Ergonomie

1

Suport electronic de curs

ERGONOMIE Titular: şef de lucrări dr. ing. Gabriel DĂNILĂ

Anul universitar: 2009-2010

Ergonomie

1

1. Noţiuni introductive

Pădurile României ocupă la data actuală un procent de circa 27% din teritoriul naţional.

Specialiştii apreciază că din punct de vedere al condiţiilor naturale suprafaţa de pădure minim

necesară se cifrează la un nivel de 40% din teritoriul naţional. O dezvoltare social-economică

durabilă va trebui să ia în considerare în viitor valorificarea prin introducerea în circuitul forestier a

unor suprafeţe de terenuri degradate sau slab productive, în vederea sporirii suprafeţei pădurilor

cel puţin la nivelul minimului necesar stabilităţii ecosistemice generale.

Considerând aceste aspecte, atât la data actuală cât şi în perspectivă, o parte importantă a

forţei de muncă este şi va fi antrenată în lucrările forestiere. Activităţile desfăşurate în sectorul

forestier al economiei naţionale se caracterizează, în general, prin condiţii grele de lucru

determinate de caracteristicile morfostructurale ale terenului, cât şi de cele climatice. Considerând

faptul că majoritatea lucrărilor din silvicultură şi exploatări forestiere se desfăşoară în mediul

natural, alternanţa anotimpurilor determină necesitatea adaptării permanente a organismului

celor implicaţi în munca din sector, la condiţii variabile.

Tehnicile şi metodele de lucru tradiţionale, unele echipamente inadecvate şi dificultatea

mecanizării anumitor lucrări, induc un randament scăzut, eforturi fizice considerabile, oboseală în

procesul muncii şi apariţia unor boli profesionale.

Potrivit statisticilor, sub raportul frecvenţei accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor

profesionale, sectorul forestier este caracterizat printr-un grad înalt de risc în procesul muncii.

Ameliorarea condiţiilor de securitatea muncii, a celor de sănătate a muncitorilor implicaţi în

aceste procese şi sporirea bunăstării lor constituie un deziderat social major.

Ergonomia este unul dintre mijloacele care pot contribui în mod substanţial la acest

deziderat. Deşi preocupările de fond în problema optimizării proceselor de muncă şi a măririi

siguranţei participanţilor la aceste procese sunt destul de vechi, noţiunea concretă de ergonomie

este relativ recentă (30 – 40 ani). Problematicele şi aspectele la care ergonomia trebuie să

răspundă sunt însă mult mai vechi.

În accepţiunea actuală ergonomia reprezintă ştiinţa care realizează studiul relaţiei dintre

muncitor şi mediul său de muncă. Ea urmăreşte înainte de toate adaptarea muncii la executantul

său şi, bineînţeles optimizarea sistemului om – operaţie – mediu de muncă., cu realizarea

securităţii executantului, a sănătăţii şi bunăstării sale, precum şi a unui randament corespunzător

al procesului muncii.

Ergonomia caută, în acelaşi timp, să adapteze muncitorul la munca sa, prin formarea

instruirea şi hrănirea corespunzătoare şi urmărirea stării sale de sănătate. Se poate vorbi prin

urmare despre ergonomia activităţii umane sau de ingineria componentei umane a proceselor de

muncă.

Ergonomie

2

Deşi recentă ca denumire şi teoretizare, ergonomia are rădăcini mult mai adânci. Ea a

apărut din necesitatea practică de a soluţiona numeroasele aspecte tehnice, economice, sociale şi

umane care implică munca omului în condiţiile complexităţii tot mai ridicate a producţiei moderne

de bunuri.

Apariţia ergonomiei poate fi legată de primele studii de normare a muncii apărute odată cu

începutul producţiei mecanizate de serie şi a normării muncii în vederea adaptării muncitorului la

ritmul de lucru al maşinilor.

Denumirea de ergonomie derivă din cuvintele greceşti ergon = lucru, activitate şi nomos =

normă.

Ergonomia a fost definită iniţial ca suma măsurilor şi deciziilor luate în scopul adaptării

muncii la capacităţile şi limitele individului. Noţiunea de „muncă” este interpretată în cel mai larg

sens al său.

Începând de la uneltele simple ţi până la actualele linii tehnologice computerizate, omul a

căutat mijloacele şi metodele adecvate de a-şi face munca mai uşoară şi cu un randament sporit.

Din dorinţa asigurării unui randament superior, de multe ori se neglijează securitatea,

sănătatea, bunăstarea şi eficacitatea celor care interacţionează cu maşinile, le manipulează sau le

conduc.

Maşinile şi utilajele moderne sunt concepute şi construite de multe ori fără a se ţine seama

de capacităţile şi limitele umane, putând afecta în funcţionarea lor integritatea fizică şi mentală a

muncitorului (fig. 1).

Ergonomia îşi propune să optimizeze legăturile de condiţionare multiplă care apar în

procesul muncii între om şi maşină (în sens larg uneltele şi obiectele supuse transformării) şi

mediul de muncă, cu scopul creşterii eficienţei muncii, a capitalului şi a gradului de confort în

procesul muncii.

Riscurile muncii cu utilaje mecanice moderne trebuie acceptat ca atare, urmărindu-se

minimizarea acestora. Singura alternativă la mecanizare rămâne adesea folosirea de unelte

manuale tradiţionale nemodificate de-a lungul timpului, chiar dacă atât în concepţie cât şi în

randament lasă de dorit.

Ergonomie

3

Fig. 1. Riscurile posibile în procesul fasonării cu motofierăstraie

În asemenea cazuri, ergonomia trebuie să intervină cu modificări simple şi utile ale

uneltelor tradiţionale cu toată rigiditatea celor care s-au obişnuit din totdeauna cu o anume

unealtă sau cu un anume mod de lucru.

Concluzionând, putem defini ergonomia ca o ştiinţă interdisciplinară care raliază, îmbină şi

coordonează probleme de tehnologie, biologie, sociologie şi psihologie a muncii, teorie

economică, medicina muncii etc., în scopul realizării unor raporturi optime între om, mijloc de

muncă, mediu fizic şi social, urmărind sporirea productivităţii muncii.

Ergonomia a cunoscut o dezvoltare extrem de rapidă atât în plan teoretic cât şi aplicativ. În

etapa actuală de dezvoltare economico-socială nu se mai poate concepe organizarea muncii în

afara principiilor ergonomiei care vizează creşterea productivităţii prin optimizarea folosirii

cunoştinţelor şi capacităţilor psiho-fiziologice normale ale omului.

Ergonomia se fundamentează pe două componente esenţiale:

a) Aspectul tehnic relativ la condiţiile practice de optimizare a locului de muncă, a maşinilor,

uneltelor de lucru – respectiv ergonomia aplicată.

b) Aspectul uman relativ la cunoaşterea şi descrierea caracteristicilor fizice şi psiho-fiziologice ale

omului (talie, viteză de reacţie, nevoi fiziologice, capacităţi şi limite).

Prin coroborarea celor două componente de bază, ergonomia fundamentează principiile,

regulile şi normele pe baza cărora se poate produce adaptarea muncii la om prin dimensionarea

corespunzătoare a tehnicii la nivelul posibilităţilor psiho-fiziologice ale omului şi a omului la muncă

(meserie).

Prin urmare, ergonomia nu este o ştiinţă izolată ci interacţionează cu numeroase discipline

ca economia, anatomia, antropometria, fiziologia, psihologia experimentală şi comportamentală,

medicina şi igiena muncii, anatomia patologică, sociologia şi pedagogia. Ergonomia include de

asemenea, interacţiunile sistemului studiat cu sistemele social, economic şi politic.

EFORTUL FIZIC

- Deplasare teren accidentat - Poziţia de lucru aplecată – solicitare coloană vertebrală

UTILAJ

- Vibraţii; - Zgomot; - Poluare aer

FASONATOR

FERĂSTRĂU

MECANIC

RĂNIRI PRIN LOVIRE

- Lanţ ferăstrău - Crengi uscate - Aşchii la rupere - Alunecare

Ergonomie

4

Într-o primă concluzie, se poate spune că principalul obiectiv al ergonomiei ca sistem

aplicativ este fie de a adapta munca la nevoile, capacităţile şi limitele omului acţionând asupra

tehnologiei şi organizării muncii, fie de a adapta omul la muncă prin formare, informare,

alimentaţie, control medical etc.

Evaluarea sub aspectul respectării principiilor ergonomiei a unei faze sau a unui proces de

muncă trebuie să răspundă unor criterii minimale cum ar fi:

a) securitatea muncii (protecţia faţă de noxe, accidentări sau alte riscuri);

b) sănătatea (lipsa bolilor profesionale şi protecţia împotriva acestora);

c) oboseala şi lipsa de confort (sarcina de muncă fizică şi mentală trebuie să fie în armonie cu

vârsta, sexul, alimentaţia, condiţiile de mediu etc.);

d) securitatea folosirii utilajului (uneltei);

e) satisfacţia profesională;

f) remunerarea, securitatea socială, alocaţii familiale;

g) eficacitatea (volum, calitate, randament).

Criteriile principale de analiză sunt securitatea, sănătatea şi oboseala. O muncă în care nu

se respectă normele corespunzătoare pentru cele trei criterii amintite nu poate fi considerată

acceptabilă sub raport ergonomic.

Criteriul de eficienţă nu va putea fi satisfăcut decât în condiţiile limitelor normale ale celor

trei criterii de bază. Eficienţa muncii poate fi mărită prin aplicarea unor elemente de ergonomie,

cu ajutorul metodelor şi mijloacelor cele mai adecvate.

Aplicarea generalizată a principiilor ergonomiei este indispensabilă într-o societate

modernă.

Analiza finală a raportului costuri / beneficii trebuie să ia în considerare economia generală

a ţării şi să nu se limiteze numai la o întreprindere anume.

Efectele aplicării principiilor ergonomiei în economie se răsfrâng în mod semnificativ la

nivelul societăţii. Astfel, eliminarea riscurilor de accidente şi a îmbolnăvirilor profesionale din

sectorul forestier are un impact major la nivel socio-economic general.

Anumite afecţiuni specifice cum ar fi maladiile reumatismale, afecţiunile coloanei

vertebrale, surditatea parţială etc., nu se produc instantaneu ci într-un interval de timp destul de

lung. În acest caz măsurile preventive sunt mult mai uşor de suportat la nivel social decât cele

reparatorii. Cuantificarea măririi randamentului muncii şi a profitului financiar rezultat în urma

aplicării principiilor ergonomiei este de multe ori relativ greu de realizat din mai multe motive

dintre care amintim:

Ergonomie

5

- cantitatea muncii realizate la unitatea de timp rămâne neschimbată, în schimb muncitorul

o realizează cu mai puţin efort, consum energetic mai mic şi fără riscuri;

- calitatea produsului se ameliorează dar este greu de măsurat;

- absenteismul datorat accidentelor de muncă sau îmbolnăvirilor profesionale se

diminuează;

- se diminuează mişcările de personal uşurându-se munca funcţionarilor;

- imaginea întreprinderii fiind ameliorată permite încadrarea de lucrători cu o calificare

superioară.

În decursul timpului ergonomia a evoluat cu rapiditate în direcţia diversificării pe mai multe

domenii specifice: ergonomia produsului, ergonomia producţiei, ergonomia activităţilor,

ergonomia informaţiei, topoergonomia, bioergonomia, ergonomia biomecanică etc.

Se diferenţiază, de asemenea, după stadiul de aplicare în procesul muncii: ergonomia de

concepţie, ergonomia de creaţie.

Obiectul cursului îl constituie ergonomia forestieră, respectiv aplicarea principiilor generale

ale ergonomiei în domeniul forestier reprezentat prin cele trei subramuri de activitate: silvicultură,

exploatări forestiere şi preindustrializarea lemnului.

Ergonomie

6

2. Particularităţi ale ergonomiei forestiere

Obiectivul de bază al ergonomiei forestiere îl constituie adaptarea mediului de muncă la

muncitor şi adaptarea muncitorului la procesele de muncă.

Mediul de muncă se defineşte ca fiind totalitatea condiţiilor, împrejurărilor şi influenţelor

care acţionează asupra persoanei aflate în procesul muncii.

Acţiunea mediului se produce într-un sistem unitar prin intermediul mai multor categorii de

factori determinanţi (fig. 2).

Fig. 2 Sistemul ergonomic în exploatări forestiere

În figura 2 se prezintă schematic factorii cei mai obişnuiţi cu implicaţiile şi posibilităţile de

autoreglare sistemică.

În casetele din partea stângă sunt factorii ale căror combinaţii determină mediul de muncă.

Aceştia se diferenţiază în cei naturali, mediu, relief, climă şi factori de origine umană cum ar fi:

unelte, maşini, metode de muncă.

Factori fizici şi biologici

DECIZIE NIVEL DE ÎNTREPRINDERE

Factori

tehnologici şi organizaţionali

Muncitorului

DECIZIE NIVEL SUPERIOR

Producţie

Efecte asupra:

Caracteristici specifice

Retur informaţie

Ergonomie

7

3. Organismul uman. Sursele de energie şi oboseala

3.1. Corpul uman

Pentru înţelegerea corespunzătoare a interferenţelor dintre om, munca sa şi mediul

înconjurător sunt necesare câteva cunoştinţe elementare anatomo-fiziologice de bază. În acest

sens se vor face câteva consideraţii asupra structurii corpului omenesc şi asupra fiziologiei sale şi

asupra proceselor vitale care se desfăşoară în procesul muncii.

Se vor analiza, prin urmare, componentele fundamentale ale organismului: scheletul,

articulaţiile, muşchi şi sistemele energetice ale organismului: sistemul respirator, sistemul sanguin

şi sistemul excretor.

3.1.1. Scheletul, articulaţiile şi muşchii

a) Scheletul. Corpul uman este configurat şi susţinut de către sistemul osos (schelet)

constituit din circa 200 de oase articulate între ele. Scheletul reprezintă în mod obişnuit circa 17%

din greutatea corpului normal dezvoltat.

În timpul proceselor de muncă cea mai solicitată parte a scheletului este coloana

vertebrală. Circa 1/3 dintre muncitorii forestieri suferă de afecţiuni ale coloanei vertebrale.

Afecţiunile clasice sunt sciatica, lumbago, spondiloza etc. Coloana vertebrală este constituită din

24 de vertebre dispuse în forma literei „S”. Între segmentele osoase sunt intercalate discuri

tampon elastice de natură cartilaginoasă care asigură supleţea coloanei permiţându-i flexiunea în

plan dorso-ventral precum şi torsiunea sau curbarea limitată în lateral. Discurile coloanei sunt

constituie dintr-un nucleu gelatinos învelit printr-un inel fibros. La mişcările de încovoiere sau la

ridicarea ori transportul anumitor greutăţi, discurile se comprimă simetric sau asimetric potrivit

repartizării sarcinii şi a poziţiei coloanei. După aşezarea greutăţii discurile îşi revin la forma iniţială

(fig. 3).

a. b.

Fig. 3. Compresiunea discurilor coloanei în poziţie corectă

a. poziţie normală, fără sarcină;

b. poziţie comprimată, cu sarcină;

Ergonomie

8

Atunci când coloana este în poziţie normală presiunea asupra discurilor se repartizează în

mod uniform pe toată suprafaţa acestora. În situaţia în care coloana este curbată sau sarcina este

asimetrică (greutate pe un umăr sau într-o singură mână) contracţia discului este concentrată pe o

suprafaţă limitată, iar presiunea în zonă creşte în mod considerabil. Dacă presiunea asupra discului

este foarte mare sau cu frecvenţă ridicată care nu permite revenirea discului cartilaginos la forma

iniţială, acesta se poate deforma devenind asimetric sau, şi mai grav, învelişul fibros cedează şi se

produce hernia de disc. În funcţie de poziţia cuplului se produce o presiune puternică asupra

nervilor care ies din măduvă printre vertebrele respective sau asupra măduvei, când hernia se

produce în profunzimea inelului.

Întrucât presiunea datorată sarcinii se cumulează cu greutatea corpului, cel mai adesea

sunt afectate discurile dintre vertebrele din zona lombară, respectiv nervii lombari şi cei sciatici.

Răceala prelungită prezentă în zona cervicală din cauza configuraţiei veşmintelor,

accentuată prin umezeală datorată transpiraţiei la efort, poate provoca prin acţiune îndelungată

modificări ale discurilor sau ale vertebrelor din zonă, acţionând asupra nervilor care asigură

controlul membrelor anterioare cauzând afecţiuni importante.

b) Articulaţiile. Oasele corpului omenesc sunt legate prin articulaţii fixe sau mobile.

Articulaţiile mobile ale scheletului permit diferite mişcări ale membrelor sau ale trunchiului. În

articulaţii, extremităţile oaselor sunt acoperite de scuturi cartilaginoase şi gresate prin lichidul

sinovial. Cartilagiul nu este irigat de vase de sânge şi se regenerează foarte lent. Prin urmare, dacă

articulaţia este supusă unui efort exagerat sau un efort permanent sau des repetat, cartilagiul se

poate uza complet. În lucrările forestiere, datorită specificului acestora cel mai frecvente sunt

afectate articulaţiile.

În general, mobilitatea articulaţiilor se diminuează odată cu înaintarea în vârstă.

c) Muşchii. Funcţiile muşchilor sunt diferenţiate după natura şi amplasarea acestora.

Muşchii reprezintă cca. 40% din masa corporală a adultului normal dezvoltat. În analiza proceselor

de muncă interesează muşchii striaţi care asigură mişcarea corpului sau a membrelor precum şi

muşchiul cardiac, cal care asigură funcţionarea permanentă a sistemului circulator.

Muşchii striaţi sunt alcătuiţi dintr-o masă cărnoasă constituită din fibre musculare mai

îngroşate în zona mediană. La extremităţi muşchii se subţiază, iar la capetele fibrelor se musculare

formează tendoanele prin care sunt înseraţi la sistemul osos. Fibrele musculare se pot contrage

până la jumătate din lungimea lor. Capacitatea de efort a muşchilor depinde de lungimea şi

volumul acestora. În interiorul celulei musculare energia chimică se transformă în energie

mecanică, iar reacţia de transformare degajă căldură. Vasele sanguine transportă la nivelul

muşchilor oxigenul şi substanţele nutritive, în principal glucoza care este indispensabilă activităţii

musculare. Capilarele venoase colectează în acelaşi timp bioxidul de carbon şi celelalte rezultante

ale reacţiilor chimice, în principal acidul lactic. Capacitatea de stocare a oxigenului şi a substanţelor

chimice este relativ scăzută, prin urmare funcţionarea muşchilor este tributară aprovizionării prin

circulaţia sangvină.

Ergonomie

9

Numărul de vase din celulele musculare depinde de numărul acestora şi mai puţin de

lungimea lor, prin urmare şi numărul vaselor sanguine se poate mări dacă muşchiul este folosit în

mod ritmic o perioadă îndelungată.

Dezvoltarea corespunzătoare a musculaturii uşurează prestarea muncii fizice prin

susţinerea corespunzătoare a coloanei vertebrale şi a articulaţiilor.

Dacă muşchiul se contractă şi destinde în mod ritmic el este supus unui un efort dinamic

(secţionarea trunchiurilor cu fierăstrăul manual, cojirea trunchiurilor cu toporul, deplasarea în

pădure), iar dacă rămâne contractat un timp îndelungat este supus unui efort static (menţinerea

unor greutăţi deasupra capului, secţionarea cu fierăstrăul mecanic, transportul puieţilor). În starea

contractată presiunea în interiorul muşchiului este mărită iar irigarea cu sânge arterial se reduce

sau stagnează. Deci efortul static este mult mai obositor în procesul muncii. Prin reducerea sau

oprirea circulaţiei sanguine la nivelul muşchilor, aceştia nu se pot debarasa de deşeurile rezultate

din reacţiile chimice, în special de acidul lactic. Acumularea de acid lactic provoacă oboseală şi

senzaţii dureroase. Durerea musculară încetează la relaxarea muşchilor şi reluarea circulaţiei

normale a sângelui.

3.1.2. Respiraţia, circulaţia şi excreţia

Elementele nutritive necesare activităţii musculare sunt absorbite de sânge la trecerea prin

ficat, iar oxigenul este preluat la nivelul alveolelor pulmonare.

Sângele oxigenat este pompat prin acţiunea ritmică a muşchiului cardiac în artera aortă, de

unde, prin sistemul arterial ajunge la nivelul muşchilor, de unde se încarcă cu reziduurile chimice

rezultate din reacţiile chimice, se filtrează la nivelul rinichilor şi se reîntoarce la ficat şi plămân.

În domeniul forestier munca este marcată de efort fizic susţinut care produce creşterea

presiunii sanguine. De aceea nu se recomandă muncitori cu hipertensiune pentru muncile ce

presupun efort fizic. De asemenea trebuie reţinut că presiunea sanguină creşte odată cu înaintarea

în vârstă. În stare de repaus fizic inima pompează cca. 3-6 litri de sânge pe minut. La acelaşi individ

supus unei activităţi musculare intense cantitatea de sânge pompat poate depăşi 30 – 35 l/min. În

mod corespunzător, pulsul cardiac poate scădea sub 50 bătăi/min în stare de repaus şi poate

depăşi 80 bătăi/min la efort fizic. Activitatea fizică intensă produce creşterea mult mai accentuată

a pulsului la o persoană neantrenată în comparaţia cu una obişnuită cu efortul. În paralel cu

funcţiile de aprovizionare a muşchilor cu oxigen, substanţe nutritive şi de excreţie, sângele

reglează temperatura corpului şi bilanţul hidro-electrolitic.

Oxigenul aspirat din aer prin respiraţie ajunge în plămâni, de unde la nivelul alveolelor

pulmonare este transferat în sânge. Simultan, sângele se purifică de bioxidul de carbon pe care îl

transportă de la nivelul muşchilor şi care este evacuat prin trahee în mediul ambiant.

Prin urmare, măsura intensităţii activităţii fizice este dată de cantitatea de oxigen

consumat. Această cantitate maximală de oxigen consumat defineşte potenţialul metabolic,

Ergonomie

10

respectiv capacitatea maximă a unei persoane de a consuma oxigenul la nivelul muşchilor activi pe

durata lucrului.

Când nevoile maximale de oxigen ale muşchilor, corespunzător efortului fizic cunt

acoperite de oxigenul adus de sânge muşchii lucrează în condiţii aerobice. În această ipoteză

glucoza şi oxigenul sunt transformate în apă şi bioxid de carbon cu degajare de energie mecanică şi

căldură după reacţia:

C6H12O6 + 6O2 = 6H2O + 6CO2 + E

În condiţiile eforturilor fizice dure aprovizionarea cu oxigen se dezechilibrează, sângele nu

mai poate transporta în unitatea de timp cantitatea de oxigen necesară. În asemenea situaţii

muşchiul trebuie să îşi procure energia într-un proces anaerobic. În absenţa oxigenului glucoza se

transformă în acid lactic (toxic), în energie mecanică şi căldură după reacţia:

C6H12O6 = C2HO3 + E

În condiţii anaerobice, efortul static, provoacă o creştere a ritmului cardiac şi consum

energetic mai mare decât efortul dinamic desfăşurat ritmic, în condiţii aerobice. În plus, muşchii au

nevoie de o perioadă mai lungă pentru refacere după funcţionarea în condiţii anaerobice. Prin

urmare munca statică şi anaerobică este mult mai „costisitoare” şi trebuie evitată prin toate căile

posibile.

Cauzele principale ale incidenţei muncii statice sunt uneltele şi echipamentele

necorespunzătoare sau postura de lucru neadecvată.

3.2.Sursele de energie şi oboseala

3.2.1. Nevoile energetice şi sarcina fizică a muncii

Consumul energetic pe care îl permite aportul de elemente nutritive se exprimă în

kilocalorii (Kcal) sau în jouli (J), 1 cal = 4,18 J. Caloria reprezintă cantitatea de căldură necesară

pentru ridicarea cu 10C a temperaturii unui litru de apă. Un joul reprezintă energia necesară

pentru deplasarea unei greutăţi de 1 Kg pe o distanţă de 1 m cu o forţă de 1 N.

Metabolismul

Procesele chimice care au loc în mod continuu în celule pentru asigurarea menţinerii vieţii

şi activităţilor de muncă sau loisir definesc metabolismul organismului uman.

În poziţie de repaus (culcat) cu stomacul gol, oragnismul funcţionează la un nivel minim de

consum de energie definit ca metabolism bazal. Energia provenită din procesele metabolismului

bazal se consumă pentru întreţinerea proceselor vitale (circulaţia sanguină, respiraţie, matabolism

celular, activitate glandulară menţinerea temperaturii corpului). Energia de repaus depinde de

talie, sex, vârstă, greutate, temperatura corpului şi a mediului ambiant.

Energia de repaus variază între 4180 şi 8360 Kj (1000 – 2000 Kcal).

Atunci când organismul se află în activitate consumul metabolic creşte, pe lângă energia de

bază fiind necesar un consum energetic suplimentar corespunzător dificultăţii activităţii fizice şi

duratei acesteia.

Ergonomie

11

Indirect, aşa cum s-a precizat consumul de energie se poate determina pe baza consumului

de oxigen. Fiecare litru de oxigen consumat de corp echivalează cu 20,1 Kj. Pentru determinarea

consumului de oxigen se utilizează diferenţa concentraţiei în oxigen dintre aerul inspirat şi cel

expirat, multiplicată cu volumul de aer expirat.

Convenţional, dificultatea muncii fizice se exprimă prin energia suplimentară necesară

pentru o zi de muncă de 8 ore.

- mai puţin de 4100Kj / 8 ore – muncă uşoară;

- 4100Kj / 8 ore – 6688Kj / 8 ore – muncă moderată;

- 6688Kj / 8 ore – 8360Kj / 8 ore – muncă intensă;

- peste 8360Kj / 8 ore – muncă foarte dificilă;

Cifrele reprezintă valori medii orientative, consumul energetic concret fiind variabil în

funcţie de particularităţile matabolice ale fiecărui individ.

Pentru femei, valorile sunt mai mic cu cca. 25 – 30%.

Pentru stabilirea necesarului energetic în 24 ore, în afară de metabolismul de bază şi cel de

muncă trebuie avut în vedere şi cel consumat în alte activităţi (loisir).

1000 cal = 1 Kcal 4180 j = 1KJ

Fig. 4. Repartiţia consumului energetic global în raport de dificultatea muncii

5000

6000

1000

2000

3000

4000

Metabolism de bază

Metabolism loisir

Metabolism de muncă

CONDIŢII

UŞOARE

CONDIŢII

MEDII CONDIŢII

GRELE

CONDIŢII

FOARTE

GRELE

1000

4200

1600

6700

2000

8400

3000

12600

KCal Kj

Con

sum

gen

eral

de

ener

gie

Nivel de dificultate a muncii

Ergonomie

12

4. Factorii de ambianţă în procesul muncii

Pentru desfăşurarea în mod corespunzător a procesului muncii, în condiţii de deplină

securitate şi cu randament maxim, este necesar ca fiecare dintre componentele mediului material,

social şi moral (factori de ambianţă) în care se desfăşoară munca să se situeze cât mai aproape de

un prag considerat optim.

Factorii de ambianţă sunt clasificaţi în patru categorii, după cum urmează:

1. Factori ai microclimatului - fizici;

- chimici;

- biologici;

2. Factori psihici - coloritul;

- muzica;

- colaborarea;

3. Odihna - relaxarea, distracţia;

4. Practica şi perseverenţa în muncă

4.1. Microclimatul

Microclimatul reprezintă ansamblul factorilor de temperatură, umiditate, intensitatea

radiaţiilor solare, mişcarea aerului, zgomot şi vibraţii, caracteristice unui spaţiu de dimensiuni mici,

de obicei la suprafaţa pământului. Altfel spus, microclimatul reprezintă spaţiul din imediata

vecinătate a unui individ care influenţează direct funcţiile metabolice ale organismului, starea de

sănătate, capacitatea de muncă şi productivitatea muncii.

Microclimatul este tributar macroclimatului în care se desfăşoară activitatea lucrătorii din

sectorul forestier, depinzând de coordonatele geografice, starea fizică a atmosferei, vecinătatea şi

mărimea cursurilor de apă, formele de relief etc. Pentru muncitorii care îşi desfăşoară activitatea

în domeniul preindustrializării lemnului, microclimatul este unul de tip „industrial” care depinde

de specificul tehnologiei folosite, şi prin faptul că locurile de muncă sunt relativ amenajate,

influenţa macroclimatului este mai puţin resimţită.

4.1.1. Factorii fizici

Factorii fizici ai microclimatului influenţează decisiv funcţia de termoreglare a organismului,

metabolismul şi activitatea sistemului nervos. Acţiunea lor asupra organismului poate fi directă şi

imediată, cum este cazul temperaturii, umidităţii şi luminii, sau indirectă. În acest ultim caz ea se

exercită prin intermediul altor procese, de exemplu prin variaţiile presiunii atmosferice, câmpul

magnetic terestru, descărcări electrice etc.

Ergonomie

13

Temperatura aerului reprezintă elementul principal al microclimatului. Corpul omenesc are

în mod normal, o valoare de 36,6 – 37,0 grade Celsius. Pentru menţinerea acestui barem termic

corpul trebuie protejat împotriva frigului sau a căldurii excesive, pentru a nu solicita sistemele de

autoreglare termică ale organismului.

În activităţile din domeniul forestier, schimburile termice dintre organismul uman şi mediul

ambiant se fac prin radiaţie, transpiraţie, conductibilitate şi prin convecţie.

Schimburile termice prin radiaţie au la bază emisii de natură electromagnetică. În zona

temperată, prin aceste schimburi, pierderile de căldură ale corpului omenesc sunt de cca. 1000 –

1500 Kcal / zi.

Schimburile termice prin evaporarea transpiraţiei au loc ca urmare a creşterii temperaturii

corpului în urma efortului depus în procesul muncii fizice.

Schimburile termice prin conductibilitate au loc în urma contactului direct dintre tegument

şi îmbrăcăminte sau alte obiecte care vin în contact direct cu acesta. Prin urmare trebuie protejate

acele părţi ale pielii care ating obiectele mai reci.

Schimburile termice prin convecţie au loc ca urmare a mişcării curenţilor de aer care

îndepărtează aerul cald din apropierea corpului uman şi aduc aer mai rece.

Organismul uman posedă mecanisme de autoreglare termică în limite largi, totuşi în

condiţiile depăşirii anumitor valori, acestea pot duce la tulburări fiziologice accentuate, în unele

cazuri chiar la deces. Valorile termice optime pentru muncă sunt cuprinse între 18 – 210C pe timp

de iarnă şi 20 – 230C pe timp de vară.

Temperaturile considerate optime din punct de vedere ergonomic în funcţie de tipul şi

intensitatea activităţii desfăşurate sunt prezentate în tabelul următor.

Nr. crt. Muncă ……… Temperatura optimă (0C)

1 Intelectuală 20 - 21

2 Uşoară, în poziţia aşezat 19 - 20

3 Uşoară, în poziţia ortostatică 18

4 Grea, poziţie ortostatică 17

5 Foarte grea 15 - 16

Căldura pierdută de un om în stare de repaus ar fi suficientă pentru a spori temperatura

corpului 10C pe oră, iar în caz de muncă intensă cu 50C pe oră. Dacă această căldură nu ar fi cedată

mediului, individul s-ar supraîncălzi în scurt timp, cu consecinţe grave, chiar fatale pentru

organism. Dimpotrivă, dacă într-un mediu foarte friguros cedarea căldurii organice ar deveni

excesivă, omul ar răci, iar temperatura ar putea scădea până sub limita viabilităţii.

Împotriva căldurii mari din microclimat, lupta organismului se desfăşoară în două faze

fiziologice:

Ergonomie

14

- În prima fază are loc vasodilataţia cutanată, transportul unei părţi a sângelui de la organele

interne la suprafaţa tegumentului, cedarea căldurii din vasele pielii prin transpiraţie şi

evaporarea lichidului sudoral. Se constată creşterea radiaţiei, a convecţiei şi conducţiei dar

până la 32 – 330C în mediu ambiant, după care acestea încetează. Toate aceste procese

fiziologice reuşesc, pe intervale de timp scurte şi în anumite limite , să combată excesul

caloric, menţinând constantă temperatura corpului;

- În faza a doua, când căldura mediului ambiant se menţine ridicată timp îndelungat, limita

fiziologică a acestui prim mecanism de termoreglare este depăşită, iar organismul ajunge în

zona de hipertermie. Temperatura internă a corpului creşte cu 1 - 50C, transpiraţie este

abundentă, cu mari pierderi de săruri organice, fapt care provoacă un dezechilibru salin,

numărul de celule roşii pe unitatea de volum sporeşte. Individul are senzaţia de sufocare şi

apar fenomene de tetanie, tulburări psihice şi chiar leziuni cerebrale.

Apărarea organismului împotriva frigului parcurge un drum invers faţă de lupta împotriva

hipertermiei:

- Când temperatura mediului ambiant scade sub - 150C, pierderea de căldură corporală

sporeşte, iar pielea se răceşte proporţional cu creşterea umidităţii atmosferice. Organismul

urmăreşte să îşi menţină căldura internă constantă prin intensificarea metabolismului. Se

produce constricţia vaselor de sânge din piele, sporesc arderile interne şi implicit creşterea

căldurii în interiorul organismului. Masa sanguină are tendinţa de ase deplasa de la

periferie către organele interne, în special la ficat. Pulsul se accelerează iar tensiunea

arterială creşte din cauza vasocontricţiei. Dacă frigul se prelungeşte ori se agravează apare

contracţia dezordonată a unor grupe de muşchi – „dârdâială”;

- În faza a doua – fază de epuizare (decompensare), procesele metabolice se reduc în

intensitate, temperatura corpului scade, utilizarea oxigenului de către ţesuturi încetineşte,

ritmul respirator devine mai lent, pulsul se răreşte. Gândirea devine incoerentă şi confuză,

apoi organismul intră în comă, moarte survenind ca urmare a opririi cordului. Lupta

împotriva frigului, încheiată cu supravieţuirea individului, nu este lipsită uneori de apariţia

unor sechele la rinichi, sistemul nervos central, cord, plămâni etc.

Primul ajutor dat organismului în caz de expunere la frig constă în a încălzi corpul prin

scufundare în apă călduţă de 35 - 360C, temperatura apei fiind crescută la un interval de cca. 10

min. până ajunge la 43 0C. Durata fiecărei afundări în apă nu trebuie să depăşească 10 – 15 min. În

fig. 5 este prezentată dinamica termogenezei şi a temperaturilor interne la homeoterme (după M.

Nichelmann).

Ergonomie

15

T0 T1 T2 T3 T4 T5

Fig. 5 Dinamica termogenezei şi a temperaturilor interne la homeoterme

În domeniul forestier, activităţile se desfăşoară în cea mai mare parte a timpului în contact

direct cu factorii de mediu, deci o mare importanţă o are protejarea corpului omenesc împotriva

acestor influenţelor acestora.

Din cauza expunerii la frig şi umezeală cele mai frecvente maladii sunt cele reumatismale

(care pot deveni cronice cu caracter de boală profesională), dar şi îmbolnăvirile acute ale

aparatului respirator precum pneumonii, laringite, traheite etc.

Din aceste motive trebuie acordată atenţie deosebită îmbrăcămintei care este cu atât mai

eficientă cu cât reţine mai bine aerul între fibrele ţesăturii sau perii blănurilor, constituind un

termoizolator care se interpune între corp şi mediu. Capacitatea de termoizolator a îmbrăcămintei

este direct proporţională cu grosimea sa şi invers proporţională cu conductibilitatea termică a

ţesăturii. Ţesăturile care au proprietatea de a se înfoia reţin o cantitate sporită de aer fiind cele

mai indicate. Astfel, ţesăturile din lână au proprietăţi net superioare celor din bumbac, ale căror

fibre se comprimă prin expunere la frig. De asemenea, îmbrăcămintea murdară se comprimă

deoarece este mai compactă şi nu permite stocarea aerului între fibrele sale. În acest fel este

împiedicată circulaţia aerului, este favorizează transpiraţia şi împiedicată evaporaţia. La fel,

proprietăţi negative o au ţesăturile din fibre sintetice care sunt cele mai puţin indicate pentru

munca în aer liber mai ales în perioadele reci ale anului. În plus, este bine ca îmbrăcămintea de

Moa

rte

prin

fri

g

Moa

rte

prin

şoc

Zona posibilă a vieţii

Frig Z

ona

neut

ră te

rmic

Zona homeotermiei

Cald

Temperatura ambiantă

Temperatura internă

Producţia de căldură

Ergonomie

16

iarnă să fie de culoare închisă pentru a reţine cât mai bune radiaţiile calorice, iar îmbrăcămintea de

vară să aibă culoare deschisă.

În ceea ce priveşte încălţămintea, aceasta trebuie să fie un bun izolator la frig şi umezeală

dar să permită aerisirea piciorului. Estre indicată încălţămintea de piele, bine gresată şi mai puţin

cizmele de cauciuc mai ales pe timp de iarnă. Talpa încălţărilor trebuie să asigure o cât mai bună

aderenţă cu solul.

Dintre alte măsuri pentru combaterea frigului sau căldurii excesive mai amintim:

- evitarea consumului de alcool întrucât creează o falsă senzaţia de cald ca urmare a dilatării

vaselor de sânge şi sporirea afluxului acestuia spre zonele periferice lipsindu-se organele

vitale de un important aport sanguin;

- consumarea de băuturi nealcoolice fierbinţi şi dulci;

- în cazul temperaturilor ridicate se vor consuma lichide care să favorizeze transpiraţia, dar

se va evita consumarea unor băuturi prea reci;

- în caz de căldură excesivă trebuie să crească frecvenţa pauzelor şi durata lor.

Umiditatea atmosferică exprimă procentual cantitatea de vapori de apă existenţi într-un

metru cub de aer la un moment dat.

Umiditatea absolută reprezintă cantitatea de vapori de apă (în grame) într-un metru cub de

aer, la un moment dat la o temperatură şi presiune determinate.

Umiditatea maximă reprezintă cantitatea ce mai mare de vapori de apă (în grame) într-un

metru cub de aer, la un moment dat la o temperatură şi presiune determinate.

Umiditatea relativă reprezintă raportul dintre umiditatea absolută şi cea maximă, în

procente.

Umiditatea este în strânsă relaţie cu temperatura; odată cu scăderea temperaturii creşte

umiditatea relativă şi invers.

Ca şi temperatura, umiditatea influenţează pierderile de căldură ale organismului, adică

sistemul organic de termoreglare.

Pentru buna desfăşurare a procesului de muncă, umiditatea relativă a aerului trebuie să se

situeze între 30 şi 70% cu o zonă de confort de 35 – 65%. La temperaturi ridicate singura

modalitate de pierdere a căldurii corporale constă în intensificarea transpiraţiei şi evaporarea

lichidului sudoral. La umiditate mare a aerului, evaporarea transpiraţiei este stânjenită, iar o

umiditate redusă a aerului duce la senzaţia de uscăciune a gurii, lipsa transpiraţiei cutanate etc., în

ambele cazuri apărând o stare de disconfort.

Umiditatea aerului din microclimat influenţează şi gradul de poluare a atmosferei cu

pulberi diverse şi gaze toxice. Umiditatea redusă măreşte cantitatea de toxine din atmosferă, mai

ales în lipsa curenţilor de aer.

Ergonomie

17

Iluminatul reprezintă un factor deosebit de important pentru orice activitate umană

deoarece s-a demonstrat că cca 80 – 90% din informaţia primită din mediu este pe cale vizuală.

După natura sursei, iluminatul poate fi natural sau artificial. Indiferent de natura sa,

iluminatul trebuie să corespundă eficienţei ergonomice care previne instalarea oboselii vizuale. În

toate cazurile este de preferat iluminatul natural celui artificial.

Analiza acestui factor este deosebit de importantă în cazul proceselor de muncă din spaţii

închise. În cazul domeniului forestier, marea majoritate a diferitelor procese de muncă utilizează

lumina naturală.

Curenţii de aer influenţează funcţia de termoreglare a organismului, deoarece ei sporesc

pierderile de căldură într-o măsură care variază cu temperatura sau umiditatea. Cu cât viteza lor

este mai mică, cu atât se poate menţine mai îndelung efectul protector al veşmintelor.

În absenţa curenţilor de aer, asociată cu temperaturi ridicate, pătura de aer din imediata

apropiere a organismului devine imobilă, iar eliminarea de căldură este stânjenită ducând la

creşterea temperaturii organismului. La temperaturi scăzute şi umiditate mare curenţii de aer fac

să sporească pierderile de căldură, cu atât mai intens cu cât viteza este mai mare, ceea ce duce la

scăderea capacităţii de muncă.

Aeroionizarea reprezintă încărcarea aerului cu particule purtând sarcini electrice. Aeroionii

negativi au o influenţă favorabilă asupra organismului, iar cei pozitivi una vătămătoare.

Aeroionii sunt formaţi din atomi, molecule sau grupe de molecule care câştigă sau pierd

electroni sub acţiunea radiaţiilor solare, a câmpurilor electrice (fulgere, trăsnete) sau a

substanţelor radioactive. Numărul perechilor de ioni scade cu scăderea altitudinii şi cu creşterea

poluării atmosferice. În aerul de munte există cca. 2000 – 2500 ioni negativi/cm3 de aer, în câmpie

400 ioni negativi/cm3 de aer, iar în oraşe 150 - 200 ioni negativi/cm3 de aer.

Ionii negativi asigură un bun schimb de oxigen la nivelul alveolelor pulmonare, iar

insuficienţa lor duce la slăbirea corporală şi lipsa puterii musculare. Aeroionii negativi influenţează

favorabil şi funcţiile nervoase, endocrine şi cardiovasculare prin sporirea cantităţii de proteine din

sânge.

Zgomotul poate fi definit ca un sunet prea strident sau ca o suprapunere haotică de

sunete, de intensităţi şi frecvenţe diferite, cu o periodicitate neprecizată şi care impresionează

negativ aparatul auditiv. Din cauza zgomotului se instalează prematur oboseala în muncă,

irascibilitatea, scade atenţia şi concentrarea.

Zgomotele se caracterizează prin intensitate, frecvenţă şi viteză de propagare.

Intensitatea sunetului se măsoară în Belli şi reprezintă logaritmul natural al raportului

dintre intensitatea unui sunet şi intensitatea unui sunet abia perceput de urechea umană normală.

Frecvenţa sunetului se măsoară în Hertz (1 Hertz reprezintă frecvenţa unei mişcări a cărei

perioadă este de 1 secundă). Urechea umană percepe sunete cuprinse între 16 – 20000 Hz. Între

intensitate şi frecvenţă există o relaţie de interdependenţă care delimitează pragul de audibilitate

şi nivelul de suportabilitate a zgomotelor.

Ergonomie

18

Sunetele cu o vibraţie mai mică de 16 Hz se numesc infrasunete. Ele pot intra în rezonanţă

cu vibraţia altor medii putând avea consecinţe catastrofale (prăbuşirea unor construcţii sau

afectarea organelor interne ale omului a căror vibraţie este între 6 şi 8 Hz).

Sunetele cu vibraţia mai mare de 20000 Hz se numesc ultrasunete şi, în funcţie de tăria lor,

pot afecta macromoleculele, proteinele, sau chiar explozia celulelor.

Consecinţele fiziologice ale expunerii la zgomot sunt multiple acesta fiind un destabilizator

al sănătăţii fizice şi psihice a omului. Zgomotele care depăşesc 85 dB şi 1000 Hz sunt extrem de

dăunătoare, iar expunerea prelungită duce la infirmităţi ireversibile (surditate parţială sau totală).

Acţiunea nocivă a zgomotului izbeşte în primul rând timpanul şi implicit creierul, prin

intermediul căruia sunt apoi influenţate negativ aparatul cardiovascular, cel digestiv, glandele

endocrine etc.

În domeniul forestier multe utilaje depăşesc aceste valori ale nivelului de zgomot şi în

consecinţă trebuie luate măsuri pentru reducerea acestuia. Măsurile pot viza utilajul în sine, prin

proiectarea ergonomică (utilaje silenţioase), echiparea corespunzătoare a muncitorilor

(echipament de protecţie, căşti etc.) sau organizarea corespunzătoare a locului de muncă pentru

reducerea expunerii la zgomot.

Vibraţiile sunt oscilaţii de înaltă frecvenţă şi mică amplitudine care , în anumite condiţii

pot deveni dăunătoare organismului uman. De exemplu, un muncitor supus unei vibraţii de 25 –

40 Hz nu mai percepe perspectiva.

În domeniul forestier nivelul vibraţiei multor dintre utilajele utilizate depăşeşte pragul

suportabil din cauza neîntreţinerii corespunzătoare.

4.1.2. Factorii chimici

Factorii chimici ai microclimatului sunt reprezentaţi de componentele gazoase ale aerului,

dintre care oxigenul este indispensabil pentru viaţa organismelor, azotul este inert, iar altele pot

avea acţiune vătămătoare atunci când concentraţia lor depăşeşte o anumită valoare.

Oxigenul din atmosferă se află într-o proporţie aproape constantă de 20,7 – 20,9% care

scade cu altitudinea. În urma reţinerii în ţesuturi, aerul expirat conţine doar 15 – 16 % oxigen.

Consumul de oxigen depinde de aglomerarea indivizilor, de sezon, de intensitatea efortului

fizic sau de calitatea şi compoziţia hranei.

Când cantitatea de oxigen scade sub 18% apar tulburări fiziologice: respiraţie dispneică,

accelerarea ritmului cardiac şi respirator, creşterea tensiunii arteriale, uneori convulsii. Lipsa de

oxigen afectează creierul şi sistemul nervos vegetativ şi ca urmare simptomele sunt preponderent

de natură nervoasă.

Dioxidul de carbon din aerul atmosferic este în proporţie de 0,03 – 0,04%. El este rezultat al

reacţiilor de oxidare în procesele metabolice de la nivelul ţesuturilor, fiind pus în libertate prin

alveolele pulmonare. În cantităţi mici CO2 reprezintă un excitant fiziologic al centrilor care întreţin

şi ritmează respiraţia.

Ergonomie

19

În general are o toxicitate redusă, dar în concentraţii de peste 2% în aer produce

modificarea respiraţiei, instalarea unor stări depresive, salivaţie şi modificări microscopice în

ţesuturi.

Monoxidul de carbon este un gaz toxic, incolor şi fără miros fiind greu de depistat. Poate

lua naştere prin arderea incompletă a lemnelor, cărbunilor sau prin funcţionarea motoarelor cu

ardere internă. Are o afinitate de 210 ori mai mare pentru hemoglobină decât oxigenul formând

cu aceasta un complex nedisociabil, ceea ce micşorează foarte mult cantitatea de oxigen

transportată de globulele roşii în ţesuturi. Consecinţa o reprezintă insuficienta oxigenare a

organismului şi este afectat sistemul nervos (dureri de cap, ameţeli, oboseală, somnolenţă),

aparatul digestiv (greţuri, vomă), cel cardiovascular (dureri în regiunea inimii, aritmie, palpitaţii).

Aceste semne clinice ale intoxicaţiei se manifestă, cel mai adesea prea târziu pentru o intervenţie

medicală eficace.

La o concentraţie de 1% în aer, hemoglobina este blocată, iar moartea survine în 5 minute.

Intoxicaţii ci CO pot apare în încăperile încălzite cu sobe în care arderea este insuficientă

sau care au un tiraj necorespunzător, precum şi în sere încălzite cu instalaţii de ardere cu gaz

metan.

4.1.3. Factorii biologici ai microclimatului cuprind microorganismele din mediul ambiant.

Aceşti microbi sunt aderenţi la diversele impurităţi solide din aer trebuie incluse şi ele printre

factorii biologici, fie şi numai din considerente didactice.

Asupra organismului pulberile au acţiune negativă, ele determinând conioze (konisgr =

praf), adică procese de scleroză în diverse organe, cu scoaterea parţială din funcţiune. Aceste

pulberi au acţiune toxică sau iritant, fie acţiune alergică din cauza sensibilizării organismului la

aceste pulberi. Din ultima categorie fac parte praful din pene sau lână, polenul sau praful format

de ciuperci. Acţiunea iritativă se manifestă asupra ochilor, mucoaselor sau pielii.

Intrate în plămâni, particulele care au sub 10 microni ajung în trahee şi bronhii, iar cele cu

mai puţin de 3 microni ajung în alveolele pulmonare. Când acţionează în mod prelungit ele

provoacă iritaţia mucoasei respiratorii ducând la laringite, traheite sau bronşite cu toate

repercusiunile negative.

Puritatea aerului se referă în principal la spaţiile industriale şi ateliere. În aceste spaţii se

acumulează noxe sub formă de praf, gaze, vapori toxici, fum etc., care viciază microclimatul

devenind dăunătoare pentru sănătatea muncitorilor. Pentru purificarea aerului se va avea în

vedere ventilaţia naturală sau artificială conjugată cu măsuri de reducere a puterii de emisie a

surselor de noxe.

Microorganismele din aerul atmosferic sunt, de regulă în număr redus, cu excepţia

atmosferei marilor oraşe.

Ergonomie

20

4.2. Factorii psihici

Unii dintre factorii care acţionează asupra psihicului lucrătorilor ar putea fi incluşi între cei

fizici, dar aceştia se încadrează mai bine crearea ambientului. Chiar dacă unii dintre aceştia nu sunt

specifici activităţilor din sectoarele forestiere, ei trebuie reţinuţi deoarece sunt foarte importanţi

din punct de vedere ergonomic în procesul muncii.

Coloritul influenţează gradul de luminozitate din încăperi dar, s-a demonstrat că are un

efect deosebit de important asupra confortului psihic al oamenilor angrenaţi în procesul muncii.

În general culorile bazate pe nuanţe de roşu dau senzaţia de „cald” pe când cele bazate pe

verde sau albastru dau senzaţia de „rece”.

Muzica funcţională, aşa cum arată ultimele cercetării, înlătură încordarea psihică, reduce

monotonia, alungă oboseala şi asigură un confort psihic şi fizic pentru lucrătorul angajat în

procesul muncii. Transmisia muzicii nu trebuie să fie continuă ci în patru reprize de câte 30 de

minute, pe parcursul a opt ore de muncă.

Muzica este totuşi contraindicată în cazul muncilor care necesită o concentrare intelectuală

intensă.

Colaborarea la locul de muncă, este un factor un factor de care trebuie ţinut seama

deoarece munca efectuată într-o ambianţă colegială şi plăcută are un randament sporit prin

comparaţie cu o atmosferă de lucru tensionată şi „încărcată”.

În afară de factorii detaliaţi mai sus, stabilitatea socială, siguranţa „zilei de mâine”

contribuie la liniştea sufletească a oamenilor, iar randamentul la locul de muncă va creşte.

Instabilitate unei societăţi marcată de tulburări sociale nu fac decât să contribuie la

distragerea atenţiei oamenilor de la munca lor către alte probleme care ţin de siguranţa păstrării

locului de muncă, creând un stres permanent care, în mod cert se răsfrânge asupra capacităţii de

muncă din fiecare zi.

În plus modul şi posibilităţile de recreare pe care le oferă societatea se vor reflecta în

capacitatea de muncă a individului.