), fapt constatat şi după 7 ani, în primul an de şcoală; - greutăţi de identificare a cuvintelor manifestate în greutatea de identificare a diferitelor categorii morfologice ( adjective posesive şi pronumele personale cu substantivele, contopirea substantivelor cu verbele, substantivelor cu substantive, adjectivelor cu adverbe ) mai ales între 3 – 4 ani.

Cele mai dificile diferenţieri sunt ale prepoziţiilor şi conjuncţiilor, adverbelor de negaţie, mai ales când e unit cu forme verbale ale verbelor „ a fi ” şi „ a avea ”. Diferenţierea lor se face mai bine după 5 ani şi jumătate.

Diferenţierea cuvintelor, care e un proces de analiză, nu se realizează dintr-o dată, pentru toate categoriile gramaticale şi e destul de dificil, limba română fiind destul de grea, datorită multiplelor forme flexionare cu multe subtilităţi sintactice, multe forme expresive ce depind atât de topică cât şi de intonaţie. De aici şi tendinţa de aglutinare a cuvintelor de învăţare mecanică a unor forme expresive care sunt destul de limitate în raporturile dintre copii şi adulţi în primii ani de viaţă.

Diferenţierea cuvintelor şi folosirea lor corectă, mai ales a instrumentelor gramaticale, presupun nu numai analiza ci şi generalizarea şi abstractizarea fenomenelor lingvistice observate, procese ce se realizează foarte greu între 1 – 7 ani datorită caracteristicilor S.N.C.În cadrul categoriilor morfologice apar dificultăţi de declinare, conjugare, comparare. În limbajul discursiv, copiii aleg mai ales ce este concret, prezent, supus intereselor lor, fapt reflectat şi în folosirea formelor flexionare dar şi în intonaţie.

În cadrul frazelor, concordanţa timpurilor din propoziţii se realizează cu dificultate, frazele sunt sărace în propoziţii subordonate folosind în special fraza prin coordonare. Realizarea corectă a concordanţei timpurilor

41

Page 42: curs logopedie

la preşcolari e cel mai adesea formală şi ea nu rezultă din discriminările de sens şi nici din raportarea acestora la formele verbale corespunzătoare.

Lungimea şi complexitatea propoziţiilor şi frazelor creşte treptat până la 5 ani. După această vârstă lungimea discursului creşte iar subordonarea e folosită corect.

Comunicarea gândirii se realizează treptat, adesea fragmentat, uneori se pierde din vedere ansamblul, comunicarea e în general dezlânată, dificil relatată, cu inversiuni, reveniri, intercalări, ezitări, tărăgăneli, demonstrând o gândire încă neorganizată, o cunoaştere suficientă a formelor lingvistice – cele mai adecvate – în care să gândească. Topica în propoziţii şi frazele mai complicate se realizează cu greutate şi e supusă şi influenţelor afectivităţii şi dezorganizării gândirii. În timpul comunicării verbale, însoţeşte vorbirea uneori cu gesturi, mimică, pantomimă, de multe ori acestea înlocuind comunicarea verbală. Începând cu vârsta de 2 ani şi înaintând în vârstă, se perfecţionează forma dialogată. La început dialogul apare cu scopul de a comunica anumite dorinţe sau ca răspuns la întrebări. Apoi copilul pune întrebări în scopul cunoaşterii. Perioada 3 – 7 ani apare o avalanşă de întrebări, copilul interesându-se de tot ce-l înconjoară. În funcţie de vârstă şi formele folosite, intonaţiile, perseverenţa în obţinerea răspunsurilor variază. Pe măsură ce creşte, întreabă mai mult, doreşte să afle mai multe despre cauza, originea, scopul obiectelor şi fenomenele înconjurătoare. Prin dialog, copilul e invitat la cooperare şi dacă e integrat într-o formă de învăţământ, dimensiunea lingvistică se perfecţionează. Sub influenţa grădiniţei, a şcolii, sub influenţa instructiv – educativă exercitată asupra lor, copiii îşi perfecţionează mai repede forma expresivă, aceasta căpătând un mai mare grad de complexitate. Deşi infantil, limbajul acestor copii se diferenţiază de cel al copiilor educaţi numai în familie, mai ales în cele cu un nivel cultural scăzut sau mai puţin preocupaţi de vorbirea copilului.

În jurul vârstei de 5 ani, copiii îşi însuşesc sistemul fonetic al limbii materne şi vechile particularităţi dispar treptat. Se reduc omisiunile, înlocuirile de sunete, vorbirea devine mai inteligibilă.

La vârsta preşcolară predomină dislaliile de evoluţie şi bâlbâială fiziologică, dar se întâlnesc şi tulburări de natură patologică, determinate de anomalii organice sau funcţionale ale aparatelor periferice şi ale S.N.C., paralizii sau pareze de nervi periferici, care împiedică funcţionalitatea normală a organelor articulatorii, de nedezvoltarea sistemelor cerebrale, de insuficienta dezvoltare psihică, de ereditate.

La intrarea în şcoală, limbajul copiilor este conştient, supus codului limbii materne. Acum limbajul se dezvoltă şi pe alte planuri. Experienţa se îmbogăţeşte, se dezvoltă calităţile gândirii, exprimarea devine mai coerentă,

42

Page 43: curs logopedie

mai diversificată, mai logică. Capacitatea de înţelegere a informaţiilor creşte, regulile gramaticale, ortografice şi lexicale se însuşesc organizat, la aceasta contribuind mult învăţarea scris – cititului. Vocabularul creşte considerabil la sfârşitul perioadei şcolare mici însumând un număr de cca. 4000 – 4500 cuvinte, din care cca. 1500 – 1600 intră în vocabularul activ.Treptat se trece de la un vocabular familial la unul oficial, de la un limbaj neângrijit la unul îngrijit, înlesnind integrarea copilului în societate, stabilirea relaţiilor cu cei din jur. Bogăţia comunicării depinde de mai multe: nivel de cunoştinţe, gradul de familiaritate sau prietenie, diferenţa de vârstă, sex, etc. În acest fel, funcţia de comunicare a limbajului îşi îndeplineşte rolul în toate sferele: cognitivă, directă, estetică. În mod deosebit se activează capacitatea de a diferenţia, prin denumiri adecvate obiectele şi fenomenele, de a nuanţa stilistic situaţiile, de a glumi, de a ironiza şi de a purta discuţii contradictorii. Prin îmbogăţirea experienţei de cunoaştere şi dezvoltarea calităţilor gândirii, exprimarea se diversifică şi capătă claritate logică, dar în acelaşi timp creşte capacitatea de înţelegere a informaţiilor recepţionate. Posibilităţile verbale sunt tot mai mari, stilul mai vioi, pronunţia relativ corectă, permiţându-i adoptarea unui mod personal de exprimare a ideilor.

Dar, cu toate că în şcoală se urmăreşte dezvoltarea maximă a procesului de comunicare în cele două planuri ( conţinut – expresie ) nu toţi copiii ajung la acelaşi nivel de dezvoltare, datorită particularităţilor somato – psihice individuale şi mai ales a particularităţilor mediului în care trăiesc şi se dezvoltă în familie.

Spre deosebire de preşcolar, vorbirea şcolarului mic este mai corectă, dispare dislalia fiziologică datorită modelelor de pronunţie corectă oferite şi în special însuşirii scris – cititului. Tulburările de pronunţie care se mai întâlnesc acum, sunt de obicei, o continuare a celor existente în perioada preşcolară şi care nu au fost înlăturate. Pot să apară în schimb, greutăţi în însuşirea limbajului scris, o mare parte putând fi confundate cu dislexii – disgrafii.Urmărind evoluţia însuşirii scrierii la copii, se constată că se ajunge la scrierea şi citirea corectă şi rapidă în mod treptat, pe măsură ce se realizează suficiente exerciţii de automatizare.

Codul fonetic e mai complicat decât cel fonetic, prin faptul că fiecărui fonem îi corespund patru litere. De aici greutatea decodificării în citirea textului scris de tipar sau de mână, dar şi a codificării în scrierea de mână.

Copiii care abia învaţă scrierea de mână fac greşeli în folosirea celor două simboluri grafice de mână, mai ales a celor asemănătoare sau mai puţin frecvente. Cele mai afectate sunt grafemele „ j, g, l, b, v, g, r, h ”. Fac frecvente confuzii între grafemele „ a – o, p – b, b – d ”.

43

Page 44: curs logopedie

Şcolarul este pus treptat să-şi exprime scris propriile idei, să-şi controleze exprimarea pentru a comunica şi pentru a fi înţeles. El învaţă să înţeleagă ce se spune în propoziţie, în fraze, în context, stabileşte legături între ideile principale pentru a înţelege textul, mesajul, deoarece în învăţarea citirii se urmăreşte înţelegerea textului, exactitatea , cursivitatea şi expresivitatea. În învăţarea scrierii se urmăreşte exactitatea transformării fonemelor în grafeme, succesiunea corectă a lor, rapiditate, respectarea regulilor gramaticale, ortografice, estetica, toate acestea căpătând un caracter personal ( formă, mărime, organizare, exprimare, etc. ).

Începând cu pubertatea şi continuând cu adolescenţa, preocupările pentru dezvoltarea limbajului devin tot mai conştiente.. Procesul de învăţământ, lectura lucrărilor din diferite domenii, contactul cu tot mai multe persoane, necesitatea redactării unor lucrări, a exprimării în public, etc, duc la formarea unui stil personal, tot mai organizat, mai adecvat diferitelor situaţii la folosirea unui vocabular ales, un debit verbal crescut, etc. Trăsăturile de personalitate imprimă şi ele limbajului o anumită coloratură, stil propriu, un anumit ritm, intonaţie, accent.

În general vorbirea lor este corectă, menţinându-se la foarte puţini însă, unele forme de sigmatisme, rotacisme sau tulburări de ritm sau ale limbajului scris.În concluzie, se poate afirma că şi pe planul expresiei, ca şi pe cel al conţinutului, de la naştere, copilul poate achiziţiona toate elementele şi regulile potrivit cărora el îşi organizează comunicarea şi o recepţionează cu succes în activitatea de relaţii interumane dacă pe parcursul evoluţiei lui nu au acţionat o serie de factori nocivi care să împiedice evoluţia normală a acestuia. În funcţie de intensitatea acestora, momentul acţiunii, sectorul lezat şi forma, intensitatea, gravitatea tulburării este diferită, afectând latura intelectivă a vorbirii, instrumentală sau amândouă.

Capitolul VII TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE

7.1. D I S L A L I A

Dislalia este tulburarea de articulaţie – pronunţie şi se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.

44

Page 45: curs logopedie

Etimologic termenul de dislalie vine de la dis – lipsă, deficienţă şi lalie – vorbire, glas, voce.

Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi expresivă. Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează primele cuvinte, propoziţii şi fraze.

În această perioadă apar şi primele handicapuri vizibile de vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, deficienţele din structura psiho – fizică a copiilor, cât şi de acţiunea unor factori nocivi.

La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această deficienţă se numeşte dislalie.

Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „ t ” este vorba de tetism.

Precizarea modului greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic, locul greşit de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal, rotacism velar, uvular, faringian, lateral, etc.

Alterările s – z, ş – j, ce – ge – t poartă denumirea de sigmatisme.La unii copii apar greutăţi în pronunţarea grupelor de consoane, deşi

izolat le pot pronunţa, omiţând una din ele. Acelaşi lucru se poate observa şi la diftongi, triftongi, aceştia fiind reduşi la o singură vocală.

Sunetele cele mai puţin afectate sunt cele care apar primele în vorbirea copilului, iar dacă apar se corectează foarte repede. Cel mai des afectate sunt sunetele r, s, z, ş, j, ţ, ce, ci, ge, gi, c, g.

În general dacă dislalia nu este însoţită de alte deficienţe, se păstrează integritatea funcţiilor limbajului şi nu ridică probleme serioase la corectare. În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă dificultăţile de pronunţie apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii, în respectarea formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur.

Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de educaţie, condiţii economice, particularităţi de limbă, etc.

Dislalia pote fi periferică sau centrală.

45

Page 46: curs logopedie

7.1.1. DISLALIA PERIFERICĂ 1. Definiţie

Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinaţii de sunete ). 2. Simptomatologie

A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor : - Dislalia organică datorată anomaliilor organelor periferice ale vorbirii

(în cazul surzeniei periferice, al anomaliilor de maxilare, dinţi, limbă şi boltă palatină);

- Dislalia funcţională datorată funcţionării defectoase a aparatului verbo-articulator (în cazul atrofiei sau neexersării muşchilor limbii, buzelor, vălului, al traseului greşit pe care îl ia curentul de aer expirat şi al insuficienţei în dezvoltarea atenţiei auditive).

B. După gradul de extindere al dislaliei (numărul de sunete alterate) :- Dislalie simplă sau parţială , când este afectat un sunet;- Dislalie generală sau complexă , când sunt afectate mai multe sunete.

C. După întindereea şi structurarea fonemului afectat:a. – Dislalia sunetelor la nivelul pronunţiei sunetelor; În cazul dislaliei sunetelor pot exista următoarele forme de tulburare a pronunţiei lor:- dislalia prin omisiune de sunete – la pronunţare sunetul afectat lipseşte

(moghilalia);- dislalia prin alterare – la pronunţie sunetul deficitar este deformat;- dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului corect se

pronunţă alt sunet;b. – dislalia silabelor care cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor cuvinte.

D. În funcţie de sunetele afectate dislalia se poate clasifica:- betacism şi parabetacism – afectarea sunetului “b”;- capacism şi paracapacism - afectarea sunetului “c”;- deltacism şi paradeltacism – afectarea sunetului “d” şi “t”;- fitacism şi parafitacism – afectarea sunetului “f”;

46

Page 47: curs logopedie

- gamacism şi paragamacism – afectarea sunetului “g”;- mutacism şi paramutacism – afectarea sunetului “m”;- rotacism şi pararotacism – afectarea sunetului “r”;- sigmatism şi parasigmatism – sunetele afectate sunt cele sigmatice “s”,

“ş”, “z”, “ţ”, “j”, “ci”, “ce”;- hapacism şi parahapacism – afectarea sunetului “h”.

E. După numărul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , când e afectat un singur fonem sau o singură grupă de articulare şi polimorfe când sunt afectate mai multe grupe de foneme

F. După locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora : dislalia labialelor, dislalia lingualelor etc.

G. După modul în care se produce sigmatismul şi rotacismul se disting formele :

- Sigmatismul interdental când pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi coloana de aer este emisă prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivi;

- Sigmatismul lateral, când aerul se scurge pe părţile laterale, uneori pe ambele părţi sau pe o singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul lateral drept;

- Sigmatismul strident – recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;

- Sigmatismul nazal – când sunetele sunt pronunţate nazal;- Rotacismul lingual lateral – în care sunetul e pronunţat cu una din

laturile limbii;- Rotacismul velar – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale vălului;- Rotacismul uvular – sunetul e pronunţat prin vibraţii ale luetei;- Rotacismul lingual dorsal – vibraţiile sunt produse de apropierea dorsului

lingual de palatul dur;- Rotacismul faringian – vibrează peretele faringian;- Rotacismul bilabial – obţinut prin vibrarea buzelor- Rotacismul bilateral lingual – prin vibraţia ambelor părţi laterale ale

limbii.

3.Diagnosticul

În fixarea diagnosticului în cazul dislaliei periferice se urmăresc două aspecte:

a). Funcţionarea organelor fono-articulatorii, respectiv tulburările organice sau funcţionale ale buzelor, dinţilor, maxilarelor, limbii, palatului dur şi vălului

47

Page 48: curs logopedie

palatin. Acestea se pot evidenţia în contextul unor prime exerciţii de gimnastică articulatorie.

b). Evidenţierea modului de tulburare a sunetului se realizează prin probe verbale. La acest nivel se evidenţiază deficienţele de vorbire în general şi tipul de deficienţă dislalică.

Probele pentru determinarea deficienţei dislalice trebuie să evidenţieze pronunţia fiecărui sunet din alfabet a silabelor şi cuvintelor uzuale, a grupelor de consoane şi vocale precum şi pronunţia propoziţiilor. Diagnosticrarea se realizează în vorbirea independentă precum şi în vorbirea reflectată.

Astfel, în cadrul analizei vorbirii independente a copilului probele administrate trebuie să urmărească : pronunţia liberă a sunetelor din alfabetul ilustrat, denumirea unor imagini referitoare la obiecte, fiinţe, culori etc., denumirea schemei corporale cu ajutorul imaginilor, recitarea unor poezii, povestirea liberă sau după imagini, convorbirea liberă.

În cadrul vorbirii reflectate se urmăresc următoarele elemente : pronunţia sunetelor din alfabet în care copilul repetă fiecare sunet, pronunţia reflectată a unor cuvinte, pronunţia unor serii de cuvinte care conţin grupuri de consoane şi grupuri de vocale şi repetarea acestora de către copiii.

7.1.2. DISLALIA CENTRALĂ SAU DE EVOLUŢIE

1. DEFINIŢIE

Dislalia centrală constă în incapacitatea de a pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de sunete şi se manifestă prin : alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului pe care îl ocupă alcătuirea silabelor sau cuvintelor.

Termenul de “evoluţie” indică faptul că dislalia centrală are un caracter dismaturativ; ea regresează spontan cu vârsta şi în mod deosebit prin asistenţa pedagogică acordată copilului dislalic.

2. ETIOPATOGENIE

Factorii etiologici sunt :1. Organici : a. neurogeni ce determină o leziune micro sau macrosechelară şi exercită o frână asupra procesului de maturizare fono-articulatorie; b. somatogeni ce determină o întârziere globală în dezvoltarea somato-psihică prin afecţiuni grave sau repetate;

48

Page 49: curs logopedie

c. constituţionali reprezentaţi de ascendenţi (în linie paternă) care au manifestat întârziere în maturizarea fono-articulatorie.2. Funcţionali –psihogeni grupaţi în : a. greşeli de educaţie, supraprotecţionism şi întreţinerea peste limita fiziologică a vorbirii infantile; b. opoziţionismul manifestat la copiii lipsiţi de afecţiune, maltrataţi, abandonaţi.

3. SIMPTOMATOLOGIE

a. Dislalia centrală este precedată de întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, de întârzierea în dezvoltarea motorie, de statica capului şi corpului, de achiziţia mersului şi controlului sfincterian. Această întârziere atestă caracterul dismaturativ al dislaliei centrale.

b. Tulburările de pronunţie formează tabloul principal. Maturizarea structurilor motorii, kinestezice, auditive, care sunt implicate în maturizarea fonoarticulatorie se desăvârşeşte cu mare întârziere. Scoarţa întâmpină dificultăţi în a edifica sheme fine perceptive şi motorii prin care se organizează activitatea organelor fonoarticulatorii. În dislalia centrală vocalele sunt rar afectate, iar vocala “a” nu e niciodată afectată, mai rar sunt afectate sunetele : “m”, “b”, “p”, “v”, “d”, “n”; mai frecvent sunt alterate sunetele posterioare : “c”, “g”, iar cel mai frecvent sunt alterate siflantele : “s”, “z”, “ţ” şi linguala “r”.

Sunetele care apar mai târziu, care au o biomecanică articulatorie dificilă sunt cel mai frecvent alterate, înlocuite, omise.

Dislalia de sunete poate îmbrăca formele :- moghilalia – omisiunea de sunete;- paralalia – înlocuirea de sunete;- parţială sau simplă – când sunt alterate câteva sunete sau doar unul

singur;- monomorfă - când alterarea afectează o singură grupă de articulare;- polimorfă sau multiplă – când sunt afectate mai multe grupe de sunete;- universală sau totală – când sunt alterate majoritatea sunetelor.

Dislalia de silabe în care sunetele sunt pronunţate corect izolat, dar sunt înlocuite, omise în cadrul silabei.

Dislalia de cuvinte în care este afectată pronunţia cuvintelor, dar sunetele şi silabele sunt pronunţate corect izolat.

Idiolalia sau tetism când vorbirea este neinteligibilă datorită omisiunilor şi inversărilor foarte frecvente.

c. Tulburările de motricitate generală care se manifestă prin :- întârziere în achiziţia deprinderilor motorii;

49

Page 50: curs logopedie

- disabilităţi motorii (coordonare deficitară a mişcărilor, imprecizie a mişcărilor);d. Deficit de maturizare a intelectului manifestat prin :

- întârziere în dezvoltarea intelectului;- deficit de concentrare a atenţiei;- lentoare şi fatigabilitate

e. Tulburări ale afectivităţii şi comportamentului :- sindrom dismaturativ (puerilism, negativism);- sindrom anxios-obsesiv (hiperemotivitate, anxietate, ticuri);- sindrom de excitaţie (agitaţie);- sindrom de inhibiţie (timiditate, mutism electiv);

f. Tulburări de auz fonematic datorate nivelului dismaturativ în zonele de recepţie şi sinteză auditivă sau leziunilor corticale fine care afectează aceste zone şi care se manifestă în insuficienta discriminare a sunetelor în cadul fluxului verbal ca şi în slaba capacitate de memorare a structurilor verbale.

4. DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL

Diagnosticul se precizează prin examinarea :- nivelului de dezvoltare somatică – stării organelor periferice ale vorbirii;- stării auzului;- nivelului dezvoltării psihice;- stării vorbirii – pronunţia izolată a sunetelor; - pronunţia sunetelor în silabe, cuvinte, propoziţii; - vocabular; - structura gramaticală a limbii.

7.1.3. TERAPIA DISLALIEI

Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate şi adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte. Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de motricitate, afective, etc, atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare.

În corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de metode cu caracter general în funcţie de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să

50

Page 51: curs logopedie

pregătească şi să faciliteze aplicarea metodelor şi procedeelor logopedice individualizate în funcţie de caz şi de natura dialaliei.

Pentru corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode şi procedee şi anume :

A. Metode şi procedee de ordin general În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse : 1.

gimnastica şi miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei; 2. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre expir şi inspir; 3. eeducarea auzului fonematic; 4. educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale.

1. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar şi pentru sănătatea organismului. Exerciţiile fizice generale au scopul de a uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care i-au parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator.

Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume : unele cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii sunetelor limbii române şi a altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde.

Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o serie de exerciţii ce se referă la dezvoltarea mişcărilor expresivităţii faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.

2. Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în asigurarea unor funcţii biologice dar şi în pronunţie. În timpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului şi a inspirului se modifică în funcţie de fiecare sunet.

Unii logopaţi încearcă să vorbească şi în timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). În felul acesta pronunţarea devine defectoasă prin deformarea sunetelor, omisiunea sau înlocuirea lor în cuvânt şi mai ales prin apariţia unor tulburări ale ritmului şi cadenţei vorbirii.

Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului : la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, cât şi exersarea expir-inspir pe baza apelării la înţelegere.

Se recomandă ca exerciţiile de respiraţie să fie efectuate odată cu pronunţarea şi să se realizeze la început cu ajutorul cântului şi al recitării de poezii ritmice.

51

Page 52: curs logopedie

3. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii contribuie alături de alte elemente la realizarea unei pronunţări corecte. Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie.

În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime. Considerăm că pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea sunetelor izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Astfel, în realizarea pronunţiei corecte dislalicul reuşeşte să efectueze o comparaţie între propria sa pronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său şi să realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiei vocale.

4.Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta dislalicului.

Educarea personalităţii trebuie să urmărească :a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate

fi corectată;d) crearea încrederii în logoped;e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu

numai de eficacitatea metodelor logopedice, ci şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de limbaj. Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia. Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să prevină unele simptome creînd în felul acesta, condiţii favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex. Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmăreşte întărirea personalităţii , întărirea conştiinţei şi îmbogăţirea afectivă. În practica logopedică, psihoterapia urmăreşte restabilirea psihicului logopatului prin :

52

Page 53: curs logopedie

1) educarea personalităţii; 2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social; 3) influenţarea micromediului social. Metodele psihoterapeutice, utilizate astăzi, permit influenţarea diferitelor verigi perturbate ale unităţii biopsihosociale infantile. Psihoterapia generală vizează eliminarea conflictelor psihice ce au determinat tulburarea de limbaj şi restructurarea personalităţii. Pentru a realiza aceasta este necesar :- să se explice logopatului cauzele şi condiţiile conflictelor pentru ca,

prin ridicarea acestora la nivelul conştiinţei, ele să dispară;- rezolvarea relaţiilor negative (copil – mediu, copil – copil, copil –

profesor, copil– părinte etc.);- acomodarea la colectiv prin captarea afectivă a copilului. Familia logopatului , prin manifestările de neîncredere şi de reţinere, constituie un obstacol, uneori dificil în terapie. De aceea, este necesar să li se explice părinţilor tulburarea de limbaj de care suferă copilul, cauzele declanşării, comportarea faţă de copil, cum se desfăşoară terapia complexă, care este rolul părinţilor în terapie şi cum să asigure regimul de viaţă propriilor copii logopaţi. Modificarea concepţiei,a opticii şi a modalităţilor comportamentale trebuie să ducă la înlăturea tensiunii intrafamiliale. Acestea se realizează prin : - cunoaşterea personalităţii părinţilor, din convorbirile anamnestice, vizite la domiciliu, discuţii diferite în grupul de părinţi; - restructurarea atitudinii părinţilor, atât în cursul şedinţelor individuale, cât şi în cadrul şedinţelor colective. În cursul şedinţelor colective este posibilă cunoaşterea relaţiilor dintre părinţi şi copil, cât şi optica lor în legătură cu tulburarea de limbaj a copilului. Se va iniţia un proces de reconsiderare a greşelilor educative, descoperirea propriilor greşeli şi eliminarea lor. Aceasta vizează transformarea părintelului într-un element principal psihoterapeutic şi logopedic, prin organizarea regimului de viaţă al copilului în familie, organizarea activităţii logopedice şi urmărirea rezultatelor. Deci, psihoterapia cuprinde ansamblul metodelor curative utilizând mijloace psihologice, prin cuvintele şi prin acţiunile sale un terapeut caută, uneori cu ajutorul unui grup, să atenueze suferinţa unei persoane ale cărei tulburări au o componentă psihologică semnificativă. În câmpul vast al psihoterapiilor specialiştii utilizează, adeseori prin conjugare, metodele

53

Page 54: curs logopedie

psihoterapiei psihanalitice, psihoterapia de familie, consilierea psihologică, socioterapiile, ergoterapia, psihoterapiile ocupaţionale, artterapia (care, în funcţie de criteriile de clasificare se întrepătrund). Din această diversitate sunt folosite acele metode şi procedee adecvate specificului tulburării de limbaj, vârstei, sexului, particularităţilor psihologice ale copilului logopat. Se poate evidenţia importanţa psihoterapiilor ocupaţionale şi socioterapia în cadrul terapiei tulburărilor de limbaj. Din categoria psihoterapiilor ocupaţionale fac parte ergoterapia, artterapia şi ludoterapia. Ergoterapia se poate organiza şi efectua şi în grupuri terapeutice fiind astfel direct legată de socioterapie. Ea constă în desfăşurarea unor practici, până la activităţi de tip creativ (cum sunt modelajul). Totodată, prin ergoterapie se avantajează detaşarea subiectului de dominantele determinate de traumatismele psihice suferite anterior, distragerea lui de la preocuparea de experienţele negative parcurse şi împiedicarea actualizării acestora; se favorizează intercomunicarea umană, stabilirea unor relaţii psihosociale şi adaptarea la contextele social-umane. Formele artterapiei (meloterapie, terapia prin artele plastice – desen, pictură, sculptură) sunt, totodată, legate şi de categoria socioterapiilor în condiţiile în care subiecţii acţionează în comun. Socioterapiile se utilizează în scopul asigurării condiţiei psihologice normale a subiectului, pentru facilitarea integrării sociale. Acestea sunt realizabile fiindcă specificul principal al socioterapiilor este să asigure exersarea comportamentului social. În cadrul acţiunilor de socioterapie se extind interrelaţiile şi interacţiunile în grup, dându-le, totodată, participanţilor sentimentul de independenţă, de echilibru şi libertate în acţiune, stimulându-le şi capacitatea de iniţiativă. Caracteristicile, principiile şi scopurile socioterapiei se regăsesc în alte forme de terapii – ergoterapia, ludoterapia, psihodrama – împreună făcând parte din categoria psihoterapiei integratoare. Psihodrama are valoare atât ca metodă terapeutică, cât şi ca mijloc de cunoaştere a subiectului. În cadrul ei terapeutul poate observa gândurile, preocupările, sentimentele, dispoziţiile etc. care-l ajută să-şi formeze o imagine despre structura sufletească a subiectului şi particularităţile acesteia. Ea se aplică cu succes la copii dând rezultate foarte interesante la preadolescenţi. Modalităţile de organizare a psihodramei sunt diferite de la o echipă la alta de psihoterapeuţi. În general, se lucrează cu 4-5 copii de acelaşi sex şi de vârstă omogenă într-un cadru suficient de mare şi neutru pentru

54

Page 55: curs logopedie

manifestarea copiilor şi fără public. Depinde de priceperea conducătorului ca să creeze o atmosferă permisivă (proprie tuturor logopaţilor), tema de jucat poate fi o comedie, o poveste dar şi o improvizaţie a copiilor participanţi. Rolurile le împarte terapeutul sau şi le împart copiii între ei. De fapt, rolurile se pot schimba, fiindcă în interpretare există o libertate totală, participanţii putând introduce improvizaţiile de text, mimică, gestică, mişcare pe care le doresc. În psihodramă copilul îşi revede conflictele în formă de joc, şi le poate exterioriza, iar această exteriorizare fiind lucidă, conştientă îl ajută să se cunoască mai bine şi să se transforme. Totodată, exprimarea spontană în jocul dramatic antrenează în ambianţă de joc, desfăşurarea afectivă; permite relaţii intersubiective, interpersonale şi o comunicare simbolică cu valoare de catharsis. În concluzie, psihoterapia urmăreşte să formeze o atitudine pozitivă faţă de comunicare şi faţă de sine însuşi ca vorbitor. Pentru a aborda comunicarea fără teamă şi anxietate, pentru a experimenta cu succes situaţiile de vorbire trebuie ca logopatul să-şi dezvolte o atitudine pozitivă faţă de el însuşi ca vorbitor. Pentru realizarea acestor atitudini sunt recomandate următoarele activităţi/tehnici :

1) Încurajarea şi consolidarea activităţilor cu caracter artistic; cântatul, recitatul, desenatul etc. ce contribuie la desfăşurarea cu plăcere a terapiei.

2) Iniţierea şi menţinerea unei comunicări deschise, sincere, deoarece copilul trebuie să simtă încredere în posibilităţile terapeutului de a-l ajuta, acesta fiind un suport moral de-a lungul terapiei.

3) Terapeutul să încurajeze discuţia deschisă despre tulburarea de limbaj şi să reducă “conspiraţia tăcerii” care adesea învăluie tulburarea de vorbire. Discuţia va crea o atmosferă de totală acceptare ce va influenţa estimarea proprie a copilului.

4) Activităţile despre “cum poţi deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbeşte cineva este important şi “ce” are de spus.

5) Discutarea “atribuţiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau “niciodată” trebuie să se explice copilului influenţa “discuţiilor cu sine” asupra propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuţiei negative cu sine “ într-o “conversaţie

55

Page 56: curs logopedie

pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât şi pentru copil.

B. Metode şi procedee specifice logopedice

Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste exerciţii vor fi reluate.

La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se reuşeşte se vor face exerciţii speciale. În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii. Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a sunetului. La nevoie este ajutat şi mecanic.

După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunţarea sunetelor (mai întâi cele surde apoi cele sonore ). Se vor introduce apoi sunetul în silabe directe, indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziţii( iniţial, median, final ). Cuvintele vor fi introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi automatizarea lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul impostat. Tot în această etapă a consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începându-se cu repovestirile, deoarece acestea sunt mai uşoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect articulator, dar şi formarea deprinderii de a se exprima în propoziţii scurte, corecte sub aspect gramatical şi de a povesti cursiv şi logic. Se va urmări exercitarea vorbirii sub toate aspectele ( fonetic, lexical, gramatical ), exersând în acelaşi timp memoria, gândirea, atenţia. La început e bine să se folosească povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va închega o povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate prin ilustraţii.

Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a gradului de automatizare în vorbirea curentă. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi însă mai ample, mai bogate în conţinut, care să ofere posibilităţi de interpretare, de apreciere proprie. La clasele II – IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite de ei sau de logoped ( scris sau oral, compuneri după plan dat sau după tablouri ).

Se recomandă ca primele lecturi să fie făcute pe texte prelucrate.Ultima etapă este introducerea sunetuluiîn texte obişnuite, în vorbirea

curentă. Preocupaţi de conţinutul povestirii, logica vorbirii, sensul celor

56

Page 57: curs logopedie

spuse, se poate întâmpla copilul să nu mai acordă suficientă atenţie sunetului impostat, putându-se verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La nevoie se revine cu exerciţii efectuate în etapele anterioare.

Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară omisiuni sau schimbarea locului, datorate unei slabe capacităţi de analiză sau de diferenţiere din zona verbo – motorie, se fac exerciţii de analiză fonetică. Se despart în silabe cuvintele care conţin grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat pentru conştientizarea locului şi modului de articulare, se articulează apoi pe silabe, prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele în cuvintele respective.

7.1.4. DISLALIA DEBILULUI MINTAL

Învăţarea limbajului de către debilul mintal se face cu mai multe dificultăţi, dar aceste dificultăţi nu se datorează toate debilităţii mintale ci şi cauzelor care au produs debilitatea mintală.

De la început se observă greutăţi în modul cum se produce vorbirea, care este neclară, confuză şi se accentuează datorită neconştientizării tulburării şi agitaţiei psihomotrice, încât tulburările dislalice nu dispar decât prin terapie logopedică.

La debilul mintal pronunţarea se caracterizează prin neclaritate şi monotonie. Cuvintele simple se pronunţă mai uşor, dar se manifestă o dislalie a silabelor, în special în cuvintele complexe.

Spre deosebire de normal, la debilul mintal dislalia capătă forme mai rebele şi mai labile, ceea ce duce în procesul de corectării la recăderi mai frecvente. Datorită acestei labilităţi mari, fixarea formei corecte se realizează cu mai mult efort. Automatizarea sunetelor în cuvinte se realizează cu dificultate şi din cauza vocabularului sărac, a neformării structurii silabelor, a nedezvoltării auzului fonematic şi a inerţiei vorbirii. Structura vorbirii copiilor depinde de o serie de factori de ordin psihologic, astfel că alegerea multor mijloace gramaticale de exprimare reflectă particularităţile gândirii copilului, îndreptată mai ales către concret, către situaţiile determinate afective.

Dislalia debilului mintal se prezintă sub forma unei game foarte largi pentru că omisiunile, înlocuirile, confuziile, deformările, se produc întâmplător.

57

Page 58: curs logopedie

În general se întâlnesc aceleaşi forme de dislalii ca la copilul normal, dar complexitatea şi labilitatea lor e mai accentuată.

Elementele de perseverare caracteristice structurilor mentale neevoluate se manifestă şi la nivelul limbajului ( sunete, cuvinte – mai ales după boală ).

Posibilităţile compensatorii sunt mai limitate şi de structurile anatomofiziologice deficitare ale S.N.C.

Activitatea de corectare trebuie urmărită nu numai în cabinetele logopedice, ci în toate lecţiile specifice şcolii ajutătoare.

În general toate metodele şi procedeele descrise pot fi aplicate la oricare categorie de dislalici, cu condiţia să se accentueze acea latură care le este mai accesibilă şi să se ţină seama de vârstă, de deficienţe asociate dislaliei, de nivelul dezvoltării mintale, de personalitatea dislalicului.

7.2. R I N O L A L I A

Etimologic termenul de rinolalie vine de la grecescul: rhino – nas şi lalie – vorbire; (vorbire pe nas).

Rinolalia se caracterizează prin tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii.Ea se produce prin mişcări asincronice ale organelor de articulare.

Laringele şi partea posterioară a limbii sunt coborâte, trecerea în cavitatea nazală se lărgeşte, trecerea în cavitatea bucală se îngustează, se amplifică rezonanţa nazală. Rinolalia este deci o disfuncţie instrumentală a organelor de execuţie a actului vorbirii. Tubul fonoarticulator se modifică fie datorită unei obstrucţii nazale, fie a unei comunicări între cavitatea bucală şi cea nazală, amplificând astfel rezonanţa sau timbrul nazal.

Partea funcţională cea mai valoroasă, de necompensat a organelor vorbirii este vălul palatului. Lungimea şi capacitatea funcţională a vălului are un rol important în realizarea vorbirii. El separă cavitatea bucală de cea nazală şi le reuneşte prin mişcări rapide, suple şi precise, realizând istmul velofaringian, mecanism de închidere la nivelul faringelui. Din faringe aerul expirat e îndreptat spre cavitatea bucală sau spre cea nazală, sau spre amândouă după cum vălul palatului închide sau nu una din ele sau le lasă pe amândouă deschise.

58

Page 59: curs logopedie

Orice schimbare care apare la nivelul istmului velofaringian modifică rezonanţa nazală, determinând nazalizarea. Nazalizarea nu e proporţională cu defectul velar, datorită factorilor compensatori care intervin în vorbire.

Cu cât pierderea de aer nazal este mai mare cu atât vorbirea este mai dislalică şi mai greu de înţeles.

7.2.1. FORMELE RINOLALIEI

În funcţie de direcţia pe care o ia unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor, rinolalia se împarte în:

1. Rinolalia aperta sau deschisă – când unda este expiratorie ia calea nazală şi în pronunţarea sunetelor nenazale.

2. Rinolalia clausa sau închisă – când unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor nazale se scurge pe traiectul bucal, calea nazală fiind blocată.

3. Rinolalia mixtă – când unda expiratorie nu respectă caracteristicile articulării sunetelor scurgându-se când pe cale nazală când pe cale bucală.

Dacă rinolalia este produsă de modificări organice, rinolalia este organică. Dacă se datorează incapacităţii funcţionale a vălului palatin şi a muşchilor faringo – nazali, aceştia neputând separa cele două cavităţi, rinolalia este funcţională.

După operaţii de amigdale poate să apară rinolalia aperta sau rinolalia clausa se poate transforma în rinolalia aperta.

1. Frecvenţa cea mai mare o au rinolaliile aperta datorate despicăturilor labio – velo – palatine. În cadrul acestor despicături fonaţia este cea mai afectată fiind necesară intervenţia chirurgicală, după care trebuie să urmeze procesul de educare a vorbirii.

Despicăturile labio – velo – palatine se împart în trei grupe: 1.despicături parţiale – anterioare – incomplete – buza superioară;

- complete – buza, prag narinar,creasta alveolară; - posterioare – incomplete – numai vălul palatului sau lueta; - complete – lueta, văl palatin, palat dur,până la creasta alveolară. 2.despicături asociate – formează o combinaţie între despicăturile parţiale

59

Page 60: curs logopedie

anterioare, posterioare, creasta alveolară rămâne intactă; 3.despicături totale – despicătura anterioară se uneşte cu cea posterioară, interesând buza, pragul narinar, creasta alveolară. Ea poate fi bilaterală sau unilaterală.

1.a. Rinolalia aperta organică mai poate fi produsă de malformaţii la nivelul palatului, insuficienta dezvoltare a palatului, atonia sau paralizia vălului. În toate aceste situaţii vălul palatului nu poate separa cavitatea nazală de cea bucală şi să închidă orificiul prin mişcări sincronice ducând la schimbarea istmului velofaringian şi schimbând rezonanţa.

În rinolalia aperta organică sunt afectate atât consoanele cât şi vocalele, apărând omisiuni, substituiri, deformări de sunete.

Ea se mai poate datora unor orificii formate prin pătrunderea unor corpi străini, pareze sau hemipareze ale vălului şi luetei cauzate de sindromul pseudo – bulbular, poate să apară în surdităţi sau hipoacuzii, oligofrenii, mixedem, ca obicei vicios. 1.b. Rinolalia aperta funcţională este determinată de incapacitatea sau motilitatea redusă a vălului palatului şi a muşchilor faringo – nazali, care nu reuşesc să separe cele două cavităţi, neexersării vălului palatului şi a muşchilor în urma intervenţiei chirurgicale sau imitării vorbirii unor persoane rinolalice.În rinolalia aperta organică sunt afectate toate consoanele şi vocalele. În rinolalia aperta funcţională aceste fenomene sunt mai diminuate. Consoanele sunt afectate mai mult sub aspect calitativ decât articulator, vocalele sunt şterse, vocea alterată. 2.Rinolalia clausa poate fi determinată de obstrucţii nazale, blocări ale faringelui prin vegetaţii adenoide, tumori ale nasului, rinofaringite sau faringite.

În rinolalia clausa lipseşte rezonanţa nazală deoarece suflul de aer nu poate parcurge cavitatea nazală datorită vgetaţiilor adenoide, polipilor, deviaţiilor de sept, inflamaţii ale mucoasei nazale, tumori ale nasului Rinolalia clausa poate fi : a – rinolalia clausa organică datorită funcţionării defectuoase a muşchilor sau vălului palatin care nu poate deschide traiectul nazal în timpul pronunţării sunetelor; b – rinolalia clausa funcţională . Dacă sunt blocate narinele, sonoritatea „ m – n ” e foarte ştearsă. Dacă e blocat naso – faringele, sunetele „ m – n ” sunt omise sa„ m ” este înlocuit cu „ b ” şi „ n ” cu „ d ”.

60

Page 61: curs logopedie

3.În rinolalia mixtă se observă atât fenomene caracteristice rinolaliei deschise cât şi celei închise, deoarece aceşti copii prezintă anomalii de închidere cât şi de obstrucţie a căilor nazale. Ea poate fi organică sau funcţională şi e determinată de despicături congenitale , vegetaţii, deviaţii de sept, hipotonie velară funcţională, etc. Caracteristic pentru aceştia este marea labilitate a sunetelor afecta putând pronunţa relativ bine într-o situaţie şi deforma, substitui şi inversa în alte situaţii. Vocea e lipsită de forţă, scăzând în intensitate pe parcursul vorbirii şi are caracteristici nazale. 7.2.2. PARTICULARITĂŢI COMUNE ŞI SPECIFICE ÎN DISLALIE ŞI

RINOLALIE

Atât în dislalie cât şi în rinolalie există o serie de elemente comune şi unele specifice. Deosebirile şi asemănările pot fi privite în două planuri : pe de-o parte din punctul de vedere al etiologiei, iar pe de altă parte din punctul de vedere al simptomatologiei, al manifestărilor caracteristice dislaliei şi rinolaliei. În general, între dislalie şi rinolalie se face distincţie considerându-se că sunt două tulburări de vorbire cu elemente specifice, dar şi cu o serie de aspecte comune, mai ales în domeniul articulării şi emisiei sunetelor. Din punct de vedere etiologic există factori care provoacă în exclusivitate rinolalia sau dislalia, dar sunt şi o serie de cauze care determină atât fenomene dislalice cât şi rinolalice. Pornind de la aceste premise metodele şi procedeele de corectare a vorbirii dislalice se pot folosi cu succes şi în activitatea cu rinolalicii pentru înlăturarea tulburărilor de pronunţie. În acelaşi timp, se pot utiliza metode specifice corectării deficienţelor rinolalice.

Pe lângă tulburările de pronunţie specifice dislalicilor, în rinolalie se găsesc şi o serie de deficienţe care constau în tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii fonfăite. Nazalizarea vorbirii, a sunetelor în primul rând este o caracteristică specifică rinolaliei. Aşadar, în rinolalie tulburările de fonaţie coexistă cu cele de articulaţie. Deficienţele vocii apar ca fenomene secundare în rinolalie şi numai în cazurile grave.

Tulburările dislalice prezente în rinolalie au un caracter variat, datorită nu numai vârstei, nivelului de dezvoltare psihică şi mediului socio-cultural în care trăieşte logopatul dar mai cu seamă sunt în funcţie de cauza care a provocat rinolalia, de momentul intervenţiei medicale şi rezultatele ei, cât şi de particularităţile de personalitate ale subiectului. Astfel, în acelaşi tip de rinolalie, la un subiect se pot întâlni forme uşoare şi parţiale de omisiuni ale unor sunete, în timp ce la alt rinolalic cu acelaşi diagnostic pot exista

61

Page 62: curs logopedie

fenomene accentuate de dislalie prin deformarea sunetelor (labiodentarelor, siflantelor, fricativelor), cât şi omisiuni care fac vorbirea neinteligibilă. În corectarea rinolaliei se pot stabili anumite etape : o primă etapă este cea pregătitoare în care se vor aplica metode şi procedee de pregătire psihică şi fizică a copilului pentru activitatea logopedică; a doua etapă constă în crearea unui tonus afectiv favorabil corectării rinolaliei, iar în a treia etapă se execută o serie de exerciţii logopedice după principiul corectării dislaliei pentru ameliorarea sunetelor afectate şi se consolidează în cuvinte. Într-o ultimă etapă are loc exersarea sunetului corectat în propoziţii şi povestiri pentru automatizare şi autocontrol. Spre deosebire de dislalie în rinolalie activitatea logopedică trebuie să înceapă din perioada vorbirii copilului. Este indicat ca la intratrea în şcoală copilul să fie tratat nu numai medical ci şi logopedic pentru a se crea condiţii de dezvoltare armonioasă a personalităţii.

7.2.3. TERAPIA RINOLALIEI Terapia rinolaliei este complexă şi necesită colaboarea chirurgului, psihologului, logopedului, familiei.

În rinolalia organică, terapia trebuie să înceapă după intervenţia chirurgicală, care să înlăture cauza tulburării de vorbire ( extirparea vegetaţiilor, rezolvarea deviaţiilor de sept, refacerea integrităţii părţilor despicate ale buzei, maxilarelor, palatului şi vălului, etc. ).

Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea nazonanţei din vorbire prin formarea şi dezvoltarea respiraţiei corecte, cu inspir nazal, expir bucal şi folosirea corectă a mecanismului epigloto – laringian de închidere.

Obiectivul general al terapiei în rinolalie este înlăturarea nazonanţei din vorbire prin formarea şi dezvoltarea respiraţiei corecte, cu inspir nazal, expir bucal şi folosirea corectă a mecanismului epigloto – laringian de închidere.

Terapia logopedică trebuie să înceapă cu o examinare preterapeutică care va urmări:

1. cunoaşterea capacităţii funcţionale a aparatului fonator şi articulator. În acest scop, se vor examina:

62

Page 63: curs logopedie

a) funcţiile aparatului fonator ( deglutiţie, respiraţie, fonaţie ) printr-o serie de procedee – înghiţirea salivei, lichidelor, bolurilor alimentare, umflarea obrajilor, sforăitul, suflatul asupra unui chibrit aprins cu nările închise, umflarea balonului, gargara, cântatul;

b) structura organică şi competenţa funcţională a organelor aparatului articulator – constituţia organică şi tonicitatea buzelor, forma limbii şi executarea la cerere a diferitelor mişcări cu limba, conformaţia şi funcţionalitatea vălului palatin, folosirea pereţilor interni ai obrajilor, starea muşcăturii şi aşezarea dinţilor pe arcade.

2. cunoaşterea particularităţilor articulatorii şi fonatorii. În acest scop, se va examina vorbirea articulată – emisia vocalelor şi a consoanelor, cerându-i copilului să pronunţe cuvinte cu nasul închis şi apoi deschis, notând felul emisiei fiecărui sunet ( clar, deschis, închis, surd, nazonant, fără intensitate, etc ), să denumească imagini fără modelul oferit de logooped, să converseze, să recite poezii, etc.

3. cunoaşterea nivelului de dezvoltare psihică prin efectuarea unui examen psihologic. Se vor consemna date cu privire la inteligenţă, memorie, atenţie, putere de imitaţie, dacă manifestă excitabilitate, nervozitate sau dacă este echilibrat.

Urmează stabilirea formei şi gradului rinolaliei, examinând raportul dintre rezonatori printr-o serie de probe – se cere copilului să închidă şi să deschidă pe rând nasul în timpul pronunţiei vocalelor „ i – a ” şi a consoanelor„ p – t – f - s ”. Schimbarea vizibilă de sonorizare a sunetelor indică nazalizarea deschisă. Se aplică în faţa nasului o oglindă rece – aburirea ei indică nazalizarea deschisă. Se palpează aripile nasului pe cartilagii – perceperea senzaţiei de vibraţie indică nazonanţa deschisă. Pentru nazonanţa închisă se va cere copilului să pronunţe cuvinte bogate în sunete nazale ( mama, mâine, înainte, nani ).

După această primă etapă de examinare, evaluare şi stabilire a diagnosticului se trece la eliminarea nazonanţei din vorbire prin stabilirea sau restabilirea funcţiilor normale ale aparatului fonoarticulator. Obiectivul principal al acestei etape este eliminarea stereotipului verbal defectuos şi instituirea unui nou stereotip corect, realizabil prin:

A) Formarea elementelor constitutive ale actului fonator:

63

Page 64: curs logopedie

1. reeducarea respiraţiei – formarea şi dezvoltarea respiraţiei nazale, decondiţionarea obiceiului vicios al respiraţiei orale ( exerciţiul de gimnastică respiratorie );

2. formarea şi dezvoltarea expirului oral prin formarea şi dezvoltarea suflului bucal, folosind toţi muşchii palatali şi faringieni pentru închiderea sfincterului palato – faringian. Pentru rinolalia închisă – îndreptarea corectă a fluxului de aer verbo – motor pentru sunetele „ m – n ” prin cavitatea nazală;

3. antrenament muscular prin miogimnastică urmărind creşterea funcţiei musculaturii – exerciţiu pentru dezvoltarea muşchilor velari, relaxarea muşchilor laringieni şi limpezirea timbrului nazal ( fredonarea unei melodii, bâzâitul, gargara, sforăitul ), exerciţiu pentru întinderea şi exersarea palatului moale ( inspir şi expir în poziţia căscatului, emiterea unui sunet în poziţia căscatului ), exerciţiu pentru mişcarea conştientă a palatului moale ( observarea mişcărilor vălului într-o oglindă, pronunţând „ a – a –a ” cu gura larg deschisă relaxând palatul după fiecare sunet, masaj pe văl cu ajutorul unei sonde, masaj de la stânga la dreapta, în mişcări ritmice, ţinerea aerului sub presiune în gură, umflând obrajii şi aruncând aerul cu explozie printre buze, suflul bucal cu nasul închis, deschizând treptat căile nazale, în aşa fel încât forţa curentului de aer respirat să menţină direcţia bucală, emisia aerului pe cale orală şi nazală alternativ ), exerciţiu pentru coordonarea şi sincronizarea muşchilor vălului palatin şi ale muşchilor folosiţi pentru articulare în cadrul pronunţiei consoanelor ( pronunţarea consoanei „ p ” izolat, continuând cu alte consoane explozive, singure, şoptit, din ce în ce mai repede, se continuă cu voce tare, apoi combinat cu vocale, integrarea consoanelor în grupuri de vocale, exerciţii pentru mobilitatea buzelor, obrajilor, limbii );

4. formarea şi dezvoltarea auzului fonematic şi a atenţiei auditive – exerciţii pentru sesizarea şi deosebirea pronunţiei nazonante de cea nenazonantă – exerciţii pentru dezvoltarea atenţiei auditive ( reacţii faţă de ritm, de tonalitate, de timbru ).

B) Educarea sistematică a vorbirii urmăreşte :

64

Page 65: curs logopedie

1. Coordonarea şi sincronizarea mişcărilor vălului palatin şi a muşchilor folosiţi în articularea sunetelor. În acest scop se va reeduca fiecare sunet vocal şi consonant şi capacitatea de a folosi fiecare sunet în poziţii şi combinaţii diferite. Se vor efectua:

- exerciţii pentru însuşirea articulării tuturor vocalelor şi consoanelor, pronunţând iniţial, cu nasul astupat, apoi liber, prin imitaţie în faţa oglinzii . - exerciţii pentru inhibarea, înlăturarea deprinderilor greşit dobândite prin elaborarea analitică a mişcărilor necesare articulării corecte a sunetelor, asocierea mişcărilor musculare cu noi impresii senzoriale, auditive, kinestezice, tactile, stabilizarea sau automatizarea tipurilor motorii şi senzoriale nou dobândite şi folosirea lor corectă în vorbirea curentă, folosirea expirului bucal, nazal în funcţie de sunet, silabă, formarea tonalităţii . - exerciţii pentru corectarea expresivităţii feţei şi rezonanţei bucale prin emisie intensă bucală, punând în activitate sincronă toate elementele aparatului fonator. - exerciţii pentru elaborarea sunetelor „ m – n ” cu eliminarea aerului pe cale nazală şi includerea lor în vorbirea obişnuită.

2.Creşterea debitului în pronunţie de la sunet la cuvânt- propoziţie – frază;

- exerciţii de respiraţie în funcţie de cuvinte, propoziţii folosind la început vorbirea repetată; - rostiri rapide la început cu pauze după fiecare cuvânt, apoi tot mai rapide, eliminând treptat pauzele, dar respectând claritatea pronunţiei; - citire ritmică pe un ton înalt, puternic, sacadat, silabisind şi bătând ritmuri cu mâna; - citire curgătoare, cu încordarea întregului aparat articulator; -citire cu intensificarea treptată a vocii, de la şoaptă până la voce foarte puternică, pentru fiecare silabă – cuvânt; -citire expresivă a basmelor, versurilor.

3. Introducerea vorbirii realizată corect în vorbirea curentă. Se va exersa vorbirea corectă folosind recitările de versuri, povestirea expresivă, conversaţia, interpretări de roluri, etc.

Durata şi rezultatele terapiei logopedice depind de o serie de factori :– rezultatul anatomic al operaţiei, – acuitatea auditivă, – gradul de dezvoltare mintală,

65

Page 66: curs logopedie

– vârsta la care începe terapia logopedică, – gradul de stabilizare al tipului defectuos neuro-muscular în

vorbire,– personalitatea copilului şi mediul.

7.3. D I Z A R T R I A

Etimologic termenul de dizartrie vine de la grecescul dys – greu şi arthrom – articulaţie ( greutăţi în articulaţie )

7.3.1. SPECIFICITATEA ŞI IMPLICAŢIILE DIZARTRIEI

Afectarea unuia din marile sisteme motorii ( piramidal, extrapiramidal, cerebelos ) poate produce tulburări de natură dizartrică. La dizartrici tulburarea motorie e generală şi motricitatea organelor fonoarticulatorii îmbracă caracterul tulburării motorii generale ( vorbire neclară, confuză, disritmică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală ).

La dizartrici tulburarea pronunţiei este stabilă şi invariabilă. Una din caracteristicile specifice ale acestei tulburări e neconcordanţa dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare măsură, şi cea expresivă, care e denaturată uneori atât de grav încât nici nu poate fi înţeleasă. Deci ea nu afectează limbajul propriu zis şi nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală.

Dizartriile apar numai în cazuri de deficienţe survenite după boli sau leziuni în diferite regiuni ale S.N.C. care afectează conductibilitatea impulsurilornervoase motrico – verbale spre efectori, unde se realizează sunetele vorbirii.

66

Page 67: curs logopedie

Dizartricii întâmpină dificutăţi de comandă, conductibilitate şi coordonare a mecanismelor neuro – musculare ale vorbirii, dificultăţi ce se exteriorizează prinmişcări ale musculaturii respiratorii, fonatorii şi articulatorii, parţial sau total inadecvate vorbirii ( pronunţiei ).

Tulburările de pronunţie sunt determinate de limitarea mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie. Dacă sunt grav afectaţi, vorbirea e neinteligibilă. Tulburărilor articulatorii li se adaugă şi tulburări respiratorii şi de fonaţie. afectând împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii.Copilul dizartric e conştient de dificultăţile întâmpinate în realizarea unor mişcări fonoarticulatorii şi cu toate că ştie ce mişcări trebuie să facă, el nu le poate realiza.

Cu toate că dizartria are unele simptome asemănătoare cu ale dislaliei, diferă în mare măsură. În dislalie tulburările articulatorii sunt limitate, în dizartrie implicaţiile sunt mult mai grave şi mai variate asupra limbajului. Pe lângă pronunţarea defectuoasă a unor sunete, e modificat şi ritmul, expresivitatea, modulaţia vocii.

Implicaţiile dizartriei sunt foarte variate şi complexe. Ele pot fi reactive, ca o consecinţă a dizartriei sau pot fi condiţionate de afecţiunile sistemului nervos central. Cele mai frecvente sunt:

1. Tulburări de motricitate:Deoarece căile pentru diferite mişcări sunt blocate de leziuni, influxul

nervos nu poate parcurge calea directă de la origine la destinaţie şi de aceea trebuie stabilite căi nervoase, care să înlocuiască traseele nervoase inutilizabile.

Sub aspect logopedic reţinem :a ) deficienţe ale muşchilor intercostali, abdominali, ai diafragmului, ai aparatului fonoarticulator, care fac imposibilă vorbirea fluentă, ducând uneori până la imposibilitatea rostirii unor sunete;

b ) spastcitatea şi mişcări vicioase ale membrelor superioare, care împiedică dezvoltarea mişcărilor fine ale mâinii şi degetelor necesare în însuşirea scrisului, desenului şi lucrului manual;

2. Tulburări senzoriale – tulburări centrale ale zonelor care controlează diferitele căi senzoriale ( auditive, vizuale, tactile, etc. ) cu efecte negative şi asupra limbajului oral şi scris;

3. Tulburări afective - acestea sunt determinate de tulburările centrale care privează encefalul de controlul său inhibitiv asupra membrelor inferioare şi asupra ganglionilor bazali care generează reacţii

67

Page 68: curs logopedie

emotive. Aceste tulburări se manifestă prin incapacitatea copilului de a – şi stăpâni accesele emotive de râs sau plâns, uneori reacţii impulsive nejustificate sau acţiuni bizare;

4. Întârziere mintală – apare la unii copii dizartrici, determinată de leziuni cerebrale, adăugând la tulburările de pronunţie şi fonaţie şi deficienţe lingvistice caracteristice pentru copiii întârziaţi mintal;

5. Dificultăţi psiho – sociale:Logopatul nefiind capabil să atingă un anumit nivel de autoservire, rămâne într-o stare de infantilism şi dependenţă faţă de părinţi, stare care este de multe ori întreţinută incoştient şi de părinţi. Din această cauză el nu depune efortul necesar pentru a dobândi controlul mişcărilor, inclusiv a celor de vorbire.

7.3.2. ETIOLOGIA, FORMELE ŞI TIPURILE DE DIZARTRIE

Dizartria apare sub diferite forme cu o variabilitate simptomatologică şi de intensităţi diferite determinate de o serie de factori ( etiologici, localizarea leziunii, sindromul neurologic în care sunt implicate tulburările dizartrice, etc. ).

După factorul factorul etiologic:Dizartria este determinată totdeauna de lezarea anumitor zone ale

S.N.C. Aceste leziuni pot apărea în diferite momente: prenatale, perinatale, postnatale.

După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie.

1.Corticală – apare în urma deficienţelor scoarţei cerebrale care participă prin vaste arii neuronale, situate în diverşi lobi, la motricitatea vorbirii.

2.Subcorticală – care apare pe baza unor tulburări ale căilor sistemului piramidal şi extrapiramidal.

3.Cerebeloasă – cu tulburări ale căilor cerebeloase.

4.Bulbară – cu tulburări ale neuronilor motori inferiori ai nervilor care interesează cavitatea bucală, limba, faringele, laringele, cât şi centrii care controlează mişcările respiratorii.

68

Page 69: curs logopedie

Corespunzător acestora apar patru tipuri de dizartrie: corticală, cerebeloasă, bulbară şi pseudobulbară.

1) Dizartria corticală este o formă relativ mai uşoară, cu o reversibilitate mai rapidă, datorită marilor posibilităţi de compensaţie ale altor componente corticale. Ea este determinată de afecţiuni cerebrale, meningoencefalite, tulburări vasculare, traumatisme cranio – cerebrale care lezează căile efectoare superioare. Simptomele cele mai caracteristice sunt:

- tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii ( ritm prea accelerat sau prea încetinit, sunetele şi silabele se repetă în vorbire similar disfluenţelor caracteristice bâlbâielii );- tulburări de articulare ( articularea imprecisă a unui mare număr de sunete ).

2) Dizartria ( extrapiramidală ) subcorticală Apare mai ales la copii dar şi la adulţi, după lezări ale sistemelor

extrapiramidale, care determină tulburări grave ale funcţiei musculare, prin modificări ale tonusului musculaturii voluntare, hiperkinezii, etc.

Tulburările fonetice sunt foarte variate:- întârzieri grave în dezvoltarea vorbirii la copii ( vorbirea apare abia la 4 – encefalite survenite până la doi ani. - articularea incorectă a cuvintelor;- repetarea unor părţi din cuvinte ( iteraţie );- repetarea cuvintelor întregi .- vorbirea accelerată, uneori până la bolboroseală neinteligibilă;- rhinolalia;- bâlbâiala dizartrică, ce apare în toate formele de vorbire orală ( citire, recitare, cânt ) cauzată de displegie spastică;- uneori vorbirea are un ritm încetinit, este lentă, lipsită de melodicitate, monotonă ( fără accent şi modulaţie );- tulburări de voce: slabă, şoptită sau prea puternică. Fonaţia este prea scurtă. Pentru că trebuie să inspire foarte des se produc întreruperi în cuvinte mai ales a celor plurisilabice;- mimica şi gesticulaţia este săracă şi neexpresivă la cei cu hipofuncţie a sistemului extrapiramidal, iar la cei cu hiperfuncţia sistemului extrapiramidal apare o dinamizare a mişcărilor organelor de vorbire şi de voce şi neconcordanţa lor în mişcări, tahilalie.

3.Dizartria cerebeloasă

69

Page 70: curs logopedie

Este determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un ritm sacadat, care de obicei caracterizează vorbirea turmentaţilor. Vorbeşte prea încet sau prea tare, întâmpinând greutăţi la pronunţarea silabelor. Vorbirea este neclară şi adeseori însoţită de strigăte la sfârşitul cuvintelor. Din cauza sialoreei uneori pronunţia sa este îngreunată.

4.Dizartria bulbară

Este determinată de leziuni ale nucleilor unor nervi cranieni (glosofaringianul, hipoglosul) care participă la realizarea vorbirii.

Complexul de simptome determinat de lezarea acestor nuclei şi nervi se numeşte sindromul de paralizie bulbară.

Paralizia neuronilor motori inferiori pot tulbura vorbirea fie în mod direct

prin scoaterea din funcţie a muşchilor care participă la producerea sunetelor, fie indirect, prin deformări fizionomice, vorbirea fiind însoţită de gesturi dezagreabile. Acestea din urmă, prin aspectul lor dezagreabil crează grave inhibiţii psihice.

Tulburările de vorbire la cei cu dizartria bulbară se caracterizează prin articulaţia incorectă a sunetelor, prin voce instabilă care devine afonă şi prin monotonia vorbirii.

Tulburările motorii influenţează pronunţia la nivelul : - limbii – deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţile de articulaţie ale sunetelor, în special a siflantelor, şuierătoarelor şi a lui r-1. - buzelor – deficitul motric se exteriorizează prin dificultăţi în realizarea sunetelor labiale ( p, b, m ) şi labio – dentalelor ( f – v ).- palatului moale – deficitul motric se exteriorizează prin nazalizarea

deschisă şi prin dificultăţi de articulaţie a sunetelor c, g, h. În formele grave apar dificultăţi de masticaţie şi deglutiţie. Gura este

semideschisă, sialoree, respiraţia este neregulată. Vorbirea este ştearsă, estompată, ca şi când s-ar vorbi cu gura plină.

Deseori apar tulburări în automatismul vorbirii datorate reducerii sensibilităţii organelor de articulaţie. Lipsa sensibilităţii la nivelul organelor fonoarticulatorii necesită o educaţie auditivă susţinută şi de lungă durată.

Adeseori apar şi fenomene nevrotice grave, asociate tulburării de vorbire ( instabilitate emotivă, iritabilitate, plâns, etc.).

70

Page 71: curs logopedie

Diagnosticul dizartriei este uneori destul de dificil de pus, dizartria putând apărea sub forma unor dislalii care cedează greu la terapie. În Parkinson, sindromul lui Little, unde întâlnim mişcări spastice, grimase faciale, hemiplegie spastică, paralizie infantilă pseudobulbară cu sialoree, etc. diagnosticul este evident.

Stabilirea tipului de paralizie este greu de realizat. Paraliziile cerebrale care afectează controlul muşchilor se manifestă prin spasticitate caracterizată prin contracţii musculare, atetoză, caracterizată prin mişcări involuntare continue şi ataxie, caracterizată prin tulburări de echilibru şi coordonare musculară. Tipuri pure de paralizii sunt foarte rare.

Grupul spastic face mai puţine omisiuni şi substituiri. Spre deosebire de spastici, atetozicii prezintă dificultăţi mai mari la pronunţia grupelor consonantice.

Afectivitatea atetozicului este mai dezvoltată. El îşi exteriorizează sentimentele mai intens. Emoţiile sale sunt în general profunde şi durabile. Este prietenos, deficienţa nu-l preocupă în mod deosebit.

Spasticul este mai inhibat afectiv şi-şi exteriorizează sentimentele doar când se simte protejat. Este mai închis, are complexe, mai puţin sociabil, se integrează greu. Stările lui emoţionale sunt explozive. Are stări de anxietate pe când atetozicul este lipsit de timiditate.

7.3.3. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL ÎN DIZARTRIE – DISLAIE – RINOLALIE

DISLALIE –DIZARTRIEDislalia şi dizartria au simptome asemănătoare, dar şi simptome care

le deosebesc. Dacă în dislalie sunt afectate sunete izolate, sistemul fonetic fiind păstrat, în dizartrie implicaţiile sunt mult mai grave. În dizartrie tulburarea motorie este generală şi motricitatea aparatului fonoarticulatorîmbracă caracteristicile tulburării motorii generale – vorbire confuză, neclară, disritmnică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală. Deci pe lângă pronunţarea defectoasă a unor sunete este modificat ritmul, expresivitatea şi modulaţia vocii. Copilul dizartric ştie ce mişcări trebuie să facă dar nu le poate realiza datorită limitării mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie.

DIZARTRIE – RINOLALIESpre deosebire de dizartrie, în rinolalie leziunea este periferică.

71

Page 72: curs logopedie

DIZARTRIE – ANARTRIESpre deosebire de dizartrie, anartria este o tulburare de natură afazică

fiind lezat sistemul elaborat pentru vorbire.La anartrici se constată o variabilitate a fonemelor în funcţie de

ansamblajul fonetic, de condiţii afective, de evoluţia tulbirării în timp etc. Dizartria, dimpotrivă, se caracterizează prin omogenitate, stabilitate şi invariabilitatea alterărilor fonetice.

7.3.4. INDICAŢII TERAPEUTICE

Este indicat ca terapia logopedică să înceapă cât mai timpuriu pentru a nu se transforma în deprindere modul său defectuos de vorbire, auzul său să nu se acomodeze la modul defectuos de pronunţie, pentru care să se prevină decalajul dintre dezvoltarea lingvistică şi capacitatea lui de exprimare, şi pentru ca la intrarea în şcoală, copilul dizartric să prezinte o vorbire corespunzătoare.

Terapia logopedică trebuie să fie diferenţiată şi individualizată. Ea trebuie să fie precedată de o examinare minuţioasă şi multilaterală pentru a evidenţia elementele pe care ne putem sprijini şi pe care trebuie să insistăm. Pe baza acestora se vor selecţiona exerciţiile pentru fiecare caz în parte, pentru că fiecare copil cu paralizie cerebrală prezintă o problematică individuală. De exemplu, paraliticii au nevoie de coordonare a mişcărilor articulatorii, spasticii de relaxare.

Terapia logopedică cu dizartricii este doar o componentă a tratamentului complex de recuperare psihică, somatică, a capacităţii de muncă şi de integrare a acestora.

În vederea prevenirii unor tulburări neuropsihice secundare e absolut necesar colaborarea cu familia. Aceasta poate prelua sau continua unele sarcini psihopedagogice şi logopedice. Familia trebuie să-i asigure un regim de viaţă raţional, cu ore de somn, alimentaţie, de odihnă, joc, de relaxare, de educare a coordonării mişcărilor şi de dezvoltare a vorbirii. Familia trebuie să organizeze activităţi care să contribuie la dezvotarea vorbirii ( audierea de emisiuni adecvate vârstei la radio, televizor, jocuri verbale, etc. ). Familia să adopte o anumită atitudine faţă de aceşti copii. Să-i înţeleagă neajunsurile psiho – motrice, să nu-l pedepsească, certe, dar nici să-l supraprotejeze, ci să-l ajute, să-l încurajeze, stimuleze.

72

Page 73: curs logopedie

Este necesară şi psihoterapia, care va folosi procedee variate, în funcţie de vârsta şi personalitatea copilului.

Exerciţiile vor fi bine dozate, deoarece ei nu se pot concentra asupra mişcărilor mimico – articulatorii decât foarte puţin timp, consumând multă energie şi de aceea obosesc foarte repede. Exerciţiile vor fi de scurtă durată şi repetate de mai multe ori în cadrul aceleeaşi zile. Pe măsura antrenamentului şi a înaintării în vârstă, durata va creşte de la 5’ la 15 – 20’.

METODE ŞI PROCEDEE SPECIALE

Un prim obiectiv este dezvoltarea motricităţii generale şi a aparatului fonoarticulator. Educarea mişcărilor motrico – articulatorii este absolut necesară pentru ca organele vorbirii să devină capabile de o funcţie normală. În funcţie de necesităţi, se insistă, se selectează exerciţiile. Se insistă asupra exerciţiilor pentru dezvoltarea mişcărilor capului şi gâtului, aplecarea capului înainte şi înapoi, dreapta – stânga, rotirea lui, etc. Se fac apoi exerciţii de masticaţie cu capul aplecat spre spate pentru a înghiţi saliva. După ce a fost învăţat să-şi înghită saliva i se atrage permanent atenţia. Pentru că în timpul jocului sau a alimentaţiei dizartricul poate realiza mişcări pe care la cerere – voluntar, nu le poate realiza, se încearcă fixarea lor pornind de la realizarea acestora în mod spontan ( râs, supt, înghiţit, etc).

Exerciţiile de dezvoltare a motricităţii generale şi a motricităţii organelor de vorbire trebuie să fie asociate cu exerciţii de fonaţie şi de pronunţie, indicate fiind mai ales exerciţiile de mişcări asociate cu pronunţia de silabe, baterea din palme pentru a accelera sau încetini ritmul, mişcări asociate cu pronunţia de onomatopee sau de cuvinte simple. Sunt indicate jocurile de mişcare ( mers ritmic, alergare, mers într-un picior, săritul coardei etc. ). Acestea pot fi însoţite de pronunţia unor sunete. Se urmăreşte ca organele fonoarticulatorii să nu se încordeze, să nu se exagereze intensitatea şi înălţimea pronunţiei sunetelor, obţinerea unei dezvoltări armonioase a motricităţii întregului corp, realizarea unei coordonări generale a mişcărilor şi în special a celor fonoarticulatorii ( buze, limbă, palat, văl ). Orice succes va fi folosit ca mijloc psihoterapeutic.

Un alt obiectiv este formarea respiraţiei verbale deoarece respiraţia dizartricului e superficială. Apariţia unor inspiraţii scurte, suplimentare, întrerupe pronunţia şi vorbirea devine sacadată şi neinteligibilă.

Un exerciţiu indicat pentru creşterea capacităţii volumului de aer circulant este de a-l pune pe copil să stea culcat pe spate, cu mâinile extinse deasupra capului şi să inspire profund.

73

Page 74: curs logopedie

Dacă i se pune o pungă cu nisip pe abdomen în timp ce stă întins pe spate va inspira mai adânc şi mai regulat. Reeducarea respiratorie duce adesea şi la îmbunătăţirea fonaţiei nemaifiind necesare exerciţii speciale. Dacă însă sunt necesare, atunci se fac exerciţii de inspiraţie adâncă, urmate de o expiraţie în şoaptă şi apoi cu voce. Sub această formă se antrenează treptat muşchii fonatorii, se îmbunătăţeşte coordonarea acestora şi dispar spasmele.

Pentru corectarea tulburărilor articulatorii, care sunt cele mai pregnante ( omisiuni, substituiri, distorsiuni, etc ) se folosesc în general aceleaşi procedee ca şi la dislalie. Prioritate se va acorda exerciţiilor de mişcare a limbii. De multe ori, la începutul terapiei sunt necesare şi unele mijloace mecanice ( mişcarea bărbiei în sus şi în jos în timpul pronunţiei unui sunet ajutat de mâna logopedului, folosirea unui corset care se aşază pe cap, fără a-i acoperi urechea, pentru a-i menţine gura închisă, aşezarea degetelor pe comisurile bucale extinzând şi, proeminând buzele în timp ce se emit sunete, prinderea vârfului limbii şi mişcarea lui în diferite direcţii, aplicarea unui masaj pentru a forma inervaţia limbii şi a vălului palatin,etc ).Exerciţiile pentru dezvoltarea auzului fonematic se fac concomitent cu cele pentru dezvoltarea motricităţii organelor de vorbire şi de pronunţie.

Deoarece la dizartrici este afectată întreaga motricitate, ei întâmpină dificultăţi şi în realizarea scrisului. De aceea sunt necesare exerciţii speciale pentru dezvoltarea motricităţii fine a mâinilor şi degetelor ( adunarea pe obiecte mărunte, urmărirea cu creionul a unui contur, decuparea după model, modelarea din plastilină, colorarea,etc ). Sunt absolut necesare şi exerciţiile de analiză şi sinteză, acestea contribuind în acelaşi timp şi la ameliorarea pronunţiei.

Terapia logopedică a copilului dizartric este de lungă durată, necesită exerciţii sistematice, progresive, efectuate zilnic, ani de zile. Metodele şi procedeele folosite sunt aceleaşi ca în corectarea dislaliei polimorfe dar cedează mult mai greu. În concluzie se poate spune că la copiii dizartrici tulburările de pronunţie ascultă de anumite legi, expresie a sistemului motor lezat. Ele sunt stabile şi invariabile. Dizartria nu afectează nici limbajul propriu- zis, nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală a vorbirii rostite. Dar în cazurile în care apar leziuni suplimentare în zonele corticale ale limbajului, dizartriei i se adaugă elemente din seria afazică cu repercursiuni uneori foarte severe asupra dezvoltării intelectuale şi a reuşitei şcolare.

Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire, apare o variabilitate a fonemelor dependentă de combinaţia fonetică, de condiţii afective, de evoluţia tulburării, etc. La aceştia deteriorările funcţionale sunt mai

74

Page 75: curs logopedie

diferenţiate şi nu mai e vorba de dizartrie, ci de anartrie. Cei mai mulţi anartrici nu pot articula. Fiind o tulburare afazică, se lichidează foarte greu, iar şcolarizarea normală este imposibilă.

I. TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ A VORBIRII

A. B Â L B Â I A L A

Definiţie În mod obişnuit, bâlbâiala este considerată un defect (o disritmie de elocuţiune) care se manifestă prin întreruperi, opriri (forma tonică) sau repetarea unor silabe, cuvinte sau a unor sunete (forma clonică).

Matei, G. (1975) caracterizează bâlbâiala prin "tulburări spastice ale ritmului şi fluenţei vorbirii, determinate predominant de tulburări funcţionale (neurodinamice) ale raporturilor de inducţie cortico-subcorticale şi mai rar organice".

Boşcaiu, E. (1970) precizează că: "În mod curent, bâlbâiala este definită ca o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor

75

Page 76: curs logopedie

spasme puternice odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziţii, sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte".

Mititiuc, I., (1996) constată că în bâlbăială "nu e tulburat ritmul unui singur stereotip, ci întregul ritm funcţional al organismului, bâlbâiala fiind doar manifestarea acestei disritmii biofiziologice generale la capătul analizatorului verbo - motor".

Deci, în mod general, bâlbâiala este considerată ca o tulburare a controlului motor al vorbirii în care înlănţuirea succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza după modelul expresiv şi firesc al unei limbi.

Formele bâlbâielii

Păunescu, C. (1966) precizează că bâlbâiala se manifestă prin repetarea primelor silabe, cu pauze mai mari sau mai mici între primele silabe şi restul cuvântului. Aceste repetări ale silabelor în mod constant, însoţite de o stare de tensiune afectivă, se numesc "clonii", şi de aceea bâlbâiala se numeşte "clonică". În unele cazuri, bâlbâiala se manifestă prin spasme puternice ale aparatului fonoarticulator, adică prin încleştarea maxilarelor, fără să fie în stare să articuleze un sunet. Aceasta este "bâlbâiala tonică", în care spasmele aparatului articulator sunt elementele dominante. În ultimele decenii, în locul denumirilor clasice de "bâlbâială clonică" şi "bâlbâială tonică" se utilizează din ce în ce mai mult termenii de "bâlbâială primară" şi "bâlbâială secundară", termeni introduşi de Bluemel (1960). Autorul consideră că în majoritatea cazurilor bâlbâiala apare sub formă "primară", caracterizată prin simple iteraţii sau prelungiri ale unor sunete. În faza primară toate aceste simptome sunt lipsite de efort şi au caracter inconştient. În momentul în care bâlbâitul devine conştient de propriul său defect, încearcă să-l evite recurgând la eforturi de supraîncordare musculară, bâlbâiala devine "secundară". În această fază, elementele nevrotice generate de dorinţa de a ascunde bâlbâiala ocupă locul central în tabloul simptomatologic al bâlbâielii.

În încercările lor de a-şi înăbuşi deficienţa, copiii reuşesc să evite disfluenţele mai evidente, ca repetiţiile unor sunete sau ale unor silabe, în schimb se accentuează prelungirile unor consoane (cccca-să, mmmma-mă). Sub impulsul fricii de a nu greşi, bâlbâiţii recurg la un efort exagerat al mişcărilor respiratorii şi articulatorii. Cu cât starea de tensiune neuro-musculară este mai accentuată, cu atât vocea devine tot mai înăbuşită şi e

76

Page 77: curs logopedie

înlocuită prin spasme evidente. Adeseori efortul muscular se generalizează şi, pe lângă grimasele faciale, apar o serie de ticuri sau mişcări ale membrelor.

Geneza şi evoluţia cercetărilor despre bâlbâială

Prin gravitatea consecinţelor psihologice şi sociale, bâlbâiala este una din tulburările de vorbire care a fost cunoscută din vremuri îndepărtate, aproape la toate popoarele. Primele informaţii cu privire la bâlbâială apar în scrierea hieroglifică a monumentelor Egiptului, ca şi în lucrările de mai târziu ale unor filozofi şi istorici din antichitate. Cea mai valoroasă lucrare despre logopedie o constituie descrierea complexă, de către Plutarh, a tulburărilor de limbaj şi a suferinţelor lui Demostene (384 - 322). Acesta, deşi bâlbâit, a reuşit să-şi învingă, prin voinţă şi educaţie, infirmitatea, ajungând să exceleze tocmai în domeniul în care a suferit cel mai mult, adică în folosirea vorbirii. El a elaborat o metodă complexă, prin care a reuşit să-şi corecteze vorbirea şi să devină unul dintre cei mai mari oratori ai antichităţii, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului discursurilor sale. Metodele de corectare a tulburărilor de vorbire din antichitate, deşi bazate pe date empirice, ne-au lăsat drept moştenire şi unele lucruri pozitive, care şi-au păstrat valabilitatea (de exemplu: metoda complexă bazată pe exerciţii psihologice şi de vorbire, utilizată în tratamentul bâlbâielii de către Demostene). Marele lor neajuns constă în necunoaşterea cauzelor şi mecanismelor tulburărilor de limbaj, care au fost adeseori confundate cu simptomele. Încercările ulterioare ale unor medici şi filosofi din Evul Mediu de a lămuri cauzele şi mecanismele tulburărilor de vorbire s-au împotmolit în speculaţii metafizice. Printre lucrările mai însemnate din această perioadă, merită să fie menţionat îndrumătorul de ştiinţe medicale "Canonul medicinii", în care găsim descrise de către Avicenna (980 - 1037) exerciţiile de gimnastică respiratorie şi vocală utilizate în tratamentul bâlbâielii, care se aplică cu unele modificări şi în prezent. O menţiune specială trebuie acordată tratatului de pediatrie "De morbis puerorum" (1584), redactat de R. Mercuriales, care recomandă în tratamentul bâlbâielii exerciţii de vorbire, efectuate prin antrenarea corpului în întregime. Această măsură de antrenare a întregului corp, prin diferite exerciţii de mişcare şi de relaxare, are o largă aplicare şi în prezent. La acest

77

Page 78: curs logopedie

cadru se limitau toate sugestiile referitoare la etiologia şi tratamentul tulburării, până spre sfârşitul secolului al XVI-lea, perioadă în care interpretările şi cercetările au rămas ancorate până la dezvoltarea cunoştinţelor despre anatomia şi fiziologia sistemului nervos, cunoştinţe care au oferit baza naturalist-ştiinţifică a logopediei. Marele avânt al ştiinţelor naturii din secolul al XVIII-lea şi în special din secolul al XIX-lea s-a concretizat prin numeroase descoperiri ştiinţifice, care au stimulat intens şi dezvoltarea ştiinţei despre limbaj şi tulburările sale. În această perioadă apar numeroase lucrări cu caracter logopedic, în special despre bâlbâială, stimulate în mare măsură şi de extinderea metodei de tratament elaborată de Miss Leigh, metodă ce cunoaşte o largă popularitate. La New York s-a înfiinţat pe baza metodei Miss Leigh, în anul 1825, primul institut pentru tratamentul bâlbâielii. Până în prezent, numărul lucrărilor a crescut foarte mult, dar metodologia tratării bâlbâielii diferă de la o ţară la alta, şi chiar de la un autor la altul. Această abundenţă de cercetări a determinat, după cum remarcă A. Shilling (1965), dificultăţi în studierea acestei tulburări, deoarece disciplinele medicale şi nemedicale care se ocupă de tratamentul bâlbâielii adoptă soluţii "foarte divergente". Explicaţia constă în faptul că asupra bâlbâielii s-au emis numeroase explicaţii etiologice, care au evoluat paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor asupra acestei deficienţe. Dar, cu toate că asupra etiologiei bâlbâielii s-au efectuat numeroase cercetări, originea acestei tulburări încă nu este pe deplin lămurită. Etiologia bâlbâielii

Complexitatea fenomenului a permis ca aspectele etiologice să fie abordate de diverşi specialişti din diferite domenii de activitate. Concepţiile etiologice pot fi împărţite în două grupe distincte: teorii în care predomină punctul de vedere somato-fiziologic şi teorii în care predomină punctul de vedere psiho-social.. În cuprinsul lucrării vom aminti numai teoriile care s-au bucurat de o largă popularitate şi care au orientat direcţia cercetărilor:

1.Mulţi autori (Gutzman, Trammer, Nadoleczny, Seeman, Bringeen etc.) explică bâlbâiala prin ereditate, simulată sau disimulată. Majoritatea autorilor sunt de părere că se transmite o anumită instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea unor activităţi psihice în general. În perspectiva acestor teorii, deficienţele psiho-somatice ereditare nu pot cauza prin ele însele bâlbâială, fără existenţa unor factori activi care să o

78

Page 79: curs logopedie

declanşeze. Cercetările efectuate de Seeman (1951) au urmărit transmiterea predispoziţiilor ereditare ale bâlbâielii prin studiul gemenilor uni- şi bivitelini. El arată că ereditatea bâlbâielii este un fapt de mult timp recunoscut, furnizând dovezi prin examinarea gemenilor univitelini şi a stabilit că bâlbâiala este transmisă de mamă de două ori mai mult decât tatăl. Mai puţin expusă la critici pare ideea că mecanismul eredităţii funcţionează numai prin factori de natură generală (sistem nervos slab, teren nevrotic etc.). 2. În perspectiva net organogenetică se situează acele teorii care tind să explice bâlbâiala pe baza unor disfuncţii globale sau fixate în anumite sectoare ale sistemului nervos central, produse de particularităţi anatomo-fiziologice. a) H. Koop (1943) a evidenţiat la un număr apreciabil de bâlbâiţi întârzieri în dezvoltarea motrică sau tulburări în contrast cu nivelul intelectual normal sau superior. De fapt, deficitul motor global nu e confirmat de studiile statistice efectuate pe un mare număr de bâlbâiţi. J. Ajuriaquerra (1958) arată că "dacă există bâlbâiţi la care înapoierea motorie este evidentă, acest aspect clinic particular poate fi considerat ca un fenomen agravant, dar nu ca o cauză specifică". b) Alţi autori, de pildă Gurwitch, Ozereţki, Wallon, invocă o anumită imaturitate a căilor piramidale. Dimpotrivă, pentru Seeman (1951) şi alţii, alterările dinamice generale şi spasmele manifestate în bâlbâială se datoresc modificărilor dinamice ale aparatului palido-striat, provocate prin emoţii şi afecte violente. c) Cercetări care amintesc drept cauză a bâlbâielii tulburările endocrine, merită şi ele menţionate deşi nu s-a ajuns să se stabilească dacă acestea sunt ele însele cauză primă sau dereglări secundare în cadrul unei simptomatologii mai largi. Deşi rolul hormonilor în reglarea vorbirii este unanim recunoscut, corelaţia dintre bâlbâială şi afecţiunile endocrine a fost amintit numai tangenţial. d) S-a mai încercat explicarea bâlbâielii prin tulburările de lateralizare şi organizare temporo-spaţială. În această privinţă, Travis şi Orton au formulat ipoteza "dominanţei cerebrale" în bâlbâială, pornind de la considerentul că vorbirea, scrisul şi alte activităţi manuale sunt sub controlul emisferei cerebrale dominante (de partea stângă la dreptaci şi opusă la stângaci). Se pare că cea mai temeinică contribuţie în privinţa elucidării corelaţiei dintre contrarierea mâinii stângi şi bâlbâială este cea stabilită de Bluemel C. (1960) şi Froeschels E. (1961). După părerea acestor autori, starea de tensiune nervoasă ce apare la un copil forţat să-şi schimbe utilizarea mâinii abile poate favoriza apariţia bâlbâielii.

79

Page 80: curs logopedie

e) Mai semnificative par teoriile care invocă disfuncţia circuitelor de control ale limbajului care, cu alte cuvinte, incriminează nu structurile motorii cerebrale, ci pe cele receptorii. Vorbirea fluentă implică un circuit închis cu feed-back prin care cel care vorbeşte dispune de un permanent control al celor rostite şi în lipsa căruia apare bâlbâiala. Începând cu 1937, mulţi autori au publicat date cu privire la modificările traiectelor bioelectrice din creier în bâlbâială. Aceste date au fost mereu invocate pentru a pleda în favoarea organicităţii bâlbâielii.

3. Trecerea către teoriile psihogenetice o face grupa teoriilor fiziologice. a) Unii autori explică bâlbâiala ca pe o tulburare a evoluţiei limbajului. Interpretând bâlbâiala fie ca pe o oprire într-un stadiu infantil, la aşa-numita bâlbâială fiziologică, fie ca pe o reîntoarcere la o formă arhaică de vorbire a copilului, teoriile acestea nu izbutesc să aducă lămuriri în plus, cu toată strălucirea lor speculativă. b) Numeroşi cercetători care au studiat fenomenul bâlbâielii au atras atenţia asupra unor tulburări asociate, cum ar fi dislaliile sau întârzierile mari în apariţia limbajului. Pichon E.şi Borel - Maisonny S. (1937) consideră că bâlbâiala apare pe terenul unei întârzieri în apariţia vorbirii, în care insuficienţa "linguo-speculativă" condiţionează o întârziere în organizarea limbajului. c) Concepţia pavlovistă despre legile de funcţionare a scoarţei cerebrale a explicat etiologia şi simptomatologia bâlbâielii pe baza studiului reflexelor condiţionate. Datorită slăbirii procesului de inhibiţie activă, bâlbâitul prezintă o emotivitate exagerată care determină la nivelul centrilor subcorticali o stare de hiperexcitabilitate. Această hiperexcitabilitate, la rândul ei, prin fenomenul inducţiei negative, accentuează inhibiţia deja existentă la nivelul analizatorului motor verbal, favorizând astfel apariţia unor stări fazice trecătoare. Activitatea analizatorului motor la cei mai mulţi dintre bâlbâiţi, este perturbată în oarecare măsură, datorită legăturilor funcţionale strânse care-l unesc în decursul ontogenezei, de analizatorul motor -verbal

4. În opoziţie cu teoriile menţionate se situează cele "psihogenetice", care caută explicaţii în afara disfuncţiei aparatelor neurologice. Ajuriaquerra J. (1958) distinge două grupe: a) Teoriile care consideră bâlbâiala o "nevroză a vorbirii": alterarea vorbirii condiţionează modificarea mai mult sau mai puţin amplă a personalităţii.

80

Page 81: curs logopedie

b) Teoriile care leagă bâlbâiala de o organizare nevrotică în sensul psihanalitic al cuvântului: bâlbâiala ar fi un "simptom nevrotic" cu valoare de apărare împotriva anxietăţii şi de compromis între anumite pulsiuni şi frânele care se opun realizării lor. Cercetările care atribuie factorilor psiho-sociali rolul predominant în etiologia bâlbâielii şi mai ales a logonevrozei, menţionează pe prim plan: stările de nevroză, greşelile de educaţie, stările de stress. După părerea multor autori, bâlbâiala apare după o psiho-traumă ce poate rezulta din aprecierile greşite pe care le fac părinţii şi cadrele didactice asupra vorbirii copiilor. De pe această poziţie, Johnson W.(1963) a emis teoria "diagnosogenică", după care bâlbâiala ar fi cauzată de faptul că părinţii observă şi pun un diagnostic eronat disfluenţelor normale din vorbirea copiilor şi în consecinţă adoptă măsuri educative greşite. Un caracter de-a dreptul dramatic îl au în această privinţă pedepsele pe care le aplică părinţii copiilor pentru manifestarea unor ezitări în exprimare sau pentru bâlbâială. În cazurile în care copiii nu pot face faţă cerinţelor impuse, se creează o stare de anxietate cu elemente de nevroză ce afectează posibilităţile de coordonare a musculaturii care intervine în fonaţie. Rămâne de netăgăduit că bâlbâiala, ca orice stare de stress, presupune reacţii psiho-fiziologice complexe ale întregului organism. Numai ţinând seama de reactivitatea generală a organismului se poate preciza relaţia fiecăruia dintre aceste modificări în bâlbâială În ultimul timp s-a constatat o creştere a interesului pentru originea neurologică a tulburării. Amintim cercetările lui Pool, K.D. şi colaboratorii (1991) care constată că “bâlbăiala este o tulburare de comunicare puţin înţeleasă cu o prelevanţă globală de 1%”, şi că “nici o cercetare nu a stabilit clar disfluenţele neurologice dintre bâlbâiţi şi nebâlbâiţi”. Concluziile cercetării sugerează că bâlbâiala este o tulburare neurologică implicând rolul regiunii corticale în controlul vorbirii.

Saccomani L. (1990), a stabilit trăsăturile patogenetice care sunt următoarele: factori organici (tulburări timpurii pe creier): 51%; factori de mediu: 24% (ca factori adiţionali); tulburări emoţionale: 11%; etiologie nedeterminată: 14%. Autorul recomandă că, pentru a obţine un diagnostic timpuriu şi un tratament adecvat, se impune o creştere a examinării lingvistic-cognitive încă de la vârsta şcolară mică pentru începerea adecvată a tratamentului.

Specialiştii constată că cercetarea în acest domeniu a înflorit până în 1980, după care relativ puţine studii au fost realizate. Cercetătorii îşi

81

Page 82: curs logopedie

exprimă speranţa că această temă va fi abordată în viitoare studii. Această situaţie este specifică şi ţării noastre: în perioada anilor 1955-1980 întâlnim preocupări valoroase în domeniu, materializate în lucrări de mare interes teoretic şi practic, iar după această perioadă s-au efectuat relativ puţine cercetări, acest fapt având numeroase determinări şi motivări. Considerăm că în condiţiile actuale, datorită implicaţiilor grave ce sunt generate de această tulburare, va fi înţeleasă necesitatea ca cercetările să fie orientate şi spre această tulburare. Suntem siguri că se vor găsi noi “modalităţi de tratament a bâlbâielii care, la un moment dat, devine un adevărat stigmat al persoanei copleşite de această deficienţă” (Tobolcea, I., 1995). Propunem ca etiologia bâlbâielii să fie cuprinsă în contextul bio-psiho-social în cadrul căruia să putem remarca rolul principalilor factori care intervin în tabloul etiologic atât de complex al bâlbâielii. Acest deziderat nu se poate realiza decât pe baza cooperării mai multor specialişti, pe baza unei examinări complete, ajungându-se la adoptarea unui ansamblu de măsuri cu caracter profilactic şi de tratament corespunzător (Tobolcea I., 1995).

Simptomatologie - caracteristici specifice în bâlbâilă

Sunt două grupe de simptome în strânsă legătură una cu cealaltă: biologice (fiziologice) şi sociale (psihologice).

De cele biologice (fiziologice) aparţin spasmele (convulsiile) în vorbire, tulburări în sistemul nervos central, sănătatea fizică.

De cele psihice aparţin întreruperile, blocajele în vorbire şi alte tulburări în vorbirea expresivă, fenomenul fixării asupra defectului, logofobia, subterfugii diferite.

Principalul simptom extern al bâlbâielii este spasmul în procesul actului vorbirii. Durata acestuia, în cazuri medii, oscilează între 0,2-12,6 secunde. În cazuri grave pot ajunge până la 80-90 secunde. Spasmele se deosebesc după formă, localizare şi frecvenţă.

În cazul spasmelor tonice se observă un spasm prelungit (t-oporaş) iar în cazul spasmelor clonice se observă repetarea uneia şi aceleiaşi mişcări spasmodice (to-to-poraş). Asemenea spasme, de obicei, lezează întreg aparatul respirator, articulator şi de vorbire. În funcţie de spasmele ce acţionează asupra unora sau altora dintre organele vorbirii deosebim trei forme de spasme: respiratorii, verbale şi articulatorii.

În bâlbâială sunt trei forme de tulburări ale respiraţiei: expiratorie, inspiratorie şi mixte (atât pe inspiraţie cât şi pe expiraţie).

Spasmele în aparatul vorbirii se caracterizează prin: închidere (coardele vocale se unesc prin spasm şi pentru scurt timp rămân unite) -

82

Page 83: curs logopedie

glasul, vocea se întrerupe pe neaşteptate sau se formează un spasm clonic (A-a-a-a), întrerupere (glota rămâne deschisă şi se observă o totală tăcere) şi vocale - specifică copiilor care prelungesc vocalele în cuvinte.

În aparatul articulator se deosebesc convulsiile (spasmele): labiale, linguale şi palatale. Mai des şi în mod mai pronunţat apar la pronunţarea consoanelor explozive (c, g, p, b, t, d); mai rar şi cu o intensitate redusă la consoanele fricative. La consoanele sonore spasmele apar mai des decât la consoanele surde în special în combinaţie cu vocalele şi, de asemenea, la începutul cuvintelor, al frazei, sintagmei sau al paragrafului. Ca urmare, pe lângă dificultăţile de natură fonetică a sunetelor, un mare rol îl au factorii gramaticali: aşezarea cuvintelor în frază, structura textului etc. De aceea trebuie să ţinem cont de conţinutul textului, de dificultăţile semantice ale cuvintelor de pronunţat (se bâlbâie mai puţin la o povestire simplă despre lucruri cunoscute decât la un raţionament complicat). Caracterizarea manifestărilor exterioare a copiilor bâlbâiţi:

1) în vorbirea bâlbâiţilor atrage atenţia tulburarea armoniei acesteia, a ritmului şi a melodicităţii. Vorbirea este sacadată, cu pauze nemotivate, repetiţii, cu pronunţări grele a unor sunete sau un început greu de fraze;

2) la mulţi bâlbâiţi se dezvăluie tertipuri verbale sub formă de sunete, combinaţii de sunete sau cuvinte auxiliare (embolofrazie);

3) activitatea verbală la mulţi copii este redusă, comunicarea cu cei din jur este limitată, aceasta dovedind tulburări ale funcţiei comunicării vorbirii;

4) la copiii bâlbâiţi (în special de vârstă fragedă) se observă în vorbire imperfecţiuni fiziologice de pronunţare a sunetelor, o utilizare incorectă a cuvintelor, o alcătuire incorectă a frazelor;

5) în unele cazuri, defectele de vorbire la copiii bâlbâiţi se reflectă şi în scris sub forma repetării literelor asemănătoare, a silabelor, de formulare incorectă a propoziţiilor. Înţelegerea propriului defect de vorbire, încercările fără succes de a se dezbăra de acesta sau de a-l masca, adesea generează anumite particularităţi psihologice: timiditate, şovăială, tendinţă de însingurare, teama de vorbire, sentimentul de deprimare şi frământări constante datorate propriei vorbiri. Uneori, dimpotrivă, apare tendinţa de agresivitate, indisciplină şi brutalitate.

. Odată cu agravarea bâlbâielii, simptomele primare: repetiţiile şi prelungirile de sunete, sunt înlocuite în mod treptat cu spasme tonice care se generalizează asupra întregului aparat fonator. Cauza acestor modificări se explică prin îndreptarea atenţiei copilului bâlbâit asupra propriei pronunţări. Bâlbâitul, devine conştient de defect, încearcă să-şi înăbuşe neajunsul

83

Page 84: curs logopedie

evitând repetarea primelor cuvinte sau silabe din formular.În această încercare el reuşeşte să-şi înăbuşe simptomele primare (repetiţiile, prelungirile de sunete) recurgând la o stare de supraîncordare, ce se manifestă prin apariţia unui blocaj tonic ce frânează de fapt emiterea sunetelor. Încercările de a învinge obstacolele duc la extinderea spasmelor. Într-o fază mai avansată apar numeroase ticuri, contorsiuni faciale sau mişcări ritmice ale membrelor.

Spasmele verbale constituie cel mai tipic simptom de bâlbâială şi se deosebesc după: formă, loc şi frecvenţă.

După formă, spasmele pot fi clonice (repetarea obsesivă a mişcărilor verbale identice: fa-fa-fa-farfurie); tonice (paralizia îndelungată, puternică a mişcărilor: f...fereastră) şi combinate sau mixte (simultan se întâlnesc spasme tonice şi clonice: c...co-co-coş ).

În funcţie de locul de apariţie, spasmele verbale sunt: de articulare, vocale, respiratorii, combinate. În primul caz, spasmele afectează muşchii limbii, buzelor sau ale vălului palatin - pare că închide ieşirea verbală liberă. De obicei, aceasta se întâmplă la consoanele oclusive: bu-bu-bunic (ocluzia buzelor); di-di-van (convulsiile vârfului limbii); g...gâscă (convulsiile rădăcinii limbii şi ale vălului palatin). Spasmele vocale cuprind muşchii laringelui, coardele vocale se închid strâns sau cu intermitenţe, reţinând ieşirea vocalei (a...armă) sau coardele vocale rămân îndepărtate, vocala

sănătatea somatică particularităţi psihologice

84

forma

locul frecvenţa

spasme verbale(simptomul principal

al bâlbâielii)

motricitatea generală şi verbalăsistemul nervos

vorbirea

Page 85: curs logopedie

pronunţându-se în şoaptă.Spasmele respiratorii sunt produse din cauza spasmelor din muşchii abdominali, ai diafragmei sau ai cutiei toracice. În momentul vorbirii, aerul este reţinut şi bâlbâitul parcă încremeneşte cu gura deschisă sau aerul este expulzat puternic şi dintr-o dată fraza se pronunţă într-o expiraţie insuficientă. De obicei, în funcţie de locul de apariţie, spasmele verbale sunt combinate: articulatoro-respiratorii, articulatoro-verbale etc.

Frecvenţa spasmelor la bâlbâiţi depinde de condiţiile mediului înconjurător în care vorbesc. De obicei, bâlbâiţilor le este mai uşor să vorbească într-un mediu binecunoscut sau în singurătate, şi mult mai greu în prezenţa unor persoane străine, în locuri publice.

În cortex au loc neîntrerupt două procese nervoase principale: excitaţia şi inhibiţia. Interacţiunea lor corectă determină starea normală a întregii activităţi nervoase superioare a omului. Când este tulburat echilibrul acestor procese poate avea loc fenomenul numit de Pavlov: "răsturnare". Datorită acesteia, un focar mare în cortex tulbură interacţiunea corectă a cortexului cu subcortexul, în special, a acelei părţi de subcortex unde sunt centrii ce reglează ritmul vorbirii. Urmarea acestor tulburări este dezorganizarea mişcărilor verbale coordonate (respiraţie, voce, articulare) care se exprimă în spasme verbale.

Procedee incorecte de educaţie pot constitui traumatisme psihice constante ce pot duce la tulburarea activităţii nervoase superioare şi, ca urmare, la bâlbâială. Adesea, tulburarea activităţii nervoase superioare se poate produce şi ca urmare a unui traumatism puternic psihic sau fizic. Este răspândită în mod nejustificat părerea că şocurile nervoase provocate de spaimă sunt singurele cauze ale bâlbâielii. În realitate, astfel de cauze sunt multiple, bâlbâiala fiind o tulburare neomogenă.

Intensificarea bâlbâielii la copii se observă în perioada instruirii şcolare, în special în primul an, şi apoi în perioada maturizării sexuale. În agravarea bâlbâielii joacă un rol important, pe de o parte, particularităţile psihofiziologice ale copilului: creşterea conştiinţei şi a autoaprecierii, perioada maturizării sexuale. Pe de altă parte, bâlbâiala poate fi intensificată sub influenţa mediului şcolar, prin sistemul de lecţii, evaluarea cunoştinţelor, intensificarea activităţii copilului în perioada şcolară (inclusiv cea verbală), particularităţile relaţiilor cu profesorii şi colegii etc.

Bâlbâiala se întâlneşte mai des la băieţi decât la fete, aproximativ de 3 ori. J.A. Ssicorski explică acest fapt prin dezvoltarea congenitală mai bună a centrilor motori ai emisferei stângi la femei în comparaţie cu cea a bărbaţilor.

85

Page 86: curs logopedie

Printre copiii ce trăiesc în mediul rural, bâlbâiala se întâlneşte mai rar decât la copiii din mediul urban. Acest fapt se explică prin condiţiile de viaţă: aer curat, un mediu ambient mai calm, un ritm de viaţă mai lent, apropierea de natură.

De asemenea, clima poate influenţa agravarea bâlbâielii. Unii autori (M. Zeeman) remarcă, că influenţele climatice asupra bâlbâielii, ca şi în alte nevroze, sunt câteodată foarte puternice, de exemplu toamna şi primăvara.

. Metode de tratament

Medicul francez Arzt Itard afirma în 1817 că tratamentul bâlbâielii se află în acelaşi stadiu ca în urmă cu 2000 de ani. El propune ca metode de tratament:

1) încredinţarea copilului bâlbâit unei îngrijitoare străine;2) tăcere timp de 1 an;3) vorbire cu voce tare;4) amplasare de obiecte străine sub limbă pentru încetinirea mişcărilor

limbii.

După 140 ani, Blumel C.S. (1957) este de părere că bâlbâiala a devenit un obiect de speculaţie. Puţine dintre metodele de bază au reapărut cu nume schimbate, în general, metodele apar, dispar şi reapar din nou. Totuşi, considerăm că faţă de aceste concepţii oarecum pesimiste, în ultimele decenii se observă o oarecare evoluţie în terapie şi îşi arată roadele în eficienţa terapeutică.

Bloodstein, O.(1987) a sistematizat principalele metode care au fost folosite în ultimii 200 de ani:

1) vorbire prelungită sau monotonă;2) o anumită melodie a vorbirii;3) o cizelare a unei vorbiri neclare a consoanelor, vorbire ritmică,

aşezarea limbii într-o anumită poziţie, schimbarea respiraţiei.În ce priveşte controlul respiraţiei au existat diferite tehnici. Astfel,

Plutarh şi Demostene susţin că respiraţia trebuie exersată, controlată în timpul declamării; Avicenna propune ca de fiecare dată înainte de a începe să vorbească, bâlbâitul să inspire adânc; Bell (1853) consideră că bâlbâiţii trebuie să-şi "şcolească" respiraţia cu ajutorul unor şoapte mai pronunţate; Kingsley (1877) include controlul respiraţiei; Fernau-Horn (1969)

86

Page 87: curs logopedie

recomandă bâlbâitului să abordeze cuvinte mai dificil de pronunţat folosind o anumită tehnică de respiraţie.

Introducerea terapiei relaxării se bazează pe observaţiile că bâlbâiţii au beneficiat de rezultate pozitive în urma terapiei. Van Riper (1972) afirmă că, pentru două decenii (1920 - 1940), tehnicile de relaxare combinate şi cu alte tehnici, au dat rezultate uimitoare în SUA şi Anglia.

În lucrarea "Tratamentul bâlbâielii", Van Riper (1973) recomandă introducerea unui capitol despre vorbirea ritmică : "Una dintre cele mai vechi şi universale forme de tratament pentru a ajuta bâlbâitul să ajungă la o vorbire fluentă este schimbarea sau reglarea ritmului vorbirii. Există o serie de metode ce au decăzut şi au reapărut de fiecare dată sub o formă uşor schimbată. De fiecare dată au fost salutate de către susţinătorii lor şi cu mai puţin entuziasm de către adversari".

În unele cazuri apar recăderi, şi bâlbâiala devine mai gravă ca la început. Principalul motiv: bâlbâitul crede că este stăpânul succeselor vorbirii sale, curajul său creşte exagerat, încearcă lucruri mai grele prea devreme şi de multe ori renunţă pentru că i se pare plictisitor să folosească modul de vorbire monoton, încetinit. Williams, D.E. (1968) consideră că tratametul psihoterapeutic al bâlbâielii a produs o schimbare în terapia bâlbâielii. Scrierile lui Van Riper au influenţat şi schimbat modalităţile terapeutice ale bâlbâielii. Lucrarea "Propuneri pentru bâlbâiţi" ("Vorschläge für Stotterer") propune unele principii de bază în terapia bâlbâielii, principii citate de Murray, F.P. (1980):

1) Pacientul să înţeleagă programul de tratament şi să-l accepte. Munca sa poate fi uşurată în mod vizibil dacă pacientul cunoaşte subterfugiile terapiei, în special când primeşte sarcini neplăcute.

2) Pacientul să fie pregătit să nu se bâlbâie evident şi să nu aibă sentimentul penibilului. De aici, în literatura germană apare noţiunea de "concept de neevitare" folosită pentru această formă de terapie.

3) Pacientul trebuie să obţină capacitatea sau iscusinţa ca în timpul bâlbâielii să menţină un contact verbal bun cu ascultătorii săi.

4) Să se înlăture evitarea cuvintelor sau a situaţiilor de vorbire care provoacă teamă.

5) Pacientul să evite întârzierile în vorbire sau introducerea altor cuvinte.

6) Pacientul să înveţe ca atunci când se bâlbâie să facă o mică pauză pentru a medita la ceea ce are de făcut şi apoi să încerce să pronunţe cuvinte într-un mod cât mai aproape de normal, chiar dacă se bâlbâie. Deci,

87

Page 88: curs logopedie

pacientul trebuie să-şi corecteze vorbirea disfluentă pentru a preîntâmpina exemple de vorbire nedorite.

7) Pacientul să fie în stare de a realiza acea "practică negativă" adică, bâlbâitul să realizeze un duplicat al modelului vechi de bâlbâială, ceea ce cere o înţelegere a procesului de bâlbâială.

8) Să fie reduse relaţiile habituale la începutul şi sfârşitul vorbirii.9) Pentru a pronunţa un cuvânt cu o fluenţă normală trebuie să înveţe

o anumită poziţionare a organelor articulatorii.10) Pacientul să înveţe cum să evite unele blocaje, să aibă mai mult

control asupra propriei bâlbâieli. Tensiunea poate fi redusă prin pronunţarea prelungită a unor sunete, printr-o repetare a unor silabe.

11) Bâlbâitul să înveţe cum să se pregătească să pronunţe cuvinte de care se teme, cum să le pronunţe normal şi cum să evite poziţiile nenaturale care ar putea duce la dificultăţi în vorbire.

12) Bâlbâitul să înveţe să-şi construiască "bariere" împotriva bâlbâielii.

13) Pacientul să înveţe să-şi modeleze vorbirea, să imprime mişcări relaxate limbii, buzelor, bărbiei, să producă o sensibilizare a atitudinilor proprioceptive.

14) Bâlbâitul să înveţe un mod de vorbire fluent pe care să-l consolideze în fiecare zi.

Terapia trebuie condusă astfel, încât bâlbâitul să nu mai evite simptomele bâlbâielii şi să se accepte pe sine cu bâlbâială cu tot.

Wendlandt, W. (1984) optează pentru adoptarea “conceptului de neevitare” prin care se înţelege:

- o exactă apreciere a simptomatologiei;- înlăturarea angoaselor care sunt legate de vorbire şi de bâlbâială;- schimbarea atitudinii negative şi distructive (gânduri complexate în

legătură cu propria persoană);- să se bâlbâie în mod conştient;- să reducă încordarea din organele şi grupele de muşchi care participă

la actul vorbirii şi la procesul de respiraţie;- bâlbâiala să fie variată în diferite moduri pentru a se ajunge la

stăpânirea ei;- vorbirea să devină fluentă şi fără încordări.

Programul terapeutic pretinde de la pacient şi de la terapeut foarte mult. Din punctul de vedere al timpului, programul apare mai costisitor pentru că nu se urmăreşte o terapie intensivă şi de scurtă durată. Se pare că această terapie ar fi cea mai potrivită bâlbâitului la care tulburările de

88

Page 89: curs logopedie

vorbire sunt însoţite de sentimente negative ce dezvoltă un comportament de evitare..

Logoterapie

Vorbirea prelungită

Vorbirea prelungită a fost recomandată de Bell, A.M. (1853) şi a reintrat în terapie prin conceptul DAF(deleated auditory feed-back – întârzierea feed-back-ului auditiv), tehnicile sale fiind valabile şi astăzi. Iniţial s-a înţeles prin vorbirea prelungită: o încetinire a vitezei de vorbire şi lungirea vocalelor, deci o schimbare care apare în condiţii DAF. În decursul timpului, acţiunea a fost dezvoltată şi conţine o combinaţie a mai multor aspecte, şi anume: 1) Introducerea şi folosirea vocii fără încordare în care un rol important îl au contactele articulatorii moi cum sunt: buzele, limba şi palatul. 2) Prelungirea tuturor sunetelor.

3) Continuitatea legăturii moi între cuvinte, pauzele sunt permise în funcţie de exprimare şi respiraţie.

4) Intonaţia şi ritmul vorbirii sunt normale.Terapeuţii consideră că prin adăugarea de exerciţii de respiraţie,

frazare şi prozodie, se obţine o vorbire normală. Bâlbâiţii pronunţă frecvent consoanele prin contacte articulatorii greoaie. Aceste contacte sunt sursa unei tensiuni articulatorii şi pot avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului de aer în cavitatea bucală. De aceea, bâlbâitul trebuie să înveţe să pronunţe cu mişcări articulatorii uşoare, moi, pentru a reduce tensiunea articulatorie. Contactele articulatorii uşoare devin un instrument necesar în reducerea tensiunii în momentul bâlbâielii.

Van Riper (1973) accentuează importanţa reducerii tensiunii vocale în timpul contactelor articulatorii, în special în contextul modificării comportamentului în bâlbâială.

În perioada exersării vorbirii prelungite trebuie să se urmărească: Învăţarea copilului cu noţiunea de sunet liber, vocale, accentuând pe

mişcările articulatorii libere şi netede, pe un flux de aer continuu. Sunetele moi vor fi învăţate de la nivel de foneme şi vor fi încorporate în activităţi ce urmează o ierarhie a lungimii şi complexităţii lingvistice.

89

Page 90: curs logopedie

Folosirea feedback-ul auditiv întârziat (DAF) pentru a facilita contactele articulatorii uşoare printr-un ritm încetinit de la un singur cuvânt până la nivelul frazei.

Prelungirea voluntară a primei silabe din cuvânt folosind o articulare lentă, uşoară a consoanei şi pronunţarea prelungită a vocalei.

Folosirea unor exerciţii de contrast constituie o activitate ajutătoare pentru a mări conştiinţa copilului asupra contactelor articulatorii dure.

Vorbirea întârziată

Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fracţiune de secundă prea târziu şi acest lucru determină tulburarea vorbirii normale, după cum arată Black, J. (1951) şi Lee, B. (1950), tulburări care se manifestă prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete, asemănătoare bâlbâielii. Rezultatele lui Lee au incitat nu numai la consideraţii teoretice, ci şi practice.Soderberg,G.A.(1969) comunică rezultatele importante ale studiilor DAF:

1) în general, frecvenţa bâlbâielii este redusă sub influenţa DAF, iar viteza de vorbire este mult diminuată;

2) efectele DAF rezistă şi după ce feed-back-ul de întârziere este întrerupt;

3) DAF-ul duce la o reducere mai efectivă a bâlbâielii decât duce mascarea auditivă încercată de alţi terapeuţi.

Importanţă terapeutică şi teoretică o au şi cercetările lui Goldiamond, I. (1962, 1965, 1967). El dezvoltă un program orientat spre o terapie comportamentală care ar facilita introducerea DAF-ului şi obţinerea unei vorbiri fără bâlbâială. După terminarea programului DAF pacienţii au fost ajutaţi a-şi continua modelele de vorbire într-o comunitate normală de vorbire şi s-a observat că ei au continuat să vorbească normal.

”Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă: Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcţie de vârsta

copilului, de capacitatea lui de înţelegere; Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii.

Accentul e plasat pe tranziţiile articulatorii netede, uşoare, pe consoane şi pe vocale prelungite, pe o intonaţie naturală a sunetelor şi pe modele de accentuare corectă;

Se poate asocia exprimarea verbală a copilului cu mişcări rapide sau încete ale corpului sau prin diferite activităţi: cântat, desenat, scris etc. De

90

Page 91: curs logopedie

exemplu privind un album cu animale ce se mişcă rapid sau încet, copiii pot imita mişcările corpurilor acestora, ceea ce este o experienţă amuzantă pentru copii.

Folosirea feedback-ului auditiv întârziat (DAF) poate fi folosit pentru a facilita un ritm încetinit de vorbire. Copilul poate începe de la un ritm foarte încetinit şi treptat, gradat, să se ajungă la un nivel rezonabil de fluenţă.

Gestica poate fi folosită pentru a facilita creşterea controlului asupra ritmului vorbirii.

Vorbirea ritmică

Vorbirea ritmică are o istorie destul de lungă în ce priveşte tratamentul bâlbâielii. După cum arată Johnson, W. şi Rossen, L. (1937), din experienţele clinice şi din studiile experimentale rezultă că bâlbâiala poate fi considerabil diminuată şi chiar eliminată.

Pentru stabilirea ritmului de vorbire s-au folosit metronomul şi vibrotactile (Barber, V. 1940; Brady, P. 1969). Au existat două principale linii de acţiune şi anume: o pronunţare ritmică a silabelor fără ajutor exterior şi o vorbire ritmică cu ajutorul unui metronom. Brady, P. (1968, 1971) şi-a numit terapia "Metronome Conditioned Speech Retraining".

Ritmul muzical, ca moment organizatoric, stă la baza metodei, saturaţia emoţională a acestuia, legitatea sa, permit să se creeze o serie de exerciţii, alese sistematizat şi fundamentate metodic. Conţinutul ideatic al muzicii, nuanţele ritmului şi alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru ordonarea ritmului în mişcări, ce sunt foarte necesare bâlbâiţilor ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii, corelate adesea cu caracterul dezordonat, neliniştit al mişcărilor.

Un avantaj important al acestei metode este tendinţa acesteia de a înviora tonusul muscular suprasolicitat al bâlbâiţilor. Această tensiune corespunde adesea cu retardarea vorbirii şi este o piedică importantă în corectarea vorbirii. Retardarea motorie se răsfrânge asupra întregii musculaturi cuprinzând şi aparatul verbal.

Pentru păstrarea unei armonii în activitate şi a principiului ierarhizării exerciţiilor, se poate împărţi materialul practic după următoarea schemă:

1) Cânt;2) Exerciţiu introductiv;3) Exerciţii de reglare a tonusului muscular;4) Exerciţii ce activează atenţia;5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical;

91

Page 92: curs logopedie

6) Exerciţii de vorbire;7) Joc;8) Exerciţii finale.

Neîndoielnic, atenţia este necesară în toate exerciţiile, simţul ritmului muzical este evident, întotdeauna mişcările trebuie să fie libere, iar vorbirea este inclusă în toate exerciţiile. Clasificarea exerciţiilor arată că într-o etapă se urmăreşte în special un scop. Introducerea cuvântului este exerciţiul ce leagă vorbirea de unele elemente ale vorbirii muzicale. Aceste exerciţii uşurează vorbirea, reduce fenomenele tonice şi clonice din timpul bâlbâielii şi formează un teren favorabil pentru vorbirea fluentă.

1) Cântul - reglează respiraţia, dezvoltă capacitatea pulmonară şi cutia toracică, ajută la favorizarea unei vorbiri armonioase, sonore. În selecţia cântecelor pentru copii trebuie să se ţină seama de: conţinutul şi textul cântecului, ritm, lungimea frazelor.

2) Exerciţiile introductive - constau în teme uşoare, elementare, de marş în diferite direcţii. Aceste exerciţii învaţă copiii să se orienteze în spaţiu, de a- şi forma deprinderi elementare de mers în cerc, de a forma şiruri, coloane.

3) Exerciţiile de reglare a tonusului muscular - vizează reducerea tensiunii excesive şi educarea capacităţii de a controla această tensiune. Importante sunt exerciţiile de alternare a încordării şi slăbirii muşchilor. Aceste exerciţii sunt însoţite de cuvinte în formă versificată, nu necesită un acompaniament muzical, deoarece ritmul şi precizia mişcărilor se ating prin însoţirea acestora cu ritmul versurilor.

4) Exerciţii ce activează atenţia - se referă la stimularea specială a atenţiei, dezvoltarea memoriei prin formarea de reacţii rapide şi precise la excitanţi vizuali şi auditivi, dezvoltarea capacităţii de concentrare şi a capacităţii volitive a copilului. Exerciţiile trebuie să ţină seama de vârsta copilului şi de capacităţile sale.

5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical - este indicat ca muzica să fie ascultată spre sfârşitul activităţii, când s-au executat exerciţiile finale, deoarece copilul trebuie lăsat să se odihnească, să se relaxeze.

6) Exerciţiile de vorbire - includ exerciţii logopedice prin care se formează şi se dezvoltă deprinderile de vorbire liberă, se educă ritmul şi precizia pronunţării cuvintelor fără blocaje sau iteraţii de sunete şi silabe.

7) Jocurile - incluse în schema exerciţiilor de ritmică logopedică sunt suficient de mobile pentru a satisface necesitatea naturală a copiilor de a executa mişcări rapide, dar să nu-i obosească. Jocul se poate rezuma la cuvinte sau propoziţii scurte şi, de asemeni, la recitarea unor versuri. Un joc ce s-a desfăşurat corect are şi o influenţă pozitivă asupra calităţilor psiho-

92

Page 93: curs logopedie

fizice ale copilului. Pentru unii copii, jocul este mijlocul de a-i atrage în colectiv, de a le învinge timiditatea.

8) Exerciţii finale - jocurile fiind mobile pot provoca accelerarea bătăilor inimii, intensificarea respiraţiei şi este necesar să se liniştească copiii şi să li se comute atenţia de la exerciţiile logopedice. Încărcătura fizică şi psihică trebuie reduse la minimum şi este indicată ascultarea muzicii. În stabilirea exerciţiilor trebuie să se ţină cont de vârsta şi posibilităţile verbale ale copiilor.

Menţinerea efectelor terapiei

Se ştie că după terminarea terapiei pacienţii vorbesc fluent, dar trebuie ca acest efect să se menţină pe o durată cât mai îndelungată. Scopurile terapiei de a obţine o vorbire fluentă, o reducere a fricii, a angoasei, a comportamentului de evitare trebuie realizate la finalul terapiei. Dar s-a observat că după o perioadă de timp pacienţii pot reveni la bâlbâială. În prezent, tema "recădere" nu mai este tabu, acest "Maintenance of Fluency" a fost tratat de către Boberg, E. (1981) într-o conferinţă în Canada.

Kroll, R. (1981) afirmă că majoritatea recăderilor apar la 6 - 12 luni după terminarea tratamentului. S-a constatat că recăderile s-au produs când pacienţii au fost frustraţi sau enervaţi în cadrul unor conflicte interumane în care ei s-au simţit sub presiune. Deci, succesul terapiei este evident când pacientul câştigă o încredere fundamentată realist, când i se pune la dispoziţie un repertoriu larg de tehnici pentru rezolvarea problemelor şi obţine primele schimbări în starea sa (Kopel, S. şi Arkowitz, H. 1975). Pentru a obţine rezultate bune în terapie este foarte important să identificăm condiţiile concrete de recidivă a bâlbâielii. Silverman, F. (1981) a încercat să sintetizeze condiţiile care ar putea influenţa "recăderile" în bâlbâială:

Abaterea de la programul de tratament de menţinere a vorbirii fluente;

O aparentă fluenţă verbală care se bazează pe un mod de vorbire schimbat;

Creşte din nou teama faţă de bâlbâială;Scade încrederea în capacitatea programului de terapie de a menţine

efectele pe o perioadă mai îndelungată de timp;Sfârşitul terapiei este prea timpuriu sau prea brusc;Introducerea unui program nepotrivit de observaţie postterapeutică;Vorbirea fluentă nu mai are prioritate principală şi bâlbâiala nu mai

este simţită atât de hotărâtoare ca până atunci;

93

Page 94: curs logopedie

Comunicarea se realizează cu succes chiar dacă se bâlbâie;Lipsa unei laude asupra vorbirii fluente din partea persoanelor cu

care comunică;O unitate de măsură prea severă şi apariţia unei iritări în cazul unor

disfluenţe normale;Dobândirea unor boli postterapeutice;În timpul terapiei nu au fost recăderi ocazionale şi aflându-se în

această situaţie nu ştie cum s-o rezolve;O exersare defectuoasă pentru înlăturarea recăderilor.

Shenker, R. şi Danault, S. (1988) arată că următoarele condiţii facilitează pacienţilor menţinerea rezultatelor tratamentului:

1. Pacientul a învăţat în cadrul terapiei metoda de autocontrol şi este în măsură să se autocontroleze, autoîncurajeze.

2. În primele luni după terminarea tratamentului trebuie menţinute nişte contacte de supraveghere şi acestea pot stăvili posibilităţile reapariţiei bâlbâielii.În situaţiile de criză terapeutul trebuie să fixeze un alt tratament care să prezinte posibilităţi de a-l ajuta în continuare. Convorbirea se centrează asupra crizelor prezente şi terapeutul va încerca să estompeze dificultăţile care apar. Sunt analizate sentimentele care pot acţiona pozitiv sau temerile care pot influenţa evoluţia tratamentului. Se vor fixa şedinţe speciale în care pacientul este sprijinit să treacă peste această criză. O consiliere suplimentară a membrilor familiei este indicată pentru că în acest fel se pot micşora fenomenele de angoasă, teamă, ce apar odată cu primele semne de remisiune. În caz de pericol de recădere, unii terapeuţi oferă aşa-numitele "programe de împrospătare" în urma unor analize de comportament (Wilson, G. 1978).

3. Participarea la grupe de întrajutorare care trebuie să fie potrivite pentru transfer şi pentru menţinerea vorbirii fluente. Aceste grupe folosesc nu numai pentru un control reciproc ci şi pentru posibilitatea dezvoltării relaţiilor sociale

Prevenirea recidivei bâlbâielii

În domeniul sănătăţii psihice, sufleteşti a bâlbâiţilor, ne putem aştepta la nişte urmări dramatice faţă de care prevenirea şi-ar putea aduce un aport esenţial. Se întâlneşte indicaţia că schimbarea atitudinii societăţii faţă de bâlbâiţi ar putea acţiona benefic (Brandtstädter, J. şi Eye, A., 1982).

94

Page 95: curs logopedie

În 1828 H. McLormack scria: "În decurs de la unu la doi ani am obţinut în Europa şi America nişte rezultate raţionale care să ne confirme că bâlbâiala ar fi o boală şi să nu ne înşelăm asupra concluziilor ei".

Se întâlnesc exprimări pesimiste asupra cercetărilor bâlbâielii (Krause, R. 1981) şi se suprapune teoriei lui Wingate, M. (1977): "aşa-numitele teorii ale bâlbâielii nu câştigă nimic în ce priveşte aspectul lor formal sau cvasiformal şi cercetându-le mai îndeaproape sunt mai mult nişte mituri decât teorii".

Andrews, G. (1988) concluzionează din retrospectiva asupra stadiului cunoştinţelor bâlbâielii : "Din punct de vedere ştiinţific nu există decât nişte rezultate contradictorii". Sunt unele cercetări care au mai mult caracter teoretic decât terapeutic, s-au dovedit mai degrabă sterile şi au determinat mai multă confuzie decât claritate. Pentru anii următori ar fi mai potrivită considerarea unui mod de abordare pragmatică în cadrul căruia să se găsească pietre de fundament care să se bazeze pe date corecte.

Centrul de greutate al cercetărilor ştiinţifice se axează în prezent asupra laturii motorii a producerii vorbirii şi anume asupra variabilei lingvistice şi neurofiziologice. Aspectele emoţionale şi interacţionale sunt mai puţin luate în considerare. Se pare că în cadrul aspectelor psihologice ale bâlbâielii se ajunge la o anumită saturare conştientă.

Din punct de vedere fiziologic, studiile de laborator sunt uşor de interpretat. Această tulburare n-ar putea fi vindecată dacă nu se asociază o metodă de cercetare care să ne dea speranţa că vom obţine rezultate realiste asupra fenomenului ca atare.În ultimii ani a fost luată în considerare prevenirea care are un rol foarte important în evoluţia bâlbâielii. Metodele folosite ar trebui în aşa măsură sensibilizate, modificate, încât să fie potrivite tehnicilor pe care preconizăm să le folosim.

Un progres deosebit în ultimii ani l-au cunoscut metodele şi programele de terapie orientate spre liniştirea, relaxarea pacienţilor. Aplicarea programelor de terapie trebuie să nu fie rigidă astfel încât să facilităm o manifestare mai largă a factorului individual. În strânsă dependenţă cu problematica individuală trebuie să oferim un program de terapie specifică fiecărui bâlbâit.

.

B. L O G O N E V R O Z A

95

Page 96: curs logopedie

Definirea şi identificarea logonevrozei Boşcaiu, E., (1973) conchide "dacă aceste disfluenţe sunt mai puţin evidente, dar sunt grefate pe un fond de labilitate emoţională, bâlbâiala poate dobândi caracterul unei adevărate logonevroze".

Pe plan psihic este alterată întreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroză numită "nevroză obsesivă", anxietate, negativism, irascibilitate, mutism.Obsesia tulburării vorbirii sale îl torturează, devine o preocupare patologică. În cazul acesta, bâlbâiala este legată de stări nevropate şi se numeşte "logonevroză". Fobia vorbirii se întăreşte sub forma unor legături durabile şi obsedante. Personalitatea logonevroticului sub unele aspecte se dezorganizează, iar reţinerea în discuţii şi teama de vorbire creează o stare de inerţie, de rigiditate. Verza, E., (1972) arată că "momentul conştientizării bâlbâielii şi trăirea ca atare în planul personalităţii (a conştientizării respective) transformă bâlbâiala în logonevroză".

Dificultăţile permanente de exprimare şi înţelegere a vorbirii duc la irascibilitate, nervozitate, tulburări de somn, enurezis, tulburări de comportament etc. Teama de insucces, teama că nu pot vorbi corect determină în permanenţă o stare stressantă ce conduce la o stare de oboseală intelectuală şi fizică, hipersensibilitate afectivă şi refuzul de a mai vorbi. Astfel se stabileşte un cerc vicios: perturbarea inserţiei persoanei în viaţa socială agravează disfuncţia mecanismelor neurologice în aşa fel încât compensarea acestei disfuncţii se îngreunează la extrem.

Putem conchide că logonevroza este o tulburare complexă a cărei manifestare principală, bâlbâiala, influenţează întregul comportament al individului, punându-şi adânc pecetea asupra dezvoltării personalităţii. Din aceste motive, Verza, E., (1972) susţine că reeducarea vorbirii logonevroticului trebuie să se facă concomitent cu influenţarea personalităţii, conduitei şi relaţiilor interpersonale ale acestuia. Astfel, Verza, E. (1996) precizează că "Bâlbâiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, iar logonevroza presupune pe lângă acestea, modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul înconjurător în general,

96

Page 97: curs logopedie

prezenţa spasmelor, a grimaselor, a încordării şi a anxietăţii, determinate de teama că va greşi în timpul vorbiri

- Sheehan, J., G. (1970) consideră “logonevroza ca o tulburare a reprezentării sociale despre sine, nu este o tulburare de vorbire ci un conflict în care eul însuşi îşi asumă un rol cu care vrea să se identifice”.

- Van Riper, C., (1971) pune la bază aspectele psihologice ce influenţează programarea simultană şi succesivă a mişcărilor musculare pentru a exprima un sunet sau să lege un cuvânt de altul.

- Homzie şi Lindsay (1984) sunt de părere că deficienţele lingvistice constituie un factor foarte important în evoluţia bâlbâielii şi pot să apară datorită unor încărcături emoţionale care trebuie luate întotdeauna în considerare. - Helm (1978) a descris 5 caracteristici specifice bâlbâielii grave-logonevroza:

1. lipsă de adaptare;2. repetări, prelungiri şi blocări nu numai la începutul silabelor;3. tulburarea fluenţei în vorbire;4. vorbitorul este deosebit de timorat;5. o simptomatică secundară acută.

Date fiind divergenţele între autorii care se ocupă de această tulburare, am optat pentru anumite criterii specifice şi anume:

- repetarea peste medie din punct de vedere statistic a sunetelor lungi;

- prelungirea sunetelor;- sforţarea peste normă în ce priveşte vorbirea din punct de

vedere acustic şi motric;- mişcări însoţitoare;- tensiune în tractul vocal.

Acestea sunt însoţite de manifestări cum ar fi:- evitarea unor sunete, cuvinte sau situaţii;- teama de a vorbi;- teama faţă de situaţiile sociale;- obsesia bâlbâielilor.

Bâlbâiala evoluează spre stadiul cronic - logonevroza - când bâlbâitul se preocupă constant de problemele sale de vorbire din care decurge o simptomatică specifică: nevroza vorbirii.

97

Page 98: curs logopedie

Etiologia logonevrozei

Verza, E. opinează (1996) că:"Etiologia este comună pentru bâlbâială şi logonevroză: apariţia uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a individului, de felul cum trăieşte, în plan psihic, handicapul". Deci, în apariţia logonevrozei sunt implicaţi atât factorii etiologici ai bâlbâielii, cât şi un complex de factori ce determină evoluţia, agravarea bâlbâielii, adică instalarea logonevrozei. Dacă în etiologia bâlbâielii concură un complex de factori declanşatori, putem afirma că în logonevroză aceşti factori se înscriu într-un vast complex multifactorial de origine somato-fiziologică, psihologică, pedagogică şi socială.

Deci, folosim termenul de logonevroză pentru bâlbâiala ajunsă la un stadiu cronic, când cel în cauză, conştientizând în mod acut deficienţa sa de exprimare, ajunge să-şi accentueze această tulburare până la stadiul instalării unei stări nevrotice (Tobolcea I.). Îndreptarea atenţiei în mod continuu asupra propriei articulări dobândeşte un caracter patologic, care se manifestă prin teama şi grija exagerată de exprimare. Tocmai din acest motiv considerăm logonevroza ca un "cerc vicios"

Consideraţii privind evoluţia bâlbâielii spre logonevroză

Bâlbâiala se manifestă de obicei între 3 şi 8 ani, cu caracteristicile iniţiale: mici opriri şi pauze în exprimare şi caracteristica bâlbâielii primare este absenţa din partea bâlbâitului a conştientizării disfluenţei verbale. Pe parcursul înaintării în vârstă, în anturajul copilului apar evaluări ale diferitelor situaţii, care determină anxietăţi privind modul său de a vorbi şi conştientizarea de către copil a disfuncţionalităţilor verbale. Tocmai în acest moment copilul devine logonevrotic. Această situaţie poate fi reprezentată prin schema următoare:

98

Page 99: curs logopedie

În această situaţie, la perturbarea verbală se adaugă toate aspectele de anxietate, tulburări de comportament, de respiraţie. Acestea sunt consecinţe induse şi nu cauza problemei.

De acum înainte, situaţia logonevroticului poate fi reprezentată prin schema:

constientizareabâlbâielii

preocupareapentru a vorbi

erori şi opririîn timpulvorbirii

neliniştesau agitaţieîn timpulvorbirii

Deci, bâlbâiala a devenit un mecanism care se autoalimentează, un "cerc vicios".

Aceasta explică importanta dificultate de rezolvare terapeutică a bâlbâielii, deoarece suntem conduşi de un raţionament deductiv ca:

99

Page 100: curs logopedie

În aceste condiţii, logonevroticul are nevoie de:

Disfluenţa primară şi bâlbâiala, ca autoconştiinţa erorii verbale, sunt cronologic consecutive între ele.

Necesar săintervenim

asupra

Constiinţei bâlbâielii care seînrădăcinează în psihologia

logo-nevroticului şi a anturajului său.

Preocupării şi anxientăţii pentruvorbire care sunt mecanisme

consecutive conştiinţei problemeişi NU sunt modificate fără a

schimba situaţia vorbirii.

Trebuie precizat că aspectele care provoacă anxietatea apar la un anumit procent de bâlbâiţi. Anxietatea trebuie considerată ca o consecinţă indusă patologic şi putem considera că este vorba de o corespondenţă biunivocă:

cauza x, y bâlbâiala tratarea cauzei dispariţia cauzei dispariţia bâlbâielii

metode care servesc oriunde şi pentru totdeauna fără bâlbâială tehnici a vorbi oricum

100

Page 101: curs logopedie

Bâlbâială Anxientate

în care este imposibil să se stabilească un punct de început şi de sfârşit, o cauză şi un efect.

Soluţia pe care o propunem este conţinută în schema circulară care distruge conştiinţa bâlbâielii din cauza erorii; ordinea ar fi următoarea:

eroare

conştiinţa

bâlbâielii

angoasăanxietate

preocupare

pentru vorbire

Deci, eroarea fiind unică, exterioară şi transformabilă, putem interveni asupra erorii, deoarece această procedură va schimba, la logonevrotic, cadrul situaţional, după acest model:

mai puţineerori

mai puţinăconstientizare

a bâlbâielii

mai putinapreocupare

mai puţină

angoasă

tot mai putineerori de vorbire

Simptomatologie în logonevroză

În apariţia logonevrozei apar ca trăsături caracteristice diferite tulburări motorii ale vorbirii (spasme în vorbire, ticuri, mimica feţei, muşchii

101

Page 102: curs logopedie

gâtului) precum şi subterfugii spontane. În cadrul subterfugiilor (evitării) intră mişcările ajutătoare la care recurg bâlbâiţii pentru a masca sau uşura vorbirea dificilă. Nu rareori se observă o încordare psiho-motorie generală, stângăcie în mişcări, nelinişte prelungită sau moleşeală.

De la începutul sec. XX s-a subliniat că trăsătura specifică logonevrozei este acea stare în care persoanele realizează defectul lor de vorbire, fixându-şi atenţia pe propria persoană şi pe propriul defect, şi cu cât atenţia se fixează mai mult pe simptomul propriu de boală, cu atât acesta devine mai puternic. Astfel, apare acel cerc vicios din care bâlbâitul nu este capabil nici într-un fel să iasă. Cu cât persoana îşi dispreţuieşte propria pronunţie defectuoasă cu atât mai dificilă devine propria reglare a vorbirii. Această stare după mai multe încercări nereuşite devine o condiţie patologică reflexă şi apare din ce în ce mai des, chiar înainte de a începe o discuţie.

De la prima reacţie emoţională involuntară asupra defectului logonevroticii îşi formează treptat propria relaţie cu ei înşişi, legată de trăsăturile emoţionale şi care se oglindesc în propria luptă fără succes cu bâlbâiala.

Înţelegerea fenomenului fixării poate fi determinată astfel: reflectarea defectului de vorbire (spasmul vorbirii) în întreaga activitate psihică a logonevroticului. Acesta este rezultatul primirii şi prelucrării informaţiei despre dificultăţile, obstacolele vorbirii, acestea produc neplăceri, nemulţumiri ce sunt transformate în procese psihice, stări care interacţionează cu mediul înconjurător.

S-a constatat că :1) Fixaţia este unul din factorii de bază ce complică structura

defectului şi eficacitatea încercărilor de îndepărtare a lui.2) Există o legătură directă a fixaţiei cu vârsta copilului. Aceasta se

explică prin prezenţa factorilor neplăcuţi din mediul înconjurător, complexitatea activităţilor psihice legate de formarea personalităţii copilului, apariţia dereglărilor în sistemul nervos şi endocrin, legate şi de perioada de pubertate.

3) Se remarcă o legătură cu caracterul complicat al tulburărilor motorii. Spasmul tonic poate fi privit uneori ca o încercare a logonevroticului de a lupta cu propriul său defect. De obicei, caracterul tulburării motorii este legat de relaţia emoţională a copilului cu defectul său.

4) Efectul muncii logopedului cu logonevroticul este dependent de diferitele grade de fixaţie asupra defectului propriu. Cu cât este mai mare fixaţia, cu atât rezultatul muncii logopedului se observă mai greu, şi invers.

102

Page 103: curs logopedie

Conştientizarea defectului de vorbire, încercările neizbutite de îndepărtare sau mascare provoacă la logonevrotic diferite reacţii psihice: vulnerabilitate, teamă, timiditate, sensibilitate, sugestionabilitate etc.Încercările de mascare a greutăţilor de vorbire îl fac pe bâlbâit să recurgă la diverse subterfugii care influenţează motricitatea generală (mişcări ale mâinilor, picioarelor, corpului, capului) precum şi în motricitatea vorbirii (muşcarea vârfului limbii, a buzei inferioare, umezirea buzelor) şi folosirea unor sunete şi cuvinte ajutătoare: şi, nu, da, iată etc. Informaţiile din literatură care indică schimbarea personalităţii sunt adeseori controversate, astfel încât nu se poate preciza gradul de specificitate. Pe temeiul celor menţionate considerăm că prin îndreptarea atenţiei copiilor bâlbâiţi asupra mişcărilor verbale, aceştia nu fac decât să-şi perturbe într-o măsură şi mai mare procesele de autoreglare.

La noi în ţară, Verza, E., (1972,1996), Boşcaiu, E. (1968,1970), Păunescu, C. (1966,1984), preocupaţi de problematica acestei tulburări au studiat particularităţile comportamentale ale logonevroticilor, modificările pshice, determinate de insuccesul permanent în activitate, consecinţele dezorganizării relaţiilor cu cei din jur.

Presiunile, măsurile educative greşite pe care le săvârşesc părinţii determină agravarea dereglărilor din exprimarea copiilor. Efectele măsurilor greşit adoptate de către părinţi în vederea corectării bâlbâielii, ca schimbarea ritmului respirator, îndreptarea atenţiei asupra pronunţării, scindarea fluenţei verbale prin pauze incorecte, conduc de cele mai multe ori la agravarea tulburării. Toate observaţiile ne îndreptăţesc să credem că filtrul atenţiei părinţilor pentru anumite disfluenţe se sensibilizează până la o stare de adevărată nevroză ce explică multe dintre atitudinile şi măsurile prea drastice.

Stările conflictuale determină modificări în comportamentul logonevroticilor care devin anxioşi sau agresivi, izolaţi faţă de mediul familial. Toate stările conflictuale determinate, pe de o parte, de neînţelegerile dintre părinţi şi copii şi, pe de altă parte, de neînţelegerile dintre părinţi, au un ecou profund asupra personalităţii copiilor (Tobolcea, I., 1995);

Corelaţia dintre labilitatea emotivă şi bâlbâială nu este pe deplin lămurită. Se discută mult faptul că experienţa emoţională depinde atât de existenţa unor resurse constituţionale cât şi de influenţele primite prin educaţie. Rezultă că toate carenţele afective, generate de stările de tensiune conflictuale şi de dizarmonie din viaţa familială determină în cea mai mare măsură starea de labilitate a copiilor, atât de dependenţi de influenţele

103

Page 104: curs logopedie

părinţilor.De aceea considerăm că oricare ar fi fragilitatea organismului, în funcţie de mediul de dezvoltare, capacitatea funcţională a bâlbâitului se poate restabili până la limitele normale sau dimpotrivă, se poate agrava, croniciza, determinând apariţia logonevrozei (Tobolcea, I., 2001).

De aceea se impune ca în prezentarea simptomatologiei logonevrozei, pe lângă prezentarea particularităţilor fono-articulatorii, respiratorii etc., atenţia trebuie să fie îndreptată în mod accentuat asupra particularităţilor comportamentale. Să se insiste asupra simptomelor nevrotice ca: stările de excitabilitate, agresivitate sau izolare, enurezii, insomnii, plâns nemotivat etc. Acestea sunt câteva caracteristici, deoarece simptomatologia logonevroticului este variată, complexă şi, totuşi, diferită de la un subiect la altul. De aceea, nu se poate schiţa un tabel cu o strictă simptomatologie, ci se impune cercetarea fiecărui caz în parte

Observaţii terapeutice

De regulă scopul terapiei este de a asigura pacientului capacitatea de a vorbi normal, atât cât poate să evolueze în timpul terapiei. Pentru a tinde spre realizarea acestui scop este necesar:

- să-l informăm asupra proceselor pe care le va suporta pentru a ajunge la scop;

- motivarea orelor obositoare ale exerciţiilor care-l vor ajuta să ajungă la un model de vorbire normal;

- să pretindem schimbarea poziţiilor şi a sentimentelor faţă de sine şi lumea înconjurătoare pentru a atinge scopurile terapiei propuse.

Componentele integrate sunt:- componenta motorie - verbală;- componenta comunicativă - interpersonală;- componenta cognitivă - intrapersonală;- componenta emoţională-fiziologică bazată pe experienţă.

Lucrările lui Burns, D. şi Brady, P. (1980) încearcă să contureze aşa-numitul "cerc al bâlbâielii" care poate fi înlocuit printr-un "cerc al fluenţei". Munca terapeutică începe prin analiza unei schimbări a simptomelor,acest

104

Page 105: curs logopedie

fapt are o mare importanţă pentru pacienţi deoarece se clarifică deficienţele de care suferă. Structurarea acestor probleme este importantă pentru pacienţi şi terapeuţi pentru că dă o nouă imagine motivaţiei şi de aici se deduce terapia pentru diferite stadii şi grade ale deficienţei.

Circuitul bâlbâielii: bâlbâiala se află într-un cerc în care componentele comportamentale, cognitive şi emoţionale sunt integrate într-un cerc închis

Circuitul fluenţei: scopul tratamentului este de a dezvolta în cadrul acestui cerc o fluenţă îmbunătăţită, o atitudine pozitivă şi relaxare care să se integreze într-un sistem încurajator

105

Emoţională: 1) tensiune; 2) teamă; 3) ruşine.

Comportamentală:1) lipsă de fluenţă în vorbire (bâlbâială);2) mişcări însoţitoare;3) lipsă de adaptare socială.

C o g n i t i v ă:Idei, gânduri negative anticipante care însoţesc bâlbâitul şi îl fac să devină o

persoană retrasă

Gândire negativă ce conduce la emoţii negative

Experienţă negativă care influenţează comportamentul

încordareintensificarea tendinţelor

de bâlbâială

E m o ţ i o n a l ă:1) relaxarea;2)încrederea în propria persoană.

C o m p o r t a m e n t a l ă:1) fluenţa vorbirii îmbunătăţită;2) interacţiune socială îmbunătăţită.

C o g n i t i v ă:Idei şi gânduri îmbunătăţite despre imaginea proprie

Page 106: curs logopedie

Această metodă conţine un paradox: pe de o parte exersăm cu pacientul o tehnică de evitare a bâlbâielii, iar pe de altă parte tindem să reducem prin acest lucru sentimentele negative legate de bâlbâială şi să pretindem o atitudine acceptabilă faţă de fenomenul ca atare. Aceasta pare să fie de mare importanţă pentru profilaxia revenirilor. După terminarea terapiei, momentele de bâlbâială trebuie însoţite de o teamă minimă şi de un sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea circuitului bâlbâielii. Cele mai bune rezultate ale terapiei se bazează pe formarea capacităţilor de control care să ducă la o teamă foarte redusă. Corespunzător situaţiilor individuale trebuie să li se acorde preponderenţă laturii tehnice a vorbirii şi problematicii emoţionale. Pentru a realiza un oarecare control şi o viziune de ansamblu asupra evoluţiei vom aborda în discuţiile cu pacientul etapele pe care le vom parcurge în terapie pentru a se ajunge la bune rezultate. Buna structurare a etapelor terapiei şi progresul programului pot fi realizate prin fixarea ritmului şi vitezei de lucru ce se potrivesc pacientului. Este necesar ca în permanenţă să întărim încrederea pacientului în posibilităţile sale şi să-l încurajăm în exersarea diferitelor exerciţii dificile. "Scopul terapiei este de a conduce pacientul ca el să devină maestrul vorbirii sale şi nu sclav" (Murray, 1980).

Asistenţa psihosocială şi terapeutică a logonevroticilor

Dirnberger, W. (1973) afirmă că tratamentul bâlbâielii a constituit, în primul rând, o măsură organizatorică a grijii, a asistenţei pentru copiii handicapaţi de limbaj.

Din primele decenii ale secolului nostru s-au răspândit anumite modalităţi de tratament prin munca desfăşurată de Albert Gutzmann care se ocupa de persoanele surdo-mute, şi mai târziu prin lucrările fiului său, medicul Hermann Gutzmann. Albert Gutzmann (1912) scria: "În privinţa vorbirii orale este o problemă de educaţie naţională şi de o iminentă importanţă".

Înflorirea economică a facilitat utilizarea unor mijloace financiare asigurate de stat în desfăşurarea muncii terapeutice. După cum se poate conchide, din istoria tratamentului, nu numai terapia unei tulburări ar trebui luată în considerare ci şi contextul socio-economic care influenţează formele de tratament.

Ssikorski, J. (1891) discuta părerea unor autori că bâlbâiala ar fi o boală transmisibilă deci "ar putea să fie contagioasă din punct de vedere psihic". În legătură cu acest aspect, Gutzmann, A. (1912) vorbeşte despre “o

106

Page 107: curs logopedie

anumită imitaţie în vorbire”. Din această cauză a apărut opinia îndepărtării bâlbâiţilor din şcoală şi îndreptarea lor spre instituţii specializate.

În legătură cu şcolile speciale există o anumită controversă. În literatura americană de specialitate se aminteşte de aşa-numitul "mainstreaming" prin care se are în vedere acei copii cu probleme speciale care pot fi încadraţi într-un sistem normal de educaţie.

Henkenjohann, J. (1984) a intervievat bâlbâiţii în legătură cu experienţele lor terapeutice. Rezultatele au fost sintetizate în modul următor:

- discuţie asupra bâlbâielii 21,0%- exerciţii privind tehnicile de vorbire 17,0%- exerciţii de relaxare pe baza unor exerciţii autogene 16,5%- exerciţii de respiraţie 12,0%- hipnoză 2,0%- exersare pe roluri 12,0%- exersarea autostăpânirii de sine 12,0%- alte elemente 7,0%

Hohrmeier (1985) abordează o anumită modalitate de consiliere şi de terapie şi anume evoluţia profesională a bâlbâiţilor. El concluzionează (p. 29): "măsurile de reabilitare nu se reflectă decât în sensul unei formări profesionale şi a unei evoluţii profesionale a individului. Aceste lucruri n-ar fi necesare decât ca elemente suplimentare de tratare a bâlbâielii". Această posibilitate o consideră ca o măsură de terapie în sens restrâns sau ca o activitate a grupului de întrajutorare.

C. T A H I L A L I A

Prin tahilalie se înţelege vorbirea accelerată, rapidă care apare, în special, la copiii nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de mişcări ale mâinilor, braţelor, întregului corp. Dacă tahilalia nu este corectată la timp se poate transforma în bâlbâială. Unii tahilalici pot avea o vorbire corectă, fără modificări acustice ale sunetelor sau fără deformări sintactice ale propoziţiilor. La alţii, pot apare deformări ale sunetelor, omit vocale, înlocuiesc sau omit consoane, elimină

107

Page 108: curs logopedie

prepoziţiile, pronunţă cuvintele fără a respecta ritmul inspir-expir, încât vorbeasc până elimină tot aerul din cavitatea pulmonară. Vorbirea este agramaticală, fac multe greşeli de gen, timp, caz, poziţie a cuvintelor. În general, se consideră că vorbirea accelerată s-ar datora unei dizarmonii între activitatea scoarţei cerebrale, care organizează gândirea şi capacitatea organelor fonatorii de a o transmite prin vorbire, fiind un conflict permanent între gândire şi vorbire. Corectarea tahilaliei se desfăşoară în linii mari în mod asemănător bâlbâielii. Dacă sunt şi alte tulburări metodele se combină. În primul rând se va acţiona asupra sistemului nervos prin tratament medicamentos şi se va educa puterea de stăpânire şi autocontrol, înlăturându-se neastâmpărul, agitaţia. Se va urmări reglarea ritmului prin efectuarea de exerciţii, mişcări ritmice a mâinii şi piciorului, cântul etc. Se vor folosi citirea, povestirea, în ritm moderat şi accelerat, mult timp folosindu-se vorbirea reflectată.

D. B R A D I L A L I A

Bradilalia, opusă tahilaliei, semnifică vorbirea foarte înceată, rară, tărăgănată. Bradilalicii pronunţă sunetele neclar, confuz, incomplet articulate. Vocalele sunt pronunţate tărăgănat, şters, consoanele sunt slab articulate. În general bradilalia este însoţită şi de bradipsihie, procesele de gândire fiind şi ele încetinite. Bradilalia apare la copiii extenuaţi din cauza unor boli, a tulburării glandelor cu secreţie internă sau subnutriţi. Pentru început se va aplica tratament medicamentos, care să întărească şi să stimuleze sistemul nervos. Pentru corectarea vorbirii se vor efectua exerciţii pentru accelerarea ritmului vorbirii şi realizarea unei vorbirii clare, precise cu forţa şi durata necesară. Se va insista pe exerciţii de gimnastică respiratorie, exerciţii pentru fortificarea aparatului fonoarticulator, exerciţii pentru corectarea fiecărui sunet deficitar, pronunţarea corectă a fiecărei silabe, exerciţii de citire cu respectarea semnelor de punctuaţie, exerciţii de citire a cuvintelşor cu grad ridicat de dificultate pentru tonifierea aparatului fonoarticulator. Se fac şi exerciţii de citire cu voce oscilantă în intensitate şi cu ritmuri diferite, insistând pe ritmul accelerat unde se poate folosi metronomul. Pe baza

108

Page 109: curs logopedie

bătăilor metronomului se poate accelera ritmul vorbirii, până se ajunge la normalizarea acestuia.

E. A F T O N G I A

În timpul vorbirii sau a încercărilor de a vorbi, în muşchiul limbii apare un spasm de durată, limba încordată sprijinindu-se pe o parte sau alta a cavităţii bucale sau în afara gurii, vorbirea devenind imposibilă. Această manifestare poate apare ca un simptom al bâlbâielii, dar poate apare şi în afara ei. În tratamentul logopedic al aftongiei se recomandă exerciţii de gimnastică a limbii şi de educare a vorbirii, dar în general tulburarea este foarte rezistentă la tratament.

F. TULBURĂRILE COREICE

La persoanele care prezintă astfel de tulburări, se produc opriri în vorbire asemănătoare cu ale bâlbâielii. Vorbirea lor este însoţită de ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor mimicii şi articulatorii.

109

Page 110: curs logopedie

II. TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS - CITIT

( DISGRAFIE-DISLEXIE / AGRAFIE-ALEXIE)

Terminologie şi definiţie În literatura de specialitate se întâlneşte o pluraritate de termeni, pentru desemnarea tulburărilor lexico-grafice, care îşi au originea în etiologia ce stă la baza producerii fenomenului şi a componentei structural-funcţionale afectate ce determină imposibilitatea dezvoltării abilităţilor de scris-citit. Între cele două procese nu se pot face disocieri deoarece atât învăţarea acestora cât şi în tulburarea lor, fenomenele respective sunt legate în plan psihologic, neurologic şi psihomotric. Cei mai mulţi autori folosesc termenul de disgrafie-dislexie, pentru tulburările parţiale, şi agrafie-alexie, pentru tulburările totale sau cu o arie complexă de întindere şi profunzime.

Dislexia comportă definiţii foarte variate, esenţial este să se înţeleagă, că se poate considera dislexic un copil care deşi are toate condiţiile externe nu deprinde citirea din condiţii intrinseci. Dislexia este definită ca dificultate de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei auditive, optice şi a celei kinestezice ca semne revelatoare. Dificultăţile în însuşirea citirii se referă atât la corectitudine cât şi în modul conştient, curent şi expresiv pe care trebuie să-l realizeze cititul.Astfel, dislexia poate fi definită prin toate tulburările ce apar în procesul de achiziţie a lexicii, în mecanismele actului lexic.

Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic. Scrisul copilului are propria sa devenire şi evoluţie. Învăţarea lui ca proces complex şi de durată, este destul de dificilă. În actul grafic, tulburările disgrafice ce intervin, nu sunt simple oscilaţii ale procesului de cunoaştere, ci o

110

Page 111: curs logopedie

incapacitate de exprimare ce are drept particularitate constanţa pe o perioadă mai lungă. În cadrul tulburărilor scrisului, recunoaştem agrafia, disgrafia, disortografiile şi discaligrafiile.

Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic, se găseşte rar la copil, ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale. Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală normală) de a învăţa corect şi de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare normală. Unele încercări de a cuprinde sub forma unei definiţii sintetice tulburările scris-cititului nu aduc precizări deosebite şi nu fac distincţia între diferitele grade ale tulburării. În alte situaţii definiţia este prea largă pentru a preciza acest domeniu şi cum se manifestă el în practică la copiii care au asemenea dificultăţi în formarea abilităţilor de scris-citit. E:Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei care să ia în considerare mai multe criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic şi psiho-pedagogic: Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale, de la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente între grafemele şi literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar de sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi în final, neputinţa de a dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.

Vârsta optimă a însuşirii scris-cititului

111

Page 112: curs logopedie

Formarea deprinderilor de scris-citit depinde de o serie de factori: dezvoltarea psihică generală, dezvoltarea intelectului, dezvoltarea motrică generală şi a kinesteziei mâinii în special, nivelul achiziţiei verbale, calitatea conduitei verbale, motivaţia şi interesul subiectului de a-şi însuşi noile achiziţii.

Factorii de natură obiectivă în însuşirea actului scris-cititului privesc metodologia predării cunoştinţelor necesare şi măiestria educatorului de a forma trăsături emoţional-afective pozitive, menite să stimuleze procesele cognitive ale subiectului, ca şi atitudinile evaluative şi nivelul de exigenţă proprii în legătură cu activitatea desfăşurată.

Familia şi grădiniţa, prin formarea unor deprinderi de autoservire, de a fi atent de a urmări desfăşurarea evenimentelor, de a întreba şi răspunde politicos, de a saluta, vor realiza o oarecare pregătire psihologică şi practică a învăţării scris-cititului până la intrarea copilului în şcoală. Succesul în formarea deprinderilor de scris este influenţat de exerciţiile pregătitoare din etapa preşcolară şi şcolară mică, de controlul permanent exercitat de învăţători asupra activităţii scris-cititului şi reuşitei şcolare.

Dezvoltarea psihică generală, formarea capacităţilor de a fi atent, de a persista în orice activitate, spiritul de ordine şi de raţionalizare a mişcărilor au o mare importanţă ca structuri psihice de întreţinere a tuturor felurilor de activităţi şi constituie structuri de garanţie a activităţilor relativ complexe implicate în formarea deprinderilor de scris-citit.

Din punct de vedere psihic şi fizic copilul de şase ani este apt pentru învăţarea scris-cititului. În plan biologic are loc o creştere a întregului organism prin procesul de osificare la toate nivelurile de vârstă, a coloanei vertebrale, a toracelui şi claviculei, a dezvoltării musculaturii, a articulaţiei şi tendoanelor ce sporesc precizia şi viteza în mişcări. Cu cât kinestezia mâinii este mai dezvoltată, cu atât au loc coordonări mai precise în executarea grafemelor, a desenului, a activităţilor manuale, iar fenomenul de oboseală nu se instalează atât de repede.

Activitatea de scriere este subordonată în toate planurile sale activităţii intelectului, acestea fiind susţinute de o intensă dezvoltare a cogniţiei în care percepţiile, reprezentările, gândirea, imaginaţia devin mai bogate şi mai organizate, facilitând activitatea de integrare a cunoştinţelor şi ierarhizarea acestora după criterii valorice.

Dezvoltarea percepţiilor şi mai ales a celor ce privesc discriminarea formelor spaţiale, a obiectului şi fondului, a mărimilor, a reliefului şi a determinării dreapta-stânga, sus-jos, mare-mic, pot constitui indicii ale abilităţii în formarea deprinderilor de scris-citit, alături de dezvoltarea

112

Page 113: curs logopedie

memoriei vizuale pentru discriminarea literelor şi grafemelor şi dezvoltarea memoriei auditive pentru corelaţia sunet-literă şi sunet-grafem.

Posibilităţile copilului de 6 ani de a-şi însuşi scris-cititul se datoresc şi condiţiilor moderne (cărţi colorate pentru copii, emisiunile de radio şi TV), care îi creează un fond aperceptiv şi îl sensibilizează pentru activitatea şcolară, dobândind multe cunoştinţe din domenii diferite şi crescând interesul faţă de evenimentele din lumea înconjurătoare.

Cea mai riguroasă organizare mentală şi reglare conştientă a actelor motrico-kinestezico-vizual-auditive, dintre toate formele limbajului este scrisul, ce implică un efort voluntar în raport cu gradul de formare a stereotipurilor dinamice şi cu conţinutul ideativ. De formularea conceptuală şi structurarea mentală a materialului ţin în special dificultăţile majore ale scrisului şi nu de executarea fizică a grafemelor, care se depăşesc după câteva luni de exerciţii intense. Caracterul relativ abstract produce dificultăţi ale transpoziţiei grafice, iar limbajul este impersonal şi mijlocit. Corelaţia dialectică între evoluţia intelectului şi a scrisului o înţelegem numai dacă avem în vedere că tulburările scrisului influenţează mecanismul ideaţiei, iar dereglările din planul mental se reflectă atât în conţinutul celor scrise, cât şi în executarea grafică a simbolisticii respective.

Subiectul care se manifestă în scris sub aspectul elaborării, organizării şi planificării mentale, are în vedere că cititorul este necunoscut sau că acceptarea materialului este diferită de la un cititor la altul. De construcţia logică a propoziţiilor, a frazelor şi de corectitudinea gramaticală, ortografică şi stilistică depinde forţa comunicativă a textului. În scris sunt implicate pe lângă componentele intelectuale şi alte componente afective, voliţionale, motivaţionale, temperamentale, estetice, perceptive.

Scris-cititul este un act complex deosebit de intelectualizat, în care construcţiile lexicale şi gramaticale ale limbii sunt mai bine reprezentate, se elaborează mai anevoios şi nu se reduce la o simplă transpunere grafico-lexică a vorbirii. Scris-cititul presupune o concentrare maximă a ideilor, a cărei complexitate este dată de sensuri şi semnificaţii implicite ca urmare a creşterii valorii contextului, nu prin simplificarea conţinutului comunicării.

O mai bună organizare a limbii pe măsura perfecţionării scrisului se produce prin desprinderea de unităţile silabice şi se ajunge la sisteme semantice.

Legătura dintre manifestările grafico-lexice şi evoluţia intelectului, pe de o parte, şi relaţia dintre caracteristicile scris-cititului şi particularităţile de pesonalitate a individului, pe de altă parte, sunt reliefate în studiile lui Perron, Gobineau, Oleron. Aceste studii au în vedere formarea deprinderilor

113

Page 114: curs logopedie

şi învăţarea scris-cititului, precum şi implicaţiile psihopatologice sau semnificaţiile defectologice ale scris-cititului.

Raportul între scris şi motricitate este mai complex, nivelul operativ devenind condiţie necesară şi mijlocitoare în formarea mecanismelor implicate în scris. Relaţia dintre evoluţia vorbirii şi a motricităţii e mai uşor de observat pentru că perioada de constituire a vorbirii, de exprimare şi de formare de propoziţii şi fraze este spontană şi observabilă.

Organizarea activităţii de coordonare şi susţinere a mişcărilor specifice în executarea semnelor grafice, precum şi o mai fină diferenţiere între semnele trasate sunt determinate de dezvoltarea motorie generală. O condiţie a perfecţionării şi discriminării în senzaţii vizuale, auditive, kinetice şi tactile, care stau la baza formării abilităţilor de scris-citit, este organizarea şi dezvoltarea temporo-spaţială. Astfel o bună exersare a scrisului este asigurată de secvenţa mişcărilor precisă în timp şi de precizia succesiunii lor în spaţiul grafic. Abilităţile scrisului se formează rapid dacă progresul în dezvoltarea motricităţii este mare. Realizarea sincronă şi sigură a mişcărilor se face prin antrenarea unor grupe întregi de muşchi şi ligamente ca urmare a dezvoltării mişcărilor fine ale degetelor şi mâinii.

Maturizarea psihică generală ce se implică în întregul sistem al limbajului, mai ales în scris-citit, şi evoluţia sistemului nervos sunt strâns legate de dezvoltarea psihomotricităţii.Condiţiile indispensabile în relizarea progresului la scris-citit sunt: dezvoltarea psihomotricităţii, antrenamentul şi factorii ce ţin de intelect, de motivaţie şi de afectivitate.

Un scris rapid şi frumos este realizat de către copiii cu o bună dezvoltare motorie. Ca urmare ei vor manifesta faţă de această activitate o atitudine pozitivă. Printre factorii primordiali ce asigură dezvoltarea actului grafic se înscriu coordonările kinetice, precum şi cele oculomotorii. Deficienţa lor va duce de cele mai multe ori la tulburări de scris-citit.

Învăţarea şi maturizarea constituie factori determinanţi în însuşirea deprinderilor de scris. Metodele de predare şi de antrenament vor duce la realizarea învăţării punându-şi în mod cosiderabil amprenta asupra ei. Trebuie precizat că nu există metode unitare de predare în şcoală a scris-cititului şi de asemenea nici sistemul de cerinţe faţă de elevi nu este uniform în toate şcolile.

Etapele învăţării scris-cititului

Pentru învăţarea scris-cititului copilul trebuie să aibă o vârstă mintală echivalentă cu cel puţin vârsta de 5 ani, deoarece acum este posibilă

114

Page 115: curs logopedie

transpunerea grafică a sunetelor din vorbirea articulată şi înţelegerea simbolisticii literelor, pentru că percepţia, reprezentarea şi gândirea capătă forţa necesară pe linia organizării şi sistematizării.

Învăţarea scris-cititului are loc, în procesul instructiv-educativ, în funcţie de o serie de factori:

Calităţile de pedagog ale învăţătorului; Particularităţile obiective ce privesc metodologia predării

cunoştinţelor; Particularităţile subiective specifice elevului.U. Şchiopu subliniază, referindu-se la particularităţile psihice ale

copilului, fenomenul de neatenţie care îngreunează învăţarea scris-cititului. Sunt două feluri de manifestare a neatenţiei la copii: copii neatenţi, pasivi, ce sunt liniştiţi, dar se gândesc mai tot timpul la altceva, şi copii neatenţi, activi, agitaţi motor, ceea ce duce la manifestări de instabilitate şi distragere.

Sunt trei etape importante în analiza însuşirii şi dezvoltării abilităţii de a scrie şi a citi:

Preabecedară Abecedară PostabecedarăÎnsuşirea simbolisticii scris-cititului este facilitată în perioada

preabecedară prin dezvoltarea capacităţii copilului de a discrimina şi combina unităţile fonetice, de a forma părţi şi întregi. Deoarece copilul este pus în situaţia de a despărţi cuvintele în silabe şi sunete, iar prin unirea silabelor şi a sunetelor să ajungă la cuvinte, astfel sunt solicitate frecvent operaţiile de analiză şi sinteză.

Caracteristica perioadei abecedare este aceea că şcolarul posedă capacitatea de a stabili raporturi între grafeme şi foneme, în planul ideaţiei. Uşurarea procesului citirii, prin perceperea literelor ce compun cuvântul şi a cuvintelor ce compun propoziţia sau îngreunarea citirii, când copilul nu depune efortul necesar pentru a citi fiecare unitate în parte şi are tendinţa de a ghici ce urmează, este posibilă datorită dezvoltării înţelegerii sensului cuvintelor şi a contextului.

Copilul în perioada postabecedară are formate mecanismele nervoase necesare şi poate realiza scris-cititul, ce se perfecţionează continuu, pe baza existenţei unor deprinderi. În această perioadă se reduc tot mai mult dificultăţile în discriminarea grafemelor ce compun cuvântul pentru redarea în scris şi cele legate de unificarea fonemelor pentru citit.

La baza scrisului şi cititului stă caracterul intenţional, înţelegerea mai profundă a semnificaţiei cuvântului şi a unităţilor care îl compun este

115

Page 116: curs logopedie

determinată de conştientizarea fiecărui moment al scris-cititului. Integritatea analizatorilor are un rol important în formarea abilităţilor scris-cititului: pentru citit analizatorii auditiv şi vizual, pentru scris analizatorii auditiv, vizual şi kinestezic.

Atât pe linia învăţării, cât şi pe cea a înţelegerii, scris-cititul sunt strâns legate între ele. Putem spune că cititul precede scrisul, iar deprinderile de citire, mai strâns legate de exerciţiu, se formează mai rapid decât cele de scriere. Citirea în comparaţie cu scrierea, datorită formei de manifestare a fost denumită forma de ,,limbaj pasiv'', deşi în realitate este într-o continuă dinamică.

Copilul la începutul însuşirii cititului percepe în mod separat unităţile din care este constituit cuvântul şi depune eforturi evidente pentru sinteza lor. Apoi perceperea cuvântului devine globală, iar ulterior, aceasta se generalizează şi în cazul unităţilor sintagmice. Pentru a putea realiza decodificarea şi înţelegerea, stadiului de percepere globală îi urmează cel de analiză. Automatizarea citirii, manifestată prin creşterea rapidităţii cu centrarea atenţiei pe ideile principale, se realizează printr-o percepere globală şi sincretică a lecturii.

Capacităţile intelectuale ale subiectului, viteza citirii acestuia, gradul de dificultate a textului citit, precum şi conţinutul mai apropiat sau mai îndepărtat de enunţurile verbale ale cititorului, sunt factori de care depinde înţelegerea unui text lecturat. În cazul în care textul este încărcat de semnificaţii şi sensuri multiple, efortul de decodificare este mai mare.

Etiologia tulburărilor limbajului scris-citit

Aşa cum reiese din definiţia dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai o insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.

Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecţii prezintă tulburări şi în funcţiile superioare ale limbajului, tulburări de percepţie, preluarea noţiunilor, în înţelegerea raportului formă-fond, în desprinderea-reţinerea formei.

116

Page 117: curs logopedie

De asemenea, la nivelul răspântiei parieto-occipito-temporale există o serie de dereglări care provoacă două tipuri de tulburări în cadrul afecţiunilor disgrafice-dislexice:1. Tulburări de organizare spaţială şi de lateralizare ce acţionează în planul

percepţiei literelor, cuvintelor, împiedicând respectarea ordinii de desfăşurare şi discriminare a grafemelor, ducând la confuzii dreapta-stânga şi tulburări de schemă corporală, în acest caz apărând invesiuni în interiorul cuvintelor şi scrisul (cititul) în oglindă;

2. Tulburări de organizare temporală ce conduc la întreruperea continuităţii seriilor de elemente din care sunt alcătuite cuvintele şi propoziţiile, acestea ducând la un deficit de înţelegere a limbajului impresiv sau diferit de construcţie a limbajului expresiv.

Influenţa disgrafiei-dislexiei asupra dezvoltării intelectuale trebuie analizată cu mult discernământ, ea trebuie privită în raport cu nivelul dezvoltării mintale şi, după aceea, cu celelalte aspecte ale personalităţii, printre care şi aspectul defectelor de limbaj.

În ceea ce priveşte randamentul şcolar la copii disgrafici-dislexici se înregistrează eşecuri care pot merge până la pierderea anului şcolar. La majoritatea disgrafo-dislexicilor întâlnim:- manifestări sechelare în intelect;- tulburări în funcţiile superioare ale limbajului;- deficit de abstractizare-generalizare;- fatigabilitate, deficit de concentrare.

De foarte multe ori tulburarea dinamicii corticale produce reacţii nevrotice de adaptare ce se reflectă asupra scrisului. Toate modificările funcţionale de mare fineţe ale funcţiilor psihice generale sunt surprinse sub denumirea de individualitate receptivă modificată. Pe acest fond, legile dinamicii fonetice, fenomenele de balans ale analizelor şi sintezelor fonetice produc tulburări în redarea grafică a vorbirii orale sau a gândirii.

Aceste fenomene nu pot fi explicate numai pe baza individualităţii receptive necodificate şi nici prin asociaţia legilor fonetice, ci prin conflictul ce apare între aceşti doi factori. În ceea ce noi numim cuvinte conflictuale (care atunci când se transpun în grafică solicită o analiză a fenomenelor componente şi o sinteză fonetică) se descoperă natura fenomenului de disfonografie.

117

Page 118: curs logopedie

O constatare ar fi că elevii din clasele mici comit o mare parte din greşelile de scriere datorită conflictului care apare între particularităţile regionale şi normele standard ale limbajului literar cerut în şcoală. În mod obişnuit se susţine că procesul scris-cititului se automatizează, deci intră în faza finală a deprinderilor, la sfârşitul clasei a doua. Necesitatea însuşirii structurilor fonetice indicate de normele standard ale limbii prelungeşte stadiul de însuşire şi stabilizare a acestor forme până în clasa a patra la copiii cu o dezvoltare intelectuală medie.

Dacă explicaţia greşelilor ar fi pusă numai în legătură cu fixarea procesului de scriere-citire, s-ar putea conchide că există un fenomen generalizant de disgrafie-dislexie. De asemenea, una din modalităţile importante de a explica o parte din greşelile existente în scriere-citire este aceea de raportare a fenomenelor întâlnite la procesul de evoluţie a limbii, la fixarea normelor fonetice şi mai ales la momentul de confluenţă lingvistică actuală. Trebuie reţinut faptul că, în epoca actuală, se introduc în limbajul folosit în procesul de învăţământ extrem de multe cuvinte noi, în majoritate neologisme, a căror unitate fonologică se fixează în limbajul copilului tocmai prin scriere-citire. Până la fixare însă există o zonă de oscilaţii în care apar greşeli frecvente.

Dată fiind complexitatea etiologiei dar, mai ales că de cele mai multe ori, în provocarea tulburărilor scris-cititului, nu acţionează o singură cauză ci mai multe, precizarea lor este mai dificilă. Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei,au fost delimitate două categorii de factori:A) Factori ce aparţin subiectului:- deficienţe de ordin senzorial;- gradul dezvoltării intelectuale;- slaba dezvoltare psihologică;- starea generală a sănătăţii;- reacţii nevrotice; - condiţii motivaţionale;- instabilitate emoţională;- deficienţe pe linia activităţii şcolare;- nedezvoltarea şi tulburările vorbirii;- leziuni ale creierului;B) Factori ce aparţin mediului:- slaba integrare în colectiv;- nivelul socio-cultural scăzut al familiei;- dezinteresul familiei faţă de pregătirea copilului;- metode şi procedee necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.

118

Page 119: curs logopedie

Există alte trei categorii de factori care sunt discutaţi în literatura de specialitate ca fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:

- factori materni;- factori socio-economici;- locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi.

Astfel, se consideră că sarcinile purtate dificil, ca şi naşterile grele ce se soldează cu leziuni la nivelul creierului pot fi factori incriminanţi în tulburările grafice-lexice.

De remarcat însă că asemenea cauze, de cele mai multe ori nu se reduc numai la provocarea tulburărilor de scris-citit, ci vizează şi alte handicapuri psihice, care se manifestă mai mult sau mai puţin pregnant, în funcţie de profunzimea şi întinderea leziunii.

Factorii socio-economici se referă la condiţiile materiale şi culturale în care se formează copilul. Acestea nu determină în mod direct tulburările grafice-lexice, dar mediul cultural scăzut, lipsa de preocupare pentru dezvoltarea psihofizică a copilului influenţează defavorabil dezvoltarea generală şi nu contribuie la formarea deprinderilor grafice-lexice de timpuriu; aceasta se întâmplă şi datorită faptului că nu se formează rezistenţa fizică şi psihică la efort, ceea ce conduce la fatigabilitatea sporită şi scăderea imboldului voliţional pentru activitate.

Forme ale disgrafiei - dislexieiForme ale disgrafiei - dislexiei

Încercările de clasificare a disgrafiilor-dislexiilor au avut la bază diferite criterii: etiologic, genetic, tipuri de inabilităţi, prognoză, predominanţa structurilor tulburate, etapa de apariţie, etc.

Ne vom opri la cea mai concludentă clasificare, precizată de E. Verza:

a) Perturbări ale elementelor primare (de bază) ale grafismului - pot avea o cauză centrală sau periferică şi pot fi însoţite de tulburări de vedere, pseudoinvaliditate motorie, tulburări ale auzului fonematic.Aceste tulburări au o arie de manifestare extinsă: inabilitatea sau disabilitatea de a reproduce o figură geometrică după

model;

119

Page 120: curs logopedie

dificultăţi de a trasa după comandă linii drepte, curbe, delimitări de spaţiu;

imposibiltatea sau dificultatea de a respecta direcţiile de orientare spaţială: sus-jos, stânga-dreapta;

dificultăţi considerabile în respectarea proporţiilor de tangenţă, paralelă; dificultăţi în legarea într-o unitate a unor segmente diferite.

Ignorarea acestor dificultăţi ce apar la nivelul elementelor primare ale grafismului conduc la o altă serie de tulburări, cum ar fi: dificultatea de a lega într-o structură unitară fragmentele grafice care

compun o literă: codiţa rămâne la o distanţă sensibilă faţă de oval, iar celelalte însemne se înscriu în spaţiul grafic cu individualitate proprie;

dificultatea de comutare a sonorului în schema grafică: copilul poate desena litera o dar nu-i reţine denumirea;

dificultăţi de legare într-o unitate a două sau mai multe litere care să reprezinte o silabă sau un cuvânt;

dificultăţi de conectare a sensului la semnele grafice începând cu silaba şi terminând cu propoziţia.

Acest complex de tulburări este frecvent la copii normali şi cu deficienţă mintală care reproduc lecţia pe dinafară. Încercarea de recitire inversă (analiză) literalizată a cuvântului scris nu este posibilă. Datorită contextului ilustrator şi al repetărilor copilul învaţă textul auzit dar nu descifrează scrierea.

Se poate considera această dificultate ca una din formele cele mai periculoase ale tulburării procesului de învăţare a citit-scrisului.

b) Disgrafia-dislexia specifică sau propriu-zisăEste întâlnită la subiecţii care nu se pot exprima în scris pentru că ei

nu sunt capabili să realizeze legăturile între sistemul simbolic şi literele care reprezintă sunetele, cuvintele, fraza.

Disgraficul-dislexicul nu este capabil să scrie literele după dictare deşi aceste litere le poate reproduce individual.

c) Disgrafia-dislexia de evoluţie (structurală) este caracterizată prin: confuzii ce apar în transcrierea unor litere asemănătoare din punct de

vedere al formelor sonore: f-v, p-b, t-d, v-z; cu cât dificultăţile de

120

Page 121: curs logopedie

discriminare verbal-auditivă sunt mai accentuate, cu atât confuziile sunt mai frecvente şi mai grosiere. Transcrierea grafică a unei scheme fonetice presupune un proces de comutare şi integrare simultan. Detectarea mecanismelor de fineţe determină o gamă foarte variată de situaţii în care nesiguranţa fixării cu precizie a schemelor vizuale a grafemelor produce confuzii.Confuziile în grafeme apar şi datorită asemănării lor spaţiale:o-a, d-b, i-î, ă-â, m-n, confuzii întâlnite des atât în scris cât şi în citit.

Omisiunile formează o altă caracteristică a disgrafo-dislexiei de evoluţie. Cele mai frecvente se produc prin eliminarea unor litere finale din formele plurale ale substantivelor sau adjectivelor, sau din interiorul diftongilor şi triftongilor.De asemenea apar omisiuni de litere atunci când cuvintele se găsesc într-o poziţie conflictuală din punct de vedere fonetic, ex.: stâng-plâng, însă tendinţa este ca sunetul mai tare să domine şi să elimine sunetul mai slab; consecinţa: acesta nu mai este scris şi citit.Frecvente sunt şi omisiunile de silabe, în special cele care se repetă sau sunt asemănătoare: lalelele, luleaua, etc.Omisiunea cuvintelor în întregime şi uneori a unor secvenţe întregi este caracteristică categoriei de deficienţi mintali gravi.

Inversiunea seriei temporo-spaţialeStructura cuvântului are o anumită organizare pe coordonata temporo-spaţială, literele având o anumită ordine pentru a determina unitatea finală. Această ordine nu este respectată de disgrafici, ei scriind pac în loc de cap, lac în loc de cal, etc.

d) Disgrafia-dislexia motrică În acest caz motricitatea determinând numeroase lipsuri grafice

caracterizate în general prin ilizibilitate şi ritm extrem de lent în scris-citit.Cele cinci tipuri de disgrafie-dislexie motrică sunt grupate în funcţie

de trei caracteristici ale semnelor grafice şi a motricităţii copiilor cu disgrafie-dislexie, şi anume:1. Proasta organizare a paginii:- Textul nu are unitate şi este dezorganizat pe pagină;- Spaţiul între rânduri este prea mic sau exagerat de mare;- Nu se respectă orizontala rândului;- Lipsa spaţiului alb;- Dansul cuvintelor.2. Neîndemânarea:- Trăsături de proastă calitate, grafisme retuşate;

121

Page 122: curs logopedie

- Înaintare grafică sacadată;- Prezenţa punctelor de sudură, legarea literelor realizându-se cu multe

ridicări sau desprinderi ale stiloului de pe caiet.3. Erori de formă şi de proporţie:- Litere trasate ferm sau prea labile;- Litere deformate;- Scris exagerat de mare sau prea mic;- Scris împrăştiat sau prea înghesuit.Pe baza acestor caracteristici, cele cinci tipuri de disgrafie motorie sunt:

TIPUL I Rigid, crispat, caracterizat prin tensiune, scris înclinat spre dreapta, trăsături singulare, îngustarea buclelor exterioare, cuvinte înghesuite, lipsă de spaţiu între rânduri;

TIPUL IIDeformat, opus primului tip de disgrafie motorie, caracterizat prin trăsături încetinite, neregulate, scris mic şi rotund, neregularităţi în dimensiunea literelor, aspect general de neglijenţă, forme neprecise care dau impresia că scrisul nu avansează de la stânga spre dreapta.În general acest scris se caracterizează mai puţin prin perturbarea motrică, ci mai ales prin ansamblul scrisului care este, de obicei, neregulat, împrăştiat, cu ritm lent de execuţie.

TIPUL IIIImpulsiv, dinamic, precipitat, lipsit de control, cu numeroase mişcări bruşte şi neregulate, linii fluctuante, forme neprecise, litere confuze, organizare proastă a paginii, nerespectând în mod deosebit marginile, finalurile cuvintelor şi semnelor diacritice sunt prelungite şi accentuate, legăturile sunt infantile, predomină neregularităţile de dimensiune, coexistă curbele şi unghiurile ascuţite.

TIPUL IVStângaci, neîndemânatic, forme greoaie şi neproporţionale ale literelor, legături infantile între litere, pagină prost organizată, cuvintele dansează pe linie, spaţiile sau rândurile neuniform repartizate determinând un aspect de dezordine şi confuzie.

TIPUL V

122

Page 123: curs logopedie

Lent şi precis, predicţie pentru buna formă a literelor, preocupare pentru organizarea paginii respectând liniile şi marginile, litere precise şi bine conturate, puţine neregularităţi în privinţa direcţiei şi dimensiunii literelor.

Disgrafia motrică conduce la scrierea defectuoasă (deformarea literelor), la tulburări caligrafice (ca urmare a unor dificultăţi de ordin mecanic, ca: tremurături, choree, ataxie), la discaligrafii.

e) Disgrafia-dislexia de tip spaţialSe caracterizează prin patru aspecte:

Scrierea pe partea dreaptă a paginii; Imposibilitatea de a menţine linia dreaptă (scrierea în diagonală

ascendentă sau descendentă, scrierea ondulată); Nerespectarea iteraţiei în mod deosebit la elementele grafice ale literelor

m, n, a, foarte rar la literele izolate, deseori la grupurile de litere; Separarea în părţi a cuvintelor.

Dezvoltare şi simptomatologie în disgrafie - dislexie

O caracteristică generală a disgrafiei-dislexiei este manifestarea fenomenelor negative a scris-cititului cu un caracter constant şi tendinţă de a se agrava, prin consolidarea deprinderilor greşite şi prin trăirea dramatică pe plan intern a eşecurilor.

În continuare vor fi prezentate câteva manifestări ale tulburărilor disgrafice-dislexice:

a) Scrisul încet, lent, stacatoSe pare că cea mai mare categorie de disgrafici-dislexici este

constituită din cei ce scriu şi citesc extrem de încet în raport cu cei ce nu prezintă astfel de deficienţe. Deşi pare surprinzător, dificultăţile cele mai pregnante nu le au la dictare, ci la copierea unui text.

Sunt două faze care devin evidente:- În unele sitiaţii copilul scrie foarte mărunt, puchinos, înghesuie

grafemele dând impresia suprapunerii lor;- În alte situaţii grafemele sunt inegale ca mărime şi depăşesc spaţiul

normal din pagină.La cei mai mulţi există o uşoară stângăcie sau lateralitate încrucişată,

dar care nu pune probleme deosebite în învăţarea scrisului cu mâna dreaptă. Din punct de vedere motric nu a fost posibilă punerea în evidenţă a unor

123

Page 124: curs logopedie

tulburări, iar cei la care se manifestau asemenea dificultăţi au fost încadraţi în altă categorie.

Claparede propune termenul de bradilexie pentru citirea lentă şi bradigrafie pentru viteza redusă în scriere, ca derivat al bradilaliei ce desemnează vorbirea sacadată, lentă, rară.

b) Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi în înţelegerea sensului convenţional al simbolurilor lexieiÎn principal asemenea dificultăţi se datoresc tulburărilor de la nivelul

percepţiilor acustico-vizuale şi în general, de la nivelul proceselor cognitive ce au implicaţii negative asupra efectuării operaţiilor de analiză şi sinteză, precum şi a discriminării simbolurilor verbale. Între cele două componente, vizuală şi acustică, trebuie să existe o unitate şi un echilibru pentru a putea reproduce grafic complexul sonor. Aceste două condiţii facilitează funcţionarea, în planul ideaţiei, a operaţiilor de analiză şi sinteză, ca şi a celor de comparare şi discriminare a grafemelor în vederea redării lor diferenţiate.

Toate aceste dificultăţi fac să apară, la această categorie de disgrafici-dislexici, o serie de caracteristici: Omisiuni de grafeme şi cuvinte; Adăugiri de grafeme şi cuvinte ; Înlocuirea unor grafeme cu altele ; Contopirea unor cuvinte prin alungirea unor linii ce unesc cuvintele

respective ; Nerespectarea spaţiului paginii ce se poate manifesta prin redarea inegală

a unor grafeme, sărirea unor rânduri, suprapunerea altora, nepăstrarea direcţiei de scris;

Manifestarea scrisului în oglindă sau a unor fenomene asemănătoare prin rotirea (trecerea) unui grafem în locul altuia.

În cadrul citirii pot fi surprinse următoarele caracteristici:- greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea

ce-l determină pe dislexic să încerce ghicirea lor;- greutăţi în diferenţierea cuvintelor şi literelor asemănătoare din punct

de vedere auditiv;- greutăţi în înţelegerea celor citite;- omiterea unor foneme sau cuvinte;- emiterea unor vocale ce dau impresia existenţei unor cuvinte parazitare

în vorbire.

c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice

124

Page 125: curs logopedie

Această categorie de dificultăţi poate fi luată în consideraţie în calitate de erori tipice disgrafice şi dislexice numai după trecerea unui timp necesar instruirii în scopul învăţării şi formării deprinderlor ortografice şi caligrafice.

De asemenea, pentru a le considera specifice, ele trebuie să se producă cu o anumită constanţă şi frecvenţă în compuneri şi dictări, iar în unele cazuri şi în copierea unui text. În unele cazuri se scrie cu literă mare şi la mijlocul cuvântului iar în altele se începe propoziţia sau fraza cu literă mică.

Tot în textele scrise pot să apară şi unele semne de punctuaţie necunoscute nu numai pentru cititorul normal, dar nici disortograficul nu le mai cunoaşte după un timp relativ scurt şi nu poate oferi explicaţii asupra lor.

Agramatismele cele mai evidente sunt: Despărţirea incorectă a unor cuvinte la capăt de rând; Despărţirea unor cuvinte care în mod normal se scriu împreună; Unirea unor cuvinte care se scriu despărţit; Scrierea substantivelor proprii cu literă mică.

Din punct de vedere caligrafic scrisul disgraficului este inegal, dezordonat, împrăştiat, cu grafeme ce variază ca proporţie, rânduri ce se suprapun sau lasă un spaţiu prea mare între rânduri. Uneori grafemele se prelungesc exagerat producându-se o unificare între cuvinte, creând aşa-numitul fenomen de contaminare.

d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte În copierea unui text fenomenul este mai rar întâlnit şi are un caracter

labil, dar este foarte evident în dictări şi compuneri.Omiterea nu se produce similar în toate cazurile, ea depinzând de o

serie de factori printre care cei mai importanţi privesc: Locul ocupat de o anumită literă sau grafem în raport cu altele; Lungimea şi dificultatea cuvântului scris; Dificultatea realizării grafice a grafemului.

Ca fenomen caracteristic pentru disgrafici-dislexici se observă omisiunile de grafeme ce vizează sistemul vocalic, ceea ce conduce la ideea diminuării importanţei vocalelor în recunoaşterea cuvântului. Vocalele cel mai frecvent omise sunt: i, e, a, u. În ceea ce priveşte sistemul consonantic, cele mai frecvente omisiuni se produc în cazul lui n, l, r, t.

Un fenomen de asemenea specific pentru aceşti elevi este acela al omiterii de silabe la începutul sau la sfârşitul cuvântului şi în interiorul lui, ceea ce determină ciuntirea sau trunchierea cuvântului. Alte caracteristici privesc omisiunile de cuvinte, în special a celor de legătură, care denotă o slabă centrare psihică pe operaţia efectuată, dar devin pronunţate adăugirile de grafeme.

125

Page 126: curs logopedie

e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinteAdăugarea grafemelor are loc în special la sfârşitul cuvântului sau

fenomenul se manifestă sub forma repetării cuvintelor de legătură, însă în ambele situaţii cauza nu este reprezentată de neatenţia subiectului, ci de slaba posibilitate de concentrare a atenţiei şi a exacerbării excitaţiei nervoase.

De asemenea, fenomenul de adăugire de grafeme şi cuvinte se realizează pe fondul unei uşoare dereglări a percepţiei, atenţiei, şi a subordonării actului motric în plan mental. La baza explicaţiei fenomenului stă de fapt inerţia proceselor nervoase şi a funcţiilor psihice care determină o inoperare la nivelul structurilor logice.

Atât pentru grafie cât şi pentru lexie, există o anumită preferinţă în adăugarea grafemelor când acestea se produc pe fondul tulburărilor de ritm şi fluenţă. Aşa cum bâlbâiala şi logonevroza determină în vorbire repetarea frecventă a unei anumite categorii de sunete, în acelaşi mod are loc transpunerea acestora în scriere sub forma adăugirilor.

f) Substituirile şi confuziile de litere, grafemeGrupa substituirilor poate fi considerată una din caracteristicile

reprezentative pentru tulburările limbajului scris, spre deosebire de omisiuni şi adăugiri aici conturându-se anumite reguli după care se defăşoară substituirile şi confuziile.

În primul rând substituirile se datoresc confuziilor dintre grupurile de litere şi grafeme asemănătoare din punct de vedere optic: d-p-b; u-n; a-ă; s-ş; t-ţ şi invers.

După principiul asemănării, fie din punct de vedere fonematic, fie kinestezic, fie optic, se produc substituiri şi confuzii şi pentru grupurile f-v, b-p, c-g, d-t, a căror foneme se găsesc două câte două în opoziţie principală surd-sonor.

Din perspectivă psihologică confuzia şi substituirea cuvintelor este determinată de faptul că deficientul cu tulburări ale limbajului scris-citit nu conştientizează în toate situaţiile cuvântul scris (în special în dictări) şi nu surprinde sensul acestuia, trecând peste el printr-o percepere globală bazată pe intuiţie. Aceasta şi pentru faptul că deficientul nu ia în consideraţie contextul, iar în plan mental nu se realizează în mod riguros operaţiile de analiză şi sinteză.

g) Contopiri şi comprimări de cuvinte

126

Page 127: curs logopedie

Aceste fenomene se produc în scris prin alungirea liniei de la ultimul grafem care se uneşte cu primul grafem al cuvântului următor. Când cuvintele contopite sunt lungi, cititorul se descurcă mai uşor dată fiind accesibilitatea intuitivă, dar dificultăţile apar în cazul contopirii cuvintelor scurte cum ar fi cele de legătură.

În unele cazuri comprimarea se realizează prin scrierea unei părţi de cuvânt (mai des la sfârşitul acestuia) iar în altele prin suprimarea unor litere sau grafeme ce pot fi plasate în orice poziţie a cuvântului.

Există şi o a treia posibilitate, când comprimarea se realizează prin păstrarea anumitor grafeme din cuvântul iniţial şi adăugarea altora, ducând la constituirea unui cuvânt nou. Acest cuvânt nou îşi poate păstra sensul, dar există şi posibilitatea modificării acestuia şi chiar a formei sale acustice.

h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor

În disgrafie-dislexie urmărirea liniei drepte de scriere-citire devine foarte dificilă. Interesant este faptul că în scris, chiar şi atunci când spaţiul paginii este liniat, păstrarea direcţiei se face cu oscilaţii de la un rând la altul.

În analiza tulburărilor de scris Ajuriaguerra ia în consideraţie trei categorii de itemi: Organizarea deficitară a paginii; Neîndemânarea; Greşelile de formă şi proporţie.

În consecinţă, textul nu capătă unitate fiind dezordonat, iar spaţiul dintre rânduri nu este regulat, ceea ce determină o nerespectare a orizontalei rândului.

Neîndemânarea accentuează deformările şi nu se respectă caracteristicile caligrafice, deoarece adeseori literele sunt retuşate, iar liniile ce le unesc au întreruperi şi îngroşări.

În ceea ce priveşte greşelile de formă şi proporţie, ele determină lipsa de claritate a textului şi confuzia dintre grafeme prin nerespectarea dimensiunii literelor şi a proporţiilor bastonaşelor. Manifestarea în scris a nerespectării spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor denotă tulburări spaţio-temporale relativ accentuate, în aceste condiţii scrisul devenind dezagreabil şi ilizibil.

Adesea, un disgrafic-dislexic pus în situaţia de a-şi citi propriul scris nu se descurcă, iar în cazul în care i se prezintă textul respectiv, peste o anumită perioadă de timp, nu şi-l recunoaşte.

i) Scrisul servil şi scrisul în oglindă

127

Page 128: curs logopedie

Scrisul servil se manifestă prin înclinarea exagerată spre dreapta sau spre stânga, ceea ce duce la deformarea grafemelor şi la slaba diferenţiere, în special a celor asemănătoare din punct de vedere optic.În asemenea situaţii, grafemele sunt executate alungit şi nu au înălţimea necesară pentru a putea fi percepute uşor.

Scrisul ca în oglindă se relizează printr-o rotire a grafemelor şi literelor în aşa fel se ajunge la o reflectare inversă a imaginii respective pe creier.O astfel de tulburare este explicată prin tulburările oculo-motorii şi temporo-spaţiale şi a afecţiunilor encefalului determinate de meningite, sau a dereglărilor emisferei drepte din regiunea parietală dreaptă a creierului cauzate de diferite disfuncţiuni neurofiziologice. Manifestările evidenţiate sunt cele mai caracteristice chiar dacă ele nu epuizează întrega arie a tulburărilor disgrafice-dislexice, existând şi alte fenomene cum sunt cele de deformare a literelor în citit sau a omisiunilor de propoziţii şi sintagme în scris, dar acestea se deduc din cele nouă caracteristici principale la care ne-am referit anterior.

Metode şi procedee de corectare a disgrafiei şi dislexiei

În corectarea disgrafiei şi dislexiei trebuie să se aibă în vedere câteva obiective importante în raport de care se adoptă metodele şi procedeele cele mai adecvate. Dintre acestea, enumerăm următoarele:- simptomatologia şi diagnosticul logopedic diferenţial;- natura etiologiei dislexo-disgrafiei;- dacă tulburările de scris-citit sunt dublate de o altă deficienţă (de

intelect,senzorială, psihică);- nivelul dezvoltării psihice a logopatului;- care sunt rezultatele şcolare ale logopatului;- vârsta logopatului;- nivelul de dezvoltare a limbajului în general;- specificul dominanţei şi lateralităţii;- caracteristicile percepţiei auditive şi vizual-kinestezice;- specificul orientării spaţio-temporale;- reflectarea în planul personalităţii a tulburărilor de limbaj.

Ca şi în cazul corectării tulburări de limbaj, şi în terapia dislexo-disgrafiei se pot folosi două categorii de metode şi procedee:

A. Metode şi procede cu caracter general şiB. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic.

128

Page 129: curs logopedie

A. Metode şi procedee cu caracter general

Această categorie vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei, dar ele sunt deosebit de importante deoarece, pe de o parte, pregătesc subiectul, din punct de vedere psiho-fizic, pentru aplicarea metodologiei specific logopedice, iar pe de altă parte, fortifică organismul (fizic şi psihic) şi facilitează efectele acţiunii metodelor din categoria celor specifice. 1.Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii

Aceste exerciţii au o importanţă deosebită pentru formarea mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor, ceea ce contribuie la o mai bună ţinere a instrumentului de scris, evitarea oboselii şi alunecarea facilă pe foaia de scris, iar ca efect, creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei scrieri corecte. Toate exerciţiile trebuie să contribuie la sincronizarea grupelor de muşchi antrenaţi în actul scrierii, ceea ce duce la realizarea mişcărilor economicoase. Aceste exerciţii trebuie să se desfăşoare sub formă ritmică. De asemenea, exerciţiile fizice generale sunt importante pentru fortificarea generală a organismului, dar şi pentru realizarea organizării spaţio-temporale şi pentru dezvoltarea mişcărilor fine şi sincronizate. 2. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic

Priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii,de a distinge între sunet şi literă, între sunet şi reprezentarea sa grafică. Existenţa tulburărilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determină dificultăţi nu numai la nivelul emisiei, dar şi la cel al discriminării literelor şi reprezentării lor în planul grafic. Folosirea cuvintelor sinonime şi paronime este deosebit de eficace la toate vârstele.

3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială În formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a activităţii de orientare şi structurare spaţială devine condiţie sine qua non, pentru că trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiunii desfăşurării literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a succesiunii rândurilor şi păstrarea spaţiilor dintre ele se constituie în faze ale procesului de achiziţie lexico-grafică.

129

Page 130: curs logopedie

Sunt indicate exerciţii care să ducă la conştientizarea raporturilor stânga-dreapta, înainte-înapoi, deasupra-dedesubt, sus-jos.

4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea personalităţii Dislexo-disgrafia determină o stare de nelinişte şi teamă de insucces – ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stressante. Repetarea insuccesului şcolar accentuiază starea de oboseală intelectuală şi fizică. Cu timpul, se instalează o hipersensibilitate afectivă şi o stare de repulsie faţă de procesul instructiv, în general, şi faţă de activitatea de scris-citit, în special. Pentru înlăturarea unor astfel de comportamente, cel mai eficace procedeu este acela al psihoterapiei. Ea se foloseşte cu scopul de a înlătura stările psihice conflictuale, determinate de deficienţa de scris-citit. În primul rând trebuie urmărit să se înlăture teama patologică că va comite greşeli şi să se înlăture sentimentul de inferioritate instalat. Un loc aparte îl ocupă jocul – R.Schilling apelează la “jocul curativ logopedic”. În scopuri similare se pot folosi desenul şi dramatizarea.

B. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic

Este necesar să amintim o serie de cerinţe în terapia specific logopedică a dislexo-disgrafiei: 1.Când tulburările lexico-grafice sunt manifestări ale reflectării vorbirii deficitare, activitatea de corectare trebuie să înceapă cu înlăturarea dislaliei, rinolaliei, bâlbâielii, după metodologia cunoscută.. 2.Începerea activităţii terapeutice cât mai de timpuriu şi odată cu manifestarea primelor elemente cu caracter dislexo-disgrafic. 3.Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de analiză-sinteză, atât în plan lingvistic, cât şi în cel logic.

Trebuie să se aibă în vedere o serie de principii generale care să direcţioneze activitatea de terapie: - corectarea cât mai de timpuriu a dislexo-disgrafiei; - exerciţiile efectuate să fie în raport cu gravitatea tulburărilor dislexo-disgrafice; - colaborarea şi participarea activă a logopatului la activitatea logopedică;

130

Page 131: curs logopedie

- colaborarea cu părinţii logopatului; - colaborarea cu învăţătorii, educatorii în vederea manifestării tactului şi îngăduinţei necesare faţă de elevul logopat;

- exerciţiile efectuate să se bazeze pe materialul pe care îl foloseşte elevul în şcoală. Metodele şi procedeele specifice:

1.Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea psihică, şi în primul rând gândirea şi atenţia, asupra procesului de analiză-sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei. Subiectul va fi învăţat să descompună elementele grafice şi lexice din care este format cuvântul, apoi propoziţia şi unificarea lor pentru a le putea reda în mod unitar şi cursiv în scris-citit. 2. Formarea capacităţii de conştientizare a erorilor tipice dislexice-disgrafice. Prin această metodă subiectul învaţă să-şi controleze în plan mental şi acţional, întreaga activitate necesară comportamentului lexico-grafic.Atenţionarea asupra greşelilor trebuie să fie însoţită de indicarea corectă a modului de scis-citit. În cazul omiterii sau substituirii unor litere se apelează la fixarea şi recunoaşterea sunetului cu care începe cuvântul.Aceasta contribuie la formarea asociaţiilor dintre foneme şi grafeme, cât şi la diferenţierea acestora. 3.Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem-grafem, literă-grafem şi fonem-literă. Procedee: - într-un text se subliniază litera sau literele afectate;

- subiectul citeşte singur textul, sub supravegherea logopedului, şi subliniază literele sau

cuvintele la care întâmpină dificultăţi şi apoi le transpune în scris;- după principiul de la simplu la complex, se citesc litere, grupuri de

litere sau cuvinte, de pe scheme-planşe, apoi se vor scrie;- la imaginile mai greu de evocat se poate scrie începutul denumirii ca

apoi să fie completat de copil.

131

Page 132: curs logopedie

4.Dezvoltarea capacităţii de dicriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică Se recomandă folosirea unor procedee care să stimuleze şi să faciliteze analiza şi sinteza fonetică a structurii cuvintelor şi propoziţiilor. Rezultatele sunt mai bune dacă se porneşte de la cuvinte mono şi bisilabice, ca în final să se ajungă la cele polisilabice. Se poate folosi scrierea colorată cu una sau mai multe culori.

Pentru dezvoltarea capacităţii de discriminare se pot folosi comparaţiile pentru distingerea asemănărilor şi deosebirilor între diferite grafeme şi litere. p-b-d , m-n, s-ş. (componenta vizuală) z-j, s-ş, f-v (componenta auditivă).

5 .Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris

a) Citirea imaginilor izolate şi în suită – stimulează şi contribuie la dezvoltarea vorbirii copilului, dezvoltă interesul pentru citit şi poate fi apreciată ca o etapă ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale. b) Citit-scrisul selectiv – constă în indicarea cuvintelor şi propoziţiilor apreciate ca fiind critice sau care au un anumit grad de dificultate ce poate determina erori tipice şi pe care subiectul trebuie să le citească şi să le scrie. Citit-scrisul. selectiv trezeşte interesul şi motivaţia pentru desăvârşirea acţiunii. c) Citirea simultană şi scrisul sub control – subiectul citeşte odată cu terapeutul şi scrie sub supravegherea acestuia. Fiecare greşeală este corectată imediat, ceea ce întăreşte încrederea în posibilităţile sale de scriere-citire. d) Citirea şi scrierea în pereche – doi subiecţi citesc şi scriu în acelaşi timp şi se corectează reciproc prin schimbarea alternativă a rolurilor. Metoda este eficientă prin menţinerea stării de vigilenţă, formarea-dezvoltarea motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru succesul împlinit. e) Citirea şi scrierea în ştafetă – un copil din grup citeşte sau scrie pe tablă una sau mai multe propoziţii, apoi indică un alt coleg care să continuie acţiunea. Stimulează atenţia pentru a corecta greşelile şi să poată continua acţiunea. f) Citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor – subiectul citeşte sau scrie până în momentul comiterii unei greşeli, apoi continuă un alt coleg în mod asemănător. Se poate alcătui un clasament pentru a stimula interesul de a obţine un rezultat bun.

132

Page 133: curs logopedie

g) Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic – fiecare silabă care se citeşte sau scrie cu dificultăţi este repetată de două ori, spre deosebire de celelalte ce se scriu şi se citesc normal. h) Citirea şi scrierea pe roluri –fiecare subiect îndeplineşte un rol în cadrul unei povestiri şi va citi sau scrie numai acea parte care se referă la rolul cu care a fost investit. El învaţă să fie atent, se obişnuieşte cu starea de aşteptare, ceea ce duce treptat la dezvoltarea echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. i)Citirea şi scrierea pe sintagme – subiectul trebuie învăţat să sesizeze sensul celor citite şi scrise şi să cuprindă în câmpul său perceptiv unităţile sintactice purtătoare de semnificaţii. j) Exerciţii de copiere, dictare şi compunere. Cele mai multe greşeli se fac la compunere. Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii şi la obişnuirea subiectului cu forma grafemelor şi cu diferenţele dintre ele. Dictarea este mai dificilă pentru dislexo-disgrafici şi de aceea trebuie alese texte scurte şi organizate în funcţie de posibilităţile subiectului.

6.Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau concomitent cu terapia dislexo-disgrafiei. Majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit. Şi în acest caz se respectă principiul de la simplu la complex.

7.Terapia dislexo-disgrafiei. trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii psihice. Explicarea cuvintelor, a semnificaţiei lor şi a sensului propoziţiei cu care se exersează, ca şi solicitarea subiectului să formuleze povestiri, compuneri, autodictări, facilitează stimularea activităţii psihice pentru transpunerea ideilor în planul comportamental verbal.

8.Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere, condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice. Se folosesc exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de discriminare mai întâi a grafemelor şi literelor separate, apoi în combinaţii de cuvinte mosilabice, bi- şi trisilabice. Este necesar să se folosească şi grupurile diftongilor, triftongilor pentru că aici au loc cele mai multe confuzii. Poziţia ocupată în cuvinte de literele afectate trebuie să varieze la începutul, mijlocul şi finalul cuvântului.

133

Page 134: curs logopedie

Specificul disgrafiei şi dislexiei în debilitatea mintală

La copiii cu deficienţă de intelect limbajul se dezvoltă, în general, cu întârziere sub toate aspectele sale. Cu cât deficienţa intelectuală a unui copil este mai pronunţată, cu atât limbajul său apare cu mai mare întârziere şi rămâne la un nivel mai scăzut la vârsta adultă.

Esquirol şi Binet propun considerarea nivelului de dezvoltare al limbajului drept criteriu al limitelor dintre cele trei grade de întârziere mintală. Conform acestei consideraţiuni :

Idiotul s-ar caracteriza fie printr-o totală incapacitate de înţelegere şi de utilizare a limbajului, fie prin înţelegerea şi pronunţarea extrem de defectuoasă a câtorva cuvinte izolate;

Imbecilul ar fi capabil să înţeleagă şi să pronunţe defectuos scurte propoziţii. Prin numeroase exerciţii el învaţă să citească şi să scrie cuvinte scurte, fără ca scrisul şi cititul să devină mijloace autentice de comunicare;

Debilul mintal înţelege şi utilizează, atât oral cât şi scris, fraze mici mai puţin complexe.

Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de dezvoltare al limbajului şi nivelul intelectual este justificată prin faptul că :

- Nu orice întârziere în dezvoltarea limbajului este un indiciu cert al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventă cauză a apariţiei întârziate a vorbirii şi a scrierii o constituie deficienţa intelectuală (acelaşi fenomen poate fi provocat şi de alte cauze: boli, deficienţe organice, insuficienta stimulare a celor din jur, şoc afectiv, etc.). Un alt contraargument ar fi acela că limbajul este un fenomen deosebit de sensibil la condiţiile educative în care se dezvoltă copilul (un copil cu imbecilitate uşoară supus unor influenţe educative intense poate dobândi un vocabular suficient şi poate scrie acceptabil, comparativ cu un debil mintal lipsit de aceste condiţii). Deosebirea între cei întârziaţi mintal şi copiii fără deficienţe mintale ar consta în faptul că la cei din urmă imperfecţiunile limbajului apar ca o particularitate a vârstelor mici şi dispar treptat de cele mai multe ori fără o activitate corectivă specială.

Vernon afirmă că elevii care nu prezintă deficienţe mintale dar scriu cu dificultate se pot grupa în trei categorii :

a) cei care sunt privaţi pe linie culturală şi dispun de o educaţie insuficientă sau greşită ;

b) cei cu tulburări afectiv-emoţionale;

134

Page 135: curs logopedie

c) cei la care se manifestă o incapacitate specifică. Ţinând seama de faptul că la debilul mintal există şi o serie de deficienţe ale văzului, auzului, motrice, psihomotrice şi afecţiuni ale cortexului, simptomele tulburărilor tulburărilor scris-cititului se asociază cu acestea accentuând incapacitatea comportamentului grafic-lexic.

Scris-cititul implică o comunicare simbolică cu ajutorul unor semne create de om (variabile în funcţie de civilizaţie şi cultură) şi devine posibil numai la un anumit grad de dezvoltare intelectuală, motorie şi afectivă.Datorită faptului că experienţa de viaţă este săracă, posibilităţile de achiziţie şi prelucrare a informaţiilor sunt reduse, iar conştiinţa nu îndeplineşte decât parţial funcţia de organizator al vieţii psihice la debilul mintal, formarea şi dezvoltarea deprinderilor de scris-citit parcurg un drum anevoios, cu numeroase oscilaţii şi întoarceri la stadiile iniţiale, în care motivaţia nu devine suport al comportamentelor adaptative la situaţii noi. De aici o serie de dificultăţi lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate şi la eşecuri şcolare repetate. În literatura de specialitate există mulţi autori care evidenţiază relaţia strânsă între dezvoltarea intelectuală a copilului şi tulburările limbajului. Astfel: - Seeman şi Bussemann consideră că insuficienţele intelectuale pot fi factori determinanţi ai tulburărilor de scriere şi vorbire; - Zorgo şi Neagu-Boşcaiu evidenţiază efectele negative ale defectelor de limbaj asupra evoluţiei intelectuale; - Străchinaru I. raportează insuficienţele activităţii intelectuale la dezvoltarea mintală şi apoi la tulburările de scris. Scris-cititul constituie o formă a limbajului achiziţionată în condiţiile şcolarizării şi presupune, în principiu, însuşirea unor forme lingvistice complexe a unui mod de exprimare ce se presupune a fi legat de urmărirea unui fir logic, coerent al gândirii şi care necesită participarea intenţionată, voită, afectivă şi conştientă la actul scris-cititului. Ca atare, însuşirea scris-cititului comportă un grad mare de complexitate, iar dereglările în sfera acestui act se repercutează atât în sfera psihică, cât şi în sfera socială a individului. La deficienţii mintali dereglarea scris-cititului, ca de altfel toate dereglările limbajului, îngreunează integrarea socială, şi poate duce in-extremis la comportamente antisociale, ca urmare a eşecurilor şi conflictelor permanente ce survin în viaţa lor şcolară. În acest context, disgraficul-dislexicul deficient mintal poate deveni sau descurajat, pasiv, nepăsător, inert, opziţionist şi în general retras, introvert, tăcut, şi uneori poate evita compania colegilor. Clement Launay subliniază că progresiv cu înaintarea în vârstă, dacă nu se corectează, disgrafia-dislexia determină agravarea

135

Page 136: curs logopedie

tulburărilor de comportament, în sensul că pot devin agresivi şi opozanţi în familii şi societate, au o personalitate nematurizată şi aceasta datorită insucceselor repetate care le încearcă.

III. T U L B U R Ă R I P O L I M O R F E A L E L I M B A J U L U I

A. A L A L I A

Alalia ( conform clasificării tulburărilor de limbaj de E.Verza), alături de afazie alcătuiesc tulburările polimorfe ale limbajului si vorbirii determinate de leziuni cortico-subcorticale. Termenul de alalie vine de la grecescul alalos – fără vorbire,mut.

Definiţie şi terminologie

Termenul de alalie a fost introdus in 1843, înlocuit apoi prin afazie şi mai târziu cele două tulburări de limbaj au fost delimitate. E.Verza defineşte alalia fiind o tulburare gravă de vorbire determinată de factori nocivi care afecteaza mai mult sau mai putin zona centrala a vorbirii şi se caracterizează prin neputinta alaliculului de a vorbi şi a inţelege în totalitate sau suficient, vorbirea altora, cu toate că organele de recepţie sunt sănătoase şi insuficienţele nu-s de tip oligofrenic. Deci, alalia este tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi de dezvoltare a limbajului intâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată şi care nu se explică prin deficitul de auz sau prin intârzierea mintală.

Etiologia alaliei

Cauzele alaliei sunt foarte complexe şi greu de precizat. Cauzele sunt grupate în trei categorii:

1) generale - alcoolismul părinţilor - sifilis - tuberculoza - rahitism

136

Page 137: curs logopedie

- traume la naştere - ereditare (25% - 50%)

2) psihice - lipsa imboldului în vorbire - teama patologică - tonus psihic scăzut 3) motorii - întârziere motorie - defecte generale de motricitate În mod cert în alalie se intâlneşte o slabă dezvoltare sau întârziere în dezvoltarea anumitor sisteme cerebrale: - deficit în auzul fonematic care nu permite sesizarea şi diferenţierea sunetelor;

- deficit în percepţia vizuală; - deficit în funcţia de generalizare şi abstractizare;

- deficit emoţional: emotivitate, lentoare, voinţă slabă.

Simptomatologie

La copilul alalic se menţine un mutism prelungit până la vârsta de 5-7-11 ani, perioadă în care copilul fie tace, fie emite sunete nearticulate, gângurite, fie pronunţă unele sunete sau cuvinte mono- şi bisilabice, cu structură simplă, dominând vocalele. Se constată dificultăti în inţelegerea noţiunilor abstracte şi sesizarea sensurilor unor propoziţii. De obicei, alalicii prezintă întârziere în dezvoltarea fizică şi mintală, întârziere diferită de a oligofrenilor şi care dispare în timp pe parcursul terapiei logopedice. Sunt cazuri cand alalia poate fi insoţită de debilitate mintală. Copilul alalic cu debilitate mintală se distanţează net faţă de copilul alalic fără debilitate mintală prin dezvoltarea din punct de vedere psihic într-un ritm încetinit şi limitat, nereuşind să inregistreze performanţele copiilor alalici cu posibilităţi intelectuale normale. Copilul alalic neputând vorbi, nu obţine cunoştintele necesare ceea ce creează o imagine falsă de intârziere mintală şi determină suferinţe psihice serioase: izolare, irascibilitate, lipsă de comunicare cu cei din jur. La majoritatea alalicilor coexistă forme dispraxice cu tulburări de organizare

137

Page 138: curs logopedie

temporală, în grade diferite. La unii predomină forma dispraxică, la alţii tulburări de organizare temporală. In timpul pronunţiei organele fonoarticulatorii sunt încordate şi articulaţia este hipertonă, nediferenţiată, nereuşind să pronunţe sunetele s,z,ţ, sau hipotonă, articularea sunetelor fiind foarte slabă, confuză, cu greutăţi în pronunţarea sunetelor c,g,che,chi,ghe,ghi. In perioada în care lipseşte vorbirea, alalicii folosesc foarte mult vorbirea prin mimică şi gesturi.

Clasificarea alaliei

Dupa aspectele lezate ale limbajului, alalia poate fi : - 1) alalia motorie: - 2) alalia senzorială: - 3) alalia senzo-motorie sau mixtă.

1) Alalia motorie

Sinonimii : audiomutitate, dispraxie de limbaj. Simptomatologie Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 3-4 cuvinte. Vorbirea repetată este imposibilă, dar în unele cazuri alalicul motor poate pronunţa sunete sau silabe izolate, pe care nu le poate integra în cuvinte. Vorbirea se realizează cu mare dificultate datorită tulburărilor motorii articulatorii. Mişcările fonoarticulatorii sunt difuze, nesigure, dezordonate. Pentru alalia motorie sunt caracteristice tulburările de organizare temporo-spaţiale care constau în incapacitatea de realizare secvenţială a seriilor articulatorii. Copilul alalic motor nu ştie să vorbească. Dispraxia buco-linguo-facială la copiii alalici există independent de actul fonator. Alalicii motori sunt inhibaţi, cu aspect de anchiloză motorie care poate alterna cu perioade de agitaţie haotică. Diagnosticul alaliei motorii se bazează pe tulburarea pronunţată a vorbirii orale, pe inexistenţa vorbirii articulate din cauza imposibilităţii executării mişcărilor verbale. Acolo unde se pot repeta unele sunete sau cuvinte, îmbinările acestora sunt tulburate datorită şi tulburării auzului fonematic.

138

Page 139: curs logopedie

Evoluţia limbajului la alalicul motor

La alalicii motori evoluţia este lentă, cu greutăţi deosebite în articularea sunetelor. La început încearcă să comunice şi să se facă înţeleşi prin mimică şi gesturi sau frânturi de cuvinte, apoi sub influenţa terapiei logopedice încep să articuleze corect sunetele, să pronunţe cuvinte, să formuleze propoziţii alcătuite din 2-3 cuvinte. Pe parcurs vorbirea devine tot mai corectă, chiar şi sub aspect gramatical. Persistă mult timp agramatismele, dislexia-disgrafia (în majoritate este consecutivă şi este corectată mai dificil), dar prin metode speciale poate fi înlaturată în totalitate.

2) Alalia senzorială

Sinonimii :surditate verbală congenitală, agnozie auditivă congenitală, surditate verbală prin impercepţie auditivă. Simptomatologie Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 2-3 cuvinte.Vorbirea repetată poate fi: imposibilă, aproximativă sau ecolalică. Vocea alalicului senzorial este sonoră.. Poate pronunţa unele sunete sau cuvinte mai mult sau mai puţin corect,dar nu inţelege vorbirea prin cuvinte, cu toate ca la foarte mulţi acuitatea auditivă este bună. Tulburarea este localizată la nivelul integrării centrale. In unele cazuri, se asociază şi un deficit auditiv şi atunci vorbirea este nulă.Se presupune că maladiile sau traumatismele creierului duc la imposibilitatea sau slaba diferenţiere acustic-verbală din aparatul acustic al vorbirii (regiunea temporală). Forme pure de alalie senzorială sunt foarte rare şi stabilirea diagnosticului de alalie senzorială între 3 si 6 ani este foarte deficitară.

Evoluţia limbajului la alalicul senzorial

Deoarece alalicul senzorial prezintă o intârziere uşoară datorată nedezvoltarii limbajului şi uneori şi un deficit auditiv, evoluţia limbajului este mai anevoioasă. Ca şi la celelalte tulburări de limbaj ea este dependentă şi de gradul deficitului neurologic, de vârsta la care se începe terapia logopedică, de interesul pentru corectare, de gradul de întârziere, de colaborarea cu ceilalţi factori implicaţi în educaţia copilului.

139

Page 140: curs logopedie

Pe parcursul terapiei logopedice dispar dificultaţile în inţelegerea simbolismului verbal, cuvintelor, propoziţiilor şi terminând cu organizarea sintactică, cu eliminarea agramatismelor, cu exprimarea corectă, coerentă, logică. 3) Alalia senzo – motrică sau mixtă

Copilului cu alalie mixtă îi lipseşte atât vorbirea impresivă cât şi expresivă. Ea se datorează unei vaste afecţiuni a creierului care s-a extins asupra zonelor verbale senzoriale şi motorii. Alalia mixta se intâlneşte mai rar şi de obicei una din formele vorbirii este mai accentuat tulburată. Diagnostic diferenţial

Confuzia cu alte sindroame,ca : afazia, dizartria,mutismul electiv, autismul, retardul de limbaj este posibilă datorită absenţei limbajului.

AFAZIE ALALIE

- Tulburare dobândită- Dezintegrare a limbajului DIZARTRIE- Apare la cazurile cu infirmitate motorie cerebrală.- Este afectată latura intermediară dintre organele periferice şi centrul cortical al elaborării limbajului.- Nu poate să vorbească.

MUTISM ELECTIV

- Dobândit.- Temporar, reversibil – în condiţii de mediu favorabile- Refuză contactul cu mediul.

AUTISM

- Comportament inadecvat.- Raporturi afective absente.

- Tulburare congenitală- Vorbirea este absentă

ALALIE

- Nu există infirmităţi motorii cerebrale.

- Este afectat centrul cortical al elaborării limbajului.- Nu ştie să vorbească.

ALALIE

- Congenitală.- Caracter permanent/dacă nu se desfăşoară terapie logopedică.- Nu refuză contactul cu mediul.

ALALIE

- Comportament adecvat situaţiilor.- Raporturi afective uneori exagerate.

140

Page 141: curs logopedie

- Automatisme prezente.

RETARDUL DE LIMBAJ

-În etiologie sunt incriminaţi factorii educativi şi de mediu.-În condiţii favorabile se obţine un ritm accelerat de învăţare a limbajului.

SURDO-MUTITATE-Nu aud niciodată.-Vorbirea repetată nu e posibilă fără demutizare.-Nu există ecolalie.

-Voce voalată, surdă.

DEBILITATE MINTALĂ

-Inerţie : greutăţi la schimbarea criteriului de activitate.-Numărul foarte mare de repetiţii.

-Automatisme absente.

ALALIE-În etiologie nu sunt incriminaţi factorii educativi şi de mediu.-Tulburare durabilă, rezistenţă la învăţare.

ALALIE SENZORIALĂ-Oscilaţii în folosirea auzului.-Vorbirea repetată e posibilă fără învăţarea limbajului.-Ecolalia indică disocierea dintre percepere şi înţelegere.-Voce sonoră.

ALALIE MOTORIE- Nu există asemenea simptome.

Terapia alaliei

Absenţa limbajului este unul dintre cele mai dificile obstacole în calea dezvoltării psihice normale. Terapia logopedică urmăreşte elaborarea, organizarea şi dezvoltarea limbajului şi restructurarea pe această bază a întregii personalităti. In elaborarea limbajului se acţionează concomitent asupra celor trei componente ale vorbirii : fonetică, vocabular şi structură gramaticală. Terapia logopedică este de lungă durată şi foarte complexă. Invăţarea limbajului parcurge mai multe etape, în funcţie de posibilităţile alalicului. In conturarea metodicii se va avea în vedere cooperarea şi interesul copilului pentru corectare, vârsta,, gradul deficitului neurologic, înţelegerea vorbirii. Este indicat ca terapia logopedică să înceapa la 4-5 ani. La baza activităţilor trebuie să stea principiul gradarii efortului verbal în funcţie de posibilităţile copilului la momentul respectiv. Este indicat ca activităţile să

141

Page 142: curs logopedie

fie variate, atractive pentru a trezi interesul copilului. La început se vor folosi intens analizatorii vizuali, auditivi, tactili si kinestezici.Pentru uşurarea înţelegerii se va folosi mimica şi gestica.

Obiective terapeutice generale şi operaţionale

In procesul terapeutic se constată o mare rezistentă la învăţarea limbajului, datorită: - indiferenţei faţă de vorbire;

- atitudinii negative faţă de vorbire ca urmare a eşecului; - dificultăţilor de concentrare a atenţiei;

- dificultăţilor de colaborare; - tulburărilor asociate.

Obiective terapeutice generale: - elaborarea, organizarea şi dezvoltarea limbajului ca sistem fundamental al vieţii psihice;

- formarea funcţiei de comunicare a limbajului prin: a) crearea necesităţii de a comunica pe cale verbală;

b) crearea unor raporturi emoţionale favorabile comunicării; c) integrarea achiziţiilor verbale în experienţa de viaţă a copiilor.

Obiective terapeutice operaţionale: - deblocarea aparatului fonoarticulator;

- pregătirea organelor fonoarticulatorii pentru învăţarea pronunţiei; - pregatirea copilului pentru receptarea vorbirii, prin centrarea privirii asupra vorbitorului şi formarea atenţiei auditive; - învăţarea limbii cu toate componentele sale: fonetică, vocabular şi structură gramaticală;

-dezvoltarea şi coordonarea motorie; -orientarea in spaţiu şi gnozia corporală.

A. Formarea vorbirii la alalicii senzoriali Se vor avea in vedere trei mari obiective: 1.educarea senzorial-motorie; 2.formarea vorbirii şi dezvoltarea gândirii; 3.instruirea.

1) Educarea senzorial-motorie

142

Page 143: curs logopedie

Primul obiectiv urmăreşte educarea percepţiilor acustice care ţin de vorbire, educarea percepţiilor vizuale, educarea senzaţiilor kinestezice, tactile, a motricităţii generale şi verbale. Se începe cu identificarea surselor sonore după auz, recunoaşterea vocii celor din jur, pronunţarea onomatopeelor şi recunoaşterea lor. Pe parcurs se trece la pronunţarea unor silabe directe, indirecte, cu silabe duble, cu diftongi, grupuri consonantice. Dacă este necesar, se vor face şi exerciţii de dezvoltare a motricitătii verbale, urmărind mobilitatea bucală-linguală-facială şi exerciţii pentru îmbunătăţirea motricităţii întregului corp.

2) Formarea vorbirii şi dezvoltarea gândirii

Pentru realizarea celui de-al doilea obiectiv se începe cu invăţarea unor cuvinte scurte, clare, uşoare. Deoarece la alalicii senzoriali dificultatea principală este la nivelul înţelegerii, se va insista pe aspectul semantic. Se demonstrează acţiunea sau se indică obiectele şi se denumeşte cu voce tare.. Alalicul este pus să repete. După ce denumeşte i se cere să indice obiectul respectiv. In urmatoarea etapă i se solicită să arate un obiect cunoscut dupa denumire sau să efectueze o acţiune. Prin mimică sau verbal i se atrage atenţia asupra greşelilor. Se va insista mult pe analiza fonetică a cuvintelor şi a propoziţiilor cu sinteza ulterioară, punându-se un mare accent pe dezvoltarea auzului fonematic. Tot acum se va avea în vedere însuşirea semanticii structurii gramaticale (a cuvintelor şi propoziţiilor). Citirea labială a cuvintelor învăţate va uşura înţelegerea conţinutului şi însuşirea articulaţiei. Nu se poate stabili o ordine a cuvintelor ce trebuie învăţate, dar se impune o planificare a acestora.. In general se porneşte de la cuvintele cele mai uzuale şi legate de persoana lui, de ceea ce-l inconjoară, de activităţile zilnice. La început numărul cuvintelor este foarte mic, 2-3 cuvinte. Pe parcurs propoziţiile sunt dezvoltate atât sub aspectul numărului de cuvinte cât şi al complexităţii exprimării. Deci, odată cu îmbogaţirea vocabularului se educă treptat şi structura gramaticală a vorbirii. Mult timp se menţin greşelile gramaticale, mai evidente în limbajul scris datorită nerespectării regulilor morfologice si sintactice. Permanent se va insista asupra preciziei şi forţei articulatorii, sonorizării, a pronunţiei corecte. Se întâlnesc frecvente greşeli de logică şi stil, denaturând sensul celor exprimate. Pentru a respecta succesiunea evenimentelor, copilul va fi dirijat prin întrebari, se va urmări aşezarea

143

Page 144: curs logopedie

cuvintelor în propoziţii, a propoziţiilor în fraze, înţelegerea şi reproducerea logică a ideilor. Pe masură ce posibilităţile copilului permit, se va trece la formulări de propoziţii pe bază de cuvinte date, la povestire ajungându-se la un vocabular suficient dezvoltat care să-i permită susţinerea unui dialog, a unei conversaţii cu diferite persoane, la expunerea unui subiect, deci la o integrare normala în colectiv.

3)Instruirea

Paralel cu dezvoltarea vorbirii, se incepe şi însusirea limbajului scris, numărarea, se dezvoltă reprezentari legate de tot ceea ce-l inconjoară.

B.Insuşirea vorbirii la alalicii motori

Formarea vorbirii la alalicii motori se bazează în special pe metoda vorbirii reflectate, prin imitaţie. Corectarea sunetelor pronunţate greşit sau impostarea sunetelor pe care nu le pronuntă, se face prin procedee logopedice obişnuite, folosite la corectarea tulburărilor de pronunţie. Terapia logopedică trebuie începută cu exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic, a atenţiei şi memoriei auditive. Deoarece vocea alalicului motor este foarte slabă, articularea deosebit de anevoioasă, se vor face exerciţii de gimnastică fonoarticulatorie generală şi specifică sunetelor, urmarindu-se îmbunătăţirea mobilităţii organelor articulatorii, a dirijării conştiente a aparatului fonoarticulator în articularea sunetelor, obţinându-se automatizarea mişcărilor necesare articulării sunetelor, cuvintelor. Insuşirea articulaţiei corecte a sunetelor se va face pe baza imitaţiei, logopedul demonstrând în faţa oglinzii modul corect de articulare a sunetelor. Se vor desfăşura exerciţii de diferenţiere a sunetelor opoziţionale în paronime şi în vorbire în general. La alalicii motori, vocabularul pasiv este suficient sub aspectul volumului, dar nu poate deveni uşor un vocabular activ. Se va folosi un bogat material, ilustrat sugestiv, atât pentru denumirea imaginilor, pentru formularea propozitiilor, conturarea unei povestiri, cât şi pentru formarea deprinderii de a asculta. Şi la alalicii motori se observă greutăţi în aşezarea cuvintelor în propoziţii şi a propoziţiilor în frază, în reproducerea ideilor, ca urmare a unei gândiri insuficient organizate. Este absolut necesară includerea alalicului într-o colectivitate de copii cu vorbire normală, trezirea interesului

144

Page 145: curs logopedie

pentru vorbire, crearea unui mediu stimulativ, lipsit de stări tensionale sau supraprotecţionism. La alalicii senzoriali-motori se aplică măsuri şi metode combinate, punându-se accentul pe tulburarea care este mai pronuntată. Prognosticul este mai favorabil pentru alalicii motori. Alalicii senzoriali, în general, progresează mult mai greu. Chiar dacă terapia începe la vârsta prescolară, ea trebuie continuată şi în primii ani de scoală, deoarece ei nu pot răspunde exigenţelor şcolare în aceeaşi măsură ca şi copiii normali.

Formarea deprinderii de scris-citit la copilul alalic

Sub aspectul formării deprinderilor de scris-citit s-a constatat că se formează mai repede decât însuşirea limbajului oral. Greşelile care apar în scriere sunt o urmare a defectelor vorbirii orale. La cei cu dominanţa senzorială, unde există şi un deficit de inţelegere a vorbirii, scris-cititul ridică probleme serioase. Dislexia-disgrafia este gravă şi constantă, scrierea putând ajunge la un moment dat posibilă după copiere, dar imposibilă după dictare. La alalicii motori apar greutăţi în executarea formelor grafice, determinate de imperfecţiunile analizatorului moror.Acestora le lipseşte coordonarea mişcării diferitelor părţi ale braţului datorită cărora apar:

- greutăţi în unirea elementelor grafice ale literelor; - orientarea literelor este inconstantă;

- literele sunt neuniforme şi aglomerate între ele.

Aspectele discaligrafice sunt insoţite şi de omisiuni, inversiuni, înlocuiri, adaugiri. La copilul alalic cu debilitate mintală elaborarea deprinderilor de citire-scriere este mai dificilă, deoarece înapoierea mintala este o frână puternică în însuşirea limbajului oral şi scris. La el se constată tulburări motorii-senzoriale, dezinteresul pentru stimulii din afară, care împiedică înţelegerea, agravându-le întârzierea. Leziunile la nivelul sistemului nervos central duc la perturbarea maturizării neurofuncţionale şi implicit la întârzieri în dezvoltarea psihomotorie. Chiar şi atunci, când după eforturi prelungite, reuşesc să citească, persistă greutăţi deosebite în înţelegerea celor citite. Aceşti copii rămân pentru mult timp, uneori pentru toată viaţa, la o citire macanică, fără înţelegerea celor citite, nu sesizează sau nu respectă semnele de punctuaţie,

145

Page 146: curs logopedie

nu pot realiza o citire pe sintagme, citirea este deficitară sub aspect prozodic.

Concluzii

Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7 ani, după această vârstă reuşita fiind mai dificilă. Sub influenţa terapiei logopedice recuperarea va fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a limbajului, atât sub aspect articulator cât şi intelectiv al limbajului, indiferent dacă este motorie sau senzorială. Sub aspectul structurii fonoarticulatorii, dupa o muncă anevoioasă de impostare a sunetelor (în special la alalicii motori), perseverează greutăţi în articularea şi asamblarea sunetelor în cuvinte, în perceperea şi redarea structurilor fonetice corecte a cuvintelor, auzul fonematic, atenţia şi memoria auditivă fiind profund afectate. După ce posibilităţile articulatorii au fost ameliorate, deosebit de dificilă este încadrarea cuvintelor în circuitul limbajului, formularea propoziţiilor, menţinându-se omisiunile de cuvinte, greşeli în folosirea timpului, genului, cazului. Vorbirea independentă se menţine mult timp puţin inteligibilă, agramată şi aprozodică. Sub influenţa terapiei logopedice toate acestea se reduc treptat (dupa ani de terapie) ajungându-se în cele mai multe cazuri la recuperarea totală a limbajului.

B. A F A Z I A

Definiţie şi terminologie Termenul de afazie vine de la “a” – fără şi “phazis” – vorbă. Afazia este o tulburare a funcţiilor limbajului datorită afectării centrilor corespunzători, deci este o tulburare de natură central organică. Se caracterizează prin pierderea, diminuarea sau denaturarea facultăţii de a exprima gândurile prin cuvinte, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii (muşchii limbii, buzelor, obrajilor etc.). Afazia apare în diferite forme şi grade putând afecta total înţelegerea vorbirii, reproducerea ei sau determinând dificultăţi în articulaţie, în evocarea cuvintelor şi expresiilor.

146

Page 147: curs logopedie

De obicei, ea este legată de apraxii, agnozii şi o serie de alte tulburări ale activităţii nervoase superioare. Mecanismele cerebrale rămase neatinse se adaptează la cele modificate, asigurând într-o oarecare măsură compensarea defectului. De obicei, se păstrează unele elemente ale vorbirii.

Etiologia afaziei

Afazia este provocată de diferite tulburări organice, în perioada vorbirii deja formate, ale sistemelor verbale ale creierului. Ea apare mai ales la adulţi şi bătrâni fiind provocată de leziuni vasculare, arterioscleroza vaselor sanguine, hemoragii cerebrale, traumatisme craniene închise sau deschise. Leziunile pot cuprinde regiuni vaste ale creierului sau regiuni mai limitate. Substanţa cerebrală afectată îşi pierde funcţia, fiind înlocuită printr-o cicatrice. În jurul focarului se produc o serie de modificări, uneori la distanţe destul de mari, tulburând funcţionarea normală a sectoarelor sănătoase ale creierului care sunt în legătură cu focarul, înhibându-le.Uneori acestea sunt reversibile. Gravitatea tulburărilor de vorbire şi mintale sunt în funcţie de localizarea leziunii, calitatea creierului, gradul de dezvoltare a personalităţii. La copii, afecţiunile au un caracter mai puţin persistent însă mai difuz, tulburându-se atât sistemul motor cât şi senzorial al vorbirii. Labilitatea mai mare a creierului permite restabilirea mai rapidă. Revenirea vorbirii la afazici se realizează treptat. În primele ore ale îmbolnăvirii are loc o pierderea completă a conştiinţei, dureri de cap, ameţeli, greţuri, tulburări ale memoriei, fatigabilitate rapidă, degradare fizică şi intelectuală. La început tulburările de vorbire sunt vaste, totale. Afazicul nu vorbeşte, nu înţelege, este inert la tot ce-l înconjoară. De obicei, una din laturile vorbirii, motorie sau senzorială este mai afectată. Sunt cazuri la care vorbirea se restabileşte foarte repede, câteve ore sau zile, dar de cele mai multe ori vorbirea se restabileşte lent, treptat. La copii,datorită posibilităţilor mai mari de compensare, restabilirea vorbirii se realizează mai rapid, până la normalizare, dar datorită leziunilor se produc o serie de modificări, uneori destul de grave, ale psihicului, limitându-i dezvoltarea în ansamblu.

Clasificarea şi simptomatologia afaziilor

Clasificarea afaziilor se bazează pe principiul funcţional şi nu pe localizarea topică. Se deosebesc două tipuri principale de afazie : motorie şi senzorială; în general, forme pure de afazie sunt foarte rare.

147

Page 148: curs logopedie

1) Afazia motorie

La afazicul motor vorbirea impresivă este păstrată, dar vorbirea expresivă articulată este imposibilă sau foarte limitată. În acest caz este vorba de o tulburare a aparatului motor sau kinestezic în care se realizează analiza şi sinteza.Deşi aude,stăpâneşte funcţia motorie elementară a organelor vorbirii şi înţelege vorbirea, afazicul nu poate vorbi pentru că nu mai are posibilitatea de a articula. La el nu mai apar imaginiile motorii corespunzătoare ale sunetelor, cuvintelor, nu şi le mai aminteşte; chiar dacă reuşeşte să spună câteve cuvinte, vorbirea este dizartrică, parafazică (înlocuieşte o silabă, un cuvânt, cu altele), agramată. Apar cuvinte neînţelese care se repetă în mod stereotip, se menţin cele mai familiare cuvinte şi propoziţii scurte. Unii reuşesc să-şi exprime necesităţile, stările prin aceleaşi cuvinte absurde, răspund la toate întrebările cu aceleaşi cuvinte şi nu sunt conştienţi da aceasta. La afazicii motori este foarte frecventă această embolofrazie (cuvinte fără înţelegerea lor suficientă). Se păstrează mai bine cuvintele de provenienţă afectivă şi în special cuvintele de ocară, seriile verbale (zilele săptămânii), vorbirea în procesul cântului, număratul. Ritmul este încetinit, cu pauze între cuvinte sau în interiorul lor, pronunţarea încordată, datorită tulburării desfăşurării reflexe, automate a mişcărilor verbale sau inhibării impulsului. Datorită acestor dificultăţi şi imprecizii ale stereotipurilor dinamice ale sunetelor şi cuvintelor, vorbirea afazicului motor este nesigură, oscilantă, dizartrică, confundă sunetele, în special cele cu articulaţie apropiată, confundă cuvintele, apar frecvente deplasări şi repeteri ale sunetelor şi silabelor, tendinţa de a înlocui îmbinările grele şi necunoscute, prin cuvinte cunoscute. Fiind tulburate stereotipurile generalizate ale articulaţiilor, majoritatea afazicilor pierd forma de articulaţie şi sunt nevoiţi s-o caute, sprijinindu-se pe pipăit, vedere. Deoarece găseşte cu greutate articulaţia, mişcările nu sunt corelate, pronunţia este dificilă, încetinită, confundă sunete (l, n, d, t ). Au mari greutăţi în pronunţarea îmbinărilor noi de sunete şi din această cauză fac greşeli literale, iar fără o rostire cu voce tare de cele mai multe ori nici nu pot scrie, citirea este tulburată, chiar cea cu voce tare, apărând paralexii. Afazicii motori înţeleg, de obicei, cuvintele cu conţinut legat de viaţa de toate zilele, dar nu şi propoziţii mai complicate din punct de vedere structural şi semantic. Spre deosebire de cei senzoriali, aceştia menţin forma

148

Page 149: curs logopedie

substantivală a vorbirii şi părţile de vorbire exprimate prin substantive. La afazicul motor se slăbeşte întreaga funcţie superioară a encefalului şi de aceea se adaptează foarte greu la condiţiile vieţii, îndeplineşte greu acţiunile obişnuite. Apare o emotivitate crescută, explozii afective, emoţii puternice, ideea chinuitoare a neputinţei, care duc la fatigabilitate crescută, irascibilitate permanentă, dificultăţi în concentrare şi alte fenomene neuroastenice.

2) Afazia senzorială

Afazia senzorială este o tulburare acustico-gnostică a vorbirii, provocată de leziuni ale zonelor verbale în segmentul posterior al regiunii temporale. În general simptomele sunt în funcţie de localizare, dar în toate cazurile este tulburat auzul fonematic ceea ce duce la tulburarea diferenţierilor fonetice, stabilitatea seriilor de sunete, nesesizând fonemele, sensul cuvintelor.Vorbirea lor expresivă este foarte limitată, deformată, dar nu sunt conştienţi de acest lucru şi n-o controlează. Vorbirea interioară este relativ păstrată, se păstrează mai bine vorbirea prin mimică şi gesturi. Caracteristică pentru afazia senzorială este disocierea sunetului de înţeles; frâturile de vorbire expresivă păstrate sunt folosite deseori ca expresii introductive şi de înlocuire. La începutul bolii se observă denaturări ale cuvintelor datorită confundării sunetelor asemănătoare din punct de vedere acustic, intercalării sau omisiunii acestora. Sensurile cuvintelor lipsesc sau sunt instabile, tulburând rădăcina cuvântului, raportarea la obiect, înţelesul lui, de aceea de multe ori răspunsurile la întrebări n-au nici o legătură cu întrebarea care i se adresează. Acest înţeles neclar al cuvintelor se manifestă în ambele forme ale vorbirii (impresive şi expresive). Vorbirea interioară nu dispare, sesizează sensul general al cuvintelor, dar apare o contradicţie între vorbirea orală şi cea interioară. Spun cu totul altceva decât ceea ce gândesc şi ce fac, sunt conştienţi de acest lucru şi se enervează. În funcţie de gradul şi localizarea leziunii, tulburările vorbirii sunt extrem de variate, astfel:

a) nu reacţionează la vorbire, percepând-o ca pe un zgomot; b) nu deosebesc vorbirea de alte sunete; c) percep vorbirea ca vorbire, dar n-o înţeleg; d) înţelege cuvântul dacă de faţă este şi obiectul;

e) înţelege un cuvânt auzit dacă este în legătură cu un cuvânt apropiat ca sens.

149

Page 150: curs logopedie

La unii încetează şi receptivitatea pentru excitanţii auditivi, puternici, nerecunoscând nici măcar sunetele nelegate de vorbire. Uneori nu recunosc nici limbajul gesturilor, citirea şi scrierea este tulburată dar se pot menţine unele aptitudini matematice. Memoria este tulburată în toate formele de afazie, în special în stadiile iniţiale. Deseori nu-şi pot aminti un sunet, un cuvânt, o propoziţie întreagă, nume proprii, substantive, verbe, adjective, recurgând la descrieri pentru a se face înţeles. Sunt conştienţi de acest lucru şi-i deranjează, au stări depresive, plâng. Deci, şi în afazia senzorială se tulbură întreg psihicul. Unele modificări au aceleaşi cauze ca şi tulburările vorbirii, altele însă sunt determinate de tulburarea de vorbire.

Afazia copilului

Afazia copiilor se deosebeşte de afazia adulţilor, mai ales când apare la o vârstă mai mică. La o vârstă mai mică se apropie de alalie, la o vârstă mai mare are mai multe caracteristici comune cu afazia adultului. La copii vorbirea dispare foarte repede şi complet, iar primele cuvinte apărute după o perioadă de muţenie completă sunt foarte reduse deoarece vocabularul nu s-a fixat. Raporturile între sunete şi categoriile gramaticale nefiind încă suficient dezvoltate, înţelese şi fixate, fac ca tulburările fonetice şi gramaticale să fie foarte frecvente. Astfel, tulburările de vorbire sunt foarte variate la copiii afazici, fiind în funcţie de localizarea leziunii, de vârsta la care au apărut şi natura afaziei. Dispar imaginiile motorii ale vorbirii, apare imposibilitatea articulării sunetelor, cuvintelor, afazicii nu-şi pot aminti aceste mişcări , deşi mişcările organelor periferice sunt păstrate. Înţelegerea este mai bine păstrată la afazicul motor faţă de afazicul senzorial la care înţelegerea este profund afectată prin tulburarrea raportului dintre cuvânt şi imaginea lui. Totuşi, la afazicul senzorial vorbirea interioară nu dispare total, el sesizând înţelesul general al cuvântului. La copilul afazic se constată şi un deficit de intelect constat cu precădere în afazia amnestică, unde întreaga tehnică a gândirii este tulburată. La aceasta contribuie şi greutăţile apărute în denumirea obiectelor care inhibă procesul normal al gândirii. Memoria copilului afazic este şi ea tulburată, dar se restabileşte odată cu restabilirea vorbirii. Atenţia auditivă este redusă ajungând până la incapacitatea de a asculta, de a fi atenţi la ce aud, de a diferenţia complexele

150

Page 151: curs logopedie

sonore şi de a reacţiona la ele. Percepţiile acustice sunt foarte inconstante şi sunt diminuate în caz de boală, oboseală, situaţii tensionale etc. Deci, şi la copiii afazici este tulburat psihicul în totalitatea sa. La ei se menţine mult timp, la unii pentru toată viaţa, un vocabular redus, un stil telegrafic în vorbie, iar progresele dincolo de un anumit nivel sunt greoaie, dificultăţi grafice şi verbale persistente şi incapacitate de a integra noi cunoştinţe. Şcolarii afazici întâmpină cele mai mari greutăţi la disciplinele care solicită mai mult limbajul, aplică cu dificultate vechile cunoştinţe la noi situaţii. La o vârstă şcolară mai mare se poate recâştiga ce au pierdut, totuşi şi aceştia vor avea mari greutăţi în însuşirea noilor cunoştinţe. Nu se poate vorbi de o recuperare totală a limbajului şi la atingerea unor performanţe şcolare, copiii afazici se întâlnesc în proporţie foarte scăzută în şcolile de masă. În afazia copilului găsim o degradare globală a funcţiei limbajului şi vorbirii, străbătând toate planurile pe care se desfăţoară funcţia – de la fonetism până la planul intelectual al operaţiilor de analiză şi sinteză. Aspectele simptomatologice se ordonează în modul următor : a) Sindromul de dezintegrare fonetică.Este asemănător la copilul afazic cu ceea ce întâlnim la adultul afazic şi constă în tulburări articulatorii de tip paralitic în faza iniţială. Perturbările fonetice nu sunt permanente, constante, ci dau impresia de anarhie fonetică. b) Disocierea automatico-voluntară. Este netă la copilul afazic la care întâlnim o bună păstrare a cântului. Caracteristic pentru copilul afazic , spre deosebire de adultul afazic, este faptul că formulele de facilitare nu funcţionează, iar situaţiile dramatice nu au efectele spectaculare de suprimare a blocajului. Dificultăţile de evocare prin dificultatea de de evocare a unui cuvânt (lună a anului, zi a săptămânii), apare în seria verbală în care în mod greşit este inclus. Aceste dificultăţi se manifestă prin lapsusuri, sărăcie verbală şi de vocabular, confuzii de sens, incapacitate de a organiza povestirea. c) Agramatismul este redus la o simplificare a sintaxei şi frazeologiei, erori gramaticale, erori de legătură, de timp, de construcţie, inversiuni de topica frazei etc. d) Afectarea deosebită a lecturii şi, mai ales, a scrisului. Copilul afazic prezintă o puternică dislexie-disgrafie, ceea ce se explică pe baza principiului : achiziţiile cele mai recente sunt şi cele mai fragile. e) Reducerea activităţilor expresive. Aspectul predominant în afazia copilului este cel motor : comprehensiunea este totdeauna mai bine păstrată decât expresia şi nu se semnalează niciodată evoluţia către tipul

151

Page 152: curs logopedie

Wernicke. Reducerea activităţilor expresive, masivă, evidentă, nu se manifestă numai pe plan verbal, ci interesează pe lângă vorbirea spontană (mai afectată decât cea impresivă), scrisul (mai afectat decât cititul) şi activitatea gestuală (mai redusă decât înţelegerea gesturilor). În faza iniţială, copilul afazic prezintă un mutism aproape total, caracteristic, mergând până la reducerea activităţii gestuale şi evoluând, în cursul remisiei, către o mare sărăcie a vorbirii spontane, vocabular redus, stil telegrafic, care sub forma atenuată persistă indefinit. Această reducere masivă a activităţilor expresive este explicată în funcţie de trei factori : - nivelul de elaborare a schemelor instrumentale ale vorbirii. Circuitele nervoase ale vorbirii fiind la copil în dezvoltare, şi deci insuficient stabilizate, desfăşurarea automatică a formulărilor lingvistice apare cu atât mai redusă cu cât copilul este mai mic; - nivelul elaborării psiho-lingvistice.Limbajul nu este încă, la copil, substratul gândirii şi mijlocul fundamental al relaţiei interumane: leziunea, care la adult produce fenomene de dezinhibiţie (logoree şi jargonafazie), la copil rămâne din acest punct de vedere, fără efect (nu are ce “dezinhiba”); - tipul reactivităţii psihologice a copilului. Copilul reacţionează la dificultăţi şi conflicte prin izolare, mutism, reacţie de demisie. Copilul afazic este blând şi ascultător, mai degrabă tăcut şi trist ; cu greu se obţine de la el un “da-da” sau “nu ştiu-nu ştiu”, atitudine identică cu cea a copilui normal în faţa unor probleme pe care nu le poate rezolva, şi, în consecinţă, le înlătură. f) Caracterul regresiv al tabloului clinic. Caracteristic pentru afazia copilului este regresia rapidă şi amplă a simptomelor, cu remarcabila recuperare a limbajului. Dar remisia simptomelor este rareori completă, deoarece dincolo de un anumit nivel, progresele sunt greoaie, dificultăţile şcolare, grafice şi orale persistente, incapacitatea de a integra noi cunoştinţe este netă. Părerea specialiştilor este că timpul necesar pentru recuperare depinde de localizarea, extinderea şi reversibilitatea leziunilor şi se consideră că recuperarea se poate explica prin plasticitatea creierului copilului.Trebuie să se recunoască că aşa-zisa recuperare “totală” a limbajului la copilul afazic este de fapt parţială, pentru că nu poate atinge toate performanţele de care este capabil copilul normal în universul verbal.

Indicaţii metodice pentru restabilirea vorbirii la afazici

152

Page 153: curs logopedie

Activitatea de restabilire a vorbirii la afazici se începe numai după ce fenomenele acute ale bolii au încetat . Unele cauze sunt pur mecanice şi trebuie să se aştepte vindecarea completă a rănii, dispariţia durerilor de cap şi a spasmelor. S-a constat că rezultatele terapiei sunt mai rapide şi mai reuşite dacă se începe restabilirea vorbirii imediat ce este posibil. Primele exerciţii sunt scurte (câteva minute) pentru a evita oboseala şi eventualele complicaţii cerebrale. Este indicat ca primele exerciţii să se desfăşoare sub supravegherea medicului. Durata exerciţiilor va fi stabilită în fiecare moment în funcţie de rezistenţa la efort a fiecărui afazic. Se poate ajunge până la 30-40 minute, iar pentru activităţile în grup până la 40-60 minute. Deoarece nu se întâlnesc forme pure de afazie se folosesc metode combinate. La început afazia se manifestă sub forma unei tulburări totale a vorbirii, pierzându-se atât vorbirea impresivă cât şi expresivă, dar pe parcursul evoluţiei bolii inhibiţia difuză a focarului se concentrează şi apare o afazie relativă pură. Metodica restabilirii vorbirii trebuie să cuprindă un complex de procedee care să acţioneze asupra diferitelor laturi, ţinând seama în primul rând de forma fundamentală a afecţiunii verbale. Însă, indiferent de forma afaziei, dezvoltarea auzului fonematic, analiza fonetică a cuvântului, munca cu vocabularul şi cu structura gramaticală sunt obligatorii, precum şi folosirea tuturor analizatorilor pentru compensarea celorlalte deficienţe. Pentru dezinhibarea tulburărilor sistemelor de vorbire trebuie să se obţină, prin diferite mijloace, o vorbire activă folosindu-se intens materialul verbal activ şi psihoterapia. Tehnicile şi metodele psihoterapeutice trebuie să urmărească educarea unei atitudinii calme, pozitive faţă de vorbire, încrederea în înlăturarea tulburării, formarea încrederii în sine şi în posibilitatea corectării, acordându-se ajutor cu mult tact. Metodele şi procedeele trebuie să fie flexibile şi variate şi este indicată abordarea individuală ţinându-se cont de posibilităţile fiecărui subiect. În unele cazuri vorbirea se restabileşte uşor, folosind exerciţii de conversaţie, citire, dar la majoritatea afazicilor sunt necesare exerciţii detaliate de pronunţie , de înţelegere, pornind de la sunete şi silabe. Deoarece la fiecare afazie apar tulburări specifice ale diferitelor laturi, în diferite combinaţii, la fiecare caz şi etapă, metodele trebuie selectate, modificate, adaptate la necesităţile de moment, la evoluţia restabilirii, la personalitatea şi comportarea generală a afazicului, Se va acţiona asupra defectului principal al vorbirii corectând articularea, restabilirea psihicului, dispoziţia afectiv-voliţională etc. Unii autori

153

Page 154: curs logopedie

recomandă ca activităţile cu afazicii să înceapă cu psihoterapia, cu citirea, a cărei succese creează terenul pentru o reglare mai rapidă şi mai reuşită a articulaţiei.În acest scop se recomandă ca activităţile să se desfăşoare sub formă de conversaţie : întrebări, răspunsuri la întrebări, povestiri ale unor întâmplări din viaţă etc. Este important ca materialul verbal să fie interesant, accesibil, adaptat posibilităţilor. În paralel se corectează şi sunetele prin efectuarea unor exerciţii speciale pentru formarea mişcărilor de articulaţie. În cazurile de apraxie a organelor de articulaţie aceste mişcări se realizează foarte greu sau nu se pot efectua, deşi în condiţii normale se desfăţoară corect. La afazicii motori trebuie conştientizate toate mişcările articulatorii. Pentru aceasta i se cere să observe în faţa oglinzii forma şi consecvenţa fiecărei mişcări, solicitându-i să realizeze aceste mişcări, concomitent, reflectat, apoi independent. De obicei se porneşte de la mişcările păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor, începând cu vocalele. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează. Se face legătura între fonem şi grafem.. Urmează asociaţia conştientă a vocalelor (au, ua) folosind demonstraţia. În mod asemănător se formează şi consoanele, începând cu cele care necesită mişcări mai simple (p,b,m,n,f,v). Se poate apela la ajutor mecanic, să simtă vibrarea laringelui în momentul pronunţării sunetului deoarece nu poate pronunţa sunetul după auz, structurile vechi fiindu-i distruse. În etapa însuşirii cuvintelor se insistă pe analiza lor, pentru înţelegerea rolului semantic al fonemelor, mai alea a celor opozante. Afazicul motor întâmpină greutăţi deosebite în trecerea da la un sunet la altul din cauza inerţiei patologice a proceselor de articulaţie şi a dezintegrării vorbirii interioare, perseverând primul sunet sau silabă. Pentru uşurare se împrumută silabelor un înţeles, se face analiza fonetică şi semantică a cuvintelor, se analizează succesiunea literelor şi sunetelor. După obţinerea posibilităţilor de pronunţare a cuvintelor, se trece la formarea deprinderilor de alcătuire a propoziţiilor, cu folosirea predicatelor, eliminându-se stilul telegrafic. În acest scop se vor purta discuţii pe bază de imagini, tablouri, acţiuni. La început propoziţiile vor fi simple, apoi se va introduce atributul, complementul direct, complementul circumstanţial. Pentru înlăturarea stilului telegrafic se vor alcătui propoziţii după cuvinte de sprijin, se înlătură agramatismele. În unele condiţii se poate începe şi scrierea, începând prin copierea cuvintelor, apoi cu dictarea cuvintelor învăţate şi citirea acestora.

154

Page 155: curs logopedie

La afazicul senzorial, accentul se va pune pe latura semantică a vorbirii, pe fixarea unui înţeles pentru fiecare cuvânt. În prima etapă este indicat să se dezvolte auzul fonematic, folosindu-se analiza kinestezică, tactilă, optică. Pentru fixarea particularităţilor pronunţiei subiectul trebuie să pipăie laringele, cutia toracică, să simtă jetul de aer pe mână, să urmărească în faţa oglizii articulaţia sunetului respectiv, să simtă încordarea organelor de vorbire prin atingerea cu mâna în regiunea rădăcinii limbii. Paralel cu analiza fonetică îşi vor însuşi şi o serie de cuvinte. La început i se va cere să indice obiectele, imaginile pe care le denumeşte, iar pe parcursul progreselor activităţile devin tot mai complexe. Se efectuează exerciţii de diferenţiere a unor cuvinte concrete după imagini, i se solicită să caute sensul diferit folosind paronime, să alcătuiască serii de cuvinte cu evidenţierea rădăcinii cuvântului. În cazul în care înţelege cuvintele separat dar nu înţelege propoziţia, se insistă asupra desprinderii sensului logic, a însuşirii conştiente a sensurilor, categoriilor gramaticale. Însuşirea cuvintelor noi se realizează în cadrul unui context în care celelalte cuvinte sunt cunoscute. Urmează o etapă laborioasă pentru dezvoltarea vorbirii generale, folosindu-se foarte mult povestirile, compunerile, vorbirea dialogată etc. De asemenea, se vor desfăşura exerciţii de scriere după dictare, copiere, precum şi citirea cu voce tare şi în gând. În general, afazia senzorială se corectează mai rapid decât cea motorie şi poate dispare fără a desfăşura o muncă specială.

IV. T U L B U R Ă R I D E D E Z V O L T A R E A L I M B A J U L U I

A. ÎNTÂRZIERE ÎN APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA GENERALĂ A

LIMBAJULUI

155

Page 156: curs logopedie

Definiţie : Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluţiei, care se abate de la normal.

Terminologie Poate fi considerat ca având întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului copilul care până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, pe care le pronunţă alterat şi care nu poate forma propoziţii simple, deşi are auzul normal şi organele fono-articulatorii bine dezvoltate.

Etiologie Factorii neurogeni care au acţionat în perioada peri- şi postnatală determinând micro sau macroleziuni sechelare cerebrale prin tulburări hipoxice sau hemoragii difuze, care întârzie mielinizarea zonelor motorii sau de recepţie ce participă la actul vorbirii. Factorii somatogeni care determină o întârziere globală a dezvoltării somato-neuropsihice : - boli cronice cu evoluţie îndelungată; - boli infecţioase care se succed la scurt timp. Factori psihogeni : - factori dismaturativi manifestaţi prin mediu nestimulativ de vorbire (abandon, părinţi cu tulburări de vorbire); - factori nevrozanţi manifestaţi prin: suprasolicitare verbală, exigenţe exagerate, atitudini brutale care diminuează dorinţa de comunicare a copilului; - şocuri emotive foarte puternice. Factori constituţionali care se referă la “inabilitate verbală”ce poate fi ereditară pe linie paternă şi care este mai frecventă la băieţi.

Simptomatologie

Anamneza pune în evidenţă o întârziere în evoluţia motricităţii generale (statica corpului, mersul), ca şi stagnarea în evoluţie sub aspect fono-articulator după perioada lalaţiunii.Examenul vorbirii indică o mare variabilitate de manifestări : Fonetice. Vocalele sunt prezente. Consoanele dificile sunt omise sau înlocuite. Grupurile consonantice sunt înlocuite cu o consoană mai uşor de pronunţat. Diftongii sunt reduşi la o vocală. Silabele sunt eludate în special la sfârşitul cuvântului.

156

Page 157: curs logopedie

Semantice. Cuvintele apar după vârsta de 2 ani sau 2 ani şi jumătate. Vocabularul cuprinde în jur de 20-30 de cuvinte. Structura gramaticală

Copiii nu pot formula propoziţii. Adesea cuvântul are rol de propoziţie sau folosesc propoziţii în care lipsesc pronumele şi legăturile gramaticale.De obicei, odată cu crearea condiţiilor favorabile stimulării vorbirii, recuperarea limbajului se face într-un ritm rapid. Prelungirea nedezvoltării limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă prin : - nesurprinderea unităţii fonetice şi grafice a sunetelor şi literelor, a cuvintelor; - nediferenţierea sunetelor în cadrul cuvintelor; - insuficienta dezvoltare a mecanismelor transmiterii din limbajul interior în cel exterior; - capacitatea redusă de formulare a propoziţiilor; - folosirea incorectă a singularului şi pluralului; - sărăcia adverbelor şi adjectivelor folosite în vorbire; - apariţia unor cuvinte parazitare, a repetărilor etc.

Formele clinice

a) Forma pură lipsită de simptomatologie somato-neuropsihică şi care regresează spontan. b) Forma constituţională afectează toate laturile vorbirii. c) Forma sechelară sau micro sechelară este însoţită de o simptomatologie neurologică difuză. d) Forma somatică însoţeşte distrofia, rahitismul, debilitatea fizică. e) Forma psihogenă cu simptomatologie dismaturativ afectivă şi intelectuală.

Diagnosticul

Diagnosticul trebuie realizat prin: - examen general; - examen endocrin;

157

Page 158: curs logopedie

- examen oto-rino-laringologic şi audiologic; - examen psihologic. Nivelul limbajului se poate stabili prin scala de evoluţie pentru etape ce au în vedere numai manifestări ale comportamentului verbal din etapa 0-3 ani. Prognosticul este în general bun.Întârzierile de limbaj se lichidează cu vârsta, în cele mai multe cazuri fără simptomatologie reziduală.Durata lichidării întârzierii este determinată de etiologia şi forma clinică. Formele sechelare au o evoluţie diferită în funcţie de profunzimea şi sediul leziunii. În jurul vârstei de 6-7 ani se observă o evoluţie mai accentuată a limbajului, copilul devine mai receptiv la tratamentul logopedic. Diagnosticul diferenţial : Hipoacuzia - copilul cu retard înţelege vorbirea; - copilul cu retard execută ordine simple; - copilul cu retard recuperează limbajul în ritm rapid. Audiomutitatea - copilul cu retard recuperează limbajul sub toate aspectele în ritm rapid. Mutism psihogen - copilul cu mutism vorbeşte în anumite condiţii; deşi în absenţa exersării vorbirii; -copilul cu mutism poate manifesta şi întârziere de limbaj. Autismul - copilul cu retard de limbaj are comportament adecvat situaţiilor, manifestă ataşament afectiv şi nu prezintă automatisme sau preferinţe obsesive pentru obiecte

. Activitatea terapeutică

a) Cerinţe ale activităţii terapeutice: Obişnuirea copilului să colaboreze cu adultul.

1. Colaborarea logopedului cu familia în vederea : cunoaşterii atitudinii membrilor familiei faţă de deficienţa de vorbire, modificării atitudinii familiei în direcţia favorabilă corectării copilului.

158

Page 159: curs logopedie

2. Colaborarea cu educatorii şi profesorii în vederea recuperării limbajului copilului.3. Crearea unor relaţii socio-afective fevorabile: între logoped şi copil, în cadrul familiei, în cadrul grupului în care este integrat copilul.4. Crearea unei motivaţii necesare corectării vorbirii.5. Instituirea terapiei la o vârstă mică, deoarece, dacă nedezvoltarea limbajului se prelungeşte până la intrarea în şcoală, copilul va fi supus unor presiuni puternice în vederea recuperării handicapului de limbaj şi îndeplinirii cerinţelor impuse de procesul de învăţare.6. Adaptarea schemei de terapie nivelului limbajului, vârstei copilului şi factorilor etiologici care au determinat întârzierea de limbaj

b) Obiectivele activităţii terapeutice : 1. Îmbogăţirea vocabularului.2. Activizarea vocabularului pasiv.3. Corectitudinea şi complexitatea exprimării prin alungirea frazei.4. Expresivitatea vorbirii.5. Dezvoltarea capacităţii de a verbaliza întâmplările trăite şi cunoştinţele însuşite.

c) Aspectele activităţii terapeutice :

1. Psihoterapia precede celorlalte procedee şi se exercită pe toată durata terapiei. Ea urmăreşte:- stabilizarea echilibrului neuropsihic şi afectiv al copilului;- eliminarea sau diminuarea conflictelor existente în relaţiile sociale ale copilului;- înlăturarea fenomenului de fixare a atenţiei copilului asupra propriei vorbiri;- îmbogăţirea relaţiilor afective ale copilului;- dezvoltarea motivaţiei pentru comunicare verbală prin antrenarea copilului în activităţi adaptate vârstei;- folosirea muzicii în exerciţiile fonetice.

2. Modelul stimulării lingvistice are în vedere: - permanenta comunicare verbală a părinţilor cu copilul;

- claritatea şi corectitudinea exprimării;- tonalitatea moderată a vorbirii;

159

Page 160: curs logopedie

- încărcătura afectivă a vorbirii;- adaptarea materialului verbal folosit la nivelul înţelegerii copiilor;- vor fi înlăturate din anturajul copiilor: persoanele cu tulburări de limbaj,

persoanele obosite, irascibile, nervoase;- se vor evita: suprasolicitarea relaţională a copilului, despărţirea de părinţi în

primii 3 ani. Marea diversitate a manifestărilor retardului de limbaj nu permite elaborarea unei programe unitare, riguroase, dar se pot anticipa etapele mari în evoluţia limbajului. Logopedul va selecţiona exerciţiile care corespund particularităţilor copilului care se află în tratament:

- reglarea respiraţiei;- gimnastica aparatului fono-articulator;- imitarea de sunete sub forma de onomatopee (bâzâitul albinei, zgomotul

trenului etc.);- exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic;- repetarea unor serii de silabe;- exersarea pronunţării cuvintelor mono-bi şi polisilabice;- denumirea unor obiecte sau imagini;- repetarea unor propoziţii scurte într-o intonaţie expresivă;- formarea de mici propoziţii pe baza unor imagini concrete;- răspunsuri la întrebări;

- povestire liberă. La şcolarii cu retard de limbaj activitatea terapeutică cuprinde :

- exerciţii de analiză şi sinteză fonetică de stabilire a locului sunetului în cuvânt şi al cuvântului în propoziţie;

- îmbogăţirea, precizarea şi activizarea vocabularului;- formarea deprinderii de a folosi în vorbire cuvintele cu caracter abstract sau

generalizator;- folosirea cuvintelor care exprimă însuşiri sau raporturidintre obiecte şi

fenomene: mărime, formă, culoare,poziţii în spaţiu, poziţie în timp, raporturi cantitative;

- dezvoltarea capacităţii de a povesti în succesiune logică ceea ce a auzit şi a văzut;

- compunerea şi expunerea de povestiri orale scurte după un şir de ilustrate sau tablouri;

- reproducerea de povestiri cunoscute pe fragmente sau în întregime cu ajutorul întrebărilor;

- perceperea sonorităţii, ritmicităţii vorbirii prin exersarea unor propoziţii cu intonaţii, intensităţi, ritmuri diferite.

160

Page 161: curs logopedie

În concluzie, durata şi reuşita terapiei depinde în mare măsură de gradul de implicare a tuturor celor care se ocupă de educaţia copilului, prin stimularea continuă a limbajului, prin crearea unui climat afectiv, prin încurajare, stimulare voliţională.

B. MUTISMUL PSIHOGEN – ELECTIV SAU VOLUNTAR

Definiţie

În literatura de specialitate este descris un mutism acut (după momente de groază sau panică, şocuri emotive sau traumatisme fizice etc.) şi unul cronic, general sau electiv, faţă de anumite persoane (cadre didactice, străini etc.). A fost considerat o tulburare “psihogenă” de vorbire, adică o nevroză “pur funcţională”, trecându-se peste faptul că nevroza apare pe un organ, aparat sau sistem care au compensat un deficit funcţional – consecutive unei leziuni sau după o suprasolicitare, afectând funcţia, în anumite condiţii, ca o leziune. Mutismul electiv este o reacţie nevrotică pasivă, de apărare, care se manifestă printr-o blocare a vorbirii în condiţii de stress afectiv. Deci, este considerat ca o tulburare “psihogenă” de vorbire. Sinonimii : mutism psihogen, mutism isteric.

Forme clinice

1. Mutismul de situaţie – copilul refuză să vorbească în anumite situaţii.

161

Page 162: curs logopedie

2. Mutismul de persoane – copilul refuză să vorbească cu anumite persoane, deşi vorbeşte cu părinţii şi cu prietenii.

Diagnostic diferenţial

Diagnosticul diferenţial se stabileşte faţă de :- surditate, în care absenţa limbajului este determinată de deficienţele de auz;- alalie, în care tulburarea este congenitală, are caracter permanent, iar

comportamentul verbal nu se modifică în raport cu ambianţa;- autismul, în care comportamentul este inadecvat şi lipsesc raporturile

Simptomatologie Mutismul electiv se manifestă la copiii ce au în antecedente factori care au determinat formarea unei structuri neuro-psihice labile şi slabe : boli somatice cronice, răsfăţ, supraprotecţie, atitudine dezaprobatoare, jignitoare, atitudine inegală în familie şi şcoală, sărăcie verbală evidentă, deficultăţi de contact verbal. Mutismul electiv manifestă în perioada terapeutică momente de ameliorare, de stagnare, de regresie în funcţie de situaţiile exterioare şi factori iritativi. Când mutismul electiv apare la o vârstă mică şi se prelungeşte poate constitui o barieră în calea evoluţiei psihice, mai ales în direcţia adaptării la situaţii noi de mediu, afectivităţii şi a însuşirii limbii. Dacă se creează condiţiile necesare, mutismul electiv este reversibil.

Terapie

1.Obiective terapeurice- Asanarea conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă.

- Crearea unui climat relaxant.- Crearea condiţiilor stimulative pentru vorbire.- Formarea încrederii în forţele proprii. - Întărirea rezistenţei fizice şi psihice.

2.Principii generale de organizare terapeutică- Îndepărtarea copilului de mediul traumatizant (şcoală, grădiniţă).- Contact psihic pozitiv cu copilul.

162

Page 163: curs logopedie

- Captarea încrederii depline a membrilor familiei şi explicarea esenţei mutismului electiv şi a condiţiilor de agravare şi ameliorare.

- Desfăşurarea activităţii în condiţii relaxante.- Evitarea discuţiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului, în prezenţa

acestuia.- Evitarea oricăror comparaţii referitoare la performanţele verbale ale altor

copii.- Schimbarea centrului atenţiei de la vorbire spre alte activităţi.- Crearea unui cadru stimulativ pentru evoluţia psihică a copilului (desen,

construcţii, jocuri).- Adaptarea copilului la toate mediile de vorbire.- Individualizarea măsurilor terapeutice la posibilităţile copilului şi la ritmul

evoluţiei sale. 3.Aspectele activităţii terapeutice

a) Activitatea în cabinetul logopedic La începutul terapiei se vor desfăşura activităţi neverbale : desen, construcţii, sortări etc. Se vor alege activităţile pentru care copilul are interese şi înclinaţii. Se creează condiţii de succes pentru restabilirea încrederii în forţele proprii. Logopedul manifestă apropiere şi înţelegere faţă de copil, ignorând problemele de vorbire şi evidenţiază rezultatele reuşite ale diferitelor acţiuni. Momentul psihologic pentru ieşirea din mutism se poate realiza în cadrul jocului : “telefonul fără fir”, într-o activitate de numărat dacă copilul numără mai bine decât ceilalţi copii, i se adresează o întrebare şoptită la ureche şi copilul poate răspunde fără să-şi dea seama că vorbeşte. În cazul manifestării verbale a copilului este indicat să nu fie remarcată în nici un fel, continuându-se în mod obişnuit activitatea. Pe parcursul terapiei se vor crea noi situaţii stimulative pentru copil, antrenându-l treptat spre activităţi de vorbire. Reuşita copilului trebuie dirijată cu mult tact şi prudenţă pentru a evita recidivele care pot agrava mutismul.

b) Readaptarea copilului la grupul de copii Este indicat ca la începutul activităţii logopedice, copilul cu mutism electiv să fie introdus într-un grup format din copii cu dificultăţi mai grave şi evidente de vorbire. Grupul oferă cadrul desfăşurării unor activităţi nonverbale, dar în care copilul se poate manifesta spontan prin limbaj.

163

Page 164: curs logopedie

După obţinerea acceptului copilului de a participa la terapie, i se poate încredinţa conducerea unor jocuri sau comanda unor exerciţii de gimnastică. În cadrul grupului se pot recita poezii, se pot face dramatizări în care copilul cu mutism electiv să interpreteze roluri potrivite cu posibilităţile sale verbale.

c) Antrenarea familiei în terapie Familia este un element esenţial şi dificil al rezolvării problemei mutismului. Logopedul va explica în ce constă esenţa tulburării şi a manifestărilor sale ca şi a condiţiilor de eliminare sau de agravare Familia va fi antrenată pentru :

- Călirea organismului copilului prin activităţi în aer liber.- Restabilirea echilibrului şi încrederii copilului prin evitarea oricăror observaţii

descurajatoare.- Evitarea oricăror discuţii legate de vorbirea copilului.

- Încurajarea preocupărilor excesive legate de starea copilului.- Crearea unui climat de linişte şi armonie.

În concluzie, pe tot parcursul terapiei se va urmări eliminarea factorilor care au determinat mutismul şi faţă de care s-a fixat reacţia nevrotică prin acordarea unui ajutor psiho-pedagogic susţinut pentru a înlătura un eventual handicap intelectual şi insucces şcolar. De asemenea, se va urmări şi echilibrarea neuro-fiziologică printr-un trament medicamentos adecvat.

V. T U L B U R Ă R I L E D E V O C E

Definiţie

Tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor, care se referă la intensitatea, înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetului.

Etiologie

Etiopatogenia este foarte variată. Tulburările vocii pot fi determinate de :

164

Page 165: curs logopedie

a) Cauze organice congenitale sau dobândite. Acetea pot fi : malformaţii ale organelor fonatoare localizate astfel : - bolta palatină prea înaltă, coborâtă, îngustă; - palat moale – absent, despicat, paralizat; - deformaţii ale limbii şi dinţilor; - deviaţii de sept; - polipi nazali; - noduli pe coardele vocale; - tumori benigne ale faringelui; - rinite cronice; - asimetria laringelui.

b) Cauze funcţionale manifestate prin : - paralizii ale muşchilor laringelui; - paralizii ale coardelor vocale; - hipotonia palatului moale; - forţarea vocii în înălţime şi intensitate; - ca fenomen secund ar în hipoacuzii grave.

c) Cauze psihogene : - stress psihic (stări conflictuale); - şoc emotiv; - trac;

- forţarea vocii prin imitarea vocii altor persoane într-un registru care nu e specific copilului;

- unele boli psihice şi stări reactive.

Formele clinice

Afonia – disfonia se caracterizează prin lipsa totală sau parţială a vocii ca urmare a vibraţiei insuficiente sau a totalei neparticipări a coardelor vocale în vorbire. Tulburarea este determinată de unele deficienţe ale părţii centrale a analizatorului verbo-motor care reglează funcţia fonatorie cât şi pe cele ale nervilor periferici. În timpul vorbirii glota nu se închide deloc (afonia) sau se închide insuficient (disfonia). Tulburarea poate fi de natură organică (procese inflamatorii ale laringelui, pareze musculare) sau funcţională (reacţii psihogene, isterice, nevrotice care inhibă zonele centrale şi căile de transmisie vocală). Vocea este diminuată, şoptită atât în disfonia organică cât şi funcţională. Pot apare

165

Page 166: curs logopedie

şi tulburări psihice : fatigabilitate, neatenţie, instabilitatea dispoziţiei, excitabilitate mărită, neîncredere în sine şi în restabilirea vocii. În general, limbajul este normal dezvoltat, dar dacă apare în perioada de dezvoltare a vorbirii se poate răsfrânge negativ asupra dezvoltării limbajului. Prognossticul afoniei şi disfoniei funcţionale este pozitiv. Fonastenia – pseudofonastenia este o tulburare funcţională care se manifestă prin slăbirea sau dispariţia temporară a vocii. Printre cauzele care determină fonastenia pot fi enumerate : emotivitatea exagerată, timiditatea, tracul şi forţarea vocii prin exagerarea intensităţii vorbirii sau vorbirea în alt registru decât cel specific copilului. Fonastenia se caracterizează prin scăderea intensităţii vocii, pierderea calităţilor muzicale, întreruperea şi rateul vocii, tremurul şi obosirea rapidă a vocii. Gradul tulburărilor fonastenice variază de la o fonastenie neînsemnată până la o afonie totală. Pseudofonastenia apare în special la preşcolari datorită suprasolicitării vocii şi stărilor emoţionale. În prevenirea lor un rol deosebit de important revine măsurilor de igienă şi de profilaxie a vocii. De obicei, dau recidive şi apar modificări psihice : susceptibilitate, iritabilitate, agitaţie etc. Se recomandă ca tratementul medical să fie însoţit de tratament logopedic. Vocea răguşită se manifestă prin îngroşarea şi slăbirea fonaţiei, datorită inflamării laringelui sau coardelor vocale. Inflamarea laringelui poate fi cauzată de răceală, gripă sau alte maladii, dar şi de forţarea coardelor vocale şi de dirijarea defectuoasă a aerului din plămâni spre cavitatea bucală. Pe parcursul tratamentului medical este indicată odihna vocală. Vocea nazală alterează claritatea vorbirii şi constă în refluierea pe nas a aerului expirat în timpul vorbirii. Cauza deficienţei constă în închiderea cavităţii bucale prin coborârea exagerată a palatului moale, a bolţii palatine, catar nazal sau polip nazal. Vocea de “falsetto” la bărbaţi se caracterizează prin persistenţa vocii subţiri din perioada prepurbetală până la adolescenţă şi chiar până la vârsta adultă. Apare în dezechilibru sau nedezvoltare glandulară (scurtează coardele vocale), în deficienţa activităţii gonadelor sau hipofizei (coardele vocale se menţin la lungimea lor pubertară). Poate fi determinată şi de suprasolicitarea vocii prin cântec (forţarea băiatului tânăr de a cânta soprană în timpul pubertăţii).De aceea se recomandă ca băieţii, în timpul schimbării vocii, să nu fie forţaţi de a cânta solo în public, ceea ce implică exerciţii lungi şi obositoare pentru voce.

166

Page 167: curs logopedie

Vocea inspirată se caracterizează printr-un zgomot laringian, care este determinat de aerul de aerul inspirat într-un moment în care coardele vocale sunt destul de apropiate între ele. În mod frecvent copiii cu astfel de defecte aspiră vocala de la începutul cuvântului. Vocea inspirată este subţire şi lipsită de variaţie. În timpul vorbirii nu se aud vocalele deschise, iar structurile combinate cu aceste foneme se aud ca nişte lovituri de clapă de tonalitate înaltă. Vocea gravă este produsă de emisia prin registrul grav de piept, corespunzător cavităţii subglotice. Vocea de cap stridentă, cu rezonanţă cefalică, se produce la nivelul registrului înalt (corespunzător cavităţii supraglotice). Este o voce neplăcută pentru cei din jur şi foarte obositoare. Se întâlneşte frecvent la copiii cu hipoacuzie gravă.

Terapia tulburărilor de voce Principii terapeutice - Tratamentul logopedic trebuie să fie precedat sau să se desfăşoare paralel cu tratamentul medicamentos sau chirurgical. - Educarea vocii trebuie să urmeze unei perioade de odihnă a coardelor vocale.

- În cazul stărilor de inhibiţie se recomandă ca exerciţiile să fie executate în grup.

- Exerciţiile pot fi adaptate nivelului de vârstă, desfăşurându-se sub formă de joc.

- Exerciţiile de corectare a vocii trebuie să se desfăşoare într-o atmosferă plăcută, relaxantă.

- În situaţiile în care copiii nu conştientizează tulburările proprii de voce, este indicat să se desfăşoare exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic.

- Reglarea vocii se poate face prin demonstraţii pe cale intuitivă (vizuală, auditivă, vibro-tactilă).

Terapii speciale1. În cazul disfoniilor (afonia şi fonastenia) se aplică întâi măsurile cu caracter general privind fortificarea fizică (vitaminizarea) şi psihică (psihoterapia). Exerciţiile de educare a vocii se vor desfăşura după o perioadă de odihnă a coardelor vocale. În cadrul exerciţiilor speciale se pot aminti : exerciţii de expiraţie simplă, exerciţii cu expiraţie cu vocale, exerciţii cu expiraţie cu silabe.2. Vocea răguşită . Corectarea vocii răguşite se realizează numai după vindecarea organelor fonatoare, în caz de îmbolnăvire, sau după odihna

167

Page 168: curs logopedie

coardelor vocale, în cazul forţării lo anterioare. Exerciţii speciale : reglarea emisiei aerului prin exerciţii cu vocale şi silabe, exerciţii cu voce şoptită sau de intensitate medie.3. Vocea nazală se corectează prin : exerciţii de educaţie a auzului pentru diferenţierea vorbirii corecte faţă de cea greşită,exerciţii de deglutiţie, inspiraţie adâncă pe nas şi expiraţie pe gură, exerciţii de motricitate facială, exerciţii de suflare etc.4. Vocea oscilantă de falsetse corectează prin : reglarea registrului normal al vorbirii, demonstraţii ale poziţiei corecte a capului, realizarea echilibrului dintre aerul din plămâni şi cel din afară.5. Vocea inspirată . Se reglează intensitatea şi presiunea aerului expirat prin : - exerciţii de gimnastică fonoarticulatorie, - exerciţii de inspir-expir,

- exerciţii de expiraţie cu vocale, - exerciţii de expiraţie cu silabe,

- exerciţii de expiraţie cu cuvinte, - exerciţii de expiraţie cu propoziţii.6. Vocea gravă se corectează pe cale intuitivă (auditivă, vibro-tactilă, vizuală) registrul vorbirii prin exerciţii de intensitate medie.7. Vocea de cap se corectează prin reglarea emisiei vocii pe registrul mediu.

168

Page 169: curs logopedie

169