CURS CURS LOGOPEDIELOGOPEDIE

1

Capitolul ILOGOPEDIA - ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ

Ca oricare ştiinţă, logopedia s-a constituit pe baza necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a formula procedeele specifice educării limbajului tulburat.

Logopedia este o disciplină teoretică izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe de altă parte, este o disciplină cu un pronunţat caracter practic rezultat din necesităţile imediate ale comunicării interumane, al necesităţii de educare a limbajului, al înţelegerii şi al stabilirii relaţiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibilă ca urmare a progreselor realizate în primul rând în domeniul ştiinţelor psihologice şi pedagogice, dar şi în cel al medicinei, fiziologiei, lingvisticii etc. În cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie între logopedie şi aceste ştiinţe, fără a se confunda cu ele.

Prin urmare, problematica de care se ocupă aceste discipline de intersecţie cu logopedia nu este comună şi nici nu se suprapune. Logopedia se diferenţiază în esenţă de foniatrie, ca şi celelalte discipline care au legături cu tulburări de limbaj, prin abordarea acestor probleme din punct de vedere psiho-pedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia studiază tulburările de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psiho-pedagogice de a le preveni şi corecta.

În prezent tot mai mulţi specialişti afirmă relaţiile logopediei cu alte ştiinţe, recunosc necesitatea acţiunii în echipă şi evidenţiază problematica specifică fiecărui domeniu, dar şi avantajele colaborării atât pe plan teoretic cât şi practic. Deci, limbajul nu poate şi nu trebuie privit izolat, ci în strânsă corelaţie cu ansamblul manifestărilor psihice, integrat în fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenţează şi este influenţat de acestea.

OBIECTUL, SCOPUL ŞI SARCINILE LOGOPEDIEI

Cuvântul logopedie vine de la grecescul „ logos ” care înseamnă cuvânt şi „ paidea ” care înseamnă educaţie. Deci, logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens mai larg de studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.

Logopedia, ştiinţă relativ tânără în cadrul ştiinţelor psihopedagogice, se ocupă de problematica limbajului în general şi tulburărilor de limbaj şi de corectarea acestora în special.

Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiile mai mult sau mai puţin complexe date de diverşi autori, în decursul anilor. Astfel, Hvatţev defineşte logopedia ca „ fiind o ştiinţă pedagogică specială despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj ”.

2

Mai recent, E. Verza precizează că logopedia se ocupă de „ prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor ” şi că „ logopedia contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj, prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho – fizic şi a dezvoltării unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu personalitatea umană”

Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire, dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi dezvoltarea în funcţie de capacităţile lor, stabilirea sau restabilirea relaţiei corecte cu cei din anturaj.Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că posibilităţile de corectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.

Deci, logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece contribuie la formarea psiho-pedagogică a copilului, facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul şcolii.

Logopedia urmăreşte în egală măsură să prevină şi să corecteze tulburările de limbaj. Realizarea acestui deziderat determină reducerea numărului de logopaţi şi începerea activităţii de corectare încă din perioada formării limbajului, ceea ce asigură un succes rapid şi complet în corectare. Vârstele preşcolară şi şcolară mică, sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace.

În faţa logopediei stau o serie de sarcini, mai importante fiind următoarele:1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi

asigurarea unui climat favorabil dezvoltării normale a limbajului;2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor

şi procedeelor de corectare;3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta

preşcolară şi organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu

personalitatea, cu activitatea lor şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă de lumea din jur;

5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele, mecanismele şi dinamica tulburării;

6. iniţierea în probleme de logopedie a persoanelor din anturajul copiilor pentru înţelegerea şi sprijinirea acestora;

7. formarea de noi specialişti logopezi, cu o bună pregătire psiho – pedagogică;8. asigurarea condiţiilor optime desfăşurării activităţilor logopedice prin

amenajarea şi dotarea cabinetelor logopedice cu materiale adecvate practicii logopedice..

3

EXAMINAREA COMPLEXĂ

Examinarea şi diagnosticarea tulburărilor de limbaj se integrează tabloului dezvoltării psihice generale a copilului, precum şi interdependenţei cu mediul social în care acesta trăieşte. Examinarea complexă trebuie să urmărească:

- aprecierea posibilităţilor de comunicare de care dispune logopatul şi stabilirea diagnosticului, precum şi a prognosticului;

- elaborarea proiectului de terapie;- cunoaşterea dezvoltării intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate.

Examinarea se face din punct de vedere pedagogic prin aplicarea metodei convorbirii cu logopatul, cu familia şi cu factorii educativi implicaţi, prin aplicarea de probe şi teste specializate, prin folosirea observaţiei permanente în activitatea şcolară, prin consemnarea rezultatelor şcolare .

Momentul de examinare trebuie să ţină se ama de o serie de principii :- crearea unei atmosfere destinse, stenice, încurajatoare;- folosirea unor probe care să evidenţieze clar deficitul de limbaj şi deficienţele

asociate;- legătura logopedului cu familia copilului pentru încadrarea clară a elementelor

de anamneză;- legătura logopedului cu defectologul (profesorul de educaţie specială) şi

educatorul(educatoarea) pentru cunoaşterea clară a relaţiilor logopat-activitate şcolară;- evidenţierea diagnosticului, a etiologiei deficienţei şi stabilirea unei prognoze de

început, precum şi a unei colaborări permanente cu copilul, cu familia şi cu şcoala.

1. Înregistrarea cazului este realizată în urma perioadei de depistare a tulburărilor de limbaj. Depistarea se face în urma unui examen sumar prin care se evidenţiază deficienţele grave, dar şi prin semnalarea de către familie şi de cadrele didactice a cazurilor problemă. Momentul depistării este foarte important, iar problemele aplicate variază în funcţie de logoped şi de experienţa pe care acesta o posedă. În general munca logopedică impune ca depistarea să se realizeze la fiecare început de an şcolar de la 15 septembrie la 15 octombrie.

2. Anamneza. Anamneza se consemnează în urma convorbirii cu unul din părinţi (de preferinţă mama) şi făcând apel la fişa medicală a copilului. Este important, la acest nivel, să se evidenţieze : bolile ereditare, malformaţiile, naşterea, bolile infecţioase care au lăsat urmări, dezvoltarea afectivităţii, dezvoltarea relaţiilor intrafamiliale, integrarea copilului în familie, momentele de progres psiho-fizic, traume sau accidente, tot ceea ce este legat de apariţia şi evoluţia limbajului (când şi cum a început să vorbească, primele cuvinte, primele propoziţii etc.).

3. Examinarea limbajului rostit

a. Examinarea nivelului de înţelegere a vorbirii se realizează în funcţie de vârsta cronologică, nivel şcolar şi prezenţa tulburărilor psihice. La copiii peste clasa a III-a se poate folosi chiar manualul clasei anterioare. Se cere

4

copilului să indice lecţia care i-a plăcut cel mai mult, i-o citim cu voce tare şi îl rugăm să explice sensul unor cuvinte din vocabularul acesteia. La copiii din grupa mare, şcolari mici şi copii cu probleme speciale în educaţie, se pot aplica o serie de probe ca : proba de înţelegere verbală şi de de completare a unor lacune după Alice Descoeudres. Până la vârsta de 6 ani şi la copiii cu nevoi speciale în educaţie, ce prezintă întârzieri în dezvoltarea mintală sau deficit mintal, înţelegerea vorbirii se testează, în genere, pe obiecte concrete.

b. Examinarea auzului.

Nivelul dezvoltării auzului se evidenţiază prin :- probele de înţelegere a vorbirii ;- observaţii asupra conduitei : copilul repetă întrebările în timp ce-i dăm

îndrumări; - caracterul întrebărilor puse de copil.

c. Examinarea articulării verbale se referă la aparatul articulator, la articularea (pronunţia) propriu-zisă.Examinarea aparatului articulator cuprinde următoarele aspecte :- Integritatea funcţională în ansamblu. Aici se are în vedere în primul rând

sistemul labio-comisural (simetria, integritatea, mobilitatea şi forţa). Apoi se evidenţiază aparatul dental (integritatea, forma, muşcătură, forma dentală individuală).La maxilare se pune în evidenţă forma mandibulei, forma arcurilor maxilarelor, existenţa prognatismului inferior sau superior. În ceea ce priveşte limba, logopedul trebuie să observe în examinare: forma, mobilitatea pe plan transversal şi longitudinal, mărimea, fixarea ei, frenul. Palatul dur este examinat ca formă, amplitudinea bolţii. Palatul moale interesează ca mobilitate, formă şi mărime. Logopedul trebuie să observe şi omuşorul (mobilitate, integritate, mărime, aşezare) şi sistemul nazal (inflamări acute sau cronice, dureri de sept, malformaţii).

Examinarea articulării propriu-ziseDupă ce s-a sesizat starea aparatului articulator, examinăm capacitatea articulatorie.

Important în această etapă este ca obrazul copilului să fie luminat şi să fie la aceeaşi înălţime cu obrazul examinatorului.

Se vor urmări următoarele aspecte:Capacitatea de redare prin imitaţie (vorbirea reflectată)

La acest nivel examinatorul pronunţă sunetele alfabetului în ordinea dificultăţilor. Se cere logopatului să repete şi el. Apoi se pronunţă silabe directe şi inverse cu sunetele respective, solicitând pronunţia copilului.

Se pronunţă apoi cuvinte în care sunetele la care se observă deformări se găsesc în poziţie iniţială, de mijloc şi finală, La sfârşit se pronunţă propoziţii care conţin sunete deficitare (de 2-3 ori) pentru a se evidenţia clar tulburarea. Se examinează şi combinaţii de consoane sau de vocale în diferite cuvinte.

La baza alcătuirii unui astfel de instrument trebuie să fie următoarele principii :

5

- cuvintele să fie uzuale, să poată fi înţelese şi de copiii care dispun de un vocabular sărac;

- să poată fi uşor ilustrate cu imagini;- sunetul să apară în diferite combinaţii; articulare uşoară şi dificilă, la început, la

mijloc şi la sfârşit.

Vorbirea independentăPentru examinarea capacităţii de pronunţie în vorbirea independentă se pot folosi :

alfabetul ilustrat, tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziţii diferite (început, mijloc, sfârşit).

Se vor folosi ca procedee : “citirea” de ilustraţii, recitarea, cântecul, povestirea liberă. După acestea, examinatorul notează sunetele care întâmpină greutăţi, tipul tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în timpul recitării şi cântecului, dacă poate povesti, surprinderea esenţialului, respectarea structurii logice a povestirii.

d. Examenul vocii.Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanţă cu dezvoltarea

fizică şi cu conformaţia fiziologică a copilului. Se urmăreşte :sonoritatea ;tonalitatea ;valoarea ;nuanţa ;răguşeala ;astenia vocală ;rezonanţa ;disfonia, la pubertate (rareori înainte) ;rinolalia ;intensitatea vocii ;melodicitatea vorbirii ;vorbirea sacadată.

e. Examinarea structurii gramaticale

Se realizează observând formarea propoziţiilor simple (2-4 cuvinte) corecte în vorbirea spontană sau reprodusă ; folosirea corectă a singularului şi plurarulului (acord, număr-gen, la substantive cunoscute şi noi); folosirea timpurilor verbelor, verbalizarea corectă a unor relaţii temporale simple; folosirea corectă a pronumelui personal şi a celui demonstrativ.

f. Examinarea vocabularului activSe realizează prin observarea volumului de cuvinte folosite în povestire şi

vorbirea independentă a substantivelor, verbelor şi adjectivelor.

6

4. Examenul lexic şi grafic

Dacă examenul vorbirii se face de la 5 ani în sus, examenul limbajului scris, se realizează în cazurile de disgrafie, dislexie la nivelul clasei a II-a şi a III-a de studiu. Există şi o diagnosticare precoce a tulburărilor limbajului scris, care se efectuează de la vârstele mici şi terapia va cuprinde antrenarea capacităţilor psiho-motrice specifice pentru scris şi citit.

Pentru o examinare corectă a tulburărilor intervenite în scris şi citit. este necesar ca în anamneză să se stabilească anumite elemente precum : întârzieri în apariţia vorbirii, dislalii polimorfe sau fiziologice prelungite, bilingvismul, întreruperi de şcolaritate, exigenţele familiei asupra copilului, exersarea scris-cititului acasă. Examinarea lexiei şi grafiei trebuie să cuprindă imaginea schemei corporale, a lateralităţii, a motricităţii fine. Se pot folosi : probe pentru determinarea orientării spaţiale, proba pentru determinarea sincineziilor digitale, proba pentru determinarea lateralităţii, testul OSERETSKI, proba LIEBMANN etc.

După rezolvarea acestor probe este examinată direct lexia şi grafia logopatului prin intermediul unor probe specifice în care se verifică : literele, silabele, cuvintele, analiza şi sinteza lexico-grafică, propoziţiile şi micile texte. Este folosită copierea şi dictarea, citirea de pe carte şi de pe caiet şi se aplică o fişă de evaluare a greşelilor tipice pentru fiecare copil.

5. Examinarea motricităţii - testul OSERETSKI - motricitatea organelor fonatorii - examenul de praxie - examenul lateralităţii - examenul de ritm

6. Examinarea dezvoltării mintaleSe pot folosi :

desenul omuleţului, pomului şi al casei;matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani);proba comparării de noţiuni;proba definirii de noţiuni;proba de completare a lacunelor.

7. Examenul personalităţiiProbele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume şcolare sau familiale. Indicate sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei.8. Examenul medicalSe recomandă unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuro-psihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică şi hormonală.9. Examinarea rezultatelor activităţii şcolare este de o mare importanţă în alcătuirea unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare şcolară a copilului sau integrare în viaţa grupului şcolar se poate examina nu numai prin înregistarea principalelor rezultate în activitatea de învăţare dar şi cu asistenţe ale logopedului la lecţii, convorbiri cu educatoarea (învăţătorul) şi chiar cu ceilalţi copiii.

7

10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în mod detaliat în Fişa Logopedică , urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul şi la sfârşitul acesteia.

CAUZE ŞI CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

ETIOLOGIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Tulburările de limbaj apar ca urmare a acţiunii unor procese complexe în perioada:- intrauterină: intoxicaţii, infecţii, boli infecţioase ale gravidei, incompatibilitate R.H., carenţe nutritive, traume mecanice, psihice;- naşterii – naşteri grele, prelungite, care duc la leziuni ale S.N.C., asfixii, traume fizice;- după naştere – cele mai multe.

În general cauzele pot fi grupate în 4 categorii:

1. CAUZE ORGANICE, care pot fi de natură centrală sau periferice.Centrale – lezarea creierului datorită traumatismelor mecanice ale

capului în timpul naşterii, boala părinţilor ( sifilis, alcoolism,tuberculoză ), boli suportate în copilărie (difterie, scarlatină,meningită, encefalită, pojar, tifos ).

Sub influenţa lor are loc fie dezvoltarea anormală a creierului,fie deformarea lui parţială, degenerarea unor celule subinfluenţa intoxicaţiei, ruperea legăturilor nervoase, etc.

Leziunea unor regiuni mari ale scoarţei provoacă grave tulburări ale vorbirii şi gândirii ( alalii, afazii, agnozii ).

Lezările zonelor mai elementare – dislalii.Ca urmare a acţiunilor nocive ale creierului, reflexele de vorbire ori nu se formează, ori se desfac, deformează sau se formează greşit.

-Periferice - lipsurile organelor – anomalii congenitale ale organului auditiv, oaselor periferice ale craniului, maxilare, dinţi, palat tare, moale, limba, buze, etc. deformaţiile părţilor osoase ale organelor vorbirii cauzate de: rahitism, îngrijirea proastă a copilului, igiena defectuoasă a urechii, cavităţii bucale, răni. Gradul de deteriorare a vorbirii nu depinde totdeauna de mărimea leziunii anatomice, ci mai ales de importanţa ce o are organul lezat în funcţia vorbirii. Astfel, defecte neînsemnate ale vârfului limbii provoacă totdeauna o alterare a pronunţării, în timp ce tulburări relativ mari ale maxilarelor şi dinţilor pot să nu influenţeze vorbirea. Un rol deosebit de important îl joacă tulburările din sfera motorie cu caracter:intern – insuficienţă motorie generală, mişcări de prisos, necoordonarea mişcărilor;extern – anomalii de mişcare pe baza lezării organelor periferice ale

vorbirii ( fisura labio – palatină sau a buzei ).

8

2. CAUZE FUNCŢIONALE

În aceste situaţii vorbirea e lezată fără să fie leziuni organice stabilite. Ex. dislalia, bâlbâiala sunt cauzate de raportul greşit excitaţie, inhibiţie sau insuficienţa funcţională a S.N. central sau periferic.

Datorită acestor cauze pot avea loc tulburări ale limbajului care privesc atât sfera senzorială ( receptoare ) cât şi cea motorie ( efectoare ). Cauzele funcţionale pot afecta oricare din componentele pronunţării: expiraţie, fonaţie, articulaţie. Pot avea loc tulburări ale proceselor de excitaţie, inhibiţie, nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale ale S.N.C., motorii, deficienţe ale auzului fonematic. Acestea însă sunt greu de pus în evidenţă.

3. CAUZE PSIHO – NEUROLOGICE

Influenţează în special pe acei subiecţi care pe linie congenitală au o constituţie anatomo – fiziologică cu implicaţii patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecţii cu debilitate mintală, alienaţii mintali, la cei cu tulburări de memorie şi de atenţie, cu tulburări ale reprezentărilor optice, acustice. Neîncrederea în posibilităţile proprii, timiditatea exagerată ca şi supraaprecierea propriei persoane pot determina tulburări care se extind asupra întregii personalităţi şi deci şi asupra limbajului. Acestea determină mai ales tulburări de ritm şi fluenţă, vorbire artificială, nenaturală, tărăgănată, dislalică, năvalnică, etc. Uneori sub influenţa sfaturilor imprudente defectul de vorbire se întăreşte sau se intensifică.

4. CAUZE PSIHO – SOCIALE

Au o frecvenţă relativ mare, iar efectele lor negative se reflectă în dezvoltarea limbajului şi a întregii dezvoltări psihice.

Acestea sunt: aplicarea unor metode greşite de educaţie, slaba stimulare a vorbirii copilului, încurajarea în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzament, imitarea unor modele de vorbire deficitară, trăirea unor stări conflictuale, stress, suprasolicitare care duce la oboseală excesivă

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Conform opiniei lui E.Verza, tabloul tulburărilor de limbaj este:a) tulburări de pronunţie: dislalia; rinolalia; dizartria

b) tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii: bâlbâiala;

9

logonevroza; tahilalia; bradilalia; aftongia; tulburări pe bază de coree.c) tulburări de voce: afonia; disfonia; fonastenia;d) tulburări ale limbajului citit-scris: alexia; dislexia; agrafia; disgrafia.e) tulburări polimorfe de limbaj: alalia; afazia.f) tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen; întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.

Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o orientare corectă în cunoaşterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui diagnostic diferenţial adecvat, precum şi în prognoza tulburărilor de limbaj a fiecărui copil în parte.

C.Păunescu individualizează trei categorii mari de sindroame, din care primele afectează rostirea şi numai ultimul limbajul şi vorbirea.

1.Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia – disgrafia de evoluţie. Acestea sunt condiţionate fie de un ritm propriu de dezvoltare ( ereditar, congenital ), fie de o frânare şi încetinire a ritmului obişnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin factori afectivi şi sociali.2.A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci limbajului şi vorbirii: dislalia, disartria, disritmia ( bâlbâiala, tahilalia, bradilalia ). Sindroamele extrinseci afectează rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostită, fiind condiţionată prin malformaţii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale.3.A treia categorie este a sindroamelor intrinseci limbajului şi vorbirii, caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea elaborării ideaţionale a limbajului, şi ea grupează laolaltă sindromul disintegrativ sau disfazia şi sindromul dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului şi vorbirii, cu vastele lor implicaţii funcţionale este determinată de leziuni cortico – subcorticale.

10

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE

D I S L A L I A

Dislalia este tulburarea de articulaţie – pronunţie şi se manifestă prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea şi inversarea sunetelor.

Etimologic termenul de dislalie vine de la dis – lipsă, deficienţă şi lalie – vorbire, glas, voce.

Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi expresivă. Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se realizează primele cuvinte, propoziţii şi fraze.

În această perioadă apar şi primele handicapuri vizibile de vorbire care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, deficienţele din structura psiho – fizică a copiilor, cât şi de acţiunea unor factori nocivi.

La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea, substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această deficienţă se numeşte dislalie.

Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „ t ” este vorba de tetism.

Precizarea modului greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic, locul greşit de articulare. Ex. sigmatism interdental, lateral, nazal, rotacism velar, uvular, faringian, lateral, etc.

Alterările s – z, ş – j, ce – ge – t poartă denumirea de sigmatisme.La unii copii apar greutăţi în pronunţarea grupelor de consoane, deşi izolat le pot

pronunţa, omiţând una din ele. Acelaşi lucru se poate observa şi la diftongi, triftongi, aceştia fiind reduşi la o singură vocală.

Sunetele cele mai puţin afectate sunt cele care apar primele în vorbirea copilului, iar dacă apar se corectează foarte repede. Cel mai des afectate sunt sunetele r, s, z, ş, j, ţ, ce, ci, ge, gi, c, g.

În general dacă dislalia nu este însoţită de alte deficienţe, se păstrează integritatea funcţiilor limbajului şi nu ridică probleme serioase la corectare. În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă dificultăţile de pronunţie apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii, în respectarea formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur.

Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de educaţie, condiţii economice, particularităţi de limbă, etc.

Dislalia pote fi periferică sau centrală.

11

DISLALIA PERIFERICĂ

Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).

DISLALIA CENTRALĂ SAU DE EVOLUŢIE

Dislalia centrală constă în incapacitatea de a pronunţa corect anumite sunete sau grupuri de sunete şi se manifestă prin : alterarea, înlocuirea sau omiterea unor foneme sau prin inversarea locului pe care îl ocupă alcătuirea silabelor sau cuvintelor.

Termenul de “evoluţie” indică faptul că dislalia centrală are un caracter dismaturativ; ea regresează spontan cu vârsta şi în mod deosebit prin asistenţa pedagogică acordată copilului dislalic.

TERAPIA DISLALIEI

Metodele şi procedeele folosite în corectarea dislaliei, ca şi a celorlalte tulburări de vorbire, trebuie selectate şi adaptate specificului fiecărei tulburări şi copil în parte. Dacă dislalia este severă şi dacă sunt şi alte modificări, senzoriale, neurologice, de motricitate, afective, etc, atunci se impune într-o primă etapă efectuarea unor exerciţii suplimentare.

În corectarea dislaliei se aplică, la început o serie de metode cu caracter general în funcţie de gravitatea tulburării. Acestea urmăresc să pregătească şi să faciliteze aplicarea metodelor şi procedeelor logopedice individualizate în funcţie de caz şi de natura dialaliei.

Pentru corectarea dislaliei se pot distinge două categorii mari de metode şi procedee şi anume :

A. Metode şi procedee de ordin general În categoria metodelor şi procedeelor generale sunt cuprinse : 1. gimnastica şi

miogimnastica corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei; 2. educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre expir şi inspir; 3. eeducarea auzului fonematic; 4. educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale.

1. Pentru îmbunătăţirea motricităţii generale şi a mişcărilor fono-articulatorii se pot indica o serie de exerciţii care au o importanţă deosebită nu numai pentru dezvoltarea limbajului dar şi pentru sănătatea organismului. Exerciţiile fizice generale au scopul de a uşura desfăşurarea unor mişcări complexe ale diferitelor grupe de muşchi care i-au parte la activitatea de respiraţie şi la funcţionarea aparatului fonoarticulator.

Se disting două categorii mari de exerciţii şi anume : unele cu scopul de a relaxa organismul şi musculatura aparatului de emisie, exerciţii utile în pronunţarea majorităţii

12

sunetelor limbii române şi a altele de încordare care se folosesc în special în timpul pronunţării sunetelor surde.

Pentru dezvoltarea organelor fonoarticulatorii se recomandă o serie de exerciţii ce se referă la dezvoltarea mişcărilor expresivităţii faciale, linguale, mandibulare, labiale etc.

2. Educarea respiraţiei şi a echilibrului dintre inspir şi expir are un rol important nu numai în asigurarea unor funcţii biologice dar şi în pronunţie. În timpul expirului, suflul face să vibreze coardele vocale necesare pentru producerea sunetelor. Presiunea expirului şi a inspirului se modifică în funcţie de fiecare sunet.

Unii logopaţi încearcă să vorbească şi în timpul inspirului nu numai al expirului (cum este normal). În felul acesta pronunţarea devine defectoasă prin deformarea sunetelor, omisiunea sau înlocuirea lor în cuvânt şi mai ales prin apariţia unor tulburări ale ritmului şi cadenţei vorbirii.

Exerciţiile de respiraţie se desfăşoară în funcţie de vârsta dislalicului : la copiii mici ele se pot desfăşura sub forma jocului utilizându-se o serie de jucării în care să se sufle; la copiii mai mari se pot utiliza materiale didactice vizuale, spirometrul, cât şi exersarea expir-inspir pe baza apelării la înţelegere.

Se recomandă ca exerciţiile de respiraţie să fie efectuate odată cu pronunţarea şi să se realizeze la început cu ajutorul cântului şi al recitării de poezii ritmice.

3. Auzul fonematic, adică capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii contribuie alături de alte elemente la realizarea unei pronunţări corecte. Prin activitatea de dezvoltare a auzului fonematic se creează un sistem relaţional între modalitatea senzorială de percepe şi crearea unor imagini ideale la niveluri superioare. Deficienţele auzului fonematic fac imposibil autocontrolul auditiv şi dislalicul face eforturi de îndreptare a vorbirii pe baza motrico-kinestezică a aparatului de emisie.

În general, la dislalici sunt eficace pronunţarea, diferenţierea şi identificarea cuvintelor sinonime şi paronime. Considerăm că pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt mai importante exerciţiile în cuvinte decât pronunţarea sunetelor izolate, aşa cum în corectarea dislaliei cuvântul joacă un rol hotărâtor. Astfel, în realizarea pronunţiei corecte dislalicul reuşeşte să efectueze o comparaţie între propria sa pronunţie recepţionată de la persoanele din jurul său şi să realizeze un autocontrol, pe baza auzului, asupra emisiei vocale.

4.Educarea personalităţii dislalicului trebuie să înceapă odată cu corectarea dislaliei indiferent de vârsta dislalicului.

Educarea personalităţii trebuie să urmărească :a) redarea încrederii în propriile posibilităţi;b) crearea convingerii că dislalia nu presupune un deficit intelectual;c) crearea convingerii că dislalia este o tulburare pasageră care poate fi corectată;d) crearea încrederii în logoped;e) înlăturarea negativismului şi redarea optimismului.Astfel, corectarea tuturor tulburărilor de limbaj este condiţionată nu numai de

eficacitatea metodelor logopedice, ci şi de o serie de factori ce ţin de particularităţile psihoindividuale ale handicapaţilor de limbaj. Rezultatele cele mai bune în educarea personalităţii le are psihoterapia. Psihoterapia foloseşte o serie de metode şi tehnici psihopedagogice în vederea restabilirii echilibrului psiho-fizic al logopatului, încercând să şteargă din mintea copilului cauzele care au declanşat tulburarea de limbaj, să înlăture şi să prevină unele

13

simptome creînd în felul acesta, condiţii favorabile pentru acţiunea procedeelor logopedice din cadrul unui tratament complex. Psihoterapia se constituie dintr-un complex de metode terapeutice prin care se urmăreşte întărirea personalităţii , întărirea conştiinţei şi îmbogăţirea afectivă. În practica logopedică, psihoterapia urmăreşte restabilirea psihicului logopatului prin : 1) educarea personalităţii; 2) educarea unei aprecieri corecte a propriului defect şi al mediului social; 3) influenţarea micromediului social.

B. Metode şi procedee specifice logopedice

Această categorie de metode şi procedee se folosesc pentru formarea deprinderii de a articula corect. Dacă este nevoie, o parte din aceste exerciţii vor fi reluate.

La început se va încerca emiterea corectă a sunetelor pe bază de onomatopee sau prin coarticulare. Dacă nu se reuşeşte se vor face exerciţii speciale. În faţa oglinzii, logopedul va demonstra care este poziţia limbii, buzelor, obrajilor, deschiderea gurii, actul respirator, intensitatea vocii. Prin imitaţie se va cere şi copilului să realizeze articularea corectă a sunetului. La nevoie este ajutat şi mecanic.

După această etapă de articulare a sunetelor, urmează pronunţarea sunetelor (mai întâi cele surde apoi cele sonore ). Se vor introduce apoi sunetul în silabe directe, indirecte între vocale, apoi asociat cu consoane, ocupând diferite poziţii( iniţial, median, final ). Cuvintele vor fi introduse în propoziţii urmărindu-se consolidarea şi automatizarea lor în vorbire. În acest scop se vor memora la început versuri sub forma frământărilor de limbă, urmărind să predomine sunetul impostat. Tot în această etapă a consolidării sunetelor, se vor folosi mult povestirile, începându-se cu repovestirile, deoarece acestea sunt mai uşoare. Prin ele se va urmări corectarea vorbirii sub aspect articulator, dar şi formarea deprinderii de a se exprima în propoziţii scurte, corecte sub aspect gramatical şi de a povesti cursiv şi logic. Se va urmări exercitarea vorbirii sub toate aspectele ( fonetic, lexical, gramatical ), exersând în acelaşi timp memoria, gândirea, atenţia. La început e bine să se folosească povestirile ilustrate, pe tablouri, care vor fi comentate pe rând şi apoi se va închega o povestire scurtă, respectând succesiunea momentelor principale înfăţişate prin ilustraţii.

Urmează apoi etapa de verificare a sunetelor impostate şi a gradului de automatizare în vorbirea curentă. La baza acestei etape vor sta tot povestirile, care vor fi însă mai ample, mai bogate în conţinut, care să ofere posibilităţi de interpretare, de apreciere proprie. La clasele II – IV se pot folosi şi repovestiri după texte citite de ei sau de logoped ( scris sau oral, compuneri după plan dat sau după tablouri ).

Se recomandă ca primele lecturi să fie făcute pe texte prelucrate.Ultima etapă este introducerea sunetuluiîn texte obişnuite, în vorbirea curentă.

Preocupaţi de conţinutul povestirii, logica vorbirii, sensul celor spuse, se poate întâmpla copilul să nu mai acordă suficientă atenţie sunetului impostat, putându-se verifica astfel gradul de consolidare a pronunţiei corecte. La nevoie se revine cu exerciţii efectuate în etapele anterioare.

Pentru corectarea grupului de consoane unde pot să apară omisiuni sau schimbarea locului, datorate unei slabe capacităţi de analiză sau de diferenţiere din zona

14

verbo – motorie, se fac exerciţii de analiză fonetică. Se despart în silabe cuvintele care conţin grupul deficitar, se analizează grupul de consoane, se articulează sunetele separat pentru conştientizarea locului şi modului de articulare, se articulează apoi pe silabe, prelungind primul sunet, apoi se unesc silabele în cuvintele respective.

2. R I N O L A L I A

Etimologic termenul de rinolalie vine de la grecescul: rhino – nas şi lalie – vorbire; (vorbire pe nas).

Rinolalia se caracterizează prin tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii.Ea se produce prin mişcări asincronice ale organelor de articulare. Laringele şi

partea posterioară a limbii sunt coborâte, trecerea în cavitatea nazală se lărgeşte, trecerea în cavitatea bucală se îngustează, se amplifică rezonanţa nazală. Rinolalia este deci o disfuncţie instrumentală a organelor de execuţie a actului vorbirii. Tubul fonoarticulator se modifică fie datorită unei obstrucţii nazale, fie a unei comunicări între cavitatea bucală şi cea nazală, amplificând astfel rezonanţa sau timbrul nazal.

FORMELE RINOLALIEI

În funcţie de direcţia pe care o ia unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor, rinolalia se împarte în:

1. Rinolalia aperta sau deschisă – când unda este expiratorie ia calea nazală şi în pronunţarea sunetelor nenazale.

2. Rinolalia clausa sau închisă – când unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor nazale se scurge pe traiectul bucal, calea nazală fiind blocată.

3. Rinolalia mixtă – când unda expiratorie nu respectă caracteristicile articulării sunetelor scurgându-se când pe cale nazală când pe cale bucală.

Dacă rinolalia este produsă de modificări organice, rinolalia este organică. Dacă se datorează incapacităţii funcţionale a vălului palatin şi a muşchilor faringo – nazali, aceştia neputând separa cele două cavităţi, rinolalia este funcţională.

PARTICULARITĂŢI COMUNE ŞI SPECIFICE ÎN DISLALIE ŞI RINOLALIE

Atât în dislalie cât şi în rinolalie există o serie de elemente comune şi unele specifice. Deosebirile şi asemănările pot fi privite în două planuri : pe de-o parte din punctul de vedere al etiologiei, iar pe de altă parte din punctul de vedere al simptomatologiei, al manifestărilor caracteristice dislaliei şi rinolaliei. În general, între dislalie şi rinolalie se face distincţie considerându-se că sunt două tulburări de vorbire cu elemente specifice, dar şi cu o serie de aspecte comune, mai ales în domeniul articulării şi emisiei sunetelor. Din punct de vedere etiologic există factori care provoacă în exclusivitate rinolalia sau dislalia, dar sunt şi o serie de cauze care determină atât fenomene dislalice cât şi rinolalice. Pornind de la aceste premise metodele şi procedeele

15

de corectare a vorbirii dislalice se pot folosi cu succes şi în activitatea cu rinolalicii pentru înlăturarea tulburărilor de pronunţie. În acelaşi timp, se pot utiliza metode specifice corectării deficienţelor rinolalice.

Pe lângă tulburările de pronunţie specifice dislalicilor, în rinolalie se găsesc şi o serie de deficienţe care constau în tulburarea rezonanţei sunetelor şi a vocii fonfăite. Nazalizarea vorbirii, a sunetelor în primul rând este o caracteristică specifică rinolaliei. Aşadar, în rinolalie tulburările de fonaţie coexistă cu cele de articulaţie. Deficienţele vocii apar ca fenomene secundare în rinolalie şi numai în cazurile grave.

Tulburările dislalice prezente în rinolalie au un caracter variat, datorită nu numai vârstei, nivelului de dezvoltare psihică şi mediului socio-cultural în care trăieşte logopatul dar mai cu seamă sunt în funcţie de cauza care a provocat rinolalia, de momentul intervenţiei medicale şi rezultatele ei, cât şi de particularităţile de personalitate ale subiectului. Astfel, în acelaşi tip de rinolalie, la un subiect se pot întâlni forme uşoare şi parţiale de omisiuni ale unor sunete, în timp ce la alt rinolalic cu acelaşi diagnostic pot exista fenomene accentuate de dislalie prin deformarea sunetelor (labiodentarelor, siflantelor, fricativelor), cât şi omisiuni care fac vorbirea neinteligibilă. În corectarea rinolaliei se pot stabili anumite etape : o primă etapă este cea pregătitoare în care se vor aplica metode şi procedee de pregătire psihică şi fizică a copilului pentru activitatea logopedică; a doua etapă constă în crearea unui tonus afectiv favorabil corectării rinolaliei, iar în a treia etapă se execută o serie de exerciţii logopedice după principiul corectării dislaliei pentru ameliorarea sunetelor afectate şi se consolidează în cuvinte. Într-o ultimă etapă are loc exersarea sunetului corectat în propoziţii şi povestiri pentru automatizare şi autocontrol. Spre deosebire de dislalie în rinolalie activitatea logopedică trebuie să înceapă din perioada vorbirii copilului. Este indicat ca la intratrea în şcoală copilul să fie tratat nu numai medical ci şi logopedic pentru a se crea condiţii de dezvoltare armonioasă a personalităţii.

3. D I Z A R T R I A

Etimologic termenul de dizartrie vine de la grecescul dys – greu şi arthrom – articulaţie ( greutăţi în articulaţie )

Afectarea unuia din marile sisteme motorii ( piramidal, extrapiramidal, cerebelos ) poate produce tulburări de natură dizartrică. La dizartrici tulburarea motorie e generală şi motricitatea organelor fonoarticulatorii îmbracă caracterul tulburării motorii generale ( vorbire neclară, confuză, disritmică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală ).

La dizartrici tulburarea pronunţiei este stabilă şi invariabilă. Una dincaracteristicile specifice ale acestei tulburări e neconcordanţa dintre

vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare măsură, şi cea expresivă, care e denaturată uneori atât de grav încât nici nu poate fi înţeleasă. Deci ea nu afectează limbajul propriu zis şi nici vorbirea în genere, ci numai latura instrumentală.

16

Dizartriile apar numai în cazuri de deficienţe survenite după boli sau leziuni în diferite regiuni ale S.N.C. care afectează conductibilitatea impulsurilornervoase motrico – verbale spre efectori, unde se realizează sunetele vorbirii.

Dizartricii întâmpină dificutăţi de comandă, conductibilitate şi coordonare a mecanismelor neuro – musculare ale vorbirii, dificultăţi ce se exteriorizează prinmişcări ale musculaturii respiratorii, fonatorii şi articulatorii, parţial sau total inadecvate vorbirii ( pronunţiei ).

Tulburările de pronunţie sunt determinate de limitarea mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie. Dacă sunt grav afectaţi, vorbirea e neinteligibilă. Tulburărilor articulatorii li se adaugă şi tulburări respiratorii şi de fonaţie. afectând împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii.Copilul dizartric e conştient de dificultăţile întâmpinate în realizarea unor mişcări fonoarticulatorii şi cu toate că ştie ce mişcări trebuie să facă, el nu le poate realiza.

Cu toate că dizartria are unele simptome asemănătoare cu ale dislaliei, diferă în mare măsură. În dislalie tulburările articulatorii sunt limitate, în dizartrie implicaţiile sunt mult mai grave şi mai variate asupra limbajului. Pe lângă pronunţarea defectuoasă a unor sunete, e modificat şi ritmul, expresivitatea, modulaţia vocii.Implicaţiile dizartriei sunt foarte variate şi complexe. Ele pot fi reactive, ca o consecinţă a dizartriei sau pot fi condiţionate de afecţiunile sistemului nervos central.

TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ A VORBIRII

A. B Â L B Â I A L A

Definiţie În mod obişnuit, bâlbâiala este considerată un defect (o disritmie de elocuţiune) care se manifestă prin întreruperi, opriri (forma tonică) sau repetarea unor silabe, cuvinte sau a unor sunete (forma clonică).

Boşcaiu, E. (1970) precizează că: "În mod curent, bâlbâiala este definită ca o tulburare a ritmului şi fluenţei vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziţii, sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte".

Deci, în mod general, bâlbâiala este considerată ca o tulburare a controlului motor al vorbirii în care înlănţuirea succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza după modelul expresiv şi firesc al unei limbi.

17

Formele bâlbâielii

Păunescu, C. (1966) precizează că bâlbâiala se manifestă prin repetarea primelor silabe, cu pauze mai mari sau mai mici între primele silabe şi restul cuvântului. Aceste repetări ale silabelor în mod constant, însoţite de o stare de tensiune afectivă, se numesc "clonii", şi de aceea bâlbâiala se numeşte "clonică". În unele cazuri, bâlbâiala se manifestă prin spasme puternice ale aparatului fonoarticulator, adică prin încleştarea maxilarelor, fără să fie în stare să articuleze un sunet. Aceasta este "bâlbâiala tonică", în care spasmele aparatului articulator sunt elementele dominante. În ultimele decenii, în locul denumirilor clasice de "bâlbâială clonică" şi "bâlbâială tonică" se utilizează din ce în ce mai mult termenii de "bâlbâială primară" şi "bâlbâială secundară", termeni introduşi de Bluemel (1960). Autorul consideră că în majoritatea cazurilor bâlbâiala apare sub formă "primară", caracterizată prin simple iteraţii sau prelungiri ale unor sunete. În faza primară toate aceste simptome sunt lipsite de efort şi au caracter inconştient. În momentul în care bâlbâitul devine conştient de propriul său defect, încearcă să-l evite recurgând la eforturi de supraîncordare musculară, bâlbâiala devine "secundară". În această fază, elementele nevrotice generate de dorinţa de a ascunde bâlbâiala ocupă locul central în tabloul simptomatologic al bâlbâielii.

În încercările lor de a-şi înăbuşi deficienţa, copiii reuşesc să evite disfluenţele mai evidente, ca repetiţiile unor sunete sau ale unor silabe, în schimb se accentuează prelungirile unor consoane (cccca-să, mmmma-mă). Sub impulsul fricii de a nu greşi, bâlbâiţii recurg la un efort exagerat al mişcărilor respiratorii şi articulatorii. Cu cât starea de tensiune neuro-musculară este mai accentuată, cu atât vocea devine tot mai înăbuşită şi e înlocuită prin spasme evidente. Adeseori efortul muscular se generalizează şi, pe lângă grimasele faciale, apar o serie de ticuri sau mişcări ale membrelor.

Etiologia bâlbâielii

Complexitatea fenomenului a permis ca aspectele etiologice să fie abordate de diverşi specialişti din diferite domenii de activitate. Concepţiile etiologice pot fi împărţite în două grupe distincte: teorii în care predomină punctul de vedere somato-fiziologic şi teorii în care predomină punctul de vedere psiho-social.. În cuprinsul lucrării vom aminti numai teoriile care s-au bucurat de o largă popularitate şi care au orientat direcţia cercetărilor:

1.Mulţi autori (Gutzman, Trammer, Nadoleczny, Seeman, Bringeen etc.) explică bâlbâiala prin ereditate, simulată sau disimulată. Majoritatea autorilor sunt de părere că se transmite o anumită instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea unor activităţi psihice în general. În perspectiva acestor teorii, deficienţele psiho-somatice ereditare nu pot cauza prin ele însele bâlbâială, fără existenţa unor factori activi care să o declanşeze.

18

2. În perspectiva net organogenetică se situează acele teorii care tind să explice bâlbâiala pe baza unor disfuncţii globale sau fixate în anumite sectoare ale sistemului nervos central, produse de particularităţi anatomo-fiziologice.

3. În opoziţie cu teoriile menţionate se situează cele "psihogenetice", care caută explicaţii în afara disfuncţiei aparatelor neurologice. Ajuriaquerra J. (1958) distinge două grupe: a) Teoriile care consideră bâlbâiala o "nevroză a vorbirii": alterarea vorbirii condiţionează modificarea mai mult sau mai puţin amplă a personalităţii. b) Teoriile care leagă bâlbâiala de o organizare nevrotică în sensul psihanalitic al cuvântului: bâlbâiala ar fi un "simptom nevrotic" cu valoare de apărare împotriva anxietăţii şi de compromis între anumite pulsiuni şi frânele care se opun realizării lor. Cercetările care atribuie factorilor psiho-sociali rolul predominant în etiologia bâlbâielii şi mai ales a logonevrozei, menţionează pe prim plan: stările de nevroză, greşelile de educaţie, stările de stress. După părerea multor autori, bâlbâiala apare după o psiho-traumă ce poate rezulta din aprecierile greşite pe care le fac părinţii şi cadrele didactice asupra vorbirii copiilor.

Simptomatologie - caracteristici specifice în bâlbâială

Sunt două grupe de simptome în strânsă legătură una cu cealaltă: biologice (fiziologice) şi sociale (psihologice).

De cele biologice (fiziologice) aparţin spasmele (convulsiile) în vorbire, tulburări în sistemul nervos central, sănătatea fizică.

De cele psihice aparţin întreruperile, blocajele în vorbire şi alte tulburări în vorbirea expresivă, fenomenul fixării asupra defectului, logofobia, subterfugii diferite.

Principalul simptom extern al bâlbâielii este spasmul în procesul actului vorbirii.În cazul spasmelor tonice se observă un spasm prelungit (t-oporaş) iar în cazul

spasmelor clonice se observă repetarea uneia şi aceleiaşi mişcări spasmodice (to-to-poraş). Asemenea spasme, de obicei, lezează întreg aparatul respirator, articulator şi de vorbire. În funcţie de spasmele ce acţionează asupra unora sau altora dintre organele vorbirii deosebim trei forme de spasme: respiratorii, verbale şi articulatorii.

. Metode de tratament

Logoterapie

Vorbirea prelungită

Vorbirea prelungită a fost recomandată de Bell, A.M. (1853) şi a reintrat în terapie prin conceptul DAF(deleated auditory feed-back – întârzierea feed-back-ului auditiv), tehnicile sale fiind valabile şi astăzi. Iniţial s-a înţeles prin vorbirea prelungită: o încetinire a vitezei de vorbire şi lungirea vocalelor, deci o schimbare care apare în condiţii DAF. În decursul timpului, acţiunea a fost dezvoltată şi conţine o combinaţie a mai multor aspecte, şi anume:

19

1) Introducerea şi folosirea vocii fără încordare în care un rol important îl au contactele articulatorii moi cum sunt: buzele, limba şi palatul. 2) Prelungirea tuturor sunetelor.

3) Continuitatea legăturii moi între cuvinte, pauzele sunt permise în funcţie de exprimare şi respiraţie.

4) Intonaţia şi ritmul vorbirii sunt normale.Terapeuţii consideră că prin adăugarea de exerciţii de respiraţie, frazare şi

prozodie, se obţine o vorbire normală. Bâlbâiţii pronunţă frecvent consoanele prin contacte articulatorii greoaie. Aceste contacte sunt sursa unei tensiuni articulatorii şi pot avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului de aer în cavitatea bucală. De aceea, bâlbâitul trebuie să înveţe să pronunţe cu mişcări articulatorii uşoare, moi, pentru a reduce tensiunea articulatorie. Contactele articulatorii uşoare devin un instrument necesar în reducerea tensiunii în momentul bâlbâielii.

Vorbirea întârziată

Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fracţiune de secundă prea târziu şi acest lucru determină tulburarea vorbirii normale, după cum arată Black, J. (1951) şi Lee, B. (1950), tulburări care se manifestă prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete, asemănătoare bâlbâielii

Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă: Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcţie de vârsta copilului,

de capacitatea lui de înţelegere; Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii. Accentul e

plasat pe tranziţiile articulatorii netede, uşoare, pe consoane şi pe vocale prelungite, pe o intonaţie naturală a sunetelor şi pe modele de accentuare corectă;

Vorbirea ritmică

Vorbirea ritmică are o istorie destul de lungă în ce priveşte tratamentul bâlbâielii. După cum arată Johnson, W. şi Rossen, L. (1937), din experienţele clinice şi din studiile experimentale rezultă că bâlbâiala poate fi considerabil diminuată şi chiar eliminată.

Ritmul muzical, ca moment organizatoric, stă la baza metodei, saturaţia emoţională a acestuia, legitatea sa, permit să se creeze o serie de exerciţii, alese sistematizat şi fundamentate metodic. Conţinutul ideatic al muzicii, nuanţele ritmului şi alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru ordonarea ritmului în mişcări, ce sunt foarte necesare bâlbâiţilor ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii, corelate adesea cu caracterul dezordonat, neliniştit al mişcărilor.

Un avantaj important al acestei metode este tendinţa acesteia de a înviora tonusul muscular suprasolicitat al bâlbâiţilor. Această tensiune corespunde adesea cu retardarea vorbirii şi este o piedică importantă în corectarea vorbirii. Retardarea motorie se răsfrânge asupra întregii musculaturi cuprinzând şi aparatul verbal.

20

B. L O G O N E V R O Z A

Definirea şi identificarea logonevrozei Boşcaiu, E., (1973) conchide "dacă aceste disfluenţe sunt mai puţin evidente, dar sunt grefate pe un fond de labilitate emoţională, bâlbâiala poate dobândi caracterul unei adevărate logonevroze".

Pe plan psihic este alterată întreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroză numită "nevroză obsesivă", anxietate, negativism, irascibilitate, mutism.Obsesia tulburării vorbirii sale îl torturează, devine o preocupare patologică. În cazul acesta, bâlbâiala este legată de stări nevropate şi se numeşte "logonevroză". Fobia vorbirii se întăreşte sub forma unor legături durabile şi obsedante. Personalitatea logonevroticului sub unele aspecte se dezorganizează, iar reţinerea în discuţii şi teama de vorbire creează o stare de inerţie, de rigiditate. Verza, E., (1972) arată că "momentul conştientizării bâlbâielii şi trăirea ca atare în planul personalităţii (a conştientizării respective) transformă bâlbâiala în logonevroză".

Verza, E. (1996) precizează că "Bâlbâiala este un fenomen mai mult de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, iar logonevroza presupune pe lângă acestea, modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul înconjurător în general, prezenţa spasmelor, a grimaselor, a încordării şi a anxietăţii, determinate de teama că va greşi în timpul vorbiri

Bâlbâiala evoluează spre stadiul cronic - logonevroza - când bâlbâitul se preocupă constant de problemele sale de vorbire din care decurge o simptomatică specifică: nevroza vorbirii.

Etiologia logonevrozei

Verza, E. opinează (1996) că:"Etiologia este comună pentru bâlbâială şi logonevroză: apariţia uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a individului, de felul cum trăieşte, în plan psihic, handicapul". Deci, în apariţia logonevrozei sunt implicaţi atât factorii etiologici ai bâlbâielii, cât şi un complex de factori ce determină evoluţia, agravarea bâlbâielii, adică instalarea logonevrozei. Dacă în etiologia bâlbâielii concură un complex de factori declanşatori, putem afirma că în logonevroză aceşti factori se înscriu într-un vast complex multifactorial de origine somato-fiziologică, psihologică, pedagogică şi socială.

21

Deci, folosim termenul de logonevroză pentru bâlbâiala ajunsă la un stadiu cronic, când cel în cauză, conştientizând în mod acut deficienţa sa de exprimare, ajunge să-şi accentueze această tulburare până la stadiul instalării unei stări nevrotice (Tobolcea I.). Îndreptarea atenţiei în mod continuu asupra propriei articulări dobândeşte un caracter patologic, care se manifestă prin teama şi grija exagerată de exprimare. Tocmai din acest motiv considerăm logonevroza ca un "cerc vicios"

Consideraţii privind evoluţia bâlbâielii spre logonevroză

Bâlbâiala se manifestă de obicei între 3 şi 8 ani, cu caracteristicile iniţiale: mici opriri şi pauze în exprimare şi caracteristica bâlbâielii primare este absenţa din partea bâlbâitului a conştientizării disfluenţei verbale. Pe parcursul înaintării în vârstă, în anturajul copilului apar evaluări ale diferitelor situaţii, care determină anxietăţi privind modul său de a vorbi şi conştientizarea de către copil a disfuncţionalităţilor verbale. Tocmai în acest moment copilul devine logonevrotic. Această situaţie poate fi reprezentată prin schema următoare:

În această situaţie, la perturbarea verbală se adaugă toate aspectele de anxietate, tulburări de comportament, de respiraţie. Acestea sunt consecinţe induse şi nu cauza problemei.

De acum înainte, situaţia logonevroticului poate fi reprezentată prin schema:

22

constientizareabâlbâielii

preocupareapentru a vorbi

erori şi opririîn timpulvorbirii

neliniştesau agitaţieîn timpulvorbirii

Deci, bâlbâiala a devenit un mecanism care se autoalimentează, un "cerc vicios".

Soluţia pe care o propunem este conţinută în schema circulară care distruge conştiinţa bâlbâielii din cauza erorii; ordinea ar fi următoarea:

eroare

conştiinţa

bâlbâielii

angoasăanxietate

preocupare

pentru vorbire

Simptomatologie în logonevroză

În apariţia logonevrozei apar ca trăsături caracteristice diferite tulburări motorii ale vorbirii (spasme în vorbire, ticuri, mimica feţei, muşchii gâtului) precum şi subterfugii spontane. În cadrul subterfugiilor (evitării) intră mişcările ajutătoare la care recurg bâlbâiţii pentru a masca sau uşura vorbirea dificilă. Nu rareori se observă o încordare psiho-motorie generală, stângăcie în mişcări, nelinişte prelungită sau moleşeală.

De la începutul sec. XX s-a subliniat că trăsătura specifică logonevrozei este acea stare în care persoanele realizează defectul lor de vorbire, fixându-şi atenţia pe propria persoană şi pe propriul defect, şi cu cât atenţia se fixează mai mult pe simptomul propriu de boală, cu atât acesta devine mai puternic. Astfel, apare acel cerc vicios din care bâlbâitul nu este capabil nici într-un fel să iasă. Cu cât persoana îşi dispreţuieşte propria pronunţie defectuoasă cu atât mai dificilă devine propria reglare a vorbirii. Această stare după mai multe încercări nereuşite devine o condiţie patologică reflexă şi apare din ce în ce mai des, chiar înainte de a începe o discuţie.

23

De la prima reacţie emoţională involuntară asupra defectului logonevroticii îşi formează treptat propria relaţie cu ei înşişi, legată de trăsăturile emoţionale şi care se oglindesc în propria luptă fără succes cu bâlbâiala.

Înţelegerea fenomenului fixării poate fi determinată astfel: reflectarea defectului de vorbire (spasmul vorbirii) în întreaga activitate psihică a logonevroticului. Acesta este rezultatul primirii şi prelucrării informaţiei despre dificultăţile, obstacolele vorbirii, acestea produc neplăceri, nemulţumiri ce sunt transformate în procese psihice, stări care interacţionează cu mediul înconjurător.

S-a constatat că :1) Fixaţia este unul din factorii de bază ce complică structura defectului şi

eficacitatea încercărilor de îndepărtare a lui.2) Există o legătură directă a fixaţiei cu vârsta copilului. Aceasta se explică prin

prezenţa factorilor neplăcuţi din mediul înconjurător, complexitatea activităţilor psihice legate de formarea personalităţii copilului, apariţia dereglărilor în sistemul nervos şi endocrin, legate şi de perioada de pubertate.

3) Se remarcă o legătură cu caracterul complicat al tulburărilor motorii. Spasmul tonic poate fi privit uneori ca o încercare a logonevroticului de a lupta cu propriul său defect. De obicei, caracterul tulburării motorii este legat de relaţia emoţională a copilului cu defectul său.

4) Efectul muncii logopedului cu logonevroticul este dependent de diferitele grade de fixaţie asupra defectului propriu. Cu cât este mai mare fixaţia, cu atât rezultatul muncii logopedului se observă mai greu, şi invers. Conştientizarea defectului de vorbire, încercările neizbutite de îndepărtare sau mascare provoacă la logonevrotic diferite reacţii psihice: vulnerabilitate, teamă, timiditate, sensibilitate, sugestionabilitate etc.Încercările de mascare a greutăţilor de vorbire îl fac pe bâlbâit să recurgă la diverse subterfugii care influenţează motricitatea generală (mişcări ale mâinilor, picioarelor, corpului, capului) precum şi în motricitatea vorbirii (muşcarea vârfului limbii, a buzei inferioare, umezirea buzelor) şi folosirea unor sunete şi cuvinte ajutătoare: şi, nu, da, iată etc.

Observaţii terapeutice

De regulă scopul terapiei este de a asigura pacientului capacitatea de a vorbi normal, atât cât poate să evolueze în timpul terapiei. Pentru a tinde spre realizarea acestui scop este necesar:

- să-l informăm asupra proceselor pe care le va suporta pentru a ajunge la scop;

- motivarea orelor obositoare ale exerciţiilor care-l vor ajuta să ajungă la un model de vorbire normal;

- să pretindem schimbarea poziţiilor şi a sentimentelor faţă de sine şi lumea înconjurătoare pentru a atinge scopurile terapiei propuse.

24

Lucrările lui Burns, D. şi Brady, P. (1980) încearcă să contureze aşa-numitul "cerc al bâlbâielii" care poate fi înlocuit printr-un "cerc al fluenţei". Munca terapeutică începe prin analiza unei schimbări a simptomelor,acest fapt are o mare importanţă pentru pacienţi deoarece se clarifică deficienţele de care suferă. Structurarea acestor probleme este importantă pentru pacienţi şi terapeuţi pentru că dă o nouă imagine motivaţiei şi de aici se deduce terapia pentru diferite stadii şi grade ale deficienţei.

Circuitul bâlbâielii: bâlbâiala se află într-un cerc în care componentele comportamentale, cognitive şi emoţionale sunt integrate într-un cerc închis

Circuitul fluenţei: scopul tratamentului este de a dezvolta în cadrul acestui cerc o fluenţă îmbunătăţită, o atitudine pozitivă şi relaxare care să se integreze într-un sistem încurajator

Această metodă conţine un paradox: pe de o parte exersăm cu pacientul o tehnică de evitare a bâlbâielii, iar pe de altă parte tindem să reducem prin acest lucru sentimentele

25

Emoţională: 1) tensiune; 2) teamă; 3) ruşine.

Comportamentală:1) lipsă de fluenţă în vorbire (bâlbâială);2) mişcări însoţitoare;3) lipsă de adaptare socială.

C o g n i t i v ă:Idei, gânduri negative anticipante care însoţesc bâlbâitul şi îl fac să devină o

persoană retrasă

Gândire negativă ce conduce la emoţii negative

Experienţă negativă care influenţează comportamentul

încordareintensificarea tendinţelor

de bâlbâială

E m o ţ i o n a l ă:1) relaxarea;2)încrederea în propria persoană.

C o m p o r t a m e n t a l ă:1) fluenţa vorbirii îmbunătăţită;2) interacţiune socială îmbunătăţită.

C o g n i t i v ă:Idei şi gânduri îmbunătăţite despre imaginea proprie

negative legate de bâlbâială şi să pretindem o atitudine acceptabilă faţă de fenomenul ca atare. Aceasta pare să fie de mare importanţă pentru profilaxia revenirilor. După terminarea terapiei, momentele de bâlbâială trebuie însoţite de o teamă minimă şi de un sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea circuitului bâlbâielii. Cele mai bune rezultate ale terapiei se bazează pe formarea capacităţilor de control care să ducă la o teamă foarte redusă. Corespunzător situaţiilor individuale trebuie să li se acorde preponderenţă laturii tehnice a vorbirii şi problematicii emoţionale. Pentru a realiza un oarecare control şi o viziune de ansamblu asupra evoluţiei vom aborda în discuţiile cu pacientul etapele pe care le vom parcurge în terapie pentru a se ajunge la bune rezultate. Buna structurare a etapelor terapiei şi progresul programului pot fi realizate prin fixarea ritmului şi vitezei de lucru ce se potrivesc pacientului. Este necesar ca în permanenţă să întărim încrederea pacientului în posibilităţile sale şi să-l încurajăm în exersarea diferitelor exerciţii dificile. "Scopul terapiei este de a conduce pacientul ca el să devină maestrul vorbirii sale şi nu sclav" (Murray, 1980).

TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS - CITIT

( DISGRAFIE-DISLEXIE / AGRAFIE-ALEXIE)

Terminologie şi definiţie În literatura de specialitate se întâlneşte o pluraritate de termeni, pentru desemnarea tulburărilor lexico-grafice, care îşi au originea în etiologia ce stă la baza producerii fenomenului şi a componentei structural-funcţionale afectate ce determină imposibilitatea dezvoltării abilităţilor de scris-citit. Între cele două procese nu se pot face disocieri deoarece atât învăţarea acestora cât şi în tulburarea lor, fenomenele respective sunt legate în plan psihologic, neurologic şi psihomotric. Cei mai mulţi autori folosesc termenul de disgrafie-dislexie, pentru tulburările parţiale, şi agrafie-alexie, pentru tulburările totale sau cu o arie complexă de întindere şi profunzime.

Dislexia comportă definiţii foarte variate, esenţial este să se înţeleagă, că se poate considera dislexic un copil care deşi are toate condiţiile externe nu deprinde citirea din condiţii intrinseci. Dislexia este definită ca dificultate de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei auditive, optice şi a celei kinestezice ca semne revelatoare. Dificultăţile în însuşirea citirii se referă atât la corectitudine cât şi în modul conştient, curent şi expresiv pe care trebuie să-l realizeze cititul.Astfel, dislexia poate fi definită prin toate tulburările ce apar în procesul de achiziţie a lexicii, în mecanismele actului lexic.

26

Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic. Scrisul copilului are propria sa devenire şi evoluţie. Învăţarea lui ca proces complex şi de durată, este destul de dificilă. În actul grafic, tulburările disgrafice ce intervin, nu sunt simple oscilaţii ale procesului de cunoaştere, ci o incapacitate de exprimare ce are drept particularitate constanţa pe o perioadă mai lungă. În cadrul tulburărilor scrisului, recunoaştem agrafia, disgrafia, disortografiile şi discaligrafiile.

Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic, se găseşte rar la copil, ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale. Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală normală) de a învăţa corect şi de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare normală. Unele încercări de a cuprinde sub forma unei definiţii sintetice tulburările scris-cititului nu aduc precizări deosebite şi nu fac distincţia între diferitele grade ale tulburării. În alte situaţii definiţia este prea largă pentru a preciza acest domeniu şi cum se manifestă el în practică la copiii care au asemenea dificultăţi în formarea abilităţilor de scris-citit. E:Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei care să ia în considerare mai multe criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic şi psiho-pedagogic: Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale, de la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente între grafemele şi literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar de sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi în final, neputinţa de a dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.

Etiologia tulburărilor limbajului scris-citit

Aşa cum reiese din definiţia dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai o insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.

Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei,au fost delimitate două categorii de factori:A) Factori ce aparţin subiectului:- deficienţe de ordin senzorial;- gradul dezvoltării intelectuale;- slaba dezvoltare psihologică;

27

- starea generală a sănătăţii;- reacţii nevrotice; - condiţii motivaţionale;- instabilitate emoţională;- deficienţe pe linia activităţii şcolare;- nedezvoltarea şi tulburările vorbirii;- leziuni ale creierului;B) Factori ce aparţin mediului:- slaba integrare în colectiv;- nivelul socio-cultural scăzut al familiei;- dezinteresul familiei faţă de pregătirea copilului;- metode şi procedee necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.

Există alte trei categorii de factori care sunt discutaţi în literatura de specialitate ca fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:

- factori materni;- factori socio-economici;- locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi.

Astfel, se consideră că sarcinile purtate dificil, ca şi naşterile grele ce se soldează cu leziuni la nivelul creierului pot fi factori incriminanţi în tulburările grafice-lexice.

De remarcat însă că asemenea cauze, de cele mai multe ori nu se reduc numai la provocarea tulburărilor de scris-citit, ci vizează şi alte handicapuri psihice, care se manifestă mai mult sau mai puţin pregnant, în funcţie de profunzimea şi întinderea leziunii.

Factorii socio-economici se referă la condiţiile materiale şi culturale în care se formează copilul. Acestea nu determină în mod direct tulburările grafice-lexice, dar mediul cultural scăzut, lipsa de preocupare pentru dezvoltarea psihofizică a copilului influenţează defavorabil dezvoltarea generală şi nu contribuie la formarea deprinderilor grafice-lexice de timpuriu; aceasta se întâmplă şi datorită faptului că nu se formează rezistenţa fizică şi psihică la efort, ceea ce conduce la fatigabilitatea sporită şi scăderea imboldului voliţional pentru activitate.

Metode şi procedee de corectare a disgrafiei şi dislexiei

În corectarea disgrafiei şi dislexiei trebuie să se aibă în vedere câteva obiective importante în raport de care se adoptă metodele şi procedeele cele mai adecvate. Dintre acestea, enumerăm următoarele:

-simptomatologia şi diagnosticul logopedic diferenţial;- natura etiologiei dislexo-disgrafiei;- dacă tulburările de scris-citit sunt dublate de o altă deficienţă (de

intelect,senzorială, psihică);- nivelul dezvoltării psihice a logopatului;- care sunt rezultatele şcolare ale logopatului;- vârsta logopatului;- nivelul de dezvoltare a limbajului în general;

28

- specificul dominanţei şi lateralităţii;- caracteristicile percepţiei auditive şi vizual-kinestezice;- specificul orientării spaţio-temporale;- reflectarea în planul personalităţii a tulburărilor de limbaj.

Ca şi în cazul corectării tulburări de limbaj, şi în terapia dislexo-disgrafiei se pot folosi două categorii de metode şi procedee:Metode şi procedee cu caracter general şiMetode şi procedee cu caracter specific logopedic.

Metode şi procedee cu caracter general

Această categorie vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei, dar ele sunt deosebit de importante deoarece, pe de o parte, pregătesc subiectul, din punct de vedere psiho-fizic, pentru aplicarea metodologiei specific logopedice, iar pe de altă parte, fortifică organismul (fizic şi psihic) şi facilitează efectele acţiunii metodelor din categoria celor specifice. 1.Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii

Aceste exerciţii au o importanţă deosebită pentru formarea mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor, ceea ce contribuie la o mai bună ţinere a instrumentului de scris, evitarea oboselii şi alunecarea facilă pe foaia de scris, iar ca efect, creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei scrieri corecte. Toate exerciţiile trebuie să contribuie la sincronizarea grupelor de muşchi antrenaţi în actul scrierii, ceea ce duce la realizarea mişcărilor economicoase. Aceste exerciţii trebuie să se desfăşoare sub formă ritmică. De asemenea, exerciţiile fizice generale sunt importante pentru fortificarea generală a organismului, dar şi pentru realizarea organizării spaţio-temporale şi pentru dezvoltarea mişcărilor fine şi sincronizate. 2. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic

Priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii,de a distinge între sunet şi literă, între sunet şi reprezentarea sa grafică. Existenţa tulburărilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia determină dificultăţi nu numai la nivelul emisiei, dar şi la cel al discriminării literelor şi reprezentării lor în planul grafic. Folosirea cuvintelor sinonime şi paronime este deosebit de eficace la toate vârstele.

3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare spaţială În formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a activităţii de orientare şi structurare spaţială devine condiţie sine qua non, pentru că trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiunii desfăşurării literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a succesiunii rândurilor şi păstrarea spaţiilor dintre ele se constituie în faze ale procesului de achiziţie lexico-grafică. Sunt indicate exerciţii care să ducă la conştientizarea raporturilor stânga-dreapta, înainte-înapoi, deasupra-dedesubt, sus-jos.

29

4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea personalităţii Dislexo-disgrafia determină o stare de nelinişte şi teamă de insucces – ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stressante. Repetarea insuccesului şcolar accentuiază starea de oboseală intelectuală şi fizică. Cu timpul, se instalează o hipersensibilitate afectivă şi o stare de repulsie faţă de procesul instructiv, în general, şi faţă de activitatea de scris-citit, în special. Pentru înlăturarea unor astfel de comportamente, cel mai eficace procedeu este acela al psihoterapiei. Ea se foloseşte cu scopul de a înlătura stările psihice conflictuale, determinate de deficienţa de scris-citit. În primul rând trebuie urmărit să se înlăture teama patologică că va comite greşeli şi să se înlăture sentimentul de inferioritate instalat. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic

Este necesar să amintim o serie de cerinţe în terapia specific logopedică a dislexo-disgrafiei: 1.Când tulburările lexico-grafice sunt manifestări ale reflectării vorbirii deficitare, activitatea de corectare trebuie să înceapă cu înlăturarea dislaliei, rinolaliei, bâlbâielii, după metodologia cunoscută.. 2.Începerea activităţii terapeutice cât mai de timpuriu şi odată cu manifestarea primelor elemente cu caracter dislexo-disgrafic. 3.Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de analiză-sinteză, atât în plan lingvistic, cât şi în cel logic.Trebuie să se aibă în vedere o serie de principii generale care să direcţioneze activitatea de terapie: - corectarea cât mai de timpuriu a dislexo-disgrafiei; - exerciţiile efectuate să fie în raport cu gravitatea tulburărilor dislexo-disgrafice; - colaborarea şi participarea activă a logopatului la activitatea logopedică; - colaborarea cu părinţii logopatului; - colaborarea cu învăţătorii, educatorii în vederea manifestării tactului şi îngăduinţei necesare faţă de elevul logopat; - exerciţiile efectuate să se bazeze pe materialul pe care îl foloseşte elevul în şcoală. Metodele şi procedeele specifice:

1.Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea psihică, şi în primul rând gândirea şi atenţia, asupra procesului de analiză-sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei. Subiectul va fi învăţat să descompună elementele grafice şi lexice din care este format cuvântul, apoi propoziţia şi unificarea lor pentru a le putea reda în mod unitar şi cursiv în scris-citit. 2. Formarea capacităţii de conştientizare a erorilor tipice dislexice-disgrafice.

30

Prin această metodă subiectul învaţă să-şi controleze în plan mental şi acţional, întreaga activitate necesară comportamentului lexico-grafic.Atenţionarea asupra greşelilor trebuie să fie însoţită de indicarea corectă a modului de scis-citit. În cazul omiterii sau substituirii unor litere se apelează la fixarea şi recunoaşterea sunetului cu care începe cuvântul.Aceasta contribuie la formarea asociaţiilor dintre foneme şi grafeme, cât şi la diferenţierea acestora. 3.Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem-grafem, literă-grafem şi fonem-literă. Procedee: - într-un text se subliniază litera sau literele afectate;

- subiectul citeşte singur textul, sub supravegherea logopedului, şi subliniază literele sau - cuvintele la care întâmpină dificultăţi şi apoi le transpune în scris;

- după principiul de la simplu la complex, se citesc litere, grupuri de litere sau cuvinte, de pe scheme-planşe, apoi se vor scrie;

- la imaginile mai greu de evocat se poate scrie începutul denumirii ca apoi să fie completat de copil.

4.Dezvoltarea capacităţii de dicriminare auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică Se recomandă folosirea unor procedee care să stimuleze şi să faciliteze analiza şi sinteza fonetică a structurii cuvintelor şi propoziţiilor. Rezultatele sunt mai bune dacă se porneşte de la cuvinte mono şi bisilabice, ca în final să se ajungă la cele polisilabice. Se poate folosi scrierea colorată cu una sau mai multe culori.Pentru dezvoltarea capacităţii de discriminare se pot folosi comparaţiile pentru distingerea asemănărilor şi deosebirilor între diferite grafeme şi litere. p-b-d , m-n, s-ş. (componenta vizuală) z-j, s-ş, f-v (componenta auditivă).

5 .Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris

a) Citirea imaginilor izolate şi în suită – stimulează şi contribuie la dezvoltarea vorbirii copilului, dezvoltă interesul pentru citit şi poate fi apreciată ca o etapă ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale. b) Citit-scrisul selectiv – constă în indicarea cuvintelor şi propoziţiilor apreciate ca fiind critice sau care au un anumit grad de dificultate ce poate determina erori tipice şi pe care subiectul trebuie să le citească şi să le scrie. Citit-scrisul. selectiv trezeşte interesul şi motivaţia pentru desăvârşirea acţiunii. c) Citirea simultană şi scrisul sub control – subiectul citeşte odată cu terapeutul şi scrie sub supravegherea acestuia. Fiecare greşeală este corectată imediat, ceea ce întăreşte încrederea în posibilităţile sale de scriere-citire. d) Citirea şi scrierea în pereche – doi subiecţi citesc şi scriu în acelaşi timp şi se corectează reciproc prin schimbarea alternativă a rolurilor. Metoda este eficientă prin menţinerea stării de vigilenţă, formarea-dezvoltarea motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru succesul împlinit.

31

e) Citirea şi scrierea în ştafetă – un copil din grup citeşte sau scrie pe tablă una sau mai multe propoziţii, apoi indică un alt coleg care să continuie acţiunea. Stimulează atenţia pentru a corecta greşelile şi să poată continua acţiunea. f) Citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor – subiectul citeşte sau scrie până în momentul comiterii unei greşeli, apoi continuă un alt coleg în mod asemănător. Se poate alcătui un clasament pentru a stimula interesul de a obţine un rezultat bun. g) Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic – fiecare silabă care se citeşte sau scrie cu dificultăţi este repetată de două ori, spre deosebire de celelalte ce se scriu şi se citesc normal. h) Citirea şi scrierea pe roluri –fiecare subiect îndeplineşte un rol în cadrul unei povestiri şi va citi sau scrie numai acea parte care se referă la rolul cu care a fost investit. El învaţă să fie atent, se obişnuieşte cu starea de aşteptare, ceea ce duce treptat la dezvoltarea echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. i)Citirea şi scrierea pe sintagme – subiectul trebuie învăţat să sesizeze sensul celor citite şi scrise şi să cuprindă în câmpul său perceptiv unităţile sintactice purtătoare de semnificaţii. j) Exerciţii de copiere, dictare şi compunere. Cele mai multe greşeli se fac la compunere. Copierea contribuie la realizarea deprinderilor motorii şi la obişnuirea subiectului cu forma grafemelor şi cu diferenţele dintre ele. Dictarea este mai dificilă pentru dislexo-disgrafici şi de aceea trebuie alese texte scurte şi organizate în funcţie de posibilităţile subiectului.

6.Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau concomitent cu terapia dislexo-disgrafiei. Majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit. Şi în acest caz se respectă principiul de la simplu la complex.

7.Terapia dislexo-disgrafiei. trebuie să vizeze dezvoltarea limbajului şi stimularea activităţii psihice. Explicarea cuvintelor, a semnificaţiei lor şi a sensului propoziţiei cu care se exersează, ca şi solicitarea subiectului să formuleze povestiri, compuneri, autodictări, facilitează stimularea activităţii psihice pentru transpunerea ideilor în planul comportamental verbal.

8.Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere, condiţie de bază în terapia tulburărilor grafo-lexice. Se folosesc exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de discriminare mai întâi a grafemelor şi literelor separate, apoi în combinaţii de cuvinte mosilabice, bi- şi trisilabice. Este necesar să se folosească şi grupurile diftongilor, triftongilor pentru că aici au loc cele mai multe confuzii. Poziţia ocupată în cuvinte de literele afectate trebuie să varieze la începutul, mijlocul şi finalul cuvântului.

32

T U L B U R Ă R I P O L I M O R F E A L E L I M B A J U L U I

A. A L A L I A

Alalia ( conform clasificării tulburărilor de limbaj de E.Verza), alături de afazie alcătuiesc tulburările polimorfe ale limbajului si vorbirii determinate de leziuni cortico-subcorticale. Termenul de alalie vine de la grecescul alalos – fără vorbire,mut.

Definiţie şi terminologie

Termenul de alalie a fost introdus in 1843, înlocuit apoi prin afazie şi mai târziu cele două tulburări de limbaj au fost delimitate. E.Verza defineşte alalia fiind o tulburare gravă de vorbire determinată de factori nocivi care afecteaza mai mult sau mai putin zona centrala a vorbirii şi se caracterizează prin neputinta alaliculului de a vorbi şi a inţelege în totalitate sau suficient, vorbirea altora, cu toate că organele de recepţie sunt sănătoase şi insuficienţele nu-s de tip oligofrenic. Deci, alalia este tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi de dezvoltare a limbajului intâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată şi care nu se explică prin deficitul de auz sau prin intârzierea mintală.

Etiologia alaliei

Cauzele alaliei sunt foarte complexe şi greu de precizat. Cauzele sunt grupate în trei categorii:

1) generale - alcoolismul părinţilor - sifilis - tuberculoza - rahitism - traume la naştere - ereditare (25% - 50%)

2) psihice - lipsa imboldului în vorbire - teama patologică - tonus psihic scăzut 3) motorii - întârziere motorie - defecte generale de motricitate În mod cert în alalie se intâlneşte o slabă dezvoltare sau întârziere în dezvoltarea anumitor sisteme cerebrale:

33

- deficit în auzul fonematic care nu permite sesizarea şi diferenţierea sunetelor;

- deficit în percepţia vizuală; - deficit în funcţia de generalizare şi abstractizare;

- deficit emoţional: emotivitate, lentoare, voinţă slabă.

Simptomatologie

La copilul alalic se menţine un mutism prelungit până la vârsta de 5-7-11 ani, perioadă în care copilul fie tace, fie emite sunete nearticulate, gângurite, fie pronunţă unele sunete sau cuvinte mono- şi bisilabice, cu structură simplă, dominând vocalele. Se constată dificultăti în inţelegerea noţiunilor abstracte şi sesizarea sensurilor unor propoziţii. De obicei, alalicii prezintă întârziere în dezvoltarea fizică şi mintală, întârziere diferită de a oligofrenilor şi care dispare în timp pe parcursul terapiei logopedice. Sunt cazuri cand alalia poate fi insoţită de debilitate mintală. Copilul alalic cu debilitate mintală se distanţează net faţă de copilul alalic fără debilitate mintală prin dezvoltarea din punct de vedere psihic într-un ritm încetinit şi limitat, nereuşind să inregistreze performanţele copiilor alalici cu posibilităţi intelectuale normale. Copilul alalic neputând vorbi, nu obţine cunoştintele necesare ceea ce creează o imagine falsă de intârziere mintală şi determină suferinţe psihice serioase: izolare, irascibilitate, lipsă de comunicare cu cei din jur. La majoritatea alalicilor coexistă forme dispraxice cu tulburări de organizare temporală, în grade diferite. La unii predomină forma dispraxică, la alţii tulburări de organizare temporală. In timpul pronunţiei organele fonoarticulatorii sunt încordate şi articulaţia este hipertonă, nediferenţiată, nereuşind să pronunţe sunetele s,z,ţ, sau hipotonă, articularea sunetelor fiind foarte slabă, confuză, cu greutăţi în pronunţarea sunetelor c,g,che,chi,ghe,ghi. In perioada în care lipseşte vorbirea, alalicii folosesc foarte mult vorbirea prin mimică şi gesturi.

Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7 ani, după această vârstă reuşita fiind mai dificilă. Sub influenţa terapiei logopedice recuperarea va fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a limbajului, atât sub aspect articulator cât şi intelectiv al limbajului, indiferent dacă este motorie sau senzorială. Sub aspectul structurii fonoarticulatorii, dupa o muncă anevoioasă de impostare a sunetelor (în special la alalicii motori), perseverează greutăţi în articularea şi asamblarea sunetelor în cuvinte, în perceperea şi redarea structurilor fonetice corecte a cuvintelor, auzul fonematic, atenţia şi memoria auditivă fiind profund afectate. După ce posibilităţile articulatorii au fost ameliorate, deosebit de dificilă este încadrarea cuvintelor în circuitul limbajului, formularea propoziţiilor, menţinându-se omisiunile de cuvinte, greşeli în folosirea timpului, genului, cazului. Vorbirea independentă se menţine mult timp puţin inteligibilă, agramată şi aprozodică. Sub influenţa terapiei logopedice toate acestea se reduc treptat (dupa ani de terapie) ajungându-se în cele mai multe cazuri la recuperarea totală a limbajului.

34

B. A F A Z I A

Definiţie şi terminologie Termenul de afazie vine de la “a” – fără şi “phazis” – vorbă. Afazia este o tulburare a funcţiilor limbajului datorită afectării centrilor corespunzători, deci este o tulburare de natură central organică. Se caracterizează prin pierderea, diminuarea sau denaturarea facultăţii de a exprima gândurile prin cuvinte, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii (muşchii limbii, buzelor, obrajilor etc.). Afazia apare în diferite forme şi grade putând afecta total înţelegerea vorbirii, reproducerea ei sau determinând dificultăţi în articulaţie, în evocarea cuvintelor şi expresiilor. De obicei, ea este legată de apraxii, agnozii şi o serie de alte tulburări ale activităţii nervoase superioare. Mecanismele cerebrale rămase neatinse se adaptează la cele modificate, asigurând într-o oarecare măsură compensarea defectului. De obicei, se păstrează unele elemente ale vorbirii.

Etiologia afaziei

Afazia este provocată de diferite tulburări organice, în perioada vorbirii deja formate, ale sistemelor verbale ale creierului. Ea apare mai ales la adulţi şi bătrâni fiind provocată de leziuni vasculare, arterioscleroza vaselor sanguine, hemoragii cerebrale, traumatisme craniene închise sau deschise. Leziunile pot cuprinde regiuni vaste ale creierului sau regiuni mai limitate. Substanţa cerebrală afectată îşi pierde funcţia, fiind înlocuită printr-o cicatrice. În jurul focarului se produc o serie de modificări, uneori la distanţe destul de mari, tulburând funcţionarea normală a sectoarelor sănătoase ale creierului care sunt în legătură cu focarul, înhibându-le. Uneori acestea sunt reversibile. Gravitatea tulburărilor de vorbire şi mintale sunt în funcţie de localizarea leziunii, calitatea creierului, gradul de dezvoltare a personalităţii. La copii, afecţiunile au un caracter mai puţin persistent însă mai difuz, tulburându-se atât sistemul motor cât şi senzorial al vorbirii. Labilitatea mai mare a creierului permite restabilirea mai rapidă. Revenirea vorbirii la afazici se realizează treptat. În primele ore ale îmbolnăvirii are loc o pierderea completă a conştiinţei, dureri de cap, ameţeli, greţuri, tulburări ale memoriei, fatigabilitate rapidă, degradare fizică şi intelectuală. La început tulburările de vorbire sunt vaste, totale. Afazicul nu vorbeşte, nu înţelege, este inert la tot ce-l înconjoară. De obicei, una din laturile vorbirii, motorie sau senzorială este mai afectată. Sunt cazuri la care vorbirea se restabileşte foarte repede, câteva ore sau zile, dar de cele mai multe ori vorbirea se restabileşte lent, treptat. La copii, datorită posibilităţilor mai mari de compensare, restabilirea vorbirii se realizează mai rapid, până la normalizare, dar datorită leziunilor se produc o serie de modificări, uneori destul de grave, ale psihicului, limitându-i dezvoltarea în ansamblu.

35

T U L B U R Ă R I D E D E Z V O L T A R E A L I M B A J U L U I

A. ÎNTÂRZIERE ÎN APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA GENERALĂ A LIMBAJULUI

Definiţie : Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluţiei, care se abate de la norma Terminologie Poate fi considerat ca având întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului copilul care până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, pe care le pronunţă alterat şi care nu poate forma propoziţii simple, deşi are auzul normal şi organele fono-articulatorii bine dezvoltate.

Etiologie Factorii neurogeni care au acţionat în perioada peri- şi postnatală determinând micro sau macroleziuni sechelare cerebrale prin tulburări hipoxice sau hemoragii difuze, care întârzie mielinizarea zonelor motorii sau de recepţie ce participă la actul vorbirii. Factorii somatogeni care determină o întârziere globală a dezvoltării somato-neuropsihice : - boli cronice cu evoluţie îndelungată; - boli infecţioase care se succed la scurt timp. Factori psihogeni : - factori dismaturativi manifestaţi prin mediu nestimulativ de vorbire (abandon, părinţi cu tulburări de vorbire); - factori nevrozanţi manifestaţi prin: suprasolicitare verbală, exigenţe exagerate, atitudini brutale care diminuează dorinţa de comunicare a copilului; - şocuri emotive foarte puternice. Factori constituţionali care se referă la “inabilitate verbală”ce poate fi ereditară pe linie paternă şi care este mai frecventă la băieţi.

Simptomatologie

Anamneza pune în evidenţă o întârziere în evoluţia motricităţii generale (statica corpului, mersul), ca şi stagnarea în evoluţie sub aspect fono-articulator după perioada lalaţiunii.Examenul vorbirii indică o mare variabilitate de manifestări :

36

Fonetice. Vocalele sunt prezente. Consoanele dificile sunt omise sau înlocuite. Grupurile consonantice sunt înlocuite cu o consoană mai uşor de pronunţat. Diftongii sunt reduşi la o vocală. Silabele sunt eludate în special la sfârşitul cuvântului. Semantice. Cuvintele apar după vârsta de 2 ani sau 2 ani şi jumătate. Vocabularul cuprinde în jur de 20-30 de cuvinte. Structura gramaticală

Copiii nu pot formula propoziţii. Adesea cuvântul are rol de propoziţie sau folosesc propoziţii în care lipsesc pronumele şi legăturile gramaticale.De obicei, odată cu crearea condiţiilor favorabile stimulării vorbirii, recuperarea limbajului se face într-un ritm rapid. Prelungirea nedezvoltării limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă prin : - nesurprinderea unităţii fonetice şi grafice a sunetelor şi literelor, a cuvintelor; - nediferenţierea sunetelor în cadrul cuvintelor; - insuficienta dezvoltare a mecanismelor transmiterii din limbajul interior în cel exterior; - capacitatea redusă de formulare a propoziţiilor; - folosirea incorectă a singularului şi pluralului; - sărăcia adverbelor şi adjectivelor folosite în vorbire; - apariţia unor cuvinte parazitare, a repetărilor etc.

Activitatea terapeutică

a) Cerinţe ale activităţii terapeutice: Obişnuirea copilului să colaboreze cu adultul.

1. Colaborarea logopedului cu familia în vederea : cunoaşterii atitudinii membrilor familiei faţă de deficienţa de vorbire, modificării atitudinii familiei în direcţia favorabilă corectării copilului.2. Colaborarea cu educatorii şi profesorii în vederea recuperării limbajului copilului.3. Crearea unor relaţii socio-afective fevorabile: între logoped şi copil, în cadrul familiei, în cadrul grupului în care este integrat copilul.4. Crearea unei motivaţii necesare corectării vorbirii.5. Instituirea terapiei la o vârstă mică, deoarece, dacă nedezvoltarea limbajului se prelungeşte până la intrarea în şcoală, copilul va fi supus unor presiuni puternice în vederea recuperării handicapului de limbaj şi îndeplinirii cerinţelor impuse de procesul de învăţare.6. Adaptarea schemei de terapie nivelului limbajului, vârstei copilului şi factorilor etiologici care au determinat întârzierea de limbaj

b) Obiectivele activităţii terapeutice :

37

1. Îmbogăţirea vocabularului.2. Activizarea vocabularului pasiv.3. Corectitudinea şi complexitatea exprimării prin alungirea frazei.4. Expresivitatea vorbirii.5. Dezvoltarea capacităţii de a verbaliza întâmplările trăite şi cunoştinţele însuşite.

c) Aspectele activităţii terapeutice :

1. Psihoterapia precede celorlalte procedee şi se exercită pe toată durata terapiei. Ea urmăreşte:- stabilizarea echilibrului neuropsihic şi afectiv al copilului;- eliminarea sau diminuarea conflictelor existente în relaţiile sociale ale copilului;- înlăturarea fenomenului de fixare a atenţiei copilului asupra propriei vorbiri;- îmbogăţirea relaţiilor afective ale copilului;- dezvoltarea motivaţiei pentru comunicare verbală prin antrenarea copilului în activităţi adaptate vârstei;- folosirea muzicii în exerciţiile fonetice.

2. Modelul stimulării lingvistice are în vedere: - permanenta comunicare verbală a părinţilor cu copilul;

- claritatea şi corectitudinea exprimării;- tonalitatea moderată a vorbirii;- încărcătura afectivă a vorbirii;- adaptarea materialului verbal folosit la nivelul înţelegerii copiilor;- vor fi înlăturate din anturajul copiilor: persoanele cu tulburări de limbaj, persoanele

obosite, irascibile, nervoase;- se vor evita: suprasolicitarea relaţională a copilului, despărţirea de părinţi în primii 3 ani.

Marea diversitate a manifestărilor retardului de limbaj nu permite elaborarea unei programe unitare, riguroase, dar se pot anticipa etapele mari în evoluţia limbajului. Logopedul va selecţiona exerciţiile care corespund particularităţilor copilului care se află în tratament:

- reglarea respiraţiei;- gimnastica aparatului fono-articulator;- imitarea de sunete sub forma de onomatopee (bâzâitul albinei, zgomotul trenului etc.);- exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic;- repetarea unor serii de silabe;- exersarea pronunţării cuvintelor mono-bi şi polisilabice;- denumirea unor obiecte sau imagini;- repetarea unor propoziţii scurte într-o intonaţie expresivă;- formarea de mici propoziţii pe baza unor imagini concrete;- răspunsuri la întrebări;

- povestire liberă. La şcolarii cu retard de limbaj activitatea terapeutică cuprinde :

- exerciţii de analiză şi sinteză fonetică de stabilire a locului sunetului în cuvânt şi al cuvântului în propoziţie;

- îmbogăţirea, precizarea şi activizarea vocabularului;

38

- formarea deprinderii de a folosi în vorbire cuvintele cu caracter abstract sau generalizator;- folosirea cuvintelor care exprimă însuşiri sau raporturi dintre obiecte şi fenomene: mărime,

formă, culoare, poziţii în spaţiu, poziţie în timp, raporturi cantitative;- dezvoltarea capacităţii de a povesti în succesiune logică ceea ce a auzit şi a văzut;- compunerea şi expunerea de povestiri orale scurte după un şir de ilustrate sau tablouri;- reproducerea de povestiri cunoscute pe fragmente sau în întregime cu ajutorul întrebărilor;- perceperea sonorităţii, ritmicităţii vorbirii prin exersarea unor propoziţii cu intonaţii,

intensităţi, ritmuri diferite. În concluzie, durata şi reuşita terapiei depinde în mare măsură de gradul de implicare a tuturor celor care se ocupă de educaţia copilului, prin stimularea continuă a limbajului, prin crearea unui climat afectiv, prin încurajare, stimulare voliţională.

B. MUTISMUL PSIHOGEN – ELECTIV SAU VOLUNTAR

Definiţie

În literatura de specialitate este descris un mutism acut (după momente de groază sau panică, şocuri emotive sau traumatisme fizice etc.) şi unul cronic, general sau electiv, faţă de anumite persoane (cadre didactice, străini etc.). A fost considerat o tulburare “psihogenă” de vorbire, adică o nevroză “pur funcţională”, trecându-se peste faptul că nevroza apare pe un organ, aparat sau sistem care au compensat un deficit funcţional – consecutive unei leziuni sau după o suprasolicitare, afectând funcţia, în anumite condiţii, ca o leziune. Mutismul electiv este o reacţie nevrotică pasivă, de apărare, care se manifestă printr-o blocare a vorbirii în condiţii de stress afectiv. Deci, este considerat ca o tulburare “psihogenă” de vorbire.

Simptomatologie Mutismul electiv se manifestă la copiii ce au în antecedente factori care au determinat formarea unei structuri neuro-psihice labile şi slabe : boli somatice cronice, răsfăţ, supraprotecţie, atitudine dezaprobatoare, jignitoare, atitudine inegală în familie şi şcoală, sărăcie verbală evidentă, deficultăţi de contact verbal. Mutismul electiv manifestă în perioada terapeutică momente de ameliorare, de stagnare, de regresie în funcţie de situaţiile exterioare şi factori iritativi. Când mutismul electiv apare la o vârstă mică şi se prelungeşte poate constitui o barieră în calea evoluţiei psihice, mai ales în direcţia adaptării la situaţii noi de mediu, afectivităţii şi a însuşirii limbii. Dacă se creează condiţiile necesare, mutismul electiv este reversibil.

Terapie

1.Obiective terapeurice

39

- Asanarea conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă.- Crearea unui climat relaxant.- Crearea condiţiilor stimulative pentru vorbire.- Formarea încrederii în forţele proprii. - Întărirea rezistenţei fizice şi psihice.

2.Principii generale de organizare terapeutică- Îndepărtarea copilului de mediul traumatizant (şcoală, grădiniţă).- Contact psihic pozitiv cu copilul.- Captarea încrederii depline a membrilor familiei şi explicarea esenţei mutismului electiv şi

a condiţiilor de agravare şi ameliorare.- Desfăşurarea activităţii în condiţii relaxante.- Evitarea discuţiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului, în prezenţa acestuia.- Evitarea oricăror comparaţii referitoare la performanţele verbale ale altor copii.- Schimbarea centrului atenţiei de la vorbire spre alte activităţi.- Crearea unui cadru stimulativ pentru evoluţia psihică a copilului (desen, construcţii, jocuri).- Adaptarea copilului la toate mediile de vorbire.- Individualizarea măsurilor terapeutice la posibilităţile copilului şi la ritmul evoluţiei sale.

3.Aspectele activităţii terapeutice

a) Activitatea în cabinetul logopedic La începutul terapiei se vor desfăşura activităţi neverbale : desen, construcţii, sortări etc. Se vor alege activităţile pentru care copilul are interese şi înclinaţii. Se creează condiţii de succes pentru restabilirea încrederii în forţele proprii. Logopedul manifestă apropiere şi înţelegere faţă de copil, ignorând problemele de vorbire şi evidenţiază rezultatele reuşite ale diferitelor acţiuni. Momentul psihologic pentru ieşirea din mutism se poate realiza în cadrul jocului : “telefonul fără fir”, într-o activitate de numărat dacă copilul numără mai bine decât ceilalţi copii, i se adresează o întrebare şoptită la ureche şi copilul poate răspunde fără să-şi dea seama că vorbeşte. În cazul manifestării verbale a copilului este indicat să nu fie remarcată în nici un fel, continuându-se în mod obişnuit activitatea. Pe parcursul terapiei se vor crea noi situaţii stimulative pentru copil, antrenându-l treptat spre activităţi de vorbire. Reuşita copilului trebuie dirijată cu mult tact şi prudenţă pentru a evita recidivele care pot agrava mutismul.

b) Readaptarea copilului la grupul de copii Este indicat ca la începutul activităţii logopedice, copilul cu mutism electiv să fie introdus într-un grup format din copii cu dificultăţi mai grave şi evidente de vorbire. Grupul oferă cadrul desfăşurării unor activităţi nonverbale, dar în care copilul se poate manifesta spontan prin limbaj. După obţinerea acceptului copilului de a participa la terapie, i se poate încredinţa conducerea unor jocuri sau comanda unor exerciţii de gimnastică. În cadrul grupului se pot recita poezii, se pot face dramatizări în care copilul cu mutism electiv să interpreteze roluri potrivite cu posibilităţile sale verbale.

40

c) Antrenarea familiei în terapie Familia este un element esenţial şi dificil al rezolvării problemei mutismului. Logopedul va explica în ce constă esenţa tulburării şi a manifestărilor sale ca şi a condiţiilor de eliminare sau de agravare Familia va fi antrenată pentru :

- Călirea organismului copilului prin activităţi în aer liber.- Restabilirea echilibrului şi încrederii copilului prin evitarea oricăror observaţii

descurajatoare.- Evitarea oricăror discuţii legate de vorbirea copilului.

- Încurajarea preocupărilor excesive legate de starea copilului.- Crearea unui climat de linişte şi armonie.

În concluzie, pe tot parcursul terapiei se va urmări eliminarea factorilor care au determinat mutismul şi faţă de care s-a fixat reacţia nevrotică prin acordarea unui ajutor psiho-pedagogic susţinut pentru a înlătura un eventual handicap intelectual şi insucces şcolar. De asemenea, se va urmări şi echilibrarea neuro-fiziologică printr-un trament medicamentos adecvat.

41