PARTICIPANŢII LA EXECUTAREA SILITĂ

I. PărţileExecutarea silită, ca parte a procesului civil, este o activitate complexă la care iau

parte, ca subiecţi procesuali, părţile - creditorul urmăritor şi debitorul urmărit, instanţa, organele de executare, Ministerul Public şi alte persoane.

Un rol auxiliar în faza de urmărire silită îl au organele administraţiei publice locale şi organele de poliţie, care pot fi chemate să sprijine acţiunile organului de executare.

În faza executării silite părţile se numesc creditorul urmăritor - titularul titlului executoriu, care urmăreşte să-şi realizeze dreptul recunoscut prin acest titlu şi debitorul urmărit - cel ţinut de îndeplinirea titlului executoriu.

În principiu, nimeni nu poate urmări pe cineva decât pentru un drept ce îi aparţine, după cum nimeni nu poate fi urmărit decât pentru datoria sa personală.

Există însă şi unele excepţii. Astfel, executarea silită poate fi cerută, în afară de titularul titlului executoriu, de succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular ai creditorului; de creditorii creditorului, de procuror, de instanţa de judecată din oficiu, în unele situaţii de excepţie.

În afara debitorului propriu-zis, mai pot fi urmăriţi:a) garanţii - ţinuţi să răspundă pentru debitor potrivit dreptului comun;b) moştenitorii. În cazul lor trebuie făcută următoarea distincţie:

-moştenitorii universali sau cu titlu universal, care au acceptat succesiunea pur şi simplu, răspund cu întreaga lor avere

-moştenitorii universali sau cu titlu universal, care au acceptat succesiunea sub beneficiul unui inventar, răspund numai în limita bunurilor succesoare

-moştenitorii cu titlu particular nu pot fi urmăriţi decât asupra bunului succesoral şi numai dacă obligaţia este legată de aceasta.

Executarea silită poate fi continuată asupra moştenitorilor, începută fiind asupra defunctului, după cum poate fi pornită direct asupra moştenitorilor.

În ce priveşte coparticiparea, spre deosebire de faza de judecată în care există coparticipare activă, pasivă sau mixtă, în faza executării silite nu există decât coparticiparea activă - mai mulţi creditori urmăresc acelaşi debitor.

Ca expresie a caracterului unipatrimonial al executării silite, în cazul pluralităţii de debitori ce decurge din acelaşi titlu executoriu, urmărirea se face separat pentru fiecare debitor. Astfel, în cazul urmăririi unui bun determinat, acesta nu priveşte decât o singură persoană - deţinătorul bunului, iar în cazul în care executarea are ca obiect alte valori patrimoniale, pentru fiecare patrimoniu pe latura sa activă sau fiecare valoare patrimonială în parte, trebuie îndeplinite în mod separat formele de executare cerute de lege.

Drepturile şi obligaţiile părţilorPărţile au anumite drepturi şi obligaţii comune, dar au şi drepturi şi obligaţii

specifice.

1

a) Drepturi şi obligaţii comuneÎn privinţa drepturilor, atât creditorul cât şi debitorul:- au posibilitatea de a participa personal sau prin reprezentant la toate actele de

executare;- în acest scop părţile trebuie înştiinţate de pornirea executării silite şi de etapele

pe care aceasta le parcurge;- pot formula cereri pentru apărarea drepturilor lor;- pot exercita căile de atac prevăzute de lege;- au dreptul să cunoască toate actele dosarului care le priveşte;- au dreptul ca declaraţiile lor să fie consemnate în actele încheiate de organele de

executare;- dacă nu înţeleg sau nu vorbesc limba română sau aparţin naţionalităţilor

conlocuitoare, pot recurge la serviciile unui interpret;- au dreptul de a tranzacţiona cu privire la modul de executare şi la obiectul ei.

În categoria obligaţiilor comune se încadrează obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile cu bună credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia acestea au fost recunoscute.

Exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale atrage - potrivit art. 723 C. proc. civ.. - răspunderea pentru pagubele pricinuite şi, în măsura în care este prevăzută de lege, plata unor amenzi în cuantumul stabilit de lege.

b) Drepturi şi obligaţii specificeŞi în faza executării silite îşi găseşte aplicare principiul disponibilităţii, în

măsura în care este vorba de drepturi de care titularul lor poate dispune.Făcând aplicarea acestui principiu, creditorul are dreptul să renunţe la executarea

începută sau să aştepte cu pornirea ei în limitele prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Creditorul şi debitorul se pot înţelege pe cale de tranzacţie.

Potrivit art. 3714 C. proc. civ. creditorul şi debitorul pot conveni, în tot cursul executării silite ca aceasta să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului.

De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea bunurilor supuse urmăririi să se facă, total sau numai în parte, prin bună învoială.

Există situaţii în care posibilitatea creditorului de a acorda unele înlesniri debitorului este expres prevăzută de lege. Astfel, la cererea temeinic justificată a debitorilor, creditoii bugetari pot acorda:

a) amânări şi eşalonări la plata impozitelor, taxelor şi a altor obligaţii bugetare;b) scutiri sau reduceri de impozite şi taxe, în condiţiile legii;c) amânări, eşalonări, scutiri sau reduceri de majorări de întârziere.

O altă consecinţă a principiului disponibilităţii procesuale este posibilitatea creditorului de a alege, în cazul executării silite indirecte, forma concretă de executare. Există, însă, situaţii în care acest drept de a alege al creditorului este îngrădit, legea prescriindu-i acestuia procedura de executare.

2

Totuşi, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere, alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice, înfiinţarea popririi se poate dispune de instanţa de fond, din oficiu (art. 453 alin. 2 C. proc. civ.). De asemenea, conform art. 455, poprirea subzistă atunci când debitorul îşi schimbă locul de muncă la o altă unitate sau este pensionat.

Tot în virtutea disponibilităţii, creditorul are dreptul de a-şi alege debitorul împotriva căruia să se îndrepte cu executarea silită, dacă obligaţia este solidară. În această situaţie, dacă s-a început urmărirea împotriva unui codebitor solidar şi nu s-a plătit integral datoria, nu se pune problema renunţării de către debitor la beneficiul solidarităţii, el putând începe urmărirea şi împotriva altui codebitor solidar. Se are în vedere aici caracterul unipatrimonial al executării silite. De asemenea, creditorul are dreptul să aleagă bunurile debitorului pe care vrea să le urmărească, existând însă, şi excepţii:

imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie nu poate fi urmărit înaintea urmăririi bunurilor sale mobile (art. 491 C. proc. civ.);

creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora (art. 493 C. proc. civ.);

dacă debitorul nu are alt mijloc de existenţă decât veniturile imobilului urmărit, la cererea acestuia, executorul judecătoresc poate să-i fixeze o cotă de cel mult 20% din aceste venituri pentru traiul său şi al familiei sale (art. 503 C. proc. civ.).

În ce priveşte obligaţiile speciale ale creditorului, acestea există în cazul creditorilor-persoane juridice de drept public. În acest sens au obligaţia de a lua din timp, de regulă, odată cu introducerea acţiunii, toate măsurile asiguratorii necesare. Au, de asemenea, obligaţia să facă investigaţiile necesare privind identificarea şi localizarea bunurilor urmăribile şi să comunice datele obţinute instanţei sau, după caz, organelor de executare. Aceşti creditori mai sunt obligaţi să ţină o evidenţă a creanţelor din care să rezulte pentru fiecare creanţă în parte dacă a fost pusă în executare şi stadiul în care se află urmărirea.

În ce îl priveşte pe debitor, legea prevede obligaţia acestuia de a nu se împotrivi la executarea pornită în baza unui titlu executoriu, el având la dispoziţie calea contestaţiei la executare, pe care instanţa o va soluţiona de urgenţă în conformitate cu dispoziţiile art. 399 şi urm. C. proc. civ.

Din această obligaţie rezultă o alta, şi anume de a acorda organului de executare liberul acces la bunurile sale.

În cazul nerespectării obligaţiilor de către debitor, organul de executare poate apela la concursul poliţiei şi al consiliului local. De altfel, împotrivirea debitorului, la executarea unei hotărâri executorii este sancţionată de legea penală prin art. 271 Cod pen.

O altă obligaţie a debitorului este aceea de a nu înstrăina bunurile din patrimoniul său în timpul executării silite. Creditorul poate ataca actele făcute cu viclenie de debitor, având la dispoziţie acţiunea revocatorie.

Tot în sarcina debitorului cade şi obligaţia de a suporta cheltuielile de executare. Această obligaţie subzistă chiar şi atunci când cererea de executare a fost

3

respinsă ca urmare a achitării datoriei de către debitor. Sunt avute în vedere cheltuielile prilejuite de deplasarea executorului, transportul bunurilor urmărite etc.

În ce priveşte modul de recuperare a acestor cheltuieli, el diferă după cum este vorba de executare silită directă sau executare silită indirectă. În acest din urmă caz, ele se deduc din sumele de bani realizate de vânzarea bunurilor urmărite . În cazul executării silite directe, care de regulă constă în predarea unui bun, dacă debitorul refuză să plătească de bunăvoie aceste sume, creditorul va trebui să-şi valorifice această creanţă, printr-o altă acţiune cu acest obiect, pentru a obţine o hotărâre judecătorească pe care să o poată pune în aplicare.

Capacitatea şi calitatea procesualăCapacitatea părţilor în faza executării siliteŞi în faza executării silite se aplică principiile referitoare la capacitate, astfel încât,

creditorul urmăritor, debitorul urmărit, terţii participanţi trebuie să aibă atât capacitate de exerciţiu cât şi capacitate de folosinţă.

În cazul lipsei ori a restrângerii capacităţii de exerciţiu, dat fiind riscul unor acte prejudiciabile, nu este suficientă încuviinţarea dată în momentul cererii de executare pentru ca apoi minorul care a împlinit 14 ani să participe singur la procedura de executare. De aceea se face aplicarea art. 42 C. proc. civ. şi minorul va fi asistat şi în faza executării silite de către ocrotitorul său legal.

Calitatea procesuală a părţilorSpre deosebire de faza de judecată, în faza de urmărire, legitimarea procesuală nu

ridică probleme deosebite, din titlul executoriu rezultând clar cine este creditorul îndreptăţit să ceară punerea în executare a titlului şi cine este debitorul împotriva căruia urmează să se pornească executarea.

Şi în această fază a procesului civil operează transmisiunea calităţii procesuale, pe de o parte atât pe latura activă, cât şi pe latura pasivă, iar pe de altă parte atât în forma legală, cât şi în forma convenţională.

Transmisiunea legală poate surveni:- în cazul decesului uneia dintre părţi (transmisiune succesorală). Moştenitorii

creditorului pot continua o executare începută sau să o pornească chiar ei împotriva debitorului, iar pe de altă parte, creditorul - în baza titlului obţinut împotriva defunctului - poate continua asupra moştenitorilor acestuia executarea deja începută sau poate trece direct la executarea împotriva moştenitorilor.

- în cazul reorganizării persoanelor juridice. În această situaţie, trecerea drepturilor şi obligaţiilor de la persoană la alta implică şi transmisiunea calităţii procesuale, succesorul în drepturi ori în obligaţii putând să urmărească realizarea creanţelor, respectiv să fie urmărit pentru realizarea acestora.

Transmisiunea convenţională poate interveni în situaţia în care creditorul cedează altei persoane drepturile sale recunoscute printr-o hotărâre judecătorească. Noul creditor nu trebuie să obţină un nou titlu pe numele său ci poate să-l pună în executare pe cel deja existent, cu condiţia notificării debitorului despre cesiunea de creanţă intervenită.

Spre deosebire de capacitate, referitor la calitatea procesuală în raporturile de drept internaţional privat, normele conflictuale prevăd că atât calitatea, cât şi transmisiunea calităţii procesuale sunt guvernate de legea aplicabilă fondului raportului juridic litigios.

4

În ce priveşte lipsa calităţii procesuale, dacă cererea de executare a fost adresată instanţei, aceasta - în ipoteza dată - va respinge cererea. Dacă titlul ajunge direct la executor, acesta va refuza să întreprindă executarea, iar dacă au fost realizate acte de executare, atunci lipsa calităţii procesuale va putea motiva o contestaţie la executare.

Pluralitatea de creditoriDupă cum am arătat, în faza executării silite este posibilă, de regulă, numai

pluralitatea de creditori. Această coparticipare se poate întâlni în două forme:-mai mulţi creditori pornesc împreună urmărirea împotriva debitorului

comun;-formele de executare sunt făcute de unul sau mai mulţi creditori iar pe

parcursul urmăririi apar şi alţi creditori ce pretind să fie plătiţi din sumele realizate din urmărire.

În această situaţie, singurul privilegiu de care se bucură creditorul urmăritor este plata preferenţială a cheltuielilor de executare, având în vedere că el a făcut aceste cheltuieli în folosul tuturor celorlalţi creditori.

În materia pluralităţii de creditori există două sisteme:-sistemul dreptului primului urmăritor, sistem în care creditorul care reuşeşte

să "sesizeze" primul bunurile debitorului va fi plătit cu preferinţă;-sistemul egalităţii creditorilor;

Ordinea de preferinţăÎn sistemul nostru execuţional, ordinea de preferinţă diferă după cum se face

aplicarea dispoziţiilor de drept comun sau a unor reglementări speciale.

A. Executarea silită reglementată prin dispoziţiile Codului de procedură civilăNormele de drept comun, înainte de modificarea Codului de procedură civilă prin

O.U.G. nr. 138/2000, prevedeau o ordine de preferinţă după cum este vorba de creditori chirografari, creditori privilegiaţi şi creditori ipotecari.

În cazul creditorilor chirografari, suma obţinută prin executarea silită se împărţea în mod egal şi proporţional cu creanţa fiecăruia. Acest mod de distribuire se aplica indiferent dacă era vorba de executare silită mobiliară, imobiliară sau prin poprire, dar numai dacă aceşti creditori chirografari nu veneau în concurenţă cu creditori privilegiaţi şi ipotecari, care aveau prioritate în satisfacerea creanţelor.

Creditorii ipotecari aveau dreptul realizării creanţelor lor înaintea creditorilor chirografari dar după creditorii privilegiaţi. În situaţia în care există mai mulţi creditori ipotecari, aceştia nu erau plătiţi în ordinea înscrierii în registrele de publicitate imobiliară.

Creanţele creditorilor privilegiaţi sunt primele care vor fi satisfăcute - deci înaintea creanţelor ipotecare şi a celor ale creditorilor chirografari. Dacă există mai mulţi creditori din această categorie, vor fi avute în vedere mai întâi privilegiile speciale - strâns legate de anume bunuri determinate, mobile sau imobile - şi mai apoi creanţele care se bucură de privilegii generale - poartă asupra tuturor bunurilor debitorului.

Trebuie menţionată restricţia creditorilor privilegiaţi şi ipotecari de a invoca rangul privilegiului sau ipotecilor lor numai în cazul în care urmărirea purta asupra bunurilor ce formează obiectul privilegiilor sau ipotecilor respective. Cu alte cuvinte,

5

erau îndestulaţi cu prioritate numai din sumele obţinute din valorificarea acestor bunuri. Pentru celelalte bunuri ale debitorului, vor avea calitatea de creditori chirografari şi distribuirea se va face în consecinţă.

În prezent, problemele eliberării şi distribuirii sumelor realizate prin executare silită, implicit şi stabilirea ordinei de preferinţă a creanţelor aflate în concurs, formează obiect de reglementare al art. 562-571, aşa cum acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Ordinea de preferinţă instituită de dispoziţiile legale menţionate reprezintă dreptul comun în materie.

Potrivit art. 563 alin. 1 C. proc. civ. în cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi cerditori sau când şi alţi creditori au depus titlurile lor până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, executorul judecătoresc va proceda la distribuirea sumei în următoarea ordine de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:

a) creanţele reprezentând cheltuieli de judecată, pentru măsuri asigurătorii sau de executare silită, pentru conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie, precum şi orice alte cheltuieli făcute în interesul comun al creditorilor;

b) creanţele reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite şomerilor, potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea şi îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate temporară de muncă, prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de deces, acordate în cazul asigurărilor sociale, precum şi creanţele reprezentând obligaţia de reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea interităţii corporale sau a sănătăţii;

c) creanţele rezultând din obligaţia de întreţinere, alocaţii pentru copii sau obligaţia de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

d) creanţele bugetare provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale;

e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite

proprietăţii publice prin fapte ilicite;g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de

servicii sau executări de lucrări, precum şi din chirii sau arenzi;h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;i) alte creanţe.Conform alin. 2 al art. 563 în cazul creanţelor care au aceeaşi ordine de preferinţă,

dacă legea nu prevede altfel, suma se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia.

În continuare, legea prevede o serie de dispoziţii speciale privind anumite creanţe.Potrivit art. 564, dacă există creditori care au drepturi de gaj, ipotecă sau alte

drepturi de preferinţă asupra bunului vândut, la distribuirea sumei rezultate din vânzarea bunului creanţele lor vor fi plătite înaintea creanţelor prevăzute la art. 563 alin. 1 lit. b.

Dobânzile şi penalităţile sau alte asemenea accesorii ale creanţei principale vor urma ordinea de preferinţă a acestei creanţe (art. 565).

În cazul în care unul dintre titlurile depuse de creditorii urmăritori conţine obligaţia debitorului de a plăti o sumă de bani în mod periodic, iar bunurile rămase în patromoniul debitorului după efectuarea executării sau veniturile sale nu asigură plata în

6

viitor a ratelor datorate, executorul judecătoresc sau partea interesată va sesiza instanţa în circumscripţia căreia se face executarea. Instanţa de executare va stabili suma globală cu care creditorul va participa la distribuirea sumei realizate prin urmărire, prin încheiere cu citarea părţilor. Încheierea este supusă numai recursului (art. 566 alin. 1).

Dacă debitorul a decedat şi se constată că, în raport cu numărul moştenitorilor, locul unde aceştia se găsesc, modul în care s-a făcut împărţeala moştenirii sau alte asemenea împrejurări, plata în rate a creanţelor este greu de realizat, instanţa poate, la cererea creditorului, să procedeze conform art. 566 alin. 1, stabilind suma totală ce se cuvine creditorului, precum şi suma pe care o va plăti fiecare moştenitor în parte. Această situaţie este prevăzută de art. 566 alin. 1.

Ordinea de preferinţă prevăzută de art. 563 şi 564 se aplică şi creanţelor condiţionale sau afectate de un termen suspensiv (art. 567 alin. 1).

Dacă creanţa este afectată de o condiţie rezolutorie, se prevede că nu se va putea elibera creditorului suma cuvenită, decât dacă acesta va da o cauţiune sau va constitui o ipotecă în favoarea celor care ar trebui să se foloseacă de această sumă în cazul îndeplinirii condiţiei.

Dacă condiţia este suspensivă, suma cuvenită creditorului va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceştia vor da o cauţine sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiţiei.

În cazul în care creditorii menţionaţi nu dau o cauţiune sau nu constituie o ipotecă, suma se va consemna la CEC, până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau suspensive.

Dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv, aceasta se va plăti chiar dacă termenul nu s-a împlinit. Această soluţie este posibilă în condiţiile art. 382 lit. c C. pr. civ.

Dacă o astfel de creanţă este fără dobândă, plata înainte de termen nu se va face decât dacă se scade dobânda cuvenită până la împlinirea termenului. Dacă însă, creditorul nu este de acord să se facă scăderea, partea sa se va consemna la CEC, pentru a fi eliberată la împlinirea termenului (art. 568 C. proc. civ.).

Din dispoziţiile legale menţionate rezultă că legiuitorul a stabilit ordine de preferinţă unică pentru a simplifica distribuirea sumelor obţinute prin executarea silită. La aceasta se mai fac trimiteri, având în vedere specificul unor proceduri execuţionale. Astfel de trimiteri există în materia popririi (art. 459), în cazul urmăririi silite a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini (art. 470), în materia vânzării bunurilor mobile (art. 445 şi art. 448), în cazul vânzării la licitaţie a imobilului urmărit (art. 506 şi art. 512) sau, în cazul urmăririi salariului şi a altor venituri asimilate (art. 409).

În fine, trebuie precizat că, potrivit art. 562, suma de bani realizată prin executarea silită se eliberează creditorului urmăritor până la acoperirea integrală a drepturilor sale, iar suma rămasă disponibilă se predă debitorului.

B. Executarea silită în baza Codului de procedură fiscală privind creanţele fiscaleAcest act normativ prevede o ordine de preferinţă specială în situaţia pluralităţii

de creditori, în condiţiile cerute de aplicarea ei. Astfel, textul art. 160 menţionează următoarele categorii de creanţe:

a) creanţe reprezentând cheltuieli de orice fel făcute cu urmărirea şi conservarea bunurilor al căror preţ se distribuie;

b) creanţe reprezentând salarii şi alte datorii asimilate acestora, pensii, ajutoare pentru incapacitate temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau

7

întărirea sănătăţii, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum şi creanţe reprezentând obligaţii de reparare a pagubelor provocate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale, sănătăţii;

c) creanţe rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă;

d) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe şi din alte obligaţii fiscale stabilite conform legii, din contribuţii la bugetul de stat, al asigurărilor sociale de stat, bugetul trezoreriei, precum şi la fondurile speciale;

e) creanţe rezultând din împrumuturi acordate de stat;f) creanţe reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite

proprietăţii publice prin fapte ilicite;g) creanţe rezultând din împrumuturile bancare, din livrări de produse, prestări de

servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii;h) creanţe reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale,

după caz;i) alte creanţe.

Înştiinţarea creditorilorPentru a putea participa la distribuirea sumelor rezultate în urma executării silite,

creditorii trebuie să cunoască momentul acestei distribuiri. Există reglementări diferite pentru aceasta, în funcţie de procedura de executare urmată.

Cele mai importante aspecte sunt cele privind:A. Urmărirea silită mobiliarăÎn acest caz nu se procedează la o înştiinţare individuală, despre executarea silită

putându-se lua la cunoştinţă din publicaţiile de vânzare făcute cu această ocazie. Excepţia o fac persoanele în mâna cărora se află bunul urmărit care va fi sechestrat de creditor. Aceste persoane vor cunoaşte în mod necesar urmărirea pornită.

O serie de creditori iau cunoştinţă de distribuire, datorită caracterului de publicitate al executării silite. În acest sens, pot fi menţionate: în cazul urmăririi mobiliare dispoziţiile art. 425, art. 442, art. 444, art. 446 şi art. 447.

B. Urmărirea silită imobiliarăÎntr-o asemenea executare toţi creditorii care figurează în registrele de publicitate

imobiliară trebuie înştiinţaţi despre termenul de vânzare şi, în general, despre actele de executare. Necomunicarea publicaţiilor de vânzare atrage nulitatea.

În cazul vânzării imobilului la licitaţie, dispoziţiile art. 500 alin. 3 executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice dreptiurile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit, titularii acestor drepturi fiind înştiinţaţi despre executare şi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului. Conform art. 500 alin. 4 se va determina prin expertiză şi valoarea drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute. Cu incidenţă în această materie a înştiinţării creditorilor sunt şi art. 501, art. 504, art. 512, art. 518 şi art. 521.

C. Executarea silită prin poprireAici se face diferenţierea după cum poprirea este supusă sau nu validării.Hotărârea de validare a hotărârii se dă de instanţă după citarea pentru termenul

8

stabilit în acest scop a tuturor creditorilor care au înfiinţat popriri sau şi-au anunţat creanţele înainte de validare. Alţi creditori nu mai pot participa la distribuire, după pronunţarea hotărârii de validare.

Dacă poprirea nu este supusă validării, terţul poprit va fi obligat să respecte ordinea de preferinţă stabilită de lege şi să rezerve fiecărui creditor partea sa.

În cazul popririi sunt aplicabile dispoziţiile art. 456, art. 458 -461.Art. 569 alin. 1 stabileşte un termen imperativ de la expirarea căruia executorul

judecătoresc poate trece la eliberarea sau distribuirea. Astfel, aceste operaţiuni se pot face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când executorul va proceda după caz la eliberarea sau distribuirea acesteia, cu citarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.

În cazul valorificării bunurilor grevate de un drept de gaj, ipotecă, sau de alte drepturi reale dobândire după înscrierea vreunei garanţii reale, executorul este obligat să citeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost constituite aceste sarcini.

Titularii drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie şi superficie, stinse prin adjudecare, titularii acestora vor fi trecuţi în ordinea înscrierii cu valoarea acestor drepturi înscrise în cartea funciară. Dacă drepturile menţionae nu sunt înscrise, se va proceda la evaluarea lor prin expertiză.

Cu privire la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, executorul judecătoresc este obligat să întocmească un proces-verbal, care se va semna de persoanele interesate care sunt prezente.

Orice persoană nemulţumită poate cere executorului să consemneze obliecţiile sale în procesul-verbal. De asemenea, acesta poate fi contestat în termen de 3 zile. Contestaţia suspendă de drept eliberarea sau distribuirea, iar judecata ei se face de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor (art. 570). După întocmirea de către executorul judecătoresc a procesului-verbal nici un creditor nu mai are dreptul să ceară să participe la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

II. InstanţaPotrivit art. 373 alin. 2 C. proc. civ., "instanţa de executare este judecătoria în

circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel". Rezultă de aici că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea. De la această regulă există excepţii, în care au competenţe şi instanţele care au pronunţat titlul executoriu (art. 400 alin. 1 - contestaţia la titlu).

În urma modificărilor aduce Codului de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, rolul instaţei în cadrul executării silite a fost redus simţitor. Cu toate acestea au fost păstrate o serie de atribuţii ale instanţei, acestea rezultând din analiza ce o vom consacra formelor şi modalităţilor de executare silită.

O serie de dispoziţii privind activitatea instanţei sunt cuprinse şi în articolele ce constituie partea generală a executării silite. Astfel, cum dispune art. 374, nici o hotărâre judecătorească nu se va putea executa dacă nu este învestită cu formulă executorie, cu unele excepţii. Învestirea hotărârilor cu formulă executorie se face de prima instanţă.

Cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc. Acesta, în termen de cel mult 5 zile, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare

9

şi titlul executoriu.Conform art. 3731, instanţa de executare încuviinţează executarea silită prin

încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor, în termen de 7 zile de la înregistrarea cererii. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea de respingere a cererii poate fi atacată cu recurs, numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă:1. cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel

sesizat;2. titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă

este necesară pentru pornirea executării silite;3. creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă;4. titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită;5. există alte impedimente prevăzute de lege.Instanţa de judecată are competenţa de a soluţiona toate incidentele ivite în cursul

executării silite.În unele proceduri de executare instanţa participă nemijlocit la efectuarea

executării silite.Astfel, în cazul popririi, potrivit art. 453 alin. 2, pentru sumele datorate cu titlu de

obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de inatnaţa de fond, din oficiu, de îndată de hotărârea este executorie potrivit legii. În acest caz, poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată şi terţului poprit. Terţul poprit este obligat să plătească creditorului suma cuvenită acestuia.

Art. 460 C. proc. civ. prevede că, dacă terţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Instanţa este implicată şi în procedura de predare silită a bunurilor şi executarea altor obligaţii de a face sau de a nu face. Măsurile de executare prevăzute de art. 572 se dispun, de îndată şi fără somaţie, prin încheierea irevocabilă a preşedintelui instanţei de executare, dată fără citarea părţilor.

De asemenea, instanţa de executare va stabili suma ce urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului ce nu poate fi predat în natură, prin hotărâre executorie, dată cu citarea părţilor şi supusă numai recursului. Instanţa de executare va putea să dispună şi înfiinţarea de măsuri asiguratorii.

În cazul obligaţiilor de a face sau de a nu face care presupun un fapt personal debitorului, instanţa de executare în baza art. 5803 şi art. 5804, poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea statului o amendă cominatorie, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu.

- îndrumă şi controlează activitatea executorilor judecătoreşti.- rezolvă problemele litigioase ivite în cursul executării silite, prin judecarea

contestaţiilor la executare ce pot fi formulate de părţi, procuror sau terţi. Până la

10

soluţionarea contestaţiilor, instanţa poate dispune suspendarea executării.Se observă, astfel, că participarea instanţei judecătoreşti în faza executării silite

are o mare importanţă deşi nu este necesară în toate cazurile, iar atunci când intervine, nu are un caracter permanent ca în faza de judecată.

III. Organele de executareOrganul de executare este organul investit cu autoritatea de stat pentru a putea

impune debitorului urmărit sau unor terţe persoane, care deţin bunurile acestuia, obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul executoriu. Organul de executare aparţine categoriei organelor auxiliare ale justiţiei.

Organele de executare sunt:- executorii judecătoreşti;- organele fiscale

Organele administraţiei publice locale şi organele de poliţie, care pot fi chemate să sprijine unele operaţiuni de executare întreprinse de executorii judecătoreşti, au, de asemenea, un rol auxiliar în faza executării silite.

Categorii de organe de executare Executorul judecătorescEste principalul organ de executare. Competenţa de a numi executorii

judecătoreşti este deţinută de ministrul justiţiei, iar modul în care îşi exercită atribuţiile, angajarea promovarea, răspunderea, competenţele sunt reglementate de dispoziţiile Legii nr. 188/2000 privind activitatea executorilor judecătoreşti. Prevederile acesteia se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Executorii judecătoreşti funcţionează pe lângă judecătorii. Ei pun în executare dispoziţiile cu caracter civil cuprinse atât în hotărârile civile cât şi în cele penale, precum şi în orice alte titluri executorii, dacă, pentru aceasta, legea nu prevede competenţa altor organe.

Actele de executare silită sunt începute de aceştia numai dacă li se ordonă de instanţa pe lângă care funcţionează şi dacă sunt sesizaţi de cei interesaţi. Executorul trebuie să verifice dacă s-au respectat condiţiile privind titlul, competenţa organului emitent, investirea cu formulă executorie etc.

În cazul opunerii la executare a debitorului, executorul poate cere şi obţine sprijinul organelor de poliţie. Mai trebuie menţionat că împotrivirea la executarea unei hotărâri judecătoreşti prin ameninţarea organului de executare, cu agravanta dată de folosirea violenţei, este sancţionată de art. 217 Cod penal.

Organele fiscaleIntră în această categorie inspectorii, agenţii fiscali şi alţi angajaţi, delegaţi să facă

încasări, ai organelor financiare de sector ale municipiului Bucureşti, municipale, orăşeneşti şi comunale.

Potrivit art.128 din Codul de procedură fiscală executarea se face de organul de executare competent prin intermediul executorilor fiscali. Conform art. 126 organele fiscale care administrează creanţe fiscale sunt abilitate să efectueze procedura de execuatre silită. Creanţele bugetare care se încasează şi se utilizează de instituţiile publice, se execută prin organe proprii.

Codul de procedură fiscală se referă, prin dispoziţiile sale speciale, la organele de

11

specialitate ale direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat, judeţene şi a municipiului Bucureşti, ale unităţilor subordonate acestora, unităţilor subordonate Direcţiei generale a vămilor precum şi direcţiilor de specialitate din cadrul Ministerului de Finanţe.

Codul de procedură fiscală, în cuprinsul său, stabileşte unele reguli privind executarea silită a unor categorii de creanţe ce pot fi executate de organe de specialitate din cadrul Ministerului Finanţelor sau de împuterniciţii proprii ai instituţiilor publice. Personalul acestor organe de executare îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Alte creanţe bugetare se execută prin împuterniciţi proprii ai Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, ai organelor administraţiei publice centrale şi locale precum şi ai instituţiilor publice, după caz.

Din dispoziţiile legale rezultă că încasarea creanţelor bugetare se poate asigura şi de către persoane angajate prin convenţie civilă de prestări servicii.

Competenţa materială şi teritorialăa) Competenţa materialăOrganul de executare care dispune de plenitudine de competenţă în domeniul

urmăririi silite este executorul judecătoresc. Acesta execută orice titluri executorii, cu excepţia acelora date de lege, în competenţa altor organe de executare.

Competenţa materială a executorului judecătoresc este reglementată de dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 188/2000.

Executorii judecătoreşti sunt organe cu plenitudine de competenţă în materie de executare silită. Potrivit art. 373 alin. 1 C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea sau de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află bunurile, în cazul urmăririi acestora. Potrivit at. 7 lit. a din Legea nr. 188/2000, executorii judecătoreşti pun în executare dispoziţiile cu caracter civil din titlurile executorii. De asemenea, ei îndeplinesc şi alte atribuţii expres determinate de art. 7 din Legea nr. 188/2000.

Executorul judecătoresc execută în materie civilă orice hotărâri - fie patrimoniale, fie nepatrimoniale şi indiferent de modalitatea de executare - directă sau indirectă.

Competenţa sa materială cunoaşte unele limitări, după cum este vorba despre:- raporturile între creditori şi debitori - persoane fizice sau juridice de drept privat,

caz în care toate procedurile de executare sunt de competenţa executorului judecătoresc, cu excepţia popririi, care este dispusă de instanţă.

- raporturi între creditori - persoane juridice de drept public şi debitori - persoane fizice sau raporturi între agenţii economici; în această situaţie, executorul judecătoresc execută toate creanţele acestor persoane juridice, cu excepţia acelora date de lege în competenţa organelor financiare.Executarea directă este de competenţa exclusivă a executorului judecătoresc.b) Competenţa teritorialăCompetenţa teritorială a executorului judecătoresc şi a organelor financiare ca

organe de executare este limitată la circumscripţia teritorială a instanţei de care aparţine, respectiv a consiliului local al administraţiei publice.

Competenţa teritorială este determinată tot prin dispoziţiile art. 373 alin. 1 C.

12

proc. civ., cât şi prin art. 8 alin 1 din Legea nr. 188/2000.Astfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se execută de

executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care urmează să se efectueze executarea ori, în cazul urmăririi bunurilor, de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în care se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează pe lângă acestea.

Art. 8 alin. 1 arată că executorii judecătoreşti îşi îndeplinesc atribuţiile în circumscripţia curţii de apel pe lângă care funcţionează, dacă prin lege nu se dispune altfel.

În mod similar, art. 9 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 prevede că este competent executorul din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială urmează să se facă executarea, iar potrivit alin. 2, în cazul urmăririi silite a bunurilor este competent executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel în a cărei rază teritorială sunt situate sau se află acestea. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţiile mai multor curţi de apel , competenţa aparţine oricăruia dintre executorii care funcţionează pe lângă acestea.

Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor asiguratorii este competent executorul din circumscripţia curţii de apel unde sunt situate sau se află bunurile în privinţa cărora s-a dispus aplicarea acestor măsuri (art. 9 alin. 3). Pentru constatarea unei situaţii de fapt competent este executorul din circumscripţia curţii de apel unde urmează a se face constatarea.

Pentru celelalte atribuţii prevăzute de art. 7 din lege, competenţa aparţine executorului judecătoresc învestit de partea interesată.

În cazul în care în circumscripţia unei judecătorii nu există nici un executor judecătoresc sau există doar unul, camera executorilor poate delega executori din circumscripţia altei judecătorii, situată în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel.

Când, privitor la aceleaşi bunuri, se efectuează mai multe executări silite, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate, va putea să le reunească, dispunând să se facă o singură executare de către executorul judecătoresc care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat, iar dacă executările sunt în acelaşi stadiu, de către executorul judecătoresc care a început cel dintâi executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, în afară de cazul în care legea prevede altfel. (art. 3734 alin. 1 C. proc. civ.).

Potrivit Legii nr. 188/2000 activitatea executorilor judecătoreşti se desfăşoară în cadrul unui birou în care pot funcţiona unul sau mai mulţi executori asociaţi. În circumscripţia unei judecătorii pot funcţiona unul sau mai multe birouri de executori judecătoreşti, iar în circumscripţia fiecărei curţi de apel funcţionează câte o cameră a executorilor judecătoreşti, cu personalitate juridică. La nivel naţional există Uniunea Naţională a Executorilor Judecătoreşti. Ministerul Justiţiei şi Uniunea exercită un control profesional asupra calităţii actelor şi lucrărilor efectuate de executorii judecătoreşti.

Legea nr. 188/2000 reglementează şi soluţionarea eventualelor conflicte de competenţă ce se pot ivi între birourile executorilor judecătoreşti situate în circumscripţia aceleiaşi judecătorii. Competentă în acest caz este respectiva judecătorie. Dacă conflictul intervine între birouri executorii situate în circumscripţii diferite, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află biroul executorului judecătoresc cel dintâi

13

sesizat. În toate cazurile instanţa se pronunţă prin încheiere irevocabilă.În cazul creanţelor bugetare, urmărirea este realizată de organul de executare în a

cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmărite, sub urmărirea organului sub a cărui rază teritorială debitorul îşi are sediul, domiciliul sau unde acesta este luat în evidenţa fiscală. Poate avea loc o extindere a competenţei teritoriale a organului coordonator în cazul executării prin poprire, această măsură de executare putând fi luată indiferent de locul sediului sau domiciliului debitorului, precum şi în cazul pericolului evident de înstrăinare, substituire sau de sustragere de la executarea silită a bunurilor şi veniturilor urmăribile ale debitorului, caz în care se poate proceda la indisponibilizarea acestor bunuri indiferent de locul unde se găsesc.

În situaţia debitorilor solidari, organul de executare coordonator competent teritorial este cel în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul despre care există indicii că deţine mai multe bunuri sau venituri urmăribile. Acest organ de executare poate executa întregul debit, dar el comunică acest debit şi fiecărui organ de executare în a cărui rază teritorială îşi au sediul sau domiciliul ceilalţi codebitori. Acestea, la rândul lor iau măsurile de executare corespunzătoare şi comunică lunar organului de executare coordonator sumele realizate în contul debitorului. Când organul coordonator constată că debitul a fost lichidat, dispune încetarea executării silite.

Potrivit art. 126 alin. 5 din Codul de procedură fiscală, pentru efectuarea executării silite în această materie, este competent organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile, iar coordonarea întregii executări revine organului de executare în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul. În cazul popririi, organul de executare coordonator are compteteţă asupra terţului poprit indiferent de locul unde îşi are domiciliul fiscal.

Drepturile şi obligaţiile organelor de executareÎn afara drepturilor pe care le-am menţionat când am vorbit despre fiecare

categorie de organ de executare, acestea mai au posibilitatea de a aprecia cu privire la alegerea bunurilor ce vor fi valorificate. Debitorul şi creditorul pot da unele indicaţii în acest sens, dar decizia finală aparţine organului de executare.

În acest sens, trebuie însă avute în vedere dispoziţiile art. 3711 alin 3, conform cărora executarea silită are loc până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau altor sume, precum şi a cheltuielilor de executare.

De asemenea, organul de executare poate sesiza instanţa pentru pronunţarea unor ordonanţe preşedinţiale prin care să fie înlăturate piedicile la executare.

Conform art. 428 debitorul sau altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, numai dacă depune valoarea ce i se cere sau valoarea bunului reclamat la CEC, la dispoziţia organului de executare.

Respectarea obligaţiei organului de executare de a nu încălca dispoziţiile legale în activitatea de executare silită a hotărârilor judecătoreşti este garantată prin existenţa posibilităţii desfiinţării de către instanţa de executare a actelor făcute cu încălcarea legii, în cadrul contestaţiei la executare.

Rolul activ al organului de executare este exprimat de obligaţia acestuia de a-şi aduce la îndeplinire sarcinile din oficiu, fără a aştepta stăruinţa creditorului.

El trebuie să fie obiectiv apărând interesele ambelor părţi.

14

Când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie, jandarmerie sau alţi agenţi ai forţei publice sunt obligaţi să-i acorde concursul.

La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc persoanele care datorează sume de bani sau deţin bunuri supuse urmăririi, au obligaţia să dea informaţiile necesare pentru efectuarea executării.

De asemenea, la cererea instanţei sau executorului, instituţiile, băncile sau orice alte persoane sunt obligate să comunice în scris, de îndată, datele şi informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel, sub sancţiunile prevăzute de art. 1081 C. proc. civ.

Executorul judecătoresc are obligaţia de a consemna activitatea sa în procesele-verbale, de a consemna pe numele creditorilor, neîntârziat, sumele obţinute din valorificarea bunurilor urmările, de a înainta instanţei recipisa de consemnare şi procesul-verbal întocmit, de a face executarea silită între orele prevăzute de lege (6-20).

Conform art. 3732 alin. 4 instanţa de executare şi executorul sunt obligaţi să asigure secretul informaţiilor dacă legea nu prevede altfel.

În temeiul Codului de procedură fiscală, organul de executare are obligaţia de a face demersurile necesare identificării domiciliului sau sediului debitorului precum şi a veniturilor şi bunurilor urmăribile. Dacă este cazul, este dator să solicite sprijinul organelor de poliţie sau a Oficiului Registrului Comerţului în vederea unor cercetări, respectiv pentru obţinerea de relaţii. Cei solicitaţi de organul de executare să dea relaţii sunt obligaţi să răspundă în scris solicitărilor primite.

IV. Ministerul PublicÎn virtutea faptului că procurorul apără ordinea de drept şi drepturile şi libertăţile

cetăţenilor, el poate interveni oricând în faza executării silite, dacă sunt încălcate normele referitoare la acestea.

Din coroborarea art. 45 C. proc. civ. cu prevederile Legii nr. 304/2004 pentru organizare judiciară, rezultă atribuţiile procurorului în executarea silită.

Astfel, procurorul are dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în alin. 1 al art. 45. Acestea sunt cazurile în care procurorul poate porni acţiunea civilă: pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Pentru a-şi putea exprima voinţa, în această situaţie, creditorul trebuie înştiinţat. Dacă creditorul a renunţat la executare iar procurorul consideră necesară continuarea ei, el va sesiza instanţa pentru ca aceasta să se pronunţe asupra renunţării creditorului ţinând seama de obligaţia ce îi revine în verificarea legalităţii actelor de dispoziţie ale părţilor.

În exercitarea atribuţiilor, procurorul poate folosi căile de atac legale, să atragă atenţia persoanelor juridice de drept public creditoare sau organelor tutelare asupra abuzurilor săvârşite cu prilejul activităţii de executare, să urmărească tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi, când constată încălcări ale normelor penale.

Procurorul poate exercita şi contestaţia la executare, în vederea anulării actelor ilegale, cerând instanţei şi suspendarea executării. Asupra hotărârii privind contestaţia la executare, el poate exercita căile de atac.

Participarea directă a procurorului la urmărirea silită este prevăzută şi de formula executorie, prevăzută şi de art. 269 Cod pr. civ., care cere ca acesta "să stăruie la

15

aducerea la îndeplinire a hotărârilor executorii".Dat fiind principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, în practică sunt

rare intervenţiile procurorului în executarea hotărârilor civile. Trebuie reţinut, însă, că acesta poate interveni ori de câte ori constată încălcarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

V. TerţiiUneori, în procedura de executare silită pot apărea şi persoane care nu au

participat la faza de judecată dar au interesul să-şi apere drepturile ce le-ar fi atinse în această fază a procesului civil. Terţul intrat sau atras în procedura execuţională devine parte şi dobândeşte drepturile şi obligaţiile procesuale prevăzute de lege pentru părţi, dar şi drepturi şi obligaţiile speciale.

Astfel, ca urmare a înfiinţării popririi în mâinile unui terţ datornic debitorului, terţul poprit nu mai poate face plăţi debitorului, ci - după validare sau în temeiul unei popriri executorii - numai şi direct creditorului.

Terţul care pretinde că bunurile urmărite de creditor sunt ale lui şi nu ale debitorului, poate face contestaţie la executare.

Acest mijloc procedural, al contestaţiei, poate fi folosit şi de soţul care susţine că se urmăreşte un bun comun pentru o datorie personală a celuilalt soţ.

După cum creditorii neurmăritori pot participa, în condiţiile prevăzute de lege şi descrise deja anterior, la distribuirea sumei obţinute prin executarea silită, în cazul că terţul creditor socoteşte că urmărirea a fost pornită de un creditor fictiv, se poate opune la distribuirea sumei realizate prin vânzarea bunurilor debitorului sau la validarea popririi.

Îndatoriri specifice au şi terţii cărora li s-au încredinţat bunurile debitorului sau bunuri litigioase. Custodele astfel numit de organul de executare poate răspunde civil pentru orice prejudicii provocate creditorului prin neglijenţa sa, sau poate răspunde penal pentru abuz de încredere. În aceeaşi situaţie se află şi sechestrul judiciar, care poate răspunde civil sau penal în cazul sustragerii de sub sechestru sau a abuzului de încredere.

Uneori, conservarea şi administrarea unui imobil urmărit este încredinţată persoanei juridice de drept public creditoare sau altei persoane juridice, prin instituirea ca administrator-sechestru. În această situaţie persoana juridică răspunde civil pentru pagubele pricinuite, în timp ce răspunderea penală poate fi angajată salariatului persoanei juridice pentru neglijenţă sau abuz în serviciu.

TITLURILE EXECUTORII

Noţiunea de titlu nu este definită de Codul de procedură civilă, dar poate fi definit ca fiind înscrisul care, alcătuit în conformitate cu prevederile legii de către organul competent, permite punerea în executare silită a creanţei pe care o constată. Executarea nu este posibilă decât în raport cu obiectul pe care titlul executoriu l-a determinat.

Potrivit art. 372 executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii constituie titlu executoriu.

De asemenea, art. 376 arată că, pentru a deveni tituri executorii se învestesc cu

16

formulă executorie hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, înscrisurile autentificate, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri.

Pot constitui titluri executorii:- hotărârile instanţelor judecătoreşti;- hotărârile arbitrale;- hotărârile judecătoreşti străine (hotărârile de exequatur, de recunoaştere a

hotărârilor străine);- actele autentificate de notarul public;- tranzacţiile judiciare încheiate în străinătate;- Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului;- titlul executoriu european pentru creanţele necontestate potrivit Regulamentului

Parlamentului şi Consiliului European nr. 805/2004;- alte categorii de acte pe care legea le recunoaşte ca fiind titluri executorii:

dispoziţia de restituire în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001, cambia, cecul, biletul la ordin, contractul de asistenţă juridică încheiat de avocat, actele de sancţionare în materia contravenţiilor, titlurile executorii privind creanţele fiscale s.a.

1. Hotărârile instanţelor judecătoreştia) PrezentareConstituie titluri executorii judecătoreşti, în temeiul cărora poate fi pornită

executarea silită împotriva debitorului, hotărârile instanţelor judecătoreşti pronunţate în procesele civile, inclusiv litigiile de muncă, în procesele şi cererile în materie comercială, în materie de contencios administrativ, de proprietate industrială, de expropriere şi cele prin care părţile sunt obligate la plata unor amenzi fără caracter penal (administrative, judecătoreşti).

Există, însă, unele hotărâri nesusceptibile de executare silită, în ceea ce priveşte capătul de cerere principal, precum: hotărâri pronunţate în cererile de constatare; cele privind anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic, fără a se prevedea şi obligaţii de restituire; hotărâri pronunţate în materie de stare civilă; hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în judecată. Aceste cereri nu sunt susceptibile de executare silită în ce priveşte capătul de cerere principal, pentru că ele pot fi puse în executare în privinţa capetelor de cerere accesorii - la rândul lor susceptibile de executare - dacă acestea au fost admise (spre exemplu cheltuieli de judecată).

De asemenea, constituie titluri executorii judecătoreşti hotărârile pronunţate în procesele penale, când statuează asupra unor pretenţii civile şi cele pronunţate în soluţionarea cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.

b) Cerinţe impuse de legePentru ca hotărârea judecătorească să poată fi pusă în executare, trebuie

îndeplinite următoarele cerinţe stabilite de lege:A. Hotărârea să fi rămas definitivă ori să fi devenit irevocabilăAceastă cerinţă rezultă din coroborarea art. 372 şi art. 376 alin. 1 C. poc. civ., care

prevăd această condiţie pentru investirea cu formulă executorie, cu excepţia hotărârilor pregătitoare şi a hotărârilor executorii provizorii.

Potrivit art. 377 Cod poc. civ. sunt hotărâri definitive:

17

1. hotărâri date în primă instanţă fără drept de apel;2. hotărâri date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sau chiar atacate

cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat sau apelul a fost respins sau anulat;3. hotărârile date în apel;4. orice alte hotărâri care potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel. Sunt hotărâri irevocabile:1. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate;2. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel;3. hotărârile date în apel, nerecurate;4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii;5. orice alte hotărâri judecătoreşti care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu

recurs.Din textul art. 377 Cod poc. civ. rezultă că sunt definitive şi irevocabile şi acele

hotărâri care, de la început, nu pot fi apelate sau recurate.Hotărârea rămasă definitivă ori devenită irevocabilă poate fi pusă în executare

chiar dacă este atacată cu o cale extraordinară de atac. În această situaţie, însă, executarea poate fi suspendată de instanţa care va soluţiona calea de atac, cu sau fără depunerea unei cauţiuni.

Uneori legea prevede că numai hotărârile irevocabile pot fi puse în executare (art. 300 alin. 1 C. proc. civ., în caz de strămutare de hotar, desfiinţare de construcţii etc., în cazul acţiunilor în evacuare, în materia contenciosului administrativ).

Sunt executorii şi unele hotărâri nedefinitive şi anume hotărârile pronunţate, în primă instanţă, cu execuţie provizorie, de drept sau judecătorească (art. 278-279 C. proc. civ.). În cazul acestora se poate solicita suspendarea executării vremelnice, odată cu apelul sau în tot cursul judecării acestuia.

În privinţa momentului în care hotărârea rămâne definitivă s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Astfel, într-o opinie, hotărârea rămâne definitivă când nu se face apel sau recurs ori când după introducerea apelului sau recursului calea de atac s-a perimat, a fost retrasă sau a fost respinsă ca tardivă, hotărârea primei instanţe rămâne definitivă chiar din momentul pronunţării.

În altă opinie, care pare a fi mai bine întemeiată, acest moment este cel al expirării termenului de exercitare a căii de atac (de regulă 15 zile), iar în cazul perimării apelului sau recursului, după expirarea termenului de un an de la ultimul act procedural şi numai în temeiul hotărârii de constatare a perimării. De asemenea o hotărâre nu poate deveni definitivă din momentul pronunţării în cazul respingerii sau retragerii căii de atac, ci numai din momentul respectivei respingeri sau retrageri.

Cu privire la excepţii - sunt executorii şi hotărârile primei instanţe pronunţate cu execuţie vremelnică (de drept sau judecătorească), inclusiv ordonanţele preşedinţiale. Împotriva hotărârilor date cu execuţie provizorie se poate face apel sau recurs, caz în care executarea poate fi suspendată.

De asemenea şi unele încheieri premergătoare, în cazurile expres prevăzute de lege, sunt executorii (încheierile prevăzute de art. 1084, art. 175 alin. 2, art. 200 alin. 2 C. proc. civ.).

B. Hotărârea să fie învestită cu formulă executorieArt. 374 C. proc. civ.. dispune că: "Nici o hotărâre nu se va putea executa dacă nu

este investită cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. 1, afară de hotărârile

18

pregătitoare, de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizorii şi de alte hotărâri prevăzute de lege, care se execută şi fără formulă executorie".

Textul formulei executorii, potrivit art. 269 C. proc. civ. este următorul: "Noi Preşedintele României" (urmează cuprinsul hotărârii) "Dăm împuternicire şi ordonăm agenţilor administrativi şi ai forţei publice să execute această (hotărâre); procurorilor să stăruie pentru aducerea ei la îndeplinire. Spre credinţă, prezenta (hotărâre) s-a semnat de ... (semnătura preşedintelui şi a grefierului)."

Învestirea hotărârilor cu formulă executorie se face de prima instanţă.Încuviinţarea executării silite în România a hotărârilor date în ţări străine se face

potrivit legii speciale.Titlul îl constituie o copie de pe întreaga hotărâre - nu este admisă punerea în

executare numai a dispozitivului sau numai a părţii hotărârii care îl interesează direct pe creditor - legalizată de grefa instanţei.

Creditorul se va adresa primei instanţe care a judecat fondul, depunând copia hotărârii definitive sau irevocabile, împreună cu o cerere timbrată de învestire. După verificările necesare, instanţa va da o încheiere, fără citarea părţilor.

Încheierea prin care preşedintele instanţei respinge cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris, ori cererea de eliberare a titlului executoriu, poate fi atacată cu recurs de către creditor. Termenul este de 5 zile şi curge de la pronunţare, pentru creditorul prezent, şi de la comunicare, pentru cel lipsă (art. 3733

alin. 1).Conform art. 3733 alin. 2, încheierea prin care preşedintele instanţei admite

cererea de învestire cu formulă executorie a hotărârii judecătoreşti sau a altui înscris nu este supusă nici unei căi de atac.

Dacă se refuză emiterea titlului executoriu de către alte organe competente, creditorul poate face plângere la judecătoria în circumscripţia căreia se află organul care trebuia să emită titlul executoriu, în termen de 15 zile de la data când a luat cunoştinţă de refuz.

Actele autentificate de o reprezentanţă diplomatică sau consulară a României se vor putea învesti cu formulă executorie de judecătoria domiciliului uneia din părţile actului autentic.

Dacă nici una din părţi nu are domiciliul cunoscut în ţară, învestirea se face de Judecătoria sectorului 3 din Bucureşti.

Formula executorie este prevăzută în art. 269 alin. 1.Hotărârea învestită se va da numai părţii care a câştigat sau reprezentantului ei

(art. 269 alin. 2 C. proc. civ.).Dispoziţiile referitoare la învestirea cu formulă executorie au caracter imperativ,

nerespectarea lor atrăgând nulitatea urmăririi, nulitatea ce nu poate fi acoperită. Nelegalitatea investirii cu formulă executorie poate fi invocată pe calea contestaţiei la executare.

Investirea ulterioară cu formulă executorie nu validează urmărirea nelegală începută, dar poate fi temeiul unei noi executări dacă dreptul de a o cere nu a fost prescris între timp.

Art. 374 C. proc. civ.. se referă şi la hotărârile date în ţări străine. Legea specială aplicabilă în materie este legea 105/1992 care prevede o serie de condiţii ce trebuie îndeplinite pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine. Dacă aceste condiţii

19

sunt îndeplinite, încuviinţarea de punere în executare a hotărârilor străine pe teritoriul României este dată de tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se facă executarea, la cererea persoanei interesate.

Cererea de încuviinţare a executării, însoţită de actele necesare, se întocmeşte potrivit cerinţelor impuse de legea procedurală română, urmând a fi soluţionată prin hotărâre, cu citarea părţilor. Instanţa română se va limita la verificarea condiţiilor cerute de lege pentru recunoaşterea şi încuviinţarea executării hotărârii străine, neputând nici s-o modifice şi nici s-o examineze pe fond.

Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare, se emite titlul executoriu, potrivit legii române, fiind menţionată în titlu şi hotărârea de încuviinţare.

Ca excepţie, hotărârile străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii precum şi cele date cu execuţie provizorie nu pot fi puse în executare pe teritoriul României.

Dacă toate aceste cerinţe sunt îndeplinite, titlul executoriu care constată o creanţă certă, lichidă şi exigibilă poate fi pus în executare. Aceasta nu este condiţionată în nici un fel de cuantumul creanţei sau de disproporţia dintre creanţă şi bunurile debitorului ce urmează a fi vândute silit. Nu există un plafon sub care urmărirea silită este inadmisibilă sau care impune o anumită modalitate sau formă de executare silită.

Debitorul se bucură totuşi de o anumită protecţie, în unele cazuri prevăzute de lege, când - spre exemplu - conform art. 499 alin. 1 C. proc. civ., el poate cere instanţei în termen de 10 zile de la comunicarea somaţiei, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de şase luni. în acest caz se va dispune suspendarea urmăririi silite. De asemenea, în cazul urmăririi silite mobiliare, de îndată ce din valoarea bunurilor vândute se acoperă creanţa urmărită şi cheltuielile de executare, se va închide licitaţia (art. 446).

2. Actele autentificateActivitatea notarială este reglementată de Legea 36/1995 şi este o activitate

procedurală necontencioasă. Actul întocmit de notarul public, purtând sigiliul şi semnătura acestuia, este de autoritate publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.

În competenţa notarilor se numără, printre altele, şi "autentificarea înscrisurilor redactate de notarul public, de parte, personal, sau de avocat" (art. 8, lit. b din lege).

Activitatea notarului poate fi supusă controlului prin plângerea adresată judecătoriei, referitoare la încheierea de respingere a cererii de autentificare. Dacă instanţa admite plângerea, notarul este obligat să dea încheierea de autentificare a actului conform hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă (art. 67).

Calitatea de titlu executoriu a actelor autentificate reiese din art. 4 din lege, care prevede la punctul 3) că "actul autentificat de notar public, constatând o creanţă certă şi lichidă are putere de titlu executor la data exigibilităţii acesteia".

Executarea silită poate fi pornită şi pe baza duplicatului (în lipsa actului original), iar în lipsa duplicatului, poate servi ca titlu executoriu copia legalizată de pe exemplarul înscrisului autentificat din arhiva notarului public.

Autentificarea înscrisurilor mai poate fi făcută şi de misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României, la cererea persoanei fizice sau juridice având cetăţenia română. Această activitate poate fi îndeplinită de către aceste instituţii la sediul acestora, la bordul navelor şi aeronavelor sub pavilion românesc ce se află staţionate în raza de

20

activitate a acestor organe, precum şi la domiciliul cetăţeanului român, ori în alt loc, dacă acesta este prevăzut în convenţiile internaţionale la care România şi statul de reşedinţă sunt părţi sau legea locală nu se opune.

3. Hotărârile arbitralea) Arbitrajul reglementat de Codul de procedură civilăArbitrajul ocazional este reglementat de Codul de procedură civilă (Cartea a IV-a

a Codului de procedură civilă "Despre arbitraj" (art. 340-370)) şi este o cale convenţională de rezolvare a litigiilor prin persoane particulare. Prin acordul părţilor, se constituie un tribunal arbitral care se pronunţă printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie într-un litigiu asupra unor drepturi de care părţile pot dispune.

Acordul părţilor, consemnat într-o clauză compromisorie înscrisă în contractul principal sau printr-un compromis, duce la excluderea competenţelor instanţelor judecătoreşti în litigiul respectiv. Instanţa sesizată este competentă să judece doar în unul din următoarele cazuri:

a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond fără nici o rezervă întemeiată pe convenţie arbitrală;

b) convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă;c) tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în

arbitraj.Dacă nu se află într-unul din aceste trei cazuri, instanţa este obligată să-şi declare

necompetenţa.Hotărârea tribunalului arbitral va fi întemeiată pe contractul principal, pe normele

juridice aplicabilă şi, când este cazul, pe uzanţele comerciale. Hotărârea se redactează în scris şi este semnată de toţi arbitrii.

La executarea hotărârii arbitrale vor fi avute în vedere şi eventualele hotărâri de completare (date, în caz de omisiune a unui capăt de cerere, cu citarea părţilor) sau încheieri de rectificare (în cazul greşelilor materiale, a greşelilor de calcul şi a greşelilor evidente care nu influenţează fondul), care fac parte integrantă din hotărâre.

Desfiinţarea unei hotărâri arbitrale se poate face - pentru motive specifice - prin acţiune în anulare, a cărei rezolvare revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei care, în lipsa convenţiei, ar fi soluţionat litigiul pe fond, în primă instanţă. Această instanţă va putea suspenda executarea hotărârii arbitrale, cu sau fără cauţiune. Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească asupra acţiunii de anulare poate fi atacată numai cu recurs.

Renunţarea cu anticipaţie, prin convenţie arbitrală, la folosirea acţiunii în anulare este interzisă de lege.

Executarea silită pe baza hotărârii arbitrale se face după investirea cu formulă executorie. Încheierea de investire se dă la cererea creditorului, fără citarea părţilor, de către instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond ca primă instanţă.

Art. 368 C. proc. civ.. stabileşte că hotărârea arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlul executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o hotărâre judecătorească.

b) Arbitrajul comercial internaţionalLitigiul arbitral internaţional este acel litigiu care se naşte dintr-un raport de drept

21

privat cu element de extraneitate, litigiu care se poate desfăşura în România sau într-o altă ţară determinată prin convenţia părţilor.

Codul de procedură civilă reglementează şi litigiile arbitrale internaţionale care se judecă în România sau potrivit legii române. În aceste sens, sunt prevăzute dispoziţii speciale în ce priveşte numărul şi naţionalitatea arbitrilor, durata termenelor, limba folosită în dezbaterea litigiului, onorariile arbitrilor şi cheltuielile de deplasare ale acestora.

Hotărârile arbitrale pronunţate în cazul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României

Spre deosebire de arbitrajul ocazional reglementat de Codul de procedură civilă, arbitrajul internaţional are o existenţă ce nu depinde de soluţionarea unui anumit litigiu - el îşi exercită atribuţiile jurisdicţionale continuu, ori de câte ori este sesizat.

Determinarea caracterului naţional sau străin al arbitrajului se face, atunci când este vorba de un centru permanent de arbitraj, în funcţie de statul în care îşi desfăşoară activitatea. Pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României funcţionează Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional. Curtea de Arbitraj este condusă de un Colegiu, care aprobă Regulile sale de procedură, precum şi Regulile de procedură aplicabile în arbitrajul comercial ad-hoc.

Ca şi arbitrajul ocazional reglementat de Codul de procedură civilă, arbitrajul comercial internaţional are la bază convenţia părţilor interesate, concretizată într-un compromis sau într-o clauză compromisorie, care atrag excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti. Autonomia în raport cu instanţele judecătoreşti este întărită prin recunoaşterea arbitrajului internaţional a dreptului de a decide, în caz de contestaţie, asupra propriei sale competenţe.

În temeiul contractului principal, al normelor de drept aplicabile şi, dacă este cazul, al uzanţelor comerciale, tribunalul arbitral pronunţă o sentinţă. Sentinţa arbitrală este definitivă şi obligatorie şi - odată comunicată părţilor - are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Astfel, ea constituie titlul executoriu şi, în cazul în care partea împotriva căreia s-a pronunţat refuză executarea de bună voie, poate fi executată silit în ţară, la cererea părţii interesate, fără a mai fi necesară investirea cu formulă executorie.

Arbitrajul comercial ad-hoc organizat de Camera de Comerţ şi Industrie a României

Calea arbitrajului ad-hoc poate fi aleasă de părţile având deplină capacitate de exerciţiu - numai dreptul litigios este susceptibil de a forma obiect de tranzacţie - prin clauză compromisorie în contractul principal sau prin compromis.

Părţile, prin convenţia arbitrară încheiată, pot stabili activitatea jurisdicţională a tribunalului arbitral, pot stabili direct sau cu referire la o anumită reglementare arbitrală, respectând ordinea publică, bunele moravuri, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, procedura unei eventuale concilieri prealabile, repartizarea taxelor şi a cheltuielilor, conţinutul şi forma hotărârii arbitrale.

Încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul ce face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti. Tribunalul arbitral îşi verifică propria competenţă hotărând în această privinţă printr-o încheiere.

22

Tribunalul arbitral pronunţă o hotărâre arbitrală, care poate fi şi parţială dacă pârâtul recunoaşte o parte din pretenţiile reclamantului. Judecarea se face în temeiul contractului principal, al normelor de drept aplicabile, ţinând seama, când este cazul, şi de uzanţele comerciale. Pronunţarea hotărârii are ca prim efect dezinvestirea tribunalului arbitral de soluţionarea litigiului respectiv.

Odată comunicată părţilor, hotărârea arbitrală produce efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive. Ea este definitivă şi obligatorie şi, în principiu se aduce la îndeplinire, de către partea împotriva căruia s-a pronunţat, de bună voie.

În caz contrar, la cererea părţii câştigătoare, se investeşte cu formulă executorie de către instanţa care, în lipsa unei convenţii arbitrale, ar fi fost competentă să soluţioneze litigiul în fond.

Hotărârea arbitrală investită cu formulă executorie constituie titlu şi se execută ca şi hotărâre judecătorească.

4. Hotărârile judecătoreşti străineNoţiune. Regim juridic

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti străine, în România, sunt reglementate de Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat, în Capitolul XII (Legea nr. 105/1992 a fost abrogată prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, cu excepţia capitolului 12 care cuprinde normele de procedură; acesta va fi abrogat prin intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă).

În sfera hotărârilor judecătoreşti străine, Legea nr. 105/1992, prin art. 165, include nu numai hotărârile instanţelor judecătoreşti şi hotărârile arbitrale, ci şi actele notariale şi actele altor autorităţi dintr-un alt stat. Este prevăzută o singură condiţie comună tuturor acestor acte şi anume caracterul jurisdicţional al acestora.

Regimul juridic al hotărârilor judecătoreşti străine are la baza principiile fundamentale ale dreptului procesual civil român, precum principiul legalităţii, al adevărului, al independenţei judecătorilor (arbitrilor), al egalităţii părţilor în faţa justiţiei, al respectării dreptului la apărare, al publicităţii şi oralităţii dezbaterilor, contradictorialitatea şi dreptul de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret.

În materia efectelor hotărârilor străine îşi găsesc aplicarea şi principiile de drept constituţional şi de drept internaţional:

- principiul suveranităţii statului, în virtutea căruia fiecare stat reglementează efectele hotărârilor străine pe teritoriul său şi care justifică excepţia de ordine publică;

- principiul egalităţii drepturilor statelor, a cărui aplicare se traduce astfel: egalitatea între jurisdicţiile diferitelor state implică egalitatea juridică între hotărârile pronunţate de instanţele lor;

- principiul inviolabilităţii persoanei face ca privaţiunea de libertate să fie inadmisibilă ca sancţiune a neexecutării unei hotărâri judecătoreşti sau sentinţe arbitrale în materie civilă;

- principiul aplicării regimului naţional cetăţenilor străini, consacrat expres de art. 2 şi art. 163 din lege. Acest principiu dă atât cetăţeanului român cât şi celui străin posibilitatea de a invoca în România un act jurisdicţional provenind dintr-un alt stat.

23

Recunoaşterea hotărârilor străineDupă abrogarea art. 375 C. proc. civ.., Legea 105/1992 admite hotărârilor străine

următoarele efecte: recunoaşterea lor, spre a beneficia de puterea lucrului judecat (art. 166-172), încuviinţarea executării silite, în cazul neîndeplinirii lor de bună voie de către cel obligat prin respectiva hotărâre (art. 173-177) şi forţa probantă cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată (art. 178). Efectele unei hotărâri străine sunt admise independent de existenţa unei convenţii internaţionale încheiate cu statul în care a fost dată hotărârea.

a) Condiţii de regularitate internaţionalăÎn situaţia neexecutării de bună voie a hotărârilor străine, acestea pot fi puse în

executare pe teritoriul României la cererea persoanei interesate. Pentru aceasta este necesară încuviinţarea tribunalului în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea, încuviinţare ce reclamă îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

- hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată.Din această condiţie se înţelege clar că determinarea căilor de atac care puteau fi

folosite, a termenelor în care aceste căi de atac puteau fi exercitate şi a efectelor lor revine legii statului în care s-a pronunţat hotărârea. Aşadar, legea română nu admite ca o hotărâre ce ar putea fi casată sau modificată să producă efecte în România.

Din această condiţie se desprinde problema regularităţii citării părţii interesate şi a reprezentării ori asistării ei valabile la dezbateri. Emiterea citaţiei trebuie făcută conform legii statului de unde provine, iar primirea citaţiei trebuie efectuată în condiţiile domiciliului părţii în cauză. Aceste reguli se aplică şi procedurii de comunicare a hotărârii străine în vederea exercitării căilor de atac. Caracterul nedefinitiv al hotărârii străine ce ar decurge din neîndeplinirea acestor reguli poate fi invocat, însă, numai de persoana interesată neputând fi reţinut de instanţă din oficiu.

- instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii sus-menţionate, competenţa să judece procesul.

Această condiţie implică pe de o parte verificarea competenţei jurisdicţionale a statului respectiv în soluţionarea acestei cauze. Art. 151 din lege enumeră limitativ cauzele de competenţă exclusivă a instanţelor române. Dacă procesul nu intră, potrivit acestui articol, în competenţa exclusivă a instanţelor române, atunci litigiul respectiv putea fi soluţionat valabil de un organ de jurisdicţie străină. Pe de altă parte, competenţa jurisdicţională, în sens restrâns, a instanţelor din statul străin, din care provine hotărârea, trebuie să fie determinată, în acel stat, conform legislaţiei sale.

- există reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

Pentru îndeplinirea acestei condiţii este suficientă reciprocitatea de fapt, care este prezumată de lege până la dovada contrarie. Nu se cere ca reciprocitatea să fie legală sau diplomatică.

Aceste condiţii nu se cer îndeplinite dacă hotărârile străine se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi (art. 166).

b) Refuzarea recunoaşteriiRecunoaşterea şi încuviinţarea executării silite a unei hotărâri pot fi refuzate în

unul din următoarele cazuri, prevăzute de art. 168 al Legii 105/1992:

24

-hotărârea este rezultatul unei fraude comise în procedura urmată în străinătate;-hotărârea încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român. Trebuie

spus aici că legiuitorul român nu a definit aceste norme de ordine publică. În art. 168, pct. 2 al Legii 105/1992, este menţionată cu titlu de exemplu încălcarea dispoziţiilor art. 151, privitoare la competenţa exclusivă a instanţelor române.

În general, se admit ca fiind încălcări ale ordinii publice violarea dreptului de apărare al părţii de către instanţa care a judecat procesul şi nemotivarea în fapt şi în drept a hotărârii străine, atunci când această condiţie este prevăzută de legislaţia ţării de unde provine hotărârea.

-procesul a fost soluţionat între aceleaşi părţi printr-o hotărâre, chiar nedefinitivă, a instanţelor române sau se află în curs de judecată în faţa acestora la data sesizării instanţei române.

În art. 168 alin. final se face precizarea că: "recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român, afară numai dacă procesul priveşte starea civilă şi capacitatea unui cetăţean român, iar soluţia adoptată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române".

c) Procedura recunoaşteriiExistă două modalităţi de recunoaştere a hotărârilor străine: pe cale principală - de

către tribunalul în circumscripţia căruia se află domiciliul sau sediul celui care refuză recunoaşterea, sau pe cale incidentală - de către instanţa sesizată cu un alt proces, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat în baza hotărârii străine.

În această a doua situaţie, mai întâi se verifică regularitatea internaţională a hotărârii străine şi apoi se examinează îndeplinirea dispoziţiilor art. 1201 Cod civ. român, referitoare la identitatea de părţi, obiect şi cauză. Instanţa se pronunţă asupra excepţiei printr-o încheiere interlocutorie.

Cererea de încuviinţare a executării silite se întocmeşte potrivit cerinţelor legii procedurale române şi va fi însoţită de următoarele acte (art. 171 din lege): copia hotărârii străine; dovada caracterului definitiv al acesteia; copia dovezii de înmânare a citaţiei şi a actului de sesizare, comunicate direct părţii care a fost lipsă în instanţa străină sau orice alt act oficial care să ateste că au fost cunoscute citaţia şi actul de sesizare, în timp util, de către partea împotriva căreia s-a dat hotărârea; orice alt act de natură să probeze, în completare, că hotărârea îndeplineşte toate condiţiile necesare recunoaşterii şi încuviinţării executării ei. Toate aceste acte vor fi însoţite de traduceri autorizate şi vor fi supralegalizate.

Procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a unei hotărâri străine cu caracter contencios - implicând citarea părţilor - şi contradictoriu, dând pârâtului dreptul de a se apăra. Nu este obligatorie citarea părţilor atunci când din hotărârea străină rezultă că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii.

Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre ce are regimul hotărârilor judecătoreşti stabilit de codul român de procedură. Instanţa română nu poate examina pe fond hotărârea străină şi nici nu poate s-o modifice.

Executarea silită. ExequaturPunerea în executare a unei hotărâri străine este posibilă în urma unei proceduri

prealabile de încuviinţare a executării silite, numită procedură de exequatur. Competenţa

25

aparţine tribunalului în circumscripţia căruia urmează să se efectueze executarea. În cazul în care sunt competente mai multe tribunale, executarea urmând a se efectua în circumscripţiile mai multor asemenea instanţe, se aplică dispoziţiile art. 12 C. proc. civ.., conform cărora reclamantul poate opta între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Şi în cazul încuviinţării silite, se cer îndeplinite condiţiile de regularitate internaţională prevăzute de art. 167, la care se mai adaugă condiţiile ca hotărârea să fie executorie potrivit legii instanţei care a pronunţat-o, iar dreptul de a cere (şi obţine) executarea silită să nu fie prescris potrivit legii române. Trebuie precizat că art. 173 alin. 2 din Legea 105/1992 interzice punerea în executare pe teritoriul României a hotărârilor străine prin care s-au luat măsuri asigurătorii şi a celor care au fost date cu execuţie provizorie.

Cererea de încuviinţare a executării hotărârii străine va conţine elementele generale ale unei cereri de sesizare a instanţei (art. 112 C. proc. civ.) şi, în plus, actele menţionate de art. 171 lit. a-d din lege şi dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o.

Procedura de executare are, de asemenea, caracter contencios şi contradictoriu, având ca finalitate pronunţarea unei hotărâri de încuviinţare a executării silite.

Debitorul nu poate invoca decât acele excepţii care nu pun în discuţie fondul litigiului soluţionat în străinătate, în acest sens hotărârile străine fiind intangibile.

Dacă hotărârea străină conţine soluţii asupra mai multor capete de cerere, iar acestea sunt disociabile, art. 167 alin. 2 din lege dă posibilitatea acordării separate a încuviinţării.

Hotărârea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată la curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, iar hotărârea dată în apel poate fi atacată de partea interesată cu recurs la Curtea Supremă de Justiţie, în acelaşi termen de 15 zile de la comunicare.

Titlul executoriu se emite la rămânerea definitivă ori irevocabilă a acestei hotărâri, în cuprinsul lui fiind menţionată şi hotărârea de încuviinţare (art. 177). Investirea cu o formulă executorie se face prin aplicarea acesteia pe traducerea legalizată, în limba română, a hotărârii străine, acesta fiind momentul din care se bucură de putere executorie.

Procedura de executare propriu-zisă se desfăşoară potrivit dispoziţiilor legii române (art. 372-580 C. proc. civ.).

Reglementări de drept european în materia executării hotărârilorRealizarea aşa-numitului spaţiu judiciar european în materie civilă şi integrarea

relaţiilor de drept civil cu element de extraneitate în cadrul Uniunii Europene are ca fundament Regulamentul (CE) al nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (denumit şi „Bruxelles I”).

Cunoscută fiind forţa generală şi obligatorie şi aplicabilitatea directă a regulamentelor U.E., în principal, acest act stabileşte competenţa instanţelor din statele membre U.E. şi apoi, după obţinerea hotărârii, reglementează procedura de recunoaştere şi punere în executare a hotărârii în statele U.E.

În materia recunoaşterii şi executării, Regulamentul 44/2001 instituie caracterul recunoaşterii imediate şi al executorialităţii de drept al hotărârilor pronunţate într-un stat

26

membru U.E. Astfel, o hotărâre pronunţată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială. Doar în cazul unei contestaţii, orice parte care invocă recunoaşterea unei hotărâri poate solicita, după procedura prevăzută tot în regulament, ca hotărârea să fie recunoscută.

5. Tranzacţiile judiciare încheiate în străinătateReglementarea o găsim tot în Legea 105/1992. În mod obişnuit, prin tranzacţia

judiciară părţile, prin concesii reciproce, se înţeleg să stingă litigiul şi solicită instanţei sesizate cu judecarea procesului să pronunţe o hotărâre de expedient, al cărei dispozitiv este constituit tocmai din învoiala părţilor.

Efectele pe care le produc aceste tranzacţii sunt date de legea care le-a fost aplicată. Dacă cei obligaţi a le executa nu le aduc la îndeplinire de bună voie, ele pot fi puse în executare, în România pe baza încuviinţării date de tribunalul în circumscripţia căruia urmează să se facă executarea.

Art. 179 din lege face trimitere la art. 174-177 pentru a fi aplicate în cazul executării silite a tranzacţiilor judiciare, dispoziţii pe care le-am tratat anterior.

6. Hotărârile arbitrale străineNoţiuni generaleHotărârile arbitrale străine sunt definite de Codul de procedură civilă, în art. 370,

ca fiind hotărârile date pe teritoriul unui stat străin sau care nu sunt considerate ca hotărâri naţionale în România. Pentru aspectele procedurale ale recunoaşterii, executării şi forţei probante, se face trimitere, prin art. 370, la dispoziţiile Legii 105/1992.

Potrivit art. 180 al acestei legi, ori de câte ori este invocată în faţa unei instanţe - sesizată cu un litigiu ce ţine de dreptul internaţional privat - excepţia de necompetenţă dedusă din existenţa unei convenţii arbitrale între părţi, instanţa respectivă este obligată să-şi verifice competenţa. Litigiul poate fi reţinut spre judecare numai în următoarele situaţii, prevăzute expres de lege:

a. pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală;

În această ipoteză se presupune că pârâtul a renunţat la judecata prin arbitraj şi este de acord ca litigiul să fie judecat de instanţa judecătorească, competentă potrivit dispoziţiilor legale.

b. convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau inoperantă;În situaţia aceasta, competenţa de judecată revine, în mod necesar instanţei, ca

unică alternativă.c. tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în

arbitraj.Din nou, singura soluţie a reclamantului, pentru soluţionarea litigiului, este aceea

de a se adresa instanţei competente potrivit dreptului comun în materie, fapt de natură să justifice reglementarea de la litera c.

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine În general, problema recunoaşterii şi cea a executării hotărârilor arbitrale străine

este rezolvată în mod asemănător hotărârilor judecătoreşti străine. Art. 370 prevede că hotărârile arbitrale străine pot fi recunoscute în România, pentru a beneficia de puterea

27

lucrului judecat, prin aplicarea, în mod corespunzător, a dispoziţiilor art. 167-172 din Legea nr. 105/1992, iar art. 370 dispune că asemenea hotărâri, dacă nu sunt aduse la îndeplinire de bună voie de către cei obligaţi a le executa, pot fi puse în executare silită pe teritoriul României prin aplicarea, în mod corespunzător, a prevederilor art. 173-177 din aceeaşi lege.

Aplicarea dispoziţiilor stabilite pentru hotărârile judecătoreşti se face "în mod corespunzător", ceea ce înseamnă că în cazul hotărârilor arbitrale există unele particularităţi. Astfel, în privinţa competenţei jurisdicţionale internaţionale, o instanţă arbitrală străină este competentă dacă părţile au ales-o prin acordul lor de voinţă pentru a soluţiona litigiul sau dacă a fost desemnată pentru aceasta de o convenţie internaţională aplicabilă părţilor litigante. Pe de altă parte, dacă se constată nulitatea clauzei arbitrale, sentinţa pronunţată în temeiul unei asemenea convenţii nu va produce efecte în România.

De asemenea, nu va produce efecte în România o sentinţă arbitrală străină, decât dacă are ca obiect un litigiu susceptibil de a fi soluţionat pe calea arbitrajului, potrivit legii române. Este considerată a fi încălcată ordinea de drept dacă litigiul nu vizează drepturi patrimoniale de care părţile pot dispune (art. 340 C. proc. civ.).

Competenţa de a verifica regularitatea internaţională a sentinţelor arbitrale străine revine instanţelor judecătoreşti din România. Competenţa materială şi teritorială pentru încuviinţarea recunoaşterii sau a executării silite a hotărârilor arbitrale străine este stabilită după aceleaşi reguli de procedură ca şi în cazul hotărârilor judecătoreşti străine.

7. Alte titluri executoriiÎn afară de titlurile executorii emise de organele jurisdicţionale şi notariale, se

bucură de putere executorie şi alte titluri, cele mai importante urmând a fi tratate în continuare.

Cambia, biletul la ordin şi ceculCambia şi biletul la ordin - ca titluri de credit - şi cecul - ca instrument de plată -

sunt titluri executorii specifice economiei de piaţă.În cazul că debitorul nu face plata de bună voie, pentru a-şi valorifica drepturile

recunoscute, posesorul legitim al cambiei, biletului la ordin sau cecului are două variante: exercitarea acţiunii cambiale sau executarea nemijlocită în baza caracterului de titlu executoriu atribuit acestor acte. Este de preferat a fi aleasă ultima cale, întrucât pentru procedura executării nemijlocite singura condiţie prealabilă cerută de lege este investirea cu formulă executorie.

Actele de sancţionare în materie contravenţională Conform O.G. nr. 2/2001, contravenţiile se sancţionează, după caz, cu

avertisment, amendă, despăgubiri şi confiscarea lucrurilor etc., care au servit la săvârşirea ei. Amenda este civilă, se face venit la stat şi poate fi aplicată atât persoanelor fizice, cât şi celor juridice.

Constatarea contravenţiei se face prin proces-verbal. Sancţiunea este aplicată de agentul instrumentator, iar dacă acesta nu are acest drept, sancţiunea se dispune de către organul competent, prin rezoluţie.

Procesul-verbal se comunică contravenientului în cel mult o lună de la constatare, împreună cu invitaţia de a plăti amenda în 15 zile de la comunicare..

Odată cu procesul-verbal i se va comunica şi înştiinţarea de plată, dacă a fost obligat la despăgubiri.

28

Calea de atac este plângerea. Termenul este de 15 zile de la înmânare sau comunicare. Competenţa de a o soluţiona revine judecătoriei în circumscripţia căreia a fost săvârşită contravenţia, indiferent de cuantumul amenzii. Plângerea suspendă executarea. Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în 15 zile de la comunicare (cu excepţia plângerilor în materia circulaţiei pe drumurile publice - O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice). Recursul suspendă executarea.

Dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei a rămas definitiv prin neexercitarea căii de atac, el constituie titlu executoriu şi se pune în executare de către organul care a aplicat amenda. De asemenea, hotărârea judecătorească irevocabilă constituie titlu executoriu.

În vederea executării, judecătoria sau organul care a aplicat amenda vor comunica din oficiu titlul executoriu organelor de specialitate ale direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv, ale municipiului Bucureşti şi unităţilor subordonate acestora, în a căror rază teritorială se află domiciliul sau sediul contravenientului. Executarea se poate face asupra veniturilor sau asupra celorlalte bunuri ale contravenientului, în condiţiile prevăzute de legea privind executarea creanţelor bugetare.

De asemenea, mai constituie titluri executorii în baza cărora se poate porni executarea silită:

Titlurile executorii privind creanţele fiscale Potrivit Codului de procedură fiscală, titlul de creanţă devine titlu executoriu la

data scadenţei. Debitorii obligaţi solidar la plata creanţelor bugetare pot fi urmăriţi în baza unui singur titlu executoriu;

Despre cauţiuniÎn legătură cu executarea silită, de multe ori, legea prevede obligativitatea

cauţiunii, pentru a se evita abuzurile procesuale.Potrivit art. 392 C. pr. civ.hotărârea care obligă o parte să de o cauţiune sau un

garant va arăta şi termenul când să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţişeze garantului.Dacă se primeşte cauţiunea sau garantul, actul prin care se hotărăşte este

executoriu, chiar dacă împotriva lui se poate face apel (art. 395).Garantul se va înfăţişa în instanţă, în şedinţă publică, chiar în lipsa părţilor, dacă

acestea au fost citate legal. Pentru primirea garantului se cere condiţia solvabilităţii lui care poate fi general cunoscută sau dovedită cu acte. Partea adversă poate să conteste solvabilitatea garantului, caz în care instanţa va hotărî de urgenţă.

Dacă s-a hotărât primirea garantului, el va trebui să dea o declaraţie în acest sens, care va fi trecută în încheierea de şedinţă. Din acest moment garantul va suporta toate consecinţele rezultate din garanţia sa (art. 396).

29

CONDIŢIILE PREVĂZUTE DE LEGE PENTRUPORNIREA EXECUTĂRII SILITE

Pentru pornirea executării silite este necesară îndeplinirea mai multor condiţii: 1. Creanţa să rezulte dintr-o hotărâre judecătorească, un alt titlu executoriu ori

dintr-o hotărâre dată cu execuţie provizorie. Această cerinţă este dată de art. 372 C. proc. civ.

2. Dreptul de a cere executarea silită să fie exercitat înăuntrul termenului de prescripţie stabilit de lege.

3. Creanţa constatată prin titlu executoriu ce se pune în executare să fie certă, lichidă şi exigibilă.

Creanţa este certă dacă existenţa sa rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de el. Existenţa unei îndoieli asupra existenţei creanţei (o condiţie suspensivă) atrage nulitatea actelor de executare efectuate în temeiul unei astfel de creanţe. Când creanţa este certă doar în parte, executarea silită este valabilă numai până la concurenţa părţii din creanţa care este certă. Posibilitatea desfiinţării hotărârilor cu execuţie provizorie, prin exerciţiul căii de atac, nu împiedică executarea silită, până la anularea titlului creanţa fiind considerată certă.

Creanţa este lichidă atunci când cuantumul ei este dat de chiar actul de creanţă sau este determinabil cu ajutorul lui ori a altor acte neautentice. Dacă datoria este certă dar câtimea ei nu este determinată, urmărirea se va amâna "până mai întâi se face lichidarea" (art. 379 alin. 2 C. proc. civ.). În cazul în care prin titlu executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii.

De asemenea, dacă titlul executoriu comţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilite în bani, indiferent de natura ei, se va proceda şi la actualizarea ei. În cazul în care titlul executoriu nu conţine nici un criteriu, organul de executare va proceda în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu (art. 3712 C. proc. civ.).

Condiţia exigibilităţii este îndeplinită atunci când termenul pentru plata creanţei este împlinit, executarea putând începe din ziua următoare. În lipsa unei stipulaţii contrare, termenul este presupus întotdeauna că este stabilit în favoarea debitorului (art. 1024 Cod civ.).

Şi în această materie există excepţii, precum cea prevăzută de art. 110 C. proc. civ. care prevede că cererea pentru predarea unui nemişcător, la împlinirea termenului de locaţiune, poate fi făcută înainte de împlinirea acestui termen. De asemenea se poate, cere înainte de termen, executarea la termen a unei obligaţii alimentare sau a unei prestaţii periodice; preşedintele poate încuviinţa în general, înainte de împlinirea termenului, cereri pentru executarea la termen a unor obligaţii, pentru a preveni o pagubă însemnată a reclamantului. În toate aceste situaţii, executarea se va face numai în momentul în care creanţa a devenit exigibilă.

Conform art. 381 când printr-o hotărâre s-a dat un termen de plată (termen de graţie), executarea nu se poate face înainte de acest termen.

În anumite cazuri, partea care a câştigat va putea să ceară executarea hotărârii şi înainte de împlinirea termenului(art. 382):

30

- dacă debitorul a fugit;- dacă debitorul risipeşte averea sa mobilă şi imobilă;- dacă alţi creditori execută alte hotărâri asupra averii sale;- dacă prin fapta sa debitorul a micşorat asigurările date creditorului său, sau nu a

dat asigurările promise ori încuviinţate sau este în stare de insolvabilitate.4. Urmărirea să fie cerută prin cererea de executare; Aceasta este o consecinţă a principiului disponibilităţii. Există însă şi excepţii,

prevăzute de lege, când executarea este dispusă de instanţă din oficiu. Astfel, potrivit art. 453 alin. 2, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea intergrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor, înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii (art. 453 alin. 2).

Cererea de executare trebuie să cuprindă: numele şi domiciliul creditorului; titlul executoriu ce justifică creanţa; faptul că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă; numele şi domiciliul debitorului; că acesta refuză să îndeplinească de bună voie obligaţia; obiectul cererii; semnătura creditorului. Cererii îi vor fi anexate titlul executoriu, eventual şi alte acte necesare, va fi timbrată şi va fi depusă la executorul judecătoresc, dacă legea nu dispune altfel.

Cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc. Acesta va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i, în copie, cererea de executare şi titlul executoriu.

Conform art. 3711, instanţa de executare încuviinţează executarea silită. Asupra acesteia preşedintele instanţei se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea de respingere a cererii poate fi atacată cu recurs, numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

Executorul judecătoresc este dator să stăruie, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu şi pentru respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

În interesul executării, executorul judecătoresc poate cere debitorului să dea o declaraţie scisă cu privire la veniturile şi bunurile sale şi locul unde se află acestea. În situaţia prevăzută de art. 371 alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să-şi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare".

Aşa cum am arătat legea instituie şi reguli privind competenţa teritorială a executorilor judecătoreşti şi determină instanţa de executare. De regulă, competent este executorul judecătoresc din circumscripţia judecătoriei în care urmează să se efectueze executarea. În cazul urmăririi bunurilor, competent este executorul din circumscripţia judecătoriei în care se află acesta. Dacă bunurile urmăribile se află în circumscripţia mai multor judecătorii, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti din raza acestora.

Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea. În cazul popririi, conform art. 453, competenţa revine executorului judecătoresc de la domiciliul sau sediul datornicului sau de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

5. Înştiinţarea prealabilă a debitorului

31

Această condiţie este prevăzută de art. 387 C. proc. civ.: executarea poate începe numai după ce se va comunica debitorului o somaţie.

Somaţia reprezintă actul procedural, în formă scrisă prin care debitorul este invitat să-şi achite datoria, făcându-i-se cunoscut că în caz contrar, se va proceda la executare silită.

După perimare, în cazul în care se face o nouă executare, se va face mai întâi o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută.

Somaţia este folosită în aproape toate formele executării silite, în procedura de urmărire silită a bunurilor mobile şi imobile, în procedura de predare silită a bunurilor mobile şi imobile, în cazul urmăririi silite a fructelor prinse de rădăcini, precum şi în cazul executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face, numai termenul lăsat debitorului pentru executare voluntară, care curge de la primirea somaţiei, fiind diferit. Poprirea, conform art. 454 C. proc. civ. se înfiinţează fără somaţie, printr-o adresă comunicată terţului.

Comunicarea somaţiei se face după regulile prevăzute pentru citarea şi comunicarea actelor de procedură.

Aşa cum rezultă din art. 391, încălcarea dispoziţiilor privind comunicarea somaţiei atrage anularea executării.

Potrivit art. 390 C. proc. civ., înştiinţarea prealabilă a debitorului nu este necesară când legea permite executarea fără somaţie şi în cazurile prevăzute de art. 382 C. proc. civ.

6. Instanţa să nu fi acordat suspendarea executării (legală, facultativă), în cazurile prevazute de lege.

La cererea celui interesat, instanţa poate suspenda executarea în unul din următoarele cazuri: când împotriva titlului executoriu se exercită recursul, revizuirea, contestaţia în anulare; în cazul exercitării unei contestaţii la executare; în cazul hotărârilor ce se bucură de execuţie vremelnică; când debitorul oferă şi deleagă veniturile imobilelor, la urmărirea silită imobiliară.

7. Să nu existe impedimente de natură să întârzie pornirea executării silite, precum:

- acordarea unui termen de plată. În principiu, instanţa care a judecat fondul, la cererea celui interesat, prin hotărârea care soluţionează litigiul, poate acorda un termen de graţie. Acesta împiedică punerea în executare a titlului executoriu pe întreaga perioadă cât durează. Urmărirea poate fi pornită mai devreme doar dacă debitorul este decăzut din termenul de graţie, caz în care nu se va mai notifica debitorului nici somaţia şi nici titlul executoriu.

- să fie împlinit termenul pentru înştiinţarea prealabilă a debitorului. Actele de executare făcute în interiorul acestui termen sunt lovite de nulitate.

- depunerea unei cauţiuni. Potrivit art. 384 C. proc. civ., hotărârile ce au să se execute provizoriu cu dare de cauţiune nu se vor executa mai înainte de a se da cauţiunea.

- decesul debitorului înainte de începerea executării. Pornirea executării împotriva moştenitorilor este condiţionată de încunoştinţarea colectivă a titlului executoriu pe numele moştenirii, la locul deschiderii succesiunii. După această înştiinţare trebuie să treacă opt zile până la începerea executării silite.

32

- timpul în care se poate face executarea. Potrivit art. 385 C. proc. civ., executarea se poate face numai între orele 6 şi 20, putând, însă, continua în aceeaşi zi sau în zilele următoare. În afară de cazurile urgente, nu se va putea face nici în zilele nelucrătoare potrivit legii.

- imobilul unui minor sau interzis poate fi urmărit silit numai după urmărirea silită a bunurilor mobile ale minorului sau interzisului. Această urmărire prealabilă nu mai este necesară dacă imobilul urmărit este proprietatea comună a unui major şi a unui minor sau interzis iar datoria lor este comună (art. 491).

- prin beneficiul de discuţiune pe care îl poate opune, detentorul unui bun ipotecat se poate opune vânzării imobilului ipotecat ce i-a fost transmis dacă nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară a creditorului. Acesta din urmă trebuie să urmărească mai întâi imobilele ipotecate pentru aceeaşi datorie, ce se află în posesia debitorului. Conform art. 492, creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi imobilele neipotecate ale debitorului său. În cazul în care se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, dobânditorul acestuia poate solicita urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesia debitorului principal. Până la soluţionarea acestei cereri adresate instanţei de executare, urmărirea imobilului este suspendată (art. 492).

- concursul de urmăriri împotriva aceluiaşi debitor. Tot în materia urmăririi silite imobiliare, dacă există mai multe cereri de executare asupra unor imobile ale aceluiaşi debitor şi dacă acesta arată că din vânzarea unuia sau mai multor imobile din primele urmăriri vor fi acoperite toate creanţele creditorilor urmăritori, instanţa - la cererea lui - va putea amâna cererile de executare mai în urmă (art. 521 C. proc. civ.).

- în cazul cesiunii titlului executoriu, cesionarul nu poate porni executarea silită imobiliară decât după notificarea debitorului despre respectiva cesiune.

- un alt impediment temporar de natură să întârzie executarea silită este proprietatea comună asupra bunului urmărit. Astfel, dacă dreptul de proprietate asupra unui bun imobil sau asupra unei universalităţi de bunuri aparţine în acelaşi timp mai multor persoane, trebuie să se facă mai întâi împărţeala bunurilor (art. 493, alin. 1 C. proc. civ.). Art. 493 alin. 2 C. proc. civ. dispune, însă, creditorii personali pot urmări cota-parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala.

Incidenţe ale proprietăţii comune găsim şi în dreptul familiei. Astfel, bunurile proprii ale soţilor pot fi urmărite de creditorii comuni numai dacă aceştia nu şi-au realizat creanţele pe seama bunurilor comune ale soţilor. Dacă nu se respectă această ordine, soţul interesat poate opune beneficiul de discuţiune.

Pe de altă parte, creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări numai bunurile personale ale soţului debitor. Dacă nu a fost acoperită creanţa, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, poate fi cerută împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară acoperirii creanţelor. Dacă se urmăresc bunuri comune, soţul interesat poate opune beneficiul de discuţiune pe calea contestaţiei la executare, cerând împărţirea bunurilor comune.

33

Prescripţia executării silite

NoţiunePrescripţia extinctivă este o sancţiune procesuală pentru creditor şi un beneficiu

legal pentru debitor, constând în stingerea forţei executorii a unui titlu executoriu din cauza neexercitării dreptului de a cere executarea silită în termenul stabilit de lege.

Reglementarea generală a prescripţiei o găsim în noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, Cartea a VI-a, Titlul I.

Art. 2500 alin. 1 prevede că dreptul material la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar în art. 2516 se prevede că prescripţia dreptului de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlu executoriu este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă.

Se observă că este făcută o diferenţiere netă între prescripţia dreptului material la acţiune - care priveşte valorificarea drepturilor fie prin acţiuni, fie prin alte căi care duc la obţinerea unui titlu executoriu - şi prescripţia dreptului de a cere executarea silită în temeiul titlului executoriu obţinut, care nu este o continuare a prescripţiei dreptului material la acţiune, ci una nouă, de sine stătătoare.

În urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă de O.U.G. nr. 138/2000 a fost introdusă secţiunea VI2 consacrată prescripţiei dreptului de a cere executarea silită (art. 405-4053).

Potrivit art. 405 alin. 1 dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel. Se observă că a fost menţinut termenul de drept comun de 3 ani în materia dreptului de a cere executarea silită.

Prin urmare, sunt supuse termenului de prescripţie de 3 ani toate cererile de executare silită indiferent de natura titlului ce urmează a fi valorificat.

Există însă şi termene derogatorii de la dreptul comun, stabilite prin legi speciale, cum ar fi termenul de 5 ani pentru valorificarea creanţelor bugetare, stabilit de Codul de procedură fiscală (art. 121).

Noua reglementare tranşează controversa existentă anterior în doctrină. Astfel, art. 405 alin. 1 arată că, în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, termenul de prescripţie este de 10 ani. Legea instituie un termen unitar în această materie, nefăcând nici o distincţie în raport de natura drepturilor reale.

În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie art. 405 alin. 2 arată că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când se naşte dreptul de a cere executarea silită.

Dreptul de a cere executarea silită se naşte din momentul în care titlul ce urmează a fi valorificat devine executoriu.Efecte şi mod de aplicare

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită produce următoarele efecte:a) stinge obligaţia organului de executare de a da curs executării;b) stinge dreptul creditorului de a obţine executarea silită;c) stinge obligaţia debitorului de a se supune executării silite.Aşadar, organul de executare are obligaţia, atunci când i se prezintă un titlu

executoriu după împlinirea termenului de prescripţie, de a refuza pornirea urmăririi, iar instanţa judecătorească trebuie să refuze investirea cu formulă executorie sau emiterea adresei de executare către organul de executare. Aceste obligaţii le au şi instituţiile

34

bancare, care trebuie să refuze efectuarea decontării într-o astfel de situaţie.Creditorul aflat într-un asemenea caz, dacă socoteşte refuzul de executare

nejustificat, poate folosi căile de atac legale sau poate cere repunerea în termen.Obligaţia instanţelor şi a organelor de executare de a refuza orice act de executare

face deosebirea - în privinţa efectelor - de prescripţia dreptului la acţiune, când instanţa nu poate refuza primirea spre cercetare a acţiunii, ci numai s-o respingă ca prescrisă.

Termenul de prescripţieReglementarea de bază o constituie art. 405 C. proc. civ., care prevede un termen

de drept comun de 3 ani, iar în cazul titlurilor emise în materia acţiunilor reale imobiliare, un termen de prescripţie de 10 ani. Termenul de 3 ani se aplică în cazul executării silite a titlurilor referitoare la drepturi de creanţă, la drepturi reale cât şi în cazul executării unor obligaţii nepatrimoniale.

Termenele de prescripţie speciale există în materia executării silite a impozitelor şi taxelor - termenul este de 5 ani, potrivit Codului de procedură fiscală (art. 121).

Calculul termenului de prescripţiePotrivit art. 405 alin. 2, termenul pentru exercitarea dreptului de a cere executarea

silită curge de la naşterea dreptului, momentul în care se naşte dreptul fiind dat, în general, de natura titlului.

Hotărâri care prevăd termenul de executareÎn unele situaţii, hotărârea judecătorească sau arbitrală poate stabili un termen de

executare, numit termen de graţie, termenul de prescripţie curgând de la expirarea acestui termen.

Totuşi, dacă instanţa este solicitată, de către creditor, să constate că debitorul este decăzut din termenul de graţie, datorită împrejurărilor prevăzute în art. 263 şi art. 382 C. proc. civ., prescripţia poate să curgă de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care instanţa a constatat decăderea.

Hotărâri care nu prevăd termenul de executareDreptul de a cere executare silită se naşte din momentul în care hotărârea devine

executorie, care este şi momentul din care începe să curgă termenul de prescripţie.Conform art. 121 din Codul de procedură fiscală, dreptul de a cere executarea

silită a creanţelor fiscale se prespcrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept. Acest termen se aplică şi creanţelor provenind din amenzi contravenţionale.

Alte titluri executoriiEste vorba de acele titluri ce se obţin printr-o procedură necontencioasă, cum este

cazul actelor autentice investite cu formulă executorie fără o judecată contradictorie prealabilă, în cazul cărora prescripţia dreptului de a cere executarea silită curge de la data eliberării titlului executoriu.

Mai trebuie menţionat aici că momentul în care se sfârşeşte termenul de prescripţie se determină potrivit art. 101 C. proc. civ.

Suspendarea şi întreruperea termenul de prescripţieSuspendarea cursului prescripţiei

Există situaţii în care titularul dreptului de a cere executarea silită este împiedicat de cauze obiective să-şi exercite acest drept şi, pentru a înlătura efectul extinctiv al

35

prescripţiei, legea a prevăzut posibilitatea suspendării temporare a cursului prescripţiei pe timpul cât operează acea cauză. După încetarea cauzei de suspendare, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul curs înainte de suspendare.

Cauzele de suspendare şi cazuri în care prescripţia nu curgePotrivit art. 4051 , cursul prescripţiei se suspendă:- în cazurile stabilite de lege pentru suspendarea termenului de prescripţie a

dreptului material la acţiune;- pe timpul cât suspendarea executării silite este prevăzută de lege ori a fost

stabilită de instanţă sau de alt organ jurisdicţional competent;- cât timp debitorul îşi sustrage veniturile şi bunurile de la urmărire;- în alte cazuri prevăzute de lege.Cazurile la care face referire art. 4051 sunt prevăzute de art. 2532 din noul Cod

civil, sunt comune dreptului material la acţiune şi dreptului de a cere executarea silită:- creditorul este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere a

prescripţiei;- debitorul sau creditorul fac parte din forţele armate ale României, iar acestea

sunt puse pe picior de război;- până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire

la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni, calculat de la înregistrarea reclamaţiei;

- între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi cei pe care îl reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al unei hotărâri judecătoreşti, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât timp socotelile nu au fost date şi aprobate;

- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu cât timp nu are reprezentant legal şi nici împotriva celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele;

- prescripţia nu curge între soţi pe timpul căsătoriei.În aceste ultime trei cazuri prescripţia nu curge.Prescripţia nu se va împlini înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de

la încetarea cauzei de suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni, care se vor împlini după expirarea unui termen de o lună de la suspendare.

În cazurile neprevăzute de acest decret, vor fi avute în vedere cazurile de suspendare prevăzute în Codul civil.

Suspendarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită se impune şi în cazul în care suspendarea executării este dispusă de instanţă.

Întreruperea cursului prescripţieiÎntreruperea prescripţiei se face de către creditor, sau în interesul său, prin acte

care, de cele mai multe ori, dovedesc voinţa creditorului de a-şi realiza dreptul.Întreruperea prescripţiei este reglementată de art. 4052 care arată şi efectele

acesteia: şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o, începând să curgă o nouă prescripţie.

Textul legal se referă şi la situaţia în care executarea nu poate fi dusă la capăt,

36

debitorul neavând bunuri urmăribile ori este necunoscut sau dispărut. În aceste cazuri, organul de executare restituie titlul executoriu creditorului, procedura de executare fiind astfel terminată. Această restituire constituie ultimul act de executare şi este momentul din care începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Executarea silită încetează dacă nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri (art. 3715 lit. b)

Dispoziţiile Codului civil preved că întreruperea prescripţiei făcută împotriva unuia dintre debitorii solidari are efect împotriva tuturor celorlalţi codebitori (întreruperea prescripţiei contra debitorului principal are efect şi faţă de garant). În schimb, întreruperea prescripţiei faţă de garant nu produce efecte faţă de debitorul principal.

Cauzele de întrerupereAceste cauze sunt enumerate în art. 4052 C. proc. civ.:- pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în

cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice mod a datoriei;

- pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent;

- pe data trimiterii spre executare a titlului executoriu, în condiţiile art. 453 alin. 2;- pe data îndeplinirii în cursul executării silite a unui act de executare;- pe data depunerii cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 3716 alin. 1;- în alte cazuri prevăzute de lege.Prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau

dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea. Primul caz de întrerupere vizează două situaţii: îndeplinirea de către debitor a unui

act voluntar de executare şi recunoaşterea datoriei. Pentru a ne afla în prima situaţie sunt necesare următoarele condiţii: existenţa unui act voluntar de executare, acesta să se refere la obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi îndeplinirea sa înainte sau în cursul executării silite.

Efectul extinctiv al recunoaşterii se produce instantaneu, la data actului voluntar sau a recunoaşterii în orice mod.

Caracter întreruptiv de prescripţie are în al doilea caz, depunerea cererii de executare.

Al treilea caz prevăzut de lege pentru întreruperea prescripţiei este determinat de trimiterea titlului executoriu în condiţiile art. 453 alin. 2, adică pentru înfiinţarea din oficiu a popririi pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi cele datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau a altor venituri periodice. În aceste cazuri creditorul nu mai trebuie să formuleze o cerere de executare.

În al patrulea caz legea conferă efect întreruptiv îndeplinirii în cursul executării a unui act de executare. Practic, orice act de executare îndeplinit în cursul urmăririi are un asemenea caracter. Acesta poate fi dispus la cererea creditorului sau ordonat din oficiu. Textul menţionat are în vedere acte de executare îndeplinite în cursul desfăşurării procedurii de executare silită, acest caracter avându-l şi actele de indisponibilizare a bunurilor debitorului.

37

Al cincelea caz de întrerupere priveşte depunerea cererii de reluare a executării, în condiţiile art. 3716 alin. 1. Potrivit acestui din urmă text se poate cere reluarea executării silite, înăuntrul termenului de prescripţie, dacă se indică bunuri ce pot fi urmărite potrivit legii. Această reluare a executării se poate dispune în cazul în care urmărirea a încetat întrucât nu mai putea fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilităţii de valorificare a unor astfel de bunuri.

În fine, întreruperea prescripţiei poate interveni şi în alte cazuri prevăzute de lege. Prin urmare, se consacră posibilitatea instituirii şi altor cauze de întrerupere a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

Conform art. 4052 alin. 3 prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Repunerea în termenInstituţia repunerii în termen este reglementată de art. 4053 C. proc. civ., care

prevede că, după împlinirea termenului de prescripţie, creditorul poate cere repunerea în acest termen, numai dacă a fost împiedicat să ceară executarea datorită unor motive temeinice.

Conform alin. 2 al art. 4053 cererea de repunere în termen se introduce la instanţa de executare competentă, în terme de 15 zile de la încetarea împiedicării.

Repunerea în termen reprezintă un beneficiu acordat persoanei care a fost împiedicată, din motive temeinice, să acţioneze în vederea valorificării pretenţiilor sale în termenul de prescripţie. Acest beneficiu poate fi acordat numai dacă partea interesată face dovada unor împrejurări care exclud culpa sa.

Competenţa de a se pronunţa asupra cererii aparţine instanţei de executare, indiferent de titlul executoriu. Dacă executarea nu se face prin intermediul instanţei şi legea nu stabileşte instanţa competentă, cererea de repunere în termen se adresează instanţei în raza căreia îşi desfăşoară activitatea organul de executare.

Perimarea executării silite NoţiunePerimarea este o instituţie procedurală de aplicaţie generală care operează şi în

faza executării silite, cu respectarea unor reguli specifice acestei materii. Reglementarea o găsim în art. 389 C. proc. civ., potrivit căruia: "dacă creditorul a

lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice parte interesată poate cere desfiinţarea ei.

În caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la suspendarea executării.

Dacă se face o nouă cerere de executare, se va face mai întâi, o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută."

Deoarece este o sancţiune procedurală care priveşte inactivitatea creditorului, perimarea poate fi evitată de creditor prin orice act de manifestare a diligenţei sale.

Creditorul poate porni o noua executare după ce a intervenit perimarea numai dacă între timp nu a fost prescris acest drept.

38

Procedura şi efectul perimării La împlinirea termenului de 6 luni de la săvârşirea ultimului act de executare,

perimarea intervine de plin drept.Actul de procedură întrerupător al termenului de perimare poate proveni de la

creditor, de la debitor sau de la un terţ - cerere pentru continuarea executării silite, contestaţie la executare etc. După îndeplinirea acestui act procedural curge un nou termen de perimare, în al cărui calcul nu intră şi timpul scurs înaintea întreruperii primului termen.

De asemenea nu intră în calculul termenului de perimare intervalul în care creditorul a fost împiedicat să stăruie în îndeplinirea actelor succesive de executare. În acest sens, art. 389 alin. 2 C. proc. civ. dispune că în caz de suspendare a executării, termenul de perimare curge de la încetarea suspendării.

Perimarea operând de drept, organul de executare are obligaţia de a refuza continuarea urmăririi atunci când constată că au trecut mai mult de 6 luni de la ultimul act de executare. Atât creditorul, cât şi debitorul au posibilitatea de a sesiza instanţa de executare printr-o contestaţie la executare, pentru a contesta aprecierea executorului judecătoresc.

Efectul perimării este acela de a desfiinţa toate actele de executare îndeplinite. În cazul începerii unei noi urmăriri silite, se va face o noua somaţie, la care nu se mai adaugă titlul ce se execută deoarece acesta a fost comunicat debitorului cu ocazia primei somaţii. Cazuri în care nu operează perimarea

Sancţionând inactivitatea creditorului, perimarea nu intervine dacă un act de executare trebuie îndeplinit din oficiu.

De asemenea, perimarea nu operează în cazul măsurilor de asigurare înfiinţate înainte de începerea executării (sechestrul asigurător, poprirea asigurătoare), care au caracterul unor măsuri de conservare, de asigurare a dreptului de a obţine executarea silită, fiind luate anterior obţinerii titlului executoriu.

Art. 390 alin. 1 C. proc. civ. prevede că perimarea nu se aplică în cazurile în care legea încuviinţează executarea silită fără somaţie. Totuşi, şi în această situaţie poate interveni perimarea în cazul ordonanţei preşedinţiale (art. 581 alin. ultim C. proc. civ.).

Conform art. 131 alin. 4 din Codul de procedură fiscală executarea silită a creanţelor fiscale nu se perimă.

OBIECTUL EXECUTĂRII SILITE

NoţiuneDefinim executarea silită ca fiind procedura prin mijlocirea căreia creditorul,

titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu-şi execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a şi le aduce la îndeplinire în mod silit.

39

Se disting două principale forme ale acesteia, anume executarea silită directă şi cea prin echivalent.

Noţiunea de obiect al executării silite are înţelesuri deosebite, după cum o privim în cadrul executării silite directe (în natură) sau al celei indirecte (prin echivalent).

În cazurile de executare silită directă (în natură), obiectul executării silite coincide cu obiectul obligaţiei rezultând din titlul executoriu. Întrucât în asemenea cazuri executarea silită se face tocmai pentru ca creditorul să obţină obiectul obligaţiei asumate de debitor (de exemplu, predarea unui imobil determinat), nici nu s-ar putea ca obiectul executării silite să nu poarte asupra însuşi obiectului obligaţiei.

În situaţia executării silite indirecte (prin echivalent), creditorul având a-şi realiza o creanţă bănească, executarea silită are ca obiect bunuri din patrimoniul debitorului care, fiind indisponibilizate şi apoi valorificate, în condiţiile legii, permit ca, din sumele astfel obţinute, să fie îndestulată creanţa pusă în executare.

Putem astfel defini, ca formând obiectul executării silite, bunurile urmăribile ale debitorului ce pot fi valorificate pentru acoperirea creanţei băneşti a creditorului. Potrivit art. 3713, "veniturile şi bunurile debitorului pot fi supuse executării silite dacă, potrivit legii, sunt urmăribile şi numai în măsura necesară pentru realizarea drepturilor creditorilor". Bunurile supuse unui regim special de circulaţie pot fi urmărite numai cu respectarea condiţiilor expres prevăzute de lege. Astfel, se instituie pe această cale regula sesizabilităţii bunurilor debitorului.

Din textul legal rezultă două condiţii pentru ca veniturile şi bunurile să poată fi supuse executării silite.

Dispoziţiile generale cuprinse în Codul de procedură civilă cu privire la obiectul executării silite, aduc o serie de nuanţări. Astfel, cu privire la întinderea executării silite, art. 3711 alin. 3 arată că executarea silită se desfăşoară până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.

Conform art. 3712, pot fi executate silit obligaţiile al căror obiect constă în plata unei sume de bani, predarea unui bun ori a folosinţei acestuia, desfiinţarea unei construcţii, plantaţii ori a altei lucrări sau în luarea unei altei măsuri permise de lege. În cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare. Dacă titlul conţine suficiente criterii, organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei stabilită în bani. În cazul în care titlul nu conţine un astfel de criteriu, organul de executare va actualiza creanţa în funcţie de cursul monedei în care se face plata, determinat la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în titlul executoriu.

Ca o aplicare a principiului disponibilităţii, creditorul şi debitorul pot conveni ca executarea silită să se efectueze numai asupra veniturilor băneşti ale debitorului. De asemenea, ei pot stabili ca vânzarea bunurilor urmărite să se facă, total sau parţial, prin bună-învoială (art. 3714).

Principiul răspunderii debitorului cu toate bunurile sale, mobile şi imobile urmăribile potrivit legii, impune o serie de precizări privind persoanele fizice sau juridice de drept privat şi persoanele juridice de drept public.

Dreptul de gaj general şi comun al creditorilor chirografari

40

Prevederile art. 3713 C. proc. civ., la care am făcut referire deja, consacră în plan procesual principiul general conţinut în art. 1718 şi 1719 C. civ., conform căruia "oricine este ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare", iar "bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi, şi preţul lor se împarte între ei prin analogie" (adică proporţional cu valoarea nominală a creanţelor) "afară de cazul când există între creditori cauze legitime de preferinţă". Art. 3713 C. proc. civ. consacră aşadar una dintre cele mai importante funcţii ale patrimoniului, şi anume de a constitui, prin bunurile ce cuprinde, obiectul dreptului general şi comun al creditorilor chirografari. Garanţia se întinde, în principiu, asupra bunurilor debitorului, astfel cum şi câte sunt la data când creditorul trece la realizarea dreptului său de creanţă, oricare ar fi fost situaţia averii debitorului când s-a născut acel drept de creanţă şi orice schimbări s-ar fi produs în această avere a debitorului între timp, şi aceasta datorită tocmai rolului juridic pe care îl are, în cadrul patrimoniului, subrogaţia reală cu titlu universal.

Pentru a evita însă ca neglijenţa sau reaua credinţă a debitorului, manifestate în gestiunea patrimoniului său, să prejudicieze pe creditori, legea civilă a creat acţiunea indirectă (sau oblică) prin art. 974 C. civ.- şi acţiunea revocatorie (sau pauliană) prin art. 975 C. civ., iar legea procedurală instituţia măsurilor asigurătorii, prin care sunt lovite de indisponibilitate, fie bunul litigios asupra căruia va purta executarea silită, fie bunurile debitorului ce vor fi valorificate silit pentru îndestularea creanţei puse în executare.

Cazuri de separaţie între bunurile debitorului din acelaşi patrimoniuPrin excepţie de la regula caracterului unitar al patrimoniului, există situaţii în

care bunurile debitorului, din cadrul aceluiaşi patrimoniu, pot fi operate distinct de regimul juridic. Exemple în acest sens sunt: cazul masei bunurilor comune ale soţilor, distinctă de bunurile proprii ale fiecărui soţ; cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar; cazul separaţiei de patrimonii cerute de creditorii succesorali împotriva creditorilor personali ai debitorului. În ultimele două situaţii, deşi patrimoniul lăsat moştenire de defunct se uneşte cu patrimoniul personal al moştenitorului, alcătuind un singur patrimoniu, ele nu se confundă, formând două mase distincte de bunuri, fiecare cu destinaţie proprie şi regim juridic distinct faţă de creditorii succesorali.

Condiţia ca bunurile urmărite să aparţină debitoruluiDe principiu, executarea silită nu poate purta decât asupra bunurilor care sunt în

patrimoniul debitorului urmărit, şi nu asupra bunurilor referitor la care are o simplă detenţie. Urmărirea acestor bunuri ar echivala cu urmărirea bunurilor altuia.

Excepţii de la regula bunurile urmărite să aparţină debitoruluiEste vorba de cazurile în care bunul, în momentul executării silite, nu se mai află

în patrimoniul debitorului:a) imobile ipotecate şi transmise de debitor în proprietatea unui terţ:b) privilegiul statului la creanţele bugetare:Bunurile persoanelor fizice1. Bunurile exceptate de la urmărirea silită ca fiind inalienabileAceastă categorie de bunuri este ea însăşi, după cum vom arăta, susceptibilă de o

clasificare, după cum inalienabilitatea este permanentă sau temporară.A. Bunuri permanent inalienabile (dreptul de uz şi cel de abitaţie):Consecinţa directă a inalienabilităţii unor bunuri este insesizabilitatea sau

caracterul lor neurmăribil. Conform dispoziţiilor de drept civil în vigoare, există doar

41

câteva categorii de bunuri inalienabile aparţinând persoanelor civile. Aceste cazuri sunt: cele prevăzute de art. 752 noul C. civ., anume dreptul de uz şi cel de abitaţie, care nu pot fi cedate, nici închiriate, şi deci nu pot fi nici urmărite silit.

Explicaţia acestui specific constă în caracterul lor legat nemijlocit de persoană, ceea ce face ca ele să nu poată fi exercitate de alte persoane, decât titularul în favoarea căruia au fost instituite. Trecerea acestor drepturi asupra altor titulari le-ar contrazice finalitatea.

B. Bunuri temporar inalienabile:Există cazuri când legea prevede situaţii de inalienabilitate pe intervale de timp

determinate, aşa încât pe intervalul respectiv bunurile în cauză sunt insesizabile.a) Bunurile cumpărate cu plata în rateb) Locuinţele construite sau cumpărate pe bază de creditec) Vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului

şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat:

2. Bunurile exceptate de la urmărirea silită în considerarea destinaţiei lorÎn această categorie intră bunuri care nu sunt insesizabile ca urmare a

inalienabilităţii lor, ci bunuri pe care legiuitorul le-a exclus din sfera potenţială a urmăririi silite, având în vedere scopul în care sunt utilizate şi urmărind o minimă protejare a debitorului privit, în acest context, nu ca subiect de drept, ci ca membru, îndreptăţit la demnitate, al societăţii.

Determinarea in concreto a acestor bunuri se întemeiază, în general, pe dispoziţiile legii, şi mai rar, pe voinţa părţilor. De asemenea trebuie distins între situaţiile de insesizabilitate absolută (în raporturile debitorului cu orice creditor) şi cazurile de insesizabilitate relativă (în raporturile debitorului cu anumiţi creditori).

Fac parte din această mare clasă de bunuri:A. Bunurile neurmăribile în temeiul legii;B. Bunurile neurmăribile în temeiul voinţei părţilor.A. Bunurile neurmăribile în temeiul legii:Marea varietate a bunurilor incluse în această categorie reclamă o cercetare

aprofundată, şi permite mai multe clasificări. Enumerăm pe scurt aceste grupe de bunuri, urmând să le examinăm pe larg în cele ce urmează:

a) bunuri strict necesare traiului debitorului şi familiei sale, precum şi bunurile cu caracter personal;

b) salariul şi alte venituri ale debitorului asimilate salariului;c) depunerile debitorului le C. E. Cd) trimiterile poştale.

a) Bunurile strict necesare traiului debitorului şi familiei sale, precum şi bunurile cu caracter personal:

i. Bunurile prevăzute de art. 406-407 C. proc. civ. :Pentru consideraţii de protecţie socială, legea a încercat să asigure un minim de

bunuri, necesare existenţei debitorului urmărit şi familiei acestuia. Sunt astfel, insesizabile absolut, potrivit art. 406 C. proc. civ. :- bunurile de uz personal sau casnic strict necesare debitorului şi familiei sale,

precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel;

42

- alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni iar, dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de existenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă;

- combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru trei luni de iarnă;- bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziţii legale.O a doua categorie o formează bunurile prevăzute de art. 407 C. proc. civ. Astfel,

bunurile care servesc la execitarea ocupaţiei debitorului nu pot fi supuse executării silite, decât numai în lipsa altor bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere, chirii, arenzi sau alte creanţe privilegiate asupra bunurilor mobile. În acest caz avem de a face cu o insesizabilitate condiţionată.

Dacă debitorul se ocupă cu agricultura nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor: inventarul agricol, animalele de muncă, furajele pentru acestea şi seminţele pentru cultura pământului. O excepţie o constituie cazul în care asupra acestor bunuri există un drept de gaj sau privilegiu pentru garantarea creanţei (art. 407 alin. 2).

În consecinţă, insesizabilitatea acestor bunuri e condiţionată de existenţa altor bunuri urmăribile, totodată ele putând fi executate silit doar de către creditorii având creanţe privilegiate asupra mobilelor (fiind deci inaccesibile creditorilor chirografari). De asemenea rezultă din textul normei juridice intenţia legiuitorului ca pe lângă protecţia asigurată debitorului, să fie asigurată şi buna desfăşurarea a muncilor agricol. Din această intenţie a legiuitorului deducem că bunurile prevăzute de art. 407 C. proc. civ. nu pot face nici obiectul aşa-zisului "sechestru cu ridicata", măsură ce ar împiedica pe debitor să utilizeze bunurile urmărite până la data executării silite.

ii. Bunurile prevăzute de Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor şi drepturile conexe

Aceste dispoziţii legale speciale dau expresie principiului recunoaşterii şi garantării dreptului de autor asupra operelor literare, artistice şi ştiinţifice, sau a oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală. Sunt astfel exceptate de la urmărirea silită "utilajele, schiţele, machetele, manuscrisele şi orice alte bunuri care servesc direct la realizarea unei opere ce dă naştere la un drept de autor".

Observăm că dacă, în cadrul art. 407 al. C. proc. civ. caracterul insesizabil al bunurilor care servesc ocupaţiei debitorului era condiţionat de lipsa oricăror bunuri urmăribile din patrimoniul acestuia, bunurile la care se referă art. 150 al. L. 8/1996 sunt necondiţionat insesizabile şi opozabile oricărui creditor.

iii. Bunurile prevăzute de art. 140 din Codul de procedură fiscalăSe stipulează că, în cazul debitorului persoană fizică, nu se pot urmări, fiind

necesare vieţii şi muncii debitorului şi familiei sale:-bunurile mobile de orice fel, care servesc la continuarea studiilor şi la formarea

profesională, precum şi la exercitarea profesiei sau altei ocupaţii cu caracter permanent, inclusiv cele necesare desfăşurării activităţii agricole, cum sunt uneltele, furajele şi animalele de producţie şi de lucru;

-bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului şi al familiei sale, precum şi obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel.;

-alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de două luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict necesare până la recoltă;

43

-combustibilul necesar debitorului şi familiei sale pentru încălzit şi prepararea hranei, socotind pentru trei luni de iarnă;

-obiectele necesare îngrijirii persoanelor bolnave sau necesare persoanelor handicapate.Codul de procedură fiscală mai stabileşte că bunurile, altele decât cele enumerate

mai sus, valorile şi sumele de bani, aparţinând debitorului persoană fizică, precum şi bunurile, valorile şi sumele de bani, aparţinând debitorului persoană juridică pot fi urmărite, conform legii, numai în limita valorii necesare stingerii creanţelor bugetare şi a cheltuielilor de executare.b) Salariul şi veniturile debitorului asimilate salariului:

Salariul şi veniturile debitorului asimilate acestuia fac obiectul unor reglementări speciale, în ceea ce priveşte urmărirea silită, în temeiul unor consideraţii ce ţin atât de caracterul umanitar al sistemului de drept român, cât şi de alte considerente. Facem câteva precizări în această direcţie.

i. Câmpul de aplicare al dispoziţiilor art. 409 C. proc. civ. :Textul se referă în primul rând la salariile şi drepturile băneşti cuvenite

salariaţilor, indiferent de mărimea şi natura lor, de forma (scrisă sau verbală) ori de felul (pe durată determinată sau nedeterminată) contractului de muncă. Totodată textul se referă la toate categoriile de salariaţi, indiferent de felul muncii prestate ori funcţia ocupată, sau de felul de remunerare a muncii (salariu lunar, în acord, sau pe bază procentuală din realizări).

În acest sens art. 409 alin. 1 vorbeşte de salariile şi alte venituri periodice realizate din muncă, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia.

În urma abrogării art. 408 se încadrează în categoriile menţionate şi pensia de întreţinere, pe care debitorul e ţinut, prin hotărâre judecătorească, să o plătească persoanei pe care o are în întreţinere conform prevederilor în materie.

Potrivit art. 138 alin. 3 din Codul de procedură fiscală sumele şi veniturile enumerate mai sus sunt supuse urmăririi numai în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

ii. Regimul juridic stabilit de art. 409. C proc. civ. în cazul urmăririi silite a veniturilor debitorului

Art. 409 reglementează din mai multe puncte de vedere executarea silită a salariului şi a altor venituri periodice realizate din muncă.

În primul rând, salariul şi veniturile periodice asimilate acestuia, ale debitorului sunt absolut insesizabile (în raport cu orice creanţă), dar parţial urmăribile, în sensul că doar o cotă determinată prin lege, şi variabilă în funcţie de categoria din care face parte creditorul (adică în funcţie de felul creanţei valorificate), este accesibilă creditorilor urmăritori. Este astfel restrâns, în privinţa creanţei de salariu, gajul general şi comun al creditorilor, tocmai la această cotă urmăribilă (alin. 1 al art. 409).

În al doilea rând se reglementează ipoteza concursului de urmăriri asupra aceluiaşi salariu, situaţie în care cota din salariu ce stă la dispoziţia tuturor creditorilor nu poate depăşi ½ din salariul lunar net (alin. 2 al art. 409).

În al treilea rând, veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asiguirării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în

44

care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum (alin. 3 al art. 409).

În al patrulea rând, sunt stabilite insesizabilităţi relative în ceea ce priveşte anumite categorii de venituri ale salariaţilor, enumerate limitativ, ce pot fi opuse tuturor creditorilor, cu excepţia creditorilor cu creanţă de întreţinere şi celor cu creanţă de despăgubiri pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vătămări corporale. Această insesizabilitate este în acelaşi timp şi parţială, chiar creditorii îndreptăţiţi la urmărirea acestor categorii de venituri fiind obligaţi la a-şi limita urmărirea la cota urmăribilă pentru categoria respectivă de creditori (art. 409 alin. 4 şi 5).

În fine, este instituită o insesizabilitate absolută şi totală a anumitor venituri, pe care art. 409 C proc. civ. le enumeră în ultimul alineat.

iii. Limitele urmăririi salariului pentru diferite categorii de creanţe:Conform alin. 1 al art. 409 C proc. civ., salariile şi celelalte venituri menţionate

pot fi urmărite:- pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru

copii, până la 1/2 din venitul lunar net;- pentru orice alte datorii, până la 1/3 din venitul lunar net.În privinţa pensiilor, nu există dificultăţi în modul de calcul, cota aplicându-se

asupra cuantumului pensiei efectiv încasate, care reprezintă în acest caz suma ce formează obiectul executării silite.

În fine, în ceea ce priveşte sumele cuvenite în baza dreptului de autor, aplicând corespunzător dispoziţiile al. 1 al art. 409 C. proc. civ., calcularea sumelor se va face asupra sumelor nete rezultate după scăderea impozitelor.

iv. Concursul de urmăriri asupra aceluiaşi salariuAlineatul 2 al art. 409 C. proc. civ. stabileşte că în situaţia concursului de urmăriri

asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi 1/2 din venitul lunat net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel, şi cu respectarea ordinii de preferinţă prevăzută de art. 562 şi urm.

v. O dispoziţie specială de protecţie socială este cea prevăzută de art. 409 alin. 3, conform căreia veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă a acestuia, pot fi urmărite numai pentru ce depăşeşte jumătate din cuantumul lor, în cazul în care acestea sunt mai mici decât salariul minim net pe economie.

vi. Venituri parţial şi relativ insesizabileConform art. 409 alin. 4 al C. proc. civ. nu pot fi urmărite decât pentru sume

datorate cu titlu de obligaţii de întreţinere şi despăgubiri pentru repararea daunelor produse prin moarte sau vătămări corporale:

- ajutoarele pentru incapacitate temporară de muncă;- compensaţia acordată angajaţilor în caz de desfacere a contractului de muncă;- ajutor de şomaj.

Enumerarea motivelor de insesizabilitate şi a categoriilor de venituri ce-i fac obiectul este limitativă şi, deci, de strictă interpretare. Soluţia a fost introdusă prin Legea 59/1993, de modificare a codului de procedură civilă, în vederea asigurării creanţelor cu caracter deosebit, precum cele din text (de întreţinere şi, respectiv, de reparare a daunelor produse prin moarte sau vătămări corporale). Limita urmăririi acestor venituri este, aşa cum arată art. 409 alin. 5, de 1/2 din cuantumul acestora.

45

Aceste categorii de venituri sunt, totuşi, total şi absolut insesizabile în ce priveşte pe toţi ceilalţi creditori, după cum stipulează acelaşi art. 409.

vii. Venituri absolut şi total insesizabile:Art. 409 alin. final instituie un regim de insesizabilitate totală şi absolută pentru

următoarele categorii de venituri:- alocaţiile de stat şi indemnizaţiile pentru copii;- ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav;- ajutoarele de maternitate;- ajutoare acordate în caz de deces;- bursele de studii;- diurnele şi indemnizaţiile cu destinaţie specială.Aceste venituri nu pot fi urmărite pentru nici un fel de daorii.Dispoziţiile legii sunt enumerative, fiind deci de strictă interpretare şi imperative,

părţile neputând să deroge de la ele prin convenţie. B. Bunurile neurmăribile în temeiul voinţei părţilorPe lângă categoria bunurilor al căror caracter insesizabil izvorăşte din dispoziţiile

exprese ale legii şi care formează majoritatea bunurilor ce nu pot face obiectul executării silite, legiuitorul a admis posibilitatea ca, în temeiul voinţei părţilor, anumite bunuri să fie excluse de la aceasta.

3. Precizări asupra urmăririi bunurilor mobilePotrivit legii pot fi urmărite silit bunurile mobile corporale şi incorporale.Restricţiile impuse executării silite, având ca obiect bunurile incorporale sunt însă

mai puţin numeroase decât cele privind bunurile corporale, din moment ce bunurile incorporale sunt mai puţin numeroase decât acestea, existenţa lor fiind determinată limitativ de voinţa legiuitorului, prin lege. Doctrina distinge trei categorii de bunuri incorporale:- proprietăţi incorporale;- titlurile de valoare negociabile;- creanţele şi alte drepturi incorporale.

Proprietăţile incorporaleCategoria se caracterizează prin eterogenitate şi este situată de lege între

drepturile mobiliare. Aceste bunuri sunt născute prin activitatea şi creaţia omului, fie cea în curs (cazul fondului de comerţ), fie dintr-una trecută şi materializată în creaţii spirituale (brevetul de invenţie, drepturile de proprietate industrială, drepturile de proprietate literară şi artistică).

Titlurile de valoare negociabileEste vorba de înscrisurile care constată şi reprezintă drepturi, a căror transmisiune

are loc prin negocieri proprii dreptului comercial şi care asigură însăşi transmiterea drepturilor pe care le încorporează.

Această categorie include două grupe de bunuri:- i. valorile imobiliare- ii. efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin, cecul) - sunt titluri de credit ce

constată o creanţă în bani pe termen scurt şi care sunt folosite pe scară largă şi ca instrumente de plată în operaţiunile comerciale. Bunurile incorporale sunt considerate a fi

46

doar titlurile nominative şi cele la ordin; titlurile la purtător sunt considerate a fi bunuri corporale.

Creanţele şi părţile socialeAcestea sunt drepturi nominative şi incorporale, ce nu se identifică cu înscrisurile

care le constată.În cadrul precizărilor referitoare la urmărirea silită a bunurilor mobile, mai trebuie

adăugat că, pentru titlurile de valoare aflate la un terţ, art. 461 C. proc. civ. prevede o procedură excepţională, în care vânzarea silită mobiliară se conjugă cu procedura popririi.

De asemenea şi titlurile de obligaţiuni C. E. C. pot forma obiectul vânzării silite mobiliare. Ele nu pot fi însă vândute propriu-zis prin licitaţie publică, ci vor fi depuse la C.E.C. de către executorul judecătoresc, care va obţine astfel contravaloarea lor.

Clarificări asupra urmăririi bunurilor care nu se află în posesia debitoruluiProblema care s-ar pune ar fi aceea dacă bunurile mobile, proprietate a

debitorului, care se găsesc la o terţă persoană, ar putea face obiectul urmăririi silite mobiliare. Legea instituie, pentru bunurile mobile aflate în detenţia unui terţ, calea popririi, fiind necesară pentru a împiedica înstrăinarea bunului de către acesta, în dauna creditorului urmăritor, o notificare din partea instanţei referitoare la începerea urmăririi.

Condiţia esenţială de valabilitate a actelor de urmărire silită rămâne, totuşi, cea ca bunurile urmărite să facă obiectul dreptului de proprietate al debitorului, aşa încât dacă bunuri ale unui terţ sunt urmărite din greşeală, acesta are posibilitatea de a paraliza executarea silită sau a efectelor sale, pe calea contestaţiei la executare sau după împlinirea termenului de exercitare a căii de atac, a acţiunii în revendicare.

Precizări asupra limitelor măsurii sechestruluiToate bunurile debitorului sunt pasibile de urmărire silită, însă în aplicarea

principiilor generale de drept, şi mai cu seamă pentru evitarea abuzului de drept, organul de executare va putea urmări doar un număr de bunuri suficient pentru acoperirea creanţei creditorului şi a cheltuielilor de urmărire.

În prezent, cu privire la sechestrul asigurator, art. 593 alin. 2 C. proc. civ., arată că în cazul bunurilor mobile, executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei. Aceleaşi dispoziţii se aplică şi în materia popririi asiguratorii (art. 597 alin.2). De asemenea, art. 454 alin. 2 arată că poprirea se face în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Poziţia juridică a debitorului şi a terţilor faţă de urmărirea silităAlături de contestaţia la executare, mijloc de apărare acordat de lege debitorului în

contra executări silite abuzive, acesta (debitorul) poate împiedica urmărirea silită prin plata creanţei şi a cheltuielilor de urmărire. Această plată se poate face oricând până la data efectuării vânzării silite şi nu ulterior, vânzarea neputând fi desfiinţată retroactiv.

Potrivit art. 428 C. proc. civ. debitorul sau o altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, dacă depune valoarea ce i se cere sau valoarea bunului reclamat la CEC, la dispoziţia organului de executare. Persoanele menţionate vor fi obligate să înmâneze executorului pe lângă recipisa de consemnare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării silite, depusă la instanţa competentă. Până la soluţionarea cererii de către instanţă, urmărirea se va opri în tot sau în parte. Asupra cererii de încetare sau suspendare a executării instanţa de executare se va pronunţa prin încheiere, potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială.

47

Obiectul executării silite este reprezentat de realizarea creanţei, adică de îndestularea creditorului. Dacă aceasta se produce după ce s-a început executarea nu mai subzistă nici un motiv ca ea să continue. Textul nu se referă la momentul în care debitorul să fie obligat să efectueze plata creanţei. Aceasta se poate face oricând, până la efectuarea vânzării silite, după acest moment ea devenind ineficientă, întrucât vânzarea nu mai poate fi desfiinţată. Deşi dispoziţiile legale menţionate vorbesc despre consemnarea la CEC a valorii crenţei, debitorul poate să predea banii executorului, chiar în ziua licitaţiei. Executorul va trebui să procedeze la consemnarea sumei, conform art. 444 alin. 3.

Legea recunoaşte şi terţilor dreptul de a împiedica vânzarea silită, pe calea contestaţiei la executare, în situaţia când vânzarea ar avea ca obiect bunuri ale acestora.

În situaţia în care unul dintre creditorii cu creanţe exigibile, dorind să declanşeze urmărirea silită faţă de debitor, costată că bunurile acestuia sunt deja sechestrate de un alt creditor, executorul judecătoresc (însărcinat de acest creditor) cu aducere la îndeplinire a procedurii de punere sub sechestru va face un proces verbal de sechestru şi va declara bunurile urmărite şi de dânsul. În mod evident vânzarea silită a bunurilor urmărite de mai mulţi creditori, putând avea loc o singură dată, preţul obţinut va fi distribuit între toţi aceştia. Creditorii nu au dreptul de a se opune urmăririi pornite de unul dintre ei, după cum prevede expres art. 430 C. proc. civ. , ci numai la eliberarea sumei rezultate din vânzare.

În privinţa poziţiei juridice a debitorului faţă de bunurile sale vizate de urmărirea silită, în timpul acesteia, nu există probleme deosebite. Debitorul pierde dreptul de dispoziţie, prin punerea sub sechestru, însă îşi păstrează dreptul de folosinţă (mai puţin în cazul aplicării sechestrului cu sigilii sau cu ridicare, care îi suspendă posesia).

Asupra restrângerii dreptului de dispoziţie al debitorului, este necesară precizarea că, în lipsa unor forme de publicitate a sechestrului care să-i confere şi opozabilitate faţă de terţi, art. 1909 C. civ. este de completă aplicare, bunurile înstrăinate de către debitor terţilor neputând fi revendicate. Consecinţa este păstrarea caracterului disponibil al mobilelor, cu menţinerea urmăririi asupra contravalorii lor, în virtutea instituţiei subrogaţiei reale. Doar în privinţa imobilelor, graţie cerinţelor de publicitate, indisponibilitatea operează de plin drept, iar debitorii nu vor putea face nici un act valabil de înstrăinare sau grevare cu drepturi reale.

Dacă există pericolul ca debitorul să înstrăineze sau să substituie ori să deterioreze bunurile sechestrate, executorul judecătoresc va proceda la sigilarea sau la ridicarea acestora. Dacă debitorul refuză să primească în custodie bunurile sau nu este prezent la aplicarea sechestrului, precum şi în cazul ridicării bunurilor, executorul va da în păstrare bunurile sechestrate unui custode, numit dintre persoanele desemnate de creditor (art. 419 C. proc. civ.).

Custodele va fi răspunzător de orice pagubă adusă creditorului din cauza neglijenţei sale, fiind pasibil şi de urmărire penală pentru infracţiunea de abuz de încredere (art. 422).

4. Precizări asupra urmăririi bunurilor imobile Obiectul urmăririi silite imobiliareÎntocmai ca şi bunurile mobile, imobilele sunt, ca regulă, urmăribile. Excepţiile,

prevăzute de lege, sunt puţin numeroase. Generalităţi cu privire la urmărirea imobilelor sunt cuprinse în art. 488 şi 490 C. proc. civ.

48

Conform art. 488, sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile, inclusiv dreptul de uzufruct, dreptul de superficie şi dreptul de servitute (acesta din urmă numai odată cu fondul dominant).

Urmărirea imobilelor înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea lor, putându-se însă, urmări, în mod separat, construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile (art. 489).

Conform art. 490, urmărirea silită imobiliară se întinde de drept, şi asupra bunurilor accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil, însă acestea nu pot fi urmărite decât odată cu imobilul.

Este important de menţionat că, potrivit art. 136 alin. 4 din Constituţie, sunt inalienabile bunurile proprietate publică, iar conform art. 5 din Legea fondului funciar, nr. 18/1991, sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile terenurile care fac parte din domeniul public.

În consecinţă, de principiu, sunt urmăribile toate categoriile de bunuri imobile:a. imobile prin natura lor;b. imobile prin destinaţie;c. imobile prin obiectul la care se aplică. Limitări ale urmăririi imobiliareO serie de dispoziţii ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă restrâng

dreptul creditorului de a urmări orice bunuri din patrimoniul debitorului, instituind o ordine în alegerea bunurilor destinate urmăririi.

a. Imobilul unui minor sau al unui interzisConform art. 491 C. proc. civ., imobilele acestor persoane cu capacitate de

exerciţiu inexistentă sau restrânsă nu pot fi urmărite decât după urmărirea bunurilor mobile ale acestora. Actele de urmărire ce nu respectă aceste dispoziţii sunt lovite de nulitate. Totuşi aceste dispoziţii nu împiedică executarea silită asupra unui imobil aflat în proprietatea comună a respectivelor persoane şi a unor alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, dacă obligaţia prevăzută în titlul executoiu este comună.

b. Imobilul ipotecatAşa cum arată art. 492, creditorul ipotecar poate urmări în acelaşi timp şi

imobilele neipotecare ale debitorului său.În cazul în care se urmăreşte un imobil ipotecat înstrăinat, debitorul acestuia, care

nu este personal obligat pentru creanţa ipotecară, poate să ceară instanţei de executare urmărirea altor imobile ipotecate pentru aceeaşi obligaţie, aflate în posesia debitorului principal. Până la soluţionarea cererii, urmărirea imobilului ipotecat se suspendă.

c. Imobilul ale cărui venituri pot acoperi valoarea creanţeiPotrivit art. 499 C. proc. civ. debitorul poate cere instanţei de executare să

încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de şase luni.

În caz de admitere a cererii instanţa va dispune, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor în camera de consiliu, suspendarea urmăririi silite imobiliare.

Suspendarea urmăririi se va decide aşadar în urma unei proceduri contradictorii în faţa instanţei, sarcina probei revenindu-i debitorului. Reluarea executării va fi decisă cu

49

respectarea aceleiaşi proceduri contradictorii, de data aceasta la solicitarea creditorului, înainte de exirarea termenului de şase luni.

5. Urmărirea bunurilor imobile aflate în proprietate comunăSituaţia în care urmărirea este îndreptată asupra unor bunuri care nu sunt în

întregime ale debitorului poate ridica probleme, existând posibilitatea ca în operaţie să fie implicaţi şi terţi ce nu sunt legaţi juridic în nici un fel de creditor.

A. Interdicţia temporară prevăzută de art. 493 C. proc. civ.Art. 493 C. proc. civ. interzic creditorilor să urmărească partea devălmaşe sau

indiviză a debitorului (din bunurile unei succesiuni sau izvorând din alte fapte juridice lato-sensu), mai înainte de împărţeala acelor imobile. Este vorba, deci, nu de o exceptare propriu-zisă a acestor bunuri de la urmărirea şi vânzarea silită, ci de obligaţia impusă creditorilor de a cere în prealabil partajarea respectivelor bunuri, în scopul determinării cotei ce aparţine în exclusivitate debitorului.

Potrivit alin. 1 al art. 493 "creditorii personali ai unui debitor coproprietar sau codevălmaş nu vor putea să urmărească partea acestuia din imobilele aflate în proprietate comună, ci vor trebui să ceară mai întâi împărţeala acestora". Totuşi, arată art. 493 C. proc. civ. în alin. 2, "creditorii personali pot urmări cota parte determinată a debitorului lor din imobilul aflat în coproprietate, fără a mai fi necesar să ceară împărţeala".

B. Interdicţia temporară derivată din existenţa bunurilor comune ale soţilorO aplicaţie a alin. 1 al art. 493 C. proc. civ. derivă din prevederile referitoare la

regimul juridic al bunurilor comune ale soţilor.Există creanţe pentru care bunurile comune ale soţilor pot fi urmărite fără o

împărţeală prealabilă. Este vorba de creanţele corelative ambilor soţi (împreună codebitori faţă de creditor, sau creanţe corelative soţilor prin obiectul lor etc.) pe care textul le enumeră limitativ:

i. cheltuieli cu administrarea oricăruia din bunurile comune;ii. obligaţii ce au contractat împreună;iii. obligaţii contractate de fiecare din soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale

căsătoriei;iv. repararea prejudiciului provocat de însuşirea de către unul din soţi a unor

bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.Doar în situaţia în care creditorul comun nu-şi poate realiza integral creanţa din

bunurile comune, îi este permis, să urmărească şi bunuri proprii ale soţilor. În mod analog, bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia din soţi, decât după epuizarea masei bunurilor proprii ale respectivului soţ-debitor, şi aceasta, cu respectarea de către creditor a condiţiei de a cere în prealabil împărţeala bunurilor comune ale soţilor.

Jurisprudenţa instanţei supreme a stabilit, în acest sens, că instanţa care soluţionează contestaţia la executare va trebui să menţină măsurile asigurătorii asupra bunurilor, chiar dacă în cadrul contestaţiei la executare nu a fost cerut partajul bunurilor comune.Bunurile persoanelor juridice

În art. 44 şi 136 ale Constituţiei României, autoritatea suverană a consacrat cele două tipuri fundamentale de proprietate, publică, respectiv privată, împreună cu câteva caracteristici esenţiale ale acestora.

50

Legea fundamentală a României instituie principiul ocrotirii proprietăţii private, precizând că, în condiţiile legii, aceasta e inviolabilă, iar titularii acesteia sunt egali în faţa legii.

Constituţia precizează, referindu-se la bunurile din domeniul public, că în conformitate cu dispoziţiile legilor speciale, acestea sunt inalienabile, iar creanţele asupra statului sunt garantate.

Rezultă aşadar diferenţe de esenţă între cele două tipuri de proprietate. Spre deosebire de cea publică, bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate privată sunt incluse în circuitul civil, fiind deci pasibile de a fi supuse urmăririi silite. Titular al dreptului de proprietate privată poate fi orice subiect de drept - cetăţeni, străini, apatrizi, statul sau unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice văzute ca persoane juridice, societăţi comerciale, regii autonome, organizaţii cooperatiste etc., pe când în privinţa bunurilor din domeniul public titulari pot fi doar statul sau unităţile administrativ-teritoriale (chiar dacă aceste bunuri pot fi date în administrare, concesionate, închiriate către regii autonome, instituţii publice ş.a.m.d.).

Principala noutate adusă în această materie de schimbările politice şi, implicit, de filozofie juridică survenite după 1989, constă în înlăturarea discriminărilor în regimul protecţiei proprietăţii private, şi instituirea egalităţii ocrotirii faţă de orice titular al acestui drept, fie el persoană fizică, persoană juridică de drept privat, persoană juridică de drept public sau statul.

Opinii din literatura de specialitate afirmă că art. 44 alin. 2 din Constituţie coroborat cu art. 154 al aceleiaşi Constituţii a abrogat implicit dispoziţiile legale referitoare la regimul distinct de urmărire silită al bunurilor persoanelor juridice de drept privat.

Bunurile din domeniul publicDiferenţele dintre dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată

interesează trei importante aspecte.A. TitularulConform art. 136 alin. 2 al Constituţiei României proprietatea publică aparţine în

exclusivitate statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (comune, oraşe sau municipii şi judeţe).

B. ObiectulFormează obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, potrivit art. 136 alin. 3 din Constituţie. Determinarea bunurilor proprietate publică se face deci în Constituţie şi prin legile speciale editate de Parlament.

C. Regimul juridicÎntregul regim juridic al acestor bunuri este marcat de caracteristica lor definitorie,

aşa cum reiese aceasta din art. 135 alin. 4 din Constituţie, anume inalienabilitatea. În consecinţă, statul sau organele administraţiei publice locale nu pot înstrăina prin acte juridice bunuri din patrimoniul public, şi nici nu le pot greva cu sarcini pentru garantarea de creanţe, caracterul inalienabil al bunurilor atrăgând după sine, după cum deja am arătat, insesizabilitatea acestora faţă de creditori.

Trebuie subliniată demarcaţia netă ce există între înstrăinare, strict prohibită de lege, şi darea în administrare, concesionare sau închiriere, admise în condiţii de "strictissimae interpretationis" şi care conferă beneficiarului posesia şi folosinţa asupra

51

bunului proprietate publică, în condiţiile arătate în înţelegerea încheiată cu titularul dreptului de proprietate publică. Rezultă că bunurile îşi păstrează caracterul inalienabil şi insesizabil chiar şi în mâinile celui care le deţine.

52

FORMELE EXECUTĂRII SILITE

Există două modalităţi de executare: executarea silită directă şi executarea silită indirectă. La rândul său, a doua modalitate cunoaşte mai multe forme: urmărirea silită mobiliară; poprirea; urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse în rădăcini; urmărirea silită asupra bunurilor immobile.

Executarea silită directăDefinim executarea silită directă ca fiind "acea formă a executării silite care

constă în executare în natură a unei obligaţii de a face (inclusiv obligaţia de a preda un bun), stabilită prin titlu executoriu".

Totuşi executarea silită directă nu se face întotdeauna "în mod direct", adică nemijlocit asupra debitorului, neavând importanţă împrejurarea dacă executare se face cu participarea debitorului, ca în cazul predării silite a unui bun, sau fără participarea acestuia, ca în cazul realizării dreptului creditorului, corelativ unei obligaţii de a face, prin asumarea iniţiativei de către creditor pe socoteala debitorului.

În principiu creditorul trebuie să urmărească obţinerea executării în natură, de câte ori acest lucru este posibil, şi este ţinut a lua în primire bunul la care se referă titlul executoriu, sau a obţine desfiinţarea unei lucrări interzise sau desemnate spre desfiinţare prin acelaşi titlu executoriu, ori a executa pe socoteala debitorului lucrarea la care debitorul era ţinut (cu excepţia cazurilor când lucrarea constă în faptul personal al debitorului sau într-o abstenţiune a acestuia). Dacă obligaţia de a face constă în faptul personal al debitorului, jurisprudenţa şi ulterior legiuitorul, au creat mijloace de natură a-l determina pe acesta să-şi execute obligaţia ce îi revine.

În situaţia în care executarea în natură nu mai este posibilă, ea trebuie intervertită în executare prin echivalent. Condiţiile acestei operaţii juridice au fost precizate de literatura de specialitate, şi se pot avea în vedere două situaţii.

În prima, dacă executarea în natură a fost declanşată în temeiul unei hotărâri de condamnare alternative, iar creditorul nu îşi mai poate realiza creanţa pe această cale, poate fi cerută executarea indirectă a sumei de bani stabilită de instanţă ca fiind contravaloarea prestaţiei în cauză.

În cea de-a doua, în situaţia în care creditorului nu-i mai foloseşte executarea în natură (pe motiv de întârziere sau executare defectuoasă, care îi lasă fără finalitate creanţa), el poate solicita instanţei intervertirea executării în natură într-o executare prin echivalent.

În prezent, este reglementată şi executatea silită a altor obligaţii de a face sau de a nu face. Extinderea sferei executării silite este, de altfel, anticipată chiat prin dispoziţiile primului articol din materia executării silite - art. 371.

Dispoziţiile comune în materia predării silite a bunurilor şi a executării silite a obligaţiilor de a face sau de a nu face, cuprinse în art. 572-574 C. proc. civ. arată că, în cazul în care obligaţia debitorului prevăzută în titlul executoriu constă în poredarea unui bun ori a folosinţei acestuia, în desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau a altei lucrări ori

53

în îndeplinirea oricărei alte activităţi stabilite pentru realizarea drepturilor creditorului, iar debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa în termenul prevăzut în somaţie, executorul sau, după caz, creditorul, în raport cu împrejurările cauzei şi natura obligaţiei ce se execută, va proceda fie la executarea silită, fie va sesiza instanţa de executare în vederea aplicării unei amenzi civile.

În cazul în care creditorul justifică o nevoie urgentă sau când există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire, preşedintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca executarea silită a obligaţiilor menţionate să se facă de îndată, fără somaţie.

Dispoziţiile privitoare la executarea silită a obligaţiilor de a face şi de a nu face, inclusiv a celor de predare a bunurilor, sunt aplicabile oricăror persoane indiferent de calitatea acestora.

Predarea silită a bunurilor1. Predarea silită a bunurilor mobileProcedura predării silite a bunurilor este aceeaşi, indiferent de persoana

debitorului.În cazul în care hotărârea ce constituie titlul executoriu obligă partea la predarea

unui bun mobil determinat, executarea se va face nemijlocit asupra bunului ce formează obiectul obligaţiei de predare.

Procedura predării silite a mobilelorCondiţiile executării unei hotărâri executorii ce obligă una din părţi la predarea

nemijlocită a unui bun mobil sunt precizate de art. 575-577 C. proc. civ., care formează sediul materiei executării silite mobiliare directe.

Conform art. 575 C. proc. civ. "dacă partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin calitate şi cantitate, nu-şi îndeplineşte obligaţia în termen de o zi de la primirea somaţiei, predarea lui se va face prin executare silită". Rezultă aşadar, cerinţa prealabilă a somării debitorului de către executorul judecătoresc, impusă de lege pentru ca acesta (debitorul) să aibă posibilitatea executării de bună voie a obligaţiei de predare a bunului. Se lasă în acest sens, prin voinţa legii, un interval redus de timp (o singură zi), în vederea asigurării celerităţii procedurale, însă suficient de mare pentru ca debitorul să pună la dispoziţia beneficiarului hotărârii executorii bunul în cauză. Trebuie menţionat însă că în cadrul executării silite somaţia reprezintă un act de executare şi ca atare poate fi atacată printr-o contestaţie la executare. De altfel art. 391 C. proc. civ. prevede necesitatea somaţiei sub sancţiunea nulităţii.

În vederea executării silite a obligaţiei de predare, executorul judecătoresc va ridica bunul urmărit de la debitor sau de la persoana la care se află, punându-l pe creditor în drepturile sale, conform titlului executoriu.

Formalităţile procedurale la care este ţinut executorul judecătoresc sunt determinate de art. 577 C. proc. civ., care instituie obligaţia pentru acesta, de a încheia, în condiţiile art. 388 C. proc. civ. un proces-verbal de îndeplinire a executării silite, stabilind totodată, chgeltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul. Procesul-verbal constituie titlu executoriu în privinţa cheltuielilor de executare stabilite în sarcina debitorului.

Executorul va consemna în procesul verbal operaţia ridicării bunului mobil de la debitor şi predarea sa creditorului. Procesul verbal va fi semnat de executor şi de

54

persoanele interesate în executare sau care asistă la efectuarea executării şi va purta ştampila executorului judecătoresc. Aceste menţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 388 C. proc. civ.

Procesul-verbal va fi depus de executorul judecătoresc în dosarul de executare constituit la instanţa de executare.

Art. 388 la care face trimitere la art. 577 C. proc. civ. , stabileşte conţinutul procesului verbal de predare a bunului urmărit:

1. denumirea şi sediul organului de esecutare;2. numele şi calitatea celui care încheie procesul-verbal;3. data întocmirii procedului-verbal şi numărul dosarului de executare;4. titlul executoriu în temeiul căruia se efectuează actul de executare;5. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi

cerditorului urmărit;6. locul, data şi ora efectuării actului de executare;7. măsurile luate de executor sau constatările acestuia;8.consemnarea explicaţiilor şi obiecţiunilor participanţilor la executare;9. alte menţiuni cerute de lege sau considerate necesare de executor;10. menţionarea, când este cazul, a lipsei creditorului sau debitorului ori despre

refuzul sau împiedicarea de a semna procesul-verbal;11.menţionarea numărurlui de exemplare în care s-a întocmit procesul-verbal,

precum şi a persoanelor cărora li s-a înmânat acesta;12. semnătura executorului, precum şi, când este cazul, a altor persoane interesate

în executare sau care asistă la efectuarea actului de executare;13. ştampila executorului judecătoresc.Menţiunile de la pct. 2, 3, 4, 5, 7, 12 şi 13 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.Procesele verbale întocmite în cursul procedurii executării silite directe se depun,

sub sancţiuni disciplinare contra executorului judecătoresc şi despăgubiri către partea vătămată, la grefa instanţei de executare în termen de 48 de ore de la efectuarea executării (art. 3711 alin. 3).

Sfera de aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind predarea silită a mobilelor

Normele procedurale privind executarea silită directă sunt de aplicare generală, aşadar calitatea părţilor nu poate atrage modificări ale regimului juridic al acestor acte de procedură.

Prezintă interes împrejurarea că executarea silită directă se poate realiza nu numai în temeiul hotărârilor judecătoreşti, ci şi în baza unor hotărâri arbitrare. Potrivit art. 363 C. proc. civ. , în cazul arbitrajului ad-hoc desfăşurat conform Cărţii IV a C: proc. civ., hotărârea arbitrală comunicată părţilor are efectele unei hotărâri judecătoreşti definitive, şi în conformitate cu art. 367 şi 368 C. proc. civ., se investeşte cu formulă executorie şi poate fi adusă la îndeplinire întocmai ca o hotărâre judecătorească.

2. Predarea silită a bunurilor imobile Procedura predării silite a bunurilor imobile este comună, indiferent de calitatea

personală a părţilor. Procedura predării silite a imobilelor

55

Sediul materiei este format de art. 578-5801 C. proc. civ. . Conform acestora, dacă titlul executoriu obligă partea să lase posesia unui bun imobil sau să-l predea, executarea hotărârii se va face direct asupra bunului ce formează obiectul obligaţiei stabilite prin hotărâre.

Mai precis art. 578 dispune că "dacă partea obligată să părăsească ori să predea un imobil nu-şi îndeplineşte această obligaţie în termen de 5 zile de la primirea somaţiei, ea va fi îndepărtată prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptăţit".

O dispoziţie specială a fost introdusă prin Legea nr. 202/2010: evacuarea din imobile cu destinaţia de locuinţă nu poate fi făcută între 1 decembrie şi 1 martie, cu două excepţii: dacă creditorul face dovada că el însuşi nu are o locuinţă corespunzătoare sau dacă face dovada că debitorul are şi o altă locuinţă în care se poate muta.

Hotărârile, ce pot fi aduse silit la îndeplinire urmând această procedură, se pot referi la acţiuni reale imobiliare, acţiuni în revendicare, acţiuni posesorii, pentru punerea în executare a unei hotărâri ce desfiinţează un concract translativ de proprietate care ordonă evacuarea etc. sau acte autentice de vânzare privind un imobil.

Spre deosebire de materia predării silite mobiliare, legiuitorul a decis că debitorul are beneficiul unui termen de cinci zile de la somaţie (calculat pe zile libere), pentru a-şi putea adăposti familia şi bunurile, ori pentru a depozita bunurile scoase din imobil. Doar după trecerea acestui termen, conform art. 579 executorul judecătoresc va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, în caz de împotrivire eliberându-l cu ajutorul forţei publice. Se aplică astfel şi art. 3732 C. proc. civ.

Executorul va soma verbal pe debitor să părăsească imobilul, iar în caz de refuz, cu ajutorul forţei publice, va proceda la evacuarea debitorului şi la punerea în posesie a creditorului.

Potrivit art. 580, dacă executarea priveşte un imobil în care se găsesc bunuri mobile ce nu formează obiectul executării şi pe care debitorul nu le ridică singur, executorul va încredinţa aceste bunuri în păstrarea unui custode, pe cheltuiala debitorului.

După îndeplinirea executării silite, în conformitate cu art. 5801, executorul va întocmi procesul-verbal de predare, cu respectarea prevederilor art. 577 şi art. 388 C. proc. civ. În procesul-verbal executorul va arăta măsurile pe care le-a luat şi constatările sale, făcând referire, dacă este cazul şi la împotrivirea părţii la executare, în acest caz procesul-verbal putând constitui temei pentru începerea urmăririi penale împotriva debitorului.

Procesul-verbal care stabileşte şi cheltuielile de executare constituie titlu executoriu pentru valorificarea acestora. Originalul procesului-verbal se va depune la dosarul de executare constituit la instanţa de executare.

Sfera de aplicare a dispoziţiilor Codului de procedură civilă privind predarea silită a imobilelor

Ca şi în cazul predării silite a bunurilor mobile, titlul executoriu poate consta şi într-o hotărâre definitivă a unui tribunal arbitral. Identic cu executarea silită întemeiată pe o hotărâre judecătorească, punerea în fapt a unei hotărâri arbitrale se va face prin intermediul executorilor judecătoreşti.

56

Executarea silită a obligaţiilor de a face sau a nu faceExecutarea silită a acestei categorii de obligaţii este reglementată de art. 5802-5805

C. proc. civ. Acestora li se adaugă dispoziţiile comune la care am făcut referire.Până la modificarea şi completarea adusă de O.U.G. nr. 138/2000, executarea

silită a obligaţiilor de a face sau de a nu face era reglementată, în principal, de art. 1073 şi urm C. civ.

1. Obligaţii de a face (sau a nu face) ce nu implică faptul personal al debitoruluiÎn pofida formulării categorice a legii - "orice obligaţie de a face sau de a nu face

se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului" (art. 1075 C. civ.), este clar că nu toate acţiunile sau abstenţiunile la care este obligat debitorul cer cu necesitate intervenţia personală a acestuia, din moment ce există bunuri care au acelaşi preţ sau utilitate pentru creditor, indiferent de furnizorul lor, ori acţiuni care costă la fel, indiferent de autorul lor. De altfel, chiar dispoziţiile legale prevăd posibilitatea executării directe întreprinse de creditor pe cheltuiala debitorului. Rezultă deci că, în măsura în care o obligaţie de a preda bunuri de gen sau o obligaţie de a face sau a nu face ce nu necesită faptul personal al debitorului, îndeplinirea ei este posibilă sub ambele forme, şi anume executarea directă (în natură) - creditorul cumpărând pe cheltuiala debitorului bunurile, lucrările sau serviciile datorate, sau executarea indirectă (prin echivalent), obligaţia de a face sau de a nu face schimbându-se în despăgubiri.

De aici, apreciază doctrina, poate fi dedusă o consecinţă deosebit de importantă a admisibilităţii executării în natură a obligaţiei de a face sau de a nu face, anume confirmarea existenţei unei categorii de hotărâri judecătoreşti. Cu alte cuvinte, dacă obligaţiile de a face sau de a nu face s-ar transforma întotdeauna în daune-interese, într-o situaţie ipotetică în care s-ar discuta dacă o asemenea hotărâre este sau nu susceptibilă de executare silită directă, soluţia ar fi foarte facilă, greşeala aparţinând organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea.

Concret, dacă un debitor ţinut să furnizeze anumite bunuri de gen, care se află în posesia sa, refuză să-şi execute obligaţia, creditorul ar avea dreptul de a proceda la executarea silită a hotărârii obţinute. Tot astfel, pe cale de consecinţă, pornind de la premisa că o hotărâre care impune o obligaţie de a face poate fi pronunţată, se ajunge la situaţia destul de frecventă în care contra părţii unui antecontract de transmitere sau de constituire a unui drept real în care (partea) refuză să transmită dreptul (adică refuză să execute o obligaţie de a face), instanţa va putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract, recurgându-se astfel la o formă atipică de executare silită.

Potrivit art. 5802, dacă debitorul refuză să îndeplinească o obligaţie de a face cuprinsă într-un titlu executoriu, în termen de 10 zile de la primirea somaţiei, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să o îndeplinească el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala debitorului. Termenul de 10 zile libere este lăsat debitorului pentru o eventuală executare voluntară.

Dacă creditorul justifică o nevoie urgentă sau dacă există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire, se vor aplica dispoziţiile art. 573 C. proc. civ.

Cheltuielile legate de efectuarea executării silite sunt suportate de debitor, fiind stabilite prin încheiere, care constituie titlu executoriu.

2. Obligaţii de a face (sau de a nu face) ce implică faptul personal al debitorului

57

Codul de procedură civilă distinge între obligaţia de a face pe care o poate îndeplini creditorul, personal sau prin alte persoane şi obligaţia de a face ce nu poate fi îndeplinită de altă persoană decât debitorul, adică între obligaţia de a face ce nu implică faptul personal al debitorului şi obligaţia de a face ce implică faptul personal al debitorului (în această categorie intră şi aşa-numitele obligaţii intuitu personae).

Dispoziţiile prevăzute de textele legale sunt aplicabile, în mod corespunzător şi pentru asigurarea executării obligaţiilor de a nu face.

Există situaţii în care executarea directă se poate obţine prin ceea ce doctrina numeşte mijloace de constrângere indirectă - mijloace ce constau nu într-o constrângere nemijlocită a persoanei debitorului, ci în măsuri luate asupra patrimoniului acestuia, determinându-i indirect acţiunea sau abstenţiunea.

Dreptul procedural civil român cunoaşte două categorii de mijloace de constrângere indirectă:

A. daunele cominatorii;B. amenzile cominatorii.

A. Daunele cominatoriia. Definiţie. Natură juridicăDaunele cominatorii reprezintă o măsură de constrângere indirectă, folosită de

instanţa de judecată faţă de debitorul care refuză să-şi execute obligaţia de a face ce implică faptul său personal, şi care constă în condamnarea debitorului la plata unei anumite sume de bani pentru fiecare zi (sau săptămână, sau lună) de întârziere, până la executarea obligaţiei în natura ei specifică.

Principalele caractere ale acestei instituţii putem aprecia a fi:i. cuantumul lor este lăsat la aprecierea instanţei;ii. măsura daunelor cominatorii este nelimitată în timp;iii. odată atinsă finalitatea măsurii luate de instanţă, şi obligaţia debitorului

executată, daunele cominatorii sunt lichidate, instanţa procedând la restrângerea sumei reprezentând daune cominatorii până la limitele acoperirii prejudiciului real cauzat prin executarea cu întârziere.

b. Executarea hotărârii ce obligă la plata de daune cominatoriiUneori, obligarea debitorului la plata de daune cominatorii produce efecte prin ea

însăşi; alteori, creditorul se vede nevoit s-o realizeze prin urmărirea debitorului. Această executare a hotărârii întâmpină dificultăţi rezultând din caracterul particular al creanţei de daune. În lumina dispoziţiile art. 379 C. proc. civ., jurisprudenţa a decis că respectiva creanţă este lichidă şi prin urmare susceptibilă de executare (trebuie menţionat că, totodată, a fost recunoscut şi dreptul debitorului de a cere pe calea contestaţiei la executare, restrângerea daunelor cominatorii la limita cuantumului prejudiciului real.).

c. Daunele cominatorii în cadrul sistemului român de dreptÎn doctrină au existat opinii potrivit cărora practica daunelor cominatorii ar fi

incompatibilă cu esenţa dreptului civil şi ar încălca principiul legalităţii, deoarece nici un text de lege nu instituie existenţa acestei instituţii de drept civil. Totuşi, din moment ce raţiunea lor este îndreptată tocmai spre asigurarea executării în natură a contractelor, pare exagerat a se afirma că daunele cominatorii sunt incompatibile cu esenţa dreptului civil.

58

De altfel, însuşi legiuitorul a considerat necesar a le da o consacrare, în forma amenzilor cominatorii, în cazurile când executarea obligaţiilor de a face depinde de faptul personal al debitorului.

Tot aici este cazul să ne referim şi la categoria de mijloace legale denumite de doctrină "mijloace de constrângere indirectă", destinate a asigura preocuparea constantă a funcţionarilor însărcinaţi cu executarea în natură a obligaţiilor persoanelor juridice debitoare. Este vorba, mai exact, de sancţiuni de natură disciplinară, materială, administrativă ori penală aplicate funcţionarilor care sunt vinovaţi de neexecutarea din culpă a hotărârilor executorii.

În condiţiile generalizării sistemului amenzilor cominatorii, prin introducerea acestora în Codul de procedură civilă, se pune problema determinării sferei de aplicare a daunelor cominatorii. Considerăm că acestea se pot aplica în continuare în domeniile strict determinate de anumite legi speciale, cum ar fi Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Legea nr. 31/1990 privind societţile comerciale şi Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corpţiei.

De asemenea, rămâne deschisă discuţia despre aplicarea sistemului daunelor cominatorii în paralel cu cel al amenzilor cominatorii. În acest sens, recent, instanţa spremă s-a pronunţat, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării amenzilor cominatorii în art. 5803 C. proc. civ.

B. Amenzile cominatoriiAmenzile cominatorii reglementate prin acte normative specialeAmenzi cominatorii, distinct de daunele de întârziere, sunt prevăzute în procedura

contenciosului administrativ.Potrivit art. 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, în cazul în care autoritatea

administrativă nu execută hotărârea definitivă a instanţei de contencios administrativ, în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii sau în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a acesteia, se va aplica conducătorului autorităţii administrative o amendă pentru fiecare zi de întârziere nejustificată (art. 10 alin. 3), reclamatului putându-i-se aplica daune pentru întârziere.

Reglementări cu privire la amenzile cominatorii găsim şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Amenzile cominatorii reglementate de Codul de procedură civilăAceste amenzile cominatorii reprezintă un mijloc de constrângere indirectă, pus la

îndemâna instanţei, pentru a determina executarea unor obligaţii de a face care implică faptul personal al debitorului.

Potrivit art. 5803, dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, o amendă civilă, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. În prezent cuantumul acestor amenzi este cuprins între 20 şi 50 lei, iar în conformitate cu art. II din O.U.G. nr. 138/2000 ele vor putea fi actualizate prin hotărâre a Guvernului, în funcţie de rata inflaţiei.

59

Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei arătate, creditorul poate solicita oblifarea debitorului la daune interese. Dispoziţiile art. 574 se vor aplica în mod corespunzător. De asemenea, şi dispoziţiile art. 428 C. proc. civ.

Amenzile prevăzute de textele legale menţionate, din punct de vedere al naturii juridice, sunt amenzi civile, ce se plătesc statului şi se pronunţă pe zi de întârziere, până la îndeplinirea obligaţiei debitorului. Acesta, ameninţat cu plata unei sume de bani ce creşte progresiv, va fi determinat să execute obligaţia de a face stabilită în titlul executoriu.

Conform art. 5804 C. proc. civ., dispoziţiile prevăzute pentru asigurarea executării obligaţiilor de a face, se vor aplica, în mod corespunzător, şi situaţiilor în care titlul executoriu cuprinde o obligaţie de a nu face.

Astfel, creditorul va putea cere instanţei de executare să fie autorizat, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, dacă este cazul, pe seama debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face.

În toate cazurile privind executarea obligaţiilor de a face sau de a nu face, dacă debitorul se opune la executarea obligaţiei de către creditor, acesta va putea obţine, prin intermediul executorului judecătoresc, concursul organelor de poliţie, jandarmeriei sau al altor agenţi ai forţei publice.

Poprirea NoţiuneDefinim poprirea ca fiind acea formă de executare silită prin care creditorul

urmăreşte sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporabile urmărite, pe care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit sau pe care le va datora în viitor şi care constă în indisponibilizarea acelor sume sau efecte în mâinile terţului-debitor al debitorului urmărit, şi în obligarea lui să le plătească direct creditorului urmăritor.

Există şi posibilitatea consemnării, urmată de plata prin intermediul executorului judecătoresc..

Sediul materieiPoprirea este reglementată de prevederile art. 452-461 C. proc. civ. (aşa cum

acestea au fost modificate prin O.U.G. nr. 138/2000).Subiectele popririiSpecificul popririi este dat de caracterul "triunghiular" al acestei operaţii juridice,

care presupune în principiu participarea a trei subiecte de drept, şi implică existenţa prealabilă a două raporturi juridice de creanţă distincte: între creditorul popritor şi debitorul poprit, şi, respectiv, între debitorul poprit şi terţul poprit.

În temeiul popririi se naşte un al treilea raport juridic, între creditorul popritor şi terţul poprit, care conţine obligaţii ale terţului.

Creditorul popritorCreditorul popritor, fie el chirografar, ipotecar sau privilegiat, este persoana fizică

sau juridică, titular al titlului executoriu în temeiul căruia poate cere poprirea debitorului său.

Debitorul poprit

60

Este persoana fizică sau juridică ţinută la îndeplinirea obligaţiei înscrise în titlul executoriu, şi care este totodată creditor în raportul său cu terţul poprit.

Terţul popritEste un debitor al debitorului poprit, persoană fizică sau juridică de drept public

sau privat. Pe timpul popririi, terţul poprit nu încetează a fi debitorul debitorului poprit, datoria sa subzistând

Executarea acestei datorii, în schimb, este suspendată până la soluţionarea definitivă a situaţiei.

Plata efectuată de terţul poprit produce un dublu efect: stinge datoria terţului către debitorul poprit, în limita sumei plătite, şi, respectiv, datoria debitorului poprit către creditorul poprit, tot în limita sumei plătite. Consemnarea la C. E. C. a valorilor terţului valorează ca plată, având aceleaşi efecte cu o plată obişnuită.

Terţul poprit poate fi şi un debitor eventual al datornicului urmărit, poprirea putând să asigure executarea unei creanţe din veniturile viitoare ale debitorului. Prin urmare, s-a considerat că nu este necesar ca în momentul înfiinţării popririi şi nici chiar în momentul validării, dacă se ajunge la aceasta, treţul să fie debitorul datornicului.

Pluritatea de creditoriConcursul de creditori survine în două situaţii: în prima, mai mulţi creditori

pornesc împreună executarea prin poprire contra unui debitor comun; în cea de-a doua, ulterior înfiinţării popririi de către un creditor, la respectiva creanţă intervin şi alţi creditori ai aceluiaşi debitor poprit.

Elementele specifice pluralităţii de creditori popritori sunt: mai mulţi creditori; acelaşi debitor poprit; aceeaşi valoare a aceluiaşi terţ poprit; aceeaşi instanţă. Conform art. 458 C. proc. civ., executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate, numai după împlinirea unui termen de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

În cazul în care sunt înfiinţate mai multe popriri şi sumele cuvenite creditorilor depăşesc suma urmăribilă din veniturile debitorului, terţul poprit, în termenul menţionat mai sus, va reţine şi consemna suma urmăribilă şi va depune dovada consemnării la executorul judecătoresc. Distribuirea se va face potrivt dispoziţiile art. 562-571 C. proc. civ.

Terţul este ţinut a declara situaţia de pluritate de creditori. În lipsa unei asemenea declaraţii a terţului poprit, creditorii necitaţi pot interveni la distribuirea sumei. Primului creditor popritor îi va reveni doar privilegiul de a-şi recupera cu prioritate cheltuielile de executare, (art. 563 alit. a), el neavând exclusivitate asupra creanţei poprite, în ciuda diligenţelor depuse pentru introducerea popririi.

În cazul în care se ajunge la necesitatea validării popririi, rămânerea definitivă a unei sentinţe de validare nu conferă creditorului care a obţinut validarea popririi sale un drept exclusiv, ci doar îi permite să vină în concurs cu ceilalţi creditori, care au validat popririle ulterior. Dacă există doar un singur creditor popritor, instanţa va valida poprirea, obligând pe terţul poprit să plătească suma poprită creditorului popritor.

În situaţia în care înfiinţarea porpririi s-a dispus, din oficiu, în baza art. 453 alin. 2, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii, terţul poprit, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, este obligat să plătescă direct creditorului suma reţinută.

În situaţia înfiinţării mai multor popriri, terţul, conform art. 456 alin. 1, va proceda la consemnare sau la plată directă, comunicând executorului şi creditorilor, numele şi

61

adresa celorlalţi creditori, pentru sumele poprite de fiecare în parte. Distribuirea sumelor consemnate se face potrivit dispoziţiilor generale.

Conform art. 460, dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de trei luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătescă suma urmăribilă, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit, şi va da o hotărâre de validare a popririi, dacă din probele administrate rezultă că terţul datorează sume de bani debitorului. Prin această hotărâre va obliga pe terţ să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului.

Terţul poprit care cu rea-credinţă refuză să îndeplinească obligaţiile privind efectuarea popririi va putea fi amendat prin aceeaşi hotărâre.

Dacă sumele sunt datorate periodic, poprirea se validează atât pentru sumele ajunse la scadenţă, cât şi pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-şi efecte numai la data când sumele devin scadente.

După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau plata prevăzută de art. 456. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit pe baza hotărârii de validare, care constituie titlu executoriu.

Distribuirea sumei se va face avându-se în vedere proporţia şi natura creanţelor pe care creditorii le au asupra debitorului poprit. O excepţie de la această regulă o constituie distribuirea sumelor poprite din salariu, distribuire efectuată de terţul poprit, şi care poate fi cel mult revizuită, la cererea creditorilor nemulţumiţi, de către instanţă.

Transferul de creanţă operează la data validării popririi prin hotărâre definitivă, astfel încât o poprire ulterioară acestei validări nu va mai conduce la o situaţie de concurs de creditori popritori; ca excepţie, în cazul în care poprirea priveşte o creanţă cu executare succesivă- ex. salariul, pensia, etc.- primul creditor va dobândi în exclusivitate numai sumele scadente până la data validării popririi ce a introdus, pentru cele ulterioare acestei date urmând a se aplica regulile enumerate mai sus.

Obiectul popririiBunurile supuse popririi:Art. 452 şi 461 C. proc. civ. determină categoriile de bunuri pasibile a fi poprite:

sumele de bani, titlurile de valoare, alte bunuri mobile incorporabile urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.

Art. 453 alin. 2 se referă numai la sumele datorate cu titlu de obl;igaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscute realizate de debitor. Art. 461 se referă la poprirea înfiinţată asupra unor titluri de valoare sau asupra altor bunuri mobile incorporale.

Astfel, poprirea poartă asupra creanţelor şi a celorlalte bunuri mobile incorporale urmăribile care fac parte din patrimoniul debitorului poprit; nu are relevanţă dacă proprietatea bunului a fost deja transferată debitorului poprit (şi acesta trebuie să remită doar bunul în materialitatea lui) sau acest lucru urmează să se întâmple.

Procedura comună a popririi

62

Procedura popririi presupune existenţa prealabilă a unui titlu executoriu şi se desfăşoară în două faze: înfiinţare şi validare. În noua reglementare, validarea popririi a devenit o fază excepţională care intervine numai în cazurile în care terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin, potrivit legii, fiind necesar ca instanţa de executare să fie sesizată, pentru a duce până la capăt, şi împotriva terţului poprit, executarea popririi. Dacă nu se impune validarea popririi, aceasta urmează să fie desfiinţată prin invalidare. Pentru o mai bună înţelegere, sunt utile şi unele precizări referitoare la contestaţiile la poprire şi la executarea propriu-zisă a popririi.

Înfiinţarea popririiConform art. 453 alin. 1 C. proc. civ., poprirea se înfiinţează la cererea

creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.

Au dreptul de a cere înfiinţarea unei popriri:i. creditorul titular al creanţei; ii. un creditor al creditorului, pe calea acţiunii oblice;iii. reprezentantul Ministerului Public, în condiţiile art. 45 C. proc. civ.Potrivit art. 454 alin. 1 poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de

o copie certificată de pe titlul executoriu comunicată terţelor persoane în condiţiile art. 452, înştiinţându-se totodată, şi debitorul despre măsura luată.

În continuare, în alin. 2 al art. 454, se arată că în adresa de poprire se va pune în vedere terţei persoane, care devine terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Această adresă de poprire are, întocmai ca şi fosta ordonanţă de poprire, ca efect, indisponibilizarea sumelor de bani datorate, a titlurilor de valoare ori a celorlalte bunuri mobile incorporale deţinute de terţi.

În actuala reglementare textul art. 454 alin. 2 teza finală arată limita în care se pot indisponibilizat sumele şi bunurile poprite.

În cazul în care poprirea a fost înfiinţată ca măsură asiguratoare şi nu a fost desfiinţată până la obţinerea titlului executoriu, potrivit art. 454 alin. 3, se va comunica terţului poprit copie certificată de pe titlul executoriu, în vederea îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 456.

Indisponibilizarea va înceta, dacă debitorul consemnează cu afectaţiune specială, întreaga valoare a creanţei la dispoziţia creditorului urmăritor. Debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care va înştiinţa de îndată pe terţul poprit (art. 454 alin. 4).

Executarea popririiCondiţiile înfiinţării popririi şi efectele acesteia au fost analizate mai sus.Pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor prevăzute de lege trebuie respecatate

obligaţiile prevăzute de art. 456, în sarcina terţului poprit.Obligaţiile terţului poprit nu trebuie îndeplinite imediat, odată cu comunicarea

adrsei de poprire.Conform art. 456 alin. 1, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar în

cazul sumelor de bani datorate în viitor, de la scadenţa acestora, terţul poprit este obligat:

63

a) să consemneze suma de bani sau, după caz, să indisponibilizeze bunurile mobile incorporale poprite şi să trimită dovada executorului, în cazul popririi prevăzute la art. 453 alin. 1;

b) în cazul popririi prevăzute de art. 453 alin. 2, să plătească direct creditorului suma reţinută şi cuvenită acestuia.

În cazul în care debitorul poprit este titular de conturi bancare poprirea se înfiinţează după aceeaşi procedură, însă asupra contuluâââââi bancar.

În acelaşi mod se execută poprirea înfiinţată asupra titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile ce se află în păstrare la unităţi specializate.

În final, executorul judecătoresc va proceda la eliberarea sau distribuirea sumei de bani consemnate numai după împlinirea termenului de 15 zile de la primirea dovezii de consemnare a acestei sume.

Validarea popririiAceastă fază intervine numai în cazurile în care terţul poprit nu-şi aduce la

îndeplinire obligaţiile ce îi revin potrivit art. 456, în termenele stabilite de acest text.Potrivit art. 460 alin. 1, dacă terţul poprit nu-şi îndeplineşte obligaţiile ce-i revin

pentru efectuarea popririi, inclusivââââ în cazul în care, în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare în termen de trei luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, pot sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.

Aşadar, competenţa de a se pronunţa asupra validării popririi aparţine instanţei de executare.

Pentru soluţionarea cererii de validare instanţa va cita toate părţile interesate - creditor popritor, debitor poprit, terţ poprit şi chiar alţi creditori care au poprit aceiaşi sumă.

În funcţie de constatări, instanţa validează, prin hotărâre, poprirea, sau respinge cererea formulată de creditor, desfiinţând poprirea. Hotărârea asupra validării este apelabilă în 15 zile de la data comunicării sale către părţi, după ce devine definitivă, fiind susceptibilă de recurare şi apoi de control judiciar prin căile extraordinare de atac. Prin hotărârea de validarea instanţa va obliga terţul să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului.

Contestaţia la poprireÎmpotriva executării însăşi sau împotriva oricărui act de executare se poate face

contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, conform art. 399.În cazul popririi, se poate face contestaţie împotriva înfiinţării sale. Proceduri speciale de poprireUn caz special de poprire este cel reglementat de art. 453 alin. 2. Pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru

copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, când executarea se face asupra salariului sau asupra altor venituri periodice cunoscure realizate de debitor, art. 453 alin. 2 arată că înfiinţarea popririi se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată de hotărârea este executorie, potrivit legii.

Reglementarea specială se impune pentru asigurarea protecţiei unor creditori, privind realizarea unor creanţe destinate a le asigura întreţinerea.

64

Instanţa, după pronunţarea hotărârii prin care pârâtul a fost obligat la plata pensiei de întreţinere sau a alocaţiei pentru copii ori la plata celorlalte sume menţionate, va dispune din oficiu înfiinţarea popririi, imediat ce hotărârea este executorie, ordonând comunicarea către terţul poprit a adresei de înfiinţare a popririi, însoţită de copia certificată de pe hotărâre. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 278 C. proc. civ. care prevăd categoriile de hotărâri ale primei instanţe ce sunt executorii de drept.

Urmărirea silită mobiliară Definiţie. Conţinut. Sediul materiei.Executarea (sau urmărirea) silită este o procedură execuţională indirectă,

creditorul urmăritor având asupra debitorului său o creanţă bănească determinată printr-un titlu executoriu. Se realizează asupra bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, prin vânzarea silită a acestora, astfel încât suma de bani rezultată să îndestuleze creanţa creditorului urmăritor sau a creditorilor urmăritori, precum şi cheltuielile de executare.

Sediul materiei îl formează dispoziţiile art. 406-449 C. proc. civ. Bunurile susceptibile de executare silită mobiliară.Categoriile de bunuri mobile declarate de lege neurmăribile au fost analizate

anterior.Obiectul executării silite îl pot reprezenta, aşa cum am arătat bunuri corporale şi

bunuri incorporale.Procedura sechestrării bunurilor mobile urmărite Identificarea şi sechestrarea bunurilor mobile Sub sancţiunea nulităţii, executarea silită mobiliară trebuie precedată, cu cel puţin

o zi înainte, de o somaţie adresată debitorului pentru a face voluntar plata, somaţie însoţită de copia titlului ce se execută.

Potrivit art. 411 alin. 1, dacă în termen de o zi de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte suma datorată, executorul judecătoresc de pe lângă instanţa de executare va proceda la sechestrarea bunurilor mobile urmăribile ale debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ.

În cazul în care există pericol evident de sustragere a bunurilor de la urmărire, la cererea creditorului sau a executorului judecătoresc, preşedintele instanţei de executare va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor, ca odată cu înmânarea somaţiei să se aplice şi sechestrul (art. 411 alin. 2).

Executarea propriu-zisă începe prin inventarierea şi sechestrarea bunurilor mobile proprietate a debitorului, chiar dacă acestea sunt deţinute de un terţ. Executorul judecătoresc se deplasează în acest scop la locul (reşedinţa, domiciliu, sediu) în care se găsesc bunurile debitorului şi în raport cu valoarea creanţei, printr-un proces-verbal inventariază şi aplică sechestrul bunurilor ce apreciază a îndestula creanţa. Pentru aceasta executorul judecătoresc procedează la evaluarea bunurilor cu acordul părţilor, prin apreciere la valoarea lor de circulaţie. Pentru aprecierea valorii unor anumite bunuri (ex. opere de artă) executorul judecătoresc poate apela la serviciile unui expert.

Sub sancţiunea nulităţii, în oricare din următoarele situaţii executorul va fi însoţit de un ofiţer de poliţie sau de un ajutor al acestuia, sau de primarul localităţii ori de un ajutor al acestuia:

a) uşile locuinţei (sau sediului) debitorului sunt închise şi acesta refuză să le deschidă;

65

b) camerele sau mobilele din locuinţa sau sediul debitorului sunt închise şi acesta refuză să le deschidă;

c) debitorul lipseşte şi nu e prezentă nici o rudă a acestuia cu deplină capacitate de exerciţiu care locuieşte cu acesta (art. 412).

Pentru a deschide încuietorile se poate apela la serviciile unui mecanic cu instrumente speciale, încercându-se pe cât posibil a se evita forţarea sau spargerea uşilor. Tocmai în acest scop este cerută de lege şi prezenţa organelor poliţieneşti sau ale administraţiei locale, pentru ca pătrunderea în locuinţa debitorului să nu constituie o violare de domiciliu. Odată pătrunderea în locuinţă sau sediu realizată, acestea se pot retrage, putând fi înlocuite cu doi martori majori. Intrarea în locuinţa debitorului se va face treptat, în măsura necesităţilor. Prezenţa creditorului este facultativă, fiind lăsată la latitudinea acestuia iar debitorul nu se poate opune intrării creditorului în locuinţă.

Cuprinsul procesului-verbal de sechestru Executorul judecătoresc care se deplasează la locuinţa debitorului sau la locul în

care se găsesc bunurile şi constată că debitorul nu oferă plata sumei datorate va întocmi primul act procedural de urmărire silită - procesul-verbal de sechestru, prin care inventariază şi declară sechestrate definitiv bunurile debitorului.

Art. 416 C. proc. civ. arată conţinutul obligatoriu al acestuia:a) enunţarea titlului în temeiul căruia se face executarea;b) arătarea bunurilor ce fac obiectul cererii exprese de urmărire a creditorului,

dacă s-a făcut o asemenea cerere;c) numele, prenumele şi domiciliul executorului, părţilor la executarea silită şi a

persoanelor care asistă la aplicarea sechestrului;d) somaţia verbală adresată debitorului şi răspunsul acestuia;e) descrierea obiectelor sechestrate şi indicarea valorii fiecăruia, după aprecierea

executorului judecătoresc, dacă este posibil;f) semnăturile executorului şi ale persoanelor care au asistat la aplicarea

sechestrului.Formele sechestrului. Darea în custodie a bunurilor sechestrate. Procedura civilă română cunoaşte trei forme de sechestru definitiv:a) sechestrul simplu;b) sechestrul cu aplicare de sigilii;c) sechestrul cu ridicata.Obiectele sechestrate se vor putea strămuta cu încuviinţarea executorului

judecătoresc din locul unde se află, pe cheltuiala părţii interesate.În cazul în care custode este o altă persoană decât debitorul, acesta va avea dreptul

la o remuneraţie ce se va fixa de executorul judecătoresc. Aceasta, precum şi cheltuielile custodelui vor putea fi plătite anticipat de către creditorul urmăritor, care le va putea prelua cu precădere din preţul bunurilor urmărite (art. 421).

Custodele va răspunde pentru orice pagubă adusă creditorului din neglijenţa sa, putând răspunde şi pentru infracţiunea de abuz de încredere (art. 422).

Originalul procesului-verbal de sechestru se depune la grefa instanţei de executare, obligaţie ce revine executorului, aşa cum am arătat. În caz contrar, executorul este pasibil de sancţiuni disciplinare şi dezdăunarea părţii vătămate.

În acest mod se încheie prima fază a urmăririi silite mobiliare.

66

Potrivit art. 428, debitorul sau altă persoană interesată va putea solicita încetarea sau suspendarea urmăririi, numai dacă depune valoarea ce i se cere sau valoarea bunului reclamat, la CEC, la dispoziţia organului de executare.

Aceste persoane vor fi obligate să înmâneze executorului pe lângă recipisa de consemnare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării, depusă la instanţa competentă. Până la soluţionarea cererii urmărirea se va opri total sau parţial.

Asupra cererii de încetare sau de suspendare a executării silite, inmstanţa de executare se va pronunţa prin încheiere, potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială.

Vânzarea silită a bunurilor mobile urmărite Termenul de licitaţie A doua etapă a urmăririi silite mobiliare este valorificarea bunurilor sechestrate,

în scopul obţinerii sumei necesare pentru acoperirea creanţei creditorului urmăritor, a cheltuielilor de executare şi a creanţelor creditorilor intervenienţi.

Dreptul procedural civil român cunoaşte mai multe modalităţi de valorificare a acestei categorii de bunuri: vânzarea la licitaţie publică, vânzarea directă sau alte modalităţi admise de lege (art. 431 alin. 1).

Astfel, art. 431 alin. 2 arată că executorul judecătoresc, cu acordul creditorului, poate să-i încuviinţeze debitorului să procedeze el însuşi la valorificarea bunurilor sechestrate În acest caz, debitorul este obligat să-l informeze în scris pe executor despre ofertele primite, despre potenţialul cumpărător, precum şi despre termenul în care acesta se angajează să consemneze preţul propus.

Potrivit art. 4311, dacă valorificarea bunurilor urmează să se facă prin vânzare la licitaţie publică, executorul, în termen de cel mult o zi de la întocmirea procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului stabilit pentru valorificarea bunurilor de către debitor, va fixa data, ora şi locul licitaţiei.

Termenul va fi astfel stabilit încât să nu fie mai mic de două săptămâni şi nici mai mare de două luni de la data sechestrării bunurilor, dar prin voinţa comună a creditorului şi a debitorului se poate reduce sau mări. În cazul că bunurile sechestrate sunt perisabile, termenul poate fi redus chiar de către executor, din oficiu.

Formele de publicitate ale vânzării siliteDebitorul va lua la cunoştinţă data fixată de instanţă pentru vânzarea silită printr-o

notificare specială făcută de executorul judecătoresc, şi nu prin intermediul anunţurilor făcute cu privire la vânzare în conformitate cu art. 437 C. proc. civ. (v. infra); aceasta pentru ca debitorul să poată efectua plata, să poată introduce în timp util contestaţia la executare sau să obţină suspendarea vânzării silite.

Astfel, potrivit art. 433, executorul judecătoresc îl va înştiinţa pe debitor despre data, ora şi locul vânzării la licitaţie.

Efectuarea licitaţiei va fi precedată, cu minim 3 zile, de aducerea ei la cunoştinţa publică.

Potrivit art. 437, cu cel puţin trei zile înainte de ţinerea licitaţiei, executorul judecătoresc va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare la locul licitaţiei, la sediul organului de executare, al primăriei de la locul vânzării şi al instanţei de executare. Dacă se apreciează că este necesar, vânzarea va fi anunţată şi într-un ziar de largă circulaţie.

67

Acestea sunt condiţii indispensabile corectei desfăşurări a licitaţiei, iar executorul judecătoresc poate fi sancţionat disciplinar, sau cu amendă judiciară şi eventual, ţinut la plata de daune către părţile lezate prin neefectuarea licitaţiei. De asemenea, debitorul va putea, pe calea contestaţiei la executare, să ceară stabilirea unui nou termen de efectuare a licitaţiei, cu îndeplinirea formelor de publicitate, dacă la termenul fixat de instanţă nu se respectaseră cerinţele legii.

Art. 438 impune ca, dacă din cauza unei contestaţii sau a unei învoieli între părţi, data, locul sau ora vânzării a fost schimbată, să se facă alte publicaţii şi anunţuri.

Publicaţiile şi anunţurile de vânzare vor cuprinde data, ora şi locul licitaţiei, enumerarea bunurilor ce vor fi oferite spre vânzare, cu indicarea pentru fiecare a preţului de începere a licitaţiei, care este preţul prevăzut în procesul-verbal de sechestru sau cel stabilit prin expertiză (art. 439 alin. 1).

Costul publicaţiilor şi anunţurilor se va avansa de către creditor în contul bunurilor urmărite.

Procedura licitaţiei În dreptul procesual civil român, urmărirea mobiliară nu este o procedură

jurisdicţională, ea fiind efectuată de executorul judecătoresc. În ziua fixată de instanţă pentru efectuarea licitaţiei, executorul se va deplasa la

locul în care se află bunurile, pentru a le lua în primire de la custodele lor, verificând starea în care se află acestea şi numărul lor. Dispariţia fortuită a unuia sau mai multor bunuri se rezolvă potrivit regulii res perit dominus, deci debitorul, care este proprietar până la momentul vânzării bunurilor, va suporta paguba fără ca creanţa ce o are de plătit să fie diminuată sau stinsă în acest temei.

În cazul în care sechestrarea s-a făcut cu sigilii, executorul judecătoresc va rupe aceste sigilii şi va ridica bunurile. El este obligat să verifice starea bunurilor, în prezenţa custodelui, pe baza procesului-verbal de sechestrare. Dacă constată că unele dintre ele au fost înstrăinate, degradate sau înlocuite va sesiza procurorul pentru începerea urmăririi penale.

Vânzarea se va efectua la locul stabilit de instanţă, de regulă într-o zi lucrătoare, între orele 6 şi 20, putând continua, în caz de nevoie, şi în zilele următoare. Executarea silită nu se va putea face la alte ore decât cele menţionate şi nici în zilele nelucrătoare, cu excepţia cazurilor urgente în care ea este încuviinţată de preşedintele instanţei de executare (art. 386).

Bunurile sechestrate sunt transportate la locul unde se ţine licitaţie, dacă executorul judecătoresc a stabilit un alt loc decât acela unde ele se află. În caz contrar se va proceda imediat la vânzare.

Vânzarea se face separat pentru fiecare obiect sau ansamblu de obiecte (ex. un serviciu de masă) în parte; este interzisă vânzarea laolaltă a tuturor bunurilor sau a unor bunuri fără legătură între ele, pentru a nu se obţine sume mai mici decât în cazul vânzării separate şi pentru a se putea opri licitaţia în momentul în care a fost obţinută suma necesară acoperirii creanţei sau creanţelor urmărite şi a cheltuielilor de urmărire.

Executorul judecătoresc va indica preţul de la care porneşte licitaţia; în această privinţă, art. 443 stabileşte că acesta este cel prevăzut în publicaţii sau în anunţuri, potrivit art. 439 alin. 1 (preţul prevăzut în procesul-verbal de sechestru sau stabilit prin expertiză).

68

La licitaţie poate participa orice persoană care, cel mai târziu până la începerea vânzării, a consemnat la CEC, la dispoziţia executorului, cel puţin 10% din preţul de începere a licitaţiei pentru bunurile pe care intenţionează să le cumpere (art. 4391).

Creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din preţul de începere al licitaţiei. Dacă adjudecatar este chiar creditorul urmăritor, iar la urmărire nu participă alţi creditori ori aceştia se află într-un rang de preferinţă inferior, el va putea depune în contul preţului creanţa sa, în tot sau în parte (art. 445).

Când există concurenţă reală, pentru fiecare obiect în parte se fac trei strigări succesive, făcute la un interval de timp care să permită obţiuni şi supralicitări, iar adjudecarea se face asupra celui care oferă cel mai mare preţ, chiar dacă acest ofertant nu are concurenţi la cumpărarea bunului în cauză. Plata preţului se va face imediat, adică executorul judecătoresc va primi în numerar banii de la concurentul care a câştigat, iar concomitent acesta va primi bunul cumpărat. Art. 444 alin. 1 permite şi plata prin intermediul unui ordin de plată sau al unui alt instrument legal de plată. La cererea adjudecatarului executorul poate încuviinţa ca preţul să se depună în cel mult cinci zile.

Dacă preţul nu se va depune, se va relua licitaţia (sau o altă modalitate de valorificare a bunului), primul adjudecatar fiind răspunzător atât de scăderea preţului obţinut la a doua vânzare, cât şi de cheltuielile făcute pentru aceasta. Sumele acestea se vor stabili de către executor prin proces-verbal ce constituie titlu executoriu şi se vor reţine cu precădere din suma depusă iniţial pentru participarea la licitaţie.

Executorul judecătoresc, după adjudecare, va consemna sumele de bani încasate, păstrând dovada consemnării şi făcând menţiune în acest sens în procesul-verbal de licitaţie.

Licitaţia se va închide imediat ce din sumele obţinute se pot acoperi creanţele ce se urmăresc şi toate cheltuielile de executare. De asemenea, judecătorul va declara închisă licitaţia şi în cazurile în care intervine vreuna din situaţiile de încetare a executării, prevăzute de art. 3715 sau situaţia prevăzută de art. 428, prezentată anterior.

Aşadar, atunci când executorul constată că preţul obţinut pe bunurile vândute la un moment dat al licitaţiei acoperă totalul creanţelor creditorilor, cheltuielilor de urmărire, de publicitate, şi plăţii custodelui, va opri vânzarea returnând debitorului executat bunurile încă nevândute şi eventualul surplus de bani provenit de la ultima sumă de bani primită. Trebuie subliniat că la calculul sumei creanţelor se vor avea în vedere şi eventualele dobânzi, doar sub condiţia ca aceasta să fie precizată în titlul executoriu. De asemenea, vor fi luate în calcul toate creanţele tuturor creditorilor intervenienţi la executare.

Dacă din lipsă de concurenţi licitaţia nu a putut avea loc, executorul va consemna aceasta în procesul-verbal şi se va fixa un nou termen de vânzare. La fixarea noului termen se va avea în vedere limita maximă prevăzută de art. 434, nemaifiind necesară şi respectarea termenului minim.

Există şi situaţii în care executorul dispune suspendarea licitaţiei, de exemplu în cazul în care creditorul nu mai stăruie în aceasta.

Dacă nu se obţine preţul de începere al licitaţiei, la termenul stabilit pentru vânzare, bunul va fi vândut la cel mai mare preţ oferit. În toate cazurile, la preţ egal, va fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit (art. 443 alin. 3).

69

După închiderea licitaţiei, executorul va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul acesteia, care va fi semnat de el, de creditor, debitor, precum şi de adjudecatar.

Dacă bunul sechestrat nu s-a putut vinde în condiţiile prezentate anterior, orice creditor care, potrivit legii, putea cere executarea silită asupra bunurilor mobile ale debitorului îl poate prelua în contul creanţei, la preţul de pornire a licitaţiei. Dacă acest preţ este mai mare decât valoarea creanţei, creditorul poate prelua bunul numai dacă depune diferenţa.

Dacă există mai mulţi creditori care vor să preia bunul în acest fel, acesta va fi atribuit potrivit ordinii de preferinţă stabilite de art. 563-564.

Bunurile sechestrate care nu au putut fi valorificate sub nici o formă, rămân indisponibilizate cel mult şase luni de la data sechestrului. În cursul acestui termen, executorul poate proceda din nou la valorificarea acestor bunuri. Dacă nici după expirarea acestui termen bunurile nu pot fi valorificate, ele se restituie debitorului.

Efectele vânzării silite a bunurilorRezultatul imediat al vânzării silite este transmiterea dreptului de proprietate

referitor la bunurile urmărite.Executorul judecătoresc va elibera, sub semnătura sa, fiecărui adjudecător în

parte, o dovadă care va cuprinde data şi locul licitaţiei, indicarea bunului adjudecat şi, după caz, a preţului plătit sau care urmează să fie plătit.

Dovada eliberată fiecărui adjudecător constituie titlu de proprietate asupra bunurilor vândute, în cazul titurilor de credit nominative, adjudecătorul va putea obţine transferul acestora pe numele său, în temeiul unei copii legalizate de pe acest proces-verbal.

În toate cazurile, predarea bunului se va face după achitarea integrală a preţului; până la predare, adjudecătorul suportă riscul pieirii bunului adjudecat (art. 447).

Potrivit art. 449 C. proc. civ. adjudecatorul care a plătit preţul intră imediat în posesia bunului şi nu poate fi prejudiciat prin admiterea unei cereri de atacare a executării, de regulă prin admiterea unei contestaţii la executare, în afară de situaţia în care a fost el însăşi de rea credinţă.

Art. 449 precizează că nu este admisibilă nici o cerere de desfiinţare a vânzării împotriva terţului adjudecatar care a plătit preţul, în afară de cazul când a existat fraudă din partea acestuia.

O parte vătămată - debitor urmărit sau terţ proprietar al bunului - se va putea îndrepta exclusiv împotriva creditorului urmăritor sau executorului judecătoresc, pentru rea-credinţă din partea acestora ori pentru neîndeplinirea formelor legale ale executării (art. 437 alin. 2). Aceasta nu înseamnă că este exclusă posibilitatea desfiinţării executării prin contestaţie la executare, ci doar că admiterea contestaţiei nu este de natură să desfiinţeze vânzarea, ci numai să oblige la daune pe creditorul urmăritor şi, eventual, pe executorul judecătoresc (pe acesta, doar dacă se dovedeşte că a fost de rea-credinţă ori dacă a ţinut licitaţia fără a fi îndeplinit toate formele legale).

Ar trebui subliniat că deşi prin efecte art. 449 C. proc. civ. seamănă mult cu art. 1909 C. civ., în fapt textul Codului de procedură conţine o nuanţă importantă, mai exact nu se referă la adjudecatarul care a intrat în posesia bunului, ci la cel "care a plătit preţul". Aparent nesemnificativă, această exprimare protejează pe cel care cu bună-credinţă a participat la licitaţie şi a plătit pe loc bunul adjudecat, dar care din cauza dimensiunii (ex.

70

un autoturism) nu a intrat imediat în posesia bunului. În condiţiile în care art. 449 C. proc. civ. s-ar fi referit la adjudecatarul care a intrat în posesia bunului, acesta ar fi fost lipsit de protecţie juridică, el neputând invoca prevederile art. 1909 şi 1910 C. civ. din moment ce nu dobândise încă posesia bunului.

Conform art. 449 alin. 2, când adjudecatar a fost creditorul, vânzarea va putea fi desfiinţată, dacă există temei de nulitate.

Distribuirea sumei obţinute din vânzarea silită a bunurilor mobileDupă cum arătam în procedura vânzării silite mobiliare, executorul judecătoresc

va consemna la C.E.C. sumele obţinute din licitaţie, iar recipisa consemnării o va depune la grefa instanţei de executare. Această procedură este obligatorie chiar în cazul în care există un singur creditor urmăritor.

Distribuirea sumei astfel obţinute între creditorii urmăritori şi oponenţi (sau intervenienţi) se efectuează de executorul judecătoresc cu citarea celor interesaţi (creditori şi debitor).

În situaţia în care se constată existenţa concursului de creditori, distribuirea sumei se va face conform ordinii de preferinţă stabilite de lege. Dacă suma obţinută din vânzare nu este suficientă pentru acoperirea tuturor creanţelor, creditorii de rang egal vor primi sume proporţionale cu creanţele ce aveau contra debitorului. Singurul privilegiu pe care îl are creditorul urmăritor este recuperarea cu prioritate a cheltuielilor de urmărire.

Urmărirea silită imobiliarăExecutarea silită imobiliară este "procedura execuţională indirectă în cadrul

căreia se valorifică bunurile imobile ale debitorului, în vederea realizării drepturilor creditorului". În general, se realizează pe calea vânzării silite a bunurilor urmărite şi acoperirea creanţelor din preţul obţinut, însă în unele cazuri creditorii pot prelua direct bunuri în contul creanţei.

Sediul materiei îl formează dispoziţiile art. 488-571 C. proc. civ., modificate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Procedura de drept comun a executării silite imobiliareBunurile imobile urmăribileRestricţiile cu privire la bunurile imobile urmărite au fostmat obiectul unor

analize anterioare, în legătură cu obiectul executării silite.Art. 488 arată că sunt supuse urmăririi silite imobiliare bunurile imobile, inclusiv

dreptul de uzufruct, dreptul de superficie şi dreptul de servitute, acesta din urmă numai odată cu fondul dominant căruia îi profită.

În continuare, art. 489 precizează că urmărirea bunurilor imobile înscrise în cartea funciară se face pe corpuri de proprietate în întregimea lor. Se pot urmări însă, separat, construcţiile ce formează o proprietate distinctă de sol, drepturile privitoare la proprietatea pe etaje sau pe apartamente, precum şi orice alte drepturi privitoare la bunuri pe care legea le declară imobile.

Urmărirea silită imobiliară se întinde de plin drept şi asupra bunurilor accesorii imobilului, prevăzute de Codul civil, însă acestea pot fi urmărite doar odată cu imobilul (art. 490).

Art. 491-493 prevăd o serie de resctricţii în urmărirea silită a unor bunuri imobile. Formalităţi premergătoare vânzării silite imobiliare

71

Pornirea urmăririi silite imobiliare.Executarea silită imobiliară are loc la cererea creditorului urmăritor şi numai cu

înştiinţarea prealabilă a debitorului urmărit.Dispoziţiile prevăzute de art. 373 şi 3731 constituie dreptul comun în materia

începerii executării silite.Cererea de urmărire silită imobiliară se depune la executorul judecătoresc

competent din circumscripţia judecătoriei în care se află imobilul urmărit şi unde se face şi executarea. Această judecătorie devine instanţa de executare.

Cererea de începere a urmăririi silite imobiliare va trebui să conţină, pe lângă elementele obişnuite, toate menţiunile necesare pentru identificarea şi evaluarea imobilului urmărit.

În cazul în care obiectul executării îl formează mai multe bunuri imobile ale debitorului, procedura de vânzare prin licitaţie publică se va îndeplini pentru fiecare bun în parte.

După încuviinţare executorul judecătoresc se deplasează la locul situării imobilului, în vederea identificării acestuia şi va încheia procesul-verbal de situaţie.

Acesta va cuprinde, pe lângă datele prevăzute de art. 504 alin. 1 pct. 1-3, 5-6 şi 14 şi descrierea cât mai amănunţită a imobilului urmărit.

După întocmirea procesului-verbal de situaţie, executorul va soma pe debitor că, dacă nu va plăti, se va trece la vânzarea imobilelor cuprinse în acest proces-verbal.

Somaţia de plată va fi comunicată debitorului, ea reprezentând înştiinţarea despre pornirea executării.

Somaţia de plată se semnează de executor şi are valoare de înscris autentic în ce priveşte constatările personale ale executorului.

Somaţia de plată va cuprinde pe lângă menţiunile prevăzute de art. 387 şi datele de identificare a imobilului cuprinse în procesul-verbal de situaţie, precum şi menţiunea că s-a luat măsura înscrierii în cartea funciară.

Potrivit art. 497 alin. 2, executorul va lua măsuri ca somaţia să fie înscrisă în cartea funciară.

Când se urmăresc mai multe imobile, înscrise la acelaşi birou sau la birouri de carte funciară diferite, pentru o creanţă garantată cu o ipotecă colectivă, somaţia se va înainta biroului de carte funciară la care este înscrisă ipoteca principală, care, după ce a efectuat notările prevăzute de lege, va trimite din oficiu o copie de pe încheierile sale biroului de carte funciară secundară.

Prezintă interes consecinţele în plan juridic ale caracterului de act începător de executare ale somaţiei de plată. Astfel, pentru debitor, somaţia de plată îl înştiinţează de începerea executării şi îi permite să ia măsurile ce consideră necesare - atacarea executării începute sau stingerea ei, prin plata întregii datorii pe care o are faţă de creditorul urmăritor. Totodată, debitorul are posibilitatea ca, arătând instanţei că venitul pe şase luni al imobilului urmărit acoperă creanţa pusă în executare şi cesionând acest venit creditorului, să beneficieze de suspendarea executării până la achitarea creanţei.

Art. 499 arată că, după primirea somaţiei debitorul pote cere instanţei de executare în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plată integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din veniturile sale pe timp de şase luni. Instanţa sesizată cu această cerere se va pronunţa prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu cu citarea părţilor. În caz

72

de admitere se va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare. Creditorul poate solicita instanţei, pentru motive temeinice, reluarea urmăririi înainte de expirarea termenului de şase luni. Această cerere se va desfăşura după aceeaşi procedură prezentată mai sus.

Din punctul de vedere al creditorului, somaţia de plată întrerupe prescripţia şi, în măsura în care este notat în cartea funciară, indisponibilizează juridic imobilul în cauză. Orice înstrăinare a imobilului făcută de către debitor după acest moment este lovită de nulitate, în afară de cazul când creditorul îşi dă consimţământul la vânzare sau suma necesară acoperirii creanţei este consemnată de cumpărător pentru acoperirea integrală a creanţelor, dobânzilor şi cheltuielilor creditorului. Sunt de asemenea nule orice constituiri de drepturi reale sau închirieri la care debitorul va fi procedat după notarea somaţiei.

În acest sens art. 497 alin. 4 prevede în mod expres că, din momentul notării somaţiei în cartea funciară orice act de înstrăinare sau constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este inopozabil, cu excepţia cazului în care creditorul sau adjudecatarul s-a declarat de acord cu acel act ori debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii creanţelor ce se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare.

Închirierile sau arendările, precum şi cesiunile de venituri făcute de debitor sau deţinător după data înscrierii somaţiei nu pot fi opozabile creditorului urmăritor sau adjudecatarului. Închirierile sau arendările anterioare înscrierii somaţiei sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori, cât şi adjudecatarului. Chiriile sau arenzile plătite debitorului urmărit înainte de scadenţă nu pot fi opuse creditorilor urmăritori sau adjudecatarului, decât dacă sunt constatate prin act scris cu dată certă.

Păstrarea bunurilor imobile urmăririiMăsurile privitoare la conservarea imobilului urmărit sunt reglementate de art.

501-503 C. proc. civ.Potrivit art. 501, după emiterea somaţiei şi în tot cursul executării executorul

poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură se impune pentru o mai bună administrare a imobilului urmărit, adică pentru încasarea veniturilor, efectuarea cheltuielilor necesare şi apărarea în litigiile privitoare la respectivul bun.

Executorul va numi un administrator-sechestru şi la cererea creditorului.În calitate de administrator-sechestru poate fi numit creditorul, debitorul sau o altă

persoană fizică ori juridică.Veniturile încasate de administrator se vor consemna, iar recipisa se va depune

executor. Dacă administrator-sechestru este o altă persoană decât debitorul, acestuia i se

poate fixa o remuneraţie, de către executor, al cărei cuantum este fixat în raport de activitatea depusă.

În cazul în care administratorul-sechestru nu îşi îndeplineşte obnligaţiile stabilite, el poate fi revocat de către executor, la cererea oricărei persoane interesate şi obligat la despăgubiri de către instanţa de executare.

Dacă debitorul nu are un alt mijloc de existenţă în afara veniturilor imobilului urmărit, executorul, prin proces-verbal poate să-i fixeze o cotă de cel mult 20% din aceste venituri pentru traiul său şi al familiei sale. Această măsură poate fi contestată de persoanele interesate, la instanţa de executare, care va hotărî, în termen scurt, cu citarea părţilor în camera de consiliu, prin încheiere irevocabilă.

Concursul de urmăriri

73

În situaţia în care mai mulţi creditori urmăresc acelaşi imobil (aceleaşi imobile) ale debitorului, se vor aplica dispoziţiile cu caracter general prevăzute de art. 3734. Conform acestui text, când privitor la aceleaşi bunuri se efectuează mai multe executări silite, instanţa de executare în circumscripţia căreia a început prima executare, la cererea persoanei interesate, va putea să le reunească, dispunând să se facă o singură executare de către executorul care a îndeplinit actul de executare cel mai înaintat. Dacă executările sunt în aceeaşi fază executarea se va face de către executorul care a început primul executarea, chiar dacă ele au fost pornite de organe de executare diferite, dacă legea nu prevede altfel.

Instanţa se va pronunţa prin încheiere şi în privinţa cheltuielilor de executare.Faptul că unul din creditori urmăritori se desistează, după conexare, nu împiedică

continuarea executării de la actul de executare cel mai înaintat.Stabilirea preţului de vânzare Dacă în termen de 15 zile de la primirea somaţiei debitorul nu plăteşte datoria,

executorul judecătoresc, aşa cum dispune art. 500 alin. 1, va începe procedura de vânzare. Pentru aceasta, el va stabili de îndată preţul imobilului, eventual, cerând părerea unui expert. În acest caz sunt aplicabile dispoziţiile art. 411 alin. 3 referitor la stabilirea preţului, care prevede că bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie, în principal cu acordul părţilor şi numai în caz de neînţelegere, printr-o expertiză.

Apoi executorul va cere biroului de carte funciară să-i comunice drepturile reale şi alte sarcini care grevează imobilul urmărit. Titularii acestor drepturi vor fi înştiinţaţi despre execuare şi vor fi citaţi la termenele fixate pentru vânzarea imobilului.

Se va determina prin expertiză şi valoarea drepturilor de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, dacă aceste drepturi au fost intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci. În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară se va avea în vedere valoarea acestor drepturi menţionate în cartea funciară, iar dacă nu este înscrisă, ea se va stabili, când este cazul, prin expertiză (art. 500 alin. 4).

Pregătirea vânzării. Termenul vânzării. Publicaţia de vânzare şi anunţurile În termen de 5 zile de stabilirea preţului imobilului, executorul va întocmi şi va

afişa publicaţia de vânzare a acestuia.Potrivit art. 504 alin. 1, aceasta va cuprinde următoarele menţiuni:1. denumirea şi sediul organului de executare;2. numărul dosarului de executare;3. numele şi calitatea executorului;4. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi

creditorului;5. titlul executoriu în temeiul căruia se face urmărirea imobiliară;6. identificarea imobilului şi descrierea lui sumară;7. preţul la care a fost evaluat imobilul;8. menţiunea, dacă va fi cazul, că imobilul se vinde grevat de drepturile de

uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci şi că, în cazul în care aceste creanţe nu ar fi acoperite la prima licitaţie, se va proceda, în aceeaşi zi, la o nouă licitaţie pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi. Preţul de la care vor începe aceste licitaţii va fi cel prevăzut de art. 509 alin. 3 şi 4;

9. data, ora şi locul vânzării la licitaţie;

74

10. invitaţia pentru toţi cei care pretind vreun drept asupra imobilului să-l anunţe executorului înainte de data stabilită pentru vânzare;

11. invitaţia către toţi cei care vor să cumpere imobilul să se prezinte la termenul de vânzare, la locul fixat în acest scop şi, până la acel termen, să prezinte oferte de cumpărare;

12. menţiunea că ofertanţii sunt obligaţi să depună, până la data termenului de vânzare, o cauţiune reprezentând 10% din preţul la care a fost evaluat imobilul;

13.data afişării publicaţiei de vânzare;14. semnătura şi ştampila executorului judecătoresc.Termenul stabilit pentru vânzare nu poate fi mai scurt de 30 de zile şi nici mai

lung de 60 de zile de la afişarea publicaţiei de vânzare la locul unde va avea loc licitaţia.Publicaţia de vânzare se va afişa la sediul organului de executare şi al instanţei de

executare, la locul unde se află imobilul urmărit, la sediul primăriei în a cărui rază teritorială este situat imobilul, precum şi la locul unde se desfăşoară licitaţia, dacă acesta este altul decât locul unde este situat imobilul.

La cererea persoanei interesate, executorul judecătoresc va anunţa vânzarea la licitaţie şi într-un ziar de largă circulaţie.

Art. 504 alin. 5 prevede că debitorul va fi înştiinţat despre data, ora şi locul vânzării.

Conform dispoziţiilor art. 439 alin., costul publicaţiilor şi anunţurilor se va avansa de către creditor în contul bunurilor urmărite.

O copie de pe publicaţia de vânzare se comunică parchetului de pe lângă judecătorie în cazul în care se urmăreşte imobilul unui minor sau al unei persoane puse sub interdicţie.

Vânzarea silită a imobilelor prin licitaţie Organul care face vânzarea. Condiţiile ţinerii licitaţiei. Vânzarea silită se face de către executorul judecătoresc, pe cale de licitaţie

publică - imobilul va fi adjudecat de persoana care oferă preţul cel mai mare. Vânzarea se face la sediul organului de executare sau al instanţei de executare ori

la locul unde situat imobilul sau în orice alt loc, dacă se consideră că este mai potrivit pentru buna valorificare a acestuia. În comune, vânzarea se poate efectua şi la sediul primăriei în raza căruia este situat imobilul.

La şedinţa de efectuare a vânzării pot participa, în afară de părţile urmăririi, creditorii intervenienţi şi orice terţi care au capacitatea de a dobândi bunul scos la vânzare.

Sub sancţiunea nulităţii adjudecării nu pot participa la vânzare nici personal, nici prin alte persoane, debitorii executaţi. De asemenea judecătorii, procurorii sau avocaţii din circumscripţia instanţei unde se face vânzarea nu pot concura la licitaţie decât în caz că personal sunt creditori urmăritori; judecătorul direct interesat nu poate face parte din completul de judecată al instanţei de executare.

Mandatarii pot participa la licitaţie doar în baza unei procuri legalizate. Potrivit art. 506 persoanele care vor să cumpere imobilul la licitaţie sunt obligate

să depună la CEC, la dispoziţia executorului judecătoresc, până la termenul stabilit pentru vânzare, o cauţiune reprezentând 10% din preţul la care a fost evaluat imobilul. Dovada consemnării va fi ataşată ofertei de cumpărare.

75

Creditorii care au creanţe în rang util, potrivit ordinii de preferinţă prevăzute de art. 563-564, nu au obligaţia de a depune cauţiune. De asemenea, nu au această obligaţie persoanele care, împreună cu debitorul, deţin imobilul urmărit în proprietate comună sau pe cote-părţi.

Vânzarea la licitaţie se face în mod public şi se va ţine separat pentru fiecare imobil sau corp de proprietate.

Dacă mai multe corpuri de proprietate sunt grevate cu aceeaşi ipotecă, sau dacă corpul de proprietate este compus din mai multe parcele, executorul va putea dispune, la cererea debitorului sau a creditorului urmăritor, ca vânzarea să se facă în acelaşi timp pentru mai multe corpuri de proprietate sau separat pentru fiecare parcelă în parte. În cazul în care corpurile de proprietate sau parcelele se vând separat, ordinea vânzării va fi arătată de debitor, iar în lipsa unei asemenea menţiuni, va fi stabilită de executor (art. 508)

Desfăşurarea licitaţiei La termenul fixat pentru vânzare, se trece la vânzarea imobilului prin licitaţie

publică, în conformitate cu normele conţinute de art. 509-515 C. proc. civ. Licitaţia începe prin citirea de către executor a publicaţiei de vânzare şi a ofertelor

primite până la acea dată.Apoi executorul oferă imobilul spre vânzare, prin trei stricări succesive, la

intervale de timp care să permită opţiuni şi supra licitări. Preţul de pornire este preţul oferit care este mai mare decât cel la care s-a făcut evaluarea, potrivit art. 500 alin. 2 sau, în lipsa unei asemenea oferte, chiar de la acest preţ.

În cazul în care imobilul este grevat de vreun drept de uzufruct, uz, abitaţie sau servitute intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, la primul termen de vânzare strigările vor începe de la preţul cel mai mare oferit sau, în lispa acestuia, de la cel fixat în publicaţia de vânzare, scăzut cu valoarea acestor drepturi, care se calculează potrivit art. 500 alin. 4.

Dacă din cauza existenţei unor drepturi din categoria celor menţionate nu s-a putut obţine un preţ suficient pentru acoperirea creanţelor ipotecare înscrise anterior, socotite după datele din cartea funciară, executorul va relua în aceeaşi zi licitaţia pentru vânzarea imobilului liber de acele drepturi. În acest caz, strigările vor începe de la preţul menţionat în publicaţia de vânzare, fără scăderea menţionată anterior.

În cazul în care nu este oferit nici preţul la care imobilul a fost evaluat, vânzarea se va amâna la un alt termen, de cel mult 60 de zile, pentru care se va face o nouă publicaţie în condiţiile art. 504 alin. 3, prezentate anterior. La acest termen, licitaţia va începe de la preţul de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat. Dacă nu se obţine preţul de începere a licitaţiei, la acelaşi termen bunul va fi vândul la cel mai mare preţ oferit. Vânzarea se va putea face chiar dacă se prezintă o singură persoană care oferă preţul de la care începe licitaţia.

Potrivit dispoziţiilor art. 510, executorul va declara adjudecatar persoana care, la termenul de licitaţie, a oferit preţul de vânzare arătat mai sus. La preţ egal va fi preferat cel care are un drept de preemţiune asupra bunului urmărit.

În toate cazurile, creditorii urmăritori sau intervenienţi nu pot să adjudece bunurile oferite spre vânzare la un preţ mai mic de 75% din cel la care imobilul a fost evaluat.

76

După declaraţia de adjudecare, conform art. 511, executorul va întocmi un proces-verbal despre desfăşurarea şi rezultatul fiecărei licitaţii. În procesul-verbal vor fi menţionaţi toţi cei care au participat la licitaţie, sumele oferite de fiecare participant, precum şi adjudecatarul imobilului. Procesul-verbal va fi semnat de executor, creditor, debitor şi de adjudecatar.

Obligaţiile adjudecataruluiÎnaintea eliberării actului de adjudecare, adjudecatarul, conform art. 512 alin. 1

trebuie să depună preţul la dispoziţia executorului judecătoresc, în termen de cel mult 30 de zile de la data vânzării, ţinându-se seama de cauţiunea depusă în contul preţului.

Dacă adjudecatar este un creditor, acesta poate depune creanţa sa în contul preţului, fiind obligat, dacă este cazul, să depună diferenţa de preţ.

În cazul în care există alţi creditori care au un drept de preferinţă în condiţiile art. 563-564, adjudecatarul va depune până la concurenţa preţului de adjudecare şi suma necesară pentru plata creanţelor lor, în măsura în care acestea nu sunt acoperite prin diferenţa de preţ (art. 512 alin. 2).

Nedepunerea preţului în termenul prevăzut de lege este motiv de scoatere a imobilului din nou la vânzare, de această dată în contul falsului adjudecatar. Acesta va fi obligat să plătească cheltuielile prilejuite de noua licitaţie, precum şi eventuala diferenţă de preţ.

Există posibilitatea ca la noua licitaţie să nu se ofere un preţ mai mare şi dacă adjudecatarul depune între timp integral suma datorată, rămâne adjudecatar. În caz contrar imobilul se vinde la preţul cel mai mare oferit, adjudecatarul iniţial fiind obligat să acopere eventuala diferenţă dintre preţul obţinut la noua licitaţie şi cel pe care se obligase să-1 plătească, împreună cu cheltuielile pricinuite de organizarea noii licitaţii. Dacă la noul termen de licitaţie imobilul nu a fost vândut fostul adjudecatar este obligat să plătească toate cheltuielile prilejuite de urmărirea imobilului.

Dacă noua licitaţie eşuează din cauza lipsei de concurenţi, falsul adjudecatar răspunde cu titlu de daune-interese pentru întreaga sumă ce avea de plătit. El se va putea întoarce totuşi contra debitorului pentru care a plătit, întrucât acesta s-ar îmbogăţi fără just temei în dauna falsului adjudecatar.

Suma datorată de fostul adjudecatar se stabileşte de executor prin procesul-verbal de licitaţie, care constituie titlu executoriu şi se va recupera din cauţiunea depusă.

După adjudecarea imobilului de către unul dintre participanţii la licitaţie executorul va dispune restituirea cauţiunilor depuse de ceilalţi participanţi (art. 514).

Pentru înlesnirea plăţii, la cererea adjudecatarului, executorul, cu acordul creditorului, poate stabili plata preţului în rate, arătând numărul acestora, cuantumul şi dara scadenţei, precum şi suma care se plăteşte ca avans.

Actul de adjudecare Conţinutul actului de adjudecare. Caractere juridice Actul de adjudecare se întocmeşte de către executor, conform art. 516, după plata

integrală a preţului sau a avansului şi după expirarea termenului de 15 zile prevăzut la art. 401 alin. 1 lit. a, dacă imobilul a fost vândut în rate, pe baza procesului-verbal de licitaţie.

Actul de adjudecare va cuprinde următoarele menţiuni: 1. denumirea şi sediul organului de executare;

77

2. numele şi calitatea executorului;3. numărul şi data procesului-verbal de licitaţie;4. numele şi domiciliul ori, după caz, denumirea şi sediul debitorului şi

creditorului;5. preţul la care s-a vândut şi modalitatea de achitare în cazul în care vânzarea s-a

făcut cu plata în rate;6. menţiunea, dacă va fi cazul, că imobilul s-a vândut grevat de drepturile de

uzufruct, uz, abitaţie sau servitute, ori după caz, liber de aceste drepturi în condiţiile prevăzute de art. 509 alin. 3 şi 4;

7. datele de identificare a imobilului;8. menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în

cartea funciară, precum şi faptul că pentru adjudecatar constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă;

9. menţiunea că pentru creditor, actul de adjudecare constituie titlu executoriu împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ, în cazul în care vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate;

10. semnătura şi ştampila executorului, precum şi semnătura adjudecatarului.Actul de adjudecare este un act de procedură prin care se materializează vânzarea

silită a imobilului urmărit, act de a cărui eliberare este condiţionată trecerea dreptului de proprietate din proprietatea debitorului în cea a adjudecatarului. În cazuri speciale, acesta trebuie însoţit şi de alte acte pentru a se opera transferul dreptului de proprietate - ex. autorizaţia C.E.C.-ului pentru vânzarea apartamentelor construite sau cumpărate cu credite C.E.C., credite care nu fuseseră integral rambursate la data adjudecării.

Actul de adjudecare va cuprinde o scurtă expunere a modului de adjudecare, descrierea imobilului adjudecat, numele fostului proprietar şi al adjudecatarului, confirmarea îndeplinirii obligaţiilor legale ale acestuia şi eventual, arătarea existenţei autorizaţiei C.E.C.

Actul de adjudecare se întocmeşte în două exemplare originale, unul pentru adjudecatar şi celălalt pentru dosarul de executare.

Conform art. 517, un exemplar de pe actul de adjudecare se va preda dobânditorului imobilului pentru a-i servi ca titlu de proprietate şi pentru a fi înscris în cartea funciară.

Dacă imobilul a fost vândut cu plata preţului în rate, executorul va înainta un exemplar al actului de adjudecare biroului de carte funciară pentru a înscrie în cartea funciară interdicţia de înstrăinare şi grevarea imobilului, până la plata integrală a preţului şi a dobânzii corespunzătoare.

De asemenea, executorul va preda un exemplar al actului de adjudecare creditorului urmăritor pentru a-i servi ca titlu executoriu împotriva cumpărătorului, dacă acesta nu plăteşte diferenţa de preţ.

În ce priveşte caracterul juridic al fostei ordonanţe de adjudecare, doctrina şi practica juridică au cunoscut polemici privind această chestiune. Astfel, s-a susţinut că este vorba de un act de vânzare-cumpărare, ori de un act cu caracter de jurisdicţie graţioasă, ori de un simplu act administrativ al instanţei. În fine, o altă opinie considera că ordonanţa de adjudecare este o hotărâre judecătorească definitivă.

78

Sub imperiul actualei reglementări a actului de adjudecare s-a considerat că acesta "poate fi calificat ca un act judiciar, procedural, complex, producând efecte specifice şi multiple, pe planul dreptului material - civil şi comercial - şi al dreptului procesual".

Efectele actului de adjudecare Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art. 518-519 C. proc. civ.Actul de adjudecare, ca act final al procedurii de vânzare silită imobiliară, are ca

efect transferul asupra adjudecatarului al dreptului pe care debitorul l-a avut asupra bunului imobil.

Principalul efect al actului de adjudecare este, aşadar, transferul dreptului pe care debitorul îl avea asupra imobilului urmărit (de regulă dreptul de proprietate) către adjudecatar.

În acest sens dispune şi art. 518 alin. 1: prin actul de adjudecare proprietatea imobilului sau, după caz, un alt drept real care a făcut obiectul urmăririi silite se transmite de la debitor la adjudecatar. Este vorba, aşa cum am precizat, de un act translativ de proprietate sau al altui drept real. Prin urmare, adjudecatarul are dreptul la fructe şi venituri, datorează dobânzile până la plata integrală a preţului şi suportă sarcinile imobilului.

Potrivit art. 518 alin. 2, prin intabulare, adjudecatarul dobândeşte dreptul de a dispunre de imobilul vândut, după regulile de carte funciară. De la data intabulării, imobilul rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini privind garantarea drepturilor de creanţă, creditorii putânduşi realiza aceste drepturi numai din preţul obţinut. Dacă preţul de adjudecare se plăteşte în rate, sarcinile se sting la plata ultimei rate.

Tot prin efectul actului de adjudecare se produce şi purgarea ipotecilor şi privilegiilor la care era supus imobilul, care se dă adjudecatarului liber de sarcini, creditorii ipotecari şi privilegiaţi urmând a-şi îndestula creanţele ce aveau contra fostului proprietar din preţul obţinut de acesta de pe urma licitaţiei. Purga nu priveşte însă drepturile reale ce grevează asupra imobilului (ex. uzufruct, servituţi, uzul sau dreptul dc abitaţie) care se vor exercita şi împotriva adjudecatarului, în calitatea lui de continuator în drepturi al fostului proprietar.

Adjudecatarul este considerat proprietar şi titular al dreptului de folosinţă retroactiv faţă de momentul întocmirii actului de adjudecare, începând cu momentul depunerii preţului, moment din care este îndreptăţit a culege fructele şi a încasa chiriile acelui imobil, şi din care îşi asumă şi riscul pieirii fortuite a bunului, conform regulii res perit dominus.

Art. 518 alin. 4 prevede că ipotecile şi celelalte sarcini reale se vor radia din oficiu, excepţie făcând cele pentru care adjudecatarul consimte să fie menţinute. Vor fi, de asemenea, radiate din oficu drepturile reale intabulate ulterior înscrierii vreunei ipoteci, dacă vânzare s-a făcut în condiţiile prevăzute de art. 509 alin. 4, toate notările făcute cu urmărirea silită, precum şi interdicţia de înstrăinare sau de grevare, dacă există.

Dacă imobilul a fost cumpărat cu plata preţului în rate, cumpărătorul nu-l va putea înstrăina sau greva, fără încuviinţarea creditorilor urmăritori, înainte de plata integrală a preţului.

Locaţiunea şi celelalte acte juridice privitoare la imobil subzistă sau încetează, potrivit legii. Plăţile făcute înainte de scadenţă de către locatar sau alte persoane interesate nu pot fi opuse creditorilor urmăritori sau adjudecatarului, decât dacă sunt constatate prin act scris cu dată certă.

79

Actul de adjudecare este titlu executoriu pentru adjudecatar, dacă imobilul se află în posesia debitorului, cât şi pentru creditor împotriva cumpărătorului care nu plăteşte diferenţa de preţ. În temeiul său, în cazul plăţii în rate, se va înscrie în cartea funciară interdicţia de grevare sau de înstrăinare până la plata integrală a preţului şi a dobânzilor.

În cazul în care executarea nu se face voluntar, adjudecaratul poate folosi dispoziţiile privitoare la predarea silită a unui bun imobil.

Adjudecatarul dobândeşte prin efectul ordonanţei de adjudecare, o situaţie specială în ce priveşte acţiunile în evicţiune îndreptate împotriva sa. Art. 520 C. proc. civ., referindu-se la aceste acţiuni, arată că în cazul imobilelor dobândite ca urmare a unei licitaţii publice, acţiunile în evicţiune care ar avea ca obiect aceste bunuri se prescriu în termen de 3 ani de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară, termen care se justifică prin nevoia sporită de siguranţă a drepturilor dobândite în acest mod. Adjudecatarul va avea de altfel şi o acţiune în garanţie pentru evicţiune contra debitorului urmărit, întemeiată pe prevederile art. 1337 C. civ. şi pe care o va putea exercita în aceleaşi condiţii ca orice alt dobânditor de drepturi real imobiliare.

În caz de evicţiune totală sau parţială, art. 522 arată că adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmărit pentru a fi despăgubit. Dacă nu se poate îndestula de la acesta, adjudecatarul îi poate acţiona pe creditorii care au încasat preţul de adjudecare, în limita sumei încasate de aceştia.

Prescripţia privind cererea de evicţiune curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie.

Dacă cererea de evicţiune este introdusă înainte de împărţirea preţului de adjudecare, instanţa de executare, la solicitarea adjudecaratului, va putea să suspende împărţirea preţului până la judecarea definitivă a cererii de evicţiune, cu sau fără cauţiune.

Debitorul sau altă persoană interesată, în tot cursul executării silite imobiliare, poate obţine desfiinţarea măsurilor asiguratorii sau de executare, consemnând la dispoziţia creditorului urmăritor întreaga valoarea acreanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare (art. 523). Acest text face trimitere la dispoziţiile art. 428 alin. 2-4. Debitorul sau altă persoană interesată care formulează cereri având obiectul mai sus menţionat, au obligaţia să îmâneze executorului judecătoresc, pe lângă recipisa de consemnare şi o copie de pe cererea de suspendare sau de încetare a executării, depusă la instanţa de executare, cu efectul de a opri urmărirea, total sau parţial, până la soluţionarea cererii de suspendare sau încetare a executării silite. Instanţa se pronunţă asupra acestei cereri prin încheiere, conform dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială. Pentru orice alt caz urmărirea continuă, fiind aplicabile prevederile din materia contestaţiei la executare.

Lichidarea creanţelor prin distribuirea preţului Problema procedurii de eliberare şi distribuire a sumelor realixzate prin

executarea siliră, inclusiv stabilirea ordinii de preferinţă a creanţelor aflate în concurs este reglementată, aşa cum am arătat, de dispoziţiile art. 562-571 C. proc. civ.

Ordinea preferinţei instituită de art. 563 şi 564 reprezintă dispoziţiile de drept comun în materie, aplicabile tuturor procedurilor de executare silită.

Art. 562 vizează eliberarea sumei către creditorul urmăritor, operaţiune care nu priveşte ordinea de preferinţă, fiind vorba de un singur creditor.

80

În cazul pluralităţii de creditori se impune executorului judecătoresc să aplice ordinea de preferinţă prevăzută de art. 563 şi 564. Însă, anterior acesteia, executorul va examina dacă printre participanţii la distribuire nu există creditori care au asupra bunului vândut drepturi de gaj, ipotecă sau alte drepturi privilegiate, conservate în condiţiile prevăzute de lege, întrucât existenţa unor asemenea creditori îl obligă pe executor să îi plătească înaintea creditorilor titulari ai creanţelor prevăzute de art. 563 alin. 1 lit. b.

Conform art. 566, pentru unele creanţe care conţin obligaţii speciale, este necesară intervenţia instanţei de executare. Instanţa va stabili suma globală cu care creditorul va participa la distribuirea sumei realizate prin urmărire.

Art. 567 prevede că anumite creanţe condiţionale sau afectate de un termen suspensiv se vor plăti potrivit oridinii de preferinţă stabilită de art. 563 şi art. 564. Totuşi, dacă condiţia este rezolutorie, nu se va putea elibera creditorului suma cuvenită, decât dacă acesta va da o cauţiune sau va constitui o ipotecă în favoarea celor care ar trebui să se folosească de această sumă în cazul îndeplinirii condiţiei. Dacă condiţia este suspensivă, suma cuvenită creditorului va fi distribuită creditorilor care vin după acesta, dacă aceştia vor da o cauţiune sau vor constitui o ipotecă pentru a garanta restituirea sumei primite în caz de îndeplinire a condiţiei. În cazul în care creditorii nu respectă aceste obligaţii, suma se va consemna la CEC până la îndeplinirea condiţiei rezolutorii sau suspensive.

Creanţa afectată de un termen suspensiv se va plăti chiar dacă termenul nu s-a împlinit (art. 568).

În privinţa procedurii de efectuare a eliberării sau distribuirii sumei rezultate din executare, art. 569 prevede că aceste operaţiuni se pot face numai după trecerea unui termen de 15 zile de la data depunerii sumei, când executorul va proceda la eliberarea sau distribuirea acesteia, cu citarea părţilor şi a creditorilor care şi-au depus titlurile.

În cazul valorificării bunurilor grevate de un drept de gaj, ipotecă sau alte drepturi reale, executorul este obligat să încunoştiinţeze din oficiu pe creditorii în favoarea cărora au fost constituite aceste sarcini, pentru a participa la distribuirea preţului.

Titularii drepturilor de uzufruc, uz, abitaţie şi superficie, stinse prin adjudecare, vor fi trecuţi în ordinea înscrierii cu valoarea acestor drepturi înscrise în cartea funciară, iar în lipsa înscrierii, cu valoarea determinată prin expertiză.

Cu privire la eliberarea sau distribuiorea sumei, executorul va întocmi un proces-verbal, care se va semna de persoanele interesate şi prezente. Persoana nemulţumită poate solicita executorului să consemneze obiecţiile sale în procesul-verbal, care poate fi contestat în termen de trei zile. Contestaţia suspendă de drept eliberarea sau distribuirea, judecata ei făcându-se de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor.

După întocmirea procesului-verbal nici un creditor nu mai poate cere participarea la distribuirea sumelor rezultate din executarea silită.

Urmărirea silită a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăciniDefiniţie. Sediul materieiUrmărirea fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini este o formă de

executare silită indirectă şi constă în indisponibilizarea juridică, la iniţiativa creditorului urmăritor, a fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini ce aparţin debitorului

81

urmărit, în vederea vânzării lor (după ce vor fi culese) prin intermediul executorului judecătoresc şi sub controlul instanţei de executare.

Sediul materiei îl formează dispoziţiile art. 463-470 ale C. proc. civ.

Condiţiile urmăririi. Părţile urmăririi. Dreptul de a recurge la urmărirea fructelor prinse de rădăcini aparţine creditorului

care se întemeiază pe un titlu executoriu referitor la o creanţă bănească, debitorul fiind persoana îndreptăţită să realizeze culesul fructelor (fructe, în sens juridic) de pe terenul pe care îl deţine legal, fructe susceptibile a forma obiectul urmăririi silite. Este vorba aşadar de creditorii proprietarului terenului cultivat, dacă pe acel teren nu sunt constituite drepturi reale dezmembrăminte ale dreptului de proprietate; de asemenea pot fi creditorii uzufructuarului, arendaşului sau chiar ai subarendaşului. Aceştia (uzufructuar etc.) au la rândul lor dreptul de a face contestaţie până şi la o urmărire pornită de însuşi proprietarul terenului pe care îl cultivă.

Art. 463. C. proc. civ. face deosebire între urmărirea silită şi sechestrul asigurator. Creditorul care urmăreşte fructele neculese şi recoltele prinse de rădăcini trebuie să aibă titlu executoriu. În cazul sechestrului asigurator se aplică dispoziţiile art. 591 C. proc. civ. Pentru exercitarea de către cerditor a dreptului de a alege trebuie ca, la începutul executării silite, să fie avută în vedere şi condiţia prevăzută de art. 464, referitoare la termenul de şase săptămâni înaintea coacerii.

Obiectul urmăririiArt. 463 C. proc. civ. face referire la "fructele neculese şi recoltele prinse de

rădăcini". Se înţeleg aici prin "fructe" produse periodice, de regulă ale solului, susceptibile a se reproduce - adică fructe naturale sau industriale şi nu civile, care nu pot forma decât obiectul unei popriri sau al unei urmăriri de venituri. Formularea "prinse de rădăcini" nu trebuie însă luată ad litteram, în practică fiind supuse acestei forme de executare silită cereale, arbuşti ce formau material săditor pomicol, sau peşti din crescătorii.

Condiţiile generice care privesc urmărirea silită a fructelor "prinse de rădăcini" au fost sintetizate de doctrină:

- fructele urmăribile să fi apărut şi să se fi dezvoltat, altfel urmărirea fiind lipsită de obiect;

- fructele să nu fi fost culese, altfel urmărirea luând forma unei urmăriri silite mobiliare ordinare;

- debitorul urmărit să fie încă proprietarul sau uzufructuarul în viaţă al acestor fructe;

- fructele să nu fi fost deja indisponibilizate printr-o urmărire imobiliară pornite de un creditor ipotecar care şi-a transcris comandamentul;

- fructele să nu fie destinate a deveni în momentul recoltării imobile prin destinaţie.

Procedura urmăririi silite În primul rând trebuie subliniate prevederile art. 464 C. proc. civ. care instituie un

termen original, caracteristic acestei forme de executare silită: o asemenea urmărire nu se va putea face mai devreme de 6 săptămâni faţă de perioada normală a maturităţii fructelor. Justificarea acestei condiţii provine din faptul că o urmărire silită prematură ar impieta asupra bunei desfăşurări a procesului de creştere şi dezvoltare a bunurilor

82

urmărite, lucru care ar prejudicia atât pe creditor, dar şi pe debitor. O vânzare începută de debitor, cât timp bunurile nu sunt încă propice consumului poate fi atacată de creditor ca fiind făcut în frauda drepturilor sale, şi aceasta chiar dacă s-ar întâmpla înăuntrul perioadei de 6 săptămâni prevăzute de lege.

Trebuie subliniat că dacă vânzarea este supusă sub sancţiunea nulităţii acestui termen imperativ, sechestrarea bunurilor poate avea loc oricând datorită caracterului său exclusiv conservator.

Procedura se va realiza, ca şi în cazul urmăririi mobiliare, prin mijlocirea executorului judecătoresc. Ea va fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 415-417, precedată de o somaţie de plată însoţită de o copie de pe titlul executoriu, făcută de executorul judecătoresc cu 2 zile înainte de începerea urmăririi. În cazul că debitorul nu plăteşte suma datorată prin titlul executoriu, executorul judecătoresc însoţit de un ofiţer de poliţie, ori de un ajutor al acestuia, sau de primar ori de un ajutor al acestuia, şi în lipsa acestora, de orice doi martori majori, va proceda la urmărire.

Condiţiile şi formalităţile urmăririi sunt stabilite de art. 415-419, la care face trimitere art. 466, precum şi de art. 469-470.

Executarea se poate face şi în lipsa creditorului. Deplasându-se la locul situaţiei fructelor urmărite, executorul va întocmi procesul-verbal de urmărire ce va cuprinde menţiunile cerute de art. 416 C. proc. civ. pentru urmărirea silită mobiliară:

- enunţarea titlului executor în baza căruia se face executarea silită;- enumerarea bunurilor solicitate pentru executare silită de către creditor, dacă

există asemenea specificaţii;- numele, prenumele şi domiciliul părţilor, al executorului judecătoresc şi al

persoanelor asistente la urmărire;- somaţia verbală adresată debitorului ca să plătească, precum şi răspunsul

acestuia;- descrierea obiectelor urmărite şi arătarea valorii, după aprecierea executorului,

pe cât posibil;- arătarea locului, zilei şi orei când s-a făcut urmărirea;- semnăturile părţilor, executorului şi ale persoanelor asistente.Potrivit art. 469, executorul judecătoresc va hotărî fie vânzarea fructelor direct

prinse de rădăcini sau după ce se vor culege. Dispoziţiile art. 473 şi urm. din materia urmăririi silite mobiliare, în ceea ce

priveşte publicitatea vânzării, licitaţia şi desfăşurarea ei, se aplică în mod corespunzător.În caz de concurs între cerditorii urmăritori se vor aplica dispoziţiile art. 562-571

C. proc. civ.

CONTESTAŢIA LA EXECUTARE

Noţiuni generale privind contestaţia la executarePentru a putea controla respectarea dispoziţiilor legale privitoare la întocmirea sau

aducerea la îndeplinire a actelor execuţionale, legiuitorul dă posibilitatea părţilor sau altor

83

persoane prejudiciate prin aceste acte de a se plânge instanţei competente prin intermediul contestaţiei la executare.

Contestaţia la executare este mijlocul procedural specific pentru faza de executare silită, o plângere prin care persoana interesată sau procurorul solicită instanţei desfiinţarea actelor sau măsurilor de executare nelegale sau clarificarea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului hotărârii executate.

Contestaţia la executare are rolul de a înlătura orice nelegalitate cu privire la activitatea de executare, reprezintă garanţia valabilităţii acesteia.

Sediul materiei îl reprezintă articolele 399-404 C. proc. civ.Art. 399 alin. 1 arată că împotriva executării silite însăşi, precum şi împotriva

oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal (art. 399 alin. 2).

Subiectele contestaţiei la executarePrincipala condiţie pentru a putea fi subiect al acestei contestaţii este existenţa

unui interes legitim propriu. Astfel, pot introduce contestaţii la executare în primul rând debitorul şi creditorul dar şi terţul care este interesat sau vătămat prin executare. Nu poate fi subiect al acestei contestaţii cel care invocă lezarea drepturilor unei terţe persoane. Atunci când este vorba de nulitate relativă sau de drept privat, ea nu poate fi invocată decât de partea în favoarea căreia legea a admis-o.

Obiectul şi motivele contestaţiei la executare Din dispoziţiile art. 399 C. proc. civ. rezultă în ce constă obiectul contestaţiei.

Prin contestaţia la executare propriu-zisă se poate contesta executarea silită însăşi, precum şi orice act de executare, putându-se solicita chiar anularea întregii executări. De asemenea, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute.

Astfel, obiectul contestaţiei la executare poate privi înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută (contestaţia la titlu) cât şi executarea însăşi (contestaţia la executare propriu-zisă).

Conform art. 399 alin. 21, introdus prin Legea nr. 219/2005, după ce a început executarea silită, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea constestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie sau, după caz, necuviinţarea executării, dată fără îndeplinirea condiţiilor legale.

Contestaţia la titlu se poate face numai dacă nu s-a utilizat în prealabil procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ. Dacă s-ar admite contestaţia la executare după ce s-a folosit articolul menţionat, s-ar ajunge la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii puse în aplicare.

Prin contestaţia la titlu se atacă însuşi titlul executoriu dar numai în cea ce priveşte clarificarea, interpretarea, întinderea şi aplicarea acestuia. Validitatea sa priveşte fondul şi a fost dezbătută deja în cadrul procesului şi a intrat în puterea lucrului judecat.

Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei

84

Contestaţia la executare, aşa cum am arătat poate viza numai modificarea sau anularea executării, nefiind posibilă schimbarea fondului soluţiei cuprinsă în titlul executoriu. Contestaţia la titlu poate purta numai asupra înţelesului, întinderii sau aplicării dispozitivului titlului executoriu. Pe calea contestaţiei la executare nu se pot invoca motive de fond care să repună în dicuţie o hotărâre definitivă.

Pentru ca o contestaţie la executare să fie admisă, trebuie ca:1. Executarea să se facă sub controlul instanţelor judecătoreşti.2. Să nu fie invocate apărări de fond anterioare pronunţării hotărârii.3. Partea interesată să nu aibă deschisă calea unei acţiuni de drept comun.4. Nu poate fi admisă contestaţia colectivă, fiecare parte nu poate să-şi apere decât

ceea ce limitează interesul său propriu.Executările care nu se fac sub controlul instanţelor judecătoreşti sunt puţine la

număr şi legiuitorul a instituit pentru aceste cazuri alte căi de verificare a legalităţii actelor şi formelor prin care sunt executate.

În ceea ce priveşte cazurile în care nu sunt reglementate expres căi şi organe speciale de control asupra actelor de executare, se poate folosi calea contestaţiei la executare.

Prin contestaţie la executare nu se pot invoca motive de fond care au putut fi ridicate în timpul fazei contradictorii a procesului civil la judecata în fond sau prin căile de atac legale în termenele prevăzute de lege.

Natura imperativă a instituţiei autorităţilor lucrului judecat nu permite apelarea la motive de fond pe calea contestaţiei. Instanţa de executare este obligată să se conformeze titlului; ea nu îl poate modifica sau anula.

În cazul contestaţiei la titlu, nu se poate cere decât lămurirea înţelesului dispozitivului, al întinderii sau aplicării lui.

Prin contestaţie se poate opri executarea, dar nu se poate anula titlul executării (ca în cazul contestaţiei la executare).

Prin contestaţia la poprire nu se pot invoca motive care ar pune în discuţie fondul dreptului, aşa cum el rezultă din hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi pe baza căruia s-a pornit la executare.

Astfel, condiţiile pentru acordarea întreţinerii nu pot fi discutate prin contestaţie la poprire, însă pot justifica introducerea unei acţiuni de modificare a hotărârii de obligare la plata întreţinerii.

Pe calea contestaţiei la executare pot fi atacate măsurile asiguratorii.Nu este admisibilă contestaţia prin care se cere reducerea sumelor datorate cu titlu

de întreţinere. Condiţiile pentru acordarea întreţinerii nu pot fi discutate în contestaţia la poprire. Ele pot constitui însa motive care să justifice introducerea unei acţiuni în modificare a hotărârii de obligare la plata întreţinerii (art. 44 şi 94 Codul familiei) care va fi adresată instanţei care a pronunţat hotărârea de stabilire a pensiei de întreţinere. Pe calea contestaţiei la executare se poate cere anularea urmăririi ca urmare a interpretării dispozitivului.

Natura juridică a contestaţiei la executareÎn literatura de specialitate şi în practica judiciară s-au exprimat păreri diferite cu

privire la natura juridică a contestaţiei la executare.

85

Astfel, s-a susţinut că ar avea natură juridică a unei acţiuni, având aceleaşi caractere cu o acţiune civilă, de asemenea s-a susţinut că ea ar avea un caracter mixt de cale de atac specială şi de acţiune în anulare.

Articolul 399 C. proc. civ. prevede că împotriva executării silite se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. Acesta a dus la o confuzie între contestaţie şi plângere, identitate datorată caracterului contestaţiei de atacare a anumitor acte sau măsuri.

Susţinerile diferite din doctrina şi practica judiciară ne duc la caracterizarea ca greşită a unora dintre ele şi la acceptarea faptului că acestor modalităţi de contestare a actelor şi măsurilor de executare au un caracter mixt.

Contestaţia la executare are natură juridică diferită în funcţie de obiectivul urmărit şi de titulatura ei.

Astfel, ea este o cale de atac, dacă este introdusă de creditor sau debitor, împotriva actelor de executare pentru că astfel, conform cu caracterul unei căi de atac, se declanşează controlul instanţei cu privire la actele de urmărire silită.

Atunci când este introdusă de terţ pentru a scoate de sub urmărire bunurile pe care le revendică drept ale sale şi care sunt urmărite greşit în contul datoriei debitorului, contestaţia la executare are caracterul unei adevărate acţiuni, o adevărată cerere de revendicare.

Competenţa pentru soluţionarea contestaţiei la executareCompetenţa pentru soluţionarea contestaţiilor la executare se stabileşte în funcţie

de obiectul contestaţiei, de caracterul titlurilor executorii şi după locul pronunţării hotărârilor judecătoreşti (în ţară sau în străinătate).

Potrivit art. 400 alin. 1 şi 2, competenţa instanţei de judecare a contestaţiei la executare se determină în funcţie de obiectul contestaţiei.

Astfel, art. 400 alin. 1 prevede: contestaţia se introduce la instanţa de executare. Contestaţia la titlu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută.

a) Contestaţiile la titlu, adică cele care privesc înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului, sunt de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Conform art. 400 alin. 2 contestaţia la titlu, dacă vizează un titlu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, este de competenţa instanţei de executare.

În materie de poprire, instanţa care a ordonat o poprire are, în judecarea contestaţiilor declarate, o anume competenţă, care se limitează la examinarea condiţiilor de formă în care s-a ordonat şi înfiinţat poprirea. Excepţiile de fond, care privesc însăşi valabilitatea titlului executoriu, trebuie examinate de instanţa de la care emană titlul.

Contestaţia la titlu referitoare la dispoziţiile civile dintr-o hotărâre dată în urma unui proces penal se rezolvă de instanţa penală, care a pronunţat hotărârea ce se execută (art. 463 C. proc. pen.). Această instanţă e competentă şi când s-a pus în executare o hotărâre nedefinitivă sau când e îndreptată contra altei persoane decât cea condamnată.

b) Celelalte contestaţii, care se ridică împotriva urmăririi însăşi, asupra actelor de executare propriu-zisă, sunt de competenţa instanţei de executare.

Astfel, contestaţiile la executare în care se discută opozabilitatea titlului pus în executare sunt de competenţa instanţei de executare.

Dacă titlul executoriu este încuviinţat de un alt organ cu activitate jurisdicţională contestaţia va fi introdusă la acel organ de jurisdicţie.

86

Când titlul executoriu emană de la un organ fără activitate jurisdicţională contestată (dacă nu există o cale specială), va fi adresată instanţei de executare, care va putea cere lămuriri de la organul de la care emană titlul.

Competenţa teritorialăCompetenţa teritorială determină care anume dintre instanţe de acelaşi grad este

chemată să soluţioneze o contestaţie la executare. Altfel spus, se delimitează competenţele între ele.

În materie de contestaţie la titlu, instanţele competente sunt judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, spre deosebire de contestaţia la executare propriu-zisă, în cazul căreia sunt competente numai judecătoriile.

Există şi situaţii speciale în care executarea se face prin comisie rogatorie în raza teritorială a altei instanţe.

Uneori, aceeaşi judecătorie are competenţa de a judeca ambele contestaţii. De exemplu, atunci când debitorul pârât are bunurile sale la domiciliul său, primeşte venitul din muncă în localitatea uned domiciliază sau are anumite bunuri în circumscriţia teritorială a judecătiei de domiciliu.

Aşa cum am văzut, există popriri cu un regim special în privinţa contestaţiei la executare. Astfel, pentru poprirea reglementată de art. 453 alin. 2, orice contestaţie trebuie adresată instanţei care a dispus, din oficiu, înfiinţarea popririi. Termenul pentru introducerea contestaţiei la executare

Prin O.U.G. nr. 138/2000 s-a introdus o reglementare nouă, cu privire la termenul de exercitare a contestaţiei la executare, abandonându-se sistemul anterior al unui termen general, prevăzut în fostul art. 403 C. proc. civ., care, stabilea că se poate formula contestaţie la executare în tot timpul cât durează executarea, adică din momentul primului act de executare, până la momentul când aceasta este considerată finalizată, adică potrivit alin. 3 al art. 403, în vechea adnotare, până la momentul pronunţării încheierii pe care instanţa de executare era obligată să o dea fără citarea părţilor, de îndată ce primea procesul-verbal de executare, constatând săvârşirea executării.

Prin art. 401 alin. 1 C. proc. civ., introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, s-a stabilit un termen unitar de 15 zile pentru execitarea contestaţiei la executare, care începe să curgă de la data când:

a) contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care-l contestă sau de refuzul de a îndeplini un act de executare;

b) cel interesat a primit, după caz, comunicarea ori înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu de la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;

c) debitorul care contestă executarea însăşi a primit somaţia, ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile când nu a primit somaţia sau executarea se face somaţie.

Neintroducerea contestaţiei în termenul prevăzut nu-l împiedică pe terţ să-şi realizeze dreptul pe calea unei acţiuni separate (art. 401 alin. final C. proc. civ.).

Cu privire la natura juridică a termenului de 15 zile, prevăzut de art. 401 C. proc. civ., acesta este un termen de decădere, susceptibil de repunere în termen, potrivit dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ., sub rezerva dovedirii de către parte a faptului că a fost

87

împiedicată să îndeplinească actul de procedură în termenul legal, printr-o împrejurarea mai presus de voinţa sa.

În acest caz însă, potrivit alin. 1 al aceluiaşi articol, actele de procedură se vor îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, arătându-se în acelaşi termen, de către parte, şi motivele acelei împiedicări.

Principalele aspecte procedurale ale contestaţiei Sediul materiei: art. 400, art. 401-402 C. proc. civ. şi art. 112 C. proc. civ. cu

privire la cuprinsul şi modul de prezentare a cererii de chemare în judecată. Sesizarea instanţei se face printr-o cerere-contestaţie al cărui conţinut este

prevăzut de art. 82-84, coroborate cu art. 112 C. proc. civ., fiind identic cu conţinutul oricărei cereri de chemare în judecată.

Cererea de contestaţie la executare trebuie să cuprindă: numele şi domiciliul părţilor, obiectul, motivarea în fapt şi în drept, dovezile pe care se sprijină contestaţia şi semnătura. Motivarea contestaţiei la executare nu este îngrădită de reglementări speciale, cum se întâmplă în cazul recursului ori în cazurile de revizuire. Astfel, dacă partea împotriva căreia s-a pornit executarea a fost pusă în imposibilitate de a uza de o cale de atac ordinar, din cauza unui viciu de procedură săvârşit cu ocazia hotărârii ce se execută, aceasta are deschisă calea contestaţiei la executare, deşi nu au fost epuizate toate căile ordinare de atac.

Contestaţiile la executare sunt supuse taxelor de timbru care se calculează proporţional cu valoarea bunurilor a căror urmărire se contestă sau la valoarea debitului urmărit, dacă acesta este mai mic decât valoarea bunurilor urmărite, fără a putea depăşi un anumit cuantum, indiferent de valoarea urmăririi contestate.

Taxa ce urmează a fi restituită în caz de admitere nu poate fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată.

Contestaţia la executare se judecă de urgenţă, fixându-se în acest scop un termen scurt, sunt judecate cu precădere faţă de celelalte pricini la începutul şedinţei de judecată. Judecata se face potrivit regulilor de drept comun.

Pentru a frâna tendinţa unor justiţiabili de a se folosi de dreptul de a face contestaţie la executare în scop de şicană sau pentru a tergiversa executarea, legea prevede că, în cazurile de vădită rea-credinţă, instanţa să acorde, la cererea părţii interesate, despăgubiri şi amendă.

PărţileParticipanţii la judecarea contestaţiei la executare trebuie să fie părţile direct

interesate: creditorul şi debitorul, terţul poprit sau terţul care pretinde că i s-a urmărit pe nedrept un bun al său şi care a introdus contestaţie.

Citarea părţilor este obligatorie. Soţul necitat, reprezentant al soţiei în instanţa de urmărire, care nu a invocat viciul de procedură, nu se poate plânge pentru acest lucru pe cale de contestaţie.

Administrarea probelor. Aspecte caracteristice contestaţiei la executareArt. 402 C. proc. civ. permite administrarea tuturor probelor ce se pot folosi la

judecarea oricărei acţiuni în justiţie cu condiţia să fie respectate prevederile art. 112 C. proc. civ..

Administrarea de probe noi se poate face numai în cazul în care ele privesc situaţii ulterioare pronunţării hotărârii sau când ele reuşesc să clarifice conţinutul echivoc al

88

hotărârii ce se execută. Astfel, nu se pot repune în discuţie şi administra probe pentru a se combate situaţia soluţionată de către instanţa de fond, dar acestea pot fi aduse la dosar pentru a lămuri dispozitivul neclar, fiind administrate de instanţă dacă, fără aceste probe, ea nu ar putea soluţiona în mod corespunzător contestaţia.

Contestaţia la titlu se soluţionează pe baza probelor aflate la dosar, adică a hotărârii a cărei interpretare se cere, mai ales pentru că prin contestaţie la executare aceasta nu poate fi modificată, anulată sau completată.

Contestaţia la executare poate fi sprijinită pe orice fel de probe admise în procedura comună.

Stabilirea proprietăţii bunurilor urmărite şi revendicate de terţiPentru a li se admite contestaţia la executare, terţii trebuie să dovedească dreptul

lor de proprietate asupra bunului urmărit.Suspendarea executării silite în cadrul contestaţiei la executareReglementarea legală a suspendării executării în temeiul promovării unei

contestaţii la executare este prevăzută în art. 403 C. proc. civ., aceste dispoziţii reprezentând regimul general al încuviinţării suspendării executării.

Potrivit art. 403 alin. 1 C. proc. civ.: "până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă, în afară de cazul în care legea dispune altfel".

Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că asupra cererii de suspendare a executării silite, instanţa, în toate cazurile, se pronunţă prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat.

Cererea de suspendare a executării silite se soluţionează, în lipsa unei dispoziţii contrare, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Totodată, se instituie obligativitatea depunerii unei cauţiuni, în cuantum fixat de instanţă.

Cu privire la natura juridică a cauţiunii, în literatura de specialitate, s-a exprimat constant punctul de vedere că aceasta reprezintă o garanţie pecuniară, dispusă de instanţa de judecată, în sarcina reclamantului, pentru evitarea exercitării de către acesta în mod abuziv a anumitor drepturi procesuale, şi pentru a asigura dezdăunarea pârâtului pentru pagubele produse prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale de către reclamant.

Încheierea pronunţată asupra cererii de suspendare a executării silite se poate ataca separat cu recurs, potrivit art. 403 alin. 3, în termenul general prevăzut de art. 301 C proc. civ., de 15 zile de la comunicarea încheierii.

Cu privire la suspendarea executării, art. 403 alin. 4 C. proc. civ. prevede posibilitatea pronunţării acesteia, prin încheiere, de către preşedintele instanţei, dacă există urgenţă, măsura astfel dispusă durând până la soluţionarea cererii de suspendare în cadrul contestaţiei la executare.

Altfel spus, concomitent cu introducerea contestaţiei la executare şi a formulării în cadrul acesteia a unei cereri de suspendare a executării, partea interesată poate formula o cerere de suspendare provizorie a executării, care nu se va soluţiona de un complet ordinar, ci de însuşi preşedintele instanţei, şi care va face obiectul unui dosar distinct de cel al contestaţiei la executare.

În astfel de situaţii, reclamantul este ţinut să facă dovada că a formulat contestaţia la executare, şi că în cadrul acesteia a solicitat suspendarea executării silite. De asemenea,

89

trebuie plătită o cauţiune în cuantum de 10% din valoareabobiectului cererii sau de 500 lei pentru cererile neevaluabile în bani.Cauţiunea este deductibilă din cauţiunea stabilită de instanţă, dacă este cazul.

Soluţionarea cererii de suspendare se face fără citarea părţilor. Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.

Căile de atacÎn privinţa căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la

executare, C. proc. civ., în actuala sa reglementare instituită prin O.U.G. nr. 138/2002, a stabilit un regim juridic distinct pentru contestaţiile la executare propriu-zisă, contestaţiile la titlu, contestaţiile prin care un terţ pretinde un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului urmărit, şi contestaţiile prin care se solicită împărţirea bunurilor proprietate comună.

Potrivit dispoziţiilor art. 402 alin. 2 C. proc. civ. "hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie se dă fără drept de apel".

Art.402 alin. 2 C. proc. civ. prevede în conţinutul său două excepţii de la regula pe care o instituie, şi anume: o primă derogare se referă la hotărârile pronunţate în contestaţia la executare prin terţii pretind că au asupra bunului supus urmăririi silite un drept de proprietate sau un alt drept real, iar a doua excepţie are în vedere hotărârile pronunţate în contestaţia la executare, cu privire la împărţirea bunurilor proprietate comună.

În aceste două cazuri reglementate de art. 401 alin. 2 şi art. 4001 C. proc. civ., căile de atac sunt apelul, şi respectiv recursul, soluţie justificată prin aceea că în astfel de situaţii are loc o adevărată judecată asupra fondului, şi este necesar să se asigure o identitate de tratament juridic, sub aspectul căilor de atac, între aceste contestaţii şi acţiunile principale prin care se valorifică aceste drepturi, între care contestatorul poate opta.

Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută, potrivit dispoziţiilor art. 402 alin. 3 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte hotărârea asupra contestaţiei la titlu, atunci când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, aceasta este supusă recursului potrivit art. 402 alin. 2 C. proc. civ., nefiind incidente dispoziţiile alin. 3, căci, în acest caz, nu se execută o hotărâre judecătorească.

În cadrul judecării contestaţiei la titlu, instanţa, atunci când constată că actul nu este destul de clar, va putea cere lămuririle necasare de la organul emitent al titlului executoriu.

Codul de procedură civilă nu conţine în materia contestaţiei la executare dispoziţii derogatorii de la dreptul comun în privinţa posibilităţilor de exercitare a căilor extraordinare de atac.

Prin urmare, doctrina a apreciat că împotriva hotărârilor pronunţate asupra contestaţiilor la executare se pot exercita şi căile extraordinare de atac: contestaţia în anulare (art. 317-321 C. proc. civ.), revizuirea (art. 322-328 C. proc. civ.), dacă sunt întrunite cerinţele legale de executare a acestora.

Efectele hotărârii pronunţate în contestaţia la executare În cazul în care contestaţia este respinsă:- se continuă executarea în cazul în care urmărirea a fost suspendată;

90

- nu mai poate fi introdusă o nouă contestaţie la executare pentru aceleaşi motive, hotărârea de respingere având putere de lucru judecat.

Atunci când se constată vădita rea-credinţă a titularului contestaţiei la executare şi introducerea acesteia pentru a tergiversa executarea sau pentru a tachina cealaltă parte, instanţa poate să-1 oblige pe acesta la plata de despăgubiri dacă împiedicarea executării a pricinuit pagube, cât şi la plata unei amenzi (art. 404 alin. 2). Acestea vor fi stabilite prin hotărârea de respingere a contestaţiei pentru a crea astfel un titlu executoriu cu privire la ele.

Dacă a fost admisă contestaţia, efectele diferă după scopul urmărit de aceasta. Astfel, conform art. 404 alin. 1, instanţa, după caz, anulează actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, dispune anularea ori încetarea executării însăşi, anularea ori lămurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.

Întoarcerea executăriiPrin modificarea şi completarea Codului de procedură civilă adusă de O.U.G. nr.

138/2000, a fost acoperită lipsa reglementării privitoare la întoarcerea executării. Asrfel, au fost introduse art. 4041-4043, consacrate acestei instituţii, ce formează secţiunea VI1

din Capitolul I.Potrivit art. 4041, în toate cazurile în care se desfiinţează titlul executoriu sau

însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. În continuare, textul precizează că bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celi îndreptăţit.

Dacă executarea s-a făcut prin vânzarea unor bunuri mobile, întoarcerea executării se va face prin restituirea de către creditor a sumei rezultate din vânzare, actualizată în funcţie de rata inflaţiei. Excepţie face situaţia prevăzută de art. 449 C. proc. civ.

Se observă că textul legal are în vedere întoarcerea executării în cazul ambelor forme: executare silită directă şi executare silită indirectă.

În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat titlul executoriu sau actele de executare, se va putea dispune, la cererea persoanei interesate, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei anterioare executării (art. 4042 alin. 1).

Dacă instanţa care a desfiinţat hotărârea executată a dispus rejudecarea în fond a procesului şi nu a luat măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, această măsură se va putea dispune de instanţa care rejudecă fondul (art. 4042 alin. 2).

Textul legal se referă şi la ipoteza în care restabilirea situaţiei anterioare nu s-a dispus de instanţă, în condiţiile prezentate anterior. În acest caz, persoana îndreptăţită va putea cere restabilirea situaţiei anterioare instanţei judecătoreşti competente potrivit legii.

La fel se va proceda şi în cazul în care titlul executoriu emis de un alt organ decât o instanţă judecătorească a fost desfiinţat de acel organ sau de alt organ din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, iar modalitatea restabilirii situaţiei anterioare nu este prevăzută de lege sau, deşi este prevăzută, nu s-a luat această măsură. Şi în acest caz, persoana îndreptăţită se va putea adresa instanţei judecătoreşti competente potrivit legii (art. 4043 C. proc. civ.).

91