LEXICOLOGIA LIMBII ROMÂNE

(SEM. II)

I. STRUCTURA ETIMOLOGICĂ

A VOCABULARULUI ROMÂNESC CONTEMPORAN

A. Cuvinte moştenite și cuvinte împrumutate

I. CUVINTE MOŞTENITE - din latină

- autohtone

II. CUVINTE ÎMPRUMUTATE din: - slavă (vechi şi moderne)

- maghiară

- greacă

- turcă

- germană (vechi şi moderne)

- limbi latino-romanice

- engleză şi engleză americană

- alte limbi

III. CUVINTE FORMATE PE TEREN ROMÂNESC

Mijloace: principale - derivare proprie - cu prefixe

- cu sufixe

- derivare improprie (= derivare regresivă)

- compunere

- conversiune

secundare - contaminare

- reduplicare

- trunchiere

mixte - parasintetice

- calc lingvistic (îmbină elemente externe cu

elemente interne)

IV. CUVINTE CU ETIMOLOGIE NECUNOSCUTĂ

11

V. CUVINTE STRĂINE ÎN LIMBA ROMÂNĂ (neadaptate sistemului lingvistic

românesc)

I. Cuvinte moştenite

Cuvinte latineşti

Reprezintă aproximativ 20% din ansamblul vocabularului, constituind fondul de

bază al limbii române, cu o largă circulaţie (inclusiv prin locuţiuni şi expresii), cu multe

derivate şi compuse, cu structuri semantice variate şi bogate. Sunt cuvinte care se referă la

realităţi din cele mai diverse domenii de activitate, care definesc viaţa socio-economică şi

spirituală a românilor (omul, viaţa materială, afectivă şi de familie, agricultura, creşterea

vitelor etc.). Ex.: arde, auzi, avea, barbă, bea, bate, carne, cap, creier, cot, cânta, cunoaşte, crede, dinte,

deget, dormi, deschide, duce, ficat, fată, faţă, face, fi, fugi, fierbe, frige, gură, gusta, genunchi, geană, inimă,

intra, ieşi, ierta, închina, întreba, însura, înghiţi, înţelege, învăţa, limbă, lucra, lăuda, lăsa, lua, măsea,

mână, mustaţă, mamă, mărita, minte, muşchi, merge, muri, mânca, nas, naşte, nuntă, os, ochi, picior,

piele, palmă, piept, plămâni, pumn, păr, plânge, râde, roade, rupe, răsări, sânge, sări, scrie, sparge, spune,

sta, suflet, somn, şti, şedea, tăcea, tăia, umbla, uita, vedea, vrea, zice ş.a.; bătrân, bun, deştept, orb, mut,

surd, flămând, sătul, tânăr, trist; bărbat, femeie, fată, fecior, fiică, fiu, frate, soră, mamă, tată, noră,

nepot, socru, soţ, unchi, văr etc.; ac, aţă, caş, cârnat, ceapă, casă, cheie, cui, curte, cuţit, făină, friptură,

fereastră, fântână, lingură, lână, legumă, masă, miere, oală, ou, piper, pâine, plăcintă, prânz, sare, sapă,

scaun, untură, vin, vas, zeamă etc.; aer, apă, albină, arşiţă, brumă, berbec, bou, căldură, cald, ceaţă, cer,

capră, căţel, câine, cireş, foc, frig, fulger, fum, furnică, floare, ger, gheţă, găină, grâu, iepure, iarbă,

întuneric, lemn, lumină, lac, lup, munte, măr, nea, negură, nor, pământ, piatră, ploaie, pădure, pasăre,

peşte, porc, pui, purice, pom, rază, râu, rândunică, secetă, soare, stea, şarpe, şoarece, tuna, taur, urs, vânt,

vacă, vierme, viperă, viţel, varză etc.; an, lună, săptămână, azi, ieri, dimineaţă, seară, luni, marţi,

miercuri, joi, vineri, sâmbătă, duminică, zi, noapte, primăvară, vară, toamnă, iarnă etc.

Cuvinte autohtone

Numărul lor nu este stabilit cu precizie în timp de către lingvişti. Ultimele cercetări

de amploare aparţin prof. Gr. Brâncuş (vezi, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti,

1983). Se disting două categorii:

2

a) cuvinte autohtone existente şi în albaneză (cca 70), de ex.: abur, baci, balaur, barză, bucura,

bunget, buză, baltă, brâu, brad, copac, copil, dărâma, groapă, grumaz, guşă, măgură, mal, mătură,

mazăre, mânz, moş, pârâu, sâmbure, şopârlă, ţarc, ţap, viezure, vatră, zgâria;

b) cuvinte autohtone inexistente în albaneză, de ex.: aprig, băiat, bordei, burtă, genune, gheară,

măceş, melc, mişca, niţel etc. Este o categorie de cuvinte cu interpretări etimologice diferite.

Pentru unii lingvişti, o parte din aceste cuvinte sunt considerate cu etimologie

necunoscută sau sunt asociate cu posibile etimoane latineşti neatestate. Autohtone sunt

considerate şi o serie de toponime, antroponime şi hidronime (de ex. Ampoi, Argeş, Jiu,

Lotru, Bucur, Moş, Brad etc.).

II. Cuvinte împrumutate. Principale influenţe

Influenţa slavă s-a manifestat diferit şi în perioade distincte, fiind evidentă din secolul

al IX-lea, în cele mai variate domenii: natură, faună, floră, corpul uman, familie, locuinţă,

hrană, agricultură, religie, armată, timp, toponime, antroponime etc. Influenţele din

bulgară, ucraineană, polonă sau sârbo-croată sunt mai evidente la nivelul graiurilor (fapt

explicabil geografic). Exemple: deal, iaz, izvor, luncă, mlaştină, nisip, omăt, peşteră, cocoş, raţă,

gâscă, rac, ştiucă, vrabie, hrean, morcov, gât, gleznă, obraz, stomac, trup, glas, vreme, veac, ceas, babă,

nene, maică, nevastă, blid, ciocan, cleşte, coasă, coş, lopată, topor, zid, cojoc, rufă, colac, hrană, icre, ulei,

oţet, brazdă, plug, ogor, război sabie, suliţă, sfânt, pomană, groapă, lene, milă, necaz, noroc, poftă, basm,

diavol, zmeu; citi, clădi, grăi, hrăni, iubi, munci, odihni, omorî, sfârşi, topi, trăi, trebui; bogat, drag,

lacom, mândru, prost, sărac, scump, slab, vesel, vinovat ş.a.

Influenţa maghiară se manifestă începând cu secolul al X-lea şi vizează viaţa

orăşenească, de curte, comerţul, industria etc. Majoritatea cuvintelor împrumutate din

maghiară circulă în zone locuite şi de populaţia maghiară. În limba literară s-au păstrat mai

puţine, de ex.: dijmă, hotar, oraş, tâlhar, viteaz, ban, cheltui, meşter, lacăt, bănui, chibzui ş.a.

Influenţa greacă s-a manifestat în perioade diferite, direct sau prin intermediul latinei

dunărene (carte, creştin, farmec etc.) şi a slavei (busuioc, hârtie, cămilă, corabie, dascăl, catastif,

trandafir, zahăr etc.). Din epoca fanariotă au rămas termeni de cancelarie, de afaceri,

administraţie etc., de ex.: economisi, lefter, magazie, plictisi, cangrenă, silabisi, teatru ş.a.

3

Influenţa turcă aparţine unor straturi distincte în timp şi ca importanţă (din perioada

protootomană, apoi din secolul al XV-lea şi, cu intermitenţe, până în secolul al XIX-lea).

Cuvintele acoperă o arie foarte diversă (viaţă materială, faună, floră, comerţ, toponime

etc.), de ex.: acaret, ciorap, cearşaf, chibrit, chirie, divan, odaie, tavan, cafea, caşcaval, ciulama, ciorbă,

chiftea, ghiveci, iahnie, iaurt, sarma, telemea, tutun, basma, maramă, şalvari, dovleac, pătlăgea, zambilă,

fildeş, sidef, băcan, cântar, chilipir, ciubuc, bucluc, huzur, maidan ş.a.

Influenţa germană se manifestă cu evidenţă mai ales prin dialectul săsesc, prin cel

sârbesc şi pe cale livrescă (tehnică, sport etc.), de ex.: stofă, cartof, chiflă, parizer, şniţel, şuncă,

şut1 ş.a.

Împrumuturi latino-romanice. Primele atestări din secolul al XV-lea şi al XVI-lea sunt

sporadice şi se leagă doar de anumite texte (documente de cancelarie, traduceri de cărţi

bisericeşti etc.). Există împrumuturi directe şi indirecte (prin limbi europene din care s-au

efectuat traduceri: germană, neogreacă, maghiară, rusă ş.a.). Cronicari şi alţi oameni de

cultură din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea au contribuit substanţial prin lucrările lor la

introducerea şi răspândirea unor termeni latino-romanici din cele mai variate sfere

tematice (ştiinţe, religie, armată, viaţă economică şi spirituală etc.), de pildă: epistolă,

democraţie, orator, autoritate, cauză, fabulă, proprietate, bibliotecă, ocazie, situaţie, formaţie, maistru,

colonel, poştă, flotă ş.a.

Împrumutul latino-romanic devine mai numeros după secolul al XVIII-lea, un loc

aparte revenind împrumutului lexical din franceză. La început (a doua jumătate a secolului

al XVIII-lea), influenţa franceză este indirectă (prin germană, rusă, poloneză), iar cea

directă se manifestă puternic mai ales începând cu secolul al XIX-lea (pe lângă traduceri,

un rol însemnat revenind relaţiilor socio-economice şi culturale cu Franţa) şi este evidentă

practic în toate domeniile, dar în proporţii diferite (de pildă, sunt multe neologisme de

origine franceză – sau şi franceză – în sfera ştiinţelor, a noţiunilor abstracte etc.).

Aceleaşi cuvinte, împrumutate simultan sau în timp din limbi diferite (înrudite sau

nu), au determinat o creştere simţitoare a împrumuturilor motivate multiplu, ceea ce

justifică şi conceptul de etimologie multiplă (în cazul de faţă de etimologie multiplă

externă), alături de etimologia simplă (= unică). Câteva exemple: abces (< fr., lat.), abis (<

4

fr., lat., gr.), accident (< fr., it., lat.), campanie (< fr., rus.), carafă (< ngr., fr., it.), compensa (<

fr., lat.), disponibil (< fr., lat.) ş.a.m.d.

În general, exceptând etimologiile unice, din franceză (de ex.: dispozitiv, disproporţie,

embargo ş.a.), o bună parte din împrumuturi se motivează, pe lângă franceză, din latină şi

apoi din italiană, engleză etc., de ex. acomoda (< fr., lat.), antirezonanţă (< fr., engl.),

completamente (< fr., it.), emisiune (< fr., lat.), escadron (< rus., fr.) ş.a.

Împrumuturi din engleză şi americană. Acestea sunt împrumuturi directe şi prin alte

limbi de cultură (cu precădere limba franceză, germana sau rusa), aparţinând ştiinţei,

tehnicii, vieţii economico-financiare, sportului etc.

O bună parte din aceste împrumuturi au o circulaţie inetrnaţională (fiind

recunoscute şi în alte limbi, cu forme identice sau adaptate sistemului lingvistic respectiv).

De pildă: boiler, buldozer, smoching, bridge, outsider, ring, blugi, boss, campus, week-end, marketing,

hamburger, supermarket ş.a.

CUVINTE FORMATE ÎN LIMBA ROMÂNĂ. MIJLOACE DE FORMARE

(PRINCIPALE, SECUNDARE, MIXTE; CALC LINGVISTIC)

A. PRINCIPALE

DERIVAREA PROGRESIVĂ (= ~ PROPRIE)

Componente: - cuvânt bază

- formant (= formativ, lexiform)

* afix – formativ; are şi un sens mai larg, incluzând morfemele auxiliare

Criterii generale de caracterizare pentru bază şi formative: etimologie, parte de vorbire

(bază şi rezultat), caracteristici lexico-semantice, repartiţii funcţionale şi teritoriale.

1. Derivarea cu prefixe (şi prefixoide)

a) Prefixe – afixe* (= particule) adăugate înaintea unui cuvânt (simplu, derivat sau

compus) existent în limbă, înaintea rădăcinii unui asemenea cuvânt sau înaintea unor teme

inexistente în calitate de cuvinte independente, pentru a forma un nou cuvânt.

b) Structură morfematică: - simple (peste 80)

5

- complexe (ex. pres < pre + (ră)s)

* Există şi prefixe în variante fonetice sau grafice

Ex. anti- (ant-, an-, andi-), răs- (răz-, res-)

c) Valori semantice:

În bună parte sunt polisemantice (ex.: în-, des-, pre-, ne-, răs-, extra- ş.a.)

Se marchează, de pildă:

„superioritatea“ (extrafin), supra-, arhi-, hiper-

„inferioritatea“ (subintitula), de-, hipo-, infra-

„interioritatea“ (înnopta), intra-

„exterioritatea“ (expatria), extra-, dis-

„anterioritatea“ (antebraţ), re-, retro-

„posterioritatea“ (postdata), supra-, en-, trans-

„opoziţia“ (antisimetrie), contra-, o(b)-

„intensificarea“ (răsciti), re-

„absenţa unor caracteristici“ (anormal), des-, şi var. dez-, de-

„transformarea în sens negativ“ (neadevăr), in- (im-, i-)

„trecerea de la o stare la alta“ (încărunţi)

„dobândirea unei însuşiri“ (îmbujora)

„asemănarea cu obiectul denumit“ (învăpăia) ş.a.

Exemplele de mai sus indică şi existenţa unor serii sinonimice şi antonimice, serii

care pot fi recunoscute şi la nivelul sufixelor.

d) Principale tipuri:

- negative (ne-, in-)

- privative (des-, de-) „absenţa“

- iterative (răs-, re-) „repetarea“

* delocutive în- (îm-), in- (im-), an- (am-)

* Provin din locuţiuni, de ex.: a pune în fapt = a înfăptui.

e) Originea prefixelor (principalele surse)

- moştenite din latină (mai puţine, cca 12) (ex. a-, cu-, de-, des-, în- etc.);

- împrumutate:

- din slavă (ex. iz-, ne-, răs- ş.a.)

- din greacă (prin slavă sau latino-romanice) (ex. anti-, arhi-, hiper-, hipo-)

6

- latino-romanice (cele mai multe) (ex. ab-, ante-, contra-, ex-, extra-, retro-, super- ş.a.)

- apărute pe teren românesc (din alte prefixe sau din prepoziţii prin calcuri şi semicalcuri)

(de ex. sco-fală).

Cu origine comună, există dublete, triplete şi chiar cvadruplete: (stră- şi extra-), (super-,

spre-, sur-), (tră-, trans-, tra-, tre-). Unul este moştenit, iar celelalte sunt împrumuturi latino-

romanice.

* Cel scris cu aldine este moştenit.

f) Repartiţie pe părţi de vorbire:

Derivatele cu prefixe sunt la toate părţile de vorbire, cu excepţia articolului şi a prepoziţiei.

Cele mai multe apar, în acelaşi timp, la verbe substantive şi adjective.

g) Productivitate (în funcţie de numărul formaţiilor, ca f o r ţ ă p r o d u c t i v ă şi f r

e c - v e n ţ ă de întrebuinţare).

Cele mai productive, din cele tradiţionale: în-, ne-, des-, răs-, re- şi mai multe din cele latino-

romanice, adică neologice (ex. a-, anti-, con-, contra-, de-, ex-, super-, supra- ş.a.)

h) Supraprefixare: defineşte prezenţa simultană a două sau mai multe prefixe la aceeaşi

bază, de ex.

străstrănepot (acelaşi prefix) ; supraîncălzi (prefixe diferite)

* Prefixoide (= false prefixe)

Sunt interpretate diferit: ca prefixe, fiindcă funcţional se comportă ca acestea şi ca

elemente de compunere, fiindcă la origine sunt cuvinte. Provin mai ales din greacă,

intrate prin neologisme şi au caracter internaţional (ex. aero-, auto-, bio-, hidro-, micro-, mini-,

orto-, pseudo- ş.a.).

2. Derivarea cu sufixe (şi sufixoide)

Sufixe = afixe (= particule) adăugate la o temă, formând cu aceasta un nou cuvânt.

* Există sufixe lexicale şi sufixe gramaticale, valori care se suprapun în sufixele

moţionale (ex. vulpe / vulpoi, iepure / iepuroaică).

Criterii de descriere:

- clasa lexico-gramaticală:

- a cuvintelor-bază;

- a formaţiei (substantive, verbe, adjective etc.);

- structura morfematică:

7

- simple (ex. -ar, -tor);

- dezvoltate (sufix + interfix), ex. --uleţ;

- compuse (din două sufixe), ex. -ăreasă < -ar + easă;

* Interfix: parte din derivat care nu aparţine nici temei nici sufixului propriu-zis (ex. -ul-)

În lingvistica românească, interfixul este considerat adesea parte din sufix. Deci, într-un

exemplu precum cornuleţ, -uleţ este un sufix dezvoltat.

- structura semantică:

Valoarea semantică a derivatului rezultă din raportarea la bază, iar valoarea semantică a

sufixului depinde de semantica derivatului.

- tipuri semantice:

- sufixe de agent (ex. -ar, -aş, -easă, -tor, -giu, -ist);

- sufixe augmentative (ex. -an, -andru, -ean, -oi, -oaică, -ăraie);

- sufixe diminutivale (ex. -aş, -el, -ic, -iţă, -uş, -uţ, -uc, -eţ);

- sufixe pentru denumirea însuşirii din obiecte (ex. -ist, -al, -bil, -esc, -at);

- sufixe pentru denumirea instrumentelor (ex. -ar, -niţă, -tor, -toare);

* -toare este şi alt sufix (ex. răzătoare, cf. storcător) decât -tor, -toare;

- sufixe pentru denumiri abstracte (ex. -re (-are, -ere, -ire), -t, -eală, -ime, -ism);

- sufixe pentru indicarea colectivităţii (ex. -ărie, -et, -ime, -iş, -işte, -ăraie);

- sufixe pentru indicarea ideii de loc (ex. -ărie, -ean, -ar);

- sufixe pentru indicarea acţiunii (verbe) (ex. -a, -i, -iza, -ifica, -uí);

- sufixe pentru indicarea modalităţii (ex. -iş, -mente);

- sufixe pentru denumirea persoanelor, animalelor, păsărilor şi plantelor (ex. -ar, -el, -

ică, -ean, -ior, -tor, -iţă, -uţă, -uş, -os, -ariţă);

Există şi sufixe polisemantice. De pildă, sufixul -aş poate indica agentul, nuanţa

diminutivală în cazul substantivelor (de ex. poştaş, copilaş) şi poate forma noi adjective (de

ex. codaş, pătimaş);

- originea sufixelor

- moştenite (mai ales latineşti) (ex. -ar, -tor, -el, -ic(ă), -ime, -ătate ş.a.);

- considerate autohtone (-esc, -andru);

- împrumutate:

- din slavă (-nic, -iţă, -işte, -eală, -ean ş.a.);

- din turcă (-giu, -lâc);

8

- latino-romanice (-(i)er, -ism, -al, -ant, -bil, -ist, -iza, -ifica);

- repartiţia pe părţi de vorbire: derivatele cu sufixe sunt la substantive, adjective, verbe,

adverbe şi mai puţin la pronume, numerale şi interjecţii (ex. mătăluţă, treime, aolică, ofuleţ)

- productivitatea:

Azi sunt productive mai ales cele moştenite din latină şi, în special, cele întărite prin

împrumuturi neologice (latino-romanice).

Mai puţin sau deloc productive sunt mai ales: -oaie, -ache, -ament, -ciune,

-ăreţ, -icesc, -ard.

Neologice în creştere, ca productivitate: -ism, -ist, -iza, -iv, -bil, -itate etc.

Suprasufixarea este mai puţin evidentă ca la prefixe (prin transformările suferite de

primul sufix legat de temă), de ex. bădicuţă.

* Sufixoide (= false sufixe)

Este aceeaşi interpretare ca la prefixe şi au, prin excelenţă, origine greacă, pătrunse prin

neologisme.

Ex. -fil „iubitor“, -fob „care nu suportă“, -for „care poartă“, -fug „care elimină“, -gramă

„schemă“, -log „specialist“ ş.a.

COMPUNEREA

Procedeu de formare a cuvintelor noi din două (sau mai multe) cuvinte existente şi

independent în limbă. Apar la toate părţile de vorbire, cu excepţia articolului.

* În afara cuvintelor, pot fi folosite abrevieri ale unor cuvinte sau/şi, conform unor

interpretări, elemente de compunere (numite de unii lingvişti prefixoide/sufixoide).

Faţă de un grup sintactic (ex. zori de zi) compusele se raportează la: unitate

morfologică, unitate semantică şi comportament sintactic. Compusele pot fi clasificate din

mai multe puncte de vedere, legate mai ales de procedeul formării şi originea lor.

Principalele criterii şi tipuri:

- Sintactic:

- parataxă (= juxtapunere) (ex. decret-lege, literar-muzical);

- hipotaxă (= subordonare):

- subordonare atributivă:

- atributul este adjectiv (ex. coate-goale, vorbă-lungă, bună-credinţă, bunăstare);

9

- atributul este substantiv în genitiv (ex. floarea soarelui, ochiul-boului);

- atributul este substantiv în acuzativ cu prepoziţie (ex. floare-de-colţ, cal-de-mare);

- compusul conţine un complement (ex. fluieră-vânt, papă-lapte, zgârie-brânză etc.);

- Originea compuselor:

- moştenite (puţine), de ex. luceafăr, trifoi ş.a.

- împrumutate, de ex. binecuvântat ş.a.

- formate pe teren românesc, de ex. limba-soacrei, coate-goale ş.a.

CONVERSIUNEA (= conversie, schimbarea valorii gramaticale, transpoziţie

gramaticală)

Este un procedeu specific gramatical şi constă din trecerea unui cuvânt de la o

parte de vorbire la alta.

Procedeul constă din: determinare şi distribuţie.

Cele mai frecvente conversiuni:

- de la adjectiv la substantiv (ex. bunul, răul);

- de la adverb la substantiv (ex. binele);

- de la numeral la substantiv (ex. un zece);

- de la interjecţie la substantiv (ex. un of);

- de la substantiv la adjectiv (ex. vremi copile);

- de la adverb la adjectiv (ex. fuge repede);

- de la adjectiv la adverb (ex. scrie frumos);

- de la substantiv la adverb (ex. doarme buştean).

O categorie aparte: trecerea de la nume proprii la substantive comune şi invers (ex.

damasc, olandă, amper, şampanie).

* Sunt frecvent întâlnite adjective provenite de la participii şi gerunzii (ex. construit, -ă,

suferind, -ă).

DERIVAREA REGRESIVĂ (= ~ improprie)

* Procedeul nu are o interpretare unitară, din cauza faptului că există două situaţii:

- eliminarea de afixe (ex. aniversa de la aniversa/re)

- eliminarea de afixe urmată de adăugarea unui morfem lexico-gramatical (ex. şof/er >

şof+a > şofa).

10

Principalele tipuri:

- derivare regresivă postsubstantivală:

Ex. pisic de la pisic/ă

mâţ de la mâţ/ă

alun de la alun/ă *multe denumiri de arbori de la fruct

cais de la cais/ă

vişin de la vişină

ortoped de la ortopedie * profesie de la ştiinţă

geolog de la geologie

- derivare regresivă postverbală (este o derivare de substantive):

Ex. auz, cânt, greş de la a auzi, cânta, greşi.

Un caz aparte: la radical se adaugă desinenţa de feminin: bârf/i > bârf+ă > bârfă.

- derivare regresivă postadjectivală (un procedeu mai puţin productiv. Se obţin

verbe şi substantive.)

Ex. catifela de la catifelat

bălţa de la bălţat

PROCEDEE SECUNDARE

Trunchierea (= scurtarea) cuvintelor, rămânând partea iniţială sau finală.

Ex. proful, profa, diriga;

atelier foto(grafic); (Corne)lia;

trafic aero(nautic); Teo(dor)

Contaminarea (= aglutinarea)

Îmbinarea a două cuvinte din care provine unul nou; în general, există o înrudire

semantică între cele două cuvinte.

Ex. impuls + bold > imbold

cocor + stârc > cocostârc

Abrevierea (provenită din iniţiale citite ca noi cuvinte)

Ex. C.F.R. > cefere

T.V.R. > tevere

11

REDUPLICAREA

Repetarea aceleiaşi silabe (cu valoare onomatopeică sau componentă a unui cuvânt,

de obicei nume propriu); de ex.: cu-cu, Gigi, Lili, Titi ş.a.

PROCEDEE MIXTE

Se folosesc cel puţin două mijloace diferite de formare a cuvintelor.

Pentru părţile alcătuite simultan prin două procedee (fără să existe şi un cuvânt în

care se recunoaşte unul din procedee) există şi termenul de parasintetic; prin

generalizare, se foloseşte, uneori, pentru orice cuvânt mixt.

Ex. îmbuna (nu există îmbun şi nici buna)

Calc lingvistic

Termen împrumutat din arta grafică, având sensul de „copie“, „imitaţie“; lingvistic,

defineşte o îmbinare a mijloacelor interne cu cele externe şi se referă la cuvinte şi unităţi

frazeologice.

Tipuri:

- calc lexical

- semantic (ex. rom. lume din lat. lumen „lumină“, după sl. sveată care înseamnă şi „lumină“

şi „univers“, a luat şi sensul de „univers“);

- de structură (se împrumută forma internă, ex. rom. supraveghea după fr. surveiller);

- calc gramatical (morfologic şi sintactic);

- calc frazeologic (pentru îmbinări frazeologice sau libere), ex. a face naveta, cf. fr. faire la

navette;

- calc lexico-frazeologic (ex. a face anticameră după fr. faire antichambre).

RELAŢII INTERLEXICALE. SINONIMIE. ANTONIMIE. OMONIMIE.

PARONIMIE

Sinonimia

Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă dar apropiate sau identice ca înţeles; în

sincronie şi în acelaşi sistem al limbii, cel puţin cu un sens, exprimă aceeaşi noţiune sau

aspecte identice ale ei; condiţia propriu-zisă de sinonimie presupune: referent identic,

aceeaşi variantă funcţională şi aceleaşi clase de distribuţie contextuală.

12

Criterii de caracterizare şi tipuri:

Lingvistice:

- etimologia:

- din aceeaşi limbă (ex. absurd / ilogic, din fr., călduţ / căldicel ca derivate româneşti);

- din limbi diferite: ex. absenta (din fr.) / lipsi (din ngr.);

- categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe);

- există şi serii de sinonimie la nivelul familiei lexicale, ex. abroga / anula, abrogare / anulare,

abrogat / anulat.

- structura:

- radicali diferiţi (ex. repede / iute);

- derivate (ex. ireal / nereal, răcoros / răcoritor);

- lexico-frazeologice (ex. capitală / cetate de scaun);

- sensul

- sinonime absolute (= totale) (mai ales în terminologii şi între variante stilistico-

funcţionale; ex. porumb / cucuruz, abdomen / burtă);

- sinonime relative (= parţiale) – sunt cele mai numeroase;

- sinonime contextuale (sau metaforice) ex. inel = cătuşă de aur (T. Arghezi).

Extralingvistice

- sfera tematică (ex. însuşiri, obiecte ş.a.)

- diferenţe teritoriale (ex. pâine îngheţată / pâine tare)

Antonimia (antonimele reprezintă perechi de cuvinte cu corpuri fonetice diferite sau

parţial diferite, aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi având sensuri opuse).

Criterii de caracterizare şi tipuri:

Lingvistice (principale criterii):

- etimologia:

- antonime din aceeaşi limbă (ex. bun / rău (lat.));

- antonime din limbi diferite (ex. (a) urî (lat.) / (a) iubi (sl.));

- categoria gramaticală (sunt mai ales substantive, adjective, verbe, adverbe);

13

- există serii de antonime şi la nivelul familiei lexicale (ex. aprinde / stinge, aprindere / stingere,

aprins / stins).

- structura:

- cu radicali diferiţi (ex. bun / rău);

- cu acelaşi radical;

- cu afixul explicit la amândoi termenii (ex. antebelic / postbelic);

- cu afixul explicit la unul din termeni (ex. legal / ilegal, util / inutil);

- sensul (pe baza opoziţiilor semantice):

- de contrarietate (= antonime graduale), ex. mare / mic, ieftin / scump;

- de contradicţie (= antonime complementare), ex. absent / prezent, adevărat / fals;

- de tip vectorial, ex. a ieşi / a intra, a începe / a termina;

- de tip conversiv, ex. a vinde / a cumpăra (ceva), a da / a primi;

- semantico-stilistice, ex. aprinde / stinge („Anii aprind în inimile oamenilor dragostea şi tot

anii o topesc şi o sting.“ Zaharia Stancu, Şatra).

Extralingvistice:

- sfera tematică (antonime privitoare la însuşiri, fenomene, acţiuni etc., de ex. căldură / frig,

iarnă / vară, bun / rău)

- diferenţe teritoriale (ex. de tipul regional / popular, regional / literar).

Omonimia (omonimele sunt cuvinte cu forme sonore identice, dar diferite ca sens);

există omografe, care se scriu la fel şi omofone, care se pronunţă la fel; unele pot fi

simultan omofone şi omografe, de ex. lac „întindere de apă“ / lac „substanţă“ (omofone şi

omografe), altoi / altoi (omografe), nea / nea (omofone).

* În lingvistica românească, deocamdată, nu se acceptă omonimia prin polisemantism, ci

numai omonimia cuvintelor cu etimologie diferită.

Tipuri:

- omonime lexicale (pentru aceeaşi parte de vorbire):

- omonime totale (coincid la toate formele) ex. lac (lat.) – lac (germ.);

- omonime parţiale (numite şi false) ex. el cântă – ei cântă;

- omonime lexico-gramaticale:

- morfologice

- sintactice

14

(coincid forme ale unor părţi de vorbire diferite), ex. cer (subst.) / cer (verb), ardei

(subst.) / arde-i (verb şi pronume), coincide pronunţia – prin fonetică sintactică.

Paronimie şi etimologie populară

Paronimele sunt cuvinte care se aseamănă formal, au sensuri diferite, etimologii diferite

(chiar dacă uneori fac parte, în sens larg, din aceeaşi familie) şi aparţin, în general, aceleiaşi

părţi de vorbire.

Ex. cânt (s.n.) / când (adv.), adopta / adapta, bară / pară, familial / familiar, literar / literal,

temporar / temporal

Etimologia populară reprezintă o apropiere de formă, de sens, sau de ambele, având la

bază analogia şi contaminarea; apare din tendinţa persoanelor (mai puţin cultivate) de a-şi

explica anumite cuvinte (vechi sau noi) necunoscute; ex. nervologie – pentru neurologie,

boliclinică – pentru policlinică.

* Există şi unele etimologii populare preluate de limba literară, de ex. carte poştală pentru

cartă poştală (< fr. carte postale)

FAMILIA LEXICALĂ

În stadiul actual de evoluţie a limbii române, fără să existe o „discrepanţă“ între

planul limbii şi cel al vorbirii, realitatea funcţională nu corespunde întru totul elementelor

stabilizate deja în sistemul lingvistic, fapt confirmat şi de comentarii sau definiţii existente

în lucrări româneşti. Acestea constituie un reflex, dar nu total, al principalelor aspecte care

motivează teoretic şi justifică tipologic conceptul (sincronic şi diacronic) de familie lexicală:

structura morfematică a cuvântului, asocierea lexicală cu trăsăturile care îi argumentează

statutul, varietatea formelor de manifestare, originea cuvintelor legată de sistemul intern

de formare lexicală şi de tipologia împrumuturilor.

Legat de acest concept apar constant câteva aspecte definitorii:

- ideea de asociere, în formulări variate, de felul: grupare lexicală, grup de

cuvinte, serie de cuvinte;

- liantul asocierii, marcat explicit sau nu, ca înrudire semantică şi formală;

- mijloacele de obţinere a grupării lexicale, fiind menţionate mai ales: derivarea,

derivarea şi compunerea sau derivarea, compunerea şi schimbarea valorii

gramaticale;

15

- raportarea asocierii la un cuvânt-bază (sau la acelaşi cuvânt) ca referinţă şi

motivare pentru toate formele lexicale care alcătuiesc familia. Se menţionează, de

asemenea, mai rar, acelaşi radical, primitiv, sau element comun pentru întreaga

familie şi chiar tulpină. Diferenţele nu sunt doar de ordin terminologic, ele având

repercusiuni asupra delimitării propriu-zise a familiei. La acestea se adaugă şi ambiguităţile

legate de polisemia sau de interpretarea semantică neuniformă a unor elemente de

metalimbaj precum: bază, rădăcină, radical, temă.

În timp ce cuvântul-bază este folosit, în general, pentru motivarea unei familii simple

(de exemplu: acoperământ, acoperire, acoperiş, acoperit de la cuvântul-bază acoperi), termenul

bază este folosit, în funcţie de context, ca sinonim pentru cuvânt-bază, dar şi pentru

rădăcină, ceea ce trimite la o familie dezvoltată, în care se recunosc mai multe cuvinte-

bază, respectiv, pe lângă o singură rădăcină existând una sau mai multe teme (de exemplu

în seria bade, bădică, bădicuţă, bădiţă, bădiţel, bădiţică se disting rădăcina bad- (băd-) şi temele

bădic- şi bădiţ-). Pe de altă parte, există interpretări în care rădăcina este identificată cu

radicalul (fapt motivat şi etimologic, rom. radical < fr. radical < lat. radicalis de la radix

„rădăcină“). În virtutea altor păreri, radicalul este o parte divizibilă care rămâne constantă

în toate formele flexionare ale unui cuvânt, ceea ce se numeşte, obişnuit, temă (lexicală).

Raportarea acestor caracteristici la planul vorbirii şi al limbii evidenţiază şi unele

particularităţi în alcătuirea şi recunoaşterea unei familii lexicale. În esenţă, acestea sunt

legate de capacitatea vorbitorului de a stabili legături între cuvinte pe baza unui element

comun, capacitate asociată cu ceea ce Sextil Puşcariu a numit „simţ etimologic“.

Manifestarea sentimentului etimologic este legată, firesc, de gradul diferit de cunoaştere

a limbii de către vorbitori. De pildă, seria alcătuită din cuvintele zid, zidi, zidar, zidărie, zidit,

-ă, ziditor este cunoscută şi acceptată, în general, ca o familie de cuvinte atât de către

vorbitorii obişnuiţi, cât şi de lingvişti, în timp ce seria: aborda, abordare, abordaj, abordabil,

inabordabil sau: explora, explorare, explorabil, neexplorat,-ă, inexplorabil, neexplorabil ridică

anumite probleme din acest punct de vedere, chiar dacă, în virtutea simţului etimologic al

vorbitorului limbii române de azi, fiecare serie reprezintă o familie lexicală. Pentru acesta,

toate cuvintele amintite sunt analizabile şi sunt recunoscute ca româneşti, deoarece afixele

întâlnite aici (in-, ne-, bil-, -a, -aj, -re) apar frecvent în structura unor cuvinte din limba

română actuală (ca împrumuturi şi / sau formaţii interne), iar cele două rădăcini (abord- şi

explor-), care mediază înrudirea, sunt evidente şi cunoscute.

16

Gruparea lexicală reprezentând o familie la nivelul unei limbi se motivează prin înrudire

semantică şi formală mediată de o bază (lexical) comună.

În caracterizarea tipologică a familiei lexicale principalele repere sunt date de trăsăturile

care justifică conceptul de familie, de realitatea funcţională la nivelul vorbirii, de relaţiile

inter-familiale în limitele vocabularului, precum şi de manifestările familiei în evoluţia

limbii (vizând conceptul şi alcătuirile propriu-zise în diversitatea lor).

Practic, caracteristicile prin care poate fi descris şi surprins vocabularul sunt operante şi în

ceea ce priveşte familia lexicală, cu componentele ei specifice (element-bază şi formaţii

realizate de la acesta prin tehnici variate). Astfel, etimologia, structura morfematică,

frecvenţa, apartenenţa la părţi de vorbire, structura semantică sunt repere de definire, dar

şi de posibile clasificări, la care se pot adăuga reperele statistice sau cele vizând evoluţia în

timp ş.a.

Unitatea funcţională a familiei lexicale, reflectată şi de aceste aspecte, nu exclude

posibilitatea unor particularizări privind baze şi / sau formaţiile corespunzătoare. Astfel,

o familie lexicală poate fi monomembră, bimembră sau cu formaţii multiple în funcţie de

numărul cuvintelor motivate de la o bază. Pe de altă parte, numărul bazelor distinge o

familie simplă (cu o singură bază) de una dezvoltată (cu două sau mai multe baze). Şi sub

aspectul părţii de vorbire pe care o reprezintă baza pot exista diferenţe. Cele mai frecvente

sunt bazele reprezentate de substantiv, de adjectiv, de verb şi, mai puţin, de adverb.

Există familii dezvoltate în care cuvintele-bază îşi menţin aceeaşi parte de vorbire, în timp

ce altele sunt părţi de vorbire diferite. De pildă, în familia bade, amintită anterior, bazele

sunt toate substantive, în timp ce formaţiile care alcătuiesc familia lui dor (doruţ, doruleţ, dori,

dorit,-ă, nedorit,-ă, doritor-, -toare etc.) se motivează de la substantiv (dor), verb (dori) şi de la

adjectiv (dorit).

În funcţie de origine se pot distinge: familii alcătuite din formaţii moştenite, familii

alcătuite din formaţii interne, familii bazate pe împrumuturi (analizabile de către

vorbitori), familii în care aceste tipuri de formaţii se combină.

Prin evoluţie istorică, în româna actuală există şi situaţii mai aparte legate de familia

lexicală şi originea cuvintelor. Se ştie că din acelaşi etimon (latin, mai ales) se motivează în

română două (sau chiar trei) cuvinte. Unul este moştenit, iar celălalt apare în limbă ca

împrumut (din latina savantă, din franceză etc.). Deosebite ca formă şi sens actual, acestea

sunt numite de către lingvişti dublete etimologice. Vorbitorul neavizat nu face însă nici

17

o asociere etimologică între acestea (de pildă, între mormânt şi monument, ambele

reprezentând lat. monumentum sau între mărunt şi minut care trimit la lat. minutus. Familiile

lexicale provenite de la astfel de cuvinte pot fi considerate familii de dublete

etimologice. Mai deosebită este situaţia în care familii lexicale, distincte în română, se

motivează de la aceeaşi familie (cu deosebire din latină), dar nu de la acelaşi cuvânt. De

pildă, de la cuvântul moştenit ferice (< lat. felix, -icis) au apărut pe teren românesc cuvintele

ferici, fericire, fericit, -ă, fericitor, fericitoare, iar de la cuvântul împrumutat felicita (din fr. féliciter <

lat. felicitare) există în română felicitare (şi felicitat, -ă). În astfel de situaţii, s-ar putea vorbi de

dublete familiale, adică de familii lexicale, care prin originea cuvântului de bază, se

justifică de la cuvinte diferite, aparţinând aceleiaşi familii (în cazul de faţă, lat. felix, -icis şi

lat. felicitare).

Determinată diacronic, familia lexicală din limba română actuală relevă (inclusiv

etimologic) conexiuni variate între bază şi derivate, cu consecinţe asupra configuraţiei sale

şi asupra tipologiei. De asemenea, se pot observa căi distincte în evoluţia familiilor nu

numai în raport cu sursa primară, ci şi cu relaţiile genealogice intertematice şi, nu în

ultimul rând, ca reflex al extralingvisticului (economic, social-politic, cultural etc.).

Există familii de cuvinte cu structuri simple moştenite, împrumutate sau formate intern

(de tipul r a d i c a l + una, două sau mai multe f o r m a ţ i i ), din care, în timp, unele au

devenit structuri complexe cu teme variate, acestea constituind şi mărturii asupra

productivităţii formativelor tradiţionale şi neologice.

În acest context sunt semnificative şi dubletele lexicale de origine latino-romanică: alături

de înnoirile şi dezvoltările lexicale de ansamblu, ele au imprimat noi coordonate

fizionomiei actuale a familiilor de cuvinte.

Situaţia din limba română nu este singulară, ea putând fi recunoscută şi în alte limbi

romanice. Comentând variantele unor familii lexicale şi inventarul lor, J. Piccoche

evidenţiază modificări survenite diacronic prin asociere la forme moştenite a unor

împrumuturi latineşti şi derivate savante târzii. Astfel, sunt asociate feu şi focal de la aceeaşi

bază latină, focus, dar şi focus cu ignis, jocus cu ludus, ca formaţii înrudite prin alianţă.

Conceptul de familie apare într-o viziune personală, foarte largă, prin prisma diacronică a

coerenţei morfologice şi a celei semantice care asociază cuvintele. Numai astfel se explică

alăturarea dintre lat. calor şi gr. thermis ca baze ale unor derivate savante legate de chaud,

18

care, în virtutea accepţiei „clasice“ de familie lexicală, nu s-ar putea justifica. Ceea ce le

asociază se motivează diferenţiat. În timp ce chaud şi calor reprezintă variante aparţinând

aceleiaşi limbi, latina, chaud şi thermis nu pot fi interpretate decât ca sinonime etimologic

distincte.

Indiferent de alcătuirea lor, simplă sau dezvoltată, familiile realizate de la cuvinte

moştenite sunt dominate de creaţii interne, iar tipurile acestor asocieri apar azi mult mai

complexe decât cele care individualizează originea unităţilor lexicale singulare.

Astfel, o parte a familiilor lexicale moştenite şi-au lărgit aria beneficiind de formative

tradiţionale şi/sau neologice cu teme variate. De pildă, de la bun (< lat. bonus) şi bunătate (<

lat. bonitas) există o serie de derivate şi de compuse: bunică, bunicuţă, bunic, bunişor, buniţă,

bunicel, bunuţ, bunăvoie, bunăvoinţă, bunăstare, îmbuna, îmbunătăţire etc., de la cald (< lat. calidus)

şi căldură (< lat.pop. caldura): călduţ, căldicel, căldişor, căldurică, călduros, încălzi, supraîncălzi,

superîncălzi etc. În familia lexicală românească, alături de rădăcina bun au constituit baze

pentru noi formaţii şi bunic, bunică, bunătate sau îmbunătăţi, datorită cărora asocierea lexicală

moştenită s-a ramificat, menţinând rădăcina din latină cu modificarea expresiei în virtutea

legilor fonetice cunoscute. Împrumuturile romanice (ca formaţii interne în franceză) trimit

la aceeaşi rădăcină latină (bonus), de exemplu: bonom, bonomie, bonjur ş.a., neologisme cu o

sferă restrânsă de circulaţie în română. Apropierea lor de familia dezvoltată în română este

mai evidentă prin conţinutul semantic marcat de bun.

Verbul (a) crede (credere) şi substantivul credinţă (lat. credentis) au dezvoltat pe teren românesc

o serie de formaţii (credincios, -oasă, crez, crezământ, încrede ş.a.). Ca împrumuturi din franceză

există azi în română şi credit (fr. crédit), credita (fr. créditer) şi creditor, -oare (fr. créditeur), la care

se adaugă şi formaţia românească creditare (din credita). Tot ca împrumuturi sunt credul (fr.

crédule, lat. credulus), credulitate (fr. crédulité, lat. credulitas, -atis) şi respectiv, credibil (din lat.

credibilis, -e) şi credibilitate (din fr. crédibilité). Gruparea de mai sus ar putea reprezenta

„orientarea“ etimologică a vorbitorului, care le-ar asocia în aceste familii în virtutea

asemănării formale şi de sens. Experienţa arată însă că, exceptând seria credit, credita,

creditare, creditor, -oare, vorbitorii au tendinţa să le asocieze pe toate în jurul verbului crede

(datorită sensului). În realitate, formaţiile se motivează de la aceeaşi familie, a lui credere din

latină, dar de la baze diferite (seria lui credit, din care unele derivate în franceză, créditer,

créditeur, trimite la lat. creditum), credul, prin franceză, se leagă de lat. credulus, credulitate, tot

19

prin franceză, de la lat. credulitas, credibil vizează altă formaţie a familiei, credibilis, -e, în timp

ce credibilitate, prin franceză, trimite la lat. credibilitas din aceeaşi mare familie a lat. credere.

O categorie de familie lexicală semnificativă sub aspect etimologic pentru

vocabularul românesc actual este cea alcătuită din neologisme, cu sau fără dezvoltări

interne (deocamdată). Exceptând sferele restrânse de circulaţie în care predomină însă

stabilitatea familiilor alcătuite din împrumuturi moderne (de pildă, psihanaliză, psihanalitic şi

psihanalist din franceză), în contextul variantei uzuale este evidentă tendinţa de creştere a

formaţiilor interne de la baze neologice prezente deja în familii, ajungându-se la un alt tip

de asocieri, cu structuri motivate etimologic mixt.

Proporţia dintre împrumut şi creaţia internă este diferită şi dependentă direct de

necesităţile de comunicare. Româna a împrumutat din franceză pe vagon (< fr. wagon),

vagonet (< fr. wagonnet), a format apoi pe vagonetaj < vagonet + suf. -ar (după fr. wagonnier), iar,

mai recent, l-a format pe vagonabil, neînregistrat încă lexicografic şi care presupune forma

infinitivală, virtual posibilă, dar încă nesemnalată, *vagona, la care s-a adăugat sufixul

neologic -bil. Un exemplu similar ni-l oferă familia lui nara, naraţiune, narator şi narativ,

cuvinte împrumutate din franceză şi latină, la care româna a adăugat recent pe narativizare

şi denarativizare, în care se recunoaşte baza narativ, sufixul neologic -iza şi sufixul

substantival larg răspândit -re (presupunându-se şi aici o formă verbală intermediară,

*narativiza).

Corelând ceea ce este înregistrat lexicografic cu exemple provenite din presa

ultimilor ani, se constată o creştere simţitoare a formaţiilor interne care sunt semnificative

pentru un alt tip de familie lexicală, de mare productivitate azi. Este vorba de familii

lexicale pe teren românesc provenind de la baze singulare (moştenite sau împrumutate din

limbi şi la epoci diferite). Ritmul accelerat de producere a acestora şi gradul de stabilitate

dificil de apreciat acum fac aproape imposibilă cuprinderea totală a lor în dicţionarele

actuale.

Oricum, apariţia unor creaţii lexicale beneficiind de productivitatea anumitor

formative tradiţionale (ne-, răs-, -re) şi, mai ales, neologice (-bil, -iza etc.) confirmă şi o

valorificare internă a virtualităţii limbii române. Afirmaţia se susţine mai ales prin

derivatele atestate, prioritar, în publicistică. De pildă, de la adverbul imediat (< fr. immédiat)

s-a format substantivul imediateţe, de la cobai (< fr. cobaye) verbul cobaiza, de la dugheană (<

20

tc. dükkân) verbul dugheniza şi apoi dedugheniza şi substantivele dughenizare şi dedughenizare, de

la butic (< fr. boutique) substantivele buticar şi buticuţ ş.a.m.d.

Aşadar, sub aspectul structurii, în limba română se pot distinge familii de cuvinte

simple şi altele dezvoltate, dar particularităţile etimologice ale bazelor şi ale formaţiilor

aferente creează azi tipuri mai variate, determinate diacronic.

Astfel, se detaşează prin frecvenţă:

- familii lexicale moştenite din latină cu dezvoltări ulterioare în română;

- familii lexicale moştenite din latină (cu sau fără formaţii în română) asociate

apoi cu împrumuturi latino-romanice, având aceeaşi rădăcină şi identitate semantică, prin

care se mediază sentimentul etimologic al apartenenţei la aceeaşi familie;

- familii lexicale constituite din împrumuturi cu sau fără alte informaţii interne;

- familii lexicale (simple sau dezvoltate) realizate pe teren românesc de la baze

singulare de origini diferite sau chiar de la baze doar virtual posibile.

Indiferent de variantele etimologice, tipurile de familii existente azi reflectă o constantă a

stadiului actual de evoluţie a vocabularului românesc, ca valorificare internă accentuată a

fondului lexical disponibil.

Amplificarea productivităţii interne de dezvoltare lexicală relevă nu numai un inventar

cuprinzător şi variat de capacităţi formative proprii, ci şi un potenţial intern al limbii ca

forţă de autodezvoltare şi ca virtualitate, chiar dacă între ritmul adesea alert de producere

şi gradul de stabilitate a noilor formaţii nu există un echilibru.

II. EVALUARE pentru examenul de Lexicologie din semestrul al II-lea

Forma de examinare: examen scris (subiect teoretic şi exerciţiu de analiză a unui cuvânt ca

unitate lexicală / două subiecte practice).

1. Exemple de subiecte teoretice:

1. Obiectul lexicologiei.

2. Factori de sistematizare a vocabularului.

3. Tipuri de etimologii.

4. Cuvinte moştenite.

21

5. Împrumuturi moderne (tipuri şi exemple).

6. Derivarea cu sufixe (criterii şi tipuri).

7. Derivarea cu prefixe (criterii şi tipuri).

8. Compunerea (definire, tipuri şi exemple).

9. Conversiunea (definire, tipuri şi exemple).

10. Sinonimia (caracteristici şi tipuri).

11. Antonimia (caracteristici şi tipuri).

12. Omonimia (caracteristici şi tipuri).

13. Paronimia (caracteristici).

14. Familia lexicală (definiţie şi exemple).

15. Etimologia populară.

2. Model pentru exerciţiul de evaluare la examenul scris:

A. Enunţ: Se dă cuvântul ....................... . Se cer:

1. Analiza structurii morfo-lexicale a cuvântului dat;

2. Reconstruirea familiei lexicale;

3. Explicitarea sensului/sensurilor cuvântului dat şi al/ale cuvântului-bază;

4. Integrarea în serii lexicale a cuvântului-bază;

5. Plasarea cuvântului dat în subansambluri ale lexicului;

6. Demonstrarea posibilităţilor combinatorii la nivel frazeologic pentru

cuvântul-bază.

B. Indicaţii:

La 1. se cer: a) segmentarea cuvântului în morfeme lexicale;

b) descrierea afixelor (după toate criteriile);

c) notarea pentru fiecare segment a unei alte structuri (cuvânt) în care apare.

2. a) identificarea cuvântului-bază;

b) enumerarea a cât mai multe unităţi lexicale din aceeaşi familie;

c) evidenţierea căii de îmbogăţire a vocabularului prin care a apărut fiecare unitate din

familia lexicală.

d) modelarea raporturilor de filiaţie dintre cuvinte printr-o schemă arborescentă;

22

e) sublinierea alternanţelor fonetice (acolo unde se manifestă).

3. a) formularea unor definiţii cât mai adecvate realităţii desemnate de cuvânt;

b) stabilirea raportului între sensuri pentru menţionarea tipului fiecărui sens;

c) precizarea variantei stilistico-funcţionale în care apare sensul;

d) construirea unor enunţuri în cazul sensurilor dependente de context.

4. a) studierea implicării cuvântului în următoarele situaţii:

- face parte din una sau mai multe serii sinonimice,

- face parte din una sau mai multe perechi de antonime,

- are unul sau mai multe omonime,

- are unul sau mai multe paronime;

b) indicarea tipului de raport stabilit între cuvânt şi ceilalţi membri al unei serii lexicale;

c) ilustrarea raporturilor identificate cu câte un enunţ pentru fiecare unitate menţionată.

5. a) enunţarea criteriilor şi a claselor în care se încadrează cuvântul;

b) motivarea repartizării într-un anumit subansamblu după criteriul psihologic.

6. a) găsirea unor perifraze, locuţiuni, expresii (idiomatice) în care apare cuvântul;

b) explicarea sensurilor acestor structuri.

3. Aplicații

1. Indicaţi sinonime pentru următoarele cuvinte. Precizaţi tipul de relaţie sinonimică şi

alcătuiţi enunţuri cu fiecare din sinonimele găsite:

clar, deosebit, inteligent, închis, a expune.

2. Indicaţi antonime pentru următoarele cuvinte. Precizaţi tipul de relaţie antonimică şi

alcătuiţi enunţuri cu fiecare din antonimele găsite:

bucuros, bun, iute, succes, trecător.

3. Se dau cuvintele: bandă, cap, coş, poartă, sol. Explicaţi sensurile fiecăruia dintre ele.

Pornind de la sensurile diferite, precizaţi relaţia interlexicală şi tipul acesteia şi

alcătuiţi enunţuri pentru fiecare sens.

23

4. Alcătuiţi familii lexicale de la următoarele cuvinte: copil, frunză, fiecare familie având cel

puţin 5 formaţii; precizaţi mijloacele de formare şi indicaţi structura morfo-lexicală

a cuvintelor.

5. Alcătuiţi familii lexicale de la următoarele cuvinte: rău, cuvânt, folosind trei mijloace de

formare diferite şi indicaţi-le.

6. Indicaţi 7 sufixe diferite. Precizaţi tipul fiecăruia. Formaţi cu fiecare din ele un derivat.

Alcătuiţi câte un enunţ cu fiecare.

7. Indicaţi 7 prefixe diferite. Precizaţi tipul fiecăruia. Formaţi cu fiecare din ele un derivat.

Alcătuiţi câte un enunţ cu fiecare.

8. Analizaţi structura morfo-lexicală a cuvintelor indicând mijloacele de formare şi

caracteristicile semantice ale afixelor: îmbunătăţire, predestinat, nerecunoscător.

9. Precizaţi raportul dintre următoarele cuvinte, alcătuiţi enunţuri cu fiecare şi precizaţi-le

sensurile:

conjunctură, conjectură, învederat, inveterat, învesti, investi, emigrant, imigrant, enerva, inerva.

10. Alcătuiţi familii lexicale de la următoarele cuvinte: om, pământ, fiecare familie având cel

puţin 5 formaţii; precizaţi mijloacele de formare şi indicaţi structura morfo-lexicală

a cuvintelor.

III. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Structura vocabularului limbii române contemporane,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1986.

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, Lexic comun, lexic specializat, Bucureşti, Editura

Universităţii din Bucureşti, 1986.

BIDU-VRĂNCEANU, ANGELA, FORĂSCU, NARCISA, Modele de structurare semantică,

Timişoara, Editura Facla, 1984.

BRÂNCUŞ, GR., Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică, 1983.

BUCĂ, M., EVSEEV, I., Probleme de semasiologie, Timişoara, Editura Facla, 1976.

COTEANU, I. (coord.), Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1985.

COTEANU, ION, SALA, MARIUS, Etimologia şi limba română, Bucureşti, Editura

Academiei, 1987.

24

GROZA, Liviu, Elemente de lexicologie, Humanitas Educational, Bucuresti, 2004.

HRISTEA, TH. (coord.), Sinteze de limba română, ed. a 3-a, Editura Albatros, 1984.

STOICHIŢOIU-ICHIM, ADRIANA, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influenţe,

creativitate, ALL Educational, 2001.

ŞERBAN, V., EVSEEV, I., Vocabularul românesc contemporan, Timişoara, Editura Facla,

1978.

ZUGUN, PETRU, Lexicologia limbii române, Iași, Tehnopres, 2000.

*** Dicţionarul limbii române (DLR), Bucureşti, Editura Academiei, 1965 şi urm.

*** Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a II-a, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic, 1996.

***Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), Bucureşti, Editura

Academiei, 1982.

***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I-III, Bucureşti, Editura Academiei, 1970-1989.

25