UNIVERSITATEA DE STAT„BOGDAN PETRICEICU HASDEU” din Cahul

CATEDRA DE FILOLOGIE ROMÂNĂ

Svetlana Dermenji – Gurgurov

FONETICA LIMBII ROMÂNESUPORT DE CURS

2

Cuprins

Modulul I. Fonetica şi fonologia. Sunetul şi fonemul..............................3

Modulul II. Consideraţii privind vocalele şi consoanele româneşti.......34

Submodulul I. Clasificarea articulatorică a vocalelor...........................35

Submodulul II. Articulaţia consoanelor.................................................43

Modulul III. Diftongii şi triftongii în plan fonologic..............................64

Sumodulul I. Diftongii. Clasificarea diftongilor. Căile de formare.......65

Submodulul II. Triftongii. Tipuri de triftongi.........................................74

Modulul IV. Silaba fonetică....................................................................77

Modulul V. Accentul în limba română...................................................94

Modulul VI. Intonaţia..........................................................................110

Modulul VII. Alternanţele fonetice.....................................................123

Bibliografie..........................................................................................146

3

MODULUL I. FONETICA ŞI FONOLOGIA. SUNETELE

ŞI FONEMELE

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să cunoască noţiunile de fonetică şi fonologie;

- Să stabilească relaţiile foneticii cu alte disciplinilingvistice şi nelingvistice;

- Să descrie prima etapă de studiere a structurii sonorea limbii: activitatea organelor de articulare şi a celor deaudiţie;

- Să diferenţieze tipurile sunetelor şi particulariţile loracustice;

- Să observe corelaţia dintre sunet şi fonem, sunet şiliteră, fonem şi literă.

4

FONETICA ŞI FONOLOGIA. SUNETELE ŞIFONEMELE

Între marile minuni ale acestei lumitrebuie socotit graiul omenesc. Fără el, toategândurile ce le răscoleşte mintea şi toatesimţurile pe care le cuprinde sufletul nostru arrămânea îngropate în raclă plumbuită.Raţiunea omenească ar fi stearpă dacă n-ar finutrită şi incitată necontenit printr-un schimbde vederi, iar în sufletul nostru n-ar puteaîncolţi sentimente generoase...Numaifacultatea de a-şi exterioriza gândurile şipreocupările prin sunete perceptibile, înţeleseşi uşor de reprodus de toţi membrii aceleiaşicomunităţi sociale, şi de a face să răsune însufletele altora coarde care au vibrat îninimile noastre contribuie la înmulţireacunoştinţelor, stârnind idei şi porniri noi şideschizând omului calea fericirii pe acestpământ...

Sextil Puşcariu

APARIŢIA FONETICII

Fonetica este definită, de obicei, ca disciplina lingvisticăce studiază sunetele vorbite sau articulate.

Nota bene: Termenul „fonetică” a apărut ca adjectiv neologiclatin, phoneticus (după grec. phone „voce”) creat de egiptologuldanez George Zoega: De origine et usu obeliscorum, 1797, pentrua caracteriza ieroglifele în raport cu sunetele pe care le înlocuiesc.

Din lat. „phonetica” a fost calchiat în germană prinLautlechere. Multe tratate şi manuale de fonetică comparatăsau ale unei anumite limbi conţin în titlul lor termenul

5

„sunete”: P. Passy, Les Sons du français, Paris, ed. a 3-a,1982; H. Sweet, The sounds of English, Oxford, ed. a 2-a,1910; W.F. Moulton, The sounds of English and German,Chicago, 1962.

Fiind astfel definit, domeniul foneticii devine prearestrictiv. Disciplina dată cercetează, pe lângă unităţilesegmentale (sunetele ca realizări ale fonemelor) şi trăsăturileprozodice sau suprasegmentale (accentul, intonaţia), tempoulşi ritmul vorbirii, cuvântul şi grupul fonetic, alternanţelefonetice (care aparţin şi domeniului morfologiei, saudomeniului de graniţă – morfo(fo)nologia), calităţile vocii,pauzele şi chiar tăcerea ca întrerupere intenţionată a fluxuluisonor ş.a.

Sunetele articulate şi, în general, elementele fonice(sonore), care realizează latura semnificativă, expresia vie alimbii sunt produse de către vorbitor(i) pentru a fi receptate deascultător(i) în vederea realizării actului de comunicare.

K.Y. Kohler defineşte fonetica în felul următor: „Obiectulfoneticii este evenimentul sonor al comunicării lingvistice subtoate aspectele sale, adică producerea, transmiterea şireceptarea aspectului sonor al limbii (Sprachschall), inclusivpremisele psihologice şi sociologice prezente în situaţia decomunicare dintre vorbitor şi auditor”. (Klaus Kohler,german, 1977, Berlin). O altă definiţie largă a foneticii(incluzând şi fonologia) formulează B. Malmberg [1, p. 73]:„Fonetica este ştiinţa expresiei lingvistice” (a limbii vorbite),considerate atât ca structură (formă), cât şi ca substanţă.

NOŢIUNEA DE SUNET UMAN ARTICULAT

Sunetul articulat se află în centrul domeniului de cercetareal foneticii. Pe parcursul studierii fenomenului dat, observăm

6

complexitatea deosebită a acestuia care decurge, mai ales, dindificultatea de a fi definit şi unanim acceptat.

Am putea prezenta un simplu model al comunicării înlimba vorbită care ne demonstrează faptul că pune în evidenţănumai o parte a „sunetului” – semnalul acustic prin carevorbitorul transmite receptorului un mesaj:

vorbitor mediu auditor

emiţător receptor

Fig. 1 Comunicarea în limba vorbită

Sistemul nervos central (SNC) participă la producerea,transmiterea şi receptarea sunetului (de la vorbitor laascultător) în felul următor:

Fig. 2 Semnalul fonetic de la SNC 1 – SNC 2

Pentru un simplu vorbitor cu scriere alfabetică, sunetelesunt, în primul rând, impresiile auditive pe care i le produc celemai mici unităţi din care este alcătuită o secvenţă a limbiivorbite; aceste impresii auditive sunt fixate cu ajutorul literelor:de ex. pentru un vorbitor al limbii române, cuvântul rostit„mapă” este format din patru sunete [m, a, p, ă] care corespundcelor patru litere ale aceluiaşi cuvânt scris. O altă legătură pe

SNC

Proc

ese

neur

onal

ePr

oces

ene

uro-

mus

cula

re

Arti

cula

ţie

Acu

stic

ăU

rech

e

Tran

smite

rea

exci

taţie

iîn

ure

che

Proc

ese

neur

onal

e

SNC

7

care o poate face vorbitorul este aceea dintre imaginea auditivăa unui sunet şi mişcările pe care trebuie să le execute organelesale fonatoare/ articulatoare pentru realizarea sunetuluirespectiv. Vorbitorul obişnuit, însă, este preocupat deînţelegerea mesajului în totalitatea sa şi nu de segmentareaacestuia în sunete sau de modul cum se produc acestea, aspectela care recurge doar în situaţii speciale: de ex. pentru a corectapronunţarea greşită a unui sunet de către un copil etc.

Sunetele concrete ale vorbirii pot fi cercetate şi descrise dintrei puncte de vedere diferite, subordonate celui lingvistic(fundamental):

1. Din punct de vedere articulatoric sau genetic(cercetarea sunetelor articulate, produse);

2. Din punct de vedere acustic sau genemic (produs)(cercetarea sunetului ca semnal fizic);

3. Din punct de vedere auditiv sau energemic (produscu acţiune) (cercetarea prelucrării semnalului sonor întimpul procesului de percepere şi decodare amesajului).

Definiţiile „clasice” ale sunetului articulat reunesc, deobicei, aspectele auditiv şi articulatoriu ale acestuia.

M. Grammont utilizează termenul „acustic” cu douăsensuri de „acustic” şi „auditiv” şi delimitează „fonemul” lanivelul audiţiei, ca cea mai mică „fază acustică”. Fiecare dintre„inelele” care constituie un „lanţ acustic” şi pe care urechea îlpercepe ca pe o „impresie diferită” şi „omogenă”.

Pe parcursul studiului său, Grammont demonstrează saureia chiar definiţia dată fonemului de către F. de Saussure:„suma unităţii auzite şi a unităţii vorbite, una condiţionând-ope cealaltă” [2, p.61]

În primele decenii ale secolului nostru apar unele îndoielicu privire la separarea clară a poziţiilor articulatorii. Ideealanţului sonor ca un continuu care nu corespunde reprezentării

8

curente a sunetelor este exprimată cu claritate de H. Paul[Tubingen, 1880]: „Cuvântul nu este o alăturare a unui număranumit de sunete independente, fiecare dintre ele putând fireprezentat printr-un semn al alfabetului, ci este în fondîntotdeauna o serie continuă de infinit de multe sunete.” ÎnsăF. de Saussure accentuează primatul imaginii auditive asupramişcărilor articulatorii continue, care nu permit o delimitareexactă a sunetelor: „Datele acustice există deja în modinconştient atunci când abordăm unităţile fonologice; prinintermediul urechii, ştim ce este un „b”, un „t” etc. Dacă amputea reproduce cu ajutorul unui aparat de proiecţie toatemişcările gurii şi ale laringelui, executând un lanţ de sunete, arfi cu neputinţă să descoperim diviziunile din acest şir demişcări articulatorii; nu ştim unde începe un sunet şi undesfârşeşte altul.” (vezi: H. Paul)

Putem concluziona că sunetele se pot distinge prin faptul cărealizează, fiecare, o impresie auditivă omogenă: „Ne putem daseama dacă un sunet rămâne sau nu asemănător cu el însuşinumai în lanţul vorbirii auzite; atât timp cât avem impresia aceva omogen, acest sunet este unic” [F. de Saussure, 1998, p.61].

Asemenea intuiţii au fost confirmate odată cu dezvoltareafoneticii instrumentale. Combatând ideea unor poziţii stabileale sunetelor, A. de Lacerda a demonstrat că mişcareaorganelor articulatorii este continuă şi că ele nu persistă înaceeaşi poziţie o fracţiune de timp măsurabilă decât în modexcepţional.

În continuare s-a demonstrat că efectele acustice/ auditiveidentice sau foarte asemănătoare pot fi obţinute prin articulaţiidiferite. De ex. B. Malmberg [1, p. 73, 101] descrie situaţia: [ş]se realizează (ca variante individuale sau caracteristice unorlimbi sau dialecte) prin combinarea în proporţii diferite aarticulaţiei dorsale şi labiale; [s] – poate fi articulat alveolar sau

9

predorsal – alveolar (cu apexul la incisivii inferiori), oclusivele[t, d, n] pot fi dentale sau alveolare, predorsale, [l] – se poaterealiza cu deschidere bilaterală, unilaterală sau chiar medialăetc.

Obiecţiile aduse asupra distingerii şi clasificăriisegmentelor lingvistice, neglijează, credem însă, deosebireaîntre limbă şi vorbire, adică faptul că o clasă de sunete nu estenici o mărime pur auditivă, respectiv articulatorie, nici unaacustică sau fiziologică, ci o mărime lingvistică.

Autorii sus menţionaţi propun rezolvarea acestei problemeprin sensul disciplinei, create de ei – FONOMETRIA „suneteleunei limbi nu sunt decât normele de rostire ale unei comunităţilingvistice”, aceste norme pot fi stabilite cu ajutorul statisticii.

Alţi cercetători situează fenomenul în ultimă instanţă, îndomeniul psihologiei şi caracterizează fonemul ca „oorganizare psihică minimală a informaţiei care poate fitransmisă de la emiţător la receptor”. Faptul acesta neaminteşte de definiţia psihologistă a fonemului propusă deBaudouin de Courtenay.

Nota Bene: Vom explica studenţilor faptul că încercărilenereuşite de a identifica sunetul în diferite segmente ale „lanţuluisemnalului fonetic” (producere→ transmitere→ percepţie) seexplică prin ambivalenţa conceptului de sunet şi, ulterior, prinimpunerea teoriei fonemului: sunetele fiind considerate, pe de oparte, ca elemente materiale concrete, privite, uneori ca segmente„naturale” existente în stare izolată şi pe de altă parte ca forme deorganizare a substanţei fonice în vederea constituiriisemnificantului semnelor lingvistice.

În cea de-a doua ipostază, sunetul este privit ca unitate deexpresie minimală discretă a unei anumite limbi. Termenul„sunet” desemnează fiecare dintre segmentele în care se poatedisocia auditiv lanţul sonor, dar şi un sunet împreună cuvariaţiile lui (de ex. „t” se poate realiza ca dental, alveolar,

10

aspirat, cu explozie laterală), deci o clasă de sunete echivalente,asemănătoare care se distinge de alte clase prin „utilizareopozitivă”. Cu ultima accepţie se utilizează şi termenul sunet-tip, care, ca şi termenul sunet se poate referi la o anumitălimbă, dar şi la nivelul „universal” din fonetica generală.

Al Rosetti [3, p. 105-108] consideră că sunetul-tip este„sunetul notat de ortografie” – grafemul, adică un prototip.

Trebuie să mai menţionăm faptul că sensul de „unitatesegmentală minimală distinctivă a limbii vorbite”, odată cudezvoltarea FONOLOGIEI, a fost preluat de termenulFONEM.

Dezvoltarea teoriei fonemului a dus şi la fundamentareaştiinţifică a conceptului de sunet pe care Trubetzkoy îldefineşte în raport cu fonemul: „Totalitatea caracteristicilor,atât relevante fonologic, cât şi nerelevante, care apar într-unanume punct al fluxului sonor în care se realizează un fonem, odenumim ca sunet al limbii.” Fiecare sunet al limbii conţine,deci, pe de o parte, trăsături relevante fonologic, care fac din elrealizarea unui anumit fonem, şi, pe de altă parte, o întreagămulţime de trăsături irelevante fonologic, ale căror alegere estecondiţionată de o serie de cauze.

B. Malmberg defineşte astfel: „Sunetul, ca obiect alanalizei foneticienilor, este, în mod necesar şi prin definiţiesecundar în raport cu fonemul, fără de care sunetul ca elementlingvistic nu există.” [4, p.2]

Pentru alte accepţii ale termenului „sunet”, unii fonologiutilizează termenul „fon” (grec. phone „voce”, „sunet”).Fonele sunt unităţi sonore obţinute prin segmentare, darneatribuite încă unui fonem; ele se stabilesc auditiv, prinraportarea la un sistem de referinţă (mai ales articulatoriu), şise notează fonetic.

Caracterul polivalent al termenului „sunet” nu i-adeterminat pe cei mai mulţi lingvişti (foneticieni) să renunţe la

11

acest termen, cu care este obişnuit orice vorbitor alfabetizat.Nu se poate contesta faptul că noi putem interpreta, în condiţiinormale, secvenţele rostite în limba maternă sau într-o altălimbă cunoscută cu o succesiune de „sunete”, adică desegmente auzibile discrete: chiar dacă această segmentare este,în primul rând, o tehnică deprinsă în şcoală, ea are la bazăanumite trăsături reale (perceptive, articulatorii, acustice)recurente în semnalul fonetic.

Unii foneticieni, de ex. Kohler, subliniază importanţaconceptului de „sunet” în formarea auzului analitic(neinfluenţat de recunoaşterea cuvântului după sens, în context)şi în lărgirea câmpului de percepere a diferenţelor auditive. Întimp ce vorbitorul „naiv” rămâne la identificarea globală asunetelor, foneticianul trebuie să descrie impresiile auditive şisă le noteze cu ajutorul transcrierii fonetice, apelând lacategoriile de clasificare ale unei teorii ştiinţifice despresunetele articulate.

Nota Bene: Şi pentru studenţii filologi se recomandă, credem,antrenarea auzului prin compararea „sunetelor” cunoscute dinvarietăţi ale limbii materne şi din alte limbi şi chiar cu ajutorullogatomilor („cuvinte” fără sens, care sunt numai semnale, nu şisemne lingvistice).

FONETICA -FONOLOGIA

Fonologia s-a dezvoltat în deceniul al II-lea al sec. trecut.Ea a fundamentat în mod ştiinţific conceptul de fonem.

Pornind de la distincţia saussuriană dintre limbă (langue)şi vorbire (parole), N. S. Trubetzkoy consideră că fonetica şifonologia sunt ştiinţe diferite şi chiar opuse: fonetica cercetează„sunetele vorbirii”, latura materială a acestora şi este ocercetare „pur fenomenologică”, aparţinând ştiinţelor naturii, în

12

timp ce fonologia studiază „sunetele limbii”, funcţia lingvisticăa sunetelor, utilizând metode lingvistice.

Din perspectiva acestei dihotomii, fonetica de dinainteadeceniului al III-lea al secolului nostru, ca şi fonetica ulterioarăcare nu recurge în mod explicit la fonologie, nu ar aparţinelingvisticii. Opunerea a două discipline care au acelaşi obiectde studiu: fonemele sonore ale limbajului, duce la o înţelegerejustă că relaţiile strânse dintre cele două discipline suntincomparabile. Fonologia trebuie să utilizeze anumite conceptefonetice, mai ales că începutul oricărei descrieri fonologiceconstă în descoperirea opoziţiilor fonetice distinctive existenteîn limba dată. O teorie fonologică în afară cunoştineţelor defonetică ar deveni abstractă, lipsită de suport.

În sens larg, fonologia este o fonetică funcţională şistructurală. În prezent, termenul „fonetică” are două sensuri:un sens restrâns în care fonetica este separată de fonologie şisensul larg unde fonetica este în strânsă legătură cu fonologia.

Termenul fonetică este de origine grecească (grec.phoneticos „referitor la sunet”) şi are două sensuri:

a) fonetica este o ramură a lingvisticii, care se ocupă custudierea structurii sonore a limbii, avându-se în vedereproducerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelorvorbite.

b) Prin fonetică sau fonetism se mai înţeleg însuşirile,caracteristicile fiziologice şi acustice ale articulăriisunetelor unei limbi, ceea ce constituie specificul eisonor. Fonetica se ocupă nu numai de studiereafiziologică şi acustică a sunetelor articulate izolate, ci şicu legităţile de îmbinare a lor în componenţa unităţilorlingvistice [5, p. 15]

În fonetică sunt expuse, de asemenea, diferitele teorii alesilabei, caracteristicile accentului şi intonaţiei în limba dată,

13

precum şi relaţiile dintre forma sonoră şi cea scrisă (grafică) alimbii.

Studierea aspectului funcţional al sunetelor vorbite s-adetaşat într-o nouă ramură în lingvistică sub termenul deFONOLOGIE (grec. phone „sunet”). Fonologia cerceteazăfuncţia distinctivă a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţiisemantice în sistemul limbii. Ca disciplină lingvistică, foneticainclude mai multe aspecte de studiere a structurii sonore alimbii, şi anume:

2.Fonetica propriu-zisă sau fiziologia sunetelor;3.Fonologia sau fonematica;4.Ortoepia5.Ortografia (scrierea corectă a lexemelor);

Structura sonoră a limbii este deosebit de complicată, deaceea studierea ei se realizează din mai multe puncte de vedere.În sensul acesta distingem:

a) Fonetică generală – se ocupă de studiul problemelorvizând structura sonoră a limbii în general, nu a uneilimbi concrete.

b) Fonetica descriptivă (istorică) – descrie şi clasificăsunetele limbii în procesul lor de dezvoltare. Compararease poate referi la situaţia contemporană (planul sincronic)sau evoluţia istorică (planul diacronic).

c) Fonetica instrumentală (experimentală) – studiazăsunetele limbii cu ajutorul unor aparate speciale şi al unormijloace tehnice. În laboratoarele de foneticăexperimentală se utilizează aparatele: gramafonul,magnetofonul, fonograful, spectrograful, oscilograful,intonograful etc.

Sunetul poate fi cercetat din mai multe perspective cărorale corespund diferite ramuri ale foneticii, numite uneori „ştiinţefonetice”:

14

1.Fonetica articulatorie sau „fiziologia sunetelor”cercetează producerea sunetelor articulate.

2.Fonetica acustică (acustica – ramură a fizicii) studiazăsunetul ca semnal fizic.

3.Fonetica auditivă descrie posibilităţile urechii umane dea reacţiona la stimulii acustici şi mecanismele neuro-cerebrale ale codificării şi decodificării mesajului sonorla emiţător şi receptor.

4.Fonologia numită uneori şi fonetică funcţională,utilizează datele celorlalte „ştiinţe fonetice” în scopuldescrierii funcţionării sistemului fonetic/ fonologic caparte integrantă a sistemului lingvistic.

Nota bene: Fonetica articulatorie şi cea acustică sunt cele caredispun de parametri bine fundamentaţi şi verificaţi cu ajutorulinstrumentelor. De aceea, din motive practice, majoritateafoneticienilor preferă descrierea articulatorie a sunetelor.

Foneticianul român A. Turculeţ relatează că, având undomeniu de cercetare vast şi complex, fonetica se află lainterferenţa dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele umanistice sau alespiritului; ea recurge şi la metode sau procedee de analiză alefizicii şi fiziologiei, psihologiei, matematicii. Dar cercetareaaspectelor fizice, fiziologice, perceptuale au în vedereutilizarea lor în comunicarea lingvistică; prin aceasta, foneticarămâne o ştiinţă unitară, ştiinţa expresiei lingvistice [6, p. 18-19].

Foneticienii de tip „clasic” (E. Sievers, H. Sweet, P.Passy,P. De Rousselot, O. Jesperson, M. Grammont, D. Jones, A.Philippide) au cercetat mai ales aspectele articulatorii alesunetelor, încercând să identifice poziţii articulatorice cât maiexacte ale sunetelor din anumite limbi, dar şi la nivelulfoneticii generale, care, în opoziţie cu fonetica particulară sauspecială a unei limbi, cercetează ansamblul posibilităţilor

15

fonetice umane (fiziologice, acustice, auditive), legile generaleale evoluţiei fonetice şi cauzele acesteia.

Stilistica fonetică sau fonostilistica cercetează calităţilestilistice, expresive ale elementelor fonetice segmentale sausuprasegmentale. Acest aspect a fost amplu studiat de N. S.Trubetzkoy, care prefera o separare netă a aspectelorreprezentative (domeniul fonologiei) de mijloacele expresive,care ar forma obiectul stilisticii sunetelor. Conform opinieiautorului P. R. Léon (în 1995), fonostilistica actuală seplasează printre ştiinţele comunicaţiei. În conluzie, P. R. Léonsintetizează astfel funcţiile fonostilistice (expresive) alemesajului vorbit:

Funcţii expresive

Fig. 3 Funcţiile expresive ale mesajului vorbit după P. R. Léon

Nota bene: Indicii fonostilisticii pot avea caracteristicilefonemului: sunt fonostileme, compuse dintr-un ansamblu detrăsături fonostilistice, şi au o valoare opozitivă: intonaţia deîndoială contrastează cu cea afirmativă; articulaţia iritată cu ceaamabilă etc.

Emiţător Mesaj Receptor

Funcţii deidentificare

Emotivă şicaracterială Dialectală Fu

nţia

impr

esiv

ă

Func

ţia m

etal

ingv

istic

ă

Func

ţia fa

tică

16

Fonetica simbolică se referă la relaţiile care pot fi stabiliteîntre sunetele articulate şi evenimentele acustice sau optice saucaracteristici ale unor obiecte din lumea înconjurătoare. S-aobservat, de exemplu, că în diverse limbi, vocalele deschise şiposterioare pot trezi imaginea unui obiect mare sau depărtat:rom. „mare”, it. „grand”; rom. „acolo”, sp. „acá”. În timp ce,dimpotrivă, vocala „i” ne trimite la obiecte mici sau apropiate:rom. „mic”, fr. „petit”; rom. „aici”, fr. „ici” etc.[ 7, p. 16]

Sau sunetele de tipul „l” şi „r” au fost numite „lichide”(lat.liquidus „curgător”), deoarece impresia auditivă produsă deaceste consoane sugerează „curgerea” (unui lichid / a timpului)ca în versurile eminesciene: „Dintre sute de catarge/ care lasămalurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile?”

Al. Graur oservă valoarea expresivă a unor grupuriconsonantice repetate: „flutur”, „fluturatic”, „fluşturatic” [Al.Graur, 8, p. 63]

R. Jakobson, care a înţeles importanţa simbolului foneticchiar în formele superioare ale limbajului, a descris, analizândanumite forme reductive ale limbii (limbajul infantil, afazia)structurile expresive ale limbii. El a arătat, de ex., că distincţiadintre „t” şi „k” este ultima care apare la copil şi prima caredispare în stări de afazie.

Un studiu aparte îl prezintă şi foniatria (ramură alogopediei) care încearcă să trateze clinic trăsăturile patologicespeciale legate de percepţia şi producerea sunetelor.

17

FONETICA ŞI CELELALTE DISCIPLINELINGVISTICE ŞI NELINGVISTICE

Fonetica studiază sunetele nu numai din punct de vedereacustic, fiziologic sau psihologic, ci le tratează ca elementelingvistice, ca cele mai mici unităţi ale limbii vorbite. Deoarecesunetele vorbirii se prezintă ca nişte atomi absolut necesari laformarea diferitelor unităţi lingvistice (silabe, lexeme, expresii,propoziţii), fonetica este în strânsă legătură cu celelaltediscipline lingvistice.

Lexicologia este în strânsă legătură cu fonetica, pentru căsensul oricărui cuvânt depinde de prezenţa sau absenţa unui saualtui sunet vorbit în componenţa sa (loc, coc, ros, foc, soc).

Morfologia stabileşte relaţii de interdependenţă, deoarece,de exemplu, discrepanţa formelor de persoana I şi II indicativprezent ale unor verbe se realizează prin alternanţa uneiconsoane dure cu alta moale (pup – pupi; cer - ceri). Lasubstantive se diferenţiază forma de singular-plural (rob – robi;papagal – papagali) etc.

Accentul are un rol morfologic: recītă (el, ea, ei, ele) –prezent, indicativ şi recită (el, ea) – perfectul simplu etc.

Sintaxa este în relaţii strânse cu fonetica, luând înconsideraţie faptul că accentul şi intonaţia servesc ca mijloacede evidenţiere a unui cuvânt dintr-o propoziţie sau a uneipropoziţii simple din cadrul frazei. Acentul logic are odeosebită importanţă în reliefarea unor raporturi antonimice,evidenţiind anumite unităţi sintactice în scop stilistic. Deexemplu, în versul eminescian: „Voi credeaţi în scrisul vostru,noi nu credem în nimic” din „Epigonii” crearea antitezei sedatoreşte nu numai opoziţiei dintre cele două pronumepersonale (noi, voi), ci şi a accentului logic care scoate înevidenţă relaţiile antonimice din context.

18

Foneticienii N. Corlăteanu şi V. Zagaevschi accentueazăfaptul că „studierea aspectului funcţional sau fonologic alelementelor de limbă vorbită precizează sensul, valoareasemantică a cuvintelor şi a îmbinărilor lor în funcţie demodificările fonetice. Înţelegerea unui fonem din cadrul limbiise impune prin prisma studierii fonetice (fonologice),morfologice, lexicale, sintactice. De aici reiese că fonetica(fonologia), morfologia, lexicul (vocabularul) şi sintaxa suntnemijlocit legate între ele” [9, p. 21]

19

STUDIUL STRUCTURII SONORE A LIMBII.CERCETAREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE

ARTICULARE

Analiza limbajului uman articulat neduce mai întâi de toate la sunet, definit, pe deo parte, prin dispunerea organelor fonatoareşi a mişcărilor care însoţesc sau provoacăcurentul de aer expirat, iar, pe de altă parte,prin impresia auditivă care rezultă.

J. Marouzeau

Pentru a putea descrie şi clasifica sunetele existenteîntr-o limbă, trebuie să cunoaştem, mai întâi de toate, organelecare participă la producerea lor.

Organele aparatului de vorbire pot fi împărţite în treigrupuri, în corespundere cu funcţiile lor în procesul de formarea sunetelor vorbite:

a) Aparatul respirator;b) Laringele şi coardele vocale;c) Cavităţile supraglotice (faringele, cavitatea bucală şi

cavitatea nazală);

I. Aparatul respirator

Producerea sunetelor articulate se realizează princonlucrarea unor structuri anatomice şi procese fiziologice peparcursul a trei etape: respiraţia, fonaţia şi articulaţia, carepentru semnalele acustice corespunzătoare funcţionează, înordine, ca iniţiator, generator, modificator.

Respiraţia, care asigură, în primul rând, oxigenul necesarcorpului uman, este şi sursa sunetelor articulate. Aparatulrespirator este format din diafragmă, torace, muşchii

20

respiraţiei, plămânii, bronhii şi trahee. Respiraţia se produceprin dilatarea (la inspiraţie), respectiv contractarea (laexpiraţie) toracelui şi, în consecinţă, modificarea volumuluiplămânilor şi a presiunii aerului pulmonar. Prima fază,inspiraţia, este un proces activ: plămânii fiind elastici se dilatăsub influenţa unei mişcări exterioare, şi anume, coborâreadiafragmei sau ridicarea toracelui; mărimea volumuluiplămânilor determină descreşterea presiunii aerului pulmonarşi, când acesta scade sub presiunea atmosferică, are loccompensarea celor două presiuni prin pătrunderea aerului princăile respiratorii în plămâni.

Expiraţia este un proces pasiv: muşchii intercostali şi cei aidiafragmei se destind, toracele coboară, diafragma se ridică şireducerea volumului pulmonar duce la creşterea presiuniiaeriene din alveole şi expulzarea aerului în exterior. În procesulvorbirii, expiraţia devine activă şi are o durată mai mare.

Aparatul respirator este compus din:

a) Diafragmă (sub acţiunea muşchilor abdominali diafragmase lasă în jos în timpul inspiraţiei aerului şi se ridică întimpul expiraţiei).

b) Cutia toracică

c) Plămânii şi bronhiile (două ramificaţii ale traheii prin careajunge aerul în plămâni) [10, p. 28]

Organul fonator este ca un parcurs care începe în plămânişi finisează la buze (aerul din afară pătrunde în plămâni şiinvers).

În felul acesta apar sunetele vorbirii. Pentru a le produceeste necesar ca un curent de aer să fie îndreptat din plămâniprin trahee în laringe şi mai departe în cavitatea orală şi nazală

21

(organul fonator). De aceea, vom obţine sunete nazale şi orale.Acestea se rostesc doar în procesul expiraţiei.

II. Laringele cu coardele vocaleFonaţia. Prima modificare a curentului de aer expirat,

numită fonaţie, se produce în laringe, care se află deasupratraheei, unit prin muşchi. Funcţional, laringele este un ventilformat din patru cartilaje legate elastic prin muşchi şi ţesuturi.Baza o formează cartilajul cricoid, pe care se află cel tiroidformat din două plăci laterale care se unesc în partea maiîngustă din faţă într-un unghi de cca 90° la bărbaţi („mărul luiAdam”) şi cca 120° la femei. În partea posterioară a cartilajuluicricoid se află alte două cartilaje: aritenoizii, care se pot mişcaînainte, înapoi, şi se pot roti lateral faţă de cartilajul cricoid.Între aritenoizi şi cartilajul tiroid se află coardele vocale;spaţiul dintre acestea şi aritenoizi se numeşte glotă. Epiglota,lipită de partea anterioară internă a cartilajului tiroid, închidelaringele, asemenea unui capac în formă de frunză, atunci cândînghiţim, împiedicăm pătrunderea în laringe a unor corpurisolide sau lichide. Când glota este închisă, aerul se adună subcoardele vocale lipite şi presează asupra lor; putem simţiaceastă presiune când ridicăm ceva greu, când tuşim seformează ocluzii glotale bruşte. Cealaltă poziţie extremă estedeschiderea largă a glotei, lăsând liberă trecerea aerului, aşacum se întâmplă la respiraţie şi la rostirea consoanelor surde. Opoziţie inetrmediară între închiderea şi deschiderea totală aglotei se produce la rostirea constrictivei laringale (glotale) „h”(ca în hol, han, hotel).

Poziţii speciale prezintă coardele vocale la vorbirea şoptită:în timpul şoptitului slab, ele au aceeaşi poziţie ca la producereaconstrictivei „h”. La şoptitul intens, glota este închisă, iar aerultrece cu o presiune puternică prin glota interaritenoidală (într-un cuvânt ca „han” rostit astfel, „h” se produce cu mult maimult aer decât la rostirea sa normală).

22

Nota bene: Coardele vocale se pot închide şi deschide foarterepede, producând impulsuri scurte şi rapide ale aerului, care suntpercepute auditiv ca o vibraţie continuă numită „voce”; prezenţavocii determină caracteristica sunetelor numită sonoritate. Vocea(tonul vocal) se realizează prin vibrarea coardelor vocale, dar şiprin forţa aerodinamică a aerului ce trece prin glotă. Calitateavocii (vibraţiile) depinde de forţa presiunii subglotale şi de gradulde încordare a coardelor vocale. Un rol important are mărimeanaturală a coardelor vocale: la femei lungimea coardelor vocalevariază între 13-17 mm, iar la bărbaţi între 17-24 mm, tonulfundamental mediu fiind de cca 230 Hz (230 de oscilaţii pesecundă), la femei de 120 Hz. La bărbaţii cântăreţi formaţi,vocea poate varia între 70-80 de Hz (bas profund) şi 700 Hz:vocea feminină între cca 140-1110 Hz (soprană decoloratură). În vorbire se utilizează numai o mică parte dinvolumul vocii în registrul frecvenţelor mai joase (vocea dinpiept).

Pe lângă controlul variaţiei tonului fundamental şi aintensităţii, laringele are şi sarcini care ţin mai curând dearticulaţie: în primul rând, diferenţa dintre sunetele sonore şisurde. Sunetele sonore prezintă poziţia de fonaţie amecanismelor laringale, cu lipirea coardelor vocale. Lasunetele surde (şi aspirate) cu excepţia ocluziei glotale,trecerea curentului de aer se produce prin deschiderea balistică(nedirijată) a glotei.

Intensitatea tonului vocal depinde tot de interacţiuneamecanismelor subglotale şi glotale. Din punct de cedere acusticeste relevantă mai ales bruscheţea cu care curentul de aersparge închiderea glotei; impulsurile spectrale cele mai clareale vocii rezultă printr-o ocluzie mai rapidă.

Putem concluziona că: vocea aspirată se formează atuncicând coardele vocale nu sunt destul de încordate; vocea asprăprezintă neregularităţi în succesiunea vibraţiilor coardelor

23

vocale; vocea răguşită este o combinaţie a vocii aspirate şiaspre.

Aerul ce vine din plămâni în trahee ajunge în laringe, careîndeplineşte funcţia principală legată de actul respiraţiei, apărăplămânii de corpurile străine ce ar putea pătrunde în timpulalimentaţiei. De asemenea, laringele produce o multitudine desunete variate din punctul de vedere al intensităţii, înălţimii şitimbrului lor. În laringe ia naştere vocea sau tonul muzical, deaceea Ovidiu îl numea „vocis via” – calea vocii. Laringele esteînchis sau deschis în partea sa posterioară de o membranămobilă, numită epiglotă, care acoperă sau descoperă spaţiul celmai îngust al laringelui – glota. La femei şi copii, glota este dedimensiune mai mică, de aceea, vocea lor este mai înaltă.Coardele vocale sunt două superioare şi două inferioare,separate prin ventriculele lui Morgagni. La producereasunetelor (fonaţiune) participă doar coardele vocale inferioare,cele superioare fiind false. Din limba latină „chordae vocales”înseamnă „strune vocale”.

Toate sunetele la care iau parte coardele vocale, atunci cândsunt închise, poartă numele de sunete sonore, iar cele la carecoardele vocale sunt deschise se numesc sunete surde.Sunetele sonore în fonetică mai apar sub denumirea de fonice,iar cele surde – afonice.III. Cavităţile supraglotice

Faringele este spaţiul de deasupra laringelui, care continuănemijlocit cu cavitatea bucală sau orală şi cavitatea nazală.Trecerea din cavitatea orală în cea nazală poate fi deschisă sauînchisă de vălul palatului, care e prelungit cu uvula, popularspus „omuşor”. Atunci când uvula sau omuşorul este în poziţieverticală, aerul trece atât în cavitatea orală, cât şi în cea nazală,sunetul având un caracter nazal (consoanele „m” şi „n”). Daratunci când se află în poziţie orizontală, trecerea în cavitateanazală este închisă şi sunetele devin orale sau nenazale.

24

Rolul de primă importanţă îl are însă limba, care, datorităcelor 18 muşchi, poate căpăta forme diferite şi să execute totfelul de mişcări care condiţionează multiple articulaţii de caredepind variaţiile acustice percepute de urechea ascultătoruluica sunete diferite.

Un rol la fel de important îl joacă şi buzele, în special ceade jos care este mobilă.

Foneticienii N. Corlăteanu şi V. Zagaevschi relateazăelocvent, în ceea ce priveşte rolul limbii ca organ al articulării:„Rolul de primă importanţă pe care-l joacă limba în procesularticulării sunetelor a şi făcut ca întregul sistem decomunicare realizat prin vorbirea umană să poarte denumireade limbă” [11, p. 30].

Cercetarea organelor de audiţie

Sunetele vorbite mai trebuie cercetate şi ca elementeacustice, având în vedere faptul că acestea acţionează şi asupraorganelor de audiţie. Urechea (organul auditiv) este compusădin trei părţi principale:1. Urechea externă – care culege vibraţiile sonore din aer

(lat. „auris externa”);2. Urechea medie împreună cu timpanul – care au funcţia de a

adapta şi a transmite vibraţiile sonore către urechea internă(lat. auris media);

3. Urechea internă (lat. auris interna) împreună cu melcul(cohlea) realizează transformarea vibraţiilor sonore înexcitaţii nervoase, constituind Organul lui Corti, care, larându-i, face o analiză tonală, spaţială a sunetului.Nota bene: „Pentru fiecare cele 1500 de tonuri, urechea

umană percepe 325 de intensităţi diferite” [12, p. 34].

25

ASPECTUL ACUSTIC AL SUNETELOR

Sunetele din natură diferă în dependenţă de mai mulţifactori şi sunt percepute de ureche ca fiind pronunţate:

1. Cu o intensitate mai mare sau mai mică;2. Cu o durată mai lungă sau mai scurtă;3. Cu o înălţime a tonului mai joasă (bărbaţii), mai înaltă

(femeile şi copiii) etc.După cum s-a relatat în submodulul anterior, unda sonoră ia

naştere în urma mişării vibratorii şi ea poate fi înregistrată cuajutorul unor aparate speciale: oscilograf, intonograf,spectograf, chimograf etc. De exemplu, sunetele sunt perceputedacă frecvenţa lor se încadrează în limitele de la 16 până la20.000 de hertzi (Hz). De la 20.000 de hertzi mai sus domeniulultrasunetelor percepute doar de delfini, câini şi lilieci, iar dejos se numesc infrasunete.

Sunetele vorbirii sunt de mai multe tipuri:1. Tonuri muzicale – sunt caracteristice atunci când se

pronunţă vocalele, dar şi anumite categorii de consoanesonore, sonante.

2. Undele armonice – sunt tonuri slabe, generate de cătrevibraţiile anumitor părţi (jumătate, pătrime, optime etc.)ale corpului vibrant.

3. Zgomotele – sunt prezente la rostirea majorităţiiconsoanelor.

Orice sunet din natură se caracterizează prin patrutrăsături de bază:

a) Înălţimea sunetului care este dependentă de numărul devibraţii pe secundă. Dacă acesta se măreşte, atuncisunetul este acut şi, invers, dacă se micşorează, sunetuleste grav.

26

De asemenea, la o contracţie mai mare a coardelorvocale, sunetul devine mai acut, iar la una mai slabăsunetul devine mai grav. Vibraţiile vocii se obţin prinschimbarea gradului de contracţie a coardelor vocale,dirijat neapărat de creier. Înălţimea tonului contribuie larealizarea diferitor tipuri de intonaţii. De exemplu,propoziţia „sunt student”, fiind intonată în mod diferitpoate căpăta sensuri şi nuanţe diverse: 1) sunt student – osimplă constatare a faptului; 2) sunt student! – atuncicând este admis la Facultate; 3) sunt student? – atuncicând, probabil, nu-i vine a crede că a reuşit la examenelede admitere la Facultate etc.

b) Intensitatea sunetului este particularitatea de a fipronunţat mai puternic sau mai slab. Se ştie că suneteleaflate la începutul cuvântului sunt pronunţate cu ointensitate mai puternică decât cele aflate în poziţia demijloc şi finală.

Sextil Puşcariu spunea: „masarea energiei de rostire laînceputul cuvântului, în paguba silabelor mijlocii şi finale”[13, p. 360]. Cam aşa se şi explică faptul că în evoluţia loristorică de la limba latină la limba română, sunetele de laînceputul lexemelor s-au păstrat, în general, fără modificări, pecând cele de la sfârşitul cuvintelor au suferit schimbăriradicale.

Exemple: lupus > lupursus > ursdormo > dormcognatus > cumnatbarbatus > bărbat etc.

Despre intensitatea pronunţării vocalelor şi consoanelor,într-un studiu aparte, vorbeşte foneticianul G. Gogin [14, p.28]: „sonantele [m, n, l, r] se caracterizează printr-o

27

intensitate maximă., vocala deschisă [a], având un grad deapertură mai mare, va fi articulată cu o intensitate maiputernică decât vocalele închise [i, î, u]”.c) Durata sunetului este cauzată, mai întîi de toate, de ritmul

vorbirii. Cu cât acesta este mai accelerat, cu atât duratafiecărui sunet în parte este mai mică şi cu cât este mai lent,durata sunetelor este mai lungă. Vocalele în silabe închisesunt mai durative decât vocalele în silabe deschise, Deasemenea, vocalele accentuate, în limba română, sunt maidurative decât cele neaccentuate.

Durata consoanelor depinde de accent, cele mai durativefiind consoanele care stau nemijlocit înaintea vocaleiaccentuate.

d) Timbrul sunetului – ne permite să deosebim un sunet dealtul: „a” de „u”; „i” de „î”; „m” de „d”; „r” de „l”,pentru că fiecare în parte ne „impresionează” urechea înmod diferit.Îmbinarea de cuvinte „timbrul sunetului”, poate fi în relaţie

de sinonimie cu „timbrul vocii”, căci dacă timbrul sunetului neajută să distingem un sunet de alt sunet, aşa timbrul vocii nepermite să deosebim vocea unei persoane de alta.

28

CORELAŢIA DINTRE SUNET – FONEM;SUNET – LITERĂ; FONEM – LITERĂ

SUNET – FONEM

Caracterizarea sunetelor vorbirii sub aspect fonologic esteobligatorie, însă acest aspect nu poate să nu ţină cont de laturalor materială, articulatorică şi acustică. De aceea, pentru aînţelege bine valoarea fonologică a sunetului vorbirii, trebuiesă examinăm relaţia dintre sunet şi fonem. În limba română potfi pronunţate sunete într-un număr nelimitat. Cele mai multiplecercetări din ultima vreme au dezvoltat ideea că sunetele unuianumit cuvânt nu pot fi pronunţate exact, la fel, de un vorbitor,atunci când acesta va rosti lexemul respectiv de două ori sau demai multe ori.

Mai putem, însă, confirma faptul că în fiecare limbăsunetele sunt atâtea câte litere are alfabetul limbii date. Deexemplu, în limba română sunt numai 29 de sunete, dintre care7 vocale şi 22 de consoane; în limba rusă – 39 de sunete (5vocale şi 34 de consoane) etc.

În sensul acesta, apare întrebarea: sunetele unei limbi suntfinite sau infinite?

Iată de ce, astăzi, pe lângă noţiunea de sunet apare şi cea defonem. Foneticienii susţin faptul că numărul sunetelor tindespre infinit, iar numărul fonemelor este limitat [15, p. 48].Chiar şi aparatele de precizie au demonstrat că un sunet rostitnu mai poate fi pronunţat la fel a doua sau a treia oară.

Ščerba V. spunea: „în limba vie sunt pronunţate o cantitatemult mai mare de sunete diferite decât credem în mod obişnuit,sunete care în fiecare limbă se unesc într-un număr relativ micde tipuri de sunete, capabile să diferenţieze cuvintele şi formelelor, cu alte cuvinte, să servească scopurilor de comunicareîntre oameni. Aceste tipuri de sunete le şi avem în vedere

29

atunci, când vorbim despre diferite sunete ale vorbirii. Peacestea le vom numi foneme.” [16, p. 132]

O altă manifestare a mulţimii sunetelor în vorbire estelegată de starea fiziologică, psihologică în care se aflăvorbitorul: sănătos sau bolnav; bine dispus sau trist etc. Înasemenea situaţii, el va rosti lexemele, prin urmare şi sunetelecu o voce tare sau silenţios, prompt sau domol, emoţional sauneemoţional etc. De fiecare dată vom obţine sunete cu trăsăturiacustice diverse.

De asemenea, va mai depinde şi în ce anturaj a fost rostitcuvântul dat: într-un local obişnuit, în pădure, într-un studio cumicrofonul aproape, într-o sală arhiplină etc.

De aceea, putem uşor observa cine pronunţă lexemul:bătrân, matur, copil sau un june.

Prin urmare, sunetul vorbirii ne dă marea posibilitate săînţelegem corect ce spune un interlocutor, să recunoaştemoamenii după voce, să nu confundăm un lexem cu un alt lexem.Anume această trăsătură generală ne face să alăturăm noţiuniidate o noţiune specială, numită fonem.

Putem concluziona următoarele:Sunetele Fonemele

- Sunt numeroase;- Sunt elemente concrete,

particulare, individuale.

- Sunt limitate la număr;- Sunt abstracte, generale,

sociale;- Includ numai acele trăsături

care sunt comune pentru oserie întreagă de sunete;

- Servesc la diferenţiereacuvintelor şi a logoformelor

masă → casă → rasă, fonemul„m” trece în „c” apoi în „r”

30

Definiţie 1: Fonemul este un sunet-tip, care nu poate fi divizatîn unităţi mai mici şi se opune tuturor celorlaltesunete, contribuind la diferenţierea lexemelor şi alogoformelor.

Fondatorul fonemului este B. de Courtenay.Definiţie 2: Sunetul este un element fonetic concret, particular,

individual; numărul lui tinde la infinit îndependenţă de capacitatea aparatului de vorbirede a le produce, în dependenţă de intensitate,durată, înălţime şi timbru.

SUNET – LITERĂ şi FONEM – LITERĂDiscrepanţa sunet-literă a fost făcută încă din cele mai

vechi timpuri de gramaticii arabi. Cu toate acestea, până şi înprima jumătate a secolului al XIX-lea, savanţii lingviştivorbeau mereu despre literă, chiar şi atunci când, de fapt, aveauîn vedere sunetele. Lingvistul comparativist Wilhelm vonHumboldt susţinea că Ion Budai-Deleanu şi Ioan Rădulescuconfundau sunetul cu litera [17, p. 113] (vezi: D. Macrea)

J. A. Baudouin de Courtenay spunea: „cel ce confruntăsunetul şi litera, scrisul şi limba, acela cu mult mai greu se vadezobişnui, dar poate nici nu se va dezobişnui vreodată săîncurce omul cu paşaportul, noţiunea cu alfabetul, demnitateaomenească cu rangul sau titlul”.

Literele niciodată nu pot fi identificate cu sunetele sau,altfel spus, cu alofonele formelor. Titu Maiorescu, nefiindfonolog, a pătruns corect în esenţa lucrurilor, susţinând că ar fianevoios, poate chiar imposibil şi inutil să inventezi literelepentru toate sunetele şi nuanţele sunetelor, căci „nuanţeletuturor sonurilor unei limbi sunt aşa de numeroase, încâtfolosul ce s-ar naşte din completa lor scriere ar dispare încomparare cu greutatea de a citi aceste semne”. Şi în

31

continuare concretizează ajungând la corelaţia literă-fonem:„literele să se creeze numai pentru atâtea sonuri câte suntabsolut necesare pentru deosebirea înţelesului cuvintelor şi aformelor flexionare” întrucât literele constituie „semneesenţial logice şi nu simplu fonetice” (vezi: Titu Maiorescu,Critici, ed. 1908-1915, vol. II, p. 61-63) [Macrea, D. p. 396]

Deci, toţi cei care au inventat alfabetele (latinesc, grecesc,slavon) au intuit formele, notând prin litere sunetele relevanteale limbii respective, sunetele ei tip.

Sunetul este mişcarea vibratorie a unui mediu elastic, adicăcea mai mică unitate fonică din care este alcătuită vorbireanoastră. Litera este însă, un semn grafic, prin care redăm înscris un sunet oarecare, sunt-tip. Totalitatea literelor expuseîntr-o anumită ordine se numeşte alfabet. Sunetele le rostim şile auzim, iar literele le scriem şi le vedem.

Corelaţia fonem – literă este cu mult mai largă. Nu toatefonemele îşi au literele corespunzătoare în alfabet şi nu toateliterele reprezintă câte un singur fonem. Alteori, printr-o literăpot fi notate mai multe foneme sau chiar îmbinări de foneme înfuncţie de poziţia şi de anturajul fonetic. Astfel, printr-o literăc, poate fi redat şi fonemul [c] – carte, culme, corn; fonemul [č]– ceară, cireş, început şi fonemul [ќ] – chemare, ochi.

32

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1.Definiţi termenul de fonetică în concepţia mai multorcercetători (K. Kohler, B. Malmberg, F.de Saussure,A. Turculeţ, S. Puşcariu, Vl. Zagaevschi etc.)

2.Pornind de la distincţia lui B. de Courtenay,demonstraţi că există o discrepanţă dintre termenii de„sunet” şi „fonem”.

3.Demonstraţi cu argumente concludente că fonetica esteîn strânsă legătură atât cu disciplinele lingvistice, câtşi cu unele nelingvistice.

4.Cercetaţi activităţile organelor de articulare şi precizaţirolul aparatului fonator şi auditiv în producerea şipropagarea sunetului uman.

5.Depistaţi corelaţia dintre sunet-fonem; sunet-literă şifonem-literă.

6.Analizaţi aspectul acustic al sunetelor, făcând referirela înălţime, intensitate, durată şi timbru.

Note bibliografice:

1.Malmberg B., Phonètique gènérale et romane. – Paris,1971, p. 73, 101

2.Saussure de F., Curs de lingvistică generală. – Iaşi, 1998,p. 61

3.Rosetti Al., Curs de fonetică generală. – Bucureşti, 1930,p. 105-108

4.Malmberg B., Phonètique gènérale et romane. – Paris,1971, p. 2

5.Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 30

33

6.Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească, Iaşi, 1999, p. 82-86

7. Iordan I., Limba română actuală. – Bucureşti, ed. II,1947, p. 16

8.Graur Al., Grupuri simbolice în fonetismul românesc, însSCLX, 1959, nr. 2, p.63

9.Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 15

10. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti,1998, p. 28

11. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 31

12. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti,1998, p. 36

13. Puşcariu, S., Cercetări şi studii. – Bucureşti, 1974, p.360

14. Gogin G., Consoanele limbii literare. – Chişinău, 1969,p. 28-71.

15. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 48

16. Ščerba, L. V., Jazîkovaja sistema ..., Leningrad, 1974,p. 132

17. Macrea D., Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologieiromâneşti. – Bucureşti, 1978, p. 113.

34

MODULUL II. UNELE CONSIDERAŢII PRIVINDVOCALELE ŞI CONSOANELE ROMÂNEŞTI

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

SUBMODULUL I CLASIFICAREA ARTICULATORICĂA VOCALELOR

- Să clasifice vocalele după cele trei criterii de bază: poziţialimbii, poziţia buzelor şi gradul de apertură;- Să sistematizeze caracteristicile acustice şi articulatorii ale

vocalelor;- Să identifice vocalele contextuale;

- Să realizeze o concluzie privind diversele interpretări alevocalei reduse [ĭ];- Să cunoască noţiunea de semivocală (realizările ei fonetice

şi variantele poziţionale);- Să depisteze corect diferitele combinaţii de timbre vocalice

(hiatul) şi să evite hiatul;- Să formeze un tabel în care să caracterizeze separat toate

vocalele.

SUBMODULUL II ARTICULAŢIACONSOANELOR

- Să clasifice consoanele după modul de articulare, ocluzie/constricţie, după prezenţa/ absenţa vibraţiei coardelor vocale;- Să diferenţieze caracteristicile acustice/ auditive ale

consoanelor;- Să accentueze neutralizările unor opoziţii consonantice;- Să analizeze consoanele în concepţia celui mai mare

fonetician român – Sextil Puşcariu.

35

SUBMODULUL I. CLASIFICAREA ARTICULATORICĂ AVOCALELOR

Vocalele se caracterizează printr-osursă fundamentală armonică, iar consoaneleprin prezenţa unor zgomote semnificative carele afectează întreg spectrul sonor.

Vl. Zagaevschi, N. CorlăteanuCele două mari clase disjuncte de segmente ale lanţului

vorbirii sunt: vocalele şi consoanele.Pentru a evita distincţia funcţională dintre vocale şi

consoane (centri, respectiv sateliţi în silabă), K. L. Pikepropune denumirile articulatorii: vocaide, pentru sunetele oralecentrale şi contoide, pentru celelalte sunete.

În timp ce la consoane/ contoide, curentul fonator esteîmpiedicat printr-o închidere sau restrângere considerabilă acanalului articulatoriu, vocalele sunt sunete de deschidere, lacare aerul iese mai mult sau mai puţin liber prin cavitateabucală sau nazală.

Vocalele care aparţin sunetelor „nefricative” suntdivizate în „Alfabetul fonetic internaţional” (API) după treicriterii:

1.Ridicarea limbii cu patru grade: vocale înalte/ închise [i,u]; semiînchise [e],[o]; semideschise [ε], [ə] şi joase-deschise [a], [α].

2.Partea limbii care articulează cu cele trei diviziuni alesale:

- vocale anterioare [i];

- vocale medii [a] (sau centrale);

- vocale posterioare [u], [o].

3.Participarea buzelor:

36

- vocale labiale, rotunjite [u] [o]

- vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a], [1, p. 47]

Pornind de la „Alfabetul fonetic internaţional” şiajungând la „alfabetul român”, putem demonstra faptul căvocalele (în limba română) sunt legate prin opoziţii după treitrăsături diferenţiale. Luând în consideraţie aceste opoziţii,vom clasifica vocalele după trei criterii de bază, de ordinarticulatoric:

- poziţia limbii; - poziţia buzelor; - gradul deapertură.

I. Prin poziţia limbii în plan orizontal vocalele se împartîn: anterioare [e], [i]; mediale/ centrale [a]; posterioare [o], [u],[ă], [î].

Nota bene: a) [i] este mai anterior decât [e];

b) [a] este unica vocală medială în limba română;

c) [î], [ă], [u], [o] sunt vocale posterioare, deşi [u], [o] sunt maiposterioare decât [î], [ă];

d) [ă] este mai posterioară decât [î], iar [o] este mai posterioarădecât [u];

e) La rostirea vocalelor [i], [e], cunoscute în majoritatealimbilor, limba este îndreptată înainte spre partea anterioară acavităţii bucale, vârful limbii se sprijină de dinţii de jos, iar parteamedială a limbii se ridică uşor spre partea anterioară a palatuluidur. De aceea vocalele [i] şi [e] se numesc vocale anterioare sauprepalatale.

f) La pronunţarea vocalelor [o], [u], [ă], [î] limba esteîndreptată spre partea posterioară a cavităţii bucale, vârful limbiise îndepărtează de dinţii de jos, iar partea posterioară a spinării

37

limbii se ridică spre velum. De aceea vocalele [o], [u], [ă], [î] senumesc posterioare sau postpalatale. Întrucât articulaţia are loc lavelum, vocalele în discuţie se mai numesc velare.

g) Pronunţând aceste vocale la orele de curs, unii studenţi le-ar clasifica la cele mediale sau centrale. Pentru a ne convinge,însă, că atât [o], [u] cât şi, [ă], [î] sunt posterioare, iar diferenţadintre ele se apreciază prin prezenţa sau absenţa rotunjirii buzelor,putem face următorul experiment: pronunţând [o], concomitentretragem rotunjirea buzelor până la forma ce aminteşte schiţareaunui zâmbet; ca rezultat ne vom da seama că rostim vocala [ă]. Şiinvers: rostind vocala [ă] şi sincronizând momentul cu rotunjireabuzelor, vom observa că am ajuns să pronunţăm vocala [o]. La felprocedăm cu [u] şi cu [î].

În plan linear, pornind de la partea anterioară a palatului sprepartea posterioară (spre velum), eşalonarea vocalelor de produceastfel:i→ e → a→ î → ă → u → o

II. Poziţia buzelor determină alt criteriu de clasificare avocalelor. Vom avea vocale: labiale [o], [u] (lat. „labium” -buză) şi nelabiale: [a], [e], [i], [ă], [î].

Adică la rostirea vocalelor [o], [u] buzele se apropieuna de alta, iar la pronunţarea celorlalte vocale buzele nu serotunjesc, de aceea acestea sunt numite nelabiale,nerotunjite.

III. Gradul de apertură sau unghiul gurii contribuie laidentificarea vocalelor după timbru şi este condiţionat departiciparea celor două maxilare şi de mişcarea limbii în planvertical. După unghiul gurii format, vocalele se împart în:deschise [a]; semideschise [e], [ă], [o]; închise [i], [î], [u]. IosifPopovici [2, p. 25] a măsurat gradul de apertură a vocalelornelabiale din limba română: a = 15 mm, e = 12 mm, ă = 11mm, i = 10 mm, î = 6 mm.

38

Din cele relatate, vocalele din limba română literară (în

ordinea închiderii lor) pot fi eşalonate astfel: a → e → o→ ă → u → î → i.

De asemenea, putem aminti tabelul vocalic simplu, vizual bine conceput de N. Corlгteanu şi Vl. Zagaevschi [3, p. 64]:

Foneticianul A. Turculeţ clasifică vocalele după

caracteristicile articulatorii: zona de articulaţie, apertura şi

participarea buzelor cu ajutorul următoarelor trăsături distinctive:

Poziţia buzelor

nelabiale

labiale

Poziţia limbii pe

orizontală

Gradul de

apertură

ante

rio

are

med

iale

posterioare

închise i о u

semideschise e â o

deschise a

39

Vocalele a e i ă î o u

anterior – nonanterior - + + - - - -

deschis – nondeschis + - - - - - -

închis – nonînchis - - + - + - +

rotunjit - nonrotunjit - - - - - + +

A.Turculeţ mai numeşte vocala „a” – neutră, întrucât serealizează prin retragerea limbii.

Cu ajutorul simţului proprioreceptiv şi al văzului se poatepreciza clar articularea vocalelor e, i (la care vârful şi coroanalimbii se sprijină pe alveolele incisivilor inferiori, iar tensiunealinguală este orientată spre palatul tare anterior) şi a lui a, cavocala cea mai deschisă.

În ceea ce priveşte clasificarea vocalelor centrale şiposterioare, există diverse opinii. Părerile lingviştilor oscileazăadesea atunci când este vorba de vocalele „ă” şi „î”, care suntconsiderate fie vocale posterioare (guturale, velare,posterioare), nelabiale [4, p.289], [5, p. 99], [6, p. 58], fievocale centrale (mediale) de către [7, p. 80], [8, p. 64].

Termenul „vocale centrale” pentru „ă” şi „î” a fostutilizat pentru prima dată de către S. Puşcariu în prefaţă la„Atlasul lingvistic român”, Partea I, vol. I, Cluj, 1938.

Realizând o cercetare a celor expuse, în opinia autorului,„ă” şi „î” se pronunţă ca vocale posterioare, mai avansate faţăde o, u, la care rotunjirea buzelor este însoţită de retragerealimbii.

Sistemul vocalelor româneşti a fost reprezentat sub formaunui triunghi cu trei serii de localizare: anterioară, centrală şi

40

posterioară de către fonologii Cercului din Praga (Trubetzkoy,1939).

Această reprezentare a fost preluată de Al Graur şi deAl. Rosetti, care au inversat vârful triunghiului şi au eliminatdin triunghiul vocalic diftongii ea şi oa.

În comparaţie cu celelalte limbi romanice, vocaleleromâneşti au o pronunţare relaxată şi prezintă tendinţe de aforma diftongi ascendenţi.

VARIANTE CONTEXTUALE1. Vocala [e] nu apare în cuvintele mai vechi în poziţia iniţială

(cu excepţia unor interjecţii în care [e] poate fi precedat deoclusiva laringală: [ehéį, ĭę]; a unor rostiri hipercorecte: [el,

41

erá, érá, éste] şi a unor împrumuturi culte mai vechi în careşi normele actuale prevăd scrierea şi rostirea cu [e-]:egumen, emir, episcop, eterie, evanghelie, evreu etc.); fiindprecedată întotdeauna de [i]: [iéftin, iél, ierám]. Rostireadiftongată a vocalei iniţiale e este numită adesea,„preiotare” sau „iodizarea” lui [e], dar în multe cazuri [i]este etimologic: [įépure, įérĭ, įésle].

2. Înainte de vocalele i, o şi u, semivocalele [i] şi, respectiv,[u] sunt facultative, şi de regulă, mai puţin perceptibile,chiar dacă, în unele cazuri, [i] este etimologic: [iin, iinimă,uom, uou, uurs].

3. În neologisme, normele ortoepice recomandă rostireanediftongată a vocalelor iniţiale, insitând mai ales asuprarealizării nediftongate a vocalei [e]: [elemént, élev].Diftogarea vocalelor iniţiale: e în neologisme şi o, i, u (carese produce mai ales în poziţie accentuată), atât în cuvintemai vechi, cât şi neologisme, caracterizează variantacolocvială a limbii literare şi vorbirea populară şi este învariaţie liberă cu ocurenţa aceloraşi vocale nediftongate:[ieróu, uóm, uóperă, uúrs] sau [eróu, óm, óperă, úrs].Diftongarea uşoară şi facultativă a vocalelor i, o, u estepercepută mai greu de către vorbitori, de regulă, numaiatunci când se realizează (în vorbirea lentă) ca diftongi binepercepuţi: [uóm, uóperă, uurs] şi atunci este consideratărostirea substandard, caracteristică mai alesbasarabenilor. În schimb, diftongarea, chiar uşoară avocalei e în neologisme [ieróu, ielév] atrage mai uşoratenţia vorbitorilor cultivaţi.

4. După semivocalele labiale [u, o], vocalele a, ă, î sunt uşorlabializate: [ro åtă, scu år, dóuă, lu(u)ỉnd].

5. Precedate de semivocalele anterioare [e, i] şi de consoanelepalatale [ğ, č, ģ, ќ] vocalele a, o, u prezintă alofone

42

anterioare, palatalizate: [iar, sęàră, ĉáră, ĝám, kámă, ģáră,vręo, ĉoráp, kór, ĉur, ĝuvaįér].

6. În triftongii [ę, oa, ioa] şi în diftongii [oa, ua] precedaţi deconsoanele palatale [ğ, č, ģ, k], vocala a prezintă o nuanţărotunjită şi anterioară (labiopalatalizată): [lęoårcă,inimįoåră, ĉoåră, koåră].

7. S. Puşcariu accentuează că: precedată de semivocala [i] saude consoanele palatale [ĝ, ĉ, ģ, k], vocala e poate primi ocoloratură centrală (e anterior-central): [įĕl, ĉĕr, ĝĕr, kĕl,ģĕm].

8. Conform opiniei Lidiei Sfârlea, la vorbitorii cultivaţi dinRepublica Moldova, diftongarea vocalelor în poziţiepostconsonantică este mai pronunţată, ca urmare a imităriirostirii neomogene a vocalelor ruseşti şi se produce, adesea,chiar în neologisme: [alįéįe, matįérnă, nįeųón]. Autorulrelatează că vocalele neaccentuate, mai ales cele închise,pot să-şi reducă durata şi chiar să cadă în vorbireacolocvială alertă. Reducerea duratei până la sincopare, estefavorizată de lungimea cuvântului şi de ocurenţa repetată aaceloraşi vocale (disimilare totală): [dim(i)nęáţa,drúmur(i)le, piĉór(u)lui], [9, p. 596].

Afonizarea, reducerea vocalelor neaccentuate are ofrecvenţă mai ridicată în varianta basarabeană: [kiş(i)nău]. Suntsupuse reducerii, cuvintele cu un corp fonetic mai mare şidintre exemplele cele mai frecvente în vorbirea colocvială,citez formele reduse ale numeralelor compuse: unşpe, doişpe,treişpe, paişpe, cinşpe, sau două su(te) de lei, mata, mneaţa (=buna dimineaţa!), mnăziua (= buna ziua!), o buca(tă) de pâine,tre – să fac, un-te duci etc.

43

UNELE CONSIDERAŢII PRIVIND VOCALA REDUSĂ[ĭ]

Este o vocală nesilabică, asemănătoare auditiv şi acustic cuvocala „i” [10, p. 25], „dar cu o durată mai scurtă” [11, p. 182]şi, de regulă, afonizată (şoptită).

În rostirea literară colocvială a vorbitorilor din nordul ţării,[ĭ] poată să dispară după unele consoane rostite dur: [aţ făcut,câtva, îş fac], iar la vorbitorii din sud poate apărea ca urmare arostirii palatalizate a şuierătoarei precedate: [(un) moşĭ, aşĭface].

Cu privire la vocala redusă [ĭ] au fot exprimate păreridiferite, mergând până la contestarea existenţei acesteia, atât casunet, cât şi ca fonem independent. S. Puşcariu [12, p. 90]demonstrează că vocala „afonică şi ultrascurtă [ĭ] şi-a pierdutcaracterul vocalic” şi formează cu consoana precedentă „ungrup mixt”, asemănător unui diftong: lupi, corbi.

În prima schiţă fonologică a limbii române (Al. Graur şi A.Rosetti) se admite existenţa unor consoane „muiate”(mouillees) în poziţia finală, care se opun corespondenţelornemuiate: alb/ alb’; pantof/ pantof ’.

SUBMODULUL II. ARTICULAŢIA CONSOANELORDupă cum s-a menţionat anterior, vocalele se caracterizează

prin trecerea liberă a curentului prin cavităţile faringală, bucalăsau/şi nazală, în timp ce consoanele prezintă formarea încanalul articulatoriu a unei închideri/ ocluzii (uneori, numaiparţiale) sau a unei constricţii cu zgomot.

În această clasificare, din punct de vedere acustic, vocalelese caracterizează printr-o sursă fundamentală armonică(„vocea”), iar consoanele prin prezenţa unor zerourisemnificative care le afectează întreg spectrul sonor. Caperceptibilitate, vocalele au o putere superioară (în microwaţi)

44

faţă de consoane. Vocalele sunt preponderent silabice: unele(vocalele închise, mai uşor cele semideschise) îşi pierdsilabicitatea în anumite poziţii.

Din punct de vedere funcţional, vocalele şi consoanelecontractează un raport de dependenţă în cadrul silabei: vocaleleformează elementul central (nucleul) silabei, iar consoanelesunt elemente dependente, marginale, sateliţi.

Consoanele sunt legate între ele prin opoziţii după treitrăsături diferenţiale. Aceste trăsături pot fi delimitate în urmaclasificării consoanelor după trei criterii de bază de ordinacustico-articulatoric:

- Participarea coardelor vocale; - Modul dearticulaţie;- Locul de articulare.

Fiecare consoană în parte poate fi caracterizată saudeosebită de o altă consoană prin combinarea acestor treitrăsături diferenţiale.

1.Privite prin prisma opoziţiei sonorităţii sau nesonorităţiiconsoanele se împart în două categorii (grupuri), care în limbaromână formează două serii de consoane corelative: sonore şisurde (nonsonore).

La rostirea consoanelor sonore coardele vocale vibrează,participă în mod activ, iar la pronunţarea consoanelor surdecoardele vocale nu vibrează.

După opoziţia sonor-nonsonor în limba română deosebimşaisprezece consoane, opt perechi corelative: b-p, v-f, d-t, z-s, j-ş, ğ-č, ģ-ќ, g-c. Această opoziţie sonor-nonsonor are valoarefonologică şi contribuie la diferenţierea cuvintelor şi a formelorgramaticale: vin-fin, drag-trag, dur-tur, zare-sare, joc-şoc,jale-şale, ger-cer, unghi-unchi, ghem-chem, grai-crai etc.

Consoanele surde sunt pronunţate cu o încordare mai marea aparatului articulatoric, cu o intensitate mai puternică, cu

45

participarea unui curent de aer mai puternic decât consoanelesonore.

Sub aspectul gradului de împletire a tonurilor şi azgomotelor sau a predominării tonurilor asupra zgomotelordeosebim consoane sonante şi consoane nesonante (numite şizgomotoase). La rostirea sonantelor, coardele vocale vibreazăprevalând, totuşi, tonurile muzicale şi nu zgomotele. Iar lapronunţarea consoanelor nesonante, dimpotrivă, predominăzgomotele, de aceea ele se mai numesc zgomotoase.Consoanele sonante sunt: l, m, n, r. Sonantele sunt situate întrevocale. Dacă sub aspect acustic sonantele sunt mai apropiate devocale, apoi sub aspect articulatoric ele ţin de consoane. Deci,sonantele formează o punte de trecere de la vocale la consoanenesonante (zgomotoase).

La rostirea sonantelor m, n, uvula se lasă în jos şi aerultrece atât prin cavitatea bucală, cât şi cea nazală. De aceeaacestea se mai numesc nazale în opoziţie cu celelalte consoane,care se numesc orale.

Consoana sonantă r, atunci când este pronunţată, aerul sescurge în valuri ritmice în intervalul când vârful limbii seîndepărtează şi se apropie de dinţii se sus. În acest sens,consoana dată se mai numeşte vibrantă.

Consoana l, atunci când este rostită, observăm că vârfullimbii se uneşte de alveolele dinţilor de sus. Părţile laterale alelimbii sunt lăsate în jos şi aerul iese liber spre exterior. Deaceea, consoana dată se mai numeşte laterală. Sonantele l şi rmai sunt numite şi lichide, căci la rostirea lor aerul se scurge calichidul.

2. După modul cum se articulează, consoanele sunt de treitipuri:

a) Oclusive (explozive); b) Constrictive (spirante,fricative); c) Africate (semioclusive).

46

Consoanele oclusive (lat. occludere – a închide) sunt zecela număr: b, p, d, t, g, c, ќ, ģ, m şi n. La rostirea lor, organulactiv (buzele, limba) formează cu un alt organ activ o piedică,producând o explozie. De aceea, se mai numesc şi explozive.

Consoanele constrictive (lat. Constrictivus-îngust) fiindrostite, organul activ (limba) se apropie de organul pasiv,formând o piedică parţială, iar aerul expirat se scurge spreexterior, producând un zgomot de fricţiune. În asemenea modele se mai numesc şi fricative. Gramaticii indieni le mainumeau spirante (fr. „spirant”- se pronunţă cu un fel de suflu alorganelor vorbirii). Consoanele constrictive sunt: v, f, z, s, ş, j,h, l, r. Sub aspect acustic ele se mai numesc continui, deoarecese pronunţă cu o durată mai lungă. Ca să ne dăm mai bineseama ne putem aminti cum bâzâie o albinuţă harnică: zzzzzzz..., zbârnăitul unui bondar: jjjjjjjjjj ..., mârâitul câinelui: rrrrrrrr..., când încetează a curge apa din robinet: ssssssssss ... etc.

Constrictivele z, s, j, ş se mai numesc siflante sauşuierătoare. Spre deosebire de z, s, ca siflante obişnuite, laarticularea constrictivelor j şi ş şanţul de pe linia medială alimbii e mai adânc, din cauză care şuvoiul de aer continuudezvoltă un zgomot şuierător mai pronunţat, de aceea j şi ş semai numesc sibilante (lat.sibilare „a fluiera”, „a şuiera”).

Consoanele constrictive l şi r sunt lichide. La articulareaconsoanei r zgomotul de fricţiune (explozii repetate) seproduce în timpul apropierii şi îndepărtării vârfului limbii dedinţii de sus, producându-se un sunet vibrant, continuu. [13, p.56].

Consoanele africate – sunetele specifice care repetă în fazainiţială o oclusivă şi în cea finală o constrictivă. În limbaromână literară contemporană sunt trei africate: ğ, č, ţ.

Realizând un feed-back cu studenţii, putem reprezentaschematic cele puse în discuţie în felul următor:

47

3. După locul de articulaţie consoanele sunt de două tipuri:labiale şi linguale.Consoanele labiale se divizează în bilabiale şi

labiodentale. La rostirea celor bilabiale buzele se unesc,formând o piedică totală. La rostirea consoanelor labiodentale,buza de jos se apropie de dinţii de sus, formând o piedicăparţială. Consoanele labiale, cinci la număr – b, p, m, v, finclusiv: bilabialele (3) – b, p, m şi labiodentale (2) – v, f.

Consoanele linguale se divizează în prelinguale,mediolinguale şi postlinguale.

Prelingualele sunt: dentale – d, t, n (limba şi dinţii de sus);alveolare – z, s, ţ, l, r (vârful limbii înscrie un obstacol parţialcu alveolele dinţilor de sus); prepalatale – j, ş, ğ, č (atunci

Consoanele constrictive

fricative:

v, f, z, ş, h, j, ş

lichide: l, r

fricativepropriu-

zise:v, f, h

siflante:z, s, j, ş

siflanteobişnuite:

z, s

sibilante:j, ş

laterale:l

vibrante:r

48

când limba formează o piedică parţială la rostirea j şi ş saucombinată la articularea ğ şi č cu partea anterioară a palatuluidur).Mediolinguale sunt ģ, ќ – ambele oclusive. La rostirea lor,partea medială a limbii se uneşte cu partea medială a palatuluidur, formând o piedică totală.Gheară – [ģară], chiar – [ќar], muşchi – [muşќ], chior – [ќor],chit – [ќit].Postlinguale sunt: g, c, h. La articularea lor partea posterioarăa limbii se uneşte cu vălul palatului, formând o piedică totală,ca la pronunţarea consoanelor g şi c, din care cauză se mainumesc velare; sau se apropie de peretele posterior alfaringelui – rostirea consoanei h.

Nota bene: Toate consoanele pot fi introduse într-un tabel :Labia-

leLinguale

Prelingua-le

Locul dearticulaţie

Modul dearticulaţie

bila

bial

e

labi

oden

tale

dent

ale

alve

olar

e

prep

alat

ale

med

iolin

gual

e

post

lingu

ale

Particip.coardelor

vocale

Nazale m n Sonanteb d ģ g Sonore

oclu

-si

ve Oralep t ĸ c Surde

Laterale l SonanteVibrante r Sonante

z SonoreSiflante /sibilante s Surde

v h Sonorecons

tric

tive

Fricativef h Surde

africate ğ Sonoreţ č Surde

49

CONSOANELE SAU CONSONANTELE ÎN CONCEPŢIACELUI MAI MARE FONETICIAN ROMÂN – SEXTILPUŞCARIU

În capitolul „Articulaţia” (§1 - §34) a vol. II „Rostirea”,autorul S. Puşcariu face apel la rezultatele oferite de cercetărileexperimetale asupra sunetelor limbii române. Descriereaclaselor şi subclaselor de consoane şi vocale este deosebit deamănunţită.

Nota bene: Asemenea explicaţii vor obţine studenţii la orelede curs.

Oclusivele. Rostind lexemele „papa”, „baba” şi „mama”în faţa oglinzii, mişcarea buzelor rămâne absolut aceeaşi.Consoanele „p”, „b” şi „m” se articulează la fel. „Dacă notelelor comune sunt articularea cu buzele – din care cauză ele senumesc labiale (de la lat. labium „buză”), mai exact bilabiale,căci articularea se face cu ambele buze – şi oclusivitatea lor, vatrebui să cercertăm cauzele ce determină deosebirea între ele,pe care n-o observă ochiul, dar o distinge urechea”. Deosebireadintre „p” şi „b”, pe de o parte, şi „m”, pe de altă parte, esteînainte de toate, durata. Pe „m” îl putem rosti atâta timp câtavem rezervă în plămâni. El este continuu, în opoziţie cu „b”şi „p” care sunt momentane (durează un moment). Aerul careiese din plămâni „se îngrămădeşte” în gură, lângă buzeleînchise, după care „sparge” obstacolul (realizat de buzelelipite) şi iese sub formă de explozie. Din cauza aceasta „b” şi„p” se mai numesc şi sunete explozive (plozive). „M” însă esteşi nazală, „b” şi „p”, ea se produce în laringe. Când rostim „p”,coardele vocale sunt atât de depărtate una de alta, încât aerulpoate ieşi în cantitate mai mare şi nestingherit prin deschizăturadintre ele. La „b”, dimpotrivă, coardele vocale se apropie mult

50

una de alta. Astfel, el se scurge mai greu şi în cantităţi mai micişi se atinge de coardele vocale, ai căror muşchi încep săvibreze, producând un zbârnăit, pe care-l numim voce. Ceea cepentru urechea noastră deosebeşte pe „p” de „b” este tocmailipsa sau adaosul vocii; „p” este un sunet fără voce, afonic, iar„b” un sunet rostit cu voce, sau fonic.

Nota bene: Explicând studenţilor această discrepanţă dintreconsoanele sus numite, îi vom ruga, în timpul predării cursului, săacopere cu palmele urechile şi să rostească, cu gura închisă, maiîntâi pe „p” şi apoi pe „b”. Nu vom auzi nimic rostind consoana„p”, dar distingem zbârnăitul produs de coardele vocale la „b”.Mai simplu, vom demonstra acest fapt prinzând mărul lui Adamîntre degete şi rostind aceste consoane.

a) Acelaşi raport ca între „papa”, „baba” şi „mama” existăîntre „tata”, „dada” şi „nana”. Deosebirea e numai în ceea cepriveşte locul de articulaţie, care nu mai e labial, ci dental (lat.„dens” – dinte), nu e reprezentat prin consonantele buzelor, cala „p”, „b”, „m”, ci prin lipirea vârfului limbii de dinţiisuperiori. Deosebirea dintre „t”, „d” pe de o parte şi „n” pe dealta este că cele două dintâi sunt orale, iar „n” – nazală. „T”este lipsit de voce în opoziţie cu „”d, „n” care sunt fonice (cuvoce).b) Dacă închizătura se produce în regiunea cerului gurii „tare”(palatum durum) de care se lipeşte dosul limbii, atunci avemoclusivele palatale. Aşa se prezintă afonica palatală „ќ” (înortografia românească ch, din chem, închid) şi fonica palatală„ģ” (ortografiată gh, din ghem, înghit).

Nota bene: Dialectal, palatalele „ќ” şi „ģ” sunt cu mult maidese decât în limba literară. Cu „ќ” şi „ģ” se rostesc cuvintele ca[ģine], [ќatră] în loc de piatră, bine etc.

51

c) Când închizătura se face şi mai înapoi în gură, cu parteadinapoi a limbii faţă de cerul gurii moale (lat. velum), atunciavem oclusivele velare. Acestea sunt „c” (în trascriereafonetică mai apare şi k) şi „g” în cuvinte ca: ac, gură.

Fricativele. În opoziţie cu oclusivele avem consonanteledeschise. Gura nu formează un vas închis, ci un vas cu oapertură strâmtă, prin care aerul se poate scurge, nu însă fără sărealizeze un act de fricţiune de marginile acestui vas neînchisbine. De aici şi numele de fricative ce li s-au dat. Zgomotulprodus de vibraţiile mărginilor elastice ale deschizăturii e ceeace deosebeşte fricativele de vocale.

Nota bene: Explicăm studenţilor faptul că în loc de fricativese întrebuinţează mai ales termenul de spirante. El, însă, nu erecomandabil, căci poate fi confundat cu cel de aspirate, care,ulterior, vom observa că desemnează altceva. Astăzi, foneticieniiîntrebuinţează tot mai des termenul de constrictive, termen maipotrivit, întrucât articulaţia acestor consonante se face custrâmtorarea sau constricţiunea deschizăturii.

a) Articularea obişnuită a fricativelor labiale e, în româneşte,cea labiodentală; buza de jos e trasă înapoi şi se apropie departea inferioară a dinţilor de sus; prin deschizăturaorizontală străbate aerul ieşind din gură şi se produce afonicaorală „f” şi fonica „v” corespunzătoare.

b) Fricativele dentale sau alveolare sunt de două feluri dupăforma deschizăturii. Cu apertură verticală se rosteşte afonica„s” şi fonica „z”, numite şi siflante sau sibilante.

Sextil Puşcariu include şi noţiunile de fricativă palatală,fricativă velară şi fricativă laringală.1) Fricativă palatală afonică o notăm în transcriere fonetică

prin [h]. Un „h” se rosteşte ca fricativă afonică, când esteurmat de un „i” – arhitect, arhivă, arhimandrit, himeră,psihic etc.

52

2) Fricativa velară afonică, rostită cu o deschizătură srtâmtăla cerul gurii, corespunde lui „h” în cuvinte ca: duh, monah,paroh, hlamidă, hram etc., deci lui „h” final şi învecinătatea imediată a unei consoane. Se transcrie fonetic(conform ALR) prin χ.

3) Fricativa laringală, pe care o însemnăm, după modelulgrecesc prin spiritul aspru (C), este „h” iniţial, când nu eurmat de consoane, şi intervocalic, în afară de cazurile cânde precedat sau urmat de un „i”. Cuvinte ca: ham, hăţ,hârtie, hoţ, herghelie, pahar, behăit etc le rostesc cei maimulţi români: [Cam], [căţ], [Cărtie] etc.

4) Mai există şi o serie de fricative, caracterizate prin faptul căse articulează cu două strâmtori! Este seria şuierătoarelor.Când apertura din regiunea alveolară este destul de largă şiîntre cele două ridicături ale limbii – cea mai pronunţată înregiunea dental-alveolară şi cea mai puţin accentuată înregiunea palatală – se produce o adâncitură a dosuluilimbii, în dreptul căreia se formează o cameră de rezonanţă,avem şuierătoarele „ş” şi „j”, cea dintâi – afonică, cea de-adoua fonică.Africatele. Dacă „ş” şi „j” sunt sunete simple, cu câte două

puncte de articulaţie, africatele sunt consonante combinate.Nota bene: Explicăm studenţilor că atunci când pronunţăm

un „ţ”, acest sunet e combinat din oclusiva „t” şi fricativa „s”; totastfel „ć” e combinat din „t” şi „ş”. Dacă punem placa degramafon pe care e înscris un „ce” să se învârtească în sens invers,auzim „eşt”. Cu toate acestea există o deosebire dintre rostirea: faccuţite şi a făcut site sau între „ğ” din ageamiu şi „dj” din adjudec.Deosebirea rezultă din faptul că la „ţ” sau „g” cele două elementeconstitutive nu urmează unul după altul, ca la t-s sau la d-j, ci seunesc parcă unul cu altul şi sunt, cu un termen întrebuinţat deTrubetzkoy – monofonematice. Precum a arătat M. Grammont,ceea ce caracterizează africatele – care din această cauză pot finumite şi semioclusive – este faptul că cele două elemente

53

componente se găsesc în aceeaşi silabă. Silabisesc cu-ţi-te, a-gea-miu, dar, cel puţin în vorbirea îngrijită, fă-cu si-te, ad-ju-dec.

Africatele afonice sunt, în limba română literară, două: ceascrisă „ţ” şi cea scrisă cu „c” înainte de „e” şi „i”: hoţ, cetateetc.

Consoanele labializate şi palatalizate

Contribuţia buzelor la rostirea consoanelor, ca factoraccesoriu al unei articulaţiuni, se numeşte labializare: [m], [b],[p]. Atunci când articularea unei consoane se face în altăregiune decât a palatului dur, dar limba mai face, simultan, omişcare accesorie şi în regiunea palatală, atunci vorbim depalatalizare. Palatalizarea o însemnăm cu semnul [’], susalături de consoană: t’, d’, n’, m’ etc. Consoanele palatalizateformează grupul consoanelor muiate. Trubetzkoy ne convingede faptul că aceste consoane muiate au un colorit asemănătorcu „i” sau „y”.

Lateralele

Examinând oclusivele nazale, am observat că acesteconsonante, deşi sunt oclusive, sunt totuşi continue, căci oparte din aer iese pe nas. Tot o consoană oclusivă, dar înacelaşi timp continuă, este „l”, deşi la articularea ei canalulnazal e închis. Dar în opoziţie cu celelalte oclusive, închizăturala „l” nu e completă, ci limba formează numai un baraj parţial,împiedicând aerul să se scurgă pe la mijloc.

Nota bene: La orele de curs, atunci când vom rosti împreunăcu studenţii consoana „l” în diverse poziţii, prin intermediul unuibrainstorming, se va demonstra faptul că există mai multe „feluride -l- ”, după locul de articulare. Cel mai obişnuit este cel dinlimba literară, adică cel dental. Vârful limbii formează o

54

închizătură la dinţi, ca şi la oclusivele dentale t, d, n. De aceea „l”din limba literară e considerat ca şi o dentală. Deosebirea de „t”,„d”, „n” consistă în aceea că nu toată muchea anterioară a limbiise lipeşte de dosul dinţilor, ci numai vârful ei, rămânând în dreaptaşi în stânga câte o deschizătură prin care se poate scurge aerul.Deoarece aceste aperturi sunt de cele două laturi, articulaţia lui „l”se numeşte laterală. Deoarece aerul se scurge ca un lichid prindeschizăturile laterale, „l” se numeşte şi lichidă.

Vibrantele

Tot consonante oclusive, dar în acelaşi timp continue suntşi vibrantele. Anumite părţi foarte elastice ale organului nostru„rostitor” pot forma o închizătură pe care o mică poziţie de aeracumulată înapoia ei o poate sparge. Aceste părţi, în urmaelasticităţii lor, revin imediat în poziţia de mai înainte, formânddin nou o ocluziune. O mică porţie din aerul care continuă să sescurgă din plămâni ajunge pentru ca să spargă din nouobstacolul întălnit în cale, după care explozie închizătura seformează din nou. Acest lucru se repetă atât timp cât dureazăemisiunea de aer. Exploziile uşoare urmându-se foarte repede,fac impresia unui singur sunet – continuu – întocmai după cumvibraţiile unor aripi de albine, păsări dau împresia unui sunetcontinuu, deşi zumzetul de albine constă dintr-o serie de bătăi.

Sextil Puşcariu spunea: „Îl rostim fonic (scris brr) când necutremurăm de scârbă sau de frig; ciobanii mână oile cuaceastă interjecţie. Afonic (scris prr) îl întrebuinţăm caexclamaţie când e foarte cald, iar interjecţional se aude îngura vizitiilor când îşi îndeamnă caii ...”.

55

SEMIVOCALELE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Conform opiniei foneticianului A. Turculeţ, lăsând de oparte semivocalele slab perceptibile de timbru ă, î care apar înrostirea colocvială, nefiind, de regulă, percepute de vorbitori,putem afirma că pronunţarea românească standard cunoaştepatru semivocale [i, e, o, u]. Individualitatea acestora rezultădin opoziţiile dintre ele: [biátă] – [beátă], [teácă] – [toácă],[dáu] – [dái] şi din contrastele pe care diftongii le realizează cusecvenţele vocalelor corespunzătoare: [reá] – [reál], [piátră] -[pián], [téi] – [té(i)i] (pluralul nearticulat tei vs. cel articulatteii). [léu] – [lé(u)u] (singularul nearticulat vs.cel articulatenclitic cu căderea obişnuită în vorbirea colocvială a lui -l);dacă facem abstracţie de accent, vocalele şi semivocalelecorespunzătoare pot apărea în aceeaşi poziţie în secvenţe camie mi-e foame [mi(i)e mie foame].

Semivocalele se împart în anterioare: [i, e] şi posterioare(şi labiale): [o, u], diferenţiindu-se, în cadrul aceleiaşi serii delocalizare prin apertură, care este mai mică la [i, u].

Nota bene: Semivocalele româneşti sunt timbre vocalice carese unesc cu vocalele învecinate formând numeroşi diftongi şitriftongi, prin aceste posibilităţi combinatorii sporite secompensează numărul mai redus al fonemelor vocalice în raportcu alte limbi. Specifice sunt semivocalele [e] şi [o] care corespundvocalelor semideschise e şi o, având, faţă de acestea, o durată maimică şi aflându-se în poziţie nesilabică.

Chiar semivocalele închise [i, u] nu au, cel mai adesea, unzgomot de fricţiune perceptibil (cf. rom. ia şi germ. ja, îngermană j fiind considerat un fonem consonantic). Maipronunţat este zgomotul de fricţiune al semivocalei [i] după oconsoană labială: [fiér, miére, amiáză, piátră] şi, mai ales lamunteni, în poziţie iniţială [iár, iátă]. Normele ortoepice

56

recomandă rostirea semivocalei în aceste poziţii cu un zgomotconsonantic mai pronunţat: [fi/hiér, mi/yére, bi/yátă, pi/h’átră].

Em. Vasiliu (14, p. 3) diferenţiază şi prin notaţie douăvariante poziţionale ale semivocalelor închise: [i, u],semivocale „relaxate”, în poziţie postvocalică şi [j, w], cuzgomot de frecare, în poziţie prevocalică. Această distincţie sereferă la rostirea normală a formei izolate a cuvintelor,deoarece, pe de o parte, aflate între vocale (semi)deschise, [i, u]se pot deschide [baea, mae-ales, voea, rooa], iar, pe de altăparte, la joncţiunea unor flective şi în rostirea legată, [i] şi [u]se unesc cu vocala următoare, devenind „intense”: tei [téi] –teiul [té-iul], piu [pủi] – puiul [pủ-iul], nou [nóu] – nouă[nóuă]; mai adâncă [ma-ia-dîŋ-că], pui acolo [pủ-ia-có-lo].

COMBINAŢII DE TIMBRE VOCALICE. HIATUL

Rostind două sunete vocalice, se poate forma între ele opauză, ca urmare a intensităţii mai reduse a curentului de arecare iese din plămâni. În această situaţie cele două vocale sesepară în silabe aparte, formând ceea ce se numeşte hiat(lat.hiatus „fisură”). Ca termen fonetic „hiat” apare la Cicero.În alte împrejurări pauza nu are loc, datorită faptului că valulde aer, împins din plămâni în afară, se scurge în mod continuu.În felul acesta ambele vocale se includ într-o singură silabă,într-o singură unitate articulatoare. De exemplu, vocalele „o, u”pot fi rostite în silabe aparte în cuvinte ca „o-ul”, „bo-ul”, cândurechea noastră percepe foarte bine articularea distinctă aacestor două vocale încadrate în silabe deosebite. Între celedouă silabe se formează o pauză, condiţionată de slăbireaintensităţii curentului de aer, ieşirea din plămâni. În alte situaţiifonetice, aceleaşi vocale (o, u) se rostesc împreună, adică fără aîntrerupe curentul de aer: „ou”, „bou”, constituind o singură

57

silabă în care vocala „o”, dispunând de o durată şi intensitatemai mare, se prezintă ca o vocală silabică, iar vocala „u” estelipsită de caracter silabic, deoarece dispune de o sonoritate mairedusă. În acest mod, se formează diftongul „ou”, care estebifonematic, bivocalic, inclus în aceeaşi silabă, având accentulpe vocala mai deschisă, mai sonoră – „o”.

Numeroşi cercetători au subliniat tendinţa de evitare ahiatului (separarea a două vocale succesive prin tăieturăsilabică) ca o caracteristică a limbii române în toate varietăţilesale.

A.Turculeţ accentuează faptul că vocalele iniţiale de silabăsunt, de regulă, precedate de o semivocală, mai mult sau maipuţin perceptibilă, având acelaşi timbru cu vocala următoaresau cu vocala precedentă, şi anume [i, e, u, o] înainte de i, e, o,u şi [i, e] sau [u, o] înainte de a, ă, î, după cum vocalaprecedentă are timbru anterior (e, i) sau posterior (o, u):[viiitór, sániie, áuur, sfiuós]; [feméia, sániia, luuá, luuă,luuînd]. Epenteza unei semivocale condiţionate de timbrulvocalelor următoare sau precedente este procedeul cel maiobişnuit de evitare a hiatului.

În ciuda interdicţiei normelor ortoepice, diftongareavocalelor în poziţie iniţială, atât de cuvânt, cât şi de silabă, seproduce adesea şi în neologisme în rostirea literară colocvială,mai rar chiar în vorbirea formală, dar, de obicei, semivocalaeste slab perceptibilă. Mai ales secvenţele [ie, ia] apar frecventşi în neologisme sub presiunea sistemului morfologic, când e şia sunt desinenţe, respectiv articol hotărât sau fac parte dinmorfeme gramaticale: [academíie, academíia, familíie,familíia, studíiez, tutuiésc], rostiri obişnuite şi în pronunţareastandard; în cazul unor verbe neologice se recomandă chiarscrierea cu <ie> înaintea morfemelor –e, -ez, -esc: atribuie,constituie, contribuie, revizuiesc. La nivelul vorbitorilorcultivaţi atrag atenţia şi sunt considerate ca aparţinând

58

substandardului rostiri cu diftongi propriu-zişi în poziţieiniţială în exemple ca [actuualităţĭ, aieropórt, iemisiuủne, ieróu, i idéi e, naţiuonál, ni euón, uunivérs]. Asemenea rostirisunt frecvente în varianta basarabeană a limbii literare, chiar însituaţii de vorbire formală.

Em. Vasiliu (15, p. 97) distinge patru „uzuri lingvistice”bazate pe opoziţia literar – non-literar, prin care vorbitoriiobişnuiţi interpretează distincţia savantă dintre „cuvintelevechiului fond – cuvinte neologice”:a) Pronunţarea generalizată şi invariabilă [ăa, ie, ii, uo, uu]

după [#], pentru cei care nu fac distincţia literar – non-literar;

b) Pronunţarea alternativă generalizată [ăa, ie, ii, uo, uu] după[#], în vorbirea neoficială şi neîngrijită, şi [a, e, i, o, u] după[#] în vorbirea îngrijită şi oficială;

c) Pronunţarea generalizată [ăa, ie, ii, uo, uu] în vorbireaneîngrijită, neoficială, pe de o parte, şi pronunţarea[a,e,i,o,u] în neologisme şi [ăa, ie, ii, uo, uu] în cuvinteledin vechiul fond, în vorbirea oficială, îngrijită, pe de altăparte; la baza acestui uz se află, în afară de opoziţiapronunţie literară – pronunţie non-literară, şi opoziţiacuvânt literar – cuvânt non-literar.

d) Pronunţarea generalizată şi variabilă [a, e, i, o, u], aceastăpronunţie caracterizează uzajul „hiperliterar”, al celor carenu vor să pronunţe decât „literar”, în toate împrejurările.În afara faptului că aceste „uzuri” se amestecă în vorbirea

aceluiaşi individ, se poate observa că numai uzul c) corespundeparţial, adică pentru vorbirea îngrijită, normelor ortoepice, careprescriu rostirea cu diftong în cuvintele vechi: [ieu, femeie,viie] şi cu vocala nediftongată în neologisme: [eră, alee,poezia].

M. Tiugan (1977) subliniază, într-o cercetaresociolingvistică efectuată în Bucureşti, cu privire la rostirea cu

59

[e-] sau [ie-] la iniţială de cuvânt, importanţa statutului social alvorbitorului şi al stilului (îngrijit sau curent) al vorbirii. Estesurprinzătoare frecvenţa foarte ridicată a lui [e-]: 86,5% încuvinte de tipul el, era, este şi 83,5 % în cuvinte de tipul ied,ieftin, iepure la persoane cu educaţie şi poziţie socială „joasă”.Autoarea explică acest comportament verbal „hipercorect” prinlipsa sentimentului de „siguranţă lingvistică” caracteristicăcategoriilor cu mobilitate socială şi care adoptă standarte decorectitudine insuficient interanalizate.

Rostirea nediftongată a vocalelor în poziţie inială de cuvântcu excepţia vocalei e) s-a impus în vorbirea îngrijită şi lacuvintele vechi: [in, om, urs]. Frecvenţa ocurenţei hiatului estemai ridicată la subiecţii originari din sud, nordul ţării şi, maiales, Basarabia dovedinsu-se în această privinţă maiconservatoare. Secvenţele vocalei în hiat ae [áer], au [áur,láudă], ea [realitáte], ii [scriitór], iu [píui e, ştiút], ui [locuít], uî[luând] au fost înregistrate în majoritatea celor câte 80 deocurenţe înregistrate ale acestor cuvinte; în alte exemple,rostirile cu hiat apar în circa o treime din ocurenţe: [aluát,copíi, femée, rókia, suím, óul].

Prin sinereză, vocala mai închisă devine semivocală,rezultând un diftong. Sinereza s-a produs din cele mai vechitimpuri: lat.mea > [mea], vulpe + a > [vulpea] şi continuă pânăastăzi, în exemple mai vechi sau mai noi, care s-au generalizatsau sunt frecvente [deasupra, ĝografi(i)e, (a se ) mak(i)a],obiéct, oĉán, plutoniér, priéten, prizoniér, rádio, vreo, vriun].

În vorbirea alertă, (mai ales în rostirea literară substandardşi populară), sinereza unei succesiuni vocalice se producecurent cu excepţia unor situaţii în care ea este dificilă sauimposibilă:(1) Când vocala mai închisă poartă accentul: [aúd, bóa, brio,

bucurie, guiţă, haină, leit, Maria, ouţ, (a) roi, scrie, tăun,vie, viu].

60

(2) Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong neobişnuit sauinexistent: [aoléu, poétic, duél]; diftongul [oa] este evitat înpoziţie neaccentuată: [coafór, coaliţie, exploatá];

(3) Când un cuvânt este format cu prefixe terminate în vocalăante-, anti-, arhi-, co-, de-, hipo-, intre-, ne-, prea-, pro-, re-,care pot avea accent secundar: [ánteristotélic, ántiatómic,arhiaglomerát, cóautór, hipoacúzic, néadevăr, néaducând,néeconomic, préaviz, próamerican, réaşéază];

(4) Când se produce diereza prin adăugarea unui flectiv(derivativ): [dândui-l, eróu(l), femeile, léu(l), noutáte,ouşór, stilóuri];

(5) Când s-a produs (se produce) diereza diftongilor au, ău, eu,care poate fi însoţită de trecerea accentului pe vocala maiînchisă: [áur, áut, cáut, căutá, Claudiu, crául, eufemism,hermeneutică, îngreuná, néutru].

Nota bene: Graur (1935) atrage atenţia asupra unor situaţiiîn care sinereza vocalei „i” este, de obicei, evitată: când înconsoana care precedă pe „i” face parte dintr-un grup consonantic(silaba este deja „grea”, încărcată): cabri-oletă, carle-onţ, incendi-a, sânzi-ene. Sinereza nu se produce sau se produce mai greu cândun sufix se adaugă unei teme „scurte”: albi-or, căpi-at, căpri-oară, lili-ac, mi-oară, uşi-er; după „l”: ali-enat, ali-anţată; înpreajma a doi de r: aventuri-er, cari-eră, curi-er.

Sinereza se produce şi la limita dintre cuvinte (în foneticasintactică), unde poate fi obligatoriu: de-a binelea, le-a dat, mi-a dat, ne-a dat, te-am văzut, ţi-a dat sau facultativă: de-aceea,de-ajuns, vale-adîncă.

Când rezultatul sinerezei ar fi un diftong imposibil,neobişnuit sau un pseudodiftong ([uu, uo, îă, ]), se produce, deregulă, eleziunea sau afereza: m-ajută, m-am dus, s-a dus (< să

61

a dus), v-o dă (< vă o dă), într-o (< întru o), printr-un (< printruun), c-un tren, clasa-ntreagă, pomi-nalţi [pom’ inalţi].

Multe dintre exemplele citate (în afară de cele obligatoriisau devenite normate) caracterizează tempoul rapid al vorbirii.

Două vocale identice în hiat se pot reduce la una singurăprin contragere; unele forme contrase au devenit normale,altele sunt frecvente: alcol, coperativă, fică, find, fin(d)că,zologie; întâlnirea a două vocale identice la limita cuvintelorpoate duce la contragerea lor într-o vocală lungă: vine elevul X[vinēlévu], vara asta [várásta]; în cazul unor sintagme frecventelungirea vocalei rezultate din contragere tinde să dipară: [clásadóua, clása tréia ...], [pártea dóua, pártea tréia ... ].

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:1. Pronunţaţi vocalele în limba română.2. Observaţi de ce vocalele (după poziţia buzelor) sunt

labiale: [o], [u] şi nelabiale [a], [e], [i], [ă], [î].3. Identificaţi vocalele conform gradului de apertură.4. Caracterizaţi consoanele după trei criterii de bază de

ordin acustico-articulatoric:participarea coardelorvocale, modul de articulaţie, locul de articulaţie ( înconcepţia lui S. Puşcariu ).

5. Numiţi consoanele sonore (sonante) şi surde(nonsonore).

6. Rostiţi consoanele oclusive (explozive), constrictive(spirante, fricative) şi africate ( semioclusive),observând unde se formează piedica.

7. Divizaţi consoanele linguale în prelinguale,mediolinguale şi

62

postlinguale. Pronunţaţi şi observaţi unde se formeazăpiedica.

8. Numiţi consoanele labiale şi precizaţi de ce „b”, „p”,„m” sunt bilabiale şi „v”, „f”- labiodentale.

9. Definiţi semivocalele româneşti şi exemplificaţitranscriind fonetic.

10. Precizaţi cum poate fi evitat sau redus hiatul prinurmătoarele procedee: eliziune, sinereză, contragere.

Note bibliografice:

1. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească. Iaşi, 1999, p. 47

2. Popovici, I., Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. Cluj,1927,- p. 25

3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, 1993, p. 64.

4. Philippide, A., Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese,Teoria limbii, editate de G. Ivănescu. Bucureşti, p. 289.

5. Rosetti, Al., Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL,1989, nr. 2, p. 99.

6. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şiMorfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 58.

7. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a.Bucureşti, 1959, p. 80.

63

8. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, 1993, p. 64.

9. Sfârlea, L., Varinate stilistice ale pronunţării româneştiactuale // LR XII, nr. 6, 1963, p. 596.

10. Şuten, V. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelorromâneşti i, e, a, o, u. Bucureşti, 1971, p. 2IIII5.

11. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească. Iaşi, 1999, p. 182

12. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a.Bucureşti, 1959, p. 90.

13. Gogin, G. Fonetica, vol II. Chişinău, 1970, p. 56.

14. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şiMorfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 3.

15. Vasiliu, Em., Fonologia // LRC. Fonetica, Fonologia şiMorfologia (coord. Ion Coteanu). Bucureşti, p. 97.

16. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, 19 .., p. 49-74

64

MODULUL III. DIFTONGII ŞI TRIFTONGII ÎN PLANFONOLOGIC

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

SUBMODULUL I DIFTONGII. CLASIFICAREADIFTONGILOR. CĂILE DE FORMARE

- Să cunoască noţiunea de diftong;

- Să clasifice diftongii în ascendenţi şi descendenţi;

- Să descrie formarea diftongilor în limba română;

- Să însuşească noţiunile de sinereză şi metafonie;

SUBMODULUL II TRIFTONGII- Să cunoască noţiunea de triftong;

- Să clasifice triftongii în ascendenţi şi descendenţi;

- Să recunoască triftongii combinaţi.

65

SUBMODULUL I. DIFTONGII. CLASIFICAREADIFTONGILOR. CĂILE DE FORMARE

„Semivocalele româneşti sunttimbre vocalice care se unesc cu vocaleleînvecinate formând numeroşi diftongi şitriftongi; prin aceste posibilităţicombinatorii sporite se compenseazănumărul mai redus al fonemelor vocaliceîn raport cu alte limbi.”

Adrian Turculeţ

Termenul „diftong” este de origine greacă (diphtongos – di„doi”, phtongos „vocală”). Într-un diftong se cuprind, deci,două elemente vocalice, care, luate în parte ar putea prezentacaracter silabic. În cursul articulării una din vocale îşi pierdecaracterul silabic, fiind înglobată într-o singură silabă, rostităcu o singură tensiune musculară împreună cu o altă vocală.

Nota bene: Nu trebuie să se creadă că vocala devenitănesilabică îşi pierde caracterul său vocalic. Ea capătă o nouăfuncţie – cea de semivocală (alofon al vocalei respective).

Avem, însă, situaţii când aceeaşi îmbinare de litere într-uncaz este reprezentată prin două vocale de sine stătătoare(vocale în hiat), iar în altul e prezent diftongul. De exemplu:bó/a – boá/bă, né/adormit – neám; có/agula – coájă etc.

Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi [1, p. 107]accentuează faptul că distincţia diftongilor de vocalele în hiattrebuie făcută mai ales la omografe, când prin aceeaşi formăscrisă, acelaşi cuvânt la forme morfologice diferite exprimăsensuri diferite. De exemplu: ştiu (eu, ei) – prezent, ind., I, sg.,şi III, pl., - şti/ú – perfectul simplu, III, sg.

66

Corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi poate duce ladistincţii de ordin semantic: ha/ỉ/nă – hái/nă.

Nota bene: Prin urmare, diftondul este: bifonematic,bivocalic, partea finală a căruia îşi schimbă timbrul, adică nuanţafonetică. Diftongul este monosilabic.

De regulă, diftongii se află în silabe accentuate (máįcă,táįnă, bojdéųcă etc.). Mai rar apar în silabe protonice (haįmaná,tăįcuţ, voįnic etc.). Cel mai rar sunt atestaţi în silabe posttonice(númaį, tócmaį).

Nota bene: Diftongii se pot afla în orice poziţie: iniţială,finală, în interiorul lexemelor. De exemplu: įárăşi, įubi, oálă, béį,Miháį, ziųá, ştiúcă, puįcúţă, fereástră, broáscă etc.

TIPURI DE DIFTONGI

Conform opiniei lui N. Corlăteanu [2, p. 108], în planfonetic semivocalele i, u, e, o în fuziune cu vocalelesemideschise (o, ă, e) şi cu cea deschisă (a) servesc la formareaunei serii întregi de diftongi şi triftongi. În limba română suntfoarte mulţi diftongi, care pot fi clasificaţi în două grupe: 1.Diftongi ascendenţi sau crescânzi; 2. Diftongi descendenţisau coborâtori.

1. Diftongul ascendent apare atunci când I elementvocalic este reprezentat prin semivocalele [ i, u, e, o].

Am putea reprezenta schematic ascendenţa diftongilor:

a: įárbă, įápă, įáscă, pįátră, voįá, abįá;į e: įéle, įéftin, pįépt, mįére, bįét;

o: įód, įórgan, fuįór, voįós;u: įúte, įúbi, įúlie, ştįúcă, aįúrea;

67

a: zíųa, píųa, ploųá, flăcăųán;ų o: (ų)óm, (ų)órz, (ų)ovăz;

ă: róųă, óųă, dóųă, nóųă;î: ploųînd;

Nota bene: Considerăm diftongi ascendenţi şi cei formaţi dinsemivocale e, o şi vocala deschisă a.o___a: poártă, soártă, soáre, boáre;

promoroácă, floáre, moáre;e a: beátă, steá;

o: vreó, pleósc!2. Descendenţa diftongilor va fi reprezentată atunci

când primul element va fi vocala deschisă (a), vocalelesemideschise (e, o, ă) sau vocalele închise (u, i, î), care seprezintă cu o apertură mai mare decât semivocalele respective(i, u, e, o). Vom observa că după un element vocalic maideschis urmează altul mai închis.

Schematic, putem reprezenta astfel:ái, dái, cái, máică, táică : aéi, téi, méi, tréi, teméinic : e įfíică, fíi, míi, víi : ióină, dóină, cóif, erói : oắi, cắi, dulắi, mắi : ă

68

áugust, stáu, cântáu, sáu, láu: aléu, reléu, instantenéu, méu, séu : efíu, grijulíu, víu, corbíu : u ųóu, eróu, stilóu, bóu, cadóu, sacóu: osắu, flắcău, tắu, dulắu, mâncắu : ăfrấu, grấu, rấu, brấu, desfrấu: â

Note bene: Limbile romanice, în general, se caracterizează prindiftongi ascendenţi:- italiană: pierde, ieri, uomo, fiore etc.- franceză: pied, hier, paillasse etc.- spaniolă: tiempo, fuego, suares etc.

FORMAREA DIFTONGILOR

Se cunosc două căi de formare a diftongilor:

a) convergenţa sau sinereza – adică fuziunea, contopirea într-un diftong (de regulă ascendent) a două vocale de sinestătătoare.

b) divergenţa sau metafonia (diftongarea propriu-zisă,condiţionată), adică „desfacerea” unei vocale în douăelemente vocalice incluse în aceeaşi silabă.

Convergenţa sau sinerezaUn diftong prin sinereză se formează în felul următor: într-o

anumită perioadă de dezvoltare a limbii, într-un cuvânt se aflaudouă vocale în hiat, incluse în silabe diferite şi pe parcursulanilor una din ele (cea cu o sonoritate mai redusă) îşi pierde

69

caracterul silabic, fiind unită într-o singură silabă cu vocalaînvecinată care-şi păstrează acest caracter.

De exemplu:

- în limba latină, pronumele posesiv singular „mea” eraalcătuit din două silabe (me-a). Vocala „e” fiind mai puţinsonoră şi-a pierdut în cursul istoriei caracterul silabic,contopindu-se cu vocala sonoră „a” – mea.

- substantivele feminine cu „e” final la care se adaugăarticolul definit „a”, formându-se diftongul „ea”: carte + a >cartea; luntre + a > luntrea;- adverbele temporale formate din numirea zilelor săptămânii:luni – lunea; marţi – marţea; miercuri – miercurea; joi – joia;vineri – vinerea;- sinereza îşi manifestă activitatea şi în cadrul foneticiisintactice: te vede – te-á văzut; te va elege – te-á alege.- unii diftongi s-au păstrat din limba latină: ianuarius >

ianuarie, maior (adj. la comp.) > maior (subst).- alţi diftongi au intrat în limba română odată cu lexemele

împrumutate din alte limbi: léįcă > rus leika, béį > terc. Bey,aláį > terc. alay, háįtă > magh. hjta, coafură > fr. coiffure etc.

Divergenţa sau metafoniaUn diftong prin metafonie se formează prin „desfacerea”

unei vocale în două elemente vocalice. În limba română oricevocală „o” accentuată, succedată de „ă”, „e”, „a” sediftonghează, devenind oá.

De exemplu: - (eu) port – (el, ei) poartă;

- numele proprii se supun metafoniei: Ion – Ioane,Spiridon – Spiridoane.

70

- formaţiile neologice se supun divergenţei:(masc.) impetuos – (fem) impetuoasă;

(masc.) hidos – (fem) hidoasă;

(masc.) tendenţios – (fem) tendenţioasă;

Conform opiniei foneticianului A. Turculeţ [3, p. 197]diftongii ascendenţi pot fi împărţiţi în diftongi necondiţionaţisau nedependenţi (în care elementele vocalice componente autimbre diferite, semivocalele nu depind de context şi calitatealor fonematică este evidentă) şi diftongi condiţionaţi saudependenţi (în care semivocala depinde de timbrul celui de-aldoilea element al diftongului sau de timbrul vocalei(consoanei) precedente).

De exemplu: diftongi ascendenţi necondiţionaţi dinpronunţarea standard:

- cu semivocala [i]: 1. [ia]: páįtra, vóia;

2. [ie]: fiér, miére:

3. [io]: iotă, voiós;

4. [iu]: iúte, ştiúcă;

- cu semivocala [u]: 1. [ua]: uálă, ziua;

2. [uă]: ziuă;

- cu semivocala [e]: 1. [ea]: cártea, seára;

2. [eo]: pleósc, leórbăi;

- cu semivocala [o]: [oa]: roátă;

Diftongii ascendenţi dependenţi sau condiţionaţi secaracterizează prin faptul că semivocala, care poate fi mai multsau mai puţin perceptibilă sau poate să nu se realizeze, vorbeşte

71

de „despicarea vocalelor”, în poziţie iniţială sau dupăconsoană. Se pot deosebi mai multe situaţii:

În poziţie iniţială diftongii [ie, (i)i, (u)u, (u)o ] nu se opunniciodată vocalelor corespunzătoare [i, e, u, o], ocurenţa [ie - ],facultativă: (i)el, sani(i)e, (u)om etc.

Disocierea diftongilor descendenţi finali, la adăugarea unuiflectiv sau sufix, duce frecvent la apariţia unor diftongidependenţi: [roi] – [a ro(i)i, ro(i)ire] etc.

Conform opiniei lui Ion Calotă [4, p. 33], după localizareaelementelor componente, cei 32 de diftongi (18 ascendenţi şi14 descendenţi) se pot clasifica în:

- diftongi palatali: [įi, iį, įe, eį];

- diftongi velari: [îî, îă, îa];

- diftongi labio-velari: [ųu, uų, ųo, oų] şi

- diftongi micşti: labio-palatali: [įu, uį, ųi, ių, įo, oį, eo, eų, ųe];

palato-velari: [îį, ăį, įa, aį, ea];

labio-velari: [ųî, îų, ųă, ăų, ųa, aų, aa]

Cercetând contribuţia semivocalelor iniţiale de silabă, A.Avram [5, p. 531-545] observă că acestea „nu au toate şi întoate poziţiile o distribuţie identică în ce priveşte dependenţalor de context”. Înainte de vocalele „ă”, „î”, „a”, [u] poate urmaatât vocalele „o”, „u”, cât şi după „i”, „e”: róųa, róųă, lu(ų)ă,lu(ų)înd; zíųă, zíųa, înşe(ų)înd; [į] şi [ų] se pot opune în acelaşicontext: [vi(į)a] şi [zíųa].

Diftongii descendenţi, ale căror elemente componente auîntotdeauna individualitate fonematică, se formează numai cusemivocalele [į] şi [ų], a căror prezenţă nu este determinată decontext:

72

a) cu semivocala [į]: 1. [aį]: haįnă, maį;

2. [ăį]: răį, tăįnuit;

3. [îį]: mâįne;

4. [eį]: meį, neįcă;

5. [iį]: viį;

6. [oį]: doį; oįnă, doįnă;

7. [uį]: puį; uįte, puįcă;

b) cu semivocala [ų]: 1. [aų]: daų;

2. [ăų]: răų;

3. [îų]: râų;

4. [eų]: meų;

5. [ių]: fių;

6. [oų]: oų, noų;

Diftongi sintactici, care pot să apară în diverse situaţii:

1. Unirea a două cuvinte atone în frază: că-i greu, de-oseamă, ne-ar da, ne-om duce, nu-i uşor, mi-e/ mi-i, ţi-e/ţi-i, ni-i, vi-i, li-i (frig), să-i cer;

2. Unirea unui lexem accentuat cu un cuvânt aton: acesta-i(el), dă-i (pace), dându-i (cartea), haina-i (albă), spune-i(mamei);

3. Unirea se produce mai ales în vorbirea alertă: de-aud,de-obicei, ne-ajută, i-ajung etc.

Diftongi specifici (ea, oa, eo)

73

Dintre diftongi au trezit discuţii şi interpretări fonetice şifonologice diferite, în special, diftongii specifici [ea, oa, eo]. Eiau fost numiţi „diftongi plutitori”, „diftongi indecişi”, „diftongiflotanţi (uşor ascendenţi)”.

A.Graur şi A. Rosetti [6, p. 53], încadrează diftongii „ea”,„oa” într-o categorie aparte faţă de sistemul vocalelor. Aceştidiftongi „nu diferă prin cantitate de vocalele simple” şi se opunîntre ei şi lui „a”: teacă – toacă – tacă; roagă – ragă; o leagă –oloagă.

O concepţie interesantă prezintă autorul Calotă (1986) [7,p. 78]: din considerente teoretice (între elementele vocalice dinseriile mijlocie şi deschisă „trebuie să existe o diferenţă deapertură de cel puţin trei grade” pentru ca ele să poată forma undiftong) şi mai ales, practice (diftongul oa nu există în „rostirearomânească autentică”, ci cel mult, la unii intelectuali„influenţaţi de grafie”). Autorul contestă existenţa diftongilor[oa] (diftongul < oa > reprezintă diftongul [ua]). Ion Calotă maiadaugă diftongul popular [iă].

Autorul Ion Bărbuţă în lucrarea „Gramatică, ortografie,punctuaţie” propune câteva reguli în ceea ce priveşteortografierea corectă a diftongilor [ea] şi [ia].

Se scrie [ia]:- la început de cuvânt sau la început de silabă după o vocală

(alternând sau nu cu „ie”): iarbă – ierbi; iarnă – ierni; băiat –băieţi; buruiană – buruieni; îndoială – îndoieli; nuia – nuiele;iar, pleiadă, noian.Excepţie: pronumele personal „ea”.- după consoanele b, p, f, v când diftongul alternează cu „ia”:

biată – biet; piatră – pietre; piaţă – pieţe; să fiarbă – fierbe;amiază – amiezi; viaţă – vieţi.

Se scrie în general [ea] după consoane (alternând de celemai multe ori cu „e”): deal – deluşor; neagră – negru; seară

74

– seri; moldovean – moldoveni; măsea – măsele, tocmeală –tocmeli; gheaţă – gheţuri [8, p. 32].

Nota bene: Vom explica studenţilor felul în care depistămcorect diftongii, triftongii şi vocalele în hiat. De exemplu avemurmătoarele lexeme: soare, coagulant, leoaică, aiurea, bou, bouletc. Ca să demonstrăm coerent existenţa hiatului, diftongului sau atriftongului, mai întâi de toate, vom despărţi în silabe cuvintele susmenţionate: [soa-re]; [co-a-gu-lant]; [le-oai-că]; [a-iu-rea]; [bou];[bo-ul].

În primul lexem vom avea un diftong (două vocale alăturate),în al doilea – vocale în hiat (apare fisura), în al treilea – triftong(trei vocale alăturate), al patrulea – diftong (şi nu triftong!!!), încuvântul „bou” – diftongul [ou] şi în [bo-ul] va apărea hiatul.

SUBMODULUL II. TRIFTONGIIDin îmbinarea a trei timbre vocalice în aceeaşi silabă

rezultă triftongii, formaţi dintr-o vocală şi două semivocale. Înrostirea standard sunt doi triftongi ascendenţi: 1. [eoa]:[leoarcă, pleoapă] şi 2. [ioa]: [duioasă, voioasă] şi 11 triftongiechilibraţi, dintre care unii sunt numai sintactici: 1. [eau]:[aveau]; 2. [eai]: [aveai, beai]; 3. [eoi]: [le-oi]; 4. [iau]: [tăiau,voiau]; 5. [iai]: tăiai, voiai]; 6. [iei]: [iei, miei]; 7. [ieu]: [ieu];8. [ioi]: [mi-oi face, ţi-oi da]; 9. [iou]: [maiou]; 10. [oai]:lupoaică, nemţoaică]; 11. [uai]: [leuaică, zmeuaică].

N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi clasifică triftongii înmai multe categorii: [9, p. 114]:1. Triftongi echilibraţi (combinaţi/ ascendenţi - descendenţi),

în care vocala este încadrată între două semivocale (S-V-S).- uăi (rouăi – gen.dat. de la „rouă”);- ioi (i-oi spune, i-oi duce);- iei (iei (tu), piei);

75

- uoi ([uoi] citi – scris-oi);- iou (maiou);- iai (suiai, tăiai);- iau (iau, tăiau);- eau (beau, aveau);- uai (ziua-i mare);- eoi (le-oi arăta);- eai (beai, credeai, vedeai).

2. Triftongii ascendenţi (S-S-V):- ioa (aripioară, creioane, voioasă, fuioare);- uoa (uoameni, uoală, miuoară – scris: oameni, oală,

mioară);- eoa (leoarcă, leoarbă, pleoapă);

Nota bene: Vom explica studenţilor faptul că triftongii seformează şi ca urmare a preiotării unei vocale prepalatale sau alabializării unei vocale labiale la început de silabă. În scriereaortografică nici preiotarea, nici labializarea nu este indicată.Scriem ei, dar pronunţăm iei, scriem ou, dau rostim uou. Întranscriere fonetică obţinem un triftong.

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:1. Definiţi diftongii, triftongii şi vocalele în hiat.2. Clasificaţi diftongii în ascendenţi şi descendenţi.3. Precizaţi căile de formare ale diftongilor: convergenţa

(sinereza) şi divergenţa (metafonia).4. Exemplificaţi diftongii sintactici şi specifici.

76

5. Recunoaşteţi triftongii ascendenţi, descendenţi şicombinaţi.

6. Determinaţi corelaţia dintre vocalele în hiat şi diftongi.

Note bibliografice:1. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,

Lumina, p. 107.

2. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, p. 108.

3. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească. Iaşi, 1999, p. 197.

4. Calotă, I. Diftongii româneşti, în LR, nr. XXVI, 1977,p. 33.

5. Avram, A. Interpretarea fonologică a semivocaleloriniţiale de silabă în limba română, în SCL, nr. 5, 1966,p. 531-545.

6. Graur, A., Rosetti, A. Curs de fonetică generală.Bucureşti, 1930, p. 53.

7. Calotă, I. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbiiromâne. Craiova, 1986, p. 78.

8. Bărbuţă Ion, Limba Română, Gramatică, ortografie,punctuaţie. Chişinău, 2004, p. 32.

9. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, p. 114.

77

MODULUL IV. SILABA FONETICĂLa finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să analizeze diferite puncte de vedere cu privire lasilabă;

- Să cunoască teoriile silabei;

- Să despartă corect lexemele în silabe;

- Să descrie structura silabelor româneşti (după diverşiautori: Puşcariu, Graur, Rosetti, Vasiliu, Turculeţ,Zagaevschi/Corlăteanu, Coteanu ş.a.)

78

PUNCTE DE VEDERE CU PRIVIRE LA SILABĂ

„Silaba este o culme sonorăîmpreună cu sateliţii ei mai puţin sonori.”

S. Puşcariu

Definiţia „clasică” a silabei: „ un sunet sau un grup desunete care se pronunţă cu o singură emisie a aerului expirat”[1, p. 166] corespunde cuvintelor monosilabice: am, ba, capetc. Silaba este unitate minimală de sunete. Existenţa ei caunitate naturală în segmentarea lanţului sonor (spre deosebirede sunet) este dovedită de o serie de fapte: copiii încep prin aemite silabe, adesea repetate (ma-ma, pa-pa, ta-ta, a-pa), iarcei care învaţă scrisul/ cititul recunosc mai uşor silabele decâtsunetele; tendinţa de a grupa sunetele în silabe stă la bazaversificaţiei şi se poate observa în vorbirea răspicată; scriereasilabică a apărut înaintea celei alfabetice.

Din punct de vedere fonetic, silaba a fost descrisă dupăparametrii articulatorii şi acustici/ auditivi. Punctul de plecareîl constituie fie sunetul: cum se organizează sunetele în silabafonetică?, fie silaba: cum se împarte silaba fonetică în sunete?

Întorcându-ne la definiţia „clasică” a silabei (de mai sus)vom observa că baza acestei definiţii este teoria expiratorică (aefortului expirator), admisă de lingviştii B. de Courtenay, V.A.Bogorodicki, W. Storm, H. Sweet ş.a. După această teorie,limita dintre silabe ar coincide cu intensitatea cea mai slabă aexpiraţiei; aceasta se verifică la silabele de tipul: ta-ta, ma-ma,dar nu în ha-os, ma-să etc.

F. de Saussure explică silaba prin apertura sunetelor:consoanele se grupează în jurul vocalei după gradul deapertură, iar frontiera silabică se află la trecerea de la un sunetmai închis la altul mai deschis [2, p. 89].

79

Alţi autori ca Zagaevschi, Corlăteanu [3, p. 141] se referăla tensiunea crescândă sau descrescândă a articulaţiei: silabase formează cu o tensiune crescândă până la maximum, careformează culmea sau vârful silabei, urmat de o tensiunedescrescândă.

După O. Jespersen şi reluat de Th. Vennemann: sunetele segrupează în silabă după sonoritatea (plenitudinea) lor relativă[4, vezi A. Turculeţ, p. 240].

Sextil Puşcariu [5, p. 173] definea silaba ca fiind formatădintr-o „culme sonoră împreună cu sateliţii ei mai puţinsonori”. O definiţie propune Al. Rosetti: „Silaba e constituitădintr-un element sonor plasat între două depresiuni desonoritate” [6, p. 234-294].

Din punct de vedere funcţional, silaba se poate defini şiprin raportare la accent, ca „cea mai mică tranşă fonicăsusceptibilă de a fi caracterizată printr-un accent şi numaiunul” [7, p. 40], caracterizare dată de către Vasiliu Em.

Silaba este privită tot mai mult ca unitate prozodică a uneisegmentări ritmice a vorbirii, intermediară între segmentarealanţului sonor în sunete şi elemente suprasegmentale: accent,intonaţie. Nu se pot stabili reguli unice de silabisire, deoarecestructura silabică diferă de la o limbă la alta; de exemplu,cuvântul „capital” se împarte în silabe în franceză, germană,rusă, ca şi în română: ca-pi-tal, dar în engleză cap-it-al[’kæpit°l].

Conform opiniei foneticienilor N. Corlăteanu şi Vl.Zagaevschi [8, p. 140], în planul studierii lingvistice, silaba areo importanţă deosebită, deoarece multe schimbări în limbă(asimilări, disimilări, acomodări etc.) se realizează, mai întâi detoate, în cadrul silabei. Silaba este o unitate de bază a limbii,deoarece în procesul vorbirii, de fapt, nu se rostesc sunetevorbite izolate, ci îmbinări de sunete – silabe. În acelaşi timpsilabele servesc la formarea altor unităţi lingvistice mai mari:

80

cuvinte, expresii, propoziţii. Vorbitorii, care aparţin aceleiaşicomunităţi de limbă, posedă un anumit simţ comun al silabei.De multe ori ca să accentuăm un cuvânt, îl segmentăm pesilabe: „Rubanca s-a gândit câteva clipe şi a strigat a douaoară mai tare: Toa-de-re!”.

TEORIILE SILABEICercetătorii foneticieni au remarcat existenţa sau au distins

mai multe teorii referitoare la natura silabelor.

Se disting mai multe teorii ale silabificării, acceptate saurespinse de diverşi cercetători.

a. Teoria vocalică (adepţi: gramaticienii greci şi latini).Această teorie constă în faptul că nucleul silabei îlconstituie vocalele, acestea fiind alcătuitoare de silabă.Câte vocale are un cuvânt, de atâtea silabe dispune acesta.Ulterior s-a demonstrat că teoria vocalică nu poate avea uncaracter universal, deoarece există limbi în care şi uneleconsoane pot forma silabe. De exemplu: cehă – vlk „lup”;Trnka (Trn-ka) – nume propriu.

b. Teoria expiratorică (adepţi: Baudouin de Courteney, W.Storm, H. Sweet, R. Stetson, V.A.Bogorodiţki). Cercetătoriinumiţi consideră şi demonstrează faptul că silaba serosteşte cu un singur efort expirator. De exemplu: silaba„ma” – un efort expirator, două silaba „ma-ma” – douăeforturi expiratorice etc. Această teorie nu a fost acceptatăunanim, deoarece s-a demonstrat că printr-un singur efortexpirator putem pronunţa şi două silabe. De exemplu: „ha-os”.

c. Teoria tensiunii musculare (adepţi: M. Grammont). Sebazează pe un criteriu fiziologic. Foneticianul francez M.

81

Grammont considera că silabele se datoresc faptului că învorbire sunetele se articulează cu tensiuni sau eforturimusculare diferite. Fiecare creştere a tensiunii musculareîmpreună cu o descreştere formează o silabă. Orice silabăse pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare.Fiecare impuls are trei faze: (A) creşterea tensiunii, (B)culmea tensiunii şi (C) descreşterea tensiunii. Deci, ocreştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiuniiformează o silabă.

Totuşi această teorie nu a fost acceptată de toţi lingviştiifoneticieni, căci verificarea ei experimentală este foartedificilă.Teoria sonorităţii (adepţi: Otto Jespersen). Lingvistuldanez Otto Jespersen (1860-1943) a demonstrat faptul căsilaba este o îmbinare de elemente fonetice mai sonore şimai puţin sonore. Cele mai sonore sunt sunetele vocalice.Cea mai sonoră este vocala deschisă – „a”. lingvistul daneza clasificat în 10 trepte sonoritatea sunetelor:1.Oclusivele surde: p, t, c;2.Constrictivele şi africatele surde: f, s, h, ş, ţ, č;3.Oclusivele sonore: b, d, g;4.Constrictivele şi africatele surde: v, z, j, ğ;5.Nazalele: m, n;6.Laterala: l;7.Vibranta: r;8.Vocalele cu gradul superior de ridicare a limbii: i, î, u;9.Vocalele medii: e, ă, o;

10.vocala deschisă:a.Concluzionând, foneticienii au decis, însă, că această teorie

nu poate determina cu precizie limita dintre silabe, de aceea nua fost unanim acceptată.

Nota bene: Teoriile date nu sunt confirmate prin indiciexperimentali. S-au făcut diferite încercări de a le îmbina.

82

DESPĂRŢIREA ÎN SILABE

Repartizarea silabelor se realizează în baza unor normebazate pe pronunţare şi analiză morfologică.

Reguli bazate pe pronunţare:

1. Consoana aflată între două vocale trece la silaba următoare:a-pă, ma-mă, u-ti-li-za-re etc.

2. Grupul de două consoane situate între vocale se desparteastfel: prima consoană rămâne la silaba dinainte, iar a douatrece la silaba următoare: mun-te, car-te, ar-tă. Dacă îngrupul de consoane I consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v şia doua este l sau r, despărţirea în silabe se face înainteaîntregului grup consonantic: a-cru, ca-blu, ca-pră, a-tlet.

3. Trei sau mai multe consoane aflate între vocale se despartastfel: prima rămâne la silaba dinainte, iar celelalte trec lasilaba următoare: as-pru, as-tru, nos-tru, lin-gvist, um-ple.În cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rtf şi stm,despărţirea se face între a doua şi a treia consoană: sculp-tu-ră; somp-tu-os, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-o-nar, de-linc-ven-ţă, ast-ma-tic.

4. Semivocala aflată între două vocale trece la silabaurmătoare: tre-bu-ie, tă-ios, no-uă.

5. În succesiunea: vocală (sau diftong) + semivocală +consoană, despărţirea se face înaintea consoanei: tai-că,mâi-ne, lu-poai-că.

6. Vocalele în hiat se despart: i-de-e, co-o-pe-ra-ţi-e, fi-in-ţă,con-ti-nu-u, co-or-do-na-re.

7. Grupul de consoane cs redat grafic prin „x” nu se poatesepara: a-xă, fi-xa, re-la-xa, ta-xă etc.Reguli bazate pe analiza morfologică

83

În cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe şi în unelederivate cu sufixe (derivate de la teme finisate în grupuriconsonantice cu sufixe, care încep cu o consoană) se preferădespărţirea în silabe care ţine seama de elementele componenteatunci când cuvântul este analizabil:

a) cuvintele compuse: ast-fel, port-a-vi-on;b) cuvintele derivate cu sufixe: sa-vant-lâc, vârst-nic;c) cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-ţi-e, in-e-gal.

O repartizare în silabe, deosebit de accesibilă, realizeazăMircea Bertea [9, p. 111]:

Regula generală şi obligatorie de despărţire în silabe acuvintelor în limba română constă în interzicerea terminăriisau începerii de rând cu o secvenţă lipsită de o vocală propriu-zisă.

1. Reguli bazate pe pronunţare:

1.1. În succesiunea a două vocale propriu-zise,despărţirea se face între cele două vocale:

a-e-ri-an a-or-tăa-u-zi le-ulde-ic-tic cro-atfi-in-ţă al-co-olo-ul po-lu-a-recon-ti-nu-u etc.1.2. În succesiunea: vocală (diftong) urmată (urmat) de

diftong sau de triftong, despărţirea se face înainteadiftongului sau a triftongului (postvocalic):

a-ce-ea dum-nea-eiploa-ie du-iosro-ua tă-iaule-oai-că etc.

84

1.3. În succesiunea vocală (diftong) plus semivocală,plus consoană, despărţirea se face înainteaconsoanei:

mai-că boj-deu-căpîi-ne doi-nălu-poai-că etc.1.4. Dacă există o singură consoană între vocale,

despărţirea se face înaintea consoanei:

a-bil re-ceve-cin po-dişa-lea-că soa-re etc.Observaţii:a) Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) se

comportă ca şi consoane, de aceea cuvintele care leconţin se despart în silabe conform regulii nr. 4: u-re-che, a-chi-tat etc.

b) Litera „x” notează întotdeauna două consoane: fiecs (excursie), fie gz (examen); din punctul de vedereal despărţirii în silabe este însă tratată ca o singurăunitate, iar cuvintele în care apare se despart totconform regulii nr. 4: a-xă, e-xa-men etc.

1.5. În cazul grupurilor de două consoane situate întrevocale, despărţirea se face după cum urmează:

- în majoritatea cazurilor despărţirea se face între celedouă consoane:

ic-ni tic-sitac-tiv mul-tecap-să as-cetas-tăzi etc.* Cuvintele care conţin consoane duble se despart totdupă această regulă (în cazul ultimelor două exemple

85

despărţirea se justifică şi prin reguli bazate pe analizamorfologică):

for-tis-si-mo wat-tulîn-nop-ta in-ter-regn etc.- înaintea întregului grup consonantic:

a) dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v,iar a doua consoană este l sau r:

o-blon o-braza-cla-ma a-cruCo-dlea co-drua-fla A-fri-caa-gro-nom su-plucu-pru a-tletpa-tru e-vla-vi-eco-vrig etc.

b) în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz dincuvintele adaptate limbii române:

ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, fla-shul etc. În cazul grupurilor de trei consoane situate întrevocale, despărţirea se face:

a) în majoritatea situaţiilor, între prima şi a douaconsoană a grupului:

ob-şte fil-trulin-gvist cin-stecon-tra vâr-stăas-pru etc.b) între a doua şi a treia consoană, în cazul grupurilor

lpt, mpt, mpţ, ncş, ncţ, ndv, rct, rcf, stm:

sculp-tor somp-tu-osre-demp-ţi-u-ne linc-şiipunc-taj punc-ţi-e

86

sand-vici arc-ticjert-fă ast-ma-tic etc.

În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situateîntre vocale, despărţirea se face:a) de obicei, între prima şi a doua consoană a grupului:

con-struc-tor, mon-stru etc.

b) foarte rar, între a doua şi a treia consoană agrupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-dă,pentru că grupurile de consoane ngs, nbl suntneobişnuite şi greu de pronunţat în limba română.

*Un caz de despărţire între a treia şi a patra consoanăeste vârst-nic.

2. Reguli bazate pe analiza morfologică2.1. În grupurile compuse din cuvinte întregi sau din fragmente

de cuvinte, în derivatele cu prefixe şi cu sufixe care începcu o consoană, se preferă despărţirea în silabe, ţinându-secont de elementele constitutive, atunci când cuvântul esteanalizabil sau semianalizabil:

a) compuse:ar-te-ri-o-scle-ro-ză alt-un-de-vaast-fel de-sprefeld-ma-re-şal port-a-vi-onwatt-me-tru etc.

b)derivate cu prefixe:an-or-ga-nic dez-e-chi-li-bruin-e-gal intr-a-ju-to-ra-rene-spri-ji-nit ne-sta-bilne-stră-mu-tat sub-li-ni-a etc.

*Conform regulii generale nu se separă prefixelemonoconsonantice ca r- din ralia sau s- din spulbera.

87

2.2. De asemenea, atunci când nu se poate evita despărţirea, sepreferă după elementele constitutive:

dintr-un (faţă de din-tr-un);fir-ar (nu fi-r-ar) etc.

*Conform regulii generale nu se separă cuvintele reduse la oconsoană (ca s- din s-a, -l din dându-l), la o semivocală ( ca i-din i-a) sau la o consoană plus i semivocalic (ca mi- din mi-a).

3. Situaţii în care nu se face despărţirea la capăt de rând. Nuse despart la capăt de rând:

- cuvintele compuse din abrevierile: IRTA, UNESCO etc.- abrevierile unor formule curente: a.c., î.e.n., ş.a.m.d.;- numeralele ordinale notate prin cifre romane sau arabe: al

XXI-lea, a 5-a. (Aici locul despărţirii ar coincide cu linia deunire!).

Se recomandă evitarea despărţirii şi în cazul:- silabelor iniţiale şi finale constituite dintr-o singură vocală:

a-er, li-ce-e, su-í, las-o, zis-a etc.- abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor

nume proprii compuse (I. Creangă, M. Eminescu); pentruabrevierile în care substantivele comune sunt urmate denume proprii (F.C. Argeş, I. H. R. Mangalia);

- în cuvintele compuse în care locul despărţirii ar coincide culocul cratimei: bun-gust, du-te;

- în notaţiile abreviate de genul 10 km, art.3 etc.

88

STRUCTURA SILABELOR ROMÂNEŞTI

Structura silabelor a fost descrisă de mai mulţi cercetători:Graur/ Rosetti, Vasiliu, Coteanu, Iordan/ Robu, Zagaevschi/Corlăteanu, Turculeţ etc. În prezentarea ulterioară a silabelorfonetice vom utiliza elemente din aceste descrieri:1. Silaba poate fi constituită dintr-un centru silabic, care poate

fi format dintr-o v (vocală): a (venit), o (vede), dintr-undiftong: ai, ia sau triftong: iau, iei; centrul vocalic poate fiprecedat sau/şi urmat de o c (consoană): ca, ac, lac.

2. Extensiunea maximă a unei silabe este de şapte segmente –strâmţi [9, p. 103];

3. Segmentul prevocalic poate fi urmat din una, două sau treiconsoane: sa, sta, stra-dă [10, p. 243];

4. În funcţie de segment prevocalic – poate apărea oriceconsoană.- În funcţie de segment iniţial cc pot apărea: în mod

frecvent grupurile: bl (blană, blid, bleg), br (brad, breaz),cl (claie, clădi, clei), cr (crai, cruce), dr (drag, drum), fl(floare, fluture), fr (frate, frig), gl (glas, glumă), gr (grai,gros), pl (plac, plin), pr (prag, prind), tr (trai, trist), sc(scai, scop), sf (sfat, sfert), sl (slab, slut), sm (smalţ, smoc),sp (sport, spic), st (stă, stol), şl (şlagăr, şliţ), şt (şterg, şti),vr (vraf, vrea), zb (zbate, zbor), zg (zgardă, zgomot), zv(zvelt, zvon); rar grupurile: cs (xerox, xilină), cv (cvintet),hr (hram, hrean), ps (psalm, psihic), sn (snoavă, snop), [şk](şchiop şi derivatele); foarte rar: cn (cneaz), ct (ctitor), gn(gnoseologie), jd (numai în cuvântul „jder”), ml (mlaştină),mr (mreajă), pn (pneumonie), pt (ptiu), şc (şcoală şiderivatele), [sč] (scenă), şm (şmecher), şn (şniţel), vl(vlagă), zl (zlot), zm (zmeu).Grupurile iniţiale CCC – sunt precedate de spirantele ş, s, zşi apar frecvent: scl (sclav, sclipi), scr (scrie), spl (splendid,

89

splină), spr (spre, sprijin), str (străin, strica), ştr (ştreang,ştrengar), zdr (zdravăn); rar: sfr (sfredel), şpl (şplint), zgr(zgribulit).

5. Segmentul postvocalic poate fi urmat din una, două sau treiC: am, ard, istm [11, p. 148].

6. Dintre grupurile finale – CC sunt frecvente: cs (ax, sex), ct(act, doct, punct), lb (alb, bulb), lc (melc, tâlc), ld (bold,cald), lm (calm, film), lt (alt, cult), lţ (colţ, jilţ), mb (iamb,plimb), mn (demn, imn), mp (scump), nc (arunc), ng(plâng), ns (ajuns, plâns), nt (alint), nţ (anunţ), ps (ghips),pt (fapt, drept), rb (corb), rc (arc, porc), rd (ard, cârd), rg(larg), rm (ţărm), rn (cern, corn), rs (divers), rt (cort), rţ(comerţ), sc (brusc, rusesc), sm (basm), st (acest, cast), şc(mişc, muşc); rare: bd (rabd), ft (lift), ht (iaht), jd (grajd),lf (golf), lg (mulg), lp (stâlp), lv (trivalv), lz (solz), mf(triumf), mt (simt), nj (deranj, oranj), nz (bronz, mânz), rh(ierarh), rf (vârf), rl (zvârl), rp (corp), rş (borş), rv (nerv),rz (orz), tm (algoritm), vn (clovn).

7. Confrom opiniei lui I. Coteanu [12, p. 148] şapte grupuride două consoane apar numai înainte de vocala redusă [- ĭ]:bzi (rabzi), cşi (ficşi), cţi (corecţi), nşi (ascunşi), pşi(bicepşi), pţi (apţi, lupţi), şti (măşti, munceşti).

8. Cele opt grupuri finale – CCC sunt foarte rare sausporadice: cst (mixt, text), mpt (prompt), ncs (linx, sfinx),nct (distinct), ngv (bilingv), rst (carst), rşt (hârşt!), stm(astm, istm).

9. I. Coteanu demonstrează că trei grupuri CCC apar numaiînainte de vocala redusă [- ĭ]: mpţi (prompţi), ncşi (sfincşi),ncţi (distincţi) [12, p. 146].

10. Segmentele consonantice intervocalice pot avea formele: -C -, - CC-, - CCC -, - CCCC -, - CCCCC.Extensiunea maximă a unui segment intervocalic este de

cinci C: optsprezece.

90

Nota bene: Consoanele k, ģ, č, ğ, ţ nu apar ca primelement într-un grup consonantic.

În aceeaşi lucrare, Coteanu [12, p. 145] împarte grupurileconsonantice intervocalice – CC – în nedisociabile, care trec lasilaba a doua; ele au structurile:

- bl, br, cl, cr, dr, gl, gr, pl, pr etc.: ca-blu, a-cru;- fl, fr, sl, vl, vr, zl etc. : a-fla, cea-slov, do-vleac, co-

vrig;- fş, sf, vz, zv etc.: co-sciug, ze-vzec, a-zvârli, a-sfinţit

etc.Toate celelalte grupuri intervocalice de două consoane sunt

disociabile.În prezentarea structurii silabice, se impune a ţine cont de

următorii indici:a) sunetul care formează culmea (vârful silabei);b) finala silabei;c) îmbinările de consoane şi vocale, ce constituie silabele-tip

ale limbii;d) repartizarea cuvintelor după numărul de silabe.

În mod obligatoriu, silaba românească include o vocalăplină (nu, a-pă, a-de-văr) sau un diftond (au-gust, hol-tei etc.)prezenţa consoanelor are doar un caracter eventual, ele pot lipsiîn cuvânt sau silabă. De exemplu: e, i-e etc.

N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi susţin ideea că există, înlimba română literară actuală, variante de structuri silabice [13,p. 150]. Silabele româneşti pot fi alcătuite din:a) o singură vocală (V): - o (articol, interjecţie, numeral);

- a (interjecţie, prepoziţie);- e (verb);

- i (pronume);- u (interjecţie);

91

b) vocală urmată de o consoană (VC): ac, am, an, ar, el, in, în,om, un etc.

c) vocală urmată de două consoane (VCC): act, apt, alb, ard,arc, imn, orz, ulm, unt etc.

d) vocală urmată de trei consoane (VCCC), (rar întâlnită): istm,astm.

e) vocală (sau diftong precedat de o consoană, CV, CD): ba,da, la, pe, ta, fi, şi, ce, mai, tai, toi, tei etc.

f) vocală (sau diftong) între două consoane (CVC, CDC): bec,dar, dop, dor, duh, cap, car, cuc, măr, pat, pod, rac, sac,sol, sur, tub, val, var, fag, hăţ etc.

g) vocală precedată de o consoană şi urmată de două consoane(CVCC): bumb, cald, colb, corn, cost, lemn, melc, mulg,mult, must, rabd, raft, timp, gard, fapt, fulg, şold etc.

h) vocală precedată de o consoană şi urmată de trei consoane(CVCCC), (rar întâlnită): punct.

i) vocală (sau diftong) precedată de două consoane (CCV,CCD): bre, şti, greu, clei, crai, plai, trei, stea etc.

k) vocală (sau diftong) precedată de două consoane şi urmatăde o consoană (CCVC, CCDC): brad, glas, dres, drum,clar, crap, jder, plug, prun, snop, spăl, spic, trag, breaz,hrean etc.

l) vocală între grupuri a câte două consoane (CCVCC): blând,grajd, drept, prost, scump, stâlp, smulg, trist etc.

m) vocală precedată de două şi urmată de trei consoane(CCVCCC), (foarte rar): prompt.

n) vocală precedată de trei consoane şi urmată de o consoană(CCCVC): scrob, scrum, strat, strig, strop, struţ etc.

o) vocală (sau diftong) precedată de trei şi urmată de douăconsoane (CCCVCC, CCCDCC). Apare doar în grupul str(ştr) în cuvinte mai vechi sau în neologisme: strict, strung,strâmb, strâng, strâns, strâmt, ştreang etc.

92

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Analizaţi teoriile silabei.2. Despărţiţi corect următoarele lexeme în silabe: utilizare,

apă, dinapoi, inegal, dreptunghi, prindeam, leoaică,lupoaică, postuniversitar, subofiţer, savantlâc,altcumva, sublinia, trebuie, tăios, creier, zoologic,continuu, punctuaţie, luând, somptuos, ortoepie,stilistică, cablu, sculptură, astmatic, capră, lingvist.

3. Descrieţi structura silabelor româneşti (după autorii: S.Puşcariu, Al. Graur, A. Turculeţ, Vl. Zagaevschi).

4. Dezvăluiţi care este legătura dintre silaba fonetică şitrăsăturile prozodice (suprasegmentale).

Note bibliografice:

1. Iordan, I. Limba română contemporană. Bucureşti, 1956,p. 166.

2. Saussure de F. Curs de lingvistică generală. Iaşi, 1998, p.89.

3. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, p. 141.

4. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească. Iaşi, 1999, p. 238.

5. Puşcariu, S. Limba Română, vol. II, Rostirea, ed. a II-a.Bucureşti, 1994, p. 173.

6. Rosetti, Al. Asupra teoriei silabei, ed. a IV-a, revăzută şiargumentată, 1983, p. 238-194.

93

7. Vasiliu, Em. Fonologia limbii române. Bucureşti, 1965,p. 40.

8. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, p. 140.

9. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, parteaI. Chişinău, 1993, p. 111.

10. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană.Bucureşti, 1978, p. 103.

11. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească. Iaşi, 1999, p. 243.

12. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, p. 148.

13. Coteanu, I. Structura fonologică a cuvântului românescliterar actual, în SCL, XXV, nr. 2, 1974, p. 137-148.

14. Corlăteanu, N., Zagaevschi, Vl. Fonetica. Chişinău,Lumina, p. 150.

94

MODULUL V. ACCENTUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de accent;

- Să depisteze corect silabele accentuate şi celeneaccentuate;

- Să identifice lexemele oxitone, paroxitone,proparoxitone şi anteproparoxitone;

- Să cunoască noţiunea de cuvânt fonetic, proclitic şienclitic;

- Să însuşească tipurile accentului sub aspect fonologicşi morfologic;

- Să descrie, cu lux de argumente (exemple), funcţiileaccentului în limba română.

95

NOŢIUNEA DE ACCENT

„Accentul este sufletul cuvântului”Diomede

Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvânt, ori aunui cuvânt dintr-o propoziţie sau frază, constituie ceea cenumim accent.

În latină, accentul este situat pe penultima silabă şi,uneori, se deplasează pe ultima, franceza îl are pe ultima silabă,maghiara pe prima silabă a cuvântului etc. În limba română,accentul cade liber şi nu este marcat prin semne diacritice înscrisul comun. El poate să ocupe diverse poziţii:

c) pe ultima silabă a cuvântului: colét, colég, hiát, mistér,evidént, popór, hexagón etc.

d) pe silaba penultimă: fereástră, introdúce, lavándă, pálmă,páloş etc.

e) pe silaba antepenultimă: fágure, látură, ínimă, pánică,pájură etc.

f) pe a patra silabă (de la sfârşitul cuvântului): véveriţă,lápoviţă, chélneriţă, şlíboviţă, férfeliţă etc.

g) pe a cincea silabă: şáptesprezece, dói-spre-ze-ce-lea etc.

Accentul diferenţiază două cuvinte sau două formegramaticale ale aceluiaşi cuvânt, identice ca aspect: barem(e),normă şi barem, măcar, adverb; luptă (pers. a III-a sg. şi pl.,indicativ, prezent) şi lupta (pers. a II-a sg, perfect simplu).Aceste cuvinte care se scriu la fel dar ale căror sensuri sedeosebesc prin accent se numesc omografe: (în) lắturi – lătúri;compánie – companíe; véselă – vesélă; cópii – copíi; comédie– comedíe etc. [1, p. 8]

96

Accentul (ca şi intonaţia) este unitate foneticăsuprasegmentală (neliniară) deoarece nu poate exista separat,decât alături de unităţile fonetice segmentale (fonemul, silaba,cuvântul fonetic, fraza fonetică) pe care le caracterizează.

Cuvântul „accent” vine din l.latină „accentus”, ceea ceînseamnă „ton”. Are „marele dar” de a evidenţia o silabă dintr-un cuvânt, un cuvânt dintr-o frază prin pronunţarea cu ointensitate mai puternică.

Se admite, în general, că accentul românesc este deintensitate, dinamic sau expirator [2, p. 98]. Sau „accentul arerolul de a da o marcă formală unei unităţi gramaticale,cuvântul, introducând în vorbire o articulaţie suplimentară, ceaîn cuvinte” [3, p. 23].

Gramaticianul roman Diomede (sec. IV e.n.) a definitaccentul concis şi plastic, numindu-l „sufletul cuvântului”.Profesorul francez Andre Martinet subliniază că funcţiafonologică a accentului se obţine anume prin faptul că silabaaccentuată se identifică prin contrast cu silabele neaccentuatevecine. Un cuvânt accentuat incorect nu va fi înţeles, chiar dacăfonemele din care-i compus, sunt rostite cu o claritate perfectă.[4, p. 96]

SILABE ACCENTUATE ŞI NEACCENTUATE

Sub aspect fonologic, silabele contrastează între ele: ceacare înregistrează un grad înalt de pronunţare, adică silabaaccentuată şi celelalte silabe ce se pronunţă cu o intensitate maislabă la rostire – neaccentuate.

În limba română, dar şi în alte limbi, care au accent, toatecuvintele noţionale (independente, de sine stătătoare),

97

bisilabice, polisilabice, iar în context şi cele monosilabice, suntaccentuate. De regulă, fiecare cuvânt noţional posedă un singuraccent, adică în cuvânt, o silabă este accentuată sau tonică, iarcelelalte sunt neaccentuate sau atone [5, p. 160]. Exemple:dumbrávă, lápoviţă, naţionál, spectácol, reuşítă.

Nota bene: Silabele neaccentuate, care se găsesc înainteasilabei accentuate, se numesc silabe protonice ( din gr. pro„înainte” şi tonos „accent”), iar cele care stau după silabatonică se numesc silabe posttonice (lat. post „după” şi tonos„accent”).

Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi menţioneazăfaptul că, în cuvintele polisilabice, silabele neaccentuate sauatone, se caracterizează printr-o intensitate mai slabă depronunţare faţă de silaba accentuată, între ele neavând acelaşigrad de intensitate. Ca rezultat, pe lângă accentul principal, maipoate apărea şi un accent secundar. Mai ales în cuvintelecompuse, pot apărea unul sau mai multe accente secundare. Înlimba română, accentul secundar este mai perceptibil decât înalte limbi. În cuvintele compuse, este posibilă, uneori, şi oschimbare de loc între accentul principal şi cel secundar:únsprezece, dőuăsprezece, bűnăvoínţă. Prefixul de negaţiene– poartă, de regulă, un accent secundar clar perceptibil,adesea şi alte prefixe cu sens general negativ, ca a- , in- , non-: neadevărát, neavând, neştiínţă, apolitíc, inacceptábil,nongráv; şi prefixoidele de tipul arhi - , anti - , auto - , foto - ,hiper - , hipo - , super - , tele - , au, de obicei, accentsecundar: arhiplín, antiatómic, autoservíre, fotomodél,hipertensív, hipotensív, superdotát, teleenciclopedíe.

Accentul secundar poate sta şi în imediata vecinătate aaccentului principal: nearsă, neom, porthartă. Accentulsecundar al prefixului negativ poate deveni accent principal:nevinovàt, nefăcút, involuntár, când „vorbitorul le simte înopoziţie cu vinovat, făcut, voluntar” [6, p. 104].

98

În sintagme (relativ) fixe, un cuvânt îşi poate pierdeaccentul principal, care devine accent secundar. Accentulsecundar poate apărea şi în cuvinte la care vorbitorul ezităîntre două accentuări posibile: apói – ápoi, bolnáv – bólnav,gingáş – gíngaş, Ştefán – Ştéfan etc.

În cuvintele mai lungi (unele compuse, neanalizabile sausemianalizabile pentru vorbitorul obişnuit) pot apărea accenteasemănătoare celor secundare, care sunt însă mai slabperceptibile şi facultative (nu apar în vorbirea alertă): autobuz,circumspect, contemporan, epigramă, la revedere, separare,studentului. Acest accent, care se poate percepe, în multe limbi,mai ales pe silaba a doua anterioară sau posterioară accentuluişi care are funcţie ritmică şi nu lexical-morfematică ar putea fidenumit, cu termenul propus de P. Garde: ecou al accentului[7, p. 53].

Unele cuvinte prezintă în limba literară oscilaţii deaccentuare, unele recunoscute, altele combătute de normaprescriptivă: ápoi – apói; acólo – acoló; ádică – adícă;ás(t)fel – astfél; áltcumva – altcumvá; ántic – antíc; célălalt –celălált; câţiva – câţivá; câteva – câtevá; dóctoriţă –doctoríţă; íntim – intím; óricare – oricáre; profésor –profesór; Ştéfan – Ştefán; pers. I şi a II-a pl. de la verbele deconj. a III-a îşi mută accentul sub influenţa aceloraşi persoanede la conj.a II-a: spúnem – spuném: mérgeţi – mergéţi; serăspândesc tot mai mult accentuările analogice, la numeleproprii de tipul: Ciubotáriu – Ciubotaríu; Moráriu – Moraríu.În unele cazuri, accentuarea diversă se explică prin provenienţadiferită a unor cuvinte, mai ales din greacă sau latină, respectivdin franceză: académie – academíe; ántic – antíc; carácter –caractér; spléndid – splendíd. Schimbările ocazionale deaccent se pot datora stării afective a vorbitorului: álo – aló!párdon!

99

Sextil Puşcariu (1959, p. 105) nota strigătele-reclamă (curitm strigat): cóvrigi! strugúri!, în care schimbarea accentuluieste menită să atragă atenţia. Unele accentuări afective s-auimpus în rostirea standard: ádu, spúrcat – considerateneliterare.

În limba română, nerealizarea accentului lexical (sautransformarea accentului principal în secundar) are loc atuncicând două sau mai multe cuvinte accentuate alcătuiesc ounitate strânsă semantică şi ritmică (la limita dintre cuvintelecompuse, locuţiuni şi îmbinări libere): se poate realiza oierarhizare a accentelor, accentul cuvântului mai puţinimportant semantic devenind secundar (S. Puşcariu, 1959, p.102): búnă seára, cérul gúrii, din noápte-n-noápte, múmapădúrii, pápă-lápte, mi-adúc amínte etc.

Este interesant faptul: combătând explicaţia lui S. Puşcariucă deplasarea acentului în „n-áud” (faţă de aud) a fostprovocată de transferul accentual, după modelul „n-ascult –ascult”, Al. Graur observă că transferul accentului de la nu, cepe vocala iniţială a verbului următor nu are loc când vocalainiţială a verbului este accentuată: se zice n-aude, ce-arată, darnu se zice n-află, n-arde, ce-află, ce-arde, ci nu află etc.Singurul verb care permite eliziunea sau sinereza este a avea:n-am, ce-are, fapt ce explică prin formele cu accent pedesinenţă: avem, aveţi > n-avem, ce-aveţi. În n-áduce , u arconserva un acccent secundar, pe când deplasarea accentului înn-áflă pe negaţie, ar duce la dezaccentuarea acestuia şi aceastaîmpiedică eliziunea şi deplasarea accentului. Deci, în nu audeliziunea (şi transferul accentual) nu s-a produs decât dupădeplasarea accentului pe „u” [8, p. 27].

100

ACCENTUAREA OXITONĂ, PAROXITONĂ,PROPAROXITONĂ ŞI ANTEPROPAROXITONĂ

În limba română, accentul stă, de obicei, pe ultimele treisilabe ale cuvântului: după locul accentului începând cu ultimasilabă, cuvintele se numesc oxitone: oráş, caiét, studént,calendár, piciór etc. Din greacă „oxis” – intensitate, putere şi„tonos” – ton, accent.

Nota bene: Accentuarea se realizează de la finele cuvântuluidupă cum urmează: I silabă de la sfârşitul cuvântului, a II-a silabăde la sfârşit, a III-a etc. Studenţii vor despărţi în silabe lexemele,după care vor numerota sus, cu cifre romane, numărul silabelor.De exemplu: u(VI)-ni(V)-ver(IV)-si(III)-ta(II)-te(I) (şase silabe;accentul pe a doua de la sfârşitul cuvântului).

Paroxitone – de ex.: facultáte, cúlme, múnte, flóare, fráte,dínte, frúnză, geántă, revístă, maşínă, smoálă, fereástră etc.Verificăm practic: fa(IV)-cul(III)-ta(II)-te(I) (accentul se aflăpe a doua silabă de la sfârşitul cuvântului, acesta esteparoxiton). Din greacă „paros” – lângă, înainte şi „oxiton” –intensitate, putere.

Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade peantepenultima silabă, adică pe silaba a II-a de la sfârşit. Înlimba română cuvintele proparoxitone sunt mai puţinnumeroase decât cele oxitone şi paroxitone, cedând mult înaceastă privinţă: pásăre, vrábie, corábie, întrécere, sálcie,límpede, foárfece, strúgure, sécetă (din greacă „pro” – înaintea+ paroxiton).

În cazuri rare, mai ales în cuvinte compuse, accentul poatesta chiar pe a cincea sau a şasea silabă de la sfârşitulcuvântului: véveriţele, (al) nóuăsprezecelea. De asemenea, şicuvintele vechi: bívoliţă, lápoviţă, lúbeniţă (harbuz), iáloviţă(vacă mare şi grasă), prépeliţă etc., precum şi denumirile derâuri din România: Dâmboviţa, Ialomiţa. Lexemele date se

101

numesc anteproparoxitone, din gr. „ante” – înainte +proparoxiton.

Tot cuvinte anteproparoxitone sunt şi numeralelecardinale de la 11 la 18 (unsprezece, doisprezece ...optsprezece, înafară de şaptesprezece) [9, p. 154].

Putem concluziona că marea majoritate a cuvintelor auaccentuare oxitonă şi paroxitonă. Mai puţin numeroase fiindproparoxitonele şi foarte rare – anteproparoxitonele.

CUVINTELE FONETICE, PROCLITICE ŞI ENCLITICE

Cuvântul fonetic este alcătuit dintr-o totalitate de silabe, cuun singur accent, dotat cu sens. El poate coincide cu un cuvântlexical, iar în vorbire numărul cuvintelor fonetice trebuie săcoincidă cu numărul cuvintelor accentuate.

Cuvintele auxiliare neaccentuate pot fi proclitice şienclitice. Atunci când cuvântul neaccentuat se află înainteacuvâtului noţional accentuat la care aderă, el se numeşte lexemproclitic (din greacă „proklitikos – înclinat înainte).

De exemplu: Gândesc la fapte/ de atunci/ la arătări/ din eraprea fierbinte/ ce se sparse/ ...

Lucian Blaga

Atunci când lexemul neaccentuat se află după cuvântulnoţional accentuat la care aderă (legându-se, în general, deacesta prin cratimă) se numeşte enclitic (din gr. „enclitikos” -înclinat în urmă).

De exemplu: Alexandru/ simţi/ prelungindu-i-se/ cald/ peobraz/ ...

Vladimir Beşleagă, Acasă

102

Nota bene: În conluzie: în unele cazuri, unitatea accentualăeste formată dintr-un cuvânt accentuat însoţit de cuvinte clitice,proclitice şi enclitice: prepoziţii, conjuncţii, articole, formeconjuncte ale pronumelui personal şi reflexiv, verbe auxiliare. Înscris, cuvintele proclitice şi enclitice, de regulă, sunt separate decuvântul accentuat la care aderă prin blanc sau prin cratimă.

TIPURILE ACCENTULUI

Foneticienii Vl. Zagaevschi şi N. Corlăteanu clasificăaccentul după cum urmează: [10, p. 169]I.Sub aspect fonologica) Accentul dinamic – de intensitate, de forţă. Din greacă

„dynamikos” (de intensitate) este evidenţierea unor silabedintr-un cuvânt fonetic prin rostirea lor cu o intensitate maiputernică. Caracteristic pentru foarte multe limbi: română,franceză, spaniolă, germană, engleză,rusă, cehă, gruzină,armeană, azerbaigeană, cazacă, turcă etc.

h) Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenţierea uneisilabe din cuvânt prin rostirea ei pe un ton mai ridicat (maiacut) decât celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbilevechi clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latinaclasică, vechea slavă). Accentul muzical este înlocuit,deseori, cu cel dinamic. În latina populară, începând cu sec.al II-lea şi terminând cu sec. al II-lea, are loc trecereadefinitivă de la accentul muzical la cel dinamic – acestafiind moştenit de limbile romanice inclusiv româna.Deseori, accentul muzical al cuvântului se îmbină cuprezenţa accentului politonic al silabei (din gr. „polys” –mult şi „tonos”- voce). Prin accent politonic se subînţelegevariaţiile înălţimii vocii în limita silabei, variaţii careîndeplinesc funcţie distinctivă. Diferitele tipuri opozanteale accentului silabic se numesc tonuri sau voci: ton

103

uniform ( __ ), ton ascendent (/), ton descendent (\), tonascendent-descendent (٧), ton descendent-ascendent (٨).

i) Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum „cât”) estereliefarea unei silabe din cuvânt prin pronunţarea ei cu odurată mai lungă decât celelalte silabe. Lingviştii considerăcă limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se întâlnescfoarte rar. Lingvistul Tomson, spre ex. examinează numaidouă tipuri de accent – dinamic şi muzical.

j) Accentul mixt - În unele limbi accentul dinamic seîmpleteşte cu accentul muzical în aşa măsură, încât e greude deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenealimbi se numesc limbi cu accent dinamico-muzical,muzical-dinamic sau mixt, ori combinat (ex. sârbo-croata,norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar şi germana).

II. Tipurile accentului sub aspect morfologica) Accentul fix sau previzibil. Dacă accentul vizează aceeaşi

silabă în toate cuvintele unei limbi, indiferent de numărulsilabelor, el se numeşte fix. Cuvintele pot fi mono-, bi-, tri– şi polisilabice, iar silaba lovită de accent – prima, ultima,penultima şi antepenultima. Accentul rămâne fix, deasemenea, la derivare, declinare, conjugare în sensul că laadăugarea prefixelor, sufixelor, desinenţei, accentulpărăseşte silaba pe care se află, transferându-se pe altăsilabă. Ex. patriót – cómpatriot, echilíbru – dézechilibru.

b) Accentul liber sau imprevizibil şi accentul limitat. Existălimbi cu acccent liber (ca: rom., it., sp., bulg., rusă, ucrain.).Accentul (în limba română) cade diferit (popór, mantá,báştină etc.). În alte limbi accentul este dimpotrivă limitatsau condiţionat. De ex., în greaca veche accentul cade, deobicei, pe penultima silabă şi pe ultima (virtú, fratéllo,bontá, novitá) şi foarte rar pe celelalte silabe.

104

În limba română, în cuvinte diferite, accentul poate cădeadiferit:

- pe ultima silabă (copác);- penultima silabă (frúnză);- antepenultima (rámură);- foarte rar pe silaba a patra de la sfârşit

(véveriţă).

c) Accentul permanent şi accentul mobil – în orice limbăpot fi întâlnite cuvinte cu un asemenea accent. Dacă întimpul declinării sau al conjugării cuvântului, ori laformarea cuvintelor noi prin sufixare accentul rămâne pesilaba pe care a fost în cuvântul nederivat, atunci accentulse numeşte permanent. Dacă însă, în timpul flexionării saual derivării accentul trece de pe radical pe afixe sau invers –mobil.

În limba română, accentul permanent estecaracteristic pentru declinare; se mai întâlneşte şi laconjugarea unor verbe (conj. a I-a cu suf. –ez; conj. a IV-acu suf. –esc (-ăsc)). Exemple: copác, copácului, copáci,copácilor; lúcru, lúcrul, lúcrului, lúcrurilor, lúcrurile;conj. a I-a: lucréz, lucrézi, lucréază, lucrăm, lucráţi etc.

Însă la derivare accentul mobil trece de pe radicalpe sufix: másă – măsúţă; pădúre – pădurár, păduríce etc.

FUNCŢIILE ACCENTULUI FONETIC

1. Funcţia culminativă – funcţia de bază a accentului se mainumeşte contrastivă, culminativă.

Să ne imaginăm cum cele mai înalte culmi alemunţilor şi ale dealurilor, vârfurile-reper, se reliefeazăfoarte clar în contrast cu povârnişurile, colinele, dâmburile.

105

Aşa şi în torentele vorbirii, alcătuite din înlănţuiri decuvinte fonetice, accentul fiecărui cuvânt, silaba accentuatăse prezintă ca o culme, ( de aici şi denumirea -culminativă). De ex.: în cuvintele „universitate”,„filologie”:

a)

u- ni- ver- si- tá- te

b)

fi- lo- lo- gí- e(într-un cuvânt)

2. Funcţia demarcativă. Accentul ca şi fonemele, conţine însine şi o „încărcătură” suplimentară, prezentându-se încalitate de mijloc de semnalizare, adică el îndeplineşte şi ofuncţie demarcativă sau delimitativă.

De ex.:a) Digraful oa-, -oa- notează nu numai diftongul ascendent oa

(floáre), ci şi hiatul binar oa (coagulare).Prezenţa sau lipsa accentului semnalează, de regulă, - în caz

marcant – diftongul (oámeni, soáre, şcoálă) şi – în poziţienemarcantă – hiatul (exploatatoare).

b) După cum s-a spus, în limba română, cuvintele terminate înconsoană sunt, de regulă, oxitone. De aceea, variantele cuaccent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troléibus, televízorş.a. cunoscute şi în limba rusă sunt considerate incorecte.Accentul oxiton semnalează varianta literară corectă:autobús, documént, televizór, transpórt, troleibús.

3. Funcţia distinctivă. În limbile cu accent fix, accentul nuare valore fonologică distinctivă, adică două cuvinte sau

106

forme gramaticale nu pot fi niciodată diferenţiate datorităaccentului. El serveşte pentru a delimita cuvintele.Funcţia fonologică a accentului în limbile cu accent liber

poate fi identificată ca funcţie distinctivă.În limba română succesiunile de foneme: mijloc, mobilă,

para, acele, matură, cântă, luate izolat, în afara contextului, nune spun încă numic despre ce cuvânt sau despre ce sens alcuvântului este vorba.

Funcţia distinctivă semantică se manifestă atunci cândcuvintele opozabile aparţin aceluiaşi punct de vedere şi secaracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale. Ex.comédie (întâmplare ciudată) – comedíe (operă dramatică);parálele – paraléle; tórturi – tortúri; víţele – viţéle; éra – eráetc. Augúst – áugust; míjloc – mijlóc; cântecele – cântecéleetc.

Funcţia distinctivă lexico-gramaticală. În limba românăfuncţia fonologică distinctivă a accentului e folosită deseoriîn scopuri lexico-gramaticale. Accentul diferenţiază sensurilecuvintelor, care sunt omoforme:

1.Substantiv + adjectiv: álbie – albíe; búnei – bunéi;2.Substantiv + pronume: ácele – acéle;3.Substantiv + verb: dúduie – dudúie; móbilă – mobílă;4.Substantiv + adverb: lătúri (resturi de mâncare) – lături

(la o parte);5.Adjectiv + verb: dúră – dură;6.Adjectiv + numeral: óptime (cele mai bune) – optíme;7.Verb + adverb: (se) repéde – répede;Funcţia distinctivă morfologică. Ex. iar – adverb; iar –

conjuncţie; mai – substantiv; mai – adverb (cuvânt auxiliarfolosit la formele gradului compus); tot – numeral; tot –cuvânt auxiliar la gradele de comparaţie; bucură (el) –bucură (ei);

107

Funcţia distinctivă sintactică. Pronunţând o frază de maimulte ori şi punând accentul logic de fiecare dată pe altcuvânt, noi transmitem frazei nuanţe de sens diferite.

Ex. Mâine mergem la teatru. (nu azi, nu poimâine);Mâine mergem la teatru. (noi mergem neapărat);

Mâine mergem la teatru. (la teatru, nu la cinema saucafenea).

La Mihai Eminescu „Împărat şi proletar”:„Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi.”Funcţia distinctivă stilistică. Este vorba de variantele

dialectale de ex.: bólnav, dúşman, áripă, acoló etc.; decuvintele marcate stilistic: „áripi zburătoare” (în versuri),folosite de autori pentru a demonstra sau caracteriza coloritullocal, arhaic etc.

„De treci codri de aramă, de departe vezi albindŞ-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.Acoló, lângă izvoară, iarba pare de omăt,Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.” (M.

Eminescu, Călin)

„Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile, şi neamul ...Şi de aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,Mi-e prieten numai mie, iară ţie dúşman este,Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste ...” (M.

Eminescu, Scrisoarea III)

108

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:1. Definiţi accentul în limba română.

2. Pronunţaţi corect silabele accentuate şi apoi pe cele

neaccentuate, observând diferenţa acustică.

3. Exemplificaţi accentuarea oxitonă, paroxitonă şi

anteproparoxitonă.

4. Precizaţi care sunt cuvintele fonetice, proclitice şi

enclitice.

5. Însuşiţi şi apoi caracterizaţi tipurile accentului sub aspect

fonologic şi morfologic.

6. Caracterizaţi funcţiile accentului fonetic (culminativă,

demarcativă, distinctivă).

Note bibliografice:

1. Th. Parapiru, Bună ziua! Limba română! Galaţi,1993, p. 8

2. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. AII-a. Bucureşti, 1994, p. 98

3. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 234. A. Martinet, Elemente de lingvistică generală.

Bucureşti, 1970, p. 965. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău:

Lumina, 1993 p. 1606. S. Puşcariu, Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A

II-a. Bucureşti, 1994, p. 1047. Paul garde, L’accent. Paris, 1968, p. 53

109

8. Al. Graur, Notes sur les diphtongues en roumain, înBL, III, 1935, p. 15-53

9. I. Iordan, Gramatica limbii române, vol. I,Vocabularul, fonetica şi morfologia. Bucureşti,1954, p. 154

10. N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi. Fonetica. Chişinău:Lumina, 1993 p. 169

110

MODULUL VI. INTONAŢIA

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de intonaţie;

- Să delimiteze tipurile intonaţiei;

- Să precizeze opoziţiile intonaţionale;

- Să cunoască toate componentele intonaţiei;

- Să asimileze cunoştinţe privind succesiunile

ritmice, ritmul, tactul, junctura şi pauza.

111

INTONAŢIA CA UNITATE FONETICĂSUPRASEGMENTALĂ

„Precum fizionomia noastră, fiindcompusă din foarte multe trăsături, diferăinfinit de la om la om, aşa şi vocea – deşicuprinde puţine varietăţi cărora li sepoate da o denumire, intonând – diferă dela un individ la individ şi urechile odisting, întocmai cum ochii recunoscfizionomia.”

M. F. Quintilian

Intonaţia este un element fonetic legat prin funcţiigramaticale şi valori afective de pauze, pe care le însoţeşte şi leprecedă [1, p. 59].

Rolul ei în vorbire, în marcarea unor raporturi sau situaţiisintactice şi în exprimarea stărilor sufleteşti este deosebit deimportant, dar posibilităţile punctuaţiei de a reprezentadiversitatea intonaţiilor sunt restrânse.

Nota bene: În sens restrâns, prin intonaţie se înţelege melodiafrazei; variaţiile tonului fundamental al vocii în interiorul frazeifonetice. În sens larg, intonaţia se realizează prin îmbinareavariaţiilor de înălţime cu intesitatea şi durata sunetelor, cu pauzele,tempoul şi ritmul vorbirii şi cu alte elemente fonice, insuficientcercetate, legate de timbrul sunetelor şi de „culoarea” vocii:„mirată”, „emoţionată”, „nedecisă” etc. Intonaţia se prezintă caun indice absolut necesar pentru vorbirea orală, ce nu se poateconcepe în afara acesteia.

Intonaţia are un rol inconfundabil şi incomparabil înprocesul comunicării. Psihologia, stilistica, arta oratorică,dicţia şi, nu în ultimul rând, fonetica, sunt legate profund de„farmecul intonaţiei. În fonologie, intonaţia se cercetează din

112

punctul de vedere al opoziţiilor stilistico-semantice dintrediferite sintagme, ce se creează prin varierile intonaţionale, iarîn gramatică se are în vedere aspectul sintactic şi rolulfactorului intonaţional la determinarea aspectului sintactic şi atipului comunicativ corespunzător.

Intonaţia apare şi ca indice al pronunţării corecte” [2, p.200].

TIPURILE DE INTONAŢII

1. Intonaţia uniformă numită şi normală este caracteristicăpentru vorbirea obişnuită, redată prin propoziţii enunţiative.De exemplu: „Romanul Ion este scris de Liviu Rebreanu.”

2. Intonaţia ascendentă ↑ caracterizează sintagmeleneterminale şi constă, în esenţă, în ridicarea tonului pe ultimasilabă a cuvântului final. Este specifică mai ales enunţurilorinterogative totale, prin care vorbitorul solicită un răspuns detipul „da” sau „nu”. Exemplu: Tu ai citit romanul Ion?

Ion?romanul

cititai

Tu4.Intonaţia descendentă ↓ se realizează în cadrul

sintagmelor terminale şi constă în coborârea tonului pesintagma accentuată a ultimului cuvânt. Este frecventăîn propoziţiile imperative.

Citiţi romanul Ion!

113

4. Intonaţia combinată. ↓↑ După o ridicare a tonuluiurmează o scădere treptată a lui.

Autoarea Laurenţia Dascălu, în lucrarea „Întrebările „ecou” şiintonaţia lor în limba română”, a efectuat cercetăriexperimentale asupra intonaţiei (în special interogative) [3, p.306]:

1. Modelul ascendent-interogativ: poate conţine un cuvânt cuaccent sintactic, acesta se evidenţiază printr-o proeminenţănegativă în silaba accentuată. Exemplu: Mama vine?

Interogativele pot fi formulate dintr-un singur cuvânt (rostit peun ton ridicat ascendent), care reia spusele interlocutoruluicând acestea nu au fost percepute corect sau provoacă oreacţie afectivă a vorbitorului:

„ – Spunea că eşti un ticălos.- Cum?- Da. Asta e părarea lui despre tine.”

2. Modelul descendent-interogativ – caracterizeazăîntrebările parţiale (conţinând un cuvânt interogativ:pronumele – care, cine, ce, cât; adv. când, cum, unde, cât)au vârful tonal pe silaba accentuată a cuvântuluiinterogativ, urmat de o cădere abruptă şi apoi o coborâregradată până la finele enunţului: „Cine vine?”

3. Modelul interogativ ascendent - descendent alinterogativelor alternative prezintă, în comparaţie cu frazaenunţiativă disjunctivă, o frecvenţă fundamentală mai mare

Vremetrece,

şi nouătoate…

Toate-svechi

vremevine,

114

a primului termen al alternativei cu o înălţime mai mare lasfârşitul acestuia:

Exemplu: „Iei pere ori mere?”4. Modelul interogativ descendent-ascendent este specific

unor structuri interogative compuse:Exemplu: „Iar n-am scris bine, nu?”

5. Modelul descendent declarativ. Un apel la distanţă (strigăt)are un model descendent cu două faze, care diferă deintonaţia vocativului printr-un interval descendent mairedus, plasarea vocii pe un registru mai înalt şi printr-odurată mai mare: Vocativ: Vlad! Strigăt: Vlaad!Foneticienii N. Corlăteanu şi Vl. Zagaevschi [4, p. 201]

disting patru tipuri sau contururi terminale principale deintonaţie: intonaţie uniformă sau orizontală, intonaţieascendentă, intonaţie descendentă, intonaţie combinatăascendentă – descendentă. Pentru a diferenţia intuitiv variaţiileintonaţionale, autorii au construit un portativ, în care cifrelecorespund celor cinci niveluri de înălţime a tonului. Nivelulcinci – cel mai ridicat, nivelul unu – cel mai scăzut. Nivelul doise consideră nivelul normal de pornire a vocii.

1. Intonaţia uniformă sau orizontală (numită şi normală)este caracteristică pentru vorbirea obişnuită, redată prinpropoziţii enunţiative.

este ingi-Ion ner.

2. Intonaţia ascendentă caracterizează propoziţiileinterogative, nemarcate lexical, numite şi totalinterogative. Cuvântul care priveşte nemijlocitîntrebarea se rosteşte pe un ton mult mai ridicat decâtcelelalte.

115

teatru? fost la aiTu

3. Intonaţia descendentă e frecventă în propoziţiiimperative. De la cuvântul ce exprimă ordinul saudorinţa şi care dispune de intonaţia cea mai ridicată,tonul este apoi mereu în scădere.

Zdrobiţi orânduiala cea crudă

şi nedreaptă…

4. Intonaţie ascendentă – descendentă poate apărea într-opropoziţie enunţiativă.

116

COMPONENTELE INTONAŢIEI. SUCCESIUNILERITMICE: RITM, TACT, JUNCTURĂ, PAUZĂ

În general, elementele componente ale intonaţiei sunt:melodia, accentul sintagmatic sau frazic, pauzele, ritmul,tempoul şi timbrul vorbirii. În procesul vorbirii acestecomponente apar ca un tot unitar.1. Melodia – gr. „melos”- cântec. Prin melodie trebuie să

înţelegem modificările relative ale înălţimii tonului de bazăal sunetelor vorbirii. Cuvintele, sintagmele, propoziţiile îşiau fiecare melodia lor specifică în funcţie de scopulcomunicării.

2. Accentul sintagmatic sau frazic se prezintă ca o rostire maiintensivă a unui cuvânt din componenţa sintagmei. Ex. „Înparcul orăşenesc/ se juca/ un băieţel drăgălaş/ îmbrăcatîntr-o hăinuţă frumoasă/” – accent sintagmatic se obţine laultimul cuvânt. Accentul frazic se mai numeşte şi accentlogic.

3. Pauzele constituie întreruperi ale cuvântului sonor,îndeplinind funcţii fiziologice şi lingvistice. Din punct devedere fiziologic, pauzele se prezintă ca nişte întreruperinecesare la alternarea expiraţiei şi inspiraţiei aerului. Înplan lingvistic, ele au efecte stilistice „să plec ... sau sărămân ...”; „Taci, te rog, nu-mi mai aminti de el”; „Vorbalungă – sărăcia omului”.

4. Ritmul, împreună cu tempoul, se consideră dreptcomponent temporal al intonaţiei. El se prezintă ca oalternare de silabe accentuate şi neaccentuate, la un intervalegal de timp. El este respectat, în mod special, încomunicarea poetică.

Ex. „Lângă lác pe cáre nóriiAu urzít o úmbră fínă ...” (M. Eminescu, Crăiasă din

poveşti)

117

5. Tempoul reprezintă iuţeala cu care se pronunţă unităţilelexicale, adică viteza de succesiune a silabelor cuvintelor.Se disting mai multe categorii de tempou:

a. lent, măsurat, liniştit, normal;b. accelerat sau grăbit (propoziţiile interogative şi

exclamative);c. sacadat;d. încetinit.6. Timbrul se prezintă ca un colorit specific vocii, folosit la

pronunţarea diverselor propoziţii. El redă o anumită stareafectivă a vorbitorului (bucurie, mânie, răutate, ironie,tristeţe).Foneticianul A. Turculeţ consideră că „ritmul înseamnă

revenirea periodică în lanţul vorbirii a unor impresii auditiveanaloge produse de elementele prozodice, mai ales deintensitate şi de durată” [5, p. 262]. Ritmul stă la bazaversificaţiei şi formează obiectul de studiu al metricii. Acestaare un rol important şi în vorbirea obişnuită. Cuvintelepolisilabice şi sintagmele se imprimă în memorie cu ritmul lorpropriu, care ajută la fixarea acestora. Sextil Puşcariu [6, p.187] observă că, atunci când nu ne amintim un cuvânt „nejoacă pe limbă” tocmai ritmul său. Ritmul imitativ, motivat, alonomatopeelor este acelaşi în limbi diferite, de exemplu,cântecul cocoşului: rom. cu-cu-ri-gu; germ. ki-ki-ri-ki.

Unele sintagme din vorbirea populară şi familiară dovedesco tendinţă spre simetrie şi chiar spre vorbire ritmică: expresiv,compuse ritmate şi rimate (calea-valea, leit-poleit), asonanţe(sapă şi lopată), aliteraţii (praf şi pulbere).

Anumite cadenţe ritmice sunt mai preţuite decât altele.Astfel admirăm cu toţii, în poezia eminesciană, bogăţia rimelordactile în care, după silaba accentuată, urmează două sau chiartrei silabe neaccentuate (codrúţule - drăgúţule).

118

Nota bene: După cum am văzut în modulul despre „accent” şiîn vorbirea curentă, anumite succesiuni ritmice sunt mai plăcuteurechii decât altele. Din această cauză accentul tradiţional poate fimodificat, aşa cum din motive stilistice se poate muta accentul de lalocul său normal. Păstrarea unei anumite cadenţe ritmice obişnuiteîn limba noastră a produs accentuarea „spúneţi” – „spunéţi-mi”.

JUNCTURA

S-a discutat mult mai ales despre aşa-zisa junctură internădeschisă, înţelegându-se prin aceasta, în general, totalitateatrăsăturilor fonetice care caracterizează fonemele segmentale şisuprasegmentale de la începutul şi sfârşitul unui enunţ izolat.Se opun enunţuri alcătuite din aceleaşi foneme şi care sediferenţiază numai prin locul în care se află o „pauză virtuală”,mascată prin blancul care separă cuvintele scrise, de exemplu:petrecerea asta – pe trecerea asta; cuplată – cu plată; cuvântul– cu vântul; nu dai apă – nu da iapă; l-am irosit – l-a mirosit;unsoare – un soare etc.

Cazuri româneşti de junctură internă deschisă au fostcercetate prin măsurarea pe spectograme a duratei pauzelor dela locul juncturii şi a duratei segmentelor fonice pre- şipostjoncturale, completată printr-un test de audiţie de M.Mărdărescu-Teodorescu [7, p. 29-38].

Junctura este o „pauză virtuală”, la care vorbitorul recurgepentru evitarea unor neînţelegeri sau pentru „remedierea” lor,pauză însoţită şi de modificări ale elementelorsuprasegmentale.

PAUZA

Pauza se prezintă ca o scurtă întrerupere a fluxului vorbiriiîntre două unităţi lingvistice succesive: sunete, silabe,morfeme, cuvinte, grupuri de cuvinte, propoziţii sau o tăcerescurtă la încheierea unor enunţuri care exprimă un conţinut de

119

gândire închegat. Pauzele servesc la structurarea şisegmentarea vorbirii, putând fi semnale demarcative ale unorunităţi lingvistice. Durata pauzelor poate avea cauze logice şiafective: când conţinutul enunţului este mai complex, pauzelesunt, de obicei, mai lungi; stările afective pot duce atât lalungirea, cât şi la scurtarea pauzelor (prin accelerarea vorbirii).

Pauzele reglează tempoul vorbirii. Ele servesc şi ca mijlocde dirijare a atenţiei interlocutorului. În pauze, vorbitorulrealizează selecţia lexical-semantică şi planificarea verbală atextului; în pauzele de ezitare (umplute, adesea, de vocalaneutră) se caută expresia potrivită. Segmentarea textului scrisla citire, cu ajutorul pauzelor, este o condiţie necesară pentruînţelegerea acestuia. Semnele de punctuaţie sunt importantepentru distribuirea pauzelor la lectură.

„Durata pauzelor în texte cu semne de punctuaţie este între0,18 sec. şi 3,63 sec., iar în textele fără semne de punctuaţieîntre 0,18 sec. şi 2,72 sec.” [8, p. 361-375].

Sextil Puşcariu scria: „Când terminăm să scriem o frază,punem punct; când terminăm să o vorbim, facem o pauză. Dinpunct de vedere fonetic, pauza este identificată cu încetareamişcărilor necesare pentru articulaţia sunetelor şi trecerea lastarea de odihnă, cu coardele vocale deschise. Dacăterminarea frazei înseamnă, în acelaşi timp, şi încheierea uneiidei, pauza urmează după o coborâre a tonului, semnul princare marcăm pentru ascultător această încheiere ... Acest roldelimitativ al pauzei este covârşitor în sintaxă” [9, p. 191].

TEMPOUL

Tempoul reprezintă, în general, durata absolută asunetelor. Pentru variaţia acestuia se utilizează, de regulă,termeni preluaţi din muzică: lento, allegro, presto. Viteza

120

vorbirii poate fi măsurată în numărul de silabe pe unitatea detimp. Viteza „normală” este de 5-8 silabe, de cca 10-15 sunetepe secundă, dar la vorbirea presto se ajunge până la 400 decuvinte pe minut.

Tempoul vorbirii variază atât de la o colectivitatelingvistică la alta (de ex. popoarele meridionale vorbesc mairepede; aromânii, oltenii, muntenii au un tempou mult mairapid decât ardelenii sau modovenii), cât şi individual, înlegătură cu temperamentul şi starea afectivă a vorbitorului. Pede altă parte, tempoul ţine de situaţia de vorbire sau deimportanţa conţinutului celor spuse: lucrurile importante şi înocazii solemne se spun mai rar şi apăsat, lucrurile mai puţinimportante, parantezele se spun mai repede.

În literatura de specialitate, se mai utilizează şi noţiunea de„embleme fonetice” [10, p. 87], care reprezintă trăsăturileprozodice ori suprasegmentale, mai ales intonaţia, dar nu înultimul rând şi: accentul, tempoul şi ritmul vorbirii; cuvântul şigrupul fonetic (fonetica sintactică), alternanţele fonetice(morfo(fonologia), articularea segmentală şi suprasegmentală,registrul vocii şi al respiraţiei, pauzele ca întrerupereintenţionată a fluxului sonor, auzul fonetic.

În concluzie, putem aminti studenţilor că intonaţia sau„accentul frazei” are un caracter relativ. Ceea ce contează nu etăria accentului în sine, ci tăria raportată la cea întrebuinţată însilabele accentuate ale celorlalte cuvinte din propoziţie. SextilPuşcariu demonstrează faptul că despre rolul acentului în frazăîşi dă seama oricine. „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla”înseamnă că nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate şti ce vafi. Sau „Dumnezeu ştie ce se va întâmpla”, adică tot ce seîntâmplă se face cu ştirea Domnului.

Semnificativă şi demonstrativă în acest sens este şiistorioara relatată de foneticianul Puşcariu: „La masă soţia meam-a întrebat: „vrei vin?”. Dar s-a corectat imediat: „vrei vin?”

121

Când a pus întrebarea nu şi-a dat seama că se termină vinul ...”[11, p. 105].

După cum există o schimbare a accentului pe silaba dintâi acuvântului, tot aşa accentul frazei poate trece, când urmărimanumite scopuri stilistice, pe un cuvânt anterior, care, în modnormal, nu are accent. Asemenea cazuri se întâmplă mai ales:a) În cazul negativului nu sau la exclamativele da, ba şi

ia(n): Nu vine! Ba să mai zici! Ia(n) vezi! Când acestecuvinte îşi pierd elementul vocalic prin contopire cucuvântul următor, accentul se mută pe vocala iniţială aacestui cuvânt: ascúltă, dar n-ásculta; avéţi – ce-áveţi?;apói, dar d-ápoi?; aúzi, dar i-áuzi, măi leneşule ... (I.Creangă).

b) Întrebările au mai des un accent de intensitate puternic: Cévrea?/ Când vine?/ Cúm fac?

c) Nesiguranţa, neîncrederea sau alte sentimente pot fisubliniate printr-o schimbare a accentului: Párcă l-amvăzut!

d) Prepoziţiile pot fi intonate când primesc un sens opozitivsau antitetic: „a venit după mine” (nu înaintea mea). Astfelintonaţia are acelaşi rol ca şi schimbarea accentului.

e) În sfârşit, prin intonarea unui cuvânt lipsit de asfel deaccent putem face şi distincţii semantice. Astfel, alături decopulativul „şi” neacentuat (mama şi tata; am venit şi amvăzut) există un „şi” accentuat, care se traduce în latină prin„etiam” şi „iam”: A venit şi el? A şi venit?

Melodia frazei ţine tot atât de mult de fonetică, cât şi desintaxă. De aceea, se vorbeşte şi de un accent sintactic.

„Fiecare limbă are melodia, intonaţia ei mai uşor deimitat decât de definit, fiecare neam, vorbind, „cântă” în felullui.”

Sextil Puşcariu

122

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Definiţi intonaţia ca unitate foneticăsuprasegmentală.

2. Comentaţi afirmaţia: „Intonaţia apare ca indice alpronunţării corecte”.

( A. Turculeţ)3. Caracterizaţi intonaţia uniformă, ascendentă,

descendentă şi combinată.4. Precizaţi opoziţiile intonaţionale.5. Numiţi şi caracterizaţi elementele componente ale

intonaţiei (melodia, pauza, ritmul, tempoul şi timbrul).6. Explicaţi noţiunile: ritm, tact, junctură.7. Ce sunt „emblemele fonetice”?

Note bibliografice:

1. Beldescu, G. Punctuaţia în limba română, ed. a III-a,revăzută. Bucureşti: GRAMAR, 2004.

2. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 200

3. Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limbaromână // în SCL, nr.4, 1985, p. 299-306.

4. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 201

5. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească. Iaşi, 1999, p. 262.

123

6. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 187.

7. Mărdărescu-Teodorescu, M. Observaţii asuprajuncturii interne deschise în limba română, 1992, p. 29.

8. Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei –în citire – în limba română // în SCL, XIV, nr.3, p. 361-375.

9. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 191.

10. Vicol, N. Valori psihopedagogice şi psiholingvistice alecomunicării interpersonale. Chişinău, 2007, p. 87.

11. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 105.

124

MODULUL VII. ALTERNANŢELE FONETICE

La finele acestui modul, studenţii vor fi capabili:

- Să definească noţiunea de alternanţă fonetică;

- Să realizeze descrierea morfonologică descoperindînsemnătatea disciplinei lingvistice – morfonologia;

- Să determine categoriile de alternanţe vocalice şiconsonantice;

- Să caracterizeze alternanţele semivocalelor;

- Să recunoască alternanţele combinate şi corelative.

125

NOŢIUNEA DE ALTERNANŢĂ FONETICĂ

“În limba română alternanţelefonetice au un caracter sistemic, existândo regularitate în constituirea alomorfelor.E de remarcat marea frecvenţă a acestuifenomen. Nu este vorba atât de o influenţăa fonetismului asupra morfologiei, cât deo reală conlucrare a celor două nivelelingvistice în vederea realizării maidepline a conţinutului semantico-gramatical. În felul acesta, limba românătinde a reda prin mijloace cât maipregnante diferenţa morfemelor de caz,număr, persoană etc., stabilindu-se, astfel,anumite categorii morfologice.”

S. Puşcariu, Morfemul

Repetarea periodică a aceloraşi contraste cantitative sau deaccent pune în mişcare simţul nostru ritmic; repetarea aceloraşisunete la începutul sau la sfârşitul cuvintelor ne deşteaptăsimţul pentru aliteraţie şi pentru rimă; repetarea aceloraşiopoziţii în aceleaşi condiţii ne face să recunoaştem alternanţele.

Vl. Zagaevschi accentuează că “alternanţa fonetică esteschimbarea regulată a unui sunet din radicalul cuvântului prinalt sunet în procesul flexionării (nominale şi verbale), precumşi al derivaţiei” [1, p. 116].

Sextil Puşcariu clasifică alternanţele în vocalice,consonantice şi combinate [2, p. 259-262]. Autorulaccentuează că, de exemplu, opoziţia “o-u” pe care o întâlnimîn mor – murim se repetă în port-purtaţi, porc – purcel, cos –cusut etc. Serviciul pe care-l face această opoziţie variază, căci

126

în mor – murim şi port – purtaţi avem a face cu un morfonemauxiliar pentru hipercaracterizarea deosebirilor de persoană, încos – cusut spre a deosebi prezentul de participiul trecut, înporc – purcel spre a marca diminutivul etc.

Nota bene: Comun tuturor acestor exemple este faptul că “o”apare în silabă accentuată, iar “u” în silabă neaccentuată.

Condiţionată de accent e alternanţa între “a” în silabăaccentuată şi “ă” în silabă neaccentuată, care se repetă şi ladiftongul “au” în opoziţie cu “ău”: las – lasă; laud – laudăm.

De asemenea, găsim o alternanţă, condiţionată la fel deaccent, între diftongi şi una din vocalele diftongului. Astfel lui“ea” acentuat îi corespunde “e” neaccentuat: deasă – îndesa;veac – vecie; lui “oa” îi corespunde “o”: moară – morar,morişcă; moarte – morţi; groază – grozav.

De un “ă” sau “e” în silaba următoare depinde “oa” dinsilaba accentuată precedent, în opoziţie cu “o”, când în silabace urmează avem altă vocală sau zero: mor – moare, să moară;socru, socri-soacră, soacre; domn, domni – doamnă, doamneetc.

Acelaşi joc îl avem între “e” şi “ea”, dar “ea” apare numaicând urmează un “ă” (nu şi “e”): des, deşi, dese – deasă;negru, negre, negri – neagră; seri-seară. Aceeaşi alternanţă oavem la “e” când urmează un grup mixt cu caracter muiat, spredeosebire de “ea”, când grupul mixt următor are caracternemuiat: munteni – muntean; veac – veci etc.

127

APOFONIA SAU ALTERNANŢA VOCALELOR

Din greacă “apo” – contra şi “phone” – sunet. Există maimulte cauze care înlesnesc realizarea alternanţelor vocalice:locul accentului, analogia, morfonologia implicatămotivaţional etc.

Accentul se deplasează în cursul flexionării sau al derivăriişi unele vocale alternează fonetic: casă – căsoaie – căsuţă –căscioară – căsişoară – căsnicie (a : ă);

Nota bene: În predarea alternanţelor fonetive vom utilizametodele brainstorming şi problematizarea, realizând schemadiverselor categorii de apofonii, după cum urmează:

a) a(+ accent): ă (- accent): bostan – bostănel – bostănar– bostănărie; ciocan – ciocănaş – ciocănel – ciocani –ciocănire – ciocănit – ciocănitură – ciocănitoare.

b) a(- accent) a (+ accent): ă(- accent) ă(- accent): pahar– păhărel – păhăruţ – păhăruş; sarma – sărmăluţă.

c) o(+ accent): u(- accent): soră – surori – surioară –surată – surăţică.

d) oa(+ accent) : u (- accent): moare – mura – murătură.e) e(+ accent) : ă (- accent): rece – răci – răcit – răcire.f) ea (+ accent): e(- accent): deal – deluşor – deluros;g) ea (+ accent+ ă,a): e (+ accent + a,e): ceată, ceata –

cete; acesta – aceste.

Când în procesul flexionării dispare elementul inductor dinsilaba următoare, are loc alternanţa oa/o, frecventă în limbacontemporană: boală – boli; foaie – foi; floare – flori; ploaie –ploi.

Vocala “e” accentuată urmată în silaba următoare deelementul inductor (ă, a) alternează cu diftongul ea în cadruldiftongării condiţionate: des – deasă; întreg – întreagă;moldovenesc – moldovenească.

128

Diftongul “ia” accentuat alternează cu “ie” accentuat:amiază – amiezi; iarnă – ieni; viaţă – vieţi.

Alternanţa â/i are loc pe baza influenţei fonemuluiprepalatal din silaba următoare: cuvânt –cuvinte; tânăr – tineri;jurământ – jurăminte.

Nota bene: Unele cazuri de alternanţă pot fi explicate numaiprin stabilirea realităţii morfonologice. Iată de ce unii lingviştidefinesc alternanţele ca schimbări suferite de un fonem sau ungrup de foneme într-un sistem morfologic dat. [3, p. 162].

1. De exemplu, alternanţa a/ă poate fi explicată uneori numaiprin tendinţa de a distinge cât mai clar forma substantivalăsau adjectivală feminină de singular de cea de plural: baltă– bălţi; cadă – căzi; scară – scări; vrabie – vrăbii etc.

2. O altă diferenţiere a formei de plural de cea de singular secere mai ales în cazuri de omonimie. Astfel, omoforma“mare” poate fi utilizată în limba actuală şi ca substantiv, şica adjectiv. Pentru a distinge un cuvânt de altul servescformele de plural. La adjectiv nu are loc alternanţa. Deci:mare – mari, iar la substantive e prezentă alternanţa a/ă:mare – mări.

3. Necesitatea diferenţierii morfologice impune şi alternanţaia/ie: iarbă – ierbi – ierbii; iarnă – ierni.

Nota bene: Există însă şi alternanţe vocalice în treitermeni. Autorii N. Corlăteanu, Vl. Zagaevschi, Em. Vasiliu [4, p.31], S. Golopenţia-Eretescu clasifică aceste tupuri de alternanţedupă cum urmează:

a) a(+ accent): e (+ accent + e, i): ă (- accent): masă –mese – măsuţă;

b) ă (+ accent): e (+ accent + e, i):a (+accent +ă):învăţ – înveţi – învaţă;

c) o(± accent): oa (+ accent + ă, e, a): u (- accent): joc– joacă – (să) joace – jucăm – jucând; zbor –zboară – (să) zbor – zburaţi; tot – toate – tuturor;

129

d) oa (+ accent + ă, e, a): o(+ accent – ă, a, e) : u (-accent): vigoare – vigorii (gen.-dat.art.) – viguros.

ALTERNANŢA CONSONANTICĂ

Sunt condiţionate de vocalele anterioare i, e, şi – în special– a lui i semison (i final redus) asupra consoanelor precedente.Alternanţa consoanelor dure cu cele moi contribuie ladiferenţierea diverselor categorii morfologice:

zic (pers.I, sg.) – zici (pers. II, sg.),

pom (sg.) – pomi (pl.)

ulm (sg.) – ulmi (pl.)

Nota bene: În limba română, există o serie întreagă dealternanţe consonantice care se grupează în mai multe tipuri: 1) înfuncţie de articulaţiile suplimentare; 2) în dependenţă de locul şimodul de articulare a fonemelor; 3) alternanţe consonantice caredepind de sonoritate.

Cele mai frecvente, în limba română, sunt alternanţeleconsonantice în funcţie de o anumită articulaţie suplimentară,numită înmuierea consoanelor. Vocalele anterioare e, i şi, înspecial i semison (final, redus), au o deosebită influenţă asupraconsoanelor precedente. Aceasta contribuie la schimbareaarticulaţiei consoanei precedente spre centrul palatului, fapt cecauzează reducerea rezonatorului bucal şi ridicarea tonului,constituid articulaţia suplimentară a înmuierii consoanelor.

În acest sens, consoanele dure sunt pertinente pentruformele de singular ale numelor şi pentru pers.I, singular,indicativ şi conjunctiv a verbelor [4, p. 160].

Nota bene: Înmuierea consoanelor nu trebuie confundatăcu palatalizarea acestora. Palatalizare înseamnă

130

trasformarea consoanelor labiale b, p, m, f, v, urmate de iot(al diftongului ie sau provenit din vocala i) [5, p. 160].

Schematic putem reprezenta acest fapt după cum urmează:

Nr.d/o

Consoana Tipulconsoanei

Alternanţaconsonantică

1. b – b’p – p’

bilabiale - alb – albi; bob – bobi;plimb – plimbi; slab –slabi etc.- lup – lupi; plop –

plopi; stâlp – stâlpi; snop- snopi etc.

2. v – v’f – f’

labiodentale - bolnav – bolnavi; firav– firavi; morcov –morcovi etc.- cartof – cartofi; filosof

– filosofi; pantof –pantofi etc.

3. d – d’t – t’

dentale - cad – cade;rad – rade;scad – scade etc.- text – texte; făcut –

făcute etc.4. z – z’

s – s’alveolare - lucrez – lucrezi; solz –

solzi etc.- casă – case; trasă –

trase etc.5. j – j’

ş – ş’prepalatale - coajă – coji; vrajă –

vrăji etc.- moş – moşi; cocoş –

cocoşi etc.6. h – h’ postlingulae - ceh – cehi; monah –

monahi etc.

131

7. ţ- ţ’ africate - soţ – soţi; hoţ - hoţi etc.

8. m –m’n – n’r – r’l – l’

sonante - pom – pomi; ulm –ulmi etc.- ban – bani; sun – suni

etc.- par – pari; nor – nori;

scutur – scuturi etc.- real – reali; fragil –fragili etc.

Nota bene: Sonantele l, r şi n prezintă o înmuieredeosebită. De exemplu: sătul – plural, dialectal: sătul’, sătui(literar). În multe cuvinte de origine latină are loc acelaşi proces:cal – cai; cale – căi; miel – miei; vale – văi. Vibranta „r” a suferittransformări similare: cer – ceri (cei la M. Eminescu), pier – pieri(piei – în dialect), răsar – răsari (răsai – în dialect, la M. Eminescuşi Gr. Vieru).

Mai putem clasifica alternanţele consonantice şi pe bazatermenilor: în doi termeni, în trei termeni şi în patru termeni[6, p. 133].

I. Alternanţele consonantice în doi termeni:

Nr.d/o

Alternanţa consonantică Exemple

1. c : č + i semison, i, e - cântec – cântece; ac –ace; sec – seci; mac –maci etc.

2. g : ğ + i semison, i, e - algă – alge; coleg –colege; fag – fagi; fulg –fulgi; fug – fugi – fugeetc.

3. h : ş + i semison, i, e (maipuţin frecventă)

- leah –leşi –leşesc –leşeşte; burduh – burduşi;

132

4. s : ş + i semison, i, e - pas – paşi – păşesc; cos– coşi; ies – ieşi;

5. z : j + i semison, i, e - harbuz – harbuji; mânz– mânji;

6. t : ţ + i semison, i, e băiat – băieţi; urât – urâţi;bărbat – bărbaţi;

7. d : z + i semison, i, e - ladă – lăzi; aud – auzi;rabd – rabzi; rod – rozi;

8. d : j + i semison - oglindă – oglinjoară;repede – repejor; (ladiminutive)

9. t : č + i semison - răutate – răutăcios (rarecazuri);

10. ţ : č + i semison, i - credinţă – credincios;pieliţă – pielicică; uliţă –ulicioară;

11. x : cş + i semison - sfinx – sfincşi; fix –ficşi; complex –complecşi;

12. sc : şt + i semison, i, e - iubesc – iubeşti –iubeşte; gâscă – gâşti;firesc – fireşte;

13. st : şt + i semison - gust – guşti; oaste –oşti; poveste – poveşti;artist – artişti;

14. xt : cşt + i semison - mixt – micşti;

15. str : ştr + i semison, i - nostru – noştri; vostru –voştri;

16. şc : şt + i semison - puşcă – puşti; ceaşcă –ceşti; muşcă – muşti;

[7, nr. 1-2]

133

Alternanţele consonantice în trei termeni:

Nr.d/o

Alternanţa consonantică Exemple

1. d : z : j - rotund – rotunzi –rotunjel; oglindă – oglinzi– oglinjoară;

2. t : ţ : č - cuminte – cuminţi –cumincior; grăunte –grăunţi – grăuncior;

3. d : z : s - decid – decizi – decis;

4. t : ţ : s - trimit – trimiţi –trimisei;

5. c : č : s - torc – torci - torsei;

6. g : ğ : s - sparg – spargi –sparsei; mulg – mulgi –mulsei;

Alternanţele consonantice în patru termeni:

Nr.d/o

Alternanţa consonantică Exemple

1. d : z : g : s - ucid – ucizi – ucigând -ucisei;

În „Lexiconul greşelilor de limbă”, autorul CristianNiţulescu demonstrează că se generează, uneori, greşeli de

134

corectitudine atunci când nu are loc fenomenul alternanţeifonetice.

În exemple de tipul:

corect greşit1. cu alternanţă e/i chel – chei chel – cheli

sătul – sătui sătul – sătuli fidel – fideli fidel – fidei

credul – creduli credul – credui2. cu alternanţă z/j viteaz – viteji viteaz – vitezi treaz – treji treaz – trezi

confuz – confuzi confuz – confuji obez – obezi obez – obeji

[8, p. 19]Conform opiniei profesorului român, Ion Coja, Alternanţeleconsonantice sunt cele mai frecvente şi apar la consoana finalăa rădăcinii, pentru a marca pluralul la substantive – la nume, îngeneral, şi persoana a II-a singular la verbe. (Trecem în plansecundar alte alternanţe, care mai apar în flexiunea cuvintelorsau în derivarea unor cuvinte noi). În principiu, aşa cumobservă şi Gramatica Academiei, aceste alternanţe sunt dedouă feluri: 1. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală cuvarianta ei palatalizată (sau palatală): pom-pomi, adorm-adormi etc. 2. alternanţe care pun în opoziţie consoana finală arădăcinii cu o consoană net diferită: pas-paşi, las-laşi etc. Levom numi diferit: alternanţe parţiale şi alternanţe totale.

Alternanţele totale sunt următoarele: c-č(ci) (mac-maci, plec-pleci), g-ğ (gi)(fragă-fragi, fug-fugi), d-z (brad-brazi, cad-cazi), s-ş(pas-paşi, las-laşi), t-ţ (frate-fraţi, bat-baţi) şi z-j (miez-mieji).Ultima, este o alternanţă mai rar întâlnită, mai recentă şi mai puţin

135

productivă. Cele mai productive par a fi alternanţele c-č(ci), s-ş şi t-ţ.Observaţia interesantă pe care o putem face şi de la care pornim ar fiaceea că termenul al doilea al acestor alternanţe totale, adicăconsoanele č(ci), ğ(gi), z, ş, ţ şi j, sunt consoane care nu au existat înlatină, ele au apărut în perioada de tranziţie de la latină la română,reprezintă foneme noi în raport cu inventarul latinesc. consecinţeleacestui eveniment. Simplificând lucrurile, să încercăm să neimaginăm cum a evoluat flexiunea a două cuvinte latineşti, lupus şiursus, amândouă păstrate în limba română, dar deosebite prin tipulde alternanţă consonantică, parţială la lup-lupi şi totală la urs-urşi.Aşadar, la un moment dat pluralele lupi şi urşi, rostite în două silabe,au început să fie rostite într-o singură silabă. Şi ne întrebăm care afost prima «mutare», (1) trecerea lui s la ş sau (2) rostirea într-osingură silabă a pluralului ursi? Ne întrebăm, în primul rând, dacăexistă o legătură de cauzalitate între cele două evenimente! Dupăvechea regulă a filologiei numită lectio difficile, vom spune cămutarea (1) poate explica mutarea (2), dar invers nu. Deci, mai întâis-a produs trecerea, în contextul amintit, a lui s la ş, a lui t la ţş.a.m.d.Să ne explicăm: ce se întâmpla prin trecerea lui ursi la urşi?Este vreo deosebire între pluralul lupi, raportat la singularullup(us), şi pluralul urşi raportat la singularul urs(us)? În caredintre cele două forme de plural se vede şi se va fi marcat maibine valoarea gramaticală de plural? Evident, între urs(us) şiurşi (rostit bisilabic) este o diferenţă mai mare decât întrelup(us) şi lupi (rostit bisilabic). În urşi pluralul este marcat dedouă ori, prin ş şi prin -i. În astfel de situaţii deseori unul dintrecele două sunete cu valoare de morfem începe să fie simţit caredundant, drept care rostirea sa nu mai este atent urmărită devorbitori. Cine se află în această situaţie, ş sau i final? Datăfiind succesiunea liniară a fonemelor, fonemul ş, rostit înaintealui -i, devine el semnul principal al pluralului, iar -i îşi pierde

136

din importanţă. Este rostit mai «pe jumătate», cu jumătate degură, adică nu mai rămâne din el decât …amintirea. E depresupus că aceasta ar fi principala cauză pentru care -i finalîncetează de a mai fi silabic şi dispare aproape complet fără caaceastă schimbare să afecteze funcţia sa morfologică. Înschimb în lupi, rostit bisilabic, -i final are o poziţie maiputernică decât în urşi, căci este singurul semn pentru a marcapluralul. Faptul că lupi, rostit bisilabic în latină, ajunge totuşimonosilabic în română, nu poate avea o explicaţie fonetică, cinumai una fonologică. Cel mai probabil este de acceptatanalogia cu un model, iar acesta nu putea fi decât modelulcuvintelor de tipul urşi, în care i final putea, avea motive săajungă redundant şi să-şi slăbească astfel poziţia, adicăpronunţia. Aşadar, dintre cele două plurale, mai întâi urşi adevenit monosilabic. Prin analogie, lupi, rostit încă bisilabic,este «tentat» să fie şi el rostit monosilabic, tendinţă căreia i sesupune în final, dar fiind nevoie să se păstreze în opoziţie cusingularul lup, p final, urmat de i, era obligat să se diferenţiezede p final din forma de singular. Neputând să se modifice total,aşa cum a făcut-o s devenind alt fonem, p va adopta varianta sapalatalizată şi, implicit, amuţirea lui i final. În felul acestalimba română «descoperă » că diferenţa dintre o consoană durăşi varianta ei palatalizată este suficientă ca să sprijine oopoziţie morfologică, dintre singular şi plural… «Ideea»palatalizării a venit de la consoana ş, a cărei rostire este deregulă uşor palatalizată, la fel ca şi la č, ğ, şi j. Am putea spunecă aceste consoane sunt prin natura lor palatalizate. Nu pot fipronunţate decât palatalizate. Noi nu cunoaştem motivul pentrucare vorbitorii stră-românei l-au schimbat pe s din ursi în ş, pec în č ş.a.m.d., dar este de presupus că acesta a fost primummovens, evenimentul iniţial. Procesul a fost iniţial de naturăfonetică, şi nu este absolut necesar să-l putem explica. Nu esteexclusă nici influenţa substratului. Important este ce a urmat,

137

care au fost consecinţele apariţiei acestor sunete noi, ale acestoralternanţe consonantice totale. În ordine cronologicăconsecinţele acestea ar fi deocamdată următoarele: (1) i finaldevine redundant, drept care nu se mai rosteşte plenison,silabic; (2) dat fiind că noile consoane sunt aproape toatepalatalizate (cu excepţia lui ţ şi z), ideea de plural (la nume) şide persoana a II-a (la verbe) este simţită ca fiind legată deaspectul palatalizat al consoanei finale a rădăcinii; (3) prinanalogie, deşi nu este redundant, i final, precedat de celelalteconsoane, pe care nu le afecta fonetic, încetează şi el să mai fiesilabic şi rămâne doar ca adaus, ca apendice palatal alconsoanelor de care este precedat, adaus suficient pentru aprelua sarcina de morfem gramatical. Apare astfel o serie nouăde consoane în limba română, zic unii, consoanele palatalizate.Au dreptate ? Sunt ele foneme deosebite de celelalte? Au unstatut propriu în inventarul de foneme ale limbii române? Iată osuită de întrebări cărora lingviştii români le caută răspuns decâteva decenii bune. Au oare cele de mai sus vreo legătură curăspunsul căutat?Deocamdată, să semnalăm faptul destul de bizar că lucrurile s-au petrecut cam la fel şi în cadrul opoziţiei persoana I –persoana a II-a, când s-a ajuns să se generalizeze desinenţa -ipentru persoana a II-a, ceea ce a făcut ca punctul de plecare săfie aceeaşi opoziţie u(o)-i : merg(o)-mergi(s), cant(o)-canti(s).Rezultatul – apariţia unor alternanţe consonantice totale şi înflexiunea verbelor, la verbele a căror rădăcină se termină în c,g, d, t, s : fac-faci, merg-mergi, rîd-rîzi, cânt-cânţi, las-laşi. Lafel ca la substantive, alternanţele totale se răspândesc lacelelalte verbe ca alternanţe parţiale, prin palatalizareacelorlalte consoane finale: cari, dormi, pupi, speli etc. şipierderea silabei finale. «Punctul de plecare» identic la verbe şisubstantive s-a păstrat bine în cuvintele (substantive sau verbe)a căror rădăcină se termina în muta cum liquida : codru-codri,

138

umblu-umbli, cuscru-cuscri, umplu-umpli, poziţie în carecăderea vocalei finale sau palatalizarea consoanei precedentenu era posibilă din motive de fonetică articulatorie. Deosebireadintre substantive şi verbe a fost aceea că practic aproape toateverbele au avut la persoana I singular un -u final, prin a căruiafonizare şi cădere s-a egalizat (sau s-a păstrat egal) numărulde silabe : cânt-cânţi, văd-vezi, merg-mergi, vin-vii.Substantivele care ajung să producă opoziţia u-i au fost numaicele masculine terminate în -us, iar ulterior, în română,terminate în consoană. Extinderea mai apoi a lui -i ca semn alpluralului la unele substantive feminine şi la substantivelemasculine terminate în -e, a dat naştere unor noi alternanţeconsonantice totale: coadă-coade-cozi, casă-case, munte-munţi. Această extindere a lui -i ca semn al pluralului poate ficonsiderată a fi fie efectul, fie cauza fenomenului paralel:reducerea silabei finale a acestor substantive ca urmare apalatalizării, ceea ce dă naştere, în final, unui model flexionarnou.

Nota Bene: Sintagma „pierderea silabei finale” trebuieînţeleasă ca proces fonetic prin care vocala din ultima silabănu se mai pronunţă plenison, ceea ce face ca această pseudo-vocală, împreună cu consoanele respective, să se adauge lasilaba precedentă. Se pierde, propriu-zis, caracterul de silabăal acelei grupări de foneme.

Avem următoarele tipuri de transformări: (a) transformarea consoanelor c, g, d, t, s urmate de i înconsoane cu totul noi în raport cu inventarul de fonememoştenite din latină : č, ğ, j, ş, z, ţ, transformare petrecută maiales sub influenţa lui -i, morfem de plural la (unele) substantive

139

şi pentru persoana a II-a la (unele) verbe. Dintre acesteconsoane noi, primele patru se pronunţă palatalizate în modnatural şi inevitabil;(b) palatalizarea prin analogie a tuturor celorlalte consoanefinale când sunt urmate de -i, palatalizare care nu produce însănici o modificare a celorlalte trăsături articulatorii;(c) afonizarea (parţială) a lui -i;(d) afonizarea (totală) a lui -u;(e) dispariţia astfel a ultimei silabe la forma de plural a unuimare număr de substantive şi adjective(de fapt nu disparesilaba, ci numărul silabelor se reduce prin afonizarea lui -u sau-i) (nu mai complicăm lucrurile menţionând şi formele degenitiv-dativ ale substantivelor feminine, forme solidare cu ceade plural: porţi-unei porţi );(f) reducerea cu o unitatea a numărului silabelor la verbe, lapersoana I şi a II-a;(g) extinderea desinenţei -i la alte substantive şi adjective, casemn al pluralului, precum şi la toate verbele ca semn alpersoanei a II-a;

h) apariţia unor similitudini în flexiunea verbelor şi a unorsubstantive, ceea ce face ca, în final, alternanţeleconsonantice (provocate de -i final) să capete un rol la felde important în toată flexiunea românească, verbală şinominală deopotrivă.

Ne putem pune întrebarea unde a început procesul foneticde alterare a consoanelor afectate de alternanţele totale : (1) lanume sau la verb ? (2) în interiorul rădăcinii (vezi cireaşă sauţine ori şarpe) sau în poziţia finală ? Credem că începutul s-aprodus (1)la nume (clasă în care includem şi participiileverbelor), dat fiind că verbele de conjugarea I, atât deimportante în economia verbului, erau în situaţia de a bloca saumăcar de a încetini acest proces şi (2) în poziţie finală, când

140

vorbitorul (român) (se ştie că) este mai neglijent cu articulareasunetelor(vezi Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, p 172),dat fiind că majoritatea cuvintelor româneşti se accentuează laînceput, pe prima silabă mai ales, dând limbii române uncaracter «trohaic».(Apud D.Caracostea, Expresivitatea limbiiromâne, p 81).

Nota bene: La toate cele de mai sus trebuie adăugat şi subliniatfaptul că intră la număr şi -u final din pronunţarea unorsubstantive ca urs şi lup. Punctul de plecare a fost lupus şi ursus,care, în toate limbile romanice, au devenit lupu şi ursu. Astfel căadevărata opoziţie a fost între lupu şi lupi (bisilabic), respectiv ursuşi urşi, tot bisilabic. Când urşi începe să fie pronunţat monosilabic,diferenţa devine şi mai mare, drept care vocala -i devineredundantă şi se poate renunţa la ea, ceea ce este sinonim curenunţarea la ultima silabă. Apare astfel modelul flexionar în caredeosebirea dintre singular şi plural constă, deseori, şi în numărulde silabe, mai mare la singular cu una. Paralel cu impunereaacestui model are loc şi căderea în desuetudine, dacă putem spuneaşa, a lui u final, care funcţionase în opoziţie cu i final şi plenison.Printr-o coincidenţă stranie, aceeaşi opoziţie, între un u final şi uni final, va funcţiona şi la foarte multe verbe, pentru a distingeprimele două persoane, astfel că soarta acestor morfeme(desinenţe) va fi aceeaşi, ele se afonizează până la dispariţie(cazullui -u) sau quasi dispariţie, în cazul palatalizării consoanelor finaleurmate de -i.

Un rol important l-a jucat şi articolul hotărât, a cărui ataşarela sfârşitul cuvântului l-a salvat pe -u final să dispară cu totul.El se salvează făcând, însă, redundantă prezenţa lui -l, urmaşuldirect al lui ille! Acest -l nu dispare – aşa cum s-a întâmplat cu-s final latinesc, deoarece este păstrat de substantivelemasculine terminate în -e (fratele, muntele) şi în formele degenitiv-dativ (pomului, lupului). Un rol excepţional îi revine

141

însă coincidenţei că, la plural, articolul hotărît, latinescul illi, lacapătul unei evoluţii în care a contat şi nevoia de a se distingede pluralul ei, provenit tot din illi, ajunge -i, plenison, ataşatformei (rădăcinii) nominale nedeterminate. Se ajunge, în final,ca prin -i plenison să fie marcat atât pluralul unor substantive,cât şi valoarea de determinat definit. Nevoia de a marcadiferenţa dintre pluralul nearticulat – pomi, fii, şi pluralularticulat hotărît – pomii, pomilor, fiii, fiilor, credem că a avutun rol decisiv în salvarea şi permanentizarea în limba română aacestui ciudat sunet care este pseudo i final. Acţiunea acesteicoincidenţe se cuvine a fi adăugată la factorii inventariaţi maisus sub numerotarea (a) – (i). A acţionat simultan şi într-oneaşteptată coordonare cu aceştia, dar nu trebuie trecută cuvederea nici ingeniozitatea (sic!) nomothetului român care,desigur, nu a premeditat inventarea acestui ciudat «pseudo ifinal», dar atunci când din jocul întâmplării acesta s-a ivit, casoluţie atât de neobişnuită, vorbitorii limbii române deodinioară n-au pregetat să-i recunoască funcţionalitatea,capacitatea de a răspunde exigenţelor semioticii gramaticale.Raportarea lui pomi nu numai la pom, ci şi la pomii, la pomilor,adică la un i plenison cu care intră în opoziţie şi se află înaceeaşi paradigmă, ne îndeamnă să credem că românul audetotuşi un i şi la finalul lui pomi, căci în mintea sa acest pomi seraportează la pomilor, la pomii, cu care are în comun sensul deplural. Acest sens nu se leagă de caracterul palatal al lui m dinpomi, căci în pomilor m nu mai este palatal. Dacă spunem căpluralul este exprimat prin palatalizarea lui m, nu mai putem daacelaşi răspuns pentru forma articulată a aceluiaşi substantiv.Deci, şi în pomi, şi în pomilor, vorbitorul român aresentimentul că sensul gramatical de plural se exprimă prinacelaşi sunet, i. Un i rostit diferit, în funcţie de prezenţa sauabsenţa articolului definit. Soluţia ingenioasă la care se recurgenu este (x) exprimarea diferenţei singular – plural prin opoziţia

142

nepalatalizat – palatalizat, pom-pomi, ci, mai ales, (y)exprimarea diferenţei nedeterminat – determinat, pomi-pomii,prin diferenţa dintre i din pomi şi i din pomii. Cum l-audescoperit sau inventat românii pe acest pseudo i final?Probabil, aşa cum spuneam mai sus, datorită noilor consoane č,ğ, ş, j, poate şi ţ, care se rostesc în mod natural cu un apendicefinal asemănător celui din rostirea lui pomi… Efectele produsede apariţia acestor consoane par a fi copleşitoare pentruconfigurarea finală a sistemului fonologic românesc.(Variantele de tipul ţeapăn-ţapăn sau zeamă-zamă ar dovedi căşi consoanele ţ şi z sunt auzite/pronunţate în mod natural cu unuşor adaus palatal, ceea ce ar însemna că, propriu-zis, toateconsoanele noi intrate/apărute în străromână, mai susenumerate, au contribuit la impunerea acestui adaus palatal casemn gramatical, morfologic.)Cât priveşte substantivele care realizează modelul flexionarideal, ele se regăsesc şi printre neologismele ceva mai …vechişi mai frecvente: gardă-gărzi, bancă-bănci, şpagă-şpăgi, bară-bări etc.

Flexiunea imparisilabică are avantaje şi dezavantaje.Avantajul principal este că asigură, prin forme redundante, prindiferenţe mari între formele flexionare, transmiterea mai netă,mai sigură, a semnificaţiei gramaticale: coadă-cozi, bască-băşti etc., forme care, în fapt, mai au comună nu rădăcina, ciprimul fonem din cuvînt. Aproape că sunt forme supletive.Dezavantajul este că efortul mnemic, de memorare, este maimare. Ca şi la formele supletive, frecvenţa decide: dacăfrecvenţa este destul de mare, atunci ne putem permite luxulunor forme atât de redundante.

Interpretăm din perspectiva celor de mai sus câteva formeflexionare mai bizare: de exemplu forma tu te legeni, în raportcu eu mă legăn. Cred că alternanţa g-ğ(gi), în interiorulrădăcinii în poziţie mediană, nu finală(!), provine din

143

obişnuinţa şi preferinţa vorbitorului de a avea o alternanţătotală pentru a marca valoarea morfologică de plural saupersoana a II-a. Palatalizarea lui -n, tu te legeni, este simţită cainsuficientă, iar prezenţa în apropiere a lui g este «speculată»,putând astfel obţine marca morfologică convingătoare:alternanţa consonantică g-ğ, totală. Oarecum asemănător,cuvântul pieptene are două forme de plural : piepteni şi, mairar, şi neliterar, piepţeni. De unde această alternanţăconsonantică în interiorul rădăcinii ? Credem că este aceeaşisituaţie ca şi la te legeni: prin alternanţa t-ţ din mijloculrădăcinii obţinem un plural mai clar. Faptul că forma desingular pieptene nu se pronunţă niciodată piepţene denotă căne mişcăm numai pe terenul fonologiei, al morfo-fonologiei, şideloc pe al foneticii. La fel în grăunţe, plural de la grăunte.Vocala e nu are «puterea» să-l transforme pe t final în ţ, înmunte, frate etc. Nu prezenţei lui -e i se datorează pronunţiagrăunţe, ci obişnuinţei de a marca pluralul printr-o alternanţătotală. Aşa explicăm şi forma inţi pentru intri, înregistrată dePuşcariu în Dicţionarul său… Forma inţi respectă probabil şiregula(?) ca verbul să aibă la pers. a II-a indicativ prezent osilabă mai puţin decât infinitivul: cânta-cânţi, plimba-plimbi,mânca-mânci, merge-mergi, ţine-ţii, veni-vii etc. (După ţ numai putea să rămână r, succesiunea ţr fiind imposibilă înromână. În plus – şi poate mai adevărat, prezenţa lui r ar fiîmpiedicat trecerea lui t la ţ.) Dar cel mai convingător estecazul alternanţelor nostru-noştri, vostru-voştri, cuvinte atât dedes folosite. Aici alternanţa consonantică afectează un sunetaflat mai aproape de iniţiala cuvântului decât de finală: astru-aştri! Atât e de puternic sentimentul că valoarea morfologicăde plural este legată de o alternanţă consonantică totală! Chiarşi atunci când morfemul propriu zis -i se pronunţă plin, întreg.Vezi şi fost-foşti, ăst-ăşti, veste-veşti, gust-guşti etc.

144

Acest studiu, amănunţit, al alternanţelor consonantice a fostrealizat de profesorul Ion Coja. Majoritatea exemplelor nedemonstrează faptul că alternanţele consonantice sunt deosebitde frecvente în limba română literară.

SUBIECTE PENTRU REFLECŢIE:

1. Definiţi alternanţele fonetice.2. Stabiliţi legătura dintre fonologie şi morfologie.3. Care este obiectul de studiu al morfonologiei?4. Analizaţi alternanţele vocalice sau apofonia (după S.

Puşcariu).5. Exemplificaţi alternanţele consonantice în doi, trei şi

patru termeni.6. Caracterizaţi alternanţele consonantice după locul,

modul de articulare şi apoi după sonoritate.

Note bibliografice:

1. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 116

2. Puşcariu, S. Limba română, Rostirea, vol. II,.Bucureşti: ed. Academiei Române, 1994, p. 159-162.

3. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şiromânească. Iaşi, 1999, p. 162.

4. Rosetti, Al., Lăzăroiu, A. Introducere în fonetică.Bucureşti, 1982, p. 31

5. Macrea, D. Palatalizarea labialelor în limba română // înD Rom, IX, p. 160

145

6. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:Lumina, 1993, p. 133

7. Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice înlimba română // în SCL, VII, 1956, nr. 1-2

8. Niţulescu, C. Lexicon al greşelilor de limba română.Galaţi: Junior, 1996, p. 19

146

BIBLIOGRAFIE:1. Avram, A. Interpretarea fonologică a semivocalelor

iniţiale de silabă în limba română, în SCL, nr. 5, 19662. Avram, M. Ortografia pentru toţi. Bucureşti, 19903. Bărbuţă Ion, Limba Română, Gramatică, ortografie,

punctuaţie. Chişinău, 20044. Beldescu, G. Punctuaţia în limba română, ed. a III-a,

revăzută. Bucureşti: GRAMAR, 20045. Bertea, M. Gramatica explicativă a limbii române, partea I.

Chişinău, 19936. Calotă, I. Diftongii româneşti, în LR, nr. XXVI, 19777. Calotă, I. Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii

române. Craiova, 19868. Corlăteanu N., Zagaevschi V., Fonetica. – Chişinău:

Lumina, 19939. Corlăteanu, N. Valoarea morfologică a alternanţelor

fonetice, în studii de lingvistică şi istorie literară. Chişinău,1978

10. Coteanu, I. Structura fonologică a cuvântului românescliterar actual, în SCL, XXV, nr. 2, 1974

11. Dascălu, L. Întrebările „ecou” şi intonaţia lor în limbaromână // în SCL, nr.4, 1985

12. Dumeniuk, I., Matcaş, N. Introducere în lingvistică.Chişinău, 1980

13. Garde, Paul. L’accent. Paris, 196814. Gogin, G. Fonetica, vol II. Chişinău, 197015. Gogin, G. Vocalele în hiat binar în limba moldovenească.

Chişinău, 198616. Gogin G., Consoanele limbii literare. – Chişinău, 196917. Graur, Al.. Notes sur les diphtongues en roumain, în BL,

III, 1935

147

18. Graur Al., Grupuri simbolice în fonetismul românesc, însSCLX, 1959, nr. 2

19. Iordan I., Limba română actuală. – Bucureşti, ed. II, 194720. Iordan, I.Gramatica limbii române, vol. I, Vocabularul,

fonetica şi morfologia. Bucureşti, 195421. Iordan, I., Robu, Vl., Limba română contemporană.

Bucureşti, 197822. Macrea, D. Palatalizarea labialelor în limba română // în

D Rom, IX23. Macrea D., Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei

româneşti. – Bucureşti, 197824. Malmberg B., Phonētique gēnérale et romane. – Paris,

197125. Martinet, A. Elemente de lingvistică generală. Bucureşti,

197026. Mărdărescu-Teodorescu, M. Observaţii asupra juncturii

interne deschise în limba română, 199227. Niculescu G., Compendiu de anatomie. – Bucureşti, 199828. Niţulescu, C. Lexicon al greşelilor de limba română.

Galaţi: Junior, 199629. Parapiru, Th. Bună ziua! Limba română! Galaţi, 199330. Philippide, A., Fiziologia sunetelor (curs) în Opere alese,

Teoria limbii, editate de G. Ivănescu. Bucureşti31. Popovici, I., Fiziologia vocalelor româneşti ă şi î. Cluj,

192732. Puşcariu, S. Limba română, vol. II, Rostirea, ed. A II-a.

Bucureşti, 195933. Puşcariu, S., Cercetări şi studii. – Bucureşti, 197434. Roceric-Alexandrescu, A. Observaţii asupra pauzei – în

citire – în limba română // în SCL, XIV, nr.335. Rosetti Al., Curs de fonetică generală. – Bucureşti, 1930

148

36. Rosetti, Al., Asupra vocalelor româneşti ă şi î // RRL,1989, nr. 2

37. Rosetti, Al. Asupra teoriei silabei, ed. a IV-a, revăzută şiargumentată, 1983

38. Saussure de F., Curs de lingvistică generală. – Iaşi, 199839. Ščerba, L. V., Jazîkovaja sistema ..., Leningrad, 197440. Sfârlea, L., Varinate stilistice ale pronunţării româneşti

actuale // LR XII, nr. 6, 196341. Şuten, V. Cercetări bazate pe sinteză asupra vocalelor

româneşti i, e, a, o, u. Bucureşti, 197142. Turculeţ, A. Introducere în fonetica generală şi

românească, Iaşi, 199943. Vasiliu, Em. Din nou asupra alternanţei fonologice în

limba română // în SCL, VII, 1956, nr. 1-244. Vicol, N. Valori psihopedagogice şi psiholingvistice ale

comunicării interpersonale. Chişinău, 200745. Zagaevschi, Vl. Sintagmatica vocalelor şi consoanelor la

început de cuvânt în limba moldovenească. Chişinău, 1983