Curs Limba Romana Contemporana Sem I 2012-2013

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1

COMPETENŢE SPECIFICE: Studenţii îşi vor însuşi primele concepte-cheie ale disciplinei studiate: sintaxă, parte de propoziţie, sintagmă, propoziţie, frază, funcţie sintactică.

CUVINTE-CHEIE: sintaxă, sintagmă, propoziţie, frază.

TIMPUL ESTIMAT DE PARCURGERE A MATERIALULUI: 1 oră

INSTRUCŢIUNI PRIVIND PARCURGEREA MATERIALULUI: Studenţii trebuie să facă o lectură atentă a materialului, căutând să înţeleagă specificul acestei discipline şi o parte dintre termenii-cheie cu care vom opera de aici înainte.

REZULTATE AŞTEPTATE DE LA STUDENT: La finalul acestui curs, fiecare student va fi capabil să definească corect o serie de termeni-cheie specifici sintaxei.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: Prezentarea unor concepte de bază cu care operează sintaxa limbii române.

INTRODUCERE ÎN SINTAXĂ

Termenul de sintaxă (< fr. syntaxe < lat. syntaxis) provine din cuvântul grecesc syntaxis, care este abstractul verbal al lui syntasso (= „a construi“, „construcţie“).

DEFINIŢIE: Sintaxa este „partea structurii gramaticale (şi a gramaticii ca studiu al acesteia) care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în fraze. Comunicarea cu ajutorul limbii se realizează în această îmbinare sau punere în funcţiune a cuvintelor oferite de vocabular (cu formele lor oferite de morfologie). Studiul sintaxei oglindeşte deci mecanismul viu de funcţionare a limbii, felul cum, cu un număr mare, dar relativ limitat de cuvinte, se realizează un număr infinit de propoziţii şi fraze concrete“[1]

https://ush.blackboard.com/webapps/blackboard/execute/displayLearningUnit?course_id=_13614_1&content_id=_649287_1#_ftn1

UNITĂŢILE SINTAXEI

Unităţile sintaxei, structurate ierarhic, sunt următoarele: partea de propoziţie, sintagma, propoziţia şi fraza.

PARTEA DE PROPOZIŢIE

DEFINIŢIE: Este „un constituent al propoziţiei alcătuit dintr-un singur cuvânt cu sens lexical deplin sau dintr-un cuvânt de acest fel şi unul ajutător; ea reprezintă cea mai mică unitate sintactică, în interiorul căreia nu se stabileşte un raport sintactic, dar care se află în raporturi sintactice cu alte unităţi (părţi de propoziţie)“[2]

Părţile de propoziţie se clasifică în părţi principale de propoziţie (subiectul şi predicatul) şi părţi secundare de propoziţie (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar). Important: partea de propoziţie este unitatea sintactică minimală, în sensul că are funcţie sintactică.

SINTAGMA (< fr. syntagme < gr. syntagma = „combinaţie“) are în limba română diferite înţelesuri. În plan lexical, sintagma se identifică cu locuţiuni şi cuvinte compuse, în plan semantic – cu expresiile idiomatice, frazeologice, proverbe, zicători; în plan morfologic – cu structurile paradigmatice, iar în plan sintactic – cu orice îmbinare liberă de două sau mai multe unităţi legate prin anumite raporturi, cu excepţia raportului subiect-predicat. În limbajul poetic, sintagma poate însemna „text“ sau „operă“.

DEFINIŢIE: Sintagma, sau grupul de cuvinte, este „un constituent al propoziţiei alcătuit din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin şi reprezentând cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic“[3]

Sintagma desemnează, în sens gramatical, o unitate sintactică aflată într-o ierarhie pe baza principiului stratificării şi reprezintă un nivel.

Ca structură, sintagma este o unitate binară, având un termen determinat sau regent şi altul, determinant sau subordonat.

O sintagmă care are ca determinat un substantiv şi ca determinant un alt substantiv (sau substitut al acestuia), un verb ori un adverb, îşi ordonează termenii după formula următoare: determinat + determinant: răsăritul soarelui, darul bunicii, fructe de pădure, teză la istorie, aceasta din dreapta,pragul de sus, dorinţa de a călători, maşină de spălat, întâmplarea de atunci, zece pentru România.

Un adjectiv sau un adverb ca un determinat va ocupa întotdeauna prima poziţie în sintagmă: bolnav de astm, nebuni de fericire, bună de gură, dulce ca mierea, roşie ca racul, greu de acceptat, imposibil de îndeplinit. Tipurile acestea de sintagme sunt



considerate tipuri primare. Prin combinare se pot alcătui tipuri complexe, de pildă: fotolii vechi + fotolii din piele = fotolii vechi din piele; bijuterii moderne + bijuterii din argint = bijuterii moderne din argint; cărţi franţuzeşti + cărţi pentru copii = cărţi franţuzeşti pentru copii.

După partea de vorbire care serveşte drept bază a determinatului se disting următoarele tipuri de sintagme:

– sintagme nominale, când baza este un nume [adică un substantiv sau un substitut al acestuia]: razele lunii, nunta Andreei / acesteia / ei, fier de călcat, apartament de închiriat, albastrul cerului, optul de la matematică

– sintagme adjectivale, când baza este un adjectiv: mic de statură, slabe de înger, bună de gură, iuţi la mânie

– sintagme verbale, când baza este un verb: citind o carte, mergând pe stradă, dansând în ploaie, alergând după fluturi

PROPOZIŢIA

DEFINIŢIE: Este „cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare sau, altfel spus, care poate constitui singură o comunicare“.[4] Ea este o comunicare cu un singur predicat (verbal sau nominal; verbul trebuie să fie la un mod personal, însă, cu caracter de excepţie, verbul poate fi şi la un mod nepersonal).

Exemple de propoziţii:

(cu predicat verbal) Ea locuieşte în Tulcea.

Andrei scrie un eseu.

(cu predicat nominal) El va deveni profesor de limba română.

Românul s-a născut poet.

(cu predicatul la un mod nepredicativ / nepersonal)

A nu se administra copiilor sub trei ani!,

De cumpărat pâine!

(propoziţii nominale) Vară fierbinte...

Bucuroşi de oaspeţi?


(propoziţii verbale eliptice de predicat) Vorba lungă sărăcia omului.

Pe hol, nimeni...

Şi ea, în urma noastră...

Propoziţiile se pot califica şi clasifica după structura lor, după aspectul lor afirmativ sau negativ, după scopul comunicării, după afectivitate şi după conţinutul exprimat.

FRAZA

DEFINIŢIE: Este „unitatea sintactică superioară propoziţiei, întrucât este constituită din cel puţin două propoziţii“.[5] Referindu-se la conceptul sintactic de frază, Mioara Avram comentează astfel: „Caracterizarea frazei drept o unitate superioară propoziţiei sau de grad mai mare decât ea se referă exclusiv la organizarea sau structura acestor unităţi sintactice, fraza fiind o comunicare cu structura mai complexă decât propoziţia tocmai pentru că ea este o îmbinare de două sau mai multe propoziţii“.[6]

Propoziţiile regente sunt propoziţii (principale sau subordonate) de care depind alte propoziţii:

Pictam ce vedeam, cântam ce îmi aminteam. – pictam şi cântam sunt propoziţii regente pentru propoziţiile care le determină şi care sunt subordonate (sau secundare): ce vedeam şi ce îmi aminteam.

[1] Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 299

[2] Mioara Avram, op. cit., p. 300






https://ush.blackboard.com/webapps/blackboard/execute/displayLearningUnit?course_id=_13614_1&content_id=_649287_1#_ftnref6








COMPETENŢE SPECIFICE: Studenţii îşi vor însuşi diferite criterii de clasificare a propoziţiilor: după structură, după aspectul pozitiv sau negativ, după scopul comunicării, după afectivitate şi după conţinutul exprimat.

CUVINTE-CHEIE: propoziţie, clasificare, propoziţie analizabilă / neanalizabilă, propoziţie simplă / dezvoltată, afirmaţie sigură / nesigură / întărită, propoziţie enunţiativă / interogativă, propoziţie afectivă (exclamativă) / neafectivă (neexclamativă).

TIMPUL ESTIMAT DE PARCURGERE A MATERIALULUI: 3 ore

INSTRUCŢIUNI PRIVIND PARCURGEREA MATERIALULUI: Studenţii trebuie să facă o lectură atentă a materialului, căutând să înţeleagă clasificarea propoziţiilor după anumite criterii detaliate în acest curs.

REZULTATE AŞTEPTATE DE LA STUDENT: La finalul acestui curs, fiecare student va fi capabil să clasifice corect propoziţiile după anumite criterii detaliate în acest curs, precum şi să construiască diverse tipuri de propoziţii ţinând cont de aceleaşi criterii.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: Prezentarea principalelor clasificări ale propoziţiilor în sintaxa limbii române.

CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR

DUPĂ STRUCTURĂ

Ţinând seama de structură, adică de modul de organizare după funcţia sintactică a părţilor componente şi după felul predicaţiei, propoziţia poate fi analizabilă sau neanalizabilă.

Propoziţia analizabilă este alcătuită din părţi de propoziţie distincte din punctul de vedere al funcţiei sintactice. Structura ei poate fi analizată. Propoziţia analizabilă poate fi simplă sau dezvoltată.

Propoziţia simplă este alcătuită numai din părţile principale de propoziţie, adică subiectul şi predicatul, şi uneori numai din una dintre ele.

Vine vara., Andrei nu doarme., El scrie., Seară... Toamnă..., Ninge., Tună.

Propoziţia dezvoltată cuprinde, în afară de părţile principale, una sau mai multe părţi secundare de propoziţie: atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar.

Propoziţia analizabilă care conţine toate părţile de propoziţie necesare comunicării este considerată completă: Studenta citeşte la bibliotecă în fiecare după-amiază., sau incompletă ori brahilogică, când este redusă numai la părţi de propoziţie principale sau secundare absolut necesare comunicării. Propoziţia incompletă poate fi de două feluri: fragmentară (când părţile de propoziţie lipsă pot fi subînţelese din context prin reconstruire: – Cine a plecat? – Alexandra. – Când? – Ieri. – A plecat cu trenul? – Cu avionul.) sau eliptică (când părţile de propoziţie absente se reconstituie prin aproximare, deoarece nu apar în context şi nici nu sunt cunoscute mai înainte: Hoţul atunci – după bătrână. [probabil: s-a luat, a alergat, s-a repezit etc.].

Propoziţia neanalizabilă nu poate fi analizată din punct de vedere al organizării ei sintactice, deoarece nu se poate recunoaşte funcţia sintactică a părţilor componente. Propoziţiile neanalizabile sunt alcătuite adesea din interjecţii (ah!, ei!, oh!, aaa...), adverbe de afirmaţie sau negaţie (da, nu, ba) şi vocative (– Dane!, – Copile!, – Mamă!)

– Las’că ştiu eu ...

– Ei? (I.L. Caragiale, Bacalaureat) – interjecţia ei nu poate fi analizată sintactic, deşi alcătuieşte o propoziţie.

CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ ASPECTUL LOR POZITIV (AFIRMATIV) SAU NEGATIV

Clasificarea propoziţiilor în pozitive (afirmative) sau negative mai este numită, adesea, şi „după formă“. Propoziţia care conţine o negaţie pe lângă predicat este negativă. Propoziţia pozitivă (afirmativă) nu are o marcă specială.

Aspectul pozitiv al propoziţiilor se realizează prin afirmaţie. Afirmaţia poate fi: sigură (sau categorică), nesigură (sau necategorică) şi întărită.

Afirmaţia sigură se realizează prin:

a) adverbe şi locuţiuni adverbiale folosite în condiţii contextuale, în dialoguri, constituind o caracteristică a limbii vorbite: da, aşa, bine, adevărat, desigur, evident, exact, corect, fireşte, negreşit, întocmai, fără doar şi poate, nici vorbă, fără îndoială, cu siguranţă, de bună seamă, într-adevăr, neapărat etc.

În dialoguri, adverbele sau locuţiunile adverbiale enumerate mai sus pot substitui propoziţia răspuns, de exemplu:

– Ai fost la şcoală?

– Da.

– A fost şi diriginta?

– Evident.

– Ai răspuns corect?

– Cu siguranţă.

b) propoziţii a căror bază predicativă este exprimată printr-un verb de afirmaţie sau de confirmare (a fi, a se înţelege, a nu încăpea îndoială etc.):

– Ai terminat tema?

– Se înţelege.

c) repetarea unei părţi din propoziţia interogativă:

– E gata tortul?

– Gata.

– Ne vedem joi?

– Ne.

– Ţi-e mai bine?

– Mai.

Afirmaţia nesigură poate fi redată prin:

a) adverbe şi unele expresii care prin conţinutul lor exprimă nesiguranţa, dubiul, incertitudinea, neimplicarea, posibilitatea sau probabilitatea celor afirmate: mda, mnda, cam, cam aşa, cam aşa ceva, poate, posibil, parcă sau prin interjecţiile de! deh!:

–Ţi-a plăcut melodia?

– Mda.

–Ţi-e somn?

– Cam.

– Te va ajuta fratele tău?

– Posibil.

b) propoziţii a căror bază predicativă este exprimată prin verbe de afirmare incertă:

– Vii mâine la film?

– Să vedem...

Afirmaţia întărită se realizează prin repetarea propoziţiei interogative sau a unei părţi a acesteia, plus un adverb întăritor (da, curat, sigur, evident, bineînţeles):

– Ai avut dumneata două pâni?

– Da, domnule judecător, două am avut. (Ion Creangă, Cinci pâni)

– Ai cumpărat ouă?

– Bineînţeles că am cumpărat.

– E grav, domnule doctor?

– Foarte grav.

Aspectul negativ al propoziţiei se realizează prin negaţie exprimată cu ajutorul unor cuvinte specifice: adverbe şi locuţiuni adverbiale negative (nu, ba, deloc, niciodată, nicicând, nicidecum etc.), pronume negative (niciunul, nimeni, nimic etc.), adjective pronominale negative (niciun, nicio), prepoziţia fără: Stai niţel că te dezvăţ, / Fără mătură şi băţ. (T. Arghezi, Zdreanţă), locuţiuni adverbiale şi expresii idiomatice cu caracter afectiv (aş!, vezi să nu!, ferit-a Sfântul!, pe dracu!, pe dracu ghem!, mai mult de-o grămadă!, ţi-ai găsit!):

– Te-ai supărat?

– Deloc.

– Ai prins mulţi peşti?

– Am prins pe dracu ghem.

– A luat examenul?

– Aş!

– A venit la nunta prietenului său?

– Ţi-ai găsit!

CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII, DUPĂ AFECTIVITATE ŞI DUPĂ CONŢINUTUL EXPRIMAT

După scopul pentru care se formulează o comunicare, adică informează pe auditor sau cere informaţii despre ceva necunoscut vorbitorului, propoziţia poate fi clasificată în enunţiativă sau interogativă.

Propoziţia enunţiativă comunică ceva despre un obiect sau un fenomen. Ea poate exprima un fapt redat ca real, dorinţa sau posibilitatea realizării unei acţiuni, îndoiala cu privire la o acţiune sau un îndemn.

Când propoziţia enunţiativă exprimă şi starea sufletească a vorbitorului (admiraţie, dispreţ, plăcere, satisfacţie, surprindere, indignare, mânie, regret, disperare, zădărnicie etc.), ea se numeşte enunţiativă afectivă (sau exclamativă).

Dacă propoziţia enunţiativă transmite uneori informaţii fără să sublinieze şi starea afectivă a vorbitorului, ea este enunţiativă neafectivă (sau neexclamativă).

După conţinutul exprimat şi conform modului verbal cu care se construiesc, propoziţiile enunţiative sunt:

Enunţiativa propriu-zisă exprimă un fapt dat ca real şi se construieşte cu modul indicativ:

– neafectivă (neexclamativă): Ghiţă rămase câtva timp încremenit şi cu ochii ţintiţi la dânsul. (I. Slavici, Moara cu Noroc)

– afectivă (exclamativă): Dragule, eu nu mai vin!

Enunţiativa optativă transmite o comunicare sub forma dorinţei de a se realiza o acţiune sau o stare:

– neafectivă (neexclamativă) Doină, doină, cântec dulce. / Când te-aud, nu m-aş mai duce. (Folclor)

– afectivă (exclamativă): Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul de veci, să dormi! (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

Enunţiativa potenţială indică posibilitatea realizării unei acţiuni sau stări realizabile la prezent şi la viitor, dar ireale în trecut :

– neafectivă (neexclamativă): Anul acesta ar fi ieşit şi el inginer.

– afectivă (exclamativă): Cât doresc să pot pleca în vacanţă!

Enunţiativa dubitativă exprimă o îndoială, o nehotărâre, o bănuială, o nesiguranţă sau o ezitare cu privire la o acţiune:

– neafectivă (neexclamativă): Cine ştie, va fi uitat ceva; va fi având să-i spună ceva lui Lică. (I. Slavici, Moara cu Noroc) – modul prezumtiv, timpul perfect

– afectivă (exclamativă): Or fi aşteptând, cine să ştie! – modul prezumtiv, timpul prezent.

Enunţiativa imperativă exprimă o poruncă, un îndemn, un ordin, o dispoziţie, un sfat, o urare, o invitaţie, o rugăminte, o chemare, o imprecaţie, un blestem, un jurământ, o interdicţie:

– neafectivă (neexclamativă): Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...(M. Eminescu, Luceafărul)

– afectivă (exclamativă): Dorm şi florile-n grădină / Dormi în pace!... (M. Eminescu, Somnoroase păsărele).

Propoziţia interogativă este propoziţia cu ajutorul căreia se formulează o întrebare în vederea obţinerii unei informaţii.

După cum întrebarea se poate referi la o acţiune sau stare considerată reală, dorită, posibilă, îndoielnică, nesigură, propoziţia interogativă poate fi:

Interogativa propriu-zisă (sau reală) pune o întrebare despre o acţiune reală:

– neafectivă (neexclamativă): – Unde mergem? întreabă mama.

– afectivă (exclamativă): Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz / Cum nu vine zburătorul, ca la pieptul lui să caz?! (M. Eminescu, Călin. File din poveste).

Interogativa optativă pune o întrebare în legătură cu o dorinţă:

– neafectivă (neexclamativă): Ghici pe cine-aş invita?

– afectivă (exclamativă): Cum? Ai vrea să vii la mine pe-aşa viscol...?!

Interogativa potenţială pune o întrebare sub forma unei posibilităţi:

– neafectivă (neexclamativă): Ce-ar fi dacă ai renunţa, Andrei?

– afectivă (exclamativă): Cine ar fi putut crede că toate se vor sfârşi aşa...?!

Interogativa dubitativă pune o întrebare prin care se exprimă îndoiala, nehotărârea, nesiguranţa, ezitatrea, bănuiala vorbitorului:

– neafectivă (neexclamativă): Iar ea, cuminte fată, / Se şi-nvoieşte-ndată. / De ce-ar şi zice ba? (G. Coşbuc, Rea de plată).

– afectivă (exclamativă): Înseamnă oare că mi se poate lua şi dreptul de a spera?!

Uneori, intonaţia singură marchează caracterul unei propoziţii. Iată un exemplu:

A plecat Ioana. – enunţiativă neafectivă (neexclamativă)

A plecat Ioana? – interogativă neafectivă (neexclamativă)

A plecat Ioana! – enunţiativă afectivă (exclamativă)

A plecat Ioana...!? – interogativă afectivă (exclamativă)

Important: În analiza sintactică a unei propoziţii trebuie să ţinem seama de clasificarea ei după structură, după aspectul ei afirmativ sau negativ, după scopul comunicării, după afectivitate.

Model:

E neîndoielnic 1/ că 2/ oricare i-ar fi condiţia 3/ şi oricare situaţia cuvântului,4/ scriitorul 5/ trebuie 2/ să părăsească omul 5/ chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte,

n-ar dori 6/ să i se pună în faţă o oglindă 7/ şi să-şi vadă în ea chipul. 8/ (M. Preda, Imposibila întoarcere)

[1] e neîndoielnic: propoziţie principală, regentă pentru P2, enunţiativă propriu-zisă, simplă, afirmativă

[2] că... trebuie: propoziţie subordonată subiectivă, subordonată la P1, element regent – expresia verbală impersonală „e neîndoielnic“, introdusă prin conjuncţia subordonatoare simplă „că“, regentă pentru P5, enunţiativă propriu-zisă, simplă, afirmativă

[3] oricare i-ar fi condiţia: propoziţie subordonată circumstanţială concesivă, subordonată la P5, element regent verbul „să părăsească“, introdusă prin pronumele nehotărât compus „oricare“, enunţiativă, optativă, dezvoltată, afirmativă

[4] şi oricare situaţia cuvântului: propoziţie subordonată circumstanţială concesivă, subordonată la P5, element regent verbul „să părăsească“, introdusă prin pronumele nehotărât compus „oricare“, coordonată cu P3 prin conjuncţia coordonatoare copulativă „şi“, enunţiativă, optativă, dezvoltată, afirmativă

[5] scriitorul... să părăsească omul: propoziţie subordonată subiectivă, subordonată la P2, element regent verbul impersonal „trebuie“, introdusă prin conjuncţia subordonatoare simplă „să“, regentă pentru P3, P4 şi P6, enunţiativă, potenţială, dezvoltată, afirmativă

[6] chiar dacă omul, sătul de propriile sale fapte, n-ar dori: propoziţie subordonată circumstanţială concesivă, subordonată la P5, element regent verbul „să părăsească“, introdusă prin locuţiunea conjuncţională subordonatoare „chiar dacă“, regentă pentru P7 şi P8, enunţiativă, optativă, dezvoltată, negativă

[7] să i se pună în faţă o oglindă: propoziţie subordonată completivă directă, subordonată la P6, element regent verbul tranzitiv „n-ar dori“, introdusă prin conjuncţia subordonatoare simplă „să“, enunţiativă, potenţială, dezvoltată, afirmativă

[8] şi să-şi vadă în ea chipul: propoziţie subordonată completivă directă, subordonată la P6, element regent verbul tranzitiv „n-ar dori“, introdusă prin conjuncţia subordonatoare simplă „să“, coordonată cu P7 prin conjuncţia coordonatoare copulativă „şi“, enunţiativă, potenţială, dezvoltată, afirmativă


COMPETENŢE SPECIFICE: Studenţii îşi vor însuşi conceptul de raport sintactic (sau relaţie sintactică), precum şi principalele tipuri de raporturi sintactice: raportul de

interdependenţă (inerenţă), raportul de coordonare (nonde-pendenţă), raportul de subordonare (dependenţă, determinare), precum modalităţile de realizare a acestora.

CUVINTE-CHEIE: raport sintactic, relaţie sintactică, interdependenţă, nondependenţă, dependenţă, coordonare (copulativă, adversativă, disjunctivă, conclusivă), subordonare, pauză, intonaţie, flexiune, acord, joncţiune, juxtapunere, topică.


INSTRUCŢIUNI PRIVIND PARCURGEREA MATERIALULUI: Studenţii trebuie să facă o lectură atentă a materialului, căutând să înţeleagă conceptul de raport sintactic (relaţie sintactică), tipurile de raport sintactic în limba română, precum şi modalităţile concrete de realizare a acestora.

REZULTATE AŞTEPTATE DE LA STUDENT: La finalul acestui curs, fiecare student va fi capabil să definească şi să identifice corect interdependenţa, coordonarea şi subordonarea, precum şi modalităţile concrete de realizare a acestor raporturi în sintaxa limbii române actuale.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: Prezentarea principalelor raporturi sintactice cu care operează sintaxa limbii române (interdependenţă, nondependenţă, dependenţă), precum şi a diverselor modalităţi de realizare concretă a acestora (pauză, intonaţie, flexiune, acord, joncţiune, juxtapunere, topică).

RAPORTURILE (sau RELAŢIILE) SINTACTICE

În limba română contemporană, cele mai frecvente raporturi (sau relaţii) sintactice sunt următoarele:

Raportul de interdependenţă (sau de inerenţă)[1] este caracteristic grupului subiect-predicat, neîntâlnit la celelalte părţi de propoziţie. Aceste două părţi principale de propoziţie nu sunt coordonate între ele, nu sunt nici subordonate una faţă de alta, ci interdependente.

Raportul între subiect (=S) şi predicat (=P) poate fi redat simbolic prin S ↔ P, având un caracter bilateral manifestat prin restricţii formale: predicatul se acordă cu


subiectul impunându-i acestuia caracteristica de caz (nominativul), iar subiectul impune predicatului forma de număr şi persoană:

Copilul doarme. / Copiii dorm.

Fata scrie. / Fetele scriu.

Raportul de coordonare sau de nondependenţă are loc atât între părţile de propoziţie de acelaşi fel, între părţi de propoziţie şi propoziţii secundare, cât şi între propoziţiile de acelaşi fel.

În limba română întâlnim frecvent patru tipuri de coordonare: copulativă, disjunctivă, adversativă şi conclusivă.

Coordonarea copulativă este foarte frecventă în limba română. Termenii acestui tip de coordonare se leagă prin conjuncţiile (sau locuţiunile conjuncţionale) şi, nici, iar, nu numai (că)...ci (şi), nu numai că...dar şi; atât...cât şi, (pre)cum şi etc., prin adverbele dar(ă)mite şi necum (populare), prepoziţia cu, locuţiunea prepoziţională împreună cu sau prin juxtapunere.

Acest tip de coordonare poate apărea:

a) În interiorul unei părţi de propoziţie, între elementele alcătuitoare ale subiectului multiplu: O floare, o stea, un nor, o piatră şi un fir de iarbă am pictat...

şi ale numelui predicativ multiplu: Ioana era frumoasă, inteligentă şi harnică.

b) În interiorul propoziţiei, între părţile propoziţiei[2] (cu excepţia subiectului şi predicatului): Mihaela era o femeie înţeleaptă, darnică şi blândă. – atribute de acelaşi fel

Doream să citesc poezii, eseuri, romane şi jurnale de călătorie. – complemente de acelaşi fel.

c) În interiorul frazei, între două sau mai multe propoziţii de aceeaşi importanţă (principale sau subordonate):

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestrei

Şi ţine-n mână un toiag


Încununat cu trestii. (M. Eminescu, Luceafărul) – două propoziţii principale coordonate copulativ prin şi

… acum pot să merg lesne şi mai departe şi să te duc eu la furcile cu care mă sperii tu pe mine. (Ioan Slavici, Moara cu Noroc) – două propoziţii secundare (subordonate) coordonate copulativ prin şi

d) Între două fraze:

Ea aude-plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Şi plângând înfrână calul, (. . .)

(...) Îi netează mândra coamă (M. Eminescu, Făt-Frumos din tei)

Coordonarea disjunctivă exprimă acţiuni sau stări opuse, care se exclud sau alternează. Acestea se leagă prin conjuncţiile disjunctive ori, sau, prin alte elemente de relaţie disjunctivă situate la graniţa dintre coordonarea copulativă şi cea disjunctivă: aici…aici, acum…acum, ba…ba, când…când, fie(că)…fie(că), ori…ori, sau…sau, care pot fi asociate cu pauza şi intonaţia sau sunt juxtapuse.


a) În interiorul unei părţi de propoziţie, între elementele subiectului multiplu şi ale numelui predicativ multiplu:

Copiii sau nepoţii trebuie să îi ajute pe cei bătrâni.

Cristian va deveni fie medic, fie arhitect.

b) În interiorul unei propoziţii:

Să-mi aduci ori caietul, ori manualul. – două complemente directe în raport disjunctiv.

c) În interiorul frazei, între propoziţii de aceeaşi importanţă:

Sau stai, sau pleci...[3] – două propoziţii principale disjunctive

Ori că zici baba Rada, ori că zici Rada baba, totuna e. (Folclor) – două propoziţii subordonate disjunctive



Ş-acel rege al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, […]

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripi albe, […]

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, […] (M. Eminescu, Epigonii)

Coordonarea adversativă se realizează între doi termeni care se opun, fără să se excludă. Termenii se leagă prin conjuncţiile ci, dar, însă, or, iar, şi (adversativ), prin locuţiunea conjuncţională numai că (populară şi familiară) sau pot fi juxtapuşi (mai rar).


a) În interiorul unei părţi de propoziţie (mai rar) la subiectul multiplu sau la numele predicativ multiplu:

Laura este urâtă, dar harnică.

b) În interiorul propoziţiei:

Are nevoie nu de ceai, ci de lapte. – două complemente indirecte în raport adversativ.

c) În interiorul frazei, între două propoziţii de aceeaşi importanţă:

Caii porniseră, dar femeia se ţinea mereu de căruţă. (M. Preda, Moromeţii) – două propoziţii principale coordonate adversativ..


Şi pe drum necontenit ceream apă, iar tata mă amâna cu momele de la o fântână la alta, până a dat Dumnezeu de am ajuns în Humuleşti. Şi când colo, doftorii satului: moş Vasile Ţandură şi altul, nu-mi aduc aminte, erau la noi acasă şi prăjeau pe foc într-un ceaun nişte hoştine cu său...(I. Creangă, Amintiri din copilărie).

Coordonarea conclusivă se realizează între doi termeni, conţinutul celui de-al doilea termen fiind urmarea (concluzia) conţinutului primului termen. Termenii se leagă prin conjuncţii coordonatoare conclusive: deci, dară (învechită), aşadar, prin locuţiuni conjuncţionale: prin urmare, în concluzie, în consecinţă, sau pot fi juxtapuşi.


a) În interiorul propoziţiei (mai rar):

Nu putem învăţa astăzi, mai bine să ne întâlnim joi, când ai şi tu mai mult timp liber, aşadar pe joi. – concluzia exprimată prin complementul circumstanţial de timp.

b) În interiorul frazei, între propoziţiile de aceeaşi importanţă sau între propoziţii subordonate de acelaşi fel:

O luptă-i viaţa, deci te luptă (G. Coşbuc, Lupta vieţii) – conclusivă legată prin deci.

c) Între două fraze:

Onorabilul, venerabilul nostru prezident … va proclama, pe cât ştim, astă seară pe candidatul comitetului dv… Or, dacă voi avea onoarea ca să mă agreeze şi comitetul dv... (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută) – or este sinonim cu deci.

Raportul (relaţia) de subordonare (sau de dependenţă ori de determinare) se realizează între doi termeni: unul care nu poate fi omis întrucât deterioarează comunicarea şi se numeşte regent (sau determinat) şi celălalt care are un rol secundar din punct de vedere sintactic şi a cărui ocurenţă în comunicare presupune obligatoriu prezenţa termenului regent şi se numeşte subordonat (dependent sau determinant).

Grafic, raportul (relaţia) de subordonare (de dependenţă) se reprezintă astfel: R ← S şi nu invers.

– În propoziţie:

a) de un substantiv poate depinde un atribut

b) de un verb, un adjectiv, un adverb sau de o interjecţie predicativă pot depinde complemente, de exemplu:

După două ceasuri de suiş trăgănat ieşim deasupra. (Al. Vlahuţă).

(după ceasuri = complement circumstanţial de timp, două = atribut adjectival, de suiş = atribut substantival prepoziţional, trăgănat = atribut adjectival, deasupra = complement circumstanţial de loc).

– În frază, o propoziţie subordonată poate depinde de un cuvânt, de un grup de cuvinte din regentă sau de întreaga regentă:

A venit în ziua / când l-ai rugat.

(substantiv) (subordonată atributivă)

A venit / când l-ai rugat.

(verb) (subord. circ. de timp)

Şi aşa cântă cu jale, / De stau apele în vale. (Folclor)

(regentul – o propoziţie) (subord. circ. consecutivă)

Mijlocele de exprimare a raporturilor sintactice în propoziţie şi frază sunt următoarele:

Pauza şi intonaţia, mijloace fonetice, sunt folosite la raportul de interdependenţă (inerenţă), când nu este exprimat verbul copulativ din structura predicatului nominal: Religia – o frază de dânşii inventată. (M. Eminescu, Împărat şi proletar) şi frecvent la raportul de coordonare.

Flexiunea, ca mijloc morfologic de exprimare a relaţiilor sintactice, este asociată, de obicei, cu joncţiunea prin prepoziţie, cu juxtapunerea, topica şi chiar cu pauza şi intonaţia, interesând toate raporturile de subordonare şi părţile de propoziţie.

Flexiunea marchează şi raportul dintre subiect şi predicat, exprimat prin acord, precum şi raportul dintre părţile de propoziţie şi regentul lor.

Exemplu: În propoziţia Noi am ştiut., predicatul „am ştiut“ se acordă în număr şi persoană cu subiectul „noi“.

Acordul, joncţiunea, juxtapunerea, topica sunt mijloace sintactice pentru marcarea relaţiilor sintactice:

Acordul este potrivirea de formă (persoană, număr, gen, caz) între termenii legaţi prin raporturi sintactice, cu precădere în raportul de interdependenţă sau inerenţă (Ea este profesoară. / Ei sunt profesori.), între atribute şi termenii determinaţi (studentă inteligentă / studente inteligente / student inteligent / studenţi inteligenţi), între elementul predicativ suplimentar şi termenul determinat (Bunica a sosit veselă.; I-am văzut veseli.), între complemente indirecte sau circumstanţiale exprimate prin adjective şi substantivul la care se referă: Din albă s-a făcut neagră., O ştiu de mică.

Joncţiunea sau hipotaxa este mijlocul principal de construcţie şi singurul mijloc general folosit la toate subordonatele.

Legătura se face prin prepoziţii şi prin conjuncţii coordonatoare între părţile de propoziţie şi prin conjuncţii (şi cuvinte cu valoare de conjuncţie) între propoziţii:

– prin prepoziţii: La lămpi de gheaţă, sub zăpezi, / Tot polul meu un vis visează. (I. Barbu, Ryga Crypto şi lapona Enigel) – prepoziţiile la şi sub leagă complementele lămpi şi zăpezi de verbul visează; prepoziţia de leagă atributul gheaţă de substantivul lămpi.

– prin conjuncţii coordonatoare între părţile de propoziţie de acelaşi fel: Altora le dă povaţă, / Dar pe sine nu se-nvaţă. (A. Pann, Povestea vorbii) – două propoziţii coordonate adversativ.

–prin conjuncţii (sau locuţiuni conjuncţionale) subordonatoare, pronume relative şi nehotărâte sau adverbe relative, interogative şi nehotărâte cu valoare de conjuncţii între propoziţiile subordonate şi regentele lor: Tu te miri că Sorina a renunţat? – o subordonată introdusă prin conjuncţie, depinzând de o regentă; Dana era foarte mândră de colegii ei, pe care-i lăuda mereu. – o subordonată introdusă printr-un pronume relativ, depinzând de un cuvânt din regentă (colegii).

Juxtapunerea sau parataxa este folosită în special la exprimarea apoziţiei şi a numelui predicativ. Este alăturarea a două sau mai multe părţi de propoziţie de acelaşi fel ori a două sau mai multe propoziţii de acelaşi fel:

Rămăşiţele templurilor, bazilicilor, apeductelor, băilor dau şi astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani. (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul)

Topica este un mijloc de evidenţiere a raporturilor sintactice dintre părţile de propoziţie sau dintre propoziţii. Astfel, în propoziţia Am dat cadoul copilului. nu este clar dacă

(1) „am dat [cuiva] cadoul“ care este al copilului., sau

(2) „am dat copilului cadoul“ care este al altuia.

Schimbând locul şi funcţia sintactică a cuvântului copilului, enunţul devine limpede: „Am dat copilului cadoul“.

[1] În Gramatica limbii române, vol. II „Enunţul“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p. 17, acest raport este numit Relaţia de dependenţă bilaterală sau de interdependenţă.

[2] Mai rar pot fi coordonate şi părţi de propoziţie diferite, de exemplu un complement circumstanţial de timp şi unul de loc: Ştiam că totul se va sfârşi atunci şi acolo.

[3] Conjuncţia trebuie să fie aceeaşi şi se pune virgulă. Nu se admit conjuncţii diferite, de exemplu: Sau stai, ori pleci..


COMPETENŢE SPECIFICE: Studenţii îşi vor însuşi conceptul de funcţie sintactică, precum şi specificul sintactic al subiectului şi al subordonatei subiective.

CUVINTE-CHEIE: subiect, subiect exprimat, inclus, subînţeles, nedeterminat, inexprimabil, simplu, multiplu, logic, gramatical; subordonată subiectivă, element regent, element introductiv


INSTRUCŢIUNI PRIVIND PARCURGEREA MATERIALULUI: Studenţii trebuie să facă o lectură atentă a materialului, căutând să înţeleagă definiţia şi clasificările subiectului, precum şi specificul subordonatei subiective (elemente regente, elemente introductive, topică, punctuaţie).

REZULTATE AŞTEPTATE DE LA STUDENT: La finalul acestui curs, fiecare student va fi capabil să definească, să identifice, să construiască şi să analizeze corect toate tipurile de subiect, precum şi subordonata subiectivă.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: Prezentarea detaliată a subiectului şi a subordonatei subiective.




FUNCŢIILE SINTACTICE

Identităţile dobândite de unităţile lexicale antrenate în relaţii sintactice constituie funcţiile sintactice. În timp ce relaţiile sintactice reprezintă elementele de expresie a unităţilor sintactice, funcţiile sintactice reprezintă elementele lor de conţinut.

Părţile de propoziţie şi propoziţiile sunt unităţi sintactice purtătoare de funcţii, iar nivelurile pe care le reprezintă sunt niveluri funcţionale.

În dinamica lor, nivelurile sintactice prezintă fenomenul de paralelism sau corespondenţă. Conform acestui principiu, părţile de propoziţie se corelează funcţional cu propoziţiile subordonate, iar sintagma se corelează relaţional cu fraza. Aşadar părţile de propoziţie şi propoziţiile sunt unităţi funcţionale, iar sintagma şi fraza, unităţi relaţionale.

Faţă de elementul regent, partea de propoziţie şi propoziţia subordonată îndeplinesc aceeaşi funcţie sintactică: subiect-subiectivă, atribut-atributivă, complement-completivă.

Prezentăm în continuare inventarul funcţiilor sintactice şi al subordonatelor în limba română contemporană.

SUBIECTUL

DEFINIŢIE: Subiectul este partea de principală de propoziţie care arată cine face sau suferă acţiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Aşadar, subiectul este partea de propoziţie despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului.

Răspunde la întrebările: cine? şi, mai rar, ce?.

Subiectul se clasifică în: subiect exprimat (manifest sau lexicalizat) şi subiect neexprimat (nonmanifest sau nelexicalizat).

Subiectul exprimat (manifest sau lexicalizat)[1] poate fi alcătuit dintr-un singur cuvânt (subiectul simplu) – Copilul se joacă., dintr-o sintagmă – Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, este un roman excepţional., din două sau mai multe cuvinte în raport de coordonare, alcătuind subiectul multiplu – Stejarii, brazii, pinii, mestecenii şi fagii sunt arbori care se găsesc în pădurile României., şi chiar dintr-o propoziţie, numită propoziţie subiectivă – Se presupune că inculpatul minte.


Subiectul poate fi exprimat prin: substantiv, pronume (care de regulă substituie substantivul) sau prin orice altă parte de vorbire cu valoare substantivală.

– substantiv (comun sau propriu):

Pisica toarce lângă sobă.

Oana cântă la pian.

– adjectiv sau participiu substantivizat:

Cei viteji vor fi răsplătiţi cu nemurirea în cartea de istorie a neamului românesc.

Mutilaţii de război stârneau mila femeilor.

– pronume (personal, posesiv, demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărât şi negativ):

El scrie frumos.

Ai mei au plecat în concediu la munte.

Acela este soţul Angelei.

Nu ştiu cine te va ajuta.

Unul a sărit să o ajute, altul a început să strige după ajutor.

Nimeni nu a uitat că azi este ziua bunicului.

– numeral (cardinal şi ordinal):

Doi au văzut filmul, însă al treilea a renunţat.

– verb (la infinitiv, supin şi gerunziu – după un reflexiv impersonal):

Îmi place a privi la frumuseţea naturii.

E greu de tradus din japoneză acest text.

Se aude tunând.

– adverb substantivizat:

Binele se răsplăteşte cu bine. (Folclor)

– interjecţie (când predicatul este exprimat prin verbul reflexiv impersonal a se auzi):

Deodată se auzi poc!

sau interjecţie substantivizată:

Oful nostru era şomajul.

Subiectul neexprimat (nonmanifest sau nelexicalizat) poate fi: inclus, subînţeles, nedeterminat, inexprimabil.

Subiectul inclus

În limba română, spre deosebire de alte limbi (cum ar fi franceza, engleza sau germana), subiectul – pronume personal de persoana I sau a II-a (singular şi plural) – poate să nu fie exprimat, deoarece este deja inclus în desinenţa verbului:

Muncim în fiecare zi. (subiectul: noi)

Sunteţi foarte pricepuţi. (subiectul: voi, dv.).

Subiectul subînţeles

Dacă subiectul a mai fost exprimat în decursul frazei sau într-o frază anterioară, menţionarea lui nu mai este necesară:

Nadia nu ştia nimic şi [se subînţelege: Nadia] încerca să înţeleagă comportamentul ciudat al vecinilor.

Subiectul nedeterminat (sau nedefinit)

Există propoziţii (puţine la număr) ale căror subiecte sunt neprecizate, nelămurite, neidentificabile, denumite subiecte nedeterminate sau nedefinite:

Scrie în ziar.; A transmis la radio.; Sună la uşă. [nu se ştie sau nu se poate determina exact cine anume]

Subiectul inexprimabil (subiect zero, lipsa subiectului).

Propoziţiile ale căror predicate sunt exprimate prin verbe unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut ce redau fenomene atmosferice (plouă, fulgeră, trăsneşte, ninge, viscoleşte, tună etc.) sau explică fenomene ale naturii (se întunecă, se înserează, se luminează (de ziuă), se înnoptează etc.) nu au sau nu pot avea subiect gramatical exprimabil, deoarece acţiunea unor astfel de verbe nu poate fi atribuită unor persoane. Întrucât, în astfel de propoziţii, autorul acţiunii nu poate fi identificat, avem de-a face cu propoziţii impersonale, în care subiectele sunt inexprimabile, fiind vorba despre subiect zero sau despre lipsa subiectului.

Cazul subiectului. Subiectele exprimate prin părţi de vorbire care se pot declina sunt în cazul nominativ. Există însă şi situaţii în care subiectul să stea în alt caz decât nominativul, astfel:

Excepţii aparente:

– substantive sau pronume în genitiv:

Ai casei au plecat la nuntă.

Ai lui nu sunt de acord cu căsătoria.

Subiectele reale sunt substantivele oamenii sau locatarii (casei), membrii (familiei lui), care stau în nominativ.

– substantive sau pronume precedate de prepoziţiile de, din, dintre sau de adjectivul pronominal alde:

Se mai întâmplă de astea. (= lucruri de astea)

Au mai plecat din oameni. [= unii din(tre) oameni]

De-alde ăia sunt de râsul lumii. (= oameni de-alde ăia)

Excepţii propriu-zise:

– în propoziţiile cu caracter afectiv, subiectul poate fi precedat de prepoziţia la, exprimând ideea de cantitate:

Au venit la oameni de nu încăpeau în curte! (la oameni = oameni foarte mulţi).

– câteodată, pronumele relativ cine sau care cu funcţia de element introductiv al propoziţiei subordonate şi, în acelaşi timp, şi de subiect al acestei propoziţii apare la genitiv, dativ sau acuzativ, în loc de nominativ:

Hai să mergem fiecare pe la casa cui ne are. (I. Creangă, Amintiri din copilărie) [= casa aceluia care ne are].

Subiectul logic şi subiectul gramatical

În general, subiectul gramatical coincide cu cel logic. Există însă cazuri când subiectul gramatical nu coincide cu cel logic, şi anume când predicatul este exprimat printr-un verb la diateza pasivă sau la aşa-numitul pasiv reflexiv.

Apa a fost înghiţită printre crăpături de prăpăstiile stâncii duşmane. (Al. Vlahuţă, România pitorească)

Transformând diateza pasivă în diateză activă, subiectul logic devine subiect gramatical, iar subiectul gramatical devine complement direct:

Prăpăstiile stâncii duşmane au înghiţit printre crăpături apa.

TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA

Locul subiectului faţă de predicat nu este fix. Subiectul nu se desparte prin virgulă sau prin alt semn de predicatul său (singura excepţie: dacă între ele există intercalări).

Uneori, subiectul este aşezat între verbul unei locuţiuni verbale şi celelalte cuvinte ale acesteia[2]:

A băgat omul / el / acela de seamă că...


EXPANSIUNEA subiectului (într-o subordonată subiectivă)

Matei (subiect) va pleca la munte. = Cine are vacanţă (subordonată subiectivă) va pleca la munte.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ SUBIECTIVĂ

DEFINIŢIE: Propoziţia subordonată subiectivă îndeplineşte funcţia de subiect al predicatelor verbale sau nominale fără subiect din propoziţia regentă.

Construirea propoziţiilor subiective în funcţie de felul verbului regent

Multe dintre propoziţiile subiective sunt cerute de verbe unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut. În această categorie intră curent verbul a trebui şi unele verbe reflexive numite „impersonale“:

Verbul a trebui cere, de cele mai multe ori, o subiectivă.

Trebuie să plecăm.

Mihai trebuie să plece. (ATENŢIE: „Mihai“ este subiectul verbului „să plece“, nu al verbului „trebuie“.)

Deseori subiectivele apar pe lângă verbe reflexive impersonale: se afirmă, se află, se aude, se cade, se cere, se comunică, se cuvine, se crede, se întâmplă, se înţelege, se pare, se poate, se pretinde, se spune, se susţine, se vede, se zice etc., dintre care unele pot avea un înţeles (sens) pasiv: se înţelege = este înţeles, se spune = este spus:

Se înţelege că am acceptat provocarea.

Se presupune că Tudor a minţit.

Sunt multe subiectivele ce au drept regent expresii unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut (care alcătuiesc predicate nominale cu aspect afirmativ sau negativ): este sau e + adevărat, bine, clar, corect, frumos, formidabil, greu, grozav, groaznic, important, indiferent, limpede, minuţios, minunat, oribil, posibil, imposibil, cu

putinţă,cu neputinţă, rău, remarcabil, rizibil,splendid, ştiut, util, inutil, urât, uşor, verosimil etc.

E bine să învăţăm temeinic.

Nu-i rău să tăcem din când în când.

E formidabil că a fost nominalizat la acel premiu.

Sunt ceva mai rare subiectivele care apar pe lângă forme impersonale ale unor verbe personale: a fi, a plăcea, a da, a conveni, a durea, a ajunge, a rămâne:

Îmi convine să mai aştept o lună.

Îţi ajunge că ai scăpat de aşa primejdie.

Nu-mi rămâne decât să aştept vremuri mai bune.

Propoziţia subiectivă poate avea rolul de subiect şi pe lângă un verb la un mod personal din regentă, dar condiţia este să nu existe un subiect în regentă:

Cine a cunoscut pe unul a cunoscut şi pe celălalt. (I.L. Caragiale, Lache şi Mache)

Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. (proverb)

Cine nu deschide ochii deschide punga. (proverb)

Unele subiective apar pe lângă adverbe predicative sau locuţiuni adverbiale predicative care exprimă siguranţa, necesitatea, posibilitatea, probabilitatea, iminenţa: desigur, fireşte, de bună seamă, bineînţeles, negreşit, cu siguranţă, poate, pesemne, aproape etc.

Exemplu:

În fraza ,,Biletul era în pamblica pălăriei şi dacă a zburat pălăria, fireşte că a zburat şi pamblica cu pălărie cu tot.“ (I. L.Caragiale, D-l Goe) – fireşte = adverb predicativ (predicat verbal) = propoziţie regentă, „că a zburat şi pamblica cu pălărie cu tot“ = subordonată subiectivă.

Alte exemple:

Desigur că mă bucur de premiu.

Pesemne că a adormit.

Cu siguranţă că va pleca mâine.

Prin ce se introduce propoziţia subiectivă

În funcţie de elementul subordonator (numit şi element introductiv), propoziţiile subiective se clasifică în pronominale, adverbiale şi conjuncţionale.

Propoziţiile subiective pronominale se introduc prin pronume sau adjective relative ori nehotărâte în cazul nominativ sau în alte cazuri: care, cine, ce, cât, cel ce, cel care, oricine, oricare, orice.

Cine caută găseşte.; Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. (Folclor); Nu se ştie care a câştigat; Nu se bănuia cui vor da premiul.; S-a decis pe care îl vor trimite.

Propoziţiile subiective adverbiale sunt introduse prin adverbe relative sau nehotărâte, locuţiuni adverbiale relative: când, cum, unde, încotro, de ce, cât.

Nu se ştie cum (unde, când) s-a petrecut fapta.

Propoziţiile subiective conjuncţionale sunt introduse prin conjuncţiile că, să (des folosite), ca...să, dacă, de (cu sensurile „că“, „să“, „dacă“).

Mi-e indiferent de (dacă) vii azi sau mâine.

ATENŢIE! A nu se confunda subordonata subiectivă cu subordonata completivă directă. Posibila confuzie se datorează faptului că, uneori, amândouă răspund la întrebarea „ce?“.

Ştie ce a făcut. – completivă directă

Ştie CEVA. (ştie – verb tranzitiv care poate primi un subiect: Mihai ştie.)

Se ştie ce a făcut. – subiectivă

ASTA se ştie. (se ştie – verb reflexiv impersonal care NU poate primi un subiect)

Propoziţia subiectivă poate avea uneori nuanţe secundare circumstanţiale[3]:

– condiţională: Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. (CINE? dar şi: CU CE CONDIŢIE ajunge departe?)

– cauzală: Cine s-a fript cu ciorbă suflă şi-n iaurt. (CINE? dar şi: DIN CE CAUZĂ suflă?)


Propoziţia subiectivă poate sta atât înainte, cât şi după regentă; nu se desparte prin virgulă de aceasta. În general, subiectivele pronominale având ca regent verbe personale se află înaintea regentei, iar celelalte tipuri de subiective stau după regentă.

CONTRAGEREA subordonatei subiective (într-un subiect)

Cine seamănă vânt (subordonată subiectivă) culege furtună. = Duşmanul (subiect) culege furtună.

[1] Subiectul exprimat poate fi şi subiect dublu exprimat: Vine ea mama şi ai să vezi ce păţeşti!



[2] apud Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române cu o culegere de exerciţii, p. 457



COMPETENŢE SPECIFICE: Studenţii îşi vor însuşi conceptele, definiţiile, clasificările şi algoritmii analizei sintactice specifici predicatului (verbal, nominal), numelui predicativ şi subordonatei predicative.

CUVINTE-CHEIE: predicat verbal, predicat nominal, verb predicativ, verb copulativ, nume predicativ, acord (gramatical, după înţeles, prin atracţie); subordonată predicativă, element regent, element introductiv


INSTRUCŢIUNI PRIVIND PARCURGEREA MATERIALULUI: Studenţii trebuie să facă o lectură atentă a materialului, căutând să înţeleagă definiţia şi clasificările predicatului în limba română, precum şi specificul subordonatei predicative (elemente regente, elemente introductive, topică, punctuaţie).

REZULTATE AŞTEPTATE DE LA STUDENT: La finalul acestui curs, fiecare student va fi capabil să definească, să identifice, să construiască şi să analizeze corect toate tipurile de predicat, precum şi subordonata predicativă.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: Prezentarea detaliată a predicatului şi a subordonatei predicative.

PREDICATUL



DEFINIŢIE: Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect, şi anume: ce face, ce este, cine este, cum este sau ce acţiune suferă acesta.

Răspunde la întrebările: ce face? (verbal) ; ce / cine / cum este? (nominal).

Se disting două[1] tipuri fundamentale de predicat: verbal şi nominal.

PREDICATUL VERBAL (sau sintetic) este folosit frecvent în limba română şi este exprimat prin:

– verb la mod personal la diateza activă, pasivă sau reflexivă:

Pe cărarea bătută nu creşte iarbă. (Folclor)

Se temea de câinii de la stână.

Maria este admirată de colegi.

– locuţiune verbală (având verbul de bază la mod personal)

Am rupt-o la fugă spre casă.

Neconvenindu-i situaţia, a spălat putina cât mai repede.

– interjecţie predicativă:

Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inima română (V. Alecsandri, Hora Unirei).

– adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative care nu admit un verb copulativ pe lângă ele: poate, fireşte, desigur, pesemne, de bună seamă, bineînţeles, fără îndoială etc.

Poate că va veni.

Fără îndoială că propunerea lui va fi acceptată.

PREDICATUL NOMINAL (sau analitic) este alcătuit dintr-un verb copulativ (de obicei la un mod personal) şi unul sau mai multe nume predicative[2].



Verbul copulativ cel mai frecvent utilizat este a fi:

Ziua era senină.

Alte verbe copulative: a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a însemna, a părea, a rămâne etc.:

Fratele meu a devenit / a ajuns / s-a făcut / a ieşit medic veterinar.

NUMELE PREDICATIV este partea esenţială a predicatului nominal, întrucât prin conţinutul lui se atribuie o caracteristică subiectului. În exemplul Copacul este înalt., numele predicativ (înalt) atribuie subiectului (copacul) o calitate, o caracteristică. În acest exemplu avem un nume predicativ simplu. Numele predicativ poate fi şi coordonat, numindu-se nume predicativ multiplu: Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. (I. Creangă, Fata babei şi fata moşneagului).

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

– substantiv, adjectiv substantivizat, pronume în nominativ, genitiv sau acuzativ cu prepoziţie sau locuţiune prepoziţională:

Moş Andrei nu-i o închipuire, ci e om ca toţi oamenii.

El este premiantul clasei.

Cartea lui este aceasta / aceea / cea de acolo / cealaltă.

– adjectiv sau participiu cu valoare adjectivală:

Vocea ei de soprană este subţire şi frumoasă.Scrisoarea de dragoste este scrisă pe hârtie roz.

– numeral:

Cu cele şapte se fac zece.

– verb la infinitiv sau la supin:

A muri înseamnă a pleca. – ATENŢIE: subiectul este tot un verb la infinitiv.

Nimic nou nu e de aflat.

– adverb:

E uşor a scrie versuri... (M. Eminescu, Criticilor mei)

– interjecţie:

E vai de noi!

EXPANSIUNEA numelui predicativ (într-o subordonată predicativă)

Mihai a devenit (verb copulativ) inginer (nume predicativ). = Mihai a devenit (predicat nominal incomplet) ce şi-a dorit. (subordonată predicativă).

Acordul predicatului cu subiectul

Acordul, asociat cu flexiunea, apare mai ales în raportul de interdependenţă (sau de inerenţă), adică acordul predicatului cu subiectul sau acordul dintre subiect şi predicat. În cadrul acestui raport, putem vorbi despre trei feluri de acord: acordul gramatical, acordul după înţeles şi acordul prin atracţie (sau la distanţă).

Acordul gramatical (după formă sau propriu-zis):

– acordul în număr şi persoană

Predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza activă, ori la diateza pasivă de tip reflexiv, verbul copulativ din construcţia predicatului nominal, precum şi verbul auxiliar din predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă de tip nominal se acordă în număr şi persoană cu subiectul.

Pe craca uscată nu cântă privighetoarea. (Folclor)

Studentul / Studenta se gândeşte la examenul de licenţă.

– acordul în gen, număr şi caz

Numele predicativ exprimat printr-un adjectiv (sau orice altă parte de vorbire cu valoare adjectivală) şi participiul verbului de conjugat din structura diatezei pasive de tip analitic se acordă cu subiectul în gen, număr şi caz.

Ea este tânără.

Observaţii

Când subiectul multiplu este alcătuit din nume de persoane care sunt de genuri diferite, masculinul are precădere asupra femininului şi neutrului; numele predicativ adjectiv se pune la masculin plural:

Studenţii şi studentele sunt inteligenţi.

(m. + f. m.pl.)

Studenţii şi cadrele didactice sunt prezenţi la ora 10.

(m. + n. m.pl.)

Când subiectul multiplu este alcătuit din nume de lucruri, acordul se face astfel:

Numele predicativ adjectiv se acordă cu termenul subiectului multiplu cel mai apropiat când substantivele sunt la plural, indiferent de genul lor:

Sălciile şi plopii sunt înalţi.

(f. pl. + m.pl. genul subiectului mai apropiat).

Plopii şi sălcilile sunt înalte.

(m. pl. + f.pl. genul subiectului mai apropiat).

Dealurile şi munţii sunt frumoşi.

(n. pl. + m.pl. genul subiectului mai apropiat).

Munţii şi dealurile sunt frumoase.

(m. pl. + n.pl. genul subiectului mai apropiat).

Când substantivele sunt de genul masculin şi de genul neutru, numele predicativ adjectiv stă la masculin plural, dacă substantivul masculin este la plural şi cel neutru la singular:

Munţii şi dealul sunt ninşi.

(m.pl. + n.sg. m.pl.)

Dealul şi munţii sunt ninşi.

(n.sg. + m.pl m.pl)

sau la neutru plural, dacă substantivul masculin este la singular:

Muntele şi dealul (dealurile) sunt frumoase.

(m. sg. + n.sg./pl. n.pl.)

Dealul (dealurile) şi muntele sunt frumoase.

(n.sg./pl. + m. sg. n.pl.)

Acordul după înţeles sau după conţinut (logic, semantic):

Când subiectul gramatical al propoziţiei este exprimat printr-un substantiv la singular cu sens colectiv (mulţime, majoritate, adunătură, bandă, brigadă, companie, droaie, echipă, grămadă, grupă, jumătate, pâlc, puzderie, roi, seamă, serie, sfert, sumedenie, treime etc.) urmat de un substantiv la plural care indică elementele componente ale colectivului şi care este determinantul (subiectului) şi impune ideea de pluralitate, adesea predicatul este exprimat printr-un verb la plural, făcându-se astfel o potrivire logică sau semantică şi nu una formală sau gramaticală.

O mulţime de elevi au obţinut note mari.

Majoritatea studenţilor sunt prezenţi la examene.

O sumedenie de turişti au vizitat Londra.

O grămadă de bani vor fi cheltuiţi de Revelion.

Acordul prin atracţie (după topică sau la distanţă):

Acest tip de acord este tolerabil când predicatul se află înaintea subiectului multiplu, alcătuit din termeni la singular şi în raport de coordonare copulativă, acordul făcându-se la singular cu primul element al acestuia:

Prin ei curge rumenirea, mândră ca de trandafiri, / Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri. (M. Eminescu, Călin. File din poveste)

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ PREDICATIVĂ

DEFINIŢIE: Propoziţia subordonată predicativă îndeplineşte funcţia de nume predicativ al unei propoziţii regente, în care se va afla întotdeauna un verb copulativ fără nume predicativ.

Construirea propoziţiei predicative. Datorită faptului că propoziţia predicativă are funcţia unui nume predicativ pe lângă un verb copulativ, regenta ei este insuficientă:

Copilul este¹/ cum au visat părinţii²/.

(regenta) (propoziţie predicativă)

Se observă că P1 (regenta) devine inteligibilă numai prin adăugarea subordonatei, adică P2 (propoziţia predicativă).

Propoziţia predicativă se introduce prin:

– pronume sau adjectiv pronominal relativ sau nehotărât (cine, ce, ceea ce, oricare, oricine, orice etc.):

...doar să te porţi de-acum tare bine, să mai fiu ceea ce-am fost pentru tine... (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

– adverb comparativ sau locuţiune conjuncţională comparativă [(ori)cum, (ori)cât (de), parcă, după cum, ca şi cum, precum etc]:

A cere cuiva să mintă e ca şi cum l-ai batjocori.

– conjuncţie subordonatoare: că, să , ca... să, dacă, de:

Întrebarea este dacă vom reuşi.

Problema este că el minte.

Propoziţiile interogative indirecte

Predicativele introduse prin pronume şi adjective interogative ori prin conjuncţia „dacă“, subiectul regentei fiind substantivul „întrebare“ (sau altele asemănătoare: chestiune, problemă) se numesc interogative indirecte pentru că se cere o informaţie cu ajutorul lor.

Întrebarea este cine va corecta manuscrisul autorului francez.

Problema era cum vom ajunge acolo pe un aşa viscol.

Chestiunea este dacă Andrei va accepta schimbarea.


Locul propoziţiei predicative faţă de regentă nu este fix. Propoziţia predicativă nu se desparte prin virgulă de regenta ei.

CONTRAGEREA propoziţiei predicative (într-un nume predicativ)

Problema este că Mihai a picat examenul la algebră. (subordonată predicativă) = Problema este gravă. (nume predicativ)

[1] După unii cercetători, ar exista în limba română patru tipuri de predicat: verbal, nominal, adverbial şi interjecţional.

[2] Într-o frază numărul predicatelor nominale este dat de numărul verbelor copulative, nu de cel al numelor predicative.


COMPETENŢE SPECIFICE: Studenţii îşi vor însuşi specificul sintactic al atributului, al apoziţiei, al subordonatei atributive şi al subordonatei apozitive.

CUVINTE-CHEIE: atribut, atribut adjectival, atribut substantival, atribut pronominal, atribut verbal, atribut adverbial, atribut interjecţional, apoziţie, subordonată atributivă, subordonată apozitivă, element regent, element introductiv


INSTRUCŢIUNI PRIVIND PARCURGEREA MATERIALULUI: Studenţii trebuie să facă o lectură atentă a materialului, căutând să înţeleagă definiţia şi clasificările atributului, precum şi specificul subordonatei atributive / apozitive (elemente regente, elemente introductive, topică, punctuaţie).

REZULTATE AŞTEPTATE DE LA STUDENT: La finalul acestui curs, fiecare student va fi capabil să definească, să identifice, să construiască şi să analizeze corect toate tipurile de atribut, precum şi subordonata atributivă / apozitivă.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: Prezentarea detaliată a atributului şi a subordonatei atributive / apozitive.

ATRIBUTUL



https://ush.blackboard.com/webapps/blackboard/execute/displayLearningUnit?course_id=_13614_1&content_id=_649271_1



DEFINIŢIE: Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un înlocuitor al acestuia (pronume, numeral etc.).

Răspunde la una dintre întrebările: care?, ce fel de?, al / a / ai / ale cui?, câţi?, câte?.

După partea de vorbire prin care sunt exprimate, atributele se clasifică în: adjectivale, substantivale, pronominale, verbale, adverbiale şi interjecţionale.

Atributul adjectival poate fi exprimat prin:

– adjectiv propriu-zis la orice grad de comparaţie:

Cerul plin (grad pozitiv) de stele mă îndeamnă să visez cu ochii deschişi.

Cea mai frumoasă (grad superlativ) domnişoară va câştiga concursul.

Eseul mai lung (grad comparativ) a fost premiat de un juriu internaţional.

– numeral cu valoare adjectivală:

– numeralul cardinal propriu-zis:

Trei vânători au fost daţi dispăruţi.

– numeral ordinal:

Cel dintâi zâmbet m-a făcut să mă îndrăgostesc de Matei.

– numeral multiplicativ:

Darul dat la vreme e dar îndoit. (Folclor)

– numeral distributiv:

Au pornit în grupuri de câte cinci.

– numeral colectiv:

Tustrei feciorii babei umblau în cărăuşie. (I. Creangă, Soacra cu trei nurori)

– adjectiv pronominal:

– posesiv:

Mihai e fratele meu.

– demonstrativ:

Fost-au acest Ştefan Vodă om nu prea mare de stat. (Gr.Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei)

– relativ-interogativ (care, ce, cât):

Mănâncă ce prăjitură vrei.

Câte bordeie, atâtea obiceie... (Folclor)

– nehotărât:

În alt veac, am fi fost arşi pe rug...

– de întărire:

Profesorul însuşi ne-a rugat să participăm la serbare.

– negativ:

Nicio lacrimă nu-i cădea pe obraz....

– verb:

– participiu cu valoare adjectivală:

Lucrul făcut nu se mai poate desface. (Folclor)

– gerunziu acordat cu valoare adjectivală:

Şi vitele muginde întins spre jgheab păşeau. (I.H. Rădulescu, Sburătorul)

Atributul substantival, după mijloacele de exprimare, este de mai multe feluri:

Atributul substantival genitival:

Bucuria copiilor răsuna până în stradă.

Atributul substantival în dativ (caracter arhaic şi expresiv, folosit foarte rar astăzi) determină un substantiv nearticulat care denumeşte, în general, grade de rudenie sau atribuţii sociale:

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. (M. Eminescu, Epigonii)

Atributul substantival prepoziţional se exprimă prin:

– substantiv precedat de prepoziţie:

Le-am urat mirilor casă de piatră.

– substantiv precedat de locuţiune prepoziţională:

Într-o colibă din mijlocul unei păduri, locuia un pitic fermecat.

– substantiv precedat de un adverb de comparaţie cu valoare de prepoziţie:

Avea trei feciori ca brazii.

Atributul substantival apoziţional (apoziţia) încadrează frecvent apoziţia exprimată prin substantiv, care stabileşte un raport de echivalenţă cu termenul la care se referă.

Apoziţia poate fi:

– simplă (când este exprimată printr-un substantiv sau adjectiv cu valoare substantivală în cazul nominativ sau în cazul regentului):

Matei clucerul intră în urma tovarăşilor săi.

– dezvoltată, când este exprimată printr-un grup de cuvinte (un substantiv urmat de un atribut sau chiar de una sau mai multe propoziţii atributive):

Şi Nic-a lui Costache, duşmanul meu, şi cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine... (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

Atributul pronominal. Pronumele, ca substitut al substantivului, are aceleaşi posibilităţi de exprimare ca şi atributul substantival.

Atributul pronominal este, prin urmare, de patru feluri:

Atributul pronominal genitival poate fi exprimat prin pronume care au formă pentru cazul genitiv: demonstrativ, nehotărât, negativ, posesiv, relativ, personal (la persoana a III-a), de politeţe:

Cuvintele lui (acestuia, altuia, unuia, nimănui, dânsei, dumitale, dumneavoastră etc.) impresionaseră publicul prezent la eveniment.

Atributul pronominal în dativ (sau dativul posesiv):

Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme. (V. Alecsandri)

Atributul pronominal prepoziţional se exprimă prin pronume personal, reflexiv, posesiv, demonstrativ, relativ, nehotărât, negativ precedat de prepoziţie (dintre, de, pentru, spre, de la, de lângă), locuţiune prepoziţională (faţă de) sau adverb de comparaţie cu valoare de prepoziţie (ca):

Atitudinea faţă de celălalt a fost dispreţuitoare.

Un eveniment ca acesta ne onorează.

Apoziţia pronominală (are valoare de precizare şi este folosită rar):

Noi, eu şi dumneata, zicem d. Petre Carp... (I.L. Caragiale, Amicul X)

Atributul verbal poate fi exprimat prin verb la infinitiv, supin sau gerunziu (neacordat):

– infinitiv:

Dorinţa lui de a se certa cu toată lumea era evidentă.

– supin:

Nu am timp de pierdut cu filme proaste.

– gerunziu (neacordat):

Copiii aşteptau cu inima bătând să vină Moş Crăciun.

Atributul adverbial poate fi exprimat prin adverb sau locuţiune adverbială cu sau fără prepoziţie:

– adverb sau locuţiune adverbială fără prepoziţie:

Pe malul dimpotrivă... se desfăcea în lumină un plai înalt... (G. Galaction, Copca Rădvanului)

– adverb sau locuţiune adverbială precedate de prepoziţie:

Casa din stânga era mult mai sărăcăcioasă decât cealaltă.

Atributul interjecţional, menţionat mai rar în lucrările de specialitate, apare întotdeauna după substantivul determinat şi primeşte în urma lui semnul exclamării (care nu are valoare de punct, marcând doar intonaţia şi din această cauză scrierea se continuă cu literă mică).

Atributul interjecţional se exprimă prin interjecţii şi onomatopee şi este apropiat de atributul adjectival:

Avea o casă wow!


Atributul stă de cele mai multe ori după regentul său şi nu se desparte de acesta prin virgulă:

Am prieteni buni.

Apoziţia dezvoltată se desparte de regentul său prin virgulă sau se izolează prin virgulă ori prin linie de pauză de restul propoziţiei:

Cristi, vecinul meu, a întârziat la serviciu.

Cristi – vecinul meu – a întârziat la serviciu.

EXPANSIUNEA atributului (într-o propoziţie atributivă)

Elevii silitori (atribut adjectival) vor lua note mari. = Elevii care învaţă bine (subordonată atributivă) vor lua note mari.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ ATRIBUTIVĂ

(sau RELATIVĂ)

DEFINIŢIE: Propoziţia atributivă îndeplineşte funcţia de atribut al unui substantiv (sau înlocuitor al acestuia) din propoziţia regentă.

Există două tipuri de atributive: propoziţia atributivă propriu-zisă şi propoziţia apozitivă[1].

Propoziţia atributivă propriu-zisă poate fi construită cu toate modurile personale, la toate timpurile, în afară de imperativ, şi se introduce prin:

– pronume relativ: care, ce, cine (mai frecvent forma de genitiv-dativ cui), cât, câtă, câţi, câte:

Nu dorm toţi câţi au ochii închişi. (Folclor)

Au fost pedepsiţi aceia care au furat.


– adverb relativ (unde, când, cum, cât) cu sau fără prepoziţie:

Casa unde m-am născut nu mai există.

Nu ştiu parcurile pe unde te plimbi în fiecare seară.

– conjuncţie subordonatoare (că, să, ca... să, dacă)

Vine vremea ca femeia să nască...

Ideea că pleci mă întristează.

Propoziţia apozitivă denumeşte, precizează, explică un cuvânt, un grup de cuvinte, una sau mai multe propoziţii:

Vorba ceea: La plăcinte înainte, la război înapoi. (I. Creangă, Amintiri din copilărie)

Propoziţia apozitivă poate fi juxtapusă cu termenul sau propoziţia pe care o determină:

Acesta este visul: să câştigăm medalia de aur.

Poate fi introdusă prin:

– adverbe explicative: adică, anume

Dorinţa părinţilor era aceasta, adică (anume) Andrei să obţină premiul I.

– conjuncţie subordonatoare (că, ca să, să):

Prietenul meu are o propunere: să ne oprim puţin.

– pronume relative (ce, ceea ce):

Am ascultat o zi întreagă muzica lui Mozart, ceea ce m-a încântat...


Propoziţia atributivă stă de obicei după substantivul determinat. Când atributiva nu determină, ci aduce doar o explicaţie suplimentară cu privire la regentă, se numeşte atributivă izolată sau explicativă şi se desparte prin virgulă de regenta ei:

„Poemele luminii”, care a apărut în 1919, este primul volum de poezii al lui Lucian Blaga.

Propoziţia atributivă „care a apărut în 1919“ poate lipsi, fără ca fraza să-şi schimbe sau să-şi piardă sensul.

Propoziţiile apozitive au loc fix în frază – după termenul sau propoziţia / propoziţiile la care se referă şi sunt întotdeauna izolate sau explicative. De aceea sunt folosite aceleaşi semne de punctuaţie ca şi la apoziţiile explicative: virgulă, linie de pauză, două puncte.

CONTRAGEREA unei propoziţii atributive (într-un atribut)

Şcoala unde am învăţat până în clasa a VIII-a (subordonată atributivă) se află în cartierul Drumul Taberei. = Şcoala mea (atribut adjectival) se află în cartierul Drumul Taberei.

Liviu, care s-a căsătorit anul trecut, (propoziţie apozitivă) locuieşte împreună cu soţia lui la Amsterdam. = Liviu, căsătorit anul trecut, (apoziţie) locuieşte împreună cu soţia lui la Amsterdam.

[1] Propoziţia apozitivă este socotită de unii specialişti ca un tip de sine stătător.



COMPETENŢE SPECIFICE: Studenţii îşi vor însuşi specificul sintactic al elementului predicativ suplimentar şi al subordonatei predicative suplimentare.

CUVINTE-CHEIE: element predicativ suplimentar, subordonată predicativă suplimentară, element regent, element introductiv


INSTRUCŢIUNI PRIVIND PARCURGEREA MATERIALULUI: Studenţii trebuie să facă o lectură atentă a materialului, căutând să înţeleagă definiţia şi caracteristicile sintactice ale elementului predicativ suplimentar, precum şi specificul subordonatei predicative suplimentare (elemente regente, elemente introductive, topică, punctuaţie).

REZULTATE AŞTEPTATE DE LA STUDENT: La finalul acestui curs, fiecare student va fi capabil să definească, să identifice, să construiască şi să analizeze corect elementul predicativ suplimentar, precum şi subordonata predicativă suplimentară.

OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: Prezentarea detaliată a elementului predicativ suplimentar şi a subordonatei predicative suplimentare.

ELEMENTUL PREDICATIV SUPLIMENTAR

DEFINIŢIE: Elementul predicativ suplimentar este partea secundară de propoziţie cu dublă subordonare care prin intermediul unui verb sau al unei interjecţii predicative exprimă o caracteristică sau o acţiune, de obicei simultană cu acţiunea principală referitoare la un substantiv sau pronume cu diferite funcţii pe lângă acel verb sau acea interjecţie.

Substantivul (substitutul) poate avea pe lângă verbul determinat funcţia de:

– subiect: S t u d e n ţ i i au plecat veseli / râzând.

– complement direct: O cheamă Gabriela.

– complement indirect (mai rar): Noi î i zicem Gabi.

– complement de agent: Lui nu-i plăcea ţigara decât fumată singur. (Cezar Petrescu, Întunecare)

Elementul predicativ suplimentar[1] se exprimă prin:

– substantiv cu sau fără prepoziţie (sau substitut cu valoare substantivală), prepoziţiile frecvente fiind ca, de, drept, cu:

Pe ea o cheamă Alexandra.

L-a luat drept duşman.

Drept cine mă iei?

– adjectiv (sau altă parte de vorbire cu valoare adjectivală):

Fata aleargă veselă.

– verb la gerunziu sau, mai rar, la infinitiv ori la supin:

Ei veneau fluierând.

– adverb:

Nu te credeam aşa.

– interjecţie:

L-a făcut harcea-parcea.



Locul obişnuit al elementului predicativ suplimentar este după verbul însoţit şi după partea de vorbire la care se referă. Nu se desparte prin virgulă dacă se află plasat lângă verb, fie antepus, fie postpus.

PROPOZIŢIA SUBORDONATĂ

PREDICATIVĂ SUPLIMENTARĂ

DEFINIŢIE: Este propoziţia subordonată care îndeplineşte funcţia de element predicativ suplimentar pe lângă un verb din regentă.

Ea exprimă o acţiune simultană cu o regentă, rar posterioară, referitoare la:

– subiectul regentei: Se aud t r o m p e t e l e cum sună.

– complementul direct al regentei: L e aud cum sună.

– complement indirect al regentei: Priveam l a e i cum erau de entuziaşti.

Propoziţia predicativă suplimentară se introduce prin:

– pronume sau adjectiv pronominal relativ, interogativ sau nehotărât:

Îl ştiu eu câte parale face.

– adverb (cum, oricum, precum, oricât şi ce – cu valoare adverbială):

O ştiu ce bine cântă.

– conjuncţii subordonatoare (că, să, ca...să, dacă, de cu sensul „că“):

Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. (I. Creangă, Povestea lui Stan Păţitul)


Propoziţia predicativă suplimentară stă de obicei după regentă şi nu se desparte prin virgulă decât pentru a marca o intonaţie deosebită:

Parc-o văd pe Ioana, cum era în adolescenţă.

AUTOEVALUARE:

1. Identificaţi elementele predicative suplimentare din textele următoare şi precizaţi modalitatea de construcţie a acestora:

a) Plecat-au nouă din Vaslui

Şi cu sergentul zece. (V. Alecsandri, Peneş Curcanul)

b) Se văd parcă pâlcurile de oameni cum trec de pe un munte pe altul, cum ocolesc prăpăstiile, cum coboară pe potecile înguste. (G. Bogza, Anii împotrivirii)

2. Construiţi fraze care să conţină subordonate predicative suplimentare introduse prin: cât, oricum, ce, să, dacă.

3. Alegeţi răspunsul corect: element predicativ suplimentar sau nume predicativ? Argumentaţi răspunsul.

a) Altul este al tău suflet /Alţii ochii tăi acum. (M. Eminescu, Pe aceeaşi ulicioară)

b) Îşi dădu seama că a devenit patetic, că tonul lui sună ridicol între atâţia oameni indiferenţi.

c) Soarele s-a topit şi a curs pe pământ. / A rămas cerul fierbinte şi gol. (N. Labiş)

d) Toată lumea îl socotea om de spirit.

e) Gheorghe se arătă foarte mâhnit pentru pierderea concursului de scrimă.

[1] În Gramatica limbii române, ediţia din 2005, la p. 295, elementul predicativ suplimentar este numit predicativul suplimentar.


Curs Limba Romana Contemporana Sem I 2012-2013

Documents

Transcript of Curs Limba Romana Contemporana Sem I 2012-2013