SIGURANŢA LA FOC A CONSTRUCŢIILOR

Bibliografie selectiva Legi, hotărâri guvernamentale, ordine ministeriale

Legea 10/1995 - Lege privind calitatea în construcţii. Ordonanţa nr.60/1997 -privind apărarea împotriva incendiilor. Legea nr. 212/1997 -privind aprobarea Ordonanţei nr.60/1997. HGR nr.571/1997 Aprobarea categoriilor de construcţii, instalaţii tehnologice şi alte amenajări care se supun avizării şi/sau autorizării privind prevenirea şi stingerea incendiilor. HGR nr.766/1997 Regulamente privind încadrarea în categorii de importanţă, întreţinere, exploatare, urmărire în timp şi postutilizare; privind întocmirea şi păstrarea “Cărţii tehnice “ a construcţiei; privind stabilirea categoriilor de importanţă a construcţiilor etc. ORDINUL M.I. nr.775/1998 pentru aprobarea “Normelor generale de

prevenire şi stingere a incendiilor”. ORDINUL M.I. nr. 1023/1999 pentru aprobarea “Dispoziţiilor generale de ordine interioară pentru prevenirea şi stingerea incendiilor” –DGPSI - 001 HGR nr.392/1994 Regulamentul privind agrementul tehnic pentru produse, proceduri, echipamente în construcţii.

Reglementări tehnice

• P118-99 Normativ de siguranţă la foc a construcţiilor. • NP 006 Normativ privind proiectarea sălilor aglomerate cu vizitatori. • CE1 Normativ privind siguranţa în exploatare la clădiri civile.• I.5 Normativ privind proiectarea şi executarea instalaţiilor de

ventilare şi climatizare. • I.5/1 Normativ de exploatare a instalaţiilor de ventilare şi climatizare. • I.6 Normativ pentru proiectarea şi executarea sistemelor de

alimentare cu gaze naturale. • I.6/1 Normativ de exploatare a sistemelor de alimentare cu gaze

naturale. • I.7 Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor electrice cu

tensiuni până la 1000 V.c.a.şi 1500 V.c.c.• I.9 Normativ pentru proiectarea şi executarea instalaţiilor sanitare. • I.9/1 Normativ de exploatare a instalaţiilor sanitare. • I.13 - I.13/1 Normative pentru proiectarea, executarea şi exploatarea

instalaţiilor de încălzire centrală.

I.20I.20. . Normativ privind proiectarea şi executarea protecţiei contra Normativ privind proiectarea şi executarea protecţiei contra trăsnetului.trăsnetului.

C.58C.58. . Norme tehnice privind ignifugarea materialelor şi produselor Norme tehnice privind ignifugarea materialelor şi produselor combustibile din lemn şi textil utilizate în construcţii. combustibile din lemn şi textil utilizate în construcţii.

C.300C.300. Normativ de prevenire şi stingere a incendiilor pe durata . Normativ de prevenire şi stingere a incendiilor pe durata executării lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora. executării lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora.

P.17 P.17 Normativ pentru proiectara staţiilor de încărcare a bateriilor de Normativ pentru proiectara staţiilor de încărcare a bateriilor de acumulatoare pentru electrovehicule. acumulatoare pentru electrovehicule.

P.E.107P.E.107 Normativ pentru proiectarea şi executarea reţelelor de cabluri Normativ pentru proiectarea şi executarea reţelelor de cabluri electrice. electrice.

C1C1 Prescripţii tehnice I.S.C.I.R. pentru proiectare, executare, Prescripţii tehnice I.S.C.I.R. pentru proiectare, executare, montare, reparare, instalare, exploatare şi verificare a cazanelor montare, reparare, instalare, exploatare şi verificare a cazanelor de abur şi cazanelor de apă fierbinte. de abur şi cazanelor de apă fierbinte.

C5C5 Prescripţii tehnice ISCIR pentru proiectarea, execuţia, repararea, Prescripţii tehnice ISCIR pentru proiectarea, execuţia, repararea, utilizarea şi verificarea recipienţilor, butelii pentru gaze utilizarea şi verificarea recipienţilor, butelii pentru gaze comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune.comprimate, lichefiate sau dizolvate sub presiune.

Standarde

• STAS 297/1 Culori şi indicatoare de securitate - Condiţii tehnice generale .

• STAS 297/2 Culori şi indicatoare de securitate – Reprezentări. • SR ISO 6309 Protectia impotriva incendiilor. Indicatoare de securitate. • STAS 1478 Instalaţii sanitare. Alimentarea cu apă la construcţii

civile şi industriale. Prescripţii fundamentale de proiectare. • STAS 6793 Coşuri, canale de fum pentru focare obişnuite la

construcţii civile. Prescripţii generale. • STAS 9072 Măsuri de siguranţă contra incendiilor.Măsuri

constructive pentru sobe. • STAS 10903/2 Determinare sarcinii termice în construcţii. • SR EN 50014 Aparatură electrică pentru atmosfere potenţial

explozive. Prescripţii generale. • SR EN 50028 Echipamente electrice, pentru atmosfere potenţial

explozive. Încapsulare “m”.

• SR EN 1991-1-2SR EN 1991-1-2 Acţiuni asupra structurilor Acţiuni asupra structurilor Acţiuni generale – Acţiuni asupra structurilor Acţiuni generale – Acţiuni asupra structurilor expuse la focexpuse la foc

• CalculuCalculull rezistenţei la foc a structurilor rezistenţei la foc a structurilor • - EN 1991-2-2 Acţiunea focului ;- EN 1991-2-2 Acţiunea focului ;• - EN 1992-1-2 Beton – Proiectarea la - EN 1992-1-2 Beton – Proiectarea la

foc foc • - EN 1993-1-2 Oţel – Proiectarea la foc - EN 1993-1-2 Oţel – Proiectarea la foc • - EN 1994-1-2 Materiale compozite - EN 1994-1-2 Materiale compozite • - EN 1995-1-2 Lemn – Proiectarea la foc - EN 1995-1-2 Lemn – Proiectarea la foc • - EN 1996-1-2 Zidărie – Proiectarea la - EN 1996-1-2 Zidărie – Proiectarea la

focfoc

Introducere. Importanţa studierii comportării la foc a clădirilor

•Conceptul de performanţă în construcţii cuprinde cerinţele de calitate a construcţiilor şi instalaţiilor aferente acestora.•Conform actualizării Legii 10/95 privind calitatea în construcţii (v. Legea nr. 123/07), în România sunt obligatorii realizarea şi menţinerea pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor a următoarelor cerinţe:

a)- rezistenţă mecanica şi stabilitate;b)- securitate la incendiu;c)- igienă, sănătate si mediu;d)- protectie împotriva zgomotului;e)- refacerea şi protecţia mediului; f)- economie de energie şi izolaţie termică;

Obligaţia asigurării acestor cerinţe, conform art. 6 din legea 10 / 95, revine tuturor factorilor implicaţi în conceperea, realizarea şi exploatarea construcţiilor.

INCENDIUL reprezintă o sursă de risc majoră, având consecinţe grave, ca pierderi de vieţi omeneşti şi serioase pagube materiale. De aceea, este importantă respectarea regulilor de conformare a clădirilor la foc.

Elemente de teoria arderii

NOŢIUNI GENERALE DESPRE ARDERI ŞI INCENDII

Arderea

Arderea, ca proces fizico-chimic, este o reacţie de oxidare a unei substanţe aflată în stare gazoasă.

Arderea, tehnic, este o reacţie exotermă a unei substanţe combustibile (care are caracteristica de combustibilitate) cu un agent oxidant (EN ISO 13943-2008) sau comburant însoţită de emisie luminoasă (flăcări sau incandescenţă), eventual emisie de fum (SR ISO 8421/1).

Combustibilitatea substanţelor, materialelor, produselor pentru construcţii este caracteristica acestora de a se aprinde şi arde în continuare, contribuind la creşterea cantităţii de căldură. Comburantul, in mod obişnuit,

este oxigenul din aer, oxigenul pur sau altă substanţă care poate ceda oxigen prin reacţia de oxidare.

Temperatura de ardere este temperatura minimă de la care arde un combustibil până la epuizare.

Flacăra este un amestec de aer şi gaz combustibil în reacţie care emite lumină.

Produsele de ardere, ca rezultat al arderii, sunt:

- gazele de ardere

- căldura (disipată în cantitate mare);

- fumul şi oxidul de carbon, ca produs intermediar, care prezintă un pericol deosebit, putând provoca asfixieri şi intoxicaţii (in cazul arderilor incomplete);

- resturile minerale - cenuşa (in cazul substanţelor solide).

Intensitatea arderii este dată de cantitatea de căldură degajată în timpul arderii, exprimată în J (Jouli);

Raportarea acesteia la cantitatea unitară de combustibil care o produce (1 kg în cazul substanţelor lichide şi solide sau 1 m3N (N indică condiţii normale) în cazul substanţelor gazoase) defineşte puterea calorifică, exprimată în J/kg sau J/m3N. Reglementările europene, care au preluat terminologia ISO 13943-2008, utilizează pentru această caracteristică a materialelor combustibile expresia de căldură de ardere.

Fumul este un ansamblu vizibil de particule şi/sau lichide în suspensie.

Puterea calorifică sau căldura de ardere, după modul de condensare a vaporilor de apă rezultaţi în procesul de încercare, poate fi:

- Puterea calorifica superioară (PCS) sau căldură de ardere brută (importantă pentru clasificarea produselor pentru construcţii din punctul de vedere al reacţiei la foc (SR EN ISO 1716);

- Puterea calorifica inferioară (PCI) sau căldură de ardere netă (notată Hui în SR EN 1991-1-2, importantă pentru calculul sarcinii termice).

Viteza de ardere este cantitatea de combustibil, măsurată în unităţi de masă, volum sau lungime consumată în unitatea de timp prin ardere.

Procesul de ardere, pentru a avea loc, trebuie să întrunească, în timp şi spaţiu, condiţiile de prezenţă a:- substanţei, materialului sau produsului combustibil;- substanţei comburant;- sursei de aprindere (care să asigure energie suficientă pentru iniţierea arderii).

Fenomenul arderii are la bază, în concepţia actuală, teoria reacţiilor în lanţ. Această teorie presupune formarea radicalilor liberi, în timpul reacţiei de oxidare, care, în urma reacţiei cu alte molecule, formează noi radicali liberi ce reacţionează la rândul lor cu molecule neutre. Aceste reacţii sunt denumite reacţii secundare de continuare a lanţului. În acest mod apare un lanţ de reacţii care se repetă şi pe timpul cărora produsele finale se formează printr-o serie de faze intermediare, care iniţiază începutul unui nou lanţ care constituie centrul activ al reacţiei. Reacţia, susţinută de centrii activi, încetează când lanţul se întrerupe ca urmare a ciocnirilor atomilor sau radicalilor cu molecule inerte sau cu o suprafaţă care absoarbe energia acestora (de exemplu, particule de pulberi stingătoare).

Arderea substanţelor combustibile are loc în faza lor gazoasă (relativă excepţie făcând arderea mocnită).

Clasificarea arderilor

după tipul de reacţie

după percepţie

după căldura degajată(creşterea temperaturii)

arderea completă – când există o cantitate suficientăde oxigen pentru procesul de oxidare arderea incompletă

cazul arderii parţiale a substanţei combustibile

arderea cu flacără

arderea cu incandescenţă

arderea mocnită

arderea lentă

arderea normală

arderea rapidă (deflagraţa, explozia),

detonaţia

- arderea lentă, la care creşterea de temperatură este suficientă/sesizabilă, fără atingerea valorii care să conducă la emisia de lumină;- arderea normală, la care propagarea se face cu o viteză de ordinul centimetrilor până la un metru pe secundă (care are loc în spaţii deschise); - arderea rapidă (deflagraţa, explozia), la care propagarea se face cu o viteză de ordinul zecilor de metri pe secundă (subsonică) şi cu degajare mare de căldură (care are loc, de regulă, în spaţii închise);- detonaţia, la care propagarea se face cu o viteză de ordinul

kilometrilor pe secundă (supersonică), însoţită de undă de şoc.

- arderea cu flacără, cazul arderii combustibilului în faza gazoasă cu emisie de lumină (arderea cel mai des întâlnită);- arderea cu incandescenţă, cazul arderii combustibilului cu emisie vizibilă de lumină la suprafaţa acestora (arderea cu incandescenţă);- arderea mocnită, cazul arderii combustibilului fără emisie vizibilă de lumină, adesea pusă în evidenţă de creşterea temperaturii mediului ambiant şi apariţia fumului.

Aprinderea este procesul de iniţiere a arderii cu flacără susţinută. Aprinderea unei substanţe combustibile se produce numai în faza gazoasă, cu atât mai uşor cu cât emanarea de vapori şi gaze începe la o temperatură mai mică şi este funcţie de starea de agregare a substanţei combustibile (gazoasă, lichidă sau solidă).

Aprinderea substanţelor combustibile gazoase este procesul de iniţiere a arderii, după care, îndepărtând sursa de aprindere, combustia continuă până când tot amestecul arde (figura 1.1); aceasta este caracterizată de:

- inflamabilitate

- temperatura de inflamabilitate

- temperatura de aprindere

- temperatura de autoaprindere

- inflamabilitatea, care este caracteristica unei substanţe combustibile, aflată în faza gazoasă, de a trece şi rămâne în stare de ardere cu emisie de lumină (iniţial noţiunea s-a utilizat pentru gazele cu proprietatea de a fi inflamabile şi ulterior s-a extins la substanţele lichide şi solide);

- temperatura de inflamabilitate, care este temperatura la care inflamabilitatea se produce; constituie unul dintre parametrii importanţi în stabilirea pericolului proceselor de ardere la substanţele combustibile (cu cât această temperatură este mai mică, cu atât substanţa respectivă prezintă un pericol mai mare pentru declanşarea arderii);

- temperatura de aprindere, care este temperatura minimă până la care trebuie încălzită o substanţă combustibilă gazoasă în prezenţa oxigenului sau aerului şi unei surse de iniţiere (de exemplu, scânteie) pentru a se produce aprinderea şi arderea în continare (după îndepărtarea sursei şi fără aport de energie din exterior);

- temperatura de autoaprindere, care este temperatura minimă până la care trebuie încălzită o substanţă combustibilă gazoasă în prezenţa oxigenului sau aerului şi fără a veni în contact direct cu o sursă de aprindere (de exemplu, prin încălzire adiabatică) pentru a se produce aprinderea şi arderea în continuare (fără încălzire ulterioară), tabelul 1.1.

Nr.

crt.

Substanţa combustibilă

gazoasă

Temperatura de

autoaprindere 0C

1 Acetilenă 305

2 Acetonă 560

3 Alcool etilic 392

4 Amoniac 651

5 Eter etilic 192

6 Heptan 233

7 Hidrogen 575

8 Metan 633

9 Propan 481

10 Sulfură de carbon 100

11 Terebentină 240

12 Toluen 552

Tabelul 1.1 Temperatura de autoaprindere a unor substanţe combustibile gazoase

Aprinderea substanţelor lichide este procesul de iniţiere a arderii, prin degajarea de vapori şi aprinderea acestora (figura 1.1); aceasta este caracterizată de:

- temperatura de inflamabiltate (flash-point)

- temperatura de aprindere

- temperatura de autoaprindere

- temperatura de inflamabiltate (flash-point), care este temperatura minimă, la presiune atmosferică normală, la care vaporii degajaţi de un lichid combustibil formează cu aerul (deasupra suprafeţei sale) un amestec de o anumită concentraţie ce se aprinde la contactul cu o sursă de aprindere (la temperatura de inflamare un lichid combustibil nu arde), tabelul 1.2;- temperatura de aprindere este temperatura minimă la care un lichid combustibil, după ce s-au aprins vaporii, arde în continuare (prin evaporare continuă), tabelul 1.2;- temperatura de autoaprindere este temperatura până la care trebuie încălzit un lichid combustibil, în prezenţa oxigenului sau aerului şi fără a veni în contact direct cu o sursă de aprindere, ca, după ce s-au aprins vaporii, să ardă în continuare (la majoritatea lichidelor combustibile aceasta variază între 2500C şi 6500C).

Nr. crt. Substanţa combustibilă lichidă Temperatura de

inflamabilitate 0C

Temperatura de

aprindere 0C

1 Acetaldehidă -27 140

2 Acetilenă -18 335

3 Acid acetic 40 485

4 Alcool etilic 12 425

6 Benzen -11 555

7 Benzină auto -42 232

8 Clorbenzen 28 590

9 Clorură de metan -14 625

10 Dicloretilenă 48 460

11 Eter etilic -40 170

12 Etilenglicol 111 416

13 Păcură 50 ... 100 260 ... 420

14 Petrol lampant 30 ... 40 220 ... 250

15 Propilenă -107 455

16 Stiren 32 490

17 Sulfură de carbon -30 102

18 Terebentină 35 255

19 Toluen 6 480

Tabelul 1.2 Temperaturi de inflamablitate şi aprindere a unor substanţe combustibile lichide

Aprinderea substanţelor solide este procesul de iniţere a arderii, prin descompunerea chimică a substanţei sub acţiunea căldurii (piroliză) cu degajare de amestecuri de gaze şi aerosoli (incluzând şi particule suspendate, efluenţii arderii) şi aprinderea acestora (figura 1.1); aceasta este caracterizată de:

- temperatura de aprindere

- temperatura de autoaprindere

Nr. crt. Substanţa combustibilă solidă Temperatura de aprindere 0C

1 Asfalt 400

2 Brad 225

3 Bumbac cârpe 320

4 Bumbac fibre 200 ... 220

5 Bumbac ţesături 255

6 Carpen 250

7 Carton 300 ... 360

8 Cauciuc natural sintetic 250 ... 450

9 Celuloid 125 ... 190

10 Cânepă 215

11 Celuloză 160 ... 170

12 Coşuri nuiele 380

13 Fag 295

Tabelul 1.3 Temperatura de aprindere a

unor substanţe combustibile solide

În figura 2.2. sunt schematizate mecanismele de ardere pentru starea gazoasă şi piroliza solidelor. Arderea fazei gazoase se referă la reacţiile chimice exotermice dintre combustibilul gazos şi oxigen, însoţite de producerea căldurii şi luminii sub formă de flăcări.

Fig. 2.2. Schema mecanismelor de ardere

Piroliza reprezintă descompunerea sau transformarea unui component datorită căldurii, producând astfel combustibil gazos

Autoaprinderea sau aprinderea spontană este fenomenul de aprindere bazat pe autoîncălzirea substanţei combustibile solide şi poate fi:-chimică, produsă în masa substanţelor ce au capacitate intensă de combinare cu oxigenul din aer, cu apa sau alte substanţe;

Substanţele combustibile predispuse la autoaprindere chimică pot fi împărţite în trei grupe:

- substanţe care se aprind spontan în contact cu aerul la temperatura normală (substanţe pirofore), precum: fosforul, metalele alcaline etc.;

- substanţe care reacţionează violent în contact cu apa în condiţii normale, precum carbura de calciu, metalele alcaline etc.;

- substanţe care se aprind violent în contact cu substanţe organice (oxidanţi şi peroxizi), precum: cloratul de potasiu în contact cu acidul oxalic, acidul azotic şi sulfuric în contact cu materiale celulozice etc.;- fizico-chimică, stimulată de factori de natură fizică şi de procese chimice (suprafaţă specifică, grad de aerare, izolare termică faţă de mediul exterior, prezenţa unor impurităţi); susceptibile la acest gen de autoaprindere sunt: cărbunele, bumbacul, azotatul de amoniu, lacurile de ulei, seminţele şi turtele de floarea soarelui;- biologică, specifică unor produse de natură vegetală (furaje, borhot, rumeguş de lemn, tutun, tăiţei de sfeclă etc.) sau animală (lână, păr etc.), stimulată de acţiunea microorganismelor, care, în urma propriilor procese fiziologice, generează substanţe chimice care conduc la reacţii chimice care produc cantitatea de căldură necesară iniţierii procesului de ardere.

Figura 1.1 Schema generală a proceselor de ardere

Fenomenul autoaprinderii poate genera incendii instantanee sau mocnite (în stare ascunsă), apariţia şi dezvoltarea acestora fiind favorizată de factori aleatori (umiditate, aerare, prezenţă de impurităţi, grad de concasare etc.).

Inerţia termică este o caracteristică a substanţelor solide, definită ca produsul dintre conductivitatea termică (λ), densitate masică (ρ) şi căldura specifică (c) - tabelul 1.4 (materialele cu inerţie termică mică pot fi aprinse de surse de energie termică redusă: muc de ţigară, flacără de chibrit etc.).

Tabelul 1.4 Inerţia termică a unor substanţe combustibile solide

Explozia este o ardere, produsă de o reacţie de oxidare foarte rapidă şi violentă a amestecurilor explozive, cu degajare de căldură, lumină şi generare de presiuni mari; (este improprie folosirea termenului de explozie pentru a desemna spargerea unui recipient presurizat, cauzată de suprapresiune interioară, eventual, combinată cu defecte de fabricaţie).

Exploziile pot fi cauze ale unor incendii, după cum, în unele cazuri, şi incendiile pot fi cauze ale unor explozii.

Limitele de explozie nu au o valoare constantă, deoarece amestecurile explozive sunt supuse acţiunii unor factori ca: temperatura mediului ambiant, presiunea la care este supus amestecul exploziv etc.

Cu creşterea temperaturii peste cea normală (200C), intervalul de explozie se măreşte.

În general, în timpul unei explozii se dezvoltă şi o cantitate mare de căldură, care provoacă dilatarea gazelor rezultate. Pentru majoritatea substanţelor, temperatura de explozie este cuprinsă între 10000C şi 30000C; la explozia amestecurilor de prafuri combustibile aceasta este mai scăzută.

Principiile arderii, care se au în vedere la studiile teoretice ale incendiilor, sunt:

- existenţa aprinderii şi arderii este posibilă dacă se întrunesc, simultan, în timp şi spaţiu, următoarele condiţii:

prezenţa materialului combustibil; prezenţa substanţelor care întreţin arderea (oxigenul din aer

sau substanţele care pot ceda oxigen); prezenţa sursei de aprindere cu energia capabilă să

realizeze temperatura de aprindere;

- continuarea arderii este posibilă până când: materialul combustibil este consumat; concentraţia comburantului devine mai mică decât minimul necesar pentru a susţine arderea; pierderile de căldură sunt atât de mari încât nu mai asigură necesarul pentru piroliza în continuare a materialului combustibil; flăcările sunt inhibate chimic sau suficient răcite pentru a împiedica desfăşurarea reacţiilor în continuare.

IncendiulEvoluţia şi fazele incendiului

Standarde privitoare la terminologia din domeniu (ISO 13942/2008) fac diferenţa între fenomenele foc şi incendiu, astfel: - focul este ardere autoîntreţinută, organizată, cu producere de efecte utile şi a cărei propagare, în timp şi spaţiu, este limitată; - incendiul este ardere, autoîntreţinută, neorganizată, cu producere de efecte dăunătoare şi a cărei propagare, în timp şi spaţiu, este nelimitată.

Incendiul, (definitie cu conotaţie juridică), este arderea scăpată de sub control, iniţiată de o cauză bine precizată (voită sau nu), care produce pierderi de vieţi şi/sau bunuri materiale şi care necesită o acţiune de stingere pentru întreruperea ei.

Tipuri de incendii

1. Incendiul convenţional izbucnit într-o incintă (incendiu de compartiment)

2. Incendiul convenţional izbucnit în spaţiu deschis; acesta evoluează similar cu cel în spaţiu închis, prezentând următoarele particularităţi:- se dezvoltă de la început pe întreaga suprafaţă a materialului cuprins de flăcări;- mărimea flăcărilor depinde de condiţiile meteorologice şi de dinamica curenţilor care afluesc către locul incendiului;- produsele de ardere sunt bogate în particule de cărbune.

Forma de dezvoltarea a unui incendiu poate fi (figura 2.1.): circulară (a) sau frontală (b) sau unghiulară (c).

Figura 2.1. Forme de dezvoltare a unui incendiu

Incendiul real, la care se intervine, prezintă trei faze:

- dezvoltarea liberă: care se desfăşoară din momentul izbucnirii incendiului până la introducerea în acţiune a primului mijloc pentru stingere;

- localizarea: în care se procedează la eliminarea posibilităţilor de propagare a incendiului şi prăbuşire a construcţiei, precum şi la crearea premiselor pentru lichidarea incendiului;

- lichidarea: în care se realizează atacul asupra incendiului, în principiu din toate direcţiile şi cu toate forţele şi mijloacele; prin lichidarea incendiului se înţelege oprirea arderii pe toate suprafeţele care au fost cuprinse de incendiu şi excluderea reapariţiei incendiului.