1

Curs

Istorie Bisericeasca Universala

an II sem II

Prof. Dr. Ionut Tudorie

2

Relatiile dintre Roma si Constantinopol (sec. XI-XV).

Felul in care a fost perceput mimentul iulie 1054 este diferit. Din perspectiva Apuseana, Cerularie este

vinovat iar din perspectiva Rasariteana, evident, lucrurile stau total invers. Ambele parti insa nu au

inteles consecintele unui astfel de gest si acest tip de abordare defectuasa a dus la aruncarea unor

excomunicari. Totusi in sec IX intre Fotie si Nicolae I, aceasta problema a putut fi rezolvata. Probabil

nu a mai existat nici vointa pentru a se discuta problemele in maniera in care se facea anterior.

Conditiile istorice ale celor doua probleme au dus la ruperea comuniunii ecleziale. Incetul cu incetul,

din sec IX se adauga alte aspecte, se brazdeaza si mai mult i suprafata plana care ar fi trebuit sa existe

intre cele doua biserici. Pe langa toate diferentele apare problema legata de aspectele politice:

ocuparea latina a Constantinopolului. Daca adaugam profunzimea unei atitudini anti-latine vom putea

intelege si celelalte chestiuni. Daca unul dintre cei trei pioni ar fi reactionat diferit, unirea s-ar fi putut

realiza pana in 1204, trecandu-se peste problemele dogmatice. Excomunicarile de la 1054 nu erau

menite sa rezolve problema, aceasta ar fi putut fi facuta doar in cazul discutarii diferentelor constatate.

Aceste discutii fie nu s-au realizat fie au avut loc sub presiuni. Instabilitatea relatiilor Roma-Europa

(lupta pentru investitura) va genera si starea relatiilor cu Biserica Orientala fiind un moment singular

in care se va apela la dorinta de unire. In contextul in care papalitatea e in degringolada, aceasta e

dispusa sa lasa un urmas al Sfantului Petru sa adopte un discurs impaciuitor. Papa Adrian IV va

dialoga cu Vasile Ahridanul, arhiepiscopul Tesalonicului (1155- schimb epistolar). Papa este cel care

lanseaza invitatia de revenire la scaunul romei in mod placut dar si viclean. Este unul dintre cei care se

inscriu in linia papilor Grigorie VII Hildebrand avand o disputa cu Frederic de Hochenstaufen,

imparatul romano-german care a pus papalitatea in situatia de a pierde acel Patrimonium Sancti Petri.

Rezultatul este usor de intuit atunci cand in sec XII normanzii ocupa S Italiei, nordul este sub

presiunea Hochenstaufenilor iar centrul se afla sub revolta poporului care doreste sa se elibereze de

cond papala. Se apeleaza la Copol deoarece avea toate instrumentele pentru a realiza un echilibru,

pentru a sustine pe papa in fata imparatului romano-german. Mesajul lui Adrian IV nu indica asa cum

au facut majoritatea papilor anteriori, problema. Pozitia sa este una neutra care tradeaza dezechilibrul

institutiei pontificale ne putand sa-si clameze drepturile prezentate uzual, problema in intregime fiind

pusa pe seama diavolului. Cu toate acestea se subliniaza anumite aspecte facandu-se referire la drahma

cea pierduta, la oaia cea pierduta si la invierea lui Lazar adica la o intoarcere a Bisericii Copolitane

spre Roma. Raspunsul lui Vasile este foarte interesant. El este in primul rand preocupat de propria

eparhie dar este accesat deoarece avea acces la imparatul Manuel si putea influenta si deciziile

Sinodului. Raspunsul e unul extrem de echilibrat in tot acest context. Vasile are doua nuante, una este

legata de adaugarea unei cirte pe langa hotararile sinodului si a doua e referinta camuflata la azime

prin sintagma painea bucuriei. In continuarea scrisorii, Vasile isi declina responsabilitatea si o arunca

pe umerii papei care ar fi dator sa arunce piatra din drum, sa refaca drumul dintre cele doua Biserici

deoarece tot eo, cei de la crm sunt responsabili de ruptura. Exista perceptia ca lucrurile isi pot fasi

rezolvarea prin simplul schimb de scrisori. Este un tip generalist de a observa diferentele dar

presupune a nu le acorda atentia meritata.

3

Totul se rastoarna in momentul deturnarii drumului cruciadei IV. Cert este ca vina este imparatita, nu

numai francezilor si venentienilor dar si bizaninilor care le-au oferit o serie de primisiuni care nu au

putut fi implinite si nu in cele din urma a cruciatilor care au decis ca trebuie sa ia pentru sine cele

promise pentru expeditie. Orasu cade in aprilie 1204, in perioada Saptamanii Patimilor. Se poate

observa la nivelul poporului fie un dezinteres fie inconstienta fata de urmarile caderii. Daca intregul

oras de ~400000 locuitori ar fi sprijinit orice forma de aparare, nu ar fi cazut in fata minusculului

efectiv de 20000 de cavaleri. Ideea de faramitare feudala este astfel transportata in spatiul bizantin,

prin acete familii curciate. Revenirea in 1261 la un singur imperiu nu a putut re-coaliza teritoriile. De

acum in colo, acest evenimet politic va marca discutiile despre orice unire bisericeasca. Nu se va mai

discuta prin scrisori iar nici unul din cei trei pioni nu vor mai avea o abordare blajina. Imparatul si

patriarhul erau tortusi supusi populatiei si dogmelor iar papa se simtea mai comod sa aibe la Copol un

patriarh latin. Toti imparatii din perioada exilului, in special cei de la Niceea care aveau cea mai mare

forti, care a deschis ambasade la Roma, au incercat deschiderea discutiei despre unire in schimbul

predarii Constantinopolului. In 1234 a existat o discutie pe aceasta tema a predarii si recunoasterii

suprematiei papale (cel mai important si real aspect). In mod normal, evenimentele din 1261 ar fi

trebuit sa fi fost privite pozitiv de greci insa revenirea la normalitate nu era atat de simpla intre aceste

impedimente incadrandu-se si incercarile latinilor de recucerire a Copolului. Au existat evident cativa

pioni care au presat pentru un cuvant binevoitor in aceasta directe al papei. El avea puterea de a

predica pentru o cruciada impotriva Constantinopolului deoarece putea sustine ca sunt schismatici sau

invers, putea sa o respinga pentru ca sunt frati crestini. Acest discurs putea fi realizat in chip dualist de

acelasi papa, motiv pentru care Mihail VIII Paleologul a intrat in legatura cu Roma, anume pentru a

face raspunsul ei favorabil lui care era excomunicat de Patriarhie si rasturnase de caurand dinastia

Laskarizilor. Cautand sa isi consolideze puterea, intra in legatura cu papalitatea dar pentru a putea

primi un raspuns favorabil trebuia sa cedeze ceva. Din 1261, doisprezece ani a incercat si a reusit sa

puna stavila dorintelor de a reocupa Copolul pana cand a trebuit sa ofere unirea in sens strict politic,

diplomatic fara a intra in discutii dogmatice si cultice. Singurul punct discutat era primatia romana in

raport cu Copolul, fapt care se reflecta in actul semnat in 1274. Pentru a se realiza unirea trebuia sa fie

folosita o formula care incepand cu sec XI-XII era folosita pentru convertiri. Acest tip de formula a

fost impusa si bazileului care trebuia sa accepte invataturi detaliate ale B R-C : filioque, azime,

cununia diferit interpretata, purgatoriu. Formula este trimisa in capitala unde imparatul trebuia sa o

semneze si sa o trimita la Lyon. Pe de-o parte avem Copolul recucerit unde unirea ar fi trebuit

recunoscuta formal si in particular si pe de alta parte avem papalitatea care dorea sa ii fie recunoscuta

suprematia. In ceea ce priveste intalnirea, este vorba strict de un sinod occidental care a avut in vedere

reglementarea altor probleme (cum ar fi modalitatea alegerii papei deoarece intre 1268-71 avem cea

mai lunga vacanta episcopala la Roma unde curia nu a putut alege un papa din cauza diferitelor partide

care doreau propriul reprezentant) intre care si cea a unirii. Facand un clasament ar fi fost modalitatea

alegerii papei, proiectul lui Grigorie X pentru o cruciada anti-islamica si apoi unirea. In 1273 trimite

formula de convertire si anunta sinodul de a carui adeziune Mihail VIII avea nevoie. Patriarhul si

duhovnicul sau (Iosif I) a refuzat unirea dar a lasat libertate Sinodului sa aleaga sa semneze. Dintre

sinodali, 26 au fost de acord cu unirea care trebuia sa se desfasoare sub ideile prezentate de imparat

4

care nu ar fi avut cum sa spuna ca ar fi fost o predare totala, ci el s-a rezumat la pomenirea la Liturghie

a papei, judecata ultima si primatia romana. El prezinta problema spunand ca Roma este departe si ca

nimeni nu va face apel la ea. Intreaga intelegere pare sa fie doar una de forma iar discutia una politica

din moment ce a fost instrumentata de imparat. La finalul adeziunii imparatul si-a permis sa adauge un

paragraf in care spune ca, totusi, pentru ca avem un popor numeros care tine la ritul sau, sa nu se

schimbe nimic in mod real desi e de acord cu invataturile latine. Grigorie X a acceptat in mod

interesant. La Lyon imparatul trimite apropiati in doua vase intre care unul a naufragiat. Din cei cinci

delegati trimis (dintre care doar 3 laici) trei se vor prezenta : Georgios Akropolites (prim ministru),

Teofan al Niceii si Ghermanos III (fost patriarh). Acestia trei au avut un rol teatral, foarte simplist.

Ajung un 23 iunie si pe 6 iulie se semneaza acordul. Ei sunt implicati doar formal, sa rosteasca

Simbolul Credintei, sa citreasca documentul semnat de imparat si sa faca un juramant solemn in

numele imparatului. Reactiile Copolului sunt bazate pe zvonurile semnarii unei uniri, demisia lui Iosif

I si cele spuse de mitropoliti. Exista prin demisia lui Iosif o disociere clara a celor doua puncte de

vedere. Dupa 1274 incepe un fel de razboi deoarece reactia este foarte dura, nu neaparat cu privire la

bazileu ci la ideea de unire cu cei care au cucerit si care au o alta invatatura. Au fost realizate cel putin

zece tratate/opuscule din zone diferite care au declarat direct respingerea fata de unirea de la Lyon.

Pozitia lui Mihail VIII era complicata deoarece ceea ce a cerut in ultimul paragraf a inceput sa devina

un element subsidiar, papii urmatori punand presiuni pentru o declaratie in extenso a acestei uniri,

neputand sa mai ascunda adevarul in momentul trimiterii in 1276 a unei delegatii care sa vada aplicata

unirea. La sosirea legatilor a spus ca Sf. Sofia e in reparatii si i-a dus in capela imperiala unde adunase

anume oameni.

Cele doua interese ale sale de a pastra controlul asupra capitalei si de a intemeia o monarhie au

fost realizate cu pretul unirii religioase declarate in maniera destul de ascunsa si are a dus la o mare

adversitate. Mihail VIII va ajunge sa fie respins de ambele parti, atat de patriarh cat si excomunicat in

1282 de B R-C dar si acuzat in Sinodul de la Arta ( ?) din 1276. El a devenit paradigma perfecta

pentru Chiril Lukaris care nu este atent la unde pot duce tintele propuse. Pretul celor realizate l-a platit

el singur, deoarece nu a avut parte de inmormantare fastuasa desi urmasul a fost fiul sau. Mihail a fost

ingropat in afara orasului dar trupul a fost dezgropat si dat cainilor. In 1282 a reust sa dea lovitura

finala unei dorinte de cruciada antibizantine a lui Robert de Anjou prin alianta cu Petru I de Aragon.

Relatiile intre Roma si Constantinopol (II)

Siuatia este diferita, in special pentru ca, spre deosebire de Lyon, presiunea in sec XIII-XV vine de la

un dusman care reprezinta un pericol militar iminent si religios. Ocupa in 30 de ani Asia Mica si isi

stabileste centrul in Brusa reusind in 70 de ani sa acceseze Europa si dupa inca 50 sa impresoare

Copolul. Din punct de vedere bizantin, aceasta situatei presupune o predare aproape completa in

relatiile cu apusenii al caror suport militar era vital. Cele trei momente importante sunt :

1) Varlaam de Calabria conduce o delegatie bizantina in perioada 1337-1339

2) Semnarea in 1369 a unui document la Roma interpretat ca o marturisire de credinta personala

3) Conciliul de la Ferrara Florenta (1438-1439)

5

O delegatie bizantina merge la Avignon, la papa Bonifaciu XII. Aceasta este formata din Stefan

Dandolo si Varlaam de Calabria, bilingvi de origine non-greceasca. Dincolo de misiunea reigioase

aveau una politica cautand sa obtina acord pentru coalizarea fortelor europene si primirea in primul

rand a unui ajutor naval din partea apusenilor care poate constitui un real pericol pentru otomani.

Discursul nu e centrat pe interesul propriu ci pe a prezenta pe otomani ca un pericol pentru intreaga

europ. Problema centrala este aceea ca la momentul respectiv nu au putut fi perceputi la realul nivel

de pericol pe care il reprezentau. Discursul in fata papei nu putea pune in lumina altceva decat

propunerea unirii dar in sec XIV este dificil pentru latini sa mai discute despre o unire la fel cum este

dificil pentru greci sa treaca peste momentul 1204, ei simtindu-se tradati de Mihail VIII Paleologul.

Relatiile sunt astfel marcate de sentimente anti-bizantine si anti-latine ambele bazate pe evenimente

istorice intemeiate. Mandatul lui Andronic III este unul maximal, de incredere maxima dar si unul

oral, imprecis. Discursul lui Varlaam poate fi simplificat in trei (?) etape:

I) Imaginea ajutorului militar acordat nu exclusiv bizantinilor ci intregii Europe fiind

momentul prielnic pentru a distruce acest stat puternic care are reala posibilitate de a trece

mai departe de granitele imperiului bizantin.

II) Realizand ca trebuie sa plateasca un pret pentru acest ajutor, ofera unirea insa o vede

desfasurandu-se in cadrul unui Sinod Ecumenic coordonat de patriarhii orientali si de

imparatul bizantin. El sustine ca eliberarea Asiei Mici si a Orientului Apropiat este

necesara pentru a putea intra in legatura cu aceste scaune istorice. Varlaam imprumuta

foarte mult din discursul lui Adrian IV vorbind de cel necurat care a inserat ruptura si acum

este momentul prielnic pentru a se ajunge la un consens.

Discursul lui Varlaam, fara sa promita nimic, exprima exact situatia concreta a imperiului si a

bisericii, este un discurs perfect. Bonifaciu XII nici nu este dispus sa discute de un ajutor militar

fara a rezolva problema religioasa, astfel vedem ca prioritatile papalitatile sunt exact inverse.

Cerinteke sunt dure in ideea experientei de la Lyon. Bonifaciu explica faptul ca trebuiesc trimisi

teologi la Avignon nu pentru a discuta ci pentru a fi catehizati, sa accepte dogma latina si sa se

intoarca la Copol unde urmeaza sa primeasca semnaturile imparatului si celorlalti patriarhi. Nu mai

poate fi loc de o disimulare a grecilor. Discursul papei este parca prea dur insa cu siguranta, daca

ajutorul militar ar fi fost oferit in primul rand, nici discutiile nu s-ar mai firealizat. La un astfel de

discurs al papei vedem ce libertate de actiune a avut Varlaam la indemana si modul in care da

dovada de geniu. El explica papei ca in imperiu nu sunt atat de simple lucrurile, unirea fiind

conditionata de ajutorul militar. Numai asa putea fi rezolvata criza. Spune ca dorinta papei este

dificila, bazileul neindraznind sa dea pe fata dorinta de unire deoarece ar putea fi ucis iar adunarea

patriarhilor este iarasi dificila din cauza razboiului si distantei atat de mari intre ei iar ei nu pot sa

se adune ca sa accepte un set de conditii latine care trebuiesc acceptate imediat. Prin libertatea

acordata lui Varlaam putem vorbi de un caracter neoficial al dialogului putand observa o oarecare

detasare a problemelor dogmatice. Urmarind ajutorul militar si posibilatatea uniri sunt trecute in

subsidiar problemele religioase, lasand loc ideea ca unirea se poate obtine fara o unitate de credinta

perfecta. Este o idee foarte periculoasa pe care nu a clarificat-o, periculoasa deoarece nu

6

mentioneaza ca pentru revenire avem nevoie de unitate de credinta. Este o mica scapare ce ii poate

fi reprosata lui Varlaam.

De la acest moment, imediat avem etapa din 1369 cand un imparat bizantin vine la Roma si

semneaza o adeziune la credinta latina, intocmita aproape identic cu cea de acu 100 de ani si o

adeziune in primul rand personala a Ioan V Paleologul, fiul lui Andronic 3. Este evident ca

adeziunea este personala dar in acelasi timp un imparat nu se reprezinta doar pe sine ci intreg

imperiul care este indisolubil legat de biserica bizantina. La nivelul bisericii, grammata nu are nici

o valoare, dar acest fapt tradeaza o disperare a bizantinilor care prin imparat semneaza orice le este

pus in fata. Singurul punct pozitiv ar fi faptul ca textul grecesc este pus in partea stanga a

documentului indicand o oarecare superioritate a imparatului in raport cu papalitatea.

Prin infrangerea lui Baiazid la Ankara de catre Timur Lenk se ofera un ragaz de 50 de ani folosit

pentru a se gasi o solutie ecleziastica pentru o unire care sa conduca la ajutorul militar dorit. Insa

Incercarile de cruciada (1293, 1396, 1444, 1448) arata lipsa de coeziune a europenilor in fata

acestui imperiu nou.

La Ferrara-Florenta nu se mai pune problema ordinii punctelor ci se discuta de unire secondata de

ajutor militar desi logica ar fi impus ordinea inversa. Se ia act si se preia avantajul pe care latini il

au (impresurarea imperiului) si se ajunge la o obligatorie discutie despre punctele divergente. Ceea

ce intereseaza e faptul ca intalnirea poate fi teologica deoarece nu mai avem o delegate poltica

formata din doi oameni ci una foarte solida condisa de un patriarh insotit de mitropoltii din toata

lumea crestina. Prezenta este una foarte apropiata de ceea ce noi intelegem azi prin pan-ortodoxie.

Numele participantilor sunt sonore cum ar fi Marcu al Efesului, un parinte extraordinar cu o logica

si pregatire teologica deosebita, fiind pe acelasi calapod cu Maxim Marturisitorul si reusin pana la

un punct sa ofere o marturisire ortodoxa. Apoi sunt Silvestru Siropoulos si Ghenadie Scholarios

(care devine unul dintre cei mai agresivi anti-unionisti). Avem pe de-o parte acesti teologi si pe de

alta cardinali foarte abili pentru a-si sustine punctul de vedere : Visarion, Iulius, Cezarini.

Problema de la Ferrara-Florenta este legata de conditiile in care se desfasoara aceasta intalnire

asteptata de foarte mult timp. Dar in 1438-9 avem un alt aspect de luat in considerare, lupta intre

papalitate si conciliu, avem de-a face cu o conjunctura dificila care se reflecta si la organizarea

acestei intalniri. Batalia pe care Eugeniu IV o avea cu proprii episcopi a fost castigata prin

aducerea la Ferrara a delegatiei bizantine. Ioan VIII Paleologul putea sa acorde oricat timp

discutiilor teologice dar stia ca finalitatea trebuia sa fie unirea pentru a putea beneficia de partea a

doua a dialogurilor- ajutorul militar. Dialogul teologic astfel nu se va desfasura in cel mai liber

mod posibil, deoarece se stia ca, chiar daca argumentul bizantinilor ar fi fost mai puternic, trebuia

ca in final, latinii sa catige. Este asadar o intalnire in care sunt indentificate posibile cauze si

rezolvari insa cuvantul final apartine Bisericii Latine. Mutarea intempestiva a bizantinilor a avut ca

efect o plecarea intempestiva a fundamentalistilor patriarhul Iosif II si Marcu al Efesului. Eugeniu

IV dorea sa faca lucrurile in asa fel incat sa castige lupta cu sinodul de la Basel dar si sa realizeze

unirea. Biserica latina nu cauta doar proclamarea primatului ci o unire care insa nu a fost discutata

7

de pe pozitii egale. In prima sedinta sunt identificate punctele majore cunoscute sub numele de

florentine.

Purgatoriul Filioque Azima Primatul

Este ultima problema

din punct de vedere

istoric- sec XIII.

Este discutata 6 luni

dupa care Ioan VIII

realizeaza ca se pierde

vremea si impune

ajungerea la un acord

Prima problema din

punct de vedere

istoric expediata intr-o

jumatate de sesiune.

Avem aceasta disproportie in care au fost organizate temele, de asemenea felul in care au fsot

discutate ar fi trebuit sa duca la un rezultat. Multi care au impartasi punctele de vedere ale lui

Marcu in cele din urma au semnat crezand ca unirea nu va fi definitiva sau ca va mai fi discutata

intr-un Sinod Ecumenic. Ceea este cert e faptul ca problemele nu au fost discutate in mod real, ci

vedem spre exemplu, ca in problematica azimelor se mentin atat artosele cat si azimele, alegand

temporizarea lucrurilor. Se accepta si primatul papal dar se vorbeste de un primat al scaunului

oriental. Totul s-a trecut destul de rapid considerandu-se ca intaietatea Romei nu are relevanta fiind

doar o chestiune politica ce nu isi avea locul intr-o intalnire teologica. Bizantinii spuneau ca pot fi

de acord cu ideea de purgatoriu dar nu vorbesc despre un loc fizic ci de o stare, un fel de rai

atenuat. Discursul in sine este lacunar. Partea buna este observarea acestor argumente puternic

impregnate de discurs patristic in sec XV. Tot discursul se desfasoara insa sub presiunea

conditiilor externe. In 6 iulie 1439 are loc semnarea actului care ar fi trebuit sa descatuseze lumea

europeana si sa o porneasca impotriva turcilor. In afara de Varna si Belgrad (1444,1448) nu s-a

intamplat nimic intreaga actiune reprezentand oarecum o vinzare pe nimic. Pentru bizantini,

semnarea nu a avut nici un rezultat iar dintre cei care au semnat fie au devenit antiunionisti fie au

fost expluzati din scaune. A fost o goana din partea latina ca sa se innoiasca in Rasarit unirea,

astfel ca in dec 1452 cand Isidor al Kievului a venit la Copol ca si cardinal latin sa o proclame

oficial dar acest lucru s-a realizat cu multe zbateri deoarece cand delegatia latina iesea din Sf.

Sofia, Lucas Notaras a proclamat aproape profetic ca ar fi fost mai bine sa vada turbanul turcesc

decat tiara papala, ceea ce se va intampla in cateva luni. Biserica a facut in asa fel incat sa

demonstreze ca Lyonul si Ferrara Florenta nu au putut fi receptate desi au fost semnate anumite

acorduri de catre mitropoliti, patriarhi si imparat. Daca discutiile ar fi fost realizate in mod corect,

nu s-ar fi ajuns la o unire ci doar la o subliniere a punctelor convergente, o intelegere diferentiata.

Filioque si primatul trecut in subsidiar nu ar fi avut cum sa duca la unitate, in fond, nici daca s-ar fi

discutat corect problema, cu atat mai putin s-ar fi realizat comuniunea.

Problema isihasmului/palamismul.

Isihasmul nu este neaparat legat de numele lui Grigorie Palama ci reflecta o problema majora cu care

monahismul a operat din sec IV fiind o tema a modului in care omul se poate apropia de Dumnezeu.

Mohanii au cautat sa adauge peste Euharistie lucrand o metoda specifica de rugaciune pentru a se

apropia mai mult de Dumnezeu. Practica rugaciunii in care monahul se apropie cat mai mult nu poate

8

fi legata exclusiv de un mentor spiritual, existand o evolutie a acesteia. In cadrul istoriei acestei

practice apar nume ca : Evagrie Ponticul (care a incercat sa explrime aceasta a doua cale care sa

adauge ceva peste legatura pe care o putem realiza pec alea Euharistiei). Evident, nu e vorba de

dihotomie ci este o imbinare a rugaciunii si Euharistiei. Problema consta in gasirea solutiei :

rugaciunea efectiva si teoria modului in care trebuie sa ne rugam aica modul in care il percepem pe

Dumnezeu care este sau nu totalmente transcendent si modul practic, gestual in care ne rugam. Un

aspect dificil al acestei chestiuni il reprezinta Imanenta si Transcendenta. Batalia dintre cele doua a

fost greu de rezolvat, trebuind sa se gaseasca o modalitate prin care Dumnezeu sa fie imanent in timp

ce ramane transcendent. Al doilea aspect dificil este modul in care omul poate reusi sa se indeparteze

de tentatiile materiale si sa se aseze in comuniune cu Dumnezeu, aspect greu de asezat in cuvinte si cu

care omul se lupta de la inceputurile crestinismului. In acest context privind capacitatea, incapacitatea

omului, modul de abordare a rugaciunii si apropiere fata de Dumnezeul cel transcendent a existat

aceasta evolutie amintita anterior :

1) Nichifor din Singuratate. El vorbeste despre relatia dintre minte si inima ; mintea este cea care

ne leaga de cele materiale iar inima este cea care ne poate ridica din punct de vedere spiritual.

Astfel relatia aceasta trebuie rezolvata pentru a ne putea apropia de Dumnezeu trup si suflet.

Considera ca un progres se poate obtine daca noi coboram mintea in inima avand ca reper

expiratia si inspiratia. Concomitent, adauga o rugaciune mica deja cunoscuta in acel timp :

Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma avand in general mai multe variatiuni de-a lungul

vremii. Este o mini-tehnica ce ajuta mintea sa coboara in inima, locul unde sunte depozitate

sentimentele.

2) Anterior lui este Sfantul Simeon Noul Teolog (inceputul sec XI) care se ocupa si de pozitia

corpului. Atunci cand vorbeste de rugaciune are in vedere si o pozitie a corpului care trebuie

observata. Ar trebui sa ne concentram spre centrul trupului- zona buricului- avand barbia

impinsa in stern. Deja putem vorbi de o pozitie, o rugaciune si o metoda a inspiratiei si

expiratiei care ar trebui sa ne ajute.

Prin acestia, in sec V-XIV se adauga incet chestiuni de tehnica si metodica, insa mai ramane

aspectul teoretizarii, posibilitatea intrarii intr-o comuniune superioara cu Dumnezeu. Aici intervine

noutatea lui Grigorie Palama. Problema isihasta este astlfe una continua, intreaga continuare poate

fi numita palamism, Grigorie fiind un continuator al isihasmului si nu un innovator al metodicii, ci

vine si explica ceea ce putem face pentru a ne putea apropia pe Dumnezeu in afara de a ne

impartasi. Asadar, isihasmul este o chestiune continua pe cand palamismul (1340-1368) este o

problematica punctuala in istorie.

Societatea bizantina este inca divizata in legatura cu evenimentele anterioare : unirea cu Roma.

Fata de acest aspect sunt doua partide, partida celor liberali care se aflau si aproape de cercurile de

putere si cei care nu doreau sa discute acest aspect. Astfel subiectul palamismuli are legatura si cu

relatiile dintre Roma si Copol iar modul in care vor avea loc discutiile va fi conturat de discutiile

dintre cei doi poli de putere.

9

Grigorie a fost unul dintre monahii care au actionat in doua dintre cele mai importante manastiri

atonite (Vatoped, Marea Lavra) unde a realizat aceasta problema a isihasmului si unde s-a format.

El vorbeste despre un concept relativ nou al luminii taborice care ne transpune intr-o noua relatie

cu Dumnezeu dar chiar de aici incep sa apara problemele deoarece notiunea trebuia explicata.

Daca este o lumine creata, Dumnezeu ramane transcendent si creeaza ceva pentru a da o reflexie a

puterii Sale dar acel ceva creat nu ne transpune intr-o noua zona si nu creeaza o comuniune intre

om si Dumnezeu deoarece este creata. Daca este necreata, atunci vorbim despre o comuniune reala

cu Dumnezeu dar exista riscul de a se vorbi de partasie la fiinta lui Dumnezeu si de a spune ca

putem deveni noi insine dumnezei. Palama a avut initial un concept gresit dezavuat rapid in sensul

in care imparte divinitatea intr-una superioara, transcendenta si una inferioara, imanenta astfel se

ridica problema unui diteism. Dupa cum am specificat, aceasta invatatura a reprezentat punctul de

pornire si a fost imediat taxata. Varlaam, calugar atonit si profesor de teolgie in capitala unde

trebuia sa vorbeasca de problemele contemporane. El observa punctul acesta gresit, diteist si se

plaseaza in pozitia adversa in totalitate fata de aceasta chestiune. Aceasta este prima faza a

conflictului dintre cei doi catalizatori dar Varlaam nu ramane mult pe aceasta tema. De la primul

schimb de scrisori (1338-1340), Varlaam face urmatorul pas asociind tehnica de rugaciune si

legandu-o cu mesalienii care se concentrau exclusiv pe rugaciune, refuzand de exemplu sa lucreze.

Monahii din jurul Copolului nu erau deloc mesalieni, ci doar intersati de o comuniune superioara.

Din 1341 cand locul lui este preluat de Grigorios Achindin, se organizeaza un sinod in Copol care

considera ca invatatura athonita este una corecta. In 1344 incepe etapa anti-palamista urmand ca

intre 1348-1351 sa vina cea a pro-palamismului si in cele din urma in 1368 sa aibe loc canonizarea

lui Grigorie. Inceputul invataturii teoretizate a fost unul care a plecat de la o exprimare potential

gresita dar apoi a punctat ca lumina taborica este ncreata iar Dumnezeu este transcendent si

imanent. Pe linia adversarilor e mai mult decat cunoscut Varlaam care a incercat sa scoata din

circuit aceasta invatatura athonita intorcand discursul spre Euharistie iar dupa el au mai fost :

- Achindin

- Nichifor Gregoras

- Fratii Demetrios si Kidones.

Aceste legaturi cu rom ape care le-au avut cei doi frati (traducerea in greaca a Summei lui Toma

DAquino) i-a facut sa nu mai fie substantial legati de ideile rasaritene, rationand totul si

respingand doua aspecte aparent antagonice. Palama a avut de partea lui un patriarh (Filotei

Kochinos) si un imparat (Ioan VI Cantacuzino) ca uzurpator in dinastia paleologilor, motiv pentru

care discutia teologica a mers in tandem cu cea politica.

Ioan XIV Kalekas in 1344 respinge tot ceea ce fusese acceptat din cauza problemelor dintre Ioan V

si VI, astfel vedem cum polticul isi pune amprenta in mod agresiv. Ulterior, dupa 1347, Ioan VI

ajuge pe tron si totul se schimba. Dorinta lui de a reaseza lucrurile este foarte umana, el il pune pe

Palama nu pentru ca ar fi crezut funtamental in el ci pentru a da un mesaj partidei poltitice

adversare.

10

COMPLETAT CU MATERIALELE DE LA SEMINAR

Cderea Constantinopolului (1453)1

Nu trebuie privita doar din perspectiva rasariteana ca o chestiune religioasa ci trebuie urmarita si

perspectiva personajelor. Cu 1453, biserica bizantina intra intr-o situatie cu care nu a fost obisnuita,

anume initierea unei perioade de asuprire. Otomanii aveau de lucrat cu un oras aproape depopulat si nu

stuau cum sa se descurce cu economia pentru a-l pune in valoare asa ca au apelat la greci pentru ca ei

sa se acomodeze cu modul de a face economie si sa intelega relatia cu Republicile Venetia si

Genova.r5rffr5

Puterea otomana s-a reorientat in secolul XIII dinspre Asia Mica spre Europa. Din cauza faptului ca

nu au fost bagati in seama, s-a dezvoltat zona acestor triburi nomade care vor constitui Imperiul

otoman. In ultimii 20-30 de ani ai secolului XIII acestea se vor coagula reprezentand o oarecare for.

Dupa 1300 se constituiesc intr-o formul politic si reusesc in 50 de ani sa ocupe Asia Mica. Dupa

acest moment circumscris primei jumatati a sec. XIV au nceput sa faca pasul spre Europa din ce in ce

mai evident, reusind in cele din urma in 1354 sa ndeplineasc acest plan in proximitatea capitalei,

Galipoli. Au impresurat orasul reusind sa il sufoce incetul cu incetul. Au avut un anumit tip de

abordare a lucrurilor extrem de agresiv. Fara sa isi tina deoparte epicentrul puterii lor politice, au avut

tendinta de a-si fixa capitala in zona cea mai vestica posibila indicand in mod clar intentiile lor.

Imediat ce au cucerit Brusa, un oras destul de nesemnificativ pentru noi, pe coasta Marii Egee, care la

momentul respectiv era cel mai vestic punct al posesiunilor si-au mutat capitala acolo. Dupa ce au

cucerit Adrianopolul, si-au mutat capitala acolo. Ei vor practica aceasta politica in continuare pana la

cucerirea Constantinopolului a carui glorie si elemente de ideologie politica imperiale le vor prelua.

Dupa ce au iesit sa faca la mijlocul secolului XIV pasul in Europa, in a doua jumatate s-au concetrat

pe scaderea fortei de raspuns armat a bizantinilor sufocand in cele din urma posesiunile bizantine care

se vor margini in 1400 la zona limitrofa Copolului si Peloponezul (cu care nu putea fi facut contactul

decat pe mare), Ahaia, Mistra si o serie de insule. Astfel nu au putut sa creeze un perimetru care sa

permita mutarea unor forte armate si ajutorarea capitalei. Apoi in intreaga Peninsula Balcanica au

reusit prin trei batalii succesive -din 3 in 3 ani- sa distruga forta bulgara si forta sarba. Prin luptele din

1389- Kossovopolje, 1393-1396 Vidin si Trnovo, au reusit sa rad tot ceea ce reprezenta o opozitie

din partea celor doua popoare. Foarte multi au considerat ca prin intermediul unui efort minim,

intreaga putere bizantina ar fi putut sa cada in jurul anului 1400 insa suferinta infrangerii lui Baiazid in

1 Dukas, Chalcocondil,Critobul din Indos, Georgios Sfrantes sunt sursele primare cu privire la caderea

Constantinopolului. Vasile Grecu pe de alta parte este o importanta sursa datorita editiei critice a unor

documente din acea perioada. Mahomed II Cuceritorul- Andre Clot. Constantin XI- Donald McNicol.

Ghenadie Scholarios-Marius Tepelea.

11

batalia cu mongolii la Ankara in 1402 a lasat urme adanci asupra imaginii si impactului lor la nivel

european. Cu toate acestea, entuziasmului lor cu privire la victorie s-a refacut repede. In plus si

bizantinii stiau faca in asa fel incat anumite informatii favorabile lor sa ajunga pe diverse ci la

urechile sultanului. In perioada 1400-1450 bizantinii au avut cativa oameni in anturajul sultanului care

sa ii sugerau orasul nu a mai fost cucerit de 1100 de ani, zidurile sunt dificil de drmt si c e pazit de

o for cereasca. Toat aceasta zvonstic i incapacitatea de a trece peste eecul de la Ankara au oferit

un ragaz de 50 de ani care insa nu a fost folosit in mod util, deoarece nu au reusit sa gaseasca

resorturile pentru coalizarea fortelor europene.

Cderea a venit in mod firesc pentru ca resursele Copolului la jumatatea sec. XV erau deja foarte

limitate iar in schimb, pentru otomani a fost o epoca foarte prospera avand in vedere c vor ajunge

pn n centrul Europei, la Viena. Regresul pentru otomani a inceput sa fie vizibil dupa sec. XVII,

realitate explicata de foarte multi prin faptul ca o constructie de tip imperial era cu totul desuet, la

nivel european existand tendinta de frmiare, nu centralizare asa cum presupunea existena unui

imperiu. Peste copolul bizantin a venit puterea acasta otomana care a reusit in 150 de ani sa aiba o

exlozie teritoriala in sens imperialist dar deusetudinea bizantinilor, lipsa de corelare cu frmarea de

tip national si aparitia dupa criteriul etnic a unor state, incetul cu incetul turcii au intampinat dificultati

in a-si controla aceste teritorii rapid cucerite. Asadar inceputul perioadei de decadere poate fi

circumscris sec. XVII pentru ca sa se sparga din sec XIV (eteria 1821; Serbia, Bulgaria si Principatele

pierdute, aparitia republicii turce in sec XX). Este totusi impresioant cum reuseste sa reziste un

imperiu pana in sec XX. Trebuie facuta mentiunea ca este un tip de imperiu precum cel arist sau

Austro-Ungar care nu mai respira aceeasi poft pentru imperialism, avand deja granite foarte bine

delimitate, in ciuda titulaturii de imperiu. In fond, imperiile din epoca moderna nu mai au de-a face cu

ceea ce nelegem noi ca imperiu al Antichitatii; acestea sunt reflectii cu totul palide fata de ideologia

reala imperiala pe care o mai regasim in imperiul bizantin.

De partea celalalta, diviziunea din societatea bizantina si situatia lui : cu Ferrara-Florena si chiar

inainte de el existau doua grupari bine definite si separate fata de contextul acesta politico-religios, la

momentul sec. XIV-XV nu mai aveau fora de a-si pastra independeta religioasa si a dezvolta in

acelasi timp o actiune armata de sine stttoare ci trebuiau sa coaguleze forte militare europene in

schimbul discutiilor despre unirea bisericii. Nici unii nici altii nu erau multumiti de ceea ce primeau;

bizantinii ar fi vrut mai intai ajutorul militar si apoi discutarea unirii. Avand libertatea si recreandu-se

spatiul vital puteau sa discute de pe pozitii de egalitatecu Biserica Occidentala. In schimb, ceilalti

voiau o supunere initiala si abia apoi puteau oferi ajutorul. Punctele erau atat de rasturnate iar eecul

era clar. Diviziunea intre unii care cautau prin orice mijloc sa obtina ajutor militar din Occident si

ceilalti care se concentrasera spre pastrarea adevarului de credinta. Prin extremele propuse, ambele

parti greseau. S-ar fi putut gasi solutii printr-o concetrare mai clara a elementelor de teologie astfel

incat apropierea ar fi fost cat mai usor de acceptat iar punctele divergente ar fi fost mai clar exprimate

si adoptata o solutie mai usor, evident pe axa Bizan-Roma, nu invers. Lucrul acesta venea in timp, nu

se putea obtine in cativa ani dar nimeni nu a avut o astfel de viziune in acel moment. Crevasa aceasta

din interiorul societii bizantine a facut ca la momentul atacului final nu toti cei care ar fi putut apara

12

orasul sa o faca existand voci care propuneau intoarcere spre partea cealalta a musulmanilor, fara sa

realizeze ca era de preferat discutia cu Roma (Lucas Notaras d. iun 1453) doar ca in cazul otomanilor

lucrurile au fost ireversibile.

Ambele figuri centrale (bazileul si sultanul) sunt niste personaje interesante. Constantin XI (1449-

1453) a avut cateva mici succese impotriva unor ariergrzi otomane in zona greceasca in special din

Peloponez si datorita numelui acestuia glorios pe care il purta si acestor mici victorii, s-a considerat c

prin alegerea lui ca mparat, cu siguranta vor avea din nou un succes militar garantat. A fost o eroare

tactica, de altfel nici nu aveau o alta solutie deoarece nu avea cine altcineva sa preia friele imperiului,

resursele fiind limitate. Ctin XI era in legatura cu cei din Peloponez dar pierduse contactul cu cei din

Trebizonda. La momentul in care a preluat conducerea imperiului, nu avea altceva de facut decat sa

ofere o aprare darza in interiorul zidurilor, nu in afara lor.

Figura lui Mehmed II/Mohamed II (1451-1481) e cat se poate de iesita din comun. Ajunge la

conducerea imperiului pentru a doua oara la 21 de ani. Tatal lui nu a dorit absout deloc sa cucereasca

Copolul in schimb, fiul sau a facut din cucerirea Copolului proiectul vietii lui, reusind in 2 ani sa isi

implineasca planul si apoi sa continue sa domneasca timp de 30 de ani. El a reusit apoi sa realizeze

contextul etnic si religios al populatiei pe care o domina, fiind un bun cunoscator al mai multor limbi,

ne fiind cantonat exclusiv in araba si persana ci si greaca si latina, dispozitia lui de a-i intelege pe toti

cei pe care ii domina a fost mult mai mare decat a predecesorilor. Atitudinile lui post-cucerire fiind

destul de interesante pentru tiparul unui sultan inchistat in punctele lui de vedere si transmitand un

imperativ religios. El era destul de deschis fata de tot ceea ce inseamna filosofie, intelegerea puntilor

de legatura intre religiile monoteiste, totusi nu era atat de apropiat pe cat s-ar crede.

Atacul efectiv asupra capitalei este clasic pentru perioada medievala tarzie deoarece in acest moment

aveau si puterea armelor de foc anume artileria grea, fiind una dintre primele batalii mari in care se

observa ce inseamna sa ai de partea ta o artilerie serioasa. Apoi terenul in care se desfasoara lupta nu e

unul deschisa in plan plat, ci este o batalie in jurul unor ziduri. Copolul pe apa era destul de sigur

deoarece otomanii nu dispuneau de o reala forta navala in plus bizantinii dispuneau de focul grecesc.

Fiind doua treimi inconjurat de apa, mai ramanea o treime care putea fi atacata, treime care insa era

aparata de doua randuri de ziduri foarte late. In cele din urma mai exista bucata dinspre Cornul de Aur

care nu avea ziduri, existand un mic intrand de apa pe o latura a orasului, o mica limba de apa care era

protejata printr-un lant si lantul putea fi ridicat sau lasat la nivelul apei. In primul rand, Mehmed si-a

dat seama ca o astfel de batalie nu putea fi castigata decat de o forta de foc foarte puternica avand in

vedere ce fel de ziduri avea inaintea sa. Variantele secundare, cum ar fi blocarea orasului ar fi dus la

caderea orasului in aproximativ 1-2 ani, insa aceasta solutie nu era pe tiparul lui Mehmed sa aiba un

astfel de succes, el vrand un succes militar cu tot ecoul pe care il putea avea in epoca. A reusit sa

induca ideea unei blocade prin ridicarea a doua turnuri de aparare pe malul asiatic si european al

Bosforului. La locul unde si-a ales cele doua turnuri, stramtoarea nu avea mai mult de 1 km, putand

controla circulatia. La Ferrara-Florena s-a discutat despre aceasta blocare si prin toti comerciatnii

genovezi trimisi in Italia, bizantinii au incercat sa faca rost de ajutor, fara succes. Dupa 1452, al doilea

semnal este coagularea in apropiera Adrianopolului a tuturor fortelor otomane. Numarul acesta e

13

prezentat cu cifre care variaza de la 120000 pana la 200000 de luptatori cifre impresionante puse in

legatura cu cifrele bizantinilor care erau si segregati. Orasul era relativ pustiu si pustiit, gasindu-se

40000-50000 in interiorul zidurilor, intre care 1700 -1800 de genovezi cei care au avut de castigat

in ultimii 200 de ani ai imperiului (la 1204 Copolul fusese cucerit de veneieni si francezi, Mihail VIII

i-a avut alaturi pe genovezi care l-au ajutat sa ii indeparteze pe veneieni si sa ocupe pozitia

primordiala in ceea ce priveste interesele economice, pastrand de la 1261 drepturile economice ;

ramanerea la Copol pentru aceasta ultima batalie era ca un fel de datorie de onoare) si 4000 de soldati

bizantini. Totul a inceput in aprilie si s-a sfarsit in 29 mai dupa un discurs moralizator al lui Mehmed

II. In noaptea dintre 28-29 mai si-a imbrbtat pentru ultima oar ienicerii din ariergard spunandu-le

ca au timp de 3 zile sa ia tot ceea ce doresc. Poarta despre care se vorbeste ca ar fi fost lasta deschisa, e

cea de la limita Cornului de Aur (Kerkoporta). Ipoteza deschderii portii dinspre Vlaherne (viitorul

Fanar) e una plauzibil in sensul in care deschiderea spre centrul puterii bizantine ar fi oferit

oportunitatea otomanilor sa ajunga direct la int, pentru ei ne fiind important sa ajunga in capatul

celalalt al Peninsulei, la Sfanta Sofia. Sunt foarte multi care estompeaza aceasta legenda explicand

foarte limpede ca zidurile si tipurile de abordare ale lui Mehmed nu puteau conduce spre o alta

finalitate adica dupa ce doua saptamani si-a dispus toata forta de atac pe cei 7 km de zid si-a

concentrat apoi toata forta in 2 pucte, bizantinii ne mai putand sa repare noaptea ce se strica ziua,

gaurile au devenit din ce in ce mai mari si posibilitatea de rezistenta bizantina a scazut. Imparatul a

murit pe zidurile orasului, genovezii au fugit cu ultima corabie pe care o mai aveau in posesie si totul a

fost pierdut.

Dupa 1453 au inteles destul de rapid cum sa ai turban turcesc. Mehmed nu putea iesi mult din tiparul

clasic al unui conducator islamic. In cei 28 de ani de conducere de dupa caderea orasului, pana in 1470

cand se stabilizeaza lucrurile cu privirea la aceasta noua capitala a avut un raport destul de bun cu

crestinii, lucrurile modificandu-se destul de radical si brutal ulterior. El stia ca grecii si genovezii sunt

experti in a propulsa orasul la starea lui anterioara, de la ei trebuind ca proprii lui negutatori sa invete,

asadar avea nevoie sa reorganizeze si reaseze comunitatea greceasca. Mehmed a reorganizat biserica

pentru a-i atrage, nu mai exista patriarhul (ultimul Gregorios III Mammas fiind expluzat de pe scaun

tocmai pe fondul disputelor unioniste) si a realizat ca trebuie sa existe un lider care sa transmita faptul

c lucrurile sunt in regula. In acest caz a ales un patriarh din tabara anti-unionista ne putand alege un

om care sa creeze punti cu Europa si astfel l-a ales pe Ghenadie II Scholarios (1454-1464), un laic

prezent la Ferrara-Florena si cu o viziune pro-unionista dar stand in apropiere de Marcu Eugenicul

(1438-1444/5), si-a intors cu totul viziunea preluand dupa 1444 stindardul Marcu a murit. El fusese

luat sclav de otomani, asa ca sultanul l-a cautat si descoperit in Adrianopole si dupa sase luni l-a ales si

inscaunat urmand tiparul de la inscaunarea patriarhilor ecumenici de catre imparatii bizantini. A facut

rost de cal alb, l-a purtat priun oras samd. Revenirea grecilor si cantonarea lor in Fanar, a adus un plus

extraordinar orasului, atat din punct de vedere economic cat si din cel al repopularii. Tiparul

musulman era acela de a coabita cu cei de alta religie si alta natie prin organizarea lor in mileturi adica

alegerea unui sef cu demnitate religoasa si politica. Deci patriarhul trebuia nu numai sa raspunda

spiritual si duhovniceste de grecii din jurisdictia sultanului ci trebuia sa raspunda si jurudic, de

exemplu daca un grec din Asia Mica facea un act anti-otoman, patriarhul trebuia sa raspunda in fata

14

sultanului. E un model latin care a fost dorit de cativa patriarhi inainte de 1453. Aceasta putere politica

este primita dar nu in aceeasi a libertatoo exprmate in occident. Totusi ideea de a organiza

comunitatile armeana, evreiasca si crestina in forma unor mileturi se pare ca a suferit in perioada sec.

XV-XIX o oarecare evolutie. S-ar parea ca initial se tinea seama chiar de dreptul jurisdictional din

biserica ortodoxa, ca patriarh Copol nu putea avea control asupra Alexandriei si Antiohiei insa acest

sistem era distrus prin mileturi dar unii cercetatori afirma ca ar fi fost un fel e organizare de tipul

breslelor mestesugaresti prin care sub patriarh sunt pusi toti crestinii din imperiul otoman. Acum ca

imbratisam inca din sec. XV ideea de milet sau ca facem aceasta nota cu privire la evolutia acestei

strucuturi prin bresle si adunari locale la cea centralista, tine de evolutie si stiinta a evolutie a lucrurilor

in cadrul imp otoman. Dupa aceasta, el a dat scutiri de impozite celor care imbracau haina clericala,

toti cei care erau dati pe list de catre patriarh ca fiind clerici erau scutiti de impozite, scutiri care nu

exstau la nivelul acesta in perioada bizantina si care au devenit atractive- subversivitatea actiunilor

sultanului cu simplul scop de a inflori orasul si apoi ca situatia sa se schimbe la implinirea

obiectivului. El a actionat in sensul unei productivitati imediate a actiunilor. Destul de rapid, chiar in

perimetrul celei de-a doua jumatati a sec. XV avem deja institutia pechesului care a aparut in relatiile

otomano-bizantine chiar de la finele sec. XV fiind initial o suma suportabila, o mica forma de respect

care cu timpul s-a transformat intr-o lupta interna la nivelul patrharilor. Ideea transmite si faptul ca

existau oameni care in cadrul Bisericii erau dispusi sa plateasca aceasta suma nu neaparat ca existau

oameni care o cereau. Acest aspect a ajuns sa devina o chestiune fiintiala, organismul electoral sinodal

nu mai functiona cum trebuie nu neaparat din cauza sinodalilor ci din cauza acestui flagel care a

devenit din ce in ce mai cunoscut. Daca unul ajungea patriarh la Copol oferind o anumita suma de bani

si in spatele lui nu ar mai fi fost alti 4 candidati, acest tip de licitatii ar fi disparut dar problema este ca

ea nu se incheia atunci cand unul era ales, ci continua dupa alegerea patriarhului astfel incat putea sa

apara un altul care ar fi avut anumite influente sau bani mai multi si care sa ii ia locul patriarhului.

Relaiile Bisericii Ortodoxe cu Bisericile Protestante.

Prima jumatate a sec. XVI a introdus aa numitele idei reformatoare care luaser natere n urm cu

200 de ani odata cu pre-reformatorii. Astfel de idei au existat in orice comunitate din Europa dar ideile

Hus, Witcliff si Savonarola sunt cele folosite ca exemplu central, oferind exemple din toate

paradigmele posibile. Ele nu vor mai fi doar paradigme ci vor deveni un adevarat mod de via. Lumea

europeana era rupta in doua in sensul in care centrul si nordul Europei sunt acaparate de Reform si

sudul Europei ramne sub jurisdictia papalitii. n realitate ruperea este una mptrita iar polarizarea

aceasta pe linie confesionala a Occidentului va face pe cei care au avut senzaia c au pierdut din punct

de vedere confesional si ca numar de credinciosi (pierderea controlului asupra Islandei, Angliei,

Scandinaviei) s reacioneze. Avem pe de-o parte o biserica ce ar vrea sa recupereze influen prin

castigarea credinciosilor de sub otomani si de cealalta parte avem miscarea lutherana, calvina i

anglicana care cauta sa se legitimeze prin contactul cu un centru eccleziastic din primul mileniu

(Copol) si pe de alta parte incearca sa racoleze credinciosi. La scurt timp dupa implementarea ideilor

reformatoare, in Copol incepe sa devina evident acest lucru si s se fac cunoscute ideile Reformei. Se

va accentua unilateral pozitia Romei in raport cu credinciosii pe care i indrum. Mai exact se vor

15

concentra pe problema indulgentelor si a felului n care se poate obine mntuirea sufletului. Aceasta

era o problem fundamentala la fel cum in Evul Mediu, mntuirea era un lucru fundamental. n Evul

Mediu, lucrurile erau foarte importante pentru oricine indiferent de gradul de cultura sau de pregatire

intelectuala, ins aceasta idee de baza era filtrata de ideile care veneau de la autoritate (Roma) care

avea monopol asupra felului n care era prezentata linia ce conducea la mantuirea. De aici ncepe

problema, monopolul asupra Scripturii i fcea s se considere invincibili, fara posibiltatea de a fi

contracarati dar incet, lucrurile au capatat amploare fiind coroborate cu idelie de baza ale umanismului

care au mers spre revigoarearea limbilor clasice si a cunoasterii limbilor grecesti si latine

descoperindu-se c unele dintre pasajele importante legate de ideea de baza a Evangheliilor erau

distorsionate, interpretate eronat. Din acest punct s-a distorsionat imaginea transmisa de Roma si s-a

ajuns in cele din urma la Reforma Protestanta. Pentru toate cele trei biserici protestante istorice pe

care le gasim in Europa, exista paradigma aceasta fata de Roma, intotdeauna trebuiesc judecati in

raport cu ce se intampla in centrul Romano-Catolic. Aceasta este o prima faz dupa care vorbim de o o

evolutie din sec. XVI pana n sec. XXI a dogmelor. Intotdeauna ei s-au dus uneori spre extrem pentru

ca paradigma (Biseric Romano-Catolica) era dusa la alt extrem. Din aceasta dihotomie, din lupta cu

Roma au ajuns s alunece mai departe dect se cuvenea. Altfel ar fi stat lucrurile dac Biserica

Rsritean ar fi fost aproape i nu s-ar fi gasit sub umbrela rosie a semilunei sau verde a islamului

care nu lasa loc niciunei idei care s transpara dinspre Copol spre Europa Occidentala. Reformatorii nu

aveau de unde s tie c exista si o Biseric Rsritean. Abia mai tarziu cnd se stabilesc rapoarte

diplomatice la Istanbul cu Poarta Otomana se ajunge la contactul cu patriarhii orientali si vor realiza c

exist i alte rspunsuri la probleme Romei. Ei au ales ntotdeauna n funcie de ceea ce oferea Roma,

uneori nu reuesc s fac pasul spre adevr i merg spre extreme.

Abordri istorice asupra relatiilor dintre Bisericile eruropene si cea Rsariteana. Dac este s luam

relatiile dintre Lutherani si Ortodoci din sec. XVI, luthernaii au fost in general foate aproape de un

discurs centrat pe dogma, ei au exprimat nvatura de credinta la Constantinopol (Confesiunea

Augustana), i au ateptat un rspuns dar centrul discuiilor a fost mai de graba dogmatic dorind s

afle ce e bun si ce este rau in cadrul confesiunii lor. Aceasta tentatie de a discuta teologie este valabila

din sec XVI pana in prezent, nu inseamna c discutiile teologice duc si undeva. Dac mergem spre

raporturile Romano-Catolice cu Biserica Rsritean dupa Reforma, ei nu adopt o discutie teologica

niciodat, ele existand deja in prima parte a mileniului, de la ei, cel putin in aceasta prima parte se vad

numai presiuni foarte evident politice prin divese strategii misionare cu tente evident politice

incercand sa traga de partea lor comunitati cat mai ample de crestini. In acest fel se va dezvolta un

concept numit uniatism, prin care cineva sa fie destelenit din propria credinta, supus Romei prin

recunoasterea primatului si rugaciunea pentru pap. Aceasta idee exprim tentatia lor de a da la o parte

dialogul serios teologic si a axa discutia numai pe spatiul politic. Cum se poate obtine o schem

uniatista, vedem in Transilvania; lucrurile se pot schimba, prin diverse chestiuni si diversi ambasadori,

oferind mici avantaje absolut necesare supravietuirii Biserica R-C reueste s i ndeplineasca

dorinele. Ei castiga teren in Ucraina (Brest-Litovsk), Slovacia si Ungaria (Munhaci) si Transilvania.

Se vede c abordarea aceasta politica a adus roade importante ns la nivelul sentimental al lucrurilor,

situaia a devenit dezastruasa. Dupa aceast serie de acte de tip uniatist, dupa 1700 oricat de simplu ar

16

fi putut rezovate problemele dintre O si R-C, o soluie nu va mai transpare cu uurinta deoarece

lucrurile erau privite in prisma celor trecute. Acest tip de a face dialog prin strategii politice a fost

imprumutat si de Biserica Calvina, tot prin strategii politice fr a pune mare pret pe idei teologice, pe

ceea ce ar fi fost normal s constituie punctul de plecare intre doua traditii confesionale. Calvinii au

avut ambasadori foarte influeni pe langa Inalta Poarta si principi foarte puternici de exemplu n

Transilvania. Ca tipologie de abordare a relaiei cu Biserica Rsritean au fost pe aceeasi linie cu

ideeea ultrapolitizat a captrii unor credinciosi prin diverse mijloace economice si materiale, ns nu

au avut aceeasi influenta si putere ca si R-C. Ultima soltuie vine din zona anglicana, ei nu au avut o

idee de baza precum au avut ceilalti reformatori, nu au plecat pe o problema teologica ca sa ii

diferenteze de Roma ci au avut o situatie de conjuctura a divortului de unde incet a inceput distantarea.

Revenind la ideile lui Wicliff, se poate observa ca al doilea mare motiv al ruperii relatiilor cu Roma

este de factura economica. Ei au pstrat n bun msura aceeasi structura, evident, mai putin dependea

de Roma. Aceasta poate constitui un avantaj in relatiile cu BO deoarece au eliminat primatul papal dar

problema mare pentru anglicani este ca au intrat in contact cu reformatii, adoptand o serie de

invataturi. n jurul anilor 1540-60 cand s-au stabilit contacte ntre anglicani i reformatori au aparut si

primele idei. Iniial cand era plamadita Confesiunea Augustana de cealalta parte nu aparuser cele 39

de articole. Luteranii au inceput sa investigheze pe ce baza anglicanii s-au rupt de Roma si atunci si-au

dat seama ca nu au idei diferite de R-C si s-au facut astfel primii pasi de protestantizare, cantarind idei

venite dinspre centrul Europei au acceptat unele dintre ele. De la acest tipar de a gandi Reforma,

specific anglican care accepta unele idei in functie de cat de argumentate sunt fara a exista o

continuitate logica in alegerea lor si in sensul BO ei au fost destul de deschisi si interesati pentru

discutiile teologice. Au ajuns la Istanbul prin capelanii de pe vasele comerciale. Toate discutiile au fost

in aceeasi nota decenta si teologica ca si in cazul lutheranilor, nu a existat o presiune asupra

credinciosilor ca acestia sa se converteasca. Avem patru tipuri de relatii, doua centrate pe teologie,

doua centrate pe politica. Se va vedea pe masura ce experientele cu diversele Biserici europene c si la

noi se creeaza un anumit timp de discurs. Pana pe la 1550, Biserica Rasariteana nu era obisnuita sa

discute in sens scurt asupra unei probleme teologice, noi, intotdeauna cand aveam o astfel de problema

de rezolvat, expediam pe oricine sa citeasca tratate vaste ale Sfintilor Partinti, insa din sec. XVI,

lucrurile incep sa se simplifice, sa apara fraze scurte si foarte bine gandite, in baza Confesiunii

Augustane care devin un model. Tipul acesta de abordare schematica devine absolut necesar atunci

cand cineva iti pune o confesiune de maximum 40 de pagini in care ai raspunsuri la intrebarile

crestine, tu nu poti pune ca raspuns o intreaga bibilioteca, astfel lucrurile se aseaza dupa fagasul

bisericilor noi. Ele aeaza dialogul teologic intr-o noua forma, nu se mai petrece ca inainte cand zeci

de teologi pierdeau ani de zile si nu rezolvau nici cea mai simpla problema. Acum lucruile intra intr-o

faza mult mai schematizata.

Relatiile cu Lutheranii.

Ei sunt primii care si-au dat seama ca dincolo de Roma exista o alternativa. Evident, aceasta realizare

nu are loc imediat dupa Luther sau Melanchton ci la finele secolului XVI. Ei infiinteaza in Tubingen o

facultate de teologie cu specific lutheran, teologii si profesorii de aici avand intentia de a incerca sa

17

obtina un raspuns teologic de la patriarhul de Constantinopol. Pe parcursul anilor 1572-1581 s-au

schimbat o serie de scrisori. Ce este interesant pe marginea aceast (Martin Crusius [1526-1607], Jakob

Andreae [1528-90], Ieremia II si patriarhii scaunelor istorice) este ca dupa un prim contact in care cei

doi teologi exprima noua situatie din Europa, la care patr nu raspunde nimic, ei iau o decizie majoria si

importanta pentru fixarea noului drum de a traduce din latina in greaca, Confesiunea Augustana si a o

trimite patriarhului pentru un raspuns foarte clar. Daca prima oara patriarhul primeste o scrisoare de la

doi teologi despre care nu stia mare lucru,nu s-a simtit obligat sa raspunda insa atunci cand primeste

un document tradus in greaca reprezinta un soc deoarece nu era acomodat nici cu ceea ce se

intamplase in Europa nici cu aceasta redeschidere a problemelor majore cu care se confruntase B R-C

anterior. Citeste ca tainele sunt mai importante iar altele mai putin, ca unii suntem predestinati pentru

mantuire etc. acestea sunt idei neobisnuite. In acest context le ofera un raspuns critic in care le

puncteaza ce considera ca nu este ortodox, le sublinaza punctele corecte si punctele gresite. In buna

masura tabloul prezentat de ieremia II, s-a pastrat, putine lucruri fiind modificare deoarece lutheranii,

desi si-au schimbat stilul, totusi au pastrat o linie foarte aproape de primele ganduri filtrate de

Melanchton dar avand baza in inavaturile lui Luther. Deci ceea ce s-a cristalizat in mijlocul sec XVI a

ramas in cadrul Bisericilor Evanghelice Lutherane valabil pana in prezent. Ei au produs modificari la

nivelul cultului, unii au inceput sa fie dechisi spre un cult bazat pe modelul rasaritean altele s-au dus

spre cealalta extrema. In lutheranism, lucrurile au o doza foarte mare de libertate, gasind biserici care

valorizeaza treptele ierarhice cam in acelasi mod ca si ortodocsii dar vedem deasemenea ca acest

context in care s-a nascut Biserica Lutherana a facut ca o doza de reticenta sa existe fata de alegerea pe

viata a episcopului si preotului. Pentru ei papa care era ales si inamovibil era un pericol deci trebuiau

sa gaseasca o modalitate prin care episcopul putea sa fie scos din scaun, adica sa se prezinte la un

raport din 5 in 5 ani. In rest, dpv al incarcaturii cultice a celui care opcupa o pozitie de episcop intr-o

pate din bisericile lutherane (Scandinavia) nu exista extrem de multe diferente dar la ei este prezenta o

autonomie destul de larga incat putem gasi luthernai extrem de protestantizati, indepartati de orice idee

comuna cu ortodoxia si gasim lutherani mai acomodati, care au o anumita atractie spre ortodoxie.

Puncte de acord : autoritatea Sfintei Scripturi, traducerea in limba nationala si inspiratia ei (exact prin

acest lucru au spart monopolul B R-C); Dumnezeu si Sf Treime in general ; Pacatul stramosesc si

transmiterea lui tuturor, cauza raului e omul, cele doua firi ale lui Hristos ; capul Bisericii este numai

Hristos; a doua venire, judecata, viata viitoare ; Impartasirea sub ambele forme, respingerea

indulgentelor, celibatului, purgatoriul.

Puncte divergente : Sf Traditie (era greu de acceptat ideea ca mantuirea sa stea sub influenta fluctuatiei

care poate veni dinspre mintea umana) ; filioque ; liberul arbitru ; predestinatia ; indreptatirea ;

numarul Sf Taine ; Botezul prin stropire sau turnare ; Mirungerea- cand anume se face ; sensul

Prefacerii euharistice si savarsirea cu azima ; lipsa infailibilitatii bisericii si a Sinoadelor ; cultul,

sarbatorile, posturile, convocarea sfintilor, venerearea icoanelor si a moastelor (provine tot din situatia

existanta in occident incepand cu sec XIII degrandandu-se pana in sec XV, e legata foarte strans de

indulgente si de ideea mantuirii sufletului, ne mantuim luand indulgente care provin din meritele

prisositoare ale sfintilor deci a fost astfel respuns cultul sfintilor, pentru mentalitatea lor a fost extrem

18

de greu de inteles si apoi au mers la respingerea in corppore a respingerea moastelor dupa 1204 dupa

ce moastele celor mai importanti sfinti din primul mileniu pastrate integral au inceput sa circule in

occident, s-a ajuns la o anumita demascara a situatilor in care pentru a intra in oposesia unui arsenal de

sfinti cat mai renumiti, a inceput sa se imparta trupurile respective, si de aici se va sparge un monopol

existent pana in sec XII si sa nu mai existe un certificat de garantie, incetul cu incetul cu o evlavie

exagerata produsa in sec XIII in privinta moastelor, au aparut si micii traficanti si apoi ideea a facut in

asa fel incat in metalitatea occidentala daca sunt autentice sau nu, aceasta venind si din spiritul lor

mult mai practic, pragmatic, interogativ care i-a condus spre progres dar nu neaparat si in intelegerea

mai corecta a elementelor care compun sistemul crestin). Lucrurile vor ramane in aceleasi norme, mai

ales ca nu se vor strica, punandu-se accentul pe dezbaterea teologica fara sa aduca unitatea bisericii,

lucrurile desfasurandu-se in limitele argumentelor teologice. primul raspuns din 1576 al lui Ieremia II,

dupa ce are primul contact cu Confesiunea Augustana si tipul nou de a se face marturisilre de credinta,

ne prezinta un patr care isi pastreaza inca argumentele rasp pana in ziua de astazi, esteun raspuns

clasic care inca nu a fost cu nimic distrus de vreo presiune politica. Din acest moment ortodocsii incep

sa isi dea seama ca ceva s-a schimbat in europa si ca trebuie sa isi modifice optica. La 30 de ani

distanta, ortodocsii isi dau seama ca au nevoie de informatii, scopul principal al lui mitrofan

critopuoulos nu a fost de a aduna o serie de informatii ci de a aduna carti, toate cartile de teologie

infiferent de limba reusind sa stranga foarte multe carti trimise la venetia unde au fost depozitate si

apoi trimis ela alexandria unde probabil in jurul anului 1620-30 exista cea mai bun abilbioteca in

spatiul ortodox de teoolgie occidentala protestanta. El nu a mers la R-C ci numai la protestanti fiind un

indiciu ca patriarhul Chiril Lukars a fost foarte interesat de reformati.

Biserica Calvina si R-C in raport cu ortodoxia

La mijlocul sec XVI in lumea R-C s-a produs un mare cataclism, o mica goana de atragere a unor

comunitati asemanatoare. a fost mult mai vizibila in orient (Armenia, Siria) si sa ii rupa pe putinii

crestini ramasi acolo facandu-le un colegiu la Roma in care sa studieze teolgia, sa studieze si apoi sa se

intoarca acasa sa devina agenti R-C si sa fie condcatori la varf in bisericile lor. Aceasta a fost politica

subversiva care nu poate da roade imediate dar care schimba fara o presiune evidenta, abuziva si

crescuta, fata bisericii in ansablulei, este o politica pe care o adopta chiar si astazi colegiile.

Chiril Lukaris este cunoscut sub numele de patriarhul calvin deoarece sub numele lui intre 1629 1633

au aparut la Geneva o marturisire calvina in latina si apoi greaca. Este numit calvin si marturisirea este

periculoasa deoarece ea cuprinde 18 paragrafe si 4 intrebari si raspunsuri ne avand aproape nimic

ortodox afara de invataturile comune. Socul, la inceputul sec XVII cand au aparut aceste variante a

fost unul enorm, efectul variantei latine a fost aproape insesisabil in rasarit deoarece nu se prea citea

in latina dar cand a aparut marturisirea greceasca au explodat lucrurile. Cum insa este posibil ca

autorul sa fie pe scaunul de la Copol. Inevitabil trebuie privit contextul Copolului de la inceputul sec

19

XVII, dupa tipoligia relatiilor cu protestantii care comunica prin scrisori, decent si la departare. Acum,

cand vorbim de relatiile ortodoxiei cu lumea calvina si R-C discutiile se desfasoara la Copol prin

ambasdori, oamenii importanti care exprima lumea crestina dar care se afla pe langa Inalta Poarta si

care pot schimba lucrurile. Regasindu-se in aceste functii pot schimba orice patriarh ortodox astfel

inevitabil trebuie sa iti faci o mica retea de cunostinte daca vrei sa rezisti. Deja in sec XVII exista

ideea schimbarii destul de rapide a patriarhilor pe baza peschesurilor. Omul care facea schimbarile era

un mare pa, vizir sau chiar sultanul fiind foarte greu de ajuns la ei dincolo de strategiile financiare.

Astfel ca la ei se putea ajunge prin ambasadorii occidentali care nu neaparat reprezentau un stat ci o

traditie anume. Presiunea exercitata in mod special de ambasadorii statelor care au imbratisat

calvinismul si care au pastrat independeta de Roma (Franta, Germania, Olanda) la Copol devenise una

foarte evidenta. In plus, asociind cu miscarile din zona Europei Rasaritene (presiunea exercitata prin

zona polona, Brest-Litovsk), Lukaris impreuna cu mentorul Meletios Pigalle s-au luptat impotriva

catolicilor, au predicat apoi la Iasi, Bucuresti, Targoviste si s-au intors in Alexandria. Lukaris a fost

colit la Ventia de R-C deveind insa cel mai puternic dusman al lor, a luptat impotriva in Polonia, a

scris impotriva lor. Ca sa poata rezista la Copol in acest climat atat de complicat a trebuit sa apeleze la

diplomatii statelor protestante dintre care cei mai influenti erau cei olandezi si englezi. A avut relatii

de prietenie cu englezii dar cel mai mult s-a pastrat cu olandezii si elvetienii fiind de fiecare data

reasezat in baza prieteniilor cu ei. Pe de-o parte a fost bine deoarece a putut reveni dar problema este

ca intervine si o plata pentru aceste servicii. El nu s-a vandut usor. Trebuie inteles cat de defazata era

ortodoxia dpv al mijoaceolor de proclamare a marturisilor de credinta fata de lumea aceea. Patrarhia

pana in 1627 nu a avut acces la tipar. Ca sa poata avea acces la el evident, nu le-a spus ca pretul

scaunului este transformarea sa in instrument de propaganda ci ci a inceput sa faca presiuni spunand

ca are nevoie de tipar ca sa lupte cu R-C si a obtinut aprobarea de la otomani pentru a scoate carti

ortodoxe, insa trocul nu a putut merge pana la capat deoarece i s-a impus de la inceput si ce fel de carti

sa scrie, avea nevoie sa publice predicile sale pentru a fi marturie dar cei care au adus tiparnita la

Copol, au spus ca vor sa publice si un catehism dar au reactionat imediat R-C care aveau si ei influenta

la Istanbul, care au reusit sa transmita un semnal la sultan ca urmeaza sa se publice o carte anti-

islamica. In acest fel tiparnita a fost inchisa in mai putin de un an de la aducerea ei. In discutarea

acestui caz, istoricii pun laolalta punctele ortodoxe din cadrul intregii vieti insa trebuie luata in

considerare o evolutie. Ceea ce ne lipseste noua e faptul ca desi il putem arata drept ortodox pana la

marturisire, totusi din 1633 si pana in 1638 nu avem in fata nici o retractare oficiala a lui cu privire la

aceasta marturisire desi traia la Copol unde reactiile au fost puternice. Am putea sa facem tot felul de

ipoteze insa cert este ca avem in fata un om perfect ortodox, foarte inversunat impotriva R-C, apropiat

de calvini care probabil l-au si fortat sa semneze si sa fie de acord cu publicarea acestei

marturisiri. Marele dezavantaj pentru noi este aspectul institutiei, adica singura cale care parea sa fie o

solutie buna, calea dipliomatica nu mai functiona cum trebuie, ei cerandu-si pretul intr-un anumit

moment. Dezastrul este ca mijloacele de transmitere invataturilor corecte lipseau si chiar la varf avem

un om care marturisea lucruri straine de ortodoxie. Din fericire, reactiile post 1633 sunt foarte bune,

vom vedea marturisiri de credinta din sec XVII, personale si oficiale, si mai multe dintre ele sunt

directionate pentru a rezolva aceasta problema adusa de marturusirea lui Lukaris una care clarifica

20

totul (Petru Movila care devine marturisire oficiala 40,42,43-cea in greaca acceptata in Copol, deci in

10 ani biserica ortdoxa a fost in stare sa clarifice problemele) . Problema este ca a ramas o umbra

asupra acesui personaj care a stat 18 ani pe tron, un personaj cheie care a luptat impotriva catolicilor.

Este dificil de recunoscut ca a putut sa faca o serie de erori.

Addenda

Relatiile cu Roma : Aceasta a cautat sa aduca inapoi BO folosindu-se de iezuiti, Colegiul Sf.

Athanasie (1581), Congregatia pentru propaganda (1622) cu o ramura pentru Orientali (1917) si

Schema Uniata. Intre 1756-sec XX s-a practicat acceptarea latinilor prin rebotezare, in 1870 Pius 9 il

invitia pe PE la Vatican I dar refuza, in 1958 are loc un schimb de scrisori intre Athenagoras I si Ioan

23, intre 1962-3 PE nu a trimis observatori la primele doua sesiune ale II Vatican, in 1964 are loc

intalnirea lui Paul 6 cu Atenagoras la Ierusalim.

Relatiile cu anglicanii : In sec XVII au loc schimb de scrisori iar in cel urmator au loc relatii

importante cu non-jurorii. In 1899 se reiau relatiile in urma unei perioade de prozelitism caracterizate

prin miscarea de la Oxford, conferintele din Bonn si Lambeth, comunitati anglicane pe teritoriu

ortodox si invers. Din 1907 Ioachim III trimite un apocrisiarh in Canterbury iar primul student

anglican vine la Halki. In 1925 are loc la Londra comemorarea a 1600 de ani de la primul Sinod

Ecumenic si este recunoscuta hirotonia anglicana. In 1960 si 62 arhiepiscopii Fisher si Ramsey

viziteaza Fanarul.

Relatiile cu Protestantii : In 1558/9 Patriarhul Ioasaf II (1555-65) il trimite pe diac. Demetrios Mysos

la Wittenberg sa adune informatii de prima-mana in legatura cu obiceiurile, credinta si cultul

reformatilor. Aici Mysos si Melancthon au lucrat impreuna la o versiune greceasca a Confesiunii de la

Augsburg. Traducerea s-ar parea ca a fost trimisa PE in jurul anului 1558 dar s-ar parea ca sarbul

Demetrios a fost ucis intr-o rebeliune in Walahia iar prima copie a confesiunii nu a ajuns la

Constantinopol. Contactul initial a inceput in 1573. Noul ambasador imperial al Turciei, baronul

David Ungnad von Sonnegk care studiase dreptul in Tubingen se indrepta spre Constantinopol alaturi

de capelanul sau, Stephan Gerlach care purta cu sine scrisori de recomandare din partea lui Martin

Crusius si Jakob Andreae. In jurnalul sau, Gerlach scrie ca este impresionat de eruditia si statura fizica

a lui Ieremia. El este un om prietenos si incantator, cu o fata plina si par lung rosu si castaniu, cu o

barba plina dar nu foarte lunga, si poarta o carja patriarhala neagra. Perioada schimbului de scrisor

teologice intre Constantinopol si Tubingen a avut loc intre 1574-1582. Pe 24 mai 1575, Gerlach a

prezentat patriarhului Augustana Graeca (pe care lutheranii au intitulat-o o Confesiune a Credintei

Ortodoxe) impreuna cu scrisorile lui Andreae si Crusius. Desi patriarhul raspunse celor doua scrisori

anterioare si altor doua omilii cu bunatate si dragoste parinteasca, le-a spus sa urmeze cu atentie

credinta adevarata si s-a aratat rezervat. Cu toate acestea, de la bun inceput, germanii s-au exprimat

optimist, entuziast si cu respect folosind termeni ca Preavenerebile Domn, Preasfintia voastra,

Preaiubite doamne si Sfintenia Voastra. Aceasta este cu atat mai mult important daca luam in

21

considerare modul in care ei se adresau episcopilor catolici. In ciuda faptului ca patriarhul ramane

rigid din punct de vedere doctrinar si nu s-a compromis pe toata durata dialogului, germanii si-au

mentinut respectul. Din prima scrisoare a teologilor (16 sep 1575) se poate vedea ca nu aveau impresia

ca sunt inovativi, ci ca se intorceau la radacinile credintei crestine. Dupa ce a multumit patriarhului

pentru bunatatea paterna, Andreae a scris : Va trimit o carte care contine partile principale ale intregii

noastre credinte, astfel incat Sfintenia Voastra sa poata vedea ce este religia noastra si daca suntem

in acord cu invataturile bisericilor aflate in jurisdictia Sfinteniei Voastre ; sau daca, probabil, ar fi

ceva care nu este in acord. De asemenea, in ciuda acordului, este destul de evident ca germanii nu

cautau sa se converteasca sau sa se corecteze pentru ca se indepartasera de adevar ci cautau doar

acceptul patern al lui Ieremia vazand bine autoritatea sa ca Patriarh Ecumenic : Sincer rog Sfintenia

Voastra sa o primeasca cu aceeasi bunavointa cu care a acceptat si comunicarile anterioare si, daca

nu este prea mult pentru persoana dumneavoastra inteleapta, sa exprimati cele mai bune judecati cu

privire la aceste articole, aceasta daca Dumnezeu va acorda ca gandim asemenea in Hristos. Cu bine,

Prea Sfintite Parinte, impreuna cu intreaga Biserica ce este impreuna cu dumneavoastra de multi ani.

Si va uitati asupra studiului meu cu o dispozitie paterna. A doua scrisoare din Germania catre

Constantinopol era una ce continea si mai multe complimente. Grmanii multumeau patriarhului pentru

bunavointa deoarece este o onoare ca Sfintenia Voastra, cu un grad atat de mare de demnitate s-a

gandit la noi, a carui situatie este mult mai prejos decat a Sfinteniei Voastre cu un raspuns. Si ce

raspuns a fost ! Un intelept, si intr-adevar foarte pios. O a doua scrisoare datata mai 1575 din partea

patriarhului Ieremia II catre Andreae si Crusius noteaza existenta diferentelor doctrinare si ii indeamna

sa accepte invataturile Bisericii lui Hristos. Lutheranii au lucrat din presupozitia ca erau intr-un acord

general cu doctrina ortodoxa. Raspunzand scrisorii lui Ieremia in care recunoaste primirea unei copii a

Confesiunii din Augsburg, Andreae scrie in 1575 : Daca, poate, ne diferentiem in unele obiceiuri din

cauza marilor distante geografice care ne separa, cu toate acestea, speram ca nu am innovat in nici

un mof principalele articole despre mantuire. In ceea ce ne priveste, amandoi am imbratisat si pastrat

credinta care ne-a fost data de Sfintii Apostoli si Profeti, purtatorii de Dumnezeu parinti si patriarhi si

cele sapte sinoade care au fost construite pe Scripturile dumnezeiesti. In 16 noiembrie 1575, Ieremia

II a scris Germanilor indicandu-le ca pregatea un raspuns bine gandit la simbolul lor de credinta, dar i-

a informat ca baza pentru raspunsul sau va fi cum au fost interpretate Scripturile de catre Sinoade si

Parinti. In cele din urma, raspunsul asteptat sosi in Tubingen pe data de 18 iunie 1576. In scrisoarea de

deschidere, Ieremia ii sfatuieste pe preainteleptii germani si fiii sai spirituali sa evite inovatiile si sa

accepte adevarul ; extinde invitatia de a se uni cu Biserica lui Hristos astfel incat va fi bucurie in cer si

pe pamant pentru unirea celor doua biserici. Acest raspuns este considerat a fi ultimul exemplu de

teologie bizantina fara nici un fel de influenta vestica. Documentul nu era unul original, ci, mai de

graba o compilatie din surse traditionale cu citari din Nicolae Cabasila, Simeon al Tesalonicului, Iosif

Bryennios, Sfantul Vasile cel Mare si Ioan Chrisostom. Orice noutate era evitata cu strictete. Nu era

atat o analiza a confesiunii cat o expunere paralela a doctrinei ortodoxe. Reformatii erau deja foarte

sensibili la acuza de a fi inovatori mai degraba decat traditionalisti aceasta majoritar din cauza R-C.

Daca au fost incantati de prima scrisoare, in acest caz nu mai poate fi vorba de asa ceva. Viitorul era

deja intunecat, Biserica antica trecand in ochii lor de partea Romei in ceea ce privea respingerea

22

credintei lutherane ca fiind o inovatie. Singurul lor recurs a fost acela de a incerca sa ii convinga pe

ortodocsi de opus, ceea ce a si devenit baza corespondentei ulterioare. Agenda bilaterala s-a redus la

sase subiecte : filioque, liberul arbitru, justificarea prin credinta si fapte bune, taine, invocarea sfintilor

si viata monastica. In raspunsul din iunie 1581, patriarhul se ocupa de clauza filioque dar se pare ca

incepe sa se resemneze cu privire la faptul ca lutheranii vor fi micati in vre-un fel in aceasta problema :

Reiteram problemele din nou, desi am fost foarte bine informati de catre scrisorile voastre ca nu veti fi

niciodata capabili sa fiti de acord cu noi sau mai de graba, am spune, cu adevarul. Cordialitatea nu

dispare dar ruperea dialogului devine evidenta. In acest raspuns, Ieremia ii acuza pe lutherani ca sunt

iudaizanti din cauza refuzului cultului icoanelor si preferinta pentru textul masoretic mai de graba

decat pentru Septuaginta. In cele din urma, la finalul acestui raspuns, Ieremia simte nevoia sa raspunda

conform consensului gandirii patristice dar realizeaza ca lutheranii nu vor considera in mod real

aceasta sursa ca una cu autoritate, o sursa care ar putea sa le dovedeasca doctrinele inovatoare. El

scrie : Asadar, solicitam ca de acum inainte sa nu ne mai cauzati mai multa durere nici sa nu ne mai

scrieti pe acelasi subiect daca doriti sa tratati pe acesti luminatori si teologi ai Bisericii in maniera

asemanatoare. Ii onorati in cuvinte dar ii respingeti in fapte caci incercati sa demonstrati armele

noastre care sunt discursurile lor sfinte si inspirate ca necorespunzatoare. Si cu aceste documente noi

venim ca sa va contrazicem. Asadar, va rugam sa ne scapati de aceste griji. Prin urmare, mergand pe

drumurile voastre, nu ne mai scrieti privitor la dogme, dar daca scrieti, faceti-o numai de dragul

prieteniei. Cu bine. In raspunsul lutheran a fost exprimata suferitna mutuala si confuzia. In continuare

i se adreseaza cu titlul de Sfintenia Voastra si Preasfinte Doamne si includ pentru prima oara in salut

pe secretarii patriarhali. In scrisoare includ scurte clarificari cu privire la pozitiile lor asupra liberului

arbitru, taine, sfinti, spovedanie, viata monastica, si resping acuzele de erezie, schisma si iudaism. Cu

toate acestea, concluzia lor a fost prietenoasa : Chiar daca ne rugati sa nu mai deranjam cu astfel de

treburi (desi am discutat cu dumneavoastra cu multa dragoste si respectul cuvenit) speram ca

aspectele care au fost scrise, in timp sa fie reexaminate si reconsiderate mai precis si mai bine

Asadar, stand impreuna cu Sfintenia Voastra, Patriarh si Prea Cuvioase Doamne, oferim

Dumnezeului tuturor prietenia noastra sincera pe care am aratat-o dumneavoastra si pe care o vom

pastra in continuare.

Primele marturisiri de credinta ortodoxe.

In sec. XVII tiparele precedente vor oferi liniile mari pentru marturisirile de credinta. In general nu a

existat in cadrul bisericii ortodoxe practica de a rezuma, de a restrange dogmele intr-un mic tratat, insa

contactele cu protestantismul au determinat biserica ortodoxa s reactioneze. Din cauza faptului c nu

era acomodat cu acest tipar, multe marturisiri pot s apara ca fiind ne-ortodoxe. Centrul: Patriarhul

Mitrofan Kritopoulos al Alexandriei, Petru Movila, Spatarul Nicolae Milescu, Patriarhul Dositei

23

II Notaras al Ierusalimului (toti au avut legaturi cu spatiul romanesc). Decalajul dintre momentul in

care aceste marturisiri sunt redactate si finalizate si momentul in care au fost tiparite reflecta in cele

mai mutle situatii, interesul sau dezinteresul celor carora erau adresate. Ele reflecta o zbatere si o

necesitate in epoca. De cele mai multe ori, ele nu se restrang doar la o eparhie sau la o persoana anume

ci se adreaseaza intregii lumi. Sunt trei modele de marturisiri tiparite cu intarziere si un model care

atunci cand era necesara intr-o dezbatere intre calvini si romano-catolici s-a publicat instant. Fiecare

dintre cele patru personaje mentionate anterior sunt extrem de pitoresti.

Patriarhul Alexandriei Mitrofan Kritopoulos2 (1636-39) a avut o relatie foarte buna cu patriarhul Kiril

Lukaris (1612-1638 cu pauze), care era foarte deschis catre confesiunile europene si care si-a dorit sa

creeze un uncenic care sa cunoasca mai mult decat el si sa faca mai mult decat ceea ce putea el

deoarece a alternat pentru mai mult de 40 de ani scaune patriarhale si nu si-a permis sa peregrineze.

Timpul era atat de comprimat incat atunci cand l-a descoperit pe Mitrofan ca fiind capabil sa descurce,

imediat l-a trimis peste granitele ortodoxe si l-a destinat unei cariere extraordinare. Mitrofan a inceput

cu Marea Britanie, relatiile cu regina si arhiepiscopul de Canterbury erau destul de stranse pentru o

bursa de studii. A stat la Oxford 5 ani, in Scotia 1 an, 3 ani Germania, Elvetia (Berna, Geneva) si

Venetia 2 ani. Acest om a fost extrem de bine intit, s-a dus sa cunoasca lutheranismul, calvniismul si

anglicanismul, alegandu-si sursele perfecte de informare pentru a intelege cum gandesc si ce i-a

determinat. El fiind o fire cu totul inteligenta, a facut in asa fel incat si-a adunat toate informatiile prin

discutii teologice si morale dar nu a ramas la acest stadiu ci de fiecare data intalnirile lui s-au soldat si

cu cererea si constituirea unei biblioteci fantastice, reusind sa obtina carti care descriau fie problemele

legate de reforma fie de perioada post-reforma incat la sfarsit, dupa ce se intoarce in Alexandria

(1628), putem spune ca avea cea mai buna biblioteca pe problemele noi ale Europei. Atunci cand un

ortodox se duce si se confrunta cu reprezentati ai lumii exteriaore si este gazduit de acestia, tendinta

este aceea de a intelege pana la un anumit punct, felul in care se produce judecata teologica a

persoanei pe care o ai in fata si depinde de la persoana la persoana pana unde se poate intinde

prietenia. Mitrofan a avut acest discernamant ortodox, fiind foarte bine conturat dpv al credintei ns

toate discutiile si raspunsurile pe care trebuia sa le ofere celorlalti- nu doar el absorbea invataturile ci

era i surs de informatie la randul sau- trebuia sa le produc ape loc fara a se putea folosi de o

bibliotec. La momentul in care a simit c are rgazul s atearn n scris raspunsurile pentru cele mai

importante intrebari cu care s-a tot confruntat in aceasta perioada (1617-1628) de pelerinaj redacteaza

in 1625 pe cand era in Germania, la rugamintea unui profesor din Hermstadt/Hermannstadt (?) care in

urma unor discutii i-a deschis aceasta optiune de a asterne in scris o marturisire de credinta ortodoxa.

El nu se putea adresa unei marturisiri de credinta anterioara deoarece nu exista un antecedent astfel ca

isi construieste un plan exclusiv legat de intrebarile generice si punctele de diferenta observate in

acesti ani. Marturisirea sa nu este exact sistematica, nu are o linie logica de la creatie la eshatologie ci

sare de la una la alta si adauga un capitol la final care se dovedeste a fi centrul actiunii sale- situatia

2 Se naste in 1589 in Boreea/Veria, Macedonia. Se calugareste in Mt. Athos si in 1617 sub conducerea lui Chiril Lukaris

incepe sa studieze protestantismul. In 1632, la intoarcerea in Egipt este hirotonit episcop iar anul urmator este ales patriarh al Alexandriei. A participat in 1638 la sinodul care l-a condamnat pe mentorul sau. Preda greaca in Viena intre 1627-1630 si moare in Valahia in 1639.

24

tragica a Bisericii Ortodoxe in imperiul otoman. Cum era de asteptat, contextul in care scrie, fara

adresabilitatea unei biblioteci si prin prietenia cu oamenii cu care discuta si care ii sustineau financiar

aceste deplasari, l-au facut sa fie putin mai maleabil, mai deschis fata de intelegerea cel putin in

privinta Sfintelor Taine pe care o au indeobte protestantii fcnd o distincie ntre taine

importante/principale- Botez, Euharistie, Pocainta si Taine secundare, problema aceasta a tainelor este

generic pentru toti autorii, chiar daca ei nu au prezentat-o impartita in taine secunare si principale.

Exista aceeasi greseala sub alte forme pe care o putem observa de la 1625 pana la 1782. Poate lui

Kritopulos putem sa ii oferim mai multe circumstante atenuante deoarece nici nu putea gasi o carte

ortodoxa prin care el se putea corecta, probabil nici accesul la lucrari ale parintilor nu ii era garantat.

De la rugamintea profesorului lui neam si pana la scrierea si tiparirea lucrarii exista o perioada de

timp destul de mare 1625- predat, 1661- tiparit, deoarece cei carora le era adresata marturisirea

asteptau cu totul altceva, ei asteptau sa le fie intarite propriile marturisiri de credin, s vin acest

autoritate i sa intareasca o conceptie protestant. O dat ce rspunsul este totalmente diferit si chiar

dpv al unui protestant se apropoiu de