FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE

Prof. dr. Cristian BOCANCEA

IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE

Suport de curs

Capitolul I

DINAMICA IDEOLOGIILOR POLITICECLASICE

1. Ce este ideologia?

Vreme de mai bine de două mii de ani, din antichitate până în epoca modernă, discursul despre ordinea politică existentă şi despre cea dezirabilă a fost produs în interiorul filosofiei politice. Filosofia politică a justificat şi a lăudat guvernămintele pe care le considera bune din punct de vedere moral, criticându-le pe cele care contraziceau valorile fundamentale ale civilizaţiei (libertatea individului, egalitatea oamenilor în faţa legii, dreptul la viaţă şi la fericire etc.). De prin secolul al XVIII-lea, însă, filosofii nu s-au mai mulţumit doar să reflecteze asupra lumii politice; ei au căutat să provoace o schimbare reală în domeniul politic, mai întâi convingându-i pe guvernanţi de necesitatea unei ordini a libertăţii. Văzând că monarhii, deşi agreau în teorie ideea libertăţii, nu erau dispuşi să renunţe la guvernământul absolutist, filosofii au înţeles că o schimbare politică se poate realiza nu prin bunăvoinţa autorităţilor, ci prin acţiunea maselor populare. Dar masele nu ştiau mare lucru despre politică şi nici nu înţelegeau ideile filosofice. Pentru popor, trebuiau explicate lucrurile politice într-un limbaj simplu, care să îndemne la acţiune. Aşa s-a născut discursul ideologic în epoca modernă.

Ideologia se defineşte ca un ansamblu de convingeri şi de expresii cu caracter simbolic, ce permit prezentarea, evaluarea şi interpretarea lumii în funcţie de un anumit model, preferat de către un gânditor, o clasă socială, un regim, o cultură sau o epocă istorică. Ideologia este o matrice de gândire care ne oferă instrumentele şi argumentele necesare pentru a justifica un regim politic sau o formă de acţiune şi pentru a le demonta şi discredita pe altele.

Operând mai mult în planul afectivităţii şi al credinţei decât în cel al raţiunii, ideologia este o formă de cunoaştere politică. Spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, Destutt de Tracy intenţionase să creeze o ştiinţă a ideilor, care ar fi trebuit să se numească ideologie. Câteva decenii mai târziu, sensul iniţial al termenului se pierduse deja; prin ideologie se va înţelege, odată cu Marx, o construcţie teoretică pe care clasa dominantă o impune întregii societăţi, cu scopul de a-şi justifica privilegiile.

Prezente în toate societăţile, în forme discrete sau în forme agresive, ideologiile pot fi considerate, după caz, evadări din prezent, reacţii critice faţă de imperfecţiunile acestuia, proiecte pentru o lume mai bună, dar şi apologii ale prezentului. Vom constata, aşadar, că în orice societate există ideologii concurente: cea promovată de clasa dominantă este întotdeauna o ideologie a statu-quo-ului (a conservării stării de fapt); cea profesată de nemulţumiţii unei societăţi este ideologia schimbării, este pledoaria în favoarea unei forme de organizare aşa-zis superioare.

Ideologiile îndeamnă, adesea, la refuzul formelor politice alternative, practicând o atitudine maniheistă (aceea care plasează mereu “binele” în tabăra proprie şi “răul” în tabăra adversarilor). O astfel de formă de cunoaştere politică înţelege să se materializeze într-un regim politic, o orânduire sau un tip de civilizaţie, reluând parcă un adagio marxist din Tezele despre Feuerbach: filosofii nu trebuie doar să contemple lumea, ci să o şi schimbe.

2. Ideologiile politice în epoca modernă

2

Începuturile ideologiilor în Europa modernă sunt legate de ideea şi valoarea fundamentală a libertăţii umane. Ideea de libertate are o carieră sinuoasă, putând fi regăsită la autori extrem de diferiţi din perspectiva opţiunilor politice. Astfel, în secolul al XVII-lea, a vorbit despre libertate Thomas Hobbes, celebrul exponent al absolutismului teoretic; libertatea a fost o temă centrală şi la un filosof de talia lui John Locke, considerat părintele liberalismului; în spaţiul iluminismului francez, vor aclama libertatea gânditori total diferiţi ca formaţie intelectuală şi ca interese politice: Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Constant, Tocqueville etc. Şi în cultura germană ideea de libertate a fost viu dezbătută de Kant şi Hegel, ca şi de curentele filosofice pe care ei le-au inspirat.

Dincolo de această mare diversitate de autori şi de persepctive de înţelegere a libertăţii, un lucru rămâne comun pentru toată Europa modernă: voinţa de a înlătura Vechiul Regim al monarhiei absolutiste şi de a instaura o ordine politică a libertăţii individuale. Ea s-a materializat în două doctrine care se aseamănă în privinţa premiselor lor, dar diferă în privinţa modalităţilor practice de instaurare şi de conservare a autorităţii. Una este liberalismul, iar cealaltă – conservatorismul.

Liberalismul s-a născut în Anglia secolului al XVII-lea, unde, după două revoluţii burgheze, s-a ajuns la instaurarea unui regim de monarhie constituţională şi de separaţie a puterilor în stat. Pentru a-şi garanta libertatea politică, englezii au limitat prerogativele regelui, au dat putere parlamentului şi au supus executivul unui control din partea autorităţii legislative. Liberalismul englez, născut în urma războiului civil (1642-1649) şi a Glorioasei Revoluţii (1688-1689), a fost teoretizat de John Locke1. În spaţiul continental al Europei moderne, spre deosebire de lumea britanică, liberalismul nu a avut ca fundament filosofic empirismul şi nici un suport praxiologic precum acela al revoluţiilor. Francezii, mai ales, au pus la lucru raţiunea speculativă, iar scenariile create de aceasta, ca şi valorile aferente raţionalismului, vor impulsiona geneza unei noi lumi, a voluntarismului constituţional.

Ideea britanicilor despre libertate poate fi caracterizată succint ca o dorinţă a individului de a fi lăsat în pace, de a nu i se impune de către autoritatea politică tot felul de restricţii absurde. Libertatea anglo-saxonă este un drept individual de substanţă naturală şi, corelativ, o obligaţie a statului de a se ţine cât mai departe de spaţiul vieţii private a cetăţeanului. Pe continent însă, în spiritul raţionalismului, libertatea va fi înţeleasă diferit. Pentru francezi, construcţia societăţii libere nu se face de la sine; ca să se ajungă într-o lume a libertăţii, este necesară acţiunea energică a puterii politice, care să-i înveţe pe oameni cum să fie liberi şi fericiţi. Astfel, englezii şi-au imaginat şi au practicat libertatea ca pe o afacere individuală, privată, în timp ce francezii au privit-o ca pe o întreprindere comunitară, publică.

Dacă discursul liberal englez din secolul al XVII-lea promovase o libertate rezonabilă şi echilibrată, liberalismul iluminist francez, cu voluntarismul său constituţional, ajunsese la o libertate exagerată, lipsită de măsură şi de spirit de prevedere. În numele libertăţii, francezii instauraseră, de fapt, dictatura; în plus, libertatea politică pe care o proclamase Revoluţia de la 1789 nu condusese la o societate mai bună, cu instituţii mai eficiente şi cu un plus de siguranţă a persoanei. De aceea, la numai un an după Revoluţia franceză, Edmund Burke va scrie o carte ce inaugurează ideologia conservatoare: Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa2. Această lucrare contrasta puternic cu entuziasmul general provocat în Europa de evenimentele de la Paris. În timp ce filosofii de pe continent îşi exprimau adeziunea la noul regim francez, care spunea că se întemeiază pe libertate, egalitate şi fraternitate, Burke îşi exprima îndoielile cu privire la capacitatea regimului revoluţionar de a instaura în realitate o ordine politică viabilă. Discursul conservator al lui Burke apărea, astfel, ca o expresie a liberalismului matur care nu voia să se lase pradă radicalismelor şi exceselor revoluţionare..

Conservatorismul este ideologia care apără libertatea echilibrată în faţa proiecţiilor hazardate de schimbare a societăţii de la o zi la alta prin producţia de acte constituţionale. Este ideologia care preferă o libertate relativ limitată, dar reală, decât una absolută, dar abstractă şi irealizabilă. Pentru conservatori, societatea este un organism inerţial, pe care nu trebuie să-l bruschezi prin gesturi politice de genul revoluţiei. Libertatea şi echilibrul social se consituie pe termen lung, prin adaptări succesive şi prin valorificarea respectuoasă a tradiţiilor. Furia schimbărilor politice pe care o declanşase Revoluţia franceză era un exemplu de nechibzuinţă, de încredere nemăsurată în raţiunea umană care, aşa cum a dovedit-o de multe ori, este capabilă de erori monumentale.

1 John Locke, întemeietor al liberalismului politic şi al spiritului liberal modern, se remarcă în literatura filosofico-politică prin Two Treatises of Government (în traducere românească a apărut: Al doilea tratat despre cârmuire, Editura Nemira, Bucureşti, 1999).

2 Edmund Burke, Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa, Editura Nemira, Bucureşti, 2000.

3

Aşadar, libertatea s-a constituit în valoare centrală pentru două doctrine care au promovat o manieră diferită de înţelegere şi de construcţie a guvernământului civil. La sfârşitul epocii Luminilor (secolul al XVIII-lea), Europa occidentală avea o ideologie liberală temperată în spaţiul anglo-saxon, un liberalism radicalizat şi ultra-raţionalist în spaţiul francez, dar şi o reacţie de respingere a exceselor libertăţii, în ideologia conservatoare.

Alături de ideea libertăţii, Europa modernă a promovat şi ideea de egalitate. Chiar liberalii puneau mare accent pe egalitatea tuturor cetăţenilor, combătând practicile Vechiului Regim de utilizare a unor jurisdicţii diferite, în funcţie de apartenenţa de clasă. Pentru liberalii secolelor XVII-XVIII, ca şi pentru conservatori mai apoi, egalitatea însemna tratarea nediscriminatorie a tuturor indivizilor în raport cu legile. Era vorba, deci, despre o egalitate juridică. Pe la începutul veacului al XIX-lea, însă, tot mai mulţi filosofi (care îşi spuneau novatori sociali) considerau că egalitatea juridică este în fapt inoperantă, câtă vreme există mari diferenţe de avere între oameni. Sărăcia exagerată a celor mai mulţi dintre cetăţeni şi bogăţia exagerată a unei minorităţi, această polarizare socială în plan economic (şi implicit în plan cultural) face imposibile deopotrivă libertatea şi egalitatea juridică. Prin urmare, proiectul unei lumi mai bune ar trebui să aibă în vedere instaurarea unei ordini sociale întemeiate pe egalitatea economică.

Primele idei de acest gen au fost formulate la începutul secolului al XIX-lea de către aşa-numiţii socialişti utopici (Robert Owen, Charles Fourier şi Saint-Simon). Proiectul utopiştilor viza transformarea societăţii prin acţiuni punctuale de organizare a unor colectivităţi restrânse, în care să opereze efectiv egalitatea economică. Asemenea idei s-au materializat chiar în câteva experimente în America şi Europa, unde pentru scurte perioade de timp au funcţionat mici colectivităţi ale “egalilor”.

Ideile socialismului utopic vor fi continuate de ideologia socialismului revoluţionar, ce îi are ca fondatori pe Karl Marx şi Friedrich Engels. În concepţia lor, pentru a se ajunge la adevărata egalitate de substanţă economică, nu e suficient să se experimenteze organizări de tip utopic, ci trebuie schimbată întreaga ordine socială şi economică, prin revoluţie proletară. Socialismul marxist voia să justifice schimbarea revoluţionară a ordinii sociale prin ideea că proprietatea – deţinută în mod nedrept de clasa burgheză – trebuie să revină la adevăratul producător de valori materiale, care este proletariatul.

Mijlocul secolului al XIX-lea, marcat de deschiderile politice prilejuite de revoluţiile de la 1848, a cunoscut o dezvoltare a ideologiilor clasice (liberalism, conservatorism şi socialism) în forme discursive tot mai coerente şi cu implicaţii din ce în ce mai profunde în planul ordinii sociale şi politice. Astfel, liberalismul justifica progresul societăţii indivizilor liberi şi egali, care concurează pe piaţă potrivit ordinii constituţionale proiectate de raţiune; conservatorismul încerca să tempereze infatuarea raţiunii întemeietoare de regimuri politice şi să redea tradiţiei rolul de fundament al vieţii publice şi private (pentru conservatori, omul trebuie să-şi respecte mai întâi îndatoririle faţă de societate şi abia mai apoi să revendice drepturi şi libertăţi); socialismul marxist considera că întreaga istorie a umanităţii este o istorie a luptei de clasă şi a succesiunii modurilor de producţie, miza principală constituind-o mereu deţinerea proprietăţii; în această logică istoricistă, clasa muncitoare trebuia să smulgă proprietatea de la burghezie, pentru a instaura o ordine economică egalitară.

4

Capitolul II

IDEOLOGIILE POLITICE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

1. Ideologiile politice la începutul contemporaneităţii

Potrivit istoricilor, perioada contemporană are ca eveniment de debut primul război mondial – conflict care avea să schimbe fundamental ordinea internaţională, ca şi conţinutul politicii la nivelul statelor naţionale (respectiv generalizarea regimurilor pluraliste constituţionale, a partajului “stânga / dreapta” şi a votului universal). Într-un sens mai larg, contemporaneitatea se confundă cu secolul XX. Acceptând aceste periodizări istorice, trebuie remarcat faptul că, în sfera ideologiilor politice, contemporaneitatea este prefigurată încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, când apare prima “mare schismă” în cadrul uneia dintre doctrinele clasice ale modernităţii (marxismul) şi când se manifestă tot mai pregnant diverse curente radicaliste de gândire.

Astfel, către sfârşitul veacului al XIX-lea, socialismul a început să-şi schimbe stilul argumentativ şi să-şi reconsidere finalităţile, în condiţiile în care capitalismul nu-şi dezvăluia doar părţile lui critice (reprezentate de exploatare şi de pauperizarea proletariatului), ci şi pe cele pozitive (precum accesul tot mai larg la educaţie şi cultură, la protecţie socială şi nu în ultimul rând la viaţa politică pluripartidistă). Încercând să se adapteze la capitalismul sfârşitului de secol XIX, socialismul şi-a amendat teoria deja clasică a revoluţiei proletare, a acceptat cadrele democraţiei burgheze, evoluând spre social-democraţie.

Noua ideologie a stângii – social-democraţia sau aşa-numitul socialism reformist – renunţa la schimbarea ordinii politice pe cale revoluţionară şi considera că idealurile proletariatului pot fi împlinite şi în interiorul sistemului capitalist, prin socializarea crescândă a producţiei şi a capitalului, prin instrumentele luptei sindicale şi prin parlamentarism. Aceste opţiuni ale social-democraţiei de la cumpăna secolelor XIX şi XX nu erau doar simple proiecţii ideologice; ele aveau un suport în realitatea economică şi politică a Occidentului. Capitalismul evolua în mod cert spre socializarea producţiei, a consumului şi a proprietăţii, iar sistemul politic al democraţiei liberale, bazat pe consti-tuţionalism şi pluripartidism, oferise partidelor de stânga (multe dintre ele avându-şi originea în sindicalism sau cel puţin colaborând cu organizaţiile de reprezentare profesională) şansa de a participa la viaţa parlamentară şi implicit la sinteza binelui public (care se putea traduce acum şi prin măsuri economice şi sociale favorabile proletariatului). În aceste condiţii, la început de secol XX, Europa se prezenta ca un spaţiu al echilibrului economic şi politic, echilibru care ulterior va fi numit metaforic “la belle époque”.

Declanşarea primului război mondial în 1914 a rupt echilibrul european, deschizând o nouă perioadă de efervescenţă în plan ideologic. În timp ce liberalismul şi conservatorismul aveau mari dificultăţi în a explica de ce nu au putut păstra pacea, stabilitatea şi prosperitatea, două noi curente ideologice câştigă teren în rândul maselor, mizând tocmai pe criticile la adresa unei societăţi care se precipitase în conflict şi în dezordine. În acest context se afirmă două doctrine extremiste: leninismul, în spaţiul ideologiilor de stânga, iar în partea dreaptă a eşichierului politic apare fascismul.

Leninismul a însemnat o radicalizare a socialismului revoluţionar marxist şi o adaptare a sa la condiţiile economice şi culturale ale Rusiei ţariste. În concepţia lui Lenin, într-o Rusie slab dezvoltată economic, cu o clasă proletară puţin numeroasă şi cu o masă enormă de ţărani analfabeţi, era necesară o lovitură de stat şi apoi o dictatură roşie care să schimbe radical societatea în structurile ei economice, dar mai ales în practicile ei politice. Ideologia leninistă avea să se materializeze în revoluţia socialistă din octombrie 1917 şi în crearea primului stat al sovietelor.

5

2. Ideologiile în perioada interbelică şi postbelică

După primul război mondial, în timp ce Rusia se izola de Europa constituindu-şi propriul sistem politic şi economic, în Occident, în două ţări nemulţumite de soluţiile sistemului de pace de la Versailles, apare un discurs ideologic de extremă dreaptă, centrat pe câteva teme fundamentale: superioritatea rasei ariene şi superioritatea culturală a italienilor; necesitatea instaurării unei ordini politice a statalităţii totale; revizuirea prevederilor tratatelor de pace care erau considerate nedrepte în raport cu Germania şi Italia. Această nouă ideologie de extremă dreaptă, aflată la polul opus faţă de bolşevism (dar având foarte multe puncte comune cu el), a cunoscut două ramuri principale: fascismul italian, caracterizat prin corporatism şi etatism integral; nazismul (sau naţional-socialismul german), care se distinge prin rasism, antisemitism, providenţialism şi cultul Führer-ului.

Comunismul şi fascismul s-au afirmat ca două regimuri totalitare având la bază o sumă de elemente comune: existenţa unei singure ideologii oficiale, care nu tolera opoziţia; monopartidismul; statul poliţienesc; dizolvarea structurilor societăţii civile şi controlul total asupra mijloacelor de informare în masă; controlul politic asupra economiei, într-un sistem centralizat şi planificat; expansionismul teritorial. Sistemele totalitare urmau să se confrunte, în anii ’40, în cadrul celui de-al doilea război mondial. Noua conflagraţie declanşată în septembrie 1939 va schimba ordinea politică şi socială a lumii, lăsând loc deopotrivă dezvoltării regimurilor democratice şi totalitarismelor de stânga.

Schimbările adaptative în ideologiile secolului XX nu se referă doar la naşterea extremismului de stânga şi de dreapta. Prin anii ’30, marcaţi de marea criză economică (1929-1933), atât liberalismul, cât şi social-democraţia au trebuit să-şi revadă principiile şi strategiile. În acea perioadă, odată estompat avântul iniţial al reconstrucţiei de după război, economia de substanţă liberală a început să se confrunte cu o incapacitate a pieţei libere de a regla spontan mecanismele producţiei, ale distribuţiei şi ale consumului. În aceste condiţii, statele capitaliste care până atunci respectaseră principiul laissez-faire-ului au înţeles că este necesară o intervenţie în economie, în special prin măsuri monetariste, dar şi prin implicarea lor directă ca agenţi economici care investesc în mari proiecte de infrastructură. Astfel, pentru a contracara criza, guvernele au apelat la politici de reglare a cantităţii de monedă aflată în circulaţie, iar pe de altă parte au creat mari întreprinderi de stat. Astfel, neoliberalismul Lordului Keynes proiecta transformarea statului minimal (specific liberalismului clasic) într-un stat asistenţial-intervenţionist. Cam acelaşi lucru se întîmplă şi în stânga moderată. Social-democraţia, ajunsă la guvernare în Suedia, mizând pe mecanisme economice asemănătoare cu cele neoliberale, va pune accent pe politicile sociale, astfel încât capitalismul să nu fie benefic doar pentru o minoritate cu statut de mare proprietar, ci pentru întreaga societate.

După încheierea celui de-al doilea război mondial, noua împărţire a sferelor de influenţă între lumea democratică de factură liberală şi aşa-numitul sistem al democraţiei populare a condus la un bipolarism ideologic. Blocul occidental a rămas să promoveze democraţia parlamentară, pluripartidismul şi economia de piaţă, în timp ce în spaţiul răsăritean socialist s-a instaurat regimul partidului unic, al dictaturii proletariatului şi al economiei centralizate de stat. În cadrul celor două blocuri – capitalist şi socialist – aveau să se înregistreze numeroase evoluţii ideologice, în încercarea de adaptare a politicului la noile realităţi economice şi sociale. Occidentul, păstrând în linii generale principiile politice liberale şi pe cele conservatoare, avea să cunoască dezvoltarea social-democraţiei, a creştin-democraţiei, neoliberalismului şi neoconservatorismului, a noii stângi şi a noii drepte, a eurocomunismului, ecologismului şi feminismului. Răsăritul Europei a experimentat în unele ţări “rebele” diverse variante ale “socialismului cu faţă umană” (variante considerate de către Moscova nişte deviaţii periculoase, ce trebuiau eliminate chiar şi prin intervenţie militară), ajungând în anii ’80 la marea şi ultima provocare a reformei gorbacioviste din Uniunea Sovietică. În Vest, ca şi în Est, s-au manifestat diverse forme ale naţionalismului.

După război, Europa occidentală va oscila între neoliberalismul etatic şi social-democraţie, promovând o politică a prosperităţii generale sau, altfel spus, un stat al bunăstării generale.

Pe fondul dezvoltării capitaliste sub guvernări neoliberale şi social-democrate, apar totuşi în Occident unele mişcări ideologice care contestă fie politica dreptei, fie politica stângii. De exemplu, în spaţiul liberal apar unii doctrinari care consideră că statul şi-a depăşit atribuţiile, implicându-se prea mult în viaţa cetăţenilor şi creând premisele unei noi servituţi. Această ideologie contestatară poartă numele de neoliberalism doctrinar sau nostalgic. În gândirea politică a stângii apusene, apar de asemenea mişcări protestatare, inspirate în special de politicile promovate în lagărul socialist de către China şi Uniunea

6

Sovietică. Mişcările de inspiraţie comunistă erau nişte reacţii ale intelectualităţii progresiste, care se lăsase înşelată de mirajul sovietic, necunoscând adevărata substanţă a comunismului.

Aşa cum am mai precizat, şi în lumea socialistă s-au înregistrat destul de multe “schisme”, în pofida proclamatei unităţi ideologice patronate de Moscova. Astfel, la mijlocul anilor ’50, în Yugoslavia se afirma socialismul autogestionar; în Ungaria, după ce regimul pro-sovietic era pe punctul de a fi eliminat în 1956, odată cu revoluţia de la Budapesta, s-a ajuns în anii ’80 la aşa-numitul socialism al gulaşului. Un moment însemnat în istoria socialismului est-european l-a constituit Primăvara de la Praga, mişcare de reformare a regimului de democraţie populară în sensul construirii “socialismului cu faţă umană”. În România, prin teoria socialismului multilateral dezvoltat, a fost pusă în circulaţie o construcţie ideologică de factură neostalinistă şi naţionalistă. Între timp, chiar şi în Uniunea Sovietică apăreau semne de întrebare şi mişcări de dizidenţă faţă de politica represivă a regimului comunist.

Cea mai notabilă schimbare în doctrinele stângii se va produce la mijlocul anilor ’80 în Uniunea Sovietică, atunci când secretarul general al P.C.U.S., Mihail Sergheevici Gorbaciov, a declanşat politica de perestroika şi glaznost. Aceasta, prin deschiderile ideologice şi sociale, va permite renaşterea societăţii civile în Europa răsăriteană, revenirea la pluralism şi în cele din urmă la democraţia liberală.

3. Liberalism şi neoliberalism

Liberalismul în secolul XX a cunoscut o divizare ideatică, provocată de atitudinea diferită a două grupări liberale faţă problemele pe care le provocase industrializarea. Încă din secolul al XIX-lea, industrialismul a însemnat nu numai un progres tehnologic apt să dezvolte economia, ci şi un prilej de adâncire a diferenţelor între bogaţi şi săraci, de acutizare a problemelor sociale în periferiile urbane şi în mediul rural. Faţă de aceste inconveniente, la care se adăugau crizele economice periodice, unii liberali au adoptat o atitudine intervenţionistă, pe când alţii (tradiţionalişti) au preferat să lase lucrurile să se rezolve de la sine, prin mecanismele pieţei libere.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, datează astfel diferenţierea a două curente liberale: Liberalismul neoclasic susţinea că statul trebuie să se comporte doar ca un “paznic de noapte”: el

are ca sarcină protejarea persoanei şi a proprietăţii private, precum şi supravegherea regulilor liberei competiţii între indivizi; statul nu trebuie să facă opere de caritate, nu trebuie să se preocupe de soarta săracilor şi nu trebuie să impună mecanisme egalitare (altfel spus, să nu intervină în mersul natural al competiţiei dintre oameni).

Liberalismul bunăstării credea că statul are nu numai sarcina garantării liberei competiţii între indivizi, ci şi datoria de a promova egalitatea şanselor. Pentru acest curent ideologic, rămânea valabilă ideea că statul nu trebuie să se amestece în viaţa privată. Dar în plus, credea că libertatea este obstrucţionată deseori nu atât de imixtiunea statului, cât de lucruri precum sărăcia, lipsa de educaţie, boala etc., lucruri de care indivizii nu sunt totdeauna răspunzători. Pentru a înlătura aceste obstacole din cale libertăţii, statul ar trebui să intervină: el ar trebui să organizeze şcoli şi spitale publice, să reglementeze condiţiile de muncă, astfel încât toată lumea să o ducă bine.Disputa dintre cele două curente liberale a pus în circulaţie două concepte de libertate:a) libertatea negativă (definită de liberalismul neoclasic) înseamnă absenţa constrângerii, neamestecul statului în viaţa privată a indivizilor şi imposibilitatea statului de a lua resurse de la cei bogaţi pentru a asigura o minimă bunăstare cetăţenilor săraci;b) libertatea pozitivă depăşeşte condiţia minimală de “a fi lăsat în pace” de către stat; ea înseamnă posibilitatea reală de a face ceva în viaţă, trecând peste piedicile naturale şi sociale. Dar piedicile respective nu pot fi depăşite decât prin intervenţia statului, care, fără a elimina regula competiţiei, oferă celor săraci şansa de autorealizare. Prin ajutoarele pe care le acordă categoriilor defavorizate, statul nu aduce atingere libertăţii, ci creează un climat mai bun pentru libertatea tuturor; în plus, el acţionează pentru crearea unei lumi cu idealuri morale înalte, cu un nou spirit de solidaritate şi cooperare.

7

Pe fondul crizei economice din anii ’30, liberalismul bunăstării a devenit ideologia cea mai apreciată, căci promova intervenţia statului în economie pentru reglarea disfuncţiilor de pe piaţă. Potrivit lui John Maynard Keynes (1883-1946), statul avea la dispoziţie politica impozitelor şi controlul masei monetare de pe piaţă, prin aceste mijloace reglând consumul, inflaţia şi şomajul.

După marea criză economică şi după război, liberalismul bunăstării a rămas multă vreme ideologia dominantă a Occidentului. “Statul bunăstării sociale”, ca marcă a lumii occidentale, a fost conceput ca un sistem în care autorităţile acţionează pentru:

- stimularea creşterii economice continue;- crearea unei ample reţele de servicii publice şi de asigurări sociale;- susţinerea marilor programe educaţionale şi sanitare la scară naţională;- reaşezarea impozitelor progresive pe venituri.În spaţiul american, liberalismul bunăstării a fost teoretizat mai ales de John K. Galbraith – adept al

ideii de echitate socială şi promotor al aşa-numitului “nou socialism”. Galbraith pornea de la ideea că universul economic este format din sistemul pieţei (ansamblul agenţilor economici, de la cei mici până la cei foarte mari) şi din sistemul planificat al marilor corporaţii şi companii. Dacă sistemul pieţei funcţionează după regulile liberei concurenţe, sistemul planificat al marilor corporaţii este unul care manipulează statul, ca să obţină avantaje diverse, chiar cu preţul distrugerii micilor întreprinzători şi al afectării populaţiei. Pentru a evita situaţia în care marile monopoluri ignoră interesul public şi bunăstarea generală, Galbraith credea că statul trebuie să intervină, astfel încât să crească rolul pieţei libere, tehnologia avansată să servească interesul public, mediul înconjurător să fie protejat, categoriile sărace sau defavorizate să fie sprijinite etc. “Eliberarea” statului din plasa marilor corporaţii se va putea realiza prin creşterea democraţiei, şi mai ales prin perfecţionarea sistemului electoral (înalţii funcţionari să depindă mai mult de electorat decât de “finanţatorii” din umbră, care urmăresc interese monopoliste). Ideile lui Galbraith l-au inspirat în anii ’60 pe preşedintele democrat John F. Kennedy.

Având asemenea obiective, liberalismul bunăstării (numit şi neoliberalism etatic sau intervenţionist) s-a apropiat mult de doctrina stângii moderate (social-democraţia). Pentru acest motiv, ca şi pentru faptul că acorda statului un rol prea mare în societate, neoliberalismul etatic a fost dur criticat de către diverşi teoreticieni care se înscriu în curentul numit neoliberalism doctrinar.

Apărut prin anii ’60, neoliberalismul doctrinar (supranumit uneori şi “nostalgic”, întrucât face apel la valorile iniţiale ale liberalismului) porneşte de la ideea că în secolul XX bunele principii ale liberalismului au fost deturnate prin politica etatistă. Iar etatismul a luat două înfăţişări: socialismul şi intervenţionismul. Ambele sunt la fel de rele, pentru că atentează la libertatea individului. Statul, fie el socialist sau intervenţionist, nu face decât să restrângă libertatea iniţiativei individuale, să împiedice cooperarea şi să pericliteze pacea. Oricât de mult s-ar strădui să realizeze binele comun, statul intervenţionist şi economia centralizată nu ne oferă un plus de libertate, ci, aşa cum afirma Friedrich von Hayek, ne fac să mărşăluim pe un „drum al servituţii”. Un alt neoliberal „doctrinar”, americanul Milton Friedman, incriminează birocraţia statului intervenţionist, costurile enorme ale programelor sale sociale, lipsa lor de eficienţă, iar uneori chiar caracterul dăunător al măsurilor de reglaj şi de planificare economică. Astfel de idei s-au materializat în politicile promovate de guvernul republican al lui Ronald Reagan.

Şi în prezent, liberalismul se zbate între tentaţiile intervenţioniste (care dau substanţă statului bunăstării generale) şi dorinţa de a proteja spaţiul libertăţii şi al iniţiativei private.

8

4. Creştin-Democraţia

Creştin-democraţia este o mişcare politică şi o doctrină de sinteză ce îşi declară ca vocaţie asigurarea continuităţii civilizaţiei umane de sorginte europeană (tradiţia clasică şi creştină), considerând că această civilizaţie presupune subordonarea intereselor faţă de principii morale care transcend conjuncturalul.

Potrivit Enciclopediei Hutchinson, creştin-democraţia desemnează “ideologia unor partide active în Europa de Vest (mai ales în Italia, RFG şi Franţa) după cel de-al doilea război mondial. Creştin-democraţii sunt conservatori moderaţi, care cred în economia mixtă şi în asigurarea bunăstării sociale. Ei se opun atât comunismului, cât şi fascismului, şi sunt în favoarea integrării europene”.

Alături de liberalism şi social-democraţie, creştin-democraţia este unul dintre curentele dominante (dacă ne gândim la reprezentarea în Parlamentul European) ale scenei politice europene de astăzi. Pe de altă parte, dezvoltarea partidelor democrat-creştine în diferitele ţări a arătat că ele nu au o doctrină identică. Pornind de la aceleaşi principii fundamentale, doctrinele partidelor creştin-democrate au fost adaptate condiţiilor concrete, la scară naţională.

Astăzi, creştin-democraţia este denumirea unei mişcări politice a cărei doctrină se deosebeşte de celelalte atât prin modul de abordare a problematicii societale, cât şi prin interesele şi opţiunile avute în vedere. Dacă altor doctrine le sunt proprii abordări materialiste, cea creştin-democrată are o abordare spiritual-materialistă. Dacă alte doctrine apără cu precădere interesele unei anumite clase sau categorii sociale, cea creştin-democrată se adresează, aproape în egală măsură, tuturor claselor şi categoriilor sociale.

Denumirea de “creştin-democraţie” este dată de binomul format din elementele “creştin” şi “democraţie”. Îmbinarea organică a celor două elemente adânceşte conţinutul binomului, care capătă astfel caracteristici deosebite de cele specifice fiecărui element în parte sau amândurora, dar alăturate mecanic. A fi creştin-democrat, înseamnă a adera la ideile şi principiile acestei doctrine, indiferent de apartenenţa la un cult creştin sau altul.

Ideea centrală a creştin-democraţiei este aceea că realizarea omului se desăvârşeşte pe plan spiritual, dar ea nu se poate înfăptui dacă persoana este supusă lipsurilor materiale. Prosperitatea este un mijloc, dar nu un scop în sine, fiind necesară o organizare economico-socială bazată pe parteneriat. Valorile fundamentale ale creştin-democraţiei sunt libertatea, solidaritatea şi dreptatea.

Principiile pe care se bazează creştin-democraţia sunt:1. Personalismul, care presupune respectarea naturii unice şi originale a fiecărui om, cu posibilitatea

deplinei realizări a capacităţilor sale. Economicul neputând fi separat de social, politica socială trebuie să aibă ca preocupare centrală demnitatea şi responsabilitatea persoanei în interacţiune cu societatea (ceea ce presupune drepturi şi obligaţii).

2. Solidaritatea, care presupune participarea naturală la eforturile comunităţii. Solidaritatea este justificată prin natura socială a omului şi prin următoarele idei de sorginte biblică:

- oamenii sunt egali între ei pentru că sunt copiii lui Dumnezeu;- fiecare trebuie să-şi respecte semenul, pentru că acesta este creaţie divină.Această egalitate nu este văzută nicidecum în sens socialist, ci mai degrabă ca egalitate în drepturi şi

responsabilităţi, egalitate a şanselor şi egalitate a aspiraţiilor de autorealizare ale fiecăruia.3. Subsidiaritatea este un termen ce vine din latinescul subsidiarius, fiind adus la rang de principiu

de către Wilhelm von Kettlier (sec. XIX) şi preluat apoi de o enciclică papală din 1931. El desemnează o acţiune complementară sau auxiliară în sprijinul unei alte acţiuni principale. Acest principiu rezultă din corelaţia între următoarele idei: a) asigurarea autonomiei centrelor de decizie de la nivelurile “inferioare” (bazale) ale societăţii; b) obligaţia organismelor de la nivelurile “superioare” ale societăţii de a le ajuta pe cele de la nivelurile “inferioare” şi de a le suplini dacă şi cât este necesar. Aşa cum apare în programul CDU (Uniunea Creştin-Democrată din Germania), “ceea ce cetăţeanul poate realiza la fel de bine şi singur, în familie sau în colaborare benevolă cu alţii, i se poate lăsa în seamă. (...) Principiul subsidiarităţii cere însă de la comunităţile mai mari, în ultimă instanţă de la nivelul statal, să devină în mod necesar active, atunci când exigenţele politicii de organizare socială depăşesc capacitatea indivizilor sau a comunităţilor mai mici”.

9

Consecinţe ale principiilor creştin-democrate. Creştin-democraţia se împotriveşte oricărei discriminări care nu se bazează pe merit. Se opune intervenţiei statului, în afara subsidiarităţii. Condamnă îmbogăţirea unora prin sărăcirea altora (adică realizarea binelui personal în detrimentul binelui comun). În schimb, creştin-democraţia susţine: libertatea personală, în acord cu respectul libertăţii tuturor; egalitatea şanselor; proprietatea privată; bunăstarea şi progresul social.

Conceptul economic al democraţiei creştine este economia socială de piaţă (un concept introdus de creştin-democraţi). Ea se defineşte ca o economie în care:

a) legea liberei concurenţe şi mecanismele pieţei funcţionează, dar sunt atenuate în sensul realizării dreptăţii pentru toţi;b) este restabilită ierarhia naturală dintre prestarea unui serviciu şi justa lui remunerare (diferenţa dintre beneficiu şi profit);c) accesul la proprietate este deschis în modul cel mai larg şi mai echitabil posibil;d) categoriile defavorizate economic (pensionari, şomeri etc.) sunt protejate.CDU a introdus în programul său conceptul de “economie ecologică şi socială de piaţă”, despre care

afirmă că se află în contradicţie cu economia planificată socialistă şi cu formele de economie necontrolată de factură liberală.

Doctrina creştin-democrată poate fi rezumată în 15 idei-reper. Rafael Caldera a propus următorul grupaj ideatic doctrinar fundamental al creştin-democraţiei:

1. Ideea de spiritualitate, concepţia creştin-democrată neepuizându-se în planul material. 2. Ideea de subordonare a politicului normelor morale. Creştin-democraţia îmbrăţişează

pragmatismul, dar numai până la limita neîncălcării principiilor fundamentale şi a normelor morale. 3. Ideea de demnitate a persoanei umane.4. Ideea de bine comun. Creştin-democraţia întelege că este necesară asigurarea condiţiilor pentru ca

fiecare să-şi poată realiza, cât mai bine posibil, obiectivele proprii spre atingerea binelui personal. Dar binele personal este considerat incomplet şi chiar iluzoriu, dacă nu este întregit de binele comun.

5. Ideea de perfectibilitate a societăţii civile. Creştin-democraţia consideră că nu există soluţii mai bune pentru problemele sociale ale omenirii decât cele oferite de concepţia socială a creştinismului, prin ideile de stimulare personală şi comunitară, de dreptate, responsabilitate şi solidaritate.

6. Valoare fundamentală a muncii, din care rezultă atât binele personal cât şi cel comun. 7. Ideea de proprietate. Conceptul de valoare fundamentală a muncii atrage după sine pe cel de

proprietate. Valorile produse de om prin munca sa devin proprietatea acestuia, care, întregită cu supremaţia persoanei umane faţă de orice obiect, este determinantă în societate. De aceea, creştin-democraţia apără proprietatea şi susţine dreptul proprietarului de a-şi folosi bunurile spre binele personal, dar nu împotriva intereselor comunităţii.

8. Ideea de necesitate a statului ca promotor al binelui comun. Creştin-democraţia consideră statul ca fiind reprezentantul tuturor cetăţenilor săi, subordonat normelor morale şi străin arbitrariului. El trebuie să existe şi să acţioneze în spiritul a două principii: responsabilitatea şi subsidiaritatea.

9. Ideea de apărare a grupurilor sociale.10. Ideea de solidaritate. Creştin-democraţia dezaprobă ceea ce numeşte “egoismul liberal” şi “ura

marxistă”, cărora le opune principiul solidarităţii. Acest principiu este extins la la nivel planetar şi de aceea ajutorarea ţărilor sărace apare nu ca un act gratuit de bunăvoinţă sau cu vreun scop de dominaţie, ci ca o obligaţie rezultată din solidaritatea universală. Ajutorul trebuie să vizeze, însă, de regulă, dezvoltarea şi numai ca excepţie consumul.

11. Ideea de democraţie personalistă. Primatul democraţiei este poporul, dar acesta este privit ca un ansamblu organic de persoane umane, a căror demnitate şi libertăţi trebuie respectate, ele fiind temelia ideii de democraţie. De altfel, una dintre cele mai importante contribuţii creştin-democrate la gândirea politică contemporană o reprezintă valorificarea conceptului de persoană umană. Dezvoltarea nu trebuie să fie o simplă acumulare de bunuri şi servicii, o simplă creştere a producţiei, ci un proces orientat spre satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor tuturor grupurilor sociale şi ale fiecărei persoane din cadrul acestora.

12. Ideea de democraţie comunitară. Deşi proclamă democraţia personalistă, creştin-democraţia priveşte critic spre individ, considerat categorie inferioară faţă de persoana umană. Ea cultivă, deci, persoana umană şi comunitatea, urmărind şi sprijinind binele personal doar până la limita de prejudiciere a binelui comunitar. De asemenea, creştin-democraţia face din dreptatea în justiţie o problemă capitală pentru

10

democraţie, dar pune chiar mai presus de aceasta dreptatea socială. Comunitarismul a devenit un adevărat blazon al creştin-democraţiei, conceptul extinzându-se pe toate planurile societăţii.

13. Ideea de democraţie pluralistă. Conceptul de pluralism este văzut în dublă ipostază, ca pluralism ideologic şi social.

14. Ideea de democraţie participativă. Creştin-democraţia îşi propune să asigure participarea cetăţenilor la procesul decizional, depăşindu-se astfel nivelul formal al democraţiei şi punctul ei cel mai slab. Participarea continuă şi pe deplin conştientă a maselor largi la procesul decizional atrage dupa sine respingerea atât a statului-providenţă, cât şi a statului-paznic de noapte.

15. Ideea de democraţie organică.

În raport cu alte doctrine politice din categoria celor democratice, creştin-democraţia are destule puncte de convergenţă, dar şi o seamă de deosebiri.

1. Faţă de social-democraţie şi socialism:- asemănare: principiul dreptăţii sociale;- deosebire: creştin-democraţia este împotriva colectivismului şi a împărţirii societăţii în clase cu interese antagoniste.

2. Faţă de liberalism:- asemănare: ambele consideră că libera iniţiativă şi competiţia sunt generatoare de progres şi prosperitate;- deosebire: pentru creştin-democraţie, drepturile şi obligaţiile persoanei decurg din existenţa

comunităţii; pentru liberalism, individul este o entitate absolută (independentă de comunitate). Creştin-democraţia consideră liberalismul şi socialismul (inclusiv social-democraţia) ca fiind cele două feţe ale aceleeaşi medalii: materialismul (ambele plasează economicul în centrul preocupărilor personale, al motivaţiilor sociale şi al dezbaterilor politice).

3. Faţă de conservatorism:- asemănare: ordinea, continuitatea şi respectul faţă de valorile tradiţionale (familie, credinţă, alte valori comunitare) şi faţă de ierarhia valorilor;- deosebire: creştin-democraţia respinge formele rigide de tradiţionalism (paseism), apărarea privilegiilor etc., considerând că societatea este perfectibilă. Creştin-democraţia este considerată un “conservatorism deschis spre viitor”, pentru care tradiţia este o rădăcină, nu un scop în sine.

5. Conservatorismul

În întreaga istorie politică a existat mereu o tensiune între tendinţa liberală şi cea conservatoare; chiar înainte de naşterea doctrinelor clasice ale epocii moderne, liberalismul şi conservatorismul s-au confruntat în gândirea şi în practica politică, primul asumându-şi ideile libertăţii, ale progresului, concurenţei şi împlinirii individuale, iar cel din urmă privilegiind tradiţia, armonia şi integrarea comunitară, pe fondul responsabilităţii fiecărui cetăţean şi al respectului faţă de datorie. Aceste diferenţe de ethos politic au condus la asocierea liberalismului cu spiritul novator şi progresist, în timp ce conservatorismul a fost identificat cu rigiditatea, imobilismul şi tendinţa reacţionară.

Dincolo de aceste etichetări (parţial adecvate, parţial exagerate), dacă analizăm ideologia conservatoare, observăm că ea nu se confundă cu refuzul necondiţionat al schimbării şi cu apologia tradiţiei. Caracteristicile sale apar cu claritate abia atunci când înlocuim modelul de analiză bazat pe opoziţia dintre dreapta şi stânga politică cu modelul ce pune faţă în faţă spiritul moderat şi cel radical. De pe acest ultim aliniament, constatăm că ideologia conservatoare nu este alergică la schimbarea în sine, ci doar la marile proiecte de inginerie socială, care îşi propun să modifice rapid şi fundamental omul şi societatea. Spiritul conservator nu este adversarul libertăţii şi al progresului, ci doar al maximalismelor (fie ele de stânga sau de dreapta) care vor să revoluţioneze societatea cu orice preţ.

11

Dacă spiritul conservator este prezent de-a lungul întregii istorii politice, ideologia conservatoare propriu-zisă a luat naştere într-un moment istoric bine determinat, marcat de reacţia aristocraţiei europene faţă de răsturnarea Vechiului Regim prin Revoluţia franceză de la 1789.

Edmund Burke (1729-1797), părintele doctrinei conservatoare, a fost cel dintâi care a întrerupt entuziasmul declanşat printre intelectualii Europei de Revoluţia de la Paris, punând câteva întrebări incomode cu privire la relaţia dintre libertate şi buna guvernare în Franţa anului 1789. În Reflecţii asupra revoluţiei din Franţa (carte publicată la doar un an după căderea Bastiliei), Burke afirma: “înainte de a mă aventura să felicit oamenii în mod public pentru ceea ce au câştigat, trebuie să mă asigur cât de cât că este cu adevărat vorba de o binefacere (…). Ar trebui deci să amân orice felicitări pentru noua libertate a Franţei, până când voi fi informat despre modul în care libertatea a fost combinată cu guvernarea; cu forţa publică; cu disciplina şi supunerea armatelor; cu colectarea şi distribuirea corectă a unui impozit real; cu morala şi religia; cu siguranţa proprietăţii; cu pacea şi ordinea; cu comportamentul civic şi social. Toate acestea sunt şi ele (în felul lor) lucruri bune; iar fără ele, libertatea, atâta vreme cât durează, nu este o binefacere; după cum fără ele, şansele ca libertatea să existe sunt mult prea mici. Efectul libertăţii asupra indivizilor este acela că ei pot face ceea ce vor: trebuie deci să vedem ce ar vrea ei să facă, înainte de a ne grăbi cu felicitările care se pot transforma foarte repede în condoleanţe”.

Conservatorismul lui Burke pornea de la un scepticism în ceea ce priveşte capacitatea indivizilor şi a societăţilor de a descoperi şi de a controla vreo lege a evoluţiei umane. Deci nici o transformare “raţională”, pe bază de program (revoluţionar sau reformist), nu poate fi operată sistematic în societate. Totuşi, reformele au importanţa lor în economia politicii conservatoare: “O societate care nu are mijloacele de a se reforma nu are mijloacele de a se conserva”, spunea Burke. Numai că reformele trebuie să se limiteze la eliminarea din societate a unui rău imediat şi manifest.

Supoziţiile şi pledoariile conservatorismului anglo-saxon

Discursul ontologic al conservatorismuluiIluminismul francez s-a străduit să impună imaginea omului raţional, a individului care dezvoltă

comportamente sociale şi creează instituţiile ca urmare a unui demers intelectual. Filosofia engleză s-a arătat mai curând neîncrezătoare în puterea raţiunii de a determina sau de a împiedica vreo acţiune. “Raţiunea, spunea david Hume, este şi trebuie să fie numai sclava pasiunilor şi ea nu poate niciodată pretinde să aibă o altă slujbă decât aceea de a le servi şi asculta”. Deci omul nu este în primul rând o fiinţă cugetătoare, ci una dominată de pasiuni şi instincte. Francis Bacon, în Eseurile sale, afirma şi el că: “În natura umană se află în general mai multă sminteală decât înţelepciune”. Economiştii englezi ai secolului al XVIII-lea vor explica, la rândul lor, conduita umană nu prin vreo moralitate întemeiată raţional, teleologic, ci prin dragostea individului faţă de propria-i persoană, prin interesul personal al fiecăruia. În acelaşi spirit, Bernard Mandeville va face din viciile oamenilor însuşi suportul beneficiilor publice; în celebra Fabulă a albinelor, Mandeville arăta că: “de-ar fi să se lecuiască oamenii de slăbiciunile de care se fac în mod natural vinovaţi, atunci ei ar înceta să mai poată fi reuniţi în societăţi atât de vaste, puternice şi rafinate precum au fost în cele câteva mari republici şi monarhii ce-au înflorit de la facerea lumii încoace”.

Legile morale, ca şi cele juridice, nu au drept fundament conformitatea cu raţiunea; până şi simţul datoriei urmează mersul pasiunilor umane şi, după opinia lui Hume, “nici o acţiune nu poate fi bună sau rea din punct de vedere moral, dacă nu există o pasiune sau un motiv natural care să ne îmboldească spre ea”. Ca fiinţă dominant naturală (condusă de instincte şi pasiuni mai curând decât de raţiune), omul nu va putea să deducă ordinea socială din vreo inovaţie a gândirii abstracte, ci numai dintr-o practică tradiţională, păstrătoare a rânduielilor fireşti şi naturale (derivate din natura umană). În societate, pasiunile şi interesele individuale sunt nevoite să se acomodeze în aşa manieră încât nimeni să nu fie nemulţumit; mulţimea intereselor opuse va conduce către un bine general, la care nu se ajunge prin raţionalitatea indivizilor, ci prin puterea obiceiului. Deci pasiunea poate fi stăpânită doar de către obicei sau obişnuinţă, de unde rezultă că legile şi instituţiile statului trebuie să fie şi ele rezultatul tradiţiei.

Supoziţiile cognitive Tradiţia filosofiei europene continentale a acordat o mare importanţă abstracţiilor, care de la Platon

şi Aristotel încoace au dobândit un statut metafizic şi intelectual foarte respectabil. Operarea cu conceptele reprezintă, în aceste condiţii, un lucru firesc, iar combinarea lor – un exerciţiu obişnuit al spiritului. Spre deosebire de înclinaţia către proliferarea abstracţiilor, specifică filosofiei continentale, nominalismul englez consideră dăunătoare complicarea cunoaşterii prin adăugarea unor construcţii artificiale, care nu-şi găsesc

12

nici un corespondent în realitate. Aşa cum aprecia Locke, din moment ce abstracţiile au un caracter de artefact, ele nu pot fi considerate reprezentări ale realităţii. Avându-şi originea în obişnuinţele sau deprinderile umane, bazându-se pe asocierile şi presupunerile intelectului, abstracţiile nu vor putea trimite la realitatea obiectivă, ci doar la subiectivitatea umană. Prin urmare, orice construcţie a intelectului va fi parţială, trebuind să se confrunte mereu cu experienţa şi cu alte constructe rivale.

În filosofie, raţionalismul a considerat că eroarea provine din lipsa sau din insuficienta dezvoltare a abstracţiilor; empirismul a acuzat, dimpotrivă, supra-abundenţa abstracţiilor în care se pierde gândirea. Filosofia politică a preluat această contradicţie în felul următor: raţionalismul politic (ce a alimentat spiritul revoluţionar) a afirmat că eşecul în organizarea socială se datorează absenţei unor planuri raţional construite, de reorganizare instituţională, morală etc.; conservatorismul a afirmat exact contrariul: eşecul social vine din aderenţa politicienilor şi a maselor confuze la nişte proiecte de inginerie socială care se alimentează nu din experienţă şi tradiţie, ci din principii idealiste şi nerealiste, inventate de raţiune.

Discursul etic al conservatorismuluiÎn gândirea conservatoare, imperfecţiunea naturii umane este văzută ca sursa răului: inclinaţia către

abuz este sădită în însăşi substanţa firii omului şi a instituţiilor sale. Din acest motiv se va simţi nevoia unor constrângeri de ordin moral şi juridic, apte să-l disciplineze pe individ şi să asigure astfel armonia comunitară.

Dacă radicalismele politice de tipul celui care a inspirat Revoluţia franceză au pus accentul pe drepturile şi libertăţile individului, conservatorismul a privit cu suspiciune discursul asupra libertăţii inaugurat de către Rousseau prin afirmaţia că “omul s-a născut liber, dar pretutindeni se află în lanţuri”. Libertatea nu poate fi separată de răspunderi şi obligaţii, care fac posibilă viaţa socială. Dacă drepturile sunt privite ca decurgând din natura umană, atunci aidoma trebuiesc concepute şi îndatoririle: ele au un caracter natural (în sensul că sunt anterioare oricărui contract social) şi, de asemenea, un caracter divin.

După cum aprecia Burke, puterea politică are menirea de a ţine sub control pasiunile indivizilor şi ale maselor, care ameninţă societatea. Pentru ca libertatea să existe, impunerea unor constrângeri este inevitabilă; libertatea nu poate supravieţui decât împreună cu ordinea şi virtutea. De aceea constrângerile exercitate asupra oamenilor trebuie socotite ca făcând parte dintre drepturile lor, la fel ca şi libertăţile . Societatea conservatoare este, înainte de toate, o “piramidă de îndatoriri”, un loc al manifestării legilor şi normelor.

În lumea modernă, sub influenţa ideilor liberale, s-a ajuns ca drepturile să fie puse mereu în faţa îndatoririlor; ideologia libertăţii şi a toleranţei absolute a relativizat orice valoare, aruncând societatea într-o derivă morală şi politică. Or, pentru conservatori, viaţa nu este în primul rând o exercitare a drepturilor, o căutare a plăcerii, ci o împlinire a datoriei. Şi totuşi, aceasta nu presupune un rigorism excesiv sau un utopism al eliminării plăcerilor şi viciilor. Realismul moral al conser-vatorismului conduce la ideea că o schimbare morală radicală a oamenilor este imposibilă. Orice modificare în comportamentul lor nu se produce decât în timp, prin forţa obişnuinţei. Perfecţiunea morală nu va putea fi atinsă vreodată. Totdeauna viciile şi răul vor subzista. Important este ca faţă de ele să avem o atitudine selectivă şi moderată. Binele absolut şi general nu ne este accesibil; dar putem să ne stabilim unele priorităţi morale şi să privim cu consideraţie ceea ce ne stă la îndemână pentru o viaţă rezonabilă.

Conservatorismul postbelic

Ideile conservatoare au fost la mare preţ ori de câte ori liberalismul bunăstării a dat semne de slăbiciune. Când statul bunăstării a intrat în criză din cauza enormelor facturi sociale, când societatea a insistat prea mult pe ideea drepturilor indivizilor, punând în pericol ordinea şi solidaritatea comunitară, conservatorismul a reprezentat refugiul ideologic şi reperul acţional al statelor occidentale. Aşa s-a întâmplat, spre exemplu, în anii ’70, după numeroasele eşecuri economice, sociale şi politice ale regimurilor neoliberale de factură intervenţionistă.

Dar conservatorismul anilor ’70, deşi păstra baza ideologică modernă, se transformase şi el în confruntarea (şi uneori în dialogul) cu liberalismul, social-democraţia şi comunismul, astfel încât la orizontul acelor ani se putea vorbi despre neoconservatorism.

Tezele de bază ale neoconservatorismului pot fi rezumate astfel: atitudinea moderată faţă de stat şi implicarea acestuia cât mai puţin posibil în viaţa indivizilor;

13

acceptarea acelor reforme economice şi sociale care oferă securitate individului, fără a-l face însă dependent de stat; combaterea egalitarismului nestimulativ;

stimularea pieţei ca instrument de alocare eficientă a resurselor prin respectarea libertăţii individuale şi eliminarea controlului birocratic;

respectarea valorilor şi instituţiilor tradiţionale: biserica, familia, şcoala, cultura occidentală (neoconservatorismul pledează pentru ceea ce se numeşte, în limbajul comun, „modul de viaţă american” – cunoscut şi ca „excepţionalismul american”).Neoconservatorismul postbelic se mai poate defini şi ca o doctrină comunitaristă. Comunitarismul

este o modalitate de concepere a raporturilor sociale ce elimină ideea de conflict şi de luptă de clasă, optând pentru rezolvarea tensiunilor între indivizi şi grupuri la nivelul colectivităţilor locale. Neoconservatorismul crede că stabilitatea socială depinde de rezolvarea conflictelor în baza societăţii, fără a fi nevoie de intervenţia centrului de decizie politică şi fără schimbarea ordinii existente.

Neoconservatorismul s-a manifestat în ultimele decenii ale secolului XX nu numai în Europa Occidentală (Marea Britanie, în special) şi în SUA; el a cunoscut diferite variante în America Latină, unde regimurile politice au fost adesea nişte dictaturi militare. Neoconservatorii sud-americani – militari proveniţi din clasa mijlocie – s-au arătat preocupaţi de menţinerea valorilor tradiţionale ale societăţilor lor, de respectul faţă de lege şi de ordinea ierarhică, precum şi de pericolul ca ordinea să fie distrusă de mişcări revoluţionare de stânga. În aceste condiţii, neoconservatorismul sud-american a avut adesea accente reacţionare şi dictatoriale.

6. Social-Democraţia

Ideile doctrinei social-democrate au apărut în cadrul mişcării socialiste europene spre sfârşitul secolului XIX, în condiţiile disputelor ideologice din cadrul Internaţionalei a II-a (1889-1914) dintre marxişti (susţinătorii socialismului revoluţionar de tip comunist) şi revizionişti (adepţii socialismului democratic reformist). La răscrucea secolelor XIX-XX, Internaţionala a II-a a fost placa turnantă a mişcării muncitoreşti şi a ideologiei socialiste. Din dezbaterile acesteia s-au născut curente ideologice, strategii politice şi lideri ai mişcării socialiste care au ocupat un loc important în viaţa politică a secolului XX.

În general, termenul de social-democraţie desemnează ideea şi practica politică conform cărora reformele economice şi sociale în beneficiul populaţiei mai puţin privilegiate pot fi realizate în cadrul democraţiei burgheze, al libertăţii şi sistemului parlamentar. Cele mai importante definiţii accentuează asupra conţinutului mixt, compozit al doctrinei social-democrate care urmăreşte realizarea unor scopuri social-economice redistributive, prin utilizarea mijloacelor politice reformiste acceptate de regimurile democratice. În acest sens, o preocupare susţinută în definirea contemporană a social-democraţiei este argumentarea conjuncţiei între socialism şi democraţie, între scopul realizării echităţii sociale şi mijloacele politice democratice de atingere a acestuia. Totuşi, realizarea sintezei social-democrate nu este scutită de asumarea unor dileme şi întreţinerea unor ambiguităţi ce persistă în teoria şi practica sa politică: oscilarea între naţionalizarea şi privatizarea mijloacelor de producţie, planificarea etatică şi economia de piaţă, controlul politic al economiei şi libera iniţiativă.

Evoluţia ideologică a partidelor social-democrate şi socialiste din ţările Europei Occidentale după 1950 se caracterizează prin respingerea socialismului şi accentuarea strategiei reformist-pragmatice confirmată în praxisul politic, în conformitate cu declaraţia primului Congres al Internaţionalei Socialiste de la Frankfurt pe Main (1951), intitulată Cu privire la scopurile şi sarcinile socialismului democratic. O caracteristică importantă a acestei orientări este depăşirea caracterului de clasă şi lărgirea reprezentativităţii sociale a social-democraţiei. Partidele social-democrate şi socialiste europene nu se mai consideră, în mod auto-restrictiv, partide ale clasei muncitoare. Dorind o bază socială şi electorală largă şi cuprinzătoare, aceste partide se auto-definesc ca partide „populare”, al „muncii”, ale „tuturor salariaţilor”, ale „majorităţii naţionale” etc. Definirea partidelor social-democrate ca partide populare este rezultatul adaptării

14

ideologice a acestora la transformările social-istorice pe care le cunosc ţările capitalismului dezvoltat: creşterea numerică şi calitativă a clasei mijlocii; ascensiunea profesiunilor liberale; implicaţiile sociale şi culturale ale revoluţiei ştiinţific-tehnologice şi ale proceselor de informatizare a societăţii asupra structurii şi mobilităţii profesional-ocupaţionale. În condiţiile existenţei „societăţilor informaţionale”, clasa muncitoare suferă profunde transformări în plan socio-profesional şi cultural, devenind un real partener economic şi politic al corporaţiilor şi instituţiilor statului.

O altă caracteristică a social-democraţiei, expresie a sintezei teoriei şi acţiunii politice, este promovarea şi susţinerea economiei mixte, bazată pe coexistenţa sectorului public şi privat. De aici se poate deduce că proiectul social-democrat reprezintă un hibrid al tradiţiei politice compus din socialism şi liberalism. El este produsul unei diviziuni în tradiţia socialistă, între aceia care încearcă realizarea idealurilor socialiste în cadrul instituţiilor societăţii capitaliste liberale (social-democraţii) şi cei care rămân în afara acestor instituţii, cu obiectivul de a o înlătura prin forţa revoluţionară comunistă. În particular, social-democraţii sunt complet angajaţi în participarea la procesul electoral şi în democraţia parlamentară. Într-adevăr, social-democraţia s-a inspirat din idealurile socialiste, dar rămâne profund condiţionată de mediul politic în care evoluează şi de aceea încorporează valori liberale. Ca atare, proiectul social-democrat poate fi definit ca o tentativă de a reconcilia socialismul cu politica liberală şi societatea capitalistă.

În practica politică, şansa istorică a relansării social-democraţiei după al doilea război mondial a fost întâlnirea cu teoria economică a neoliberalului John Maynard Keynes. Sintetizând, elementele programului keynesian ar fi următoarele:

în materie de cheltuieli publice – ridicarea nivelului cererii efective ca detonator al intervenţiei statului în economie;

în problema economisirii – descurajarea risipei întreţinute prin sistemul parazitar al rentelor viagere şi încurajarea creşterii consumului social ca stimulent al creşterii ofertei şi al relansării producţiei;

în ceea ce priveşte folosirea forţei de muncă – favorizarea contractului salarial pentru a face previzibil costul muncii;

în problema redistribuirii veniturilor – solvabilizarea unei părţi cât mai mari a populaţiei; în materie de investiţii – scăderea costului creditului pentru favorizarea cererii în domeniul

investiţiilor; în materie de comerţ exterior – asumarea riscului protecţionismului vamal, atunci când situaţia de

sub-competitivitate a economiei naţionale o cere.Apărută ca o strategie auto-corectivă a capitalismului în perioada marii depresiuni (1929-1933), keynesismul a conturat direcţiile unei politici economice intervenţioniste favorabile capitalismului managerial cu funcţii sociale. În acest context, el a argumentat funcţionarea economiei mixte, propice atât reformismului neoliberal, cât şi celui social-democrat. În ceea ce priveşte, însă, joncţiunea keynesismului cu social-democraţia, se consideră că aceasta a fost posibilă deoarece:

1. keynesismul a oferit un fundament teoretic şi ideologic credibil pentru plasarea economiei sub controlul politic al statului de drept. Statul intervenţionist şi structurile instituţionale etatice au permis social-democraţilor reconcilierea efectivă a obiectivelor redistribuţiei sociale cu realităţile concurenţiale ale pieţei;

2. demonstrând că expansiunea economică depinde de lărgirea bazei de consum şi de creşterea ariei sociale a distribuţiei veniturilor şi bogăţiei, keynesismul a legitimat din punct de vedere economic doctrina echităţii sociale;

3. keynesismul a furnizat o formulă pentru economia mixă de înaltă performanţă în care exigenţele capitalului şi cerinţele muncii coexistă prin co-interesare;

4. keynesismul este strategia „capitalismului bunăstării sociale”, singurul sistem socio-economic cunoscut până acum în istoria umanităţii care a putut să pregătească condiţiile necesare aplicării politicii social-democrate de redistribuire a veniturilor şi securitatea socială.

Date fiind aceste elemente, doctrina social-democrată s-a impus în programele ideologice şi, de asemenea, în practica politică a partidelor şi guvernării social-democrate vest-europene după al doilea război mondial.

În definirea social-democraţiei contemporane, o problemă importantă o constituie delimitarea reformismului, cristalizarea unei strategii realiste a reformelor sociale menite să optimizeze, din interior, funcţionarea capitalismului dezvoltat. Social-democraţia a opus programelor revoluţionare comuniste, activităţii destabilizatoare a grupurilor anarhiste, soluţii reformist-constructive de angajare şi responsabilizare a diferitelor categorii socio-profesionale în procese de auto-conducere şi co-gestiune. Parcurgerea căii reformist-evoluţioniste preconizată de dosctrina social-democrată presupune referinţa la anumite valori

15

centrale: libertatea, solidaritatea, justiţia socială. Aceasta este, în fond, triada valorică definitorie a social-democraţiei. Social-democraţia urmăreşte ameliorarea societăţii prin modelarea unei personalităţi libere, cooperante în calitate de membru al unei colectivităţi. De aceea, libertatea individuală împletită cu libertatea colectivă presupun solidaritatea şi justiţia socială. În ultimă instanţă, social-democraţia încearcă să ofere un model socio-cultural. Opunându-se individualismului exacerbat preconizat de liberalismul clasic, dar cooperând politic cu reformismul neoliberal, social-democraţia schiţează un proiect comunitar realist şi echitabil de eliberare colectivă faţă de servituţile egosimului concurenţial, dar şi faţă de cele ale puterii totale. De aceea, unii autori consideră că, dacă socialismul ar fi fost identic cu marxism-leninismul, atunci el ar fi fost astăzi muribund sau chiar mort. Social-democraţia însă nu promite nici utopia primilor socialişti, nici noua lume pe care Marx şi urmaşii săi au imaginat-o ca fiind ultimul produs al dezvoltării istorice. Ca ideologie, social-democraţia promite să promoveze cooperarea şi solidaritatea mai degrabă decât competiţia şi individualismul, pe măsură ce ţinteşte reducerea, dacă nu completa eliminare a diviziunilor de clasă care au dus la exploatare şi alienare. Aflată în continuare în căutarea egalităţii, social-democraşia este o ideologie loială valorilor democratice, susţinând că adevăratul socialism presupune guvernarea poporului de către popor şi pentru popor. El doreşte să dea tuturor o putere egală în procesul de luare a deciziilor care afectează viaţa în mod direct şi important. Dar acest lucru se poate întâmpla doar atunci când nici o persoană sau clasă nu controlează marea parte a bogăţiilor şi resurselor – şi deci marea parte a puterii – în interiorul unei societăţi. Dacă adevărata democraţie va lua naştere vreodată, bogăţia şi resursele trebuie împărţite în mod egal, deţinute şi controlate pentru beneficiul întregii societăţi.

7. Naţionalismul

Abordarea naţionalismului ca doctrină implică existenţa a două răspunsuri diferite, fiecare drivând din cele două abordări contemporane ale teoriei naţionalismului. Primul ar fi acela că naţionalismul nu este o doctrină sau o ideologie, ci o metodă, printre altele, de mobilizare politică, în folosul unor elite care îl utilizează fără a-l considera drept filosofia lor generală de organizare a societăţii – care poate fi o alta, liberală, conservatoare sau socialistă. Acest tip de estimare urmează linia unor autori ca Eric Hobsbawm sau Benedict Anderson, care accentuează latura fabricată a sentimentului şi comunităţii naţionale prin intermediul literaturii, educaţiei de stat şi a variilor forme de propagandă modernă de care se servesc elitele conducătoare pentru a mobiliza masele în scopurile lor sau a le demobiliza de la altele. Al doilea răspuns este acela că naţionalismul este o ideologie politică, înţelegând prin aceasta o viziune generală asupra lumii cu implicaţii prescriptive asupra politicii, iar combinaţiile variate în care îl găsim se datorează nu subordonării sale faţă de alte corpuri de doctrină, ci cameleonimsului său, datorat sintezei dintre universalismul său ca doctrină şi apelul său specific către fiecare naţiune în parte – situaţie care face ca ideologia naţionalistă să fie cea mai generală dintre toate.

Una dintre cele mai puternice forţe în lumea politică modernă, naţionalismul se hrăneşte din concepţia că popoarele lumii se încadrează mai mult sau mai puţin firesc în grupuri distincte sau naţiuni. Într-adevăr, naţiune şi naţionalitate provin din cuvântul latinesc care desemnează naşterea (natus). Astfel, o naţiune este un grup de oameni care într-un anume sens împărtăşesc o naştere comună. Pe această cale, naţionalitatea unei persoane poate fi separată de cetăţenia acesteia. Din perspectiva unui naţionalist înflăărat, însă, naţionalitatea şi cetăţenia nu trebuie separate. Oamenii care împărtăşesc o naştere comună – care aparţin aceleiaşi naţiuni – ar trebui să aibă şi aceeaşi cetăţenie în cadrul aceleiaşi unităţi politice sau stat. Aceasta este originea ideii statului-naţiune, o unitate politică suverană, care se autoguvernează şi care leagă şi exprimă sentimentele şi nevoile unei singure naţiuni.

Deşi sentimentele naţionaliste au fost prezente de-a lungul istoriei, ele au devenit deosebit de puternice în urma Războaielor Napoleoniene la începutul anilor 1800. Pe măsură ce armatele franceze ale lui Napoleon au cucerit cea mai mare parte a Europei, ele au stârnit resentimentul, iar uneori invidia multora dintre popoarele cucerite. Aceasta este mai cu seamă adevărat pentru Germania şi Italia, nici una dintre ele nefiind ţări unificate la acel moment. Germania era un grup de unităţi politice dispersate, diferind ca mărime şi putere de Regatul Prusiei şi Imperiul Austriac la mici ducate sau baronii conduse de nobilimea locală.

16

Chiar şi aşa, oamenii acestor comunităţi dispersate vorbeau aceeaşi limbă, împărtăşeau aceeaşi literatură, la fel ca multe obiceiuri şi tradiţii. Condiţia Italiei era similară. Victoriile armatelor napoleoniene – victoriile naţiunii franceze – au creat o reacţie extrem de violentă, inspirând mulţi oameni în Germania, Italia şi alte locuri în a-şi recunoaşte naţionalitatea şi a lupta pentru propriile lor state-naţiune unificate.

În secolele XIX şi XX, această luptă naţionalistă s-a răspândit în fiecare zonă a globului. Sentimentele naţionaliste şi antagonismele au dus la provocarea primului şi celui de-al doilea război mondial, de exemplu, ca şi la războaiele anticoloniale de eliberare naţională din Asia şi Africa. În ciuda puterii lor emoţionale şi a formei lor politice, ideea de naţiune şi naţionalism întâmpină dificultăţi. Una dintre aceste dificultăţi este determinarea exactă a ceea ce este o naţiune. Care este marca unui grup de oameni care îi face membri ai aceleiaşi naţiuni? Nu există un răspuns clar la această întrebare, deşi naţionaliştii recurg la caracteristici precum aceeaşi rasă, etnicitate, cultură, limbă, religie, obiceiuri sau istorie. Aceste trăsături însă sunt ele însele dificil de definit. În viziuea anumitor autori, o naţiune este o entitate teritorială cu care membrii au o legătură afectivă şi în care investesc un sens moral. Ea este şi o vatră, totodată ancestrală sau adoptată. Ca urmare, naţionalitatea este identitatea colectivă pe care membrii unei naţiuni o capătă prin identificarea cu naţiunea.

Dar, chiar dacă putem să determinăm ce este naţiunea, o altă dificultate apare în ceea ce priveşte naţionalismul. Multe state – Canada, Elveţia, Statele Unite ale Americii – includ oameni care aparţin, aparent, unor naţionalităţi diferite. Ar trebui să aibă fiecare grup propriul lui stat? Ar trebui destrămată Elveţia, de exemplu, Franţa, Germania şi Itali absorbind părţile cu vorbitorii de franceză, de germană, respectiv de italiană? Ar trebui acest lucru să se întâmple chiar dacă elveţienii par să fie prosperi în actuala lor organizare? Dacă este aşa, când şi cum au reuşit aceşti oameni cu limbi şi culturi diferite să devină o singură naţiune? Toate aceste întrebări se subîntind, de fapt, uneia singure: ce este naţionalismul? Ca răspuns, un element care poate fi eliminat din start este încercarea de a defini naţionalismul astfel încât acesta să fie un fenomen „pozitiv” sau „negativ”. Discuţia despre naţionalismul „bun” sau „rău” trebuie redusă la discuţia mai modestă despre naţionalismul „adecvat” sau „inadecvat”. Ernest Gellner, istoric al naţionalismului, îl înţelege ca fiind tendinţa rezultată din presiunea socială, economică şi politică a modernităţii de a crea o unitate cât mai funcţională – statul-naţiune. Naţionalismul a apărut deci datorită valorii sale utilitare.

În ciuda dificultăţilor teoretice şi legate de definire, nu există nici un dubiu că mulţi oameni nu numai că simt influenţa sentimentelor naţionaliste, dar se autoconsideră în termeni de naţionalitate. Aceste sentimente au fost în mod special evidente în evenimentele urmând colapsului comunismului în Europa de Est. Când regimurile comuniste care menţineau unite Uniunea Sovietică şi Iugoslavia au căzut, ambele ţări s-au destrămat în state în state divizate pe criteriul naţionalităţii. În acele zone unde nici un grup naţional nu a fost suficient de puternic pentru a forma un stat independent, ca în zona bosniacă a fostei Iugoslavii, au rezultat lupte înverşunate între foşti vecini. Acţiunea naţionalismului a destrămat Cehoslovacia, care pe cale paşnică s-a divizat în statul ceh şi cel slovac. Toate acestea sugerează că naţionalismul nu va dispărea pur şi simplu, indiferent cât de mulţi marxişti spun că muncitorii nu au patrie şi indiferent cât de mulţi liberali vorbesc despre indivizi ca simpli indivizi, şi nu ca membri ai unor grupuri etnice, rasiale sau naţionale. Cel puţin în viitorul apropiat, naţionalismul va constinua să complice fără îndoială problemele. Mai mult, există motive să credem că sentimentele naţionaliste ar putea deveni chiar mai importante în secolul XXI.

17

BIBLIOGRAFIE

Petre Andrei, Fascismul, Editrura Neuron, Focşani, 1995.Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Editura Polirom, Iaşi, 2000.Nikolai Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus, Editura Dacia, Cluj, 1994.Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.Cristian Bocancea, Istoria ideilor politice de la antici la moderni, Polirom, Iaşi, 2002.Zbigniew Brzezinski, Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Editura Dacia, Cluj, 1993.Anton Carpinschi, Doctrine politice contemporane, Editura Moldova, Iaşi, 1992.François Chatelet, Evelyne Pisier, Concepţiile politice ale secolului XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.***, Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1996.Adrian-Paul Iliescu, Doctrine politice comparate (Curs masterat), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filosofie, 2005-2006.Jeliu Jelev, Fascismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Editura Polirom, Iaşi, Societatea Academică din România, 1998.Andrei Ţăranu, Doctrine politice moderne şi contemporane, Editura Fundaţiei PRO, Bucureşti, 2005.Liviu-Petru Zăpârţan, Doctrine politice, Editura Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi, 1994.

18