Curs Ecologie 2011

158
AVRAM FIŢIU TEMATICA EXAMEN ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI Biologie Tematica CAP.1. ECOLOGIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI CA ŞTIINŢĂ 1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI CAP.2. ECOSISTEMUL 2. DEFINIŢIA ECOSISTEMULUI 3. BIOTOPUL FACTORII ECOLOGICI 4. Factorii climatici 5. Lumina 6. Temperatura 7. Apa 8. Vântul 1

description

Ecologie

Transcript of Curs Ecologie 2011

Page 1: Curs Ecologie 2011

AVRAM FIŢIU

TEMATICA EXAMEN

ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

Biologie

Tematica

CAP.1. ECOLOGIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI CA ŞTIINŢĂ

1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI

CAP.2. ECOSISTEMUL

2. DEFINIŢIA ECOSISTEMULUI

3. BIOTOPUL

FACTORII ECOLOGICI

4. Factorii climatici

5. Lumina

6. Temperatura

7. Apa

8. Vântul

9. Factorii edafici (solul)

10. Factorii orografici (relieful)

FACTORI CORELATIVI

11. Salinitatea

12. Compoziţia ionică

1

Page 2: Curs Ecologie 2011

13. Oxigenul

14. Influenţele lunare şi planetare

15. Gravitaţia

16. Sistemul general al curenţilor de aer

17. Presiunea atmosferică

18. Focul

POPULAŢIA

19. Definiţia şi trăsăturile

20. Structura populaţiei

21. Mărimea populaţiei

BIOCENOZA

22. Definiţia

23 INDICII STRUCTURALI AI BIOCENOZEI

24. Relaţii interspecifice

25. STRUCTURA BIOCHIMICĂ A ECOSISTEMULUI

LANŢURI TROFICE

26. Definiţia

27. Clasificarea lanţurilor trofice

28. NIVELE TROFICE

29. NIŞA ECOLOGICĂ

30. PIRAMIDA ELTONIANĂ

31. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR

CAP. 3.AGROECOSISTEMUL

2

Page 3: Curs Ecologie 2011

32. DEFINIŢIA AGROECOSISTEMULUI

33. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR

34. Agroecosisteme extensive sau de intensitate redusă

35. Agroecosisteme intensive

36. Agroecosistemele industriale sau industrializate

37. STABILITATEA IN AGROECOSISTEME

38. DURABILITATEA AGROECOSISTEMELOR

39. PRACTICI TEHNOLOGICE PENTRU DIMINUAREA

INTRĂRILOR ENERGETICE

40. ECOLOGIE ŞI ECONOMIE

CAP.4. AGROECOLOGIA SAU ECOLOGIA AGRICOLĂ

41. DEFINIŢIA AGROECOLOGIEI

AGROECOLOGIE APLICATĂ (SISTEME DE AGRICULTURĂ)

42. Agricultura biodinamică

43. Agricultura organică

44. Agricultura biologică

PRINCIPII CARE STAU LA BAZA AGRICULTURII ECOLOGICE

I. Principii agroecologice

45. Filosofia agricultorului

46. Locatia fermei

47 Diversitatea animala

48 DIVERSITATEA CULTURILOR ANUALE SI TEMPORARE49. Diversitatea culturilor perene50. Valorificarea raselor regionale in regiunea lor de origine sau a raselor

cu efectiv redus51 Asolamentul52.Dimensiunea parcelelor53. Forma parcelei

3

Page 4: Curs Ecologie 2011

54. Culoarea parcelei55. Zona de regulare ecologica56. Actiuni in favoarea patrimoniului natural57. Incarcatura de animale58. Gestiunea suprafetelor furajere59. Fertilizare60. Tratarea efluentilor61. Pesticide62. Conditii de confort pentru animale63. Protectia solurilor64. Irrigatie65. Dependenta energetica

B. Principii socio-teritoriale

66. CALITATEA ALIMENTELOR67. Valorificarea patrimoniul construit si a peisajului68. Accesibilitatea spatiului69. Implicare sociala70. Valorificare realizata prin filiere scurte71. Servicii, pluriactivitate

72 Creare de locuri de munca73. Munca colectiva74. Perennitate prevazuta75. Contributie la echilibrul alimentar mondial76. Formare

77. Intensitatea muncii78. B 13. Calitatea vietii79. B 14. Izolare

III. Principii si indicatori economici

80 C 1. Viabilitatea economica81. C 2. Nivel de specializare economica82. C 5. Transmisibilitatea economica a fermei

CAP. 5. CALITATEA PRODUSELOR ALIMENTARE SI

MEDIUL INCONJURATOR

4

Page 5: Curs Ecologie 2011

83. CALITATEA AGRONOMICĂ

84. CALITATEA TEHNOLOGICĂ

85. CALITATEA VIZUALĂ ŞI CALITATEA GUSTATIVĂ

86. CALITATEA NUTRIŢIONALĂ

87. CALITATEA IGIENICĂ SAU SANITARĂ A

PRODUSELOR ECOLOGICE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA

SĂNĂTĂŢII

88. CALITATEA ECOLOGICĂ (CALITATEA REZIDUALA)

89. CALITATEA ETICĂ

5

Page 6: Curs Ecologie 2011

CURS

CAP.1. ECOLOGIA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI CA ŞTIINŢĂ

1.1. DEFINIŢIA ECOLOGIEI

Prima definiţie a Ecologiei a fost dată de către Ernst Haeckel unul din

marii evoluţionişti ai secolului 19 care în lucrarea „ Morfologia Generală a

Organismelor” în anul 1866, care a dezvoltat concepţia darwinistă asupra luptei

pentru existenţă. Haeckel a definit Ecologia ca fiind „Ştiinţa care se ocupă cu

studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte, cuprinse în noţiunea

darwiniană a luptei pentru existenţă”

Astfel el a introdus termenul de ecologie ce provine de la cuvintele

greceşti „oikos” (casă, gospodărie) şi logos (cuvânt).

Între timp au fost dezvoltate multe definiţii ale ecologiei dar nici una nu

este acceptată ca şi o definiţie de bază.

6

Page 7: Curs Ecologie 2011

În cele ce urmează vom prezenta câteva definiţii în ordine alfabetică,

considerând că o ierarhie a importanţei acestor definiţii ar fi greu de realizat:

→ Beeby (1993) „Ştiinţa ecologiei încearcă să explice relaţiile dintre

organisme şi mediul lor.”

→ Begon, Harper şi Townsend (1996) „Ecologia nu este o ştiinţă cu o

structură simplă , liniară, fiindcă în interiorul ecologiei orice proces afectează

alt proces”

→ N. Botnariuc şi A. Vădineanu (1982) „Ecologia studiază sistemele

supraindividuale de organizare a materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera)

integrate în mediul lor abiotic „

→ N. Botnariuc şi A. Vădineanu (1982) „Ecologia studiază legile care

determină productivitatea, stabilitatea şi evoluţia ecosistemelor şi a ecosferei în

ansamblul ei şi implicit studiază influenţa activităţii umane asupra acestor

procese precum şi implicaţiile lor asupra calităţii vieţii oamenilor”

→ Clements (1905, 1949) „Ecologia este ştiinţa comunităţilor vii şi ea

cercetează sociologia şi economia animalelor şi plantelor”

→ Chrebs.Ch.I. (1978) definea Ecologia ca fiind „studiul ştiinţific al

interacţiunilor care determină distribuţia şi abundenţa organismelor”.

→ R.Dajos (1970) „Ecologia este ştiinţa care studiază condiţiile de

existenţă a fiinţelor şi interacţiunile de orice natură care există între aceste

fiinţe şi mediul lor”

→ M.S. Ghilarov „ Ecologia este ştiinţa corelaţiilor şi interacţiunilor vieţii

cu mediul înconjurător pe trepte supraindividuale”.

→ Hutchinson (1978) „Ecologia este studiul modului în care lucrează sau

operează lumea vie”

→ Kormondy (1996) „Substanţa ecologiei se găseşte în multitudinea

structurilor nevii şi vii , a proceselor şi a interelaţiilor cuprinse în circulaţia

energiei şi a nutrienţilor, în reglarea structurii şi dinamicii populaţiilor şi

comunităţilor vii „

7

Page 8: Curs Ecologie 2011

→ A.Ionescu (1988) „Ecologia este ştiinţa interelaţiilor dintre vieţuitoarele

care alcătuiesc o bionocenoză şi dintre acestea şi biotop. Ea studiază fluxul de

materie, energie, şi informaţie care străbate un ecosistem bine delimitat :este

deci ştiinţa care studiază ecosistemele”

→ A. MacFayden (1957) „Ecologia studiază relaţiile dintre vieţuitoare,

plante sau animale şi mediul lor, pentru a descoperi principiile după care se

desfăşoară aceste relaţii”

→ E.P. Odum (1959) „Ecologia este studiul structurii şi funcţionării

naturii”

→ E.P.Odum (1966,1971) „Ecologia studiază nivelurile de organizare

superioare celor individuale şi anume-populaţii, biocenoze, ecosisteme şi

biosfera”

→E.P. Odum (1962) „Ecologia este studiul structurii şi funcţionării

ecosistemelor”

→ E.P. Odum (1971) „Ecologia este ştiinţa care studiază relaţiile

organismelor individuale cu ambianţa lor vie şi nevie”

→ Pianka (1978, 1994) „Ecologia este ştiinţa care cercetează raporturile

dintre organisme şi toţi factorii fizici şi biologici din mediu „

→ I. Puia şi V. Soran (1984) „Ştiinţa care se ocupă de toate relaţiile ce se

stabilesc între organisme şi diferite comunităţi (biocenoze) precum şi de

raporturile organismelor şi comunităţilor cu mediul fizic de trai”

→ Ricklefs (1976, 1990) „Ecologia este studiul plantelor şi animalelor ca

indivizi (autecologie), populaţii (demecologie) şi comunităţi vii (sinecologie)”

→ C.F. Sachi şi P. Testard (1971) „Ecologia este disciplina biologică care

studiază raporturile dintre organisme şi mediul lor înconjurător”

→ B. Stugren (1975) „Ecologia este ştiinţa interacţiunilor în sistemele

supraindividuale „

8

Page 9: Curs Ecologie 2011

→ Shelford (1937) „Ecologia este o ramură a fiziologiei generale care se

ocupă de organisme ca un întreg, cu procesele lor vitale; ea se distinge de

fiziologia generală a organelor”

→ Whittaker (1975) „Ecologia studiază biosistemele în context cu ambianţa

lor”

CAP.2. ECOSISTEMULMotto:

„Învăţaţi-i pe copii voştri ceea ce i-am învăţat noi pe ai noştri: că

pământul este mama noastră: Tot ceea ce i se întâmplă pământului va ajunge să

li se întâmple şi copiilor acestui pământ… Noi ştim cel puţin atât: nu pământul

9

Page 10: Curs Ecologie 2011

îi aparţine omului ci omul îi aparţine pământului: Aceasta noi o ştim: Toate

lucrurile se leagă, la fel ca sângele care uneşte o aceeaşi familie: tot ceea ce i

se întâmplă pământului ajunge să li se întâmple şi fiilor pământului. Nu omul

este acela care a ţesut trama vieţii-el este doar un fir; Şi ceea ce îi face acestei

trame, îşi face lui însuşi”

Marele şef sioux Seattle

( din răspunsul dat în 1854 preşedintelui SUA

la oferta acestuia de a cumpăra pământul pieilor roşii soiux) citat de Neguţ S. (1988)

2.1. DEFINIŢIA ECOSISTEMULUI

După Riklefs R.E (1976) „ecosistemul este constituit din întreaga mulţime

de interacţiuni a factorilor fizici şi a lumii biologice care acţionează într-un

fragment al biosferei”.

Kormondy E.J. (1996) definea ecosistemul ca „un tot ce prezintă două

forme: o formă reală (un fragment din natură/lac, pădure, ocean) şi o formă

conceptuală (abstractă)”

Odum (1971) definea ecosistemul ca fiind „ orice unitate care include

toate organismele de pe un teritoriu dat şi care interacţionează cu mediul fizic

în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură trofică, o

diversitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului”.

Begon M., Harper J.L., Townsend C.R, (1996) citaţi de Puia. I, Soran V.,

Carlier L, Rotar I. Vlahova M.,(2001) au îmbinat 3 definiţii într-o abordare mai

complexă :

„În mod tradiţional ecosistemul include comunitatea biologică (biocenoza

şi biota ) luată împreună cu mediul său fizic (abiota)”;” Este rea ideea că

biocenoza şi ecosistemul ar putea fi studiate separat fiindcă nici un sistem

ecologic fie individual , populaţional sau biocenotic nu pot fi separate de mediul

10

Page 11: Curs Ecologie 2011

în care există „; „Ecosistemul este un concept holistic (integralist şi integrator)

cuprinzând plantele şi animalele de obicei asociate între ele şi cu toţi

componenţii fizici şi chimici ai mediului înconjurător sau ai habitatului formând

împreună o unitate autocuprinzătoare recognoscibilă”.

Lindeman (1942) definea ecosistemul ca fiind „o unitate formată din

reunirea proceselor active fizice, chimice şi biologice care se petrec în

interiorul unei unităţi spaţiu-timp de orice mărime, cuplând prin urmare

comunitatea vie de mediul ei abiotic „

Odum (1975) citat de Muntean şi Ştirban (1995) prezenta 4 componente

esenţiale ale unui ecosistem: „ Proprietăţile sau stările fundamentale ale

ecosistemului: P1-producători primari (plante fotosintetizante); P2-

consumatori primari (erbivore) ; P3-Consumatori secundari: carnivore (se

hrănesc cu animale şi organisme vegetale); carnivore destructori; biomasa;

substanţa organică şi anorganică; Forţele sau resursele de energie care întreţin

sistemul în funcţie (energia solară) iar în cazul agroecosistemelor şi alte surse

de energie; Canalele de scurgere a energiei şi substanţei care leagă

proprietăţile una de alta şi pe acestea de curentul de energie; Interacţiunile

sau funcţiile de interacţiune care realizează legăturile între curentul de

energie, curentul de substanţe şi însuşirile ecosistemului;”

După Sukatchev (1954) citat de Duvigneaud (1974) ecosistemul este

constituit din :

→Biocenoză (fitocenoză, zoocenoză, microbiocenoză, micocenoză);

→Factori de mediu: biotop format din climatop (meso şi microclimat) şi

edafotop (sol, substrat) ; hidrotop (factorul apă);

2.2 LEGILE DE BAZĂ IN ECOLOGIE

11

Page 12: Curs Ecologie 2011

Mai multe legi guvernează modul de desfăşurare a proceselor biologice în

natură. Fiind vorba de abordări uneori sectoriale alteori transversale ale

ecologiei ne vom rezuma la o prezentare a legilor în ordinea alfabetică a

autorilor:

→ „Orice lucru este legat de alt lucru” după Commoner (1971, 1980) citat de

I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea exprimă

interacţiunile existente între elementele unui sistem.

→ „Orice lucrare trebuie să conducă undeva” după Commoner (1971, 1980)

citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit legii,

orice acţiune la nivelul sistemului are consecinţe clar definite, materia din care

sistemul este alcătuit fiind indestructibilă.

→ „Natura ştie cel mai bine” (Commoner, 1971, 1980) citat de I. Puia, V.

Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit acestei legi sistemele

construite de către natură pot fi greu realizate de către om în ceea ce priveşte

structura şi durabilitatea acestora.

→ „Nu există un astfel de lucru cum ar fi un prânz gratuit” ( Commoner

(1971, 1980) citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001).

→ „Legea excluderii „ (Gauze 1934) : Potrivit acestei legi după I. Puia, V.

Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001) „într-un ecosistem , indiferent

de complexitatea lui, două specii nu pot să ocupe în acelaşi timp aceeaşi nişă

ecologică, adică să îndeplinească aceeaşi funcţie într-o configuraţie dată”

→ Legea minimului: (Justus von Liebig, 1840) Legea se referă la cazul special

al acţiunii îngrăşămintelor chimice asupra plantelor cultivate. Legea se bazează

pe acţiunea limitativă a factorului chimic cu concentraţia cea mai mică. Potrivit

lui Muntean L. şi Ştirban M., „dezvoltarea plantei este dependentă, în primul

rând de acel element chimic din sol, care are concentraţia cea mai scăzută".

După Hilmi (1966) aplicarea legii minimului o durată mare de timp duce la o

dezintegrare a sistemului, prin pierderea treptată a elementelor componente.

12

Page 13: Curs Ecologie 2011

→ Legea relativităţii (Lundegardh 1957) Potrivit acestei legi „forma curbei de

creştere nu depinde numai de factorul chimic minimal ci şi de concentraţia şi

natura celorlalţi ioni prezenţi în substrat".

→ Legea relaţiei statistice. Conform acestei legi după Muntean L., şi Ştirban

M., (1995) „Amplitudinea zonei de toleranţă a speciei faţă de un factor este

influenţată de ansamblul factorilor limitativi.”

→ „Legea migrării biogene a atomilor „ (Perelman 1973, citat de I. Puia, V.

Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea defineşte modul de

migraţie al elementelor chimice în scoarţa terestră.

→ „Legea existenţei şi dezvoltării sistemelor naturale numai pe socoteala

mediului înconjurător” (Reimers, 1984 citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I.

Rotar, M. Vlahova (2001). Conform legii sistemele biologice nu se pot

dezvolta izolat în natură în condiţiile în care ele au nevoie permanent resurse.

→ „Legea periodicităţii sistematice” (Reimers , 1984 citat de I. Puia, V.

Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Legea stă la baza gestiunii unor

sisteme naturale omogene.

→ Legea optimalităţii” (Reimers, 1984 citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I.

Rotar, M. Vlahova (2001). Legea exprimă după Stugren (1982) „realizarea

celei mai favorabile configuraţii structurale şi funcţionale a ecosistemelor şi

biosferei”.

→ Legea substituirii factorilor" (Rubel, 1930).Conform acestei legi „Factorii

climatici, edafici şi biotici sunt echivalenţi şi se înlocuiesc reciproc”

→ Legea toleranţei (Shelford în 1913 ) Potrivit legii toleranţei formulate de

către Shelford „succesul unei specii în biotop va fi maxim atunci când se va

realiza pe deplin, calitativ şi cantitativ complexul de condiţii de care depinde

reproducerea sa”. Depăşirea pragurilor de toleranţă după Shelford conduce la

moartea sistemului. Potrivit lui Stugren (1982) succesul speciilor se poate

realiza în aşa numitele zone de optim (optim climatic; optim chimic şi optim

sinecologic) După Muntean L. şi Ştirban M., factorii ecologici nu acţionează

13

Page 14: Curs Ecologie 2011

limitativ în permanenţă, ci numai atunci când concentraţia lor depăşeşte anumite

mărimi - limită de toleranţă – de către substanţa vie.

→ „Legea unităţii fizico-chimice a sistemelor vii” (Vernadskii 1926, 1967,

citat de I. Puia, V. Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001).). Potrivit

acestei legi asupra sistemelor vii şi nevii acţionează aceleaşi legi fizice.

→ „Legea constanţei materiei vii” (Vernadskii, 1926, 1967, citat de I. Puia, V.

Soran, L. Carlier, I. Rotar, M. Vlahova (2001). Potrivit legii outputurile şi

inputurile la nivelul biosferei sunt egale cantitativ.

→ „Legea efectului combinat al factorilor de creştere (Mitscherlich, 1921)

Potrivit legii, după Muntean L., şi Ştirban M., (1995) „În ecosistemele naturale

sau artificiale, nu are loc niciodată o creştere proporţională a unui indicator

cantitativ pe măsura creşterii în valoare a factorului mai slab reprezentat în

mediu ci numai o creştere logaritmică.

2.3. BIOTOPUL

14

Page 15: Curs Ecologie 2011

Noţiunea de biotop defineşte mediul de trai al organismelor individuale,

vegetale sau animale în strânsă interacţiune cu factorii de mediu. După Pop I.

(1977) „biotopul constituie un complex de factori naturali - climatop şi

edafotop- subordonat biocenozei; cele două componente împreună cu formele

de relief formând ecotopul sau staţiunea.” După Ellenberg (1958) biotopul este

locul de creştere al plantei, staţiunea sau habitatul său. După Dahl (1908) şi

Schmithusen (1968) biotopul este definit de către fragmentul şi tipul de relief

sau de apă care este sediul unei biocenoze. Gunther (1950) defineşte biotopul ca

„fiind locul de viaţă a unei biocenoze”.

Puia şi Soran (1984) defineau biotopul ca fiind „mediul de trai al

comunităţilor biocenozelor” iar habitatul ca „mediul de trai al speciei” (al

populaţiilor şi chiar a organismului individual)”. Aceiaşi autori propuneau şi o

altă definiţie ”biotopul constituie universul în care se desfăşoară existenţa unei

comunităţi vii (biocenoze).”

După Stugren (1982) se pot defini 8 faţete ale mediului: mediul orografic

este compus din formele de relief situate deasupra scoarţei terestre; mediul

edafic este definit de către sol ca şi mediu de viaţă al plantelor, animalelor şi

microorganismelor.; mediul hidrologic este format din toate formele fizice de

manifestare a apei; mediul geochimic este format din elementele şi combinaţiile

dintre elementele chimice (Vinogradov, 1949); mediul geofizic este format din

câmpul gravitaţional, câmpul magnetic precum şi alte forţe fizice terestre

(Hilmi, 1966); mediul cosmic este format din forţele fizice extraterestre precum

radiaţia cosmică, lumina selenară, pulberea cosmică; mediul biocenotic este

format din structura internă a biocenozei; mediul biochimic este format din

combinaţiile biochimice date de metaboliţii vieţuitoarelor (Cernobrivenko şi

Şandra ,1966)

15

Page 16: Curs Ecologie 2011

2.4. FACTORII ECOLOGICI

Factorii ecologici, după Tansley şi Chipp (1926, citaţi de B.

Stugren,1982) se împart în patru clase: climatici (lumina, temperatura,

umiditatea, vânt, etc); fizico-geografici sau orografici (de relief); edafici (de

sol); biotici;

Dajos (1978) clasifica factorii ecologici în următoarele clase: factori

climatici (temperatură, lumină umiditate relativă a aerului, pluviometrie);

factori fizici neclimatici (factorii mediului acvatic, factori edafici); factori

biotici (interacţiunile specifice şi interspecifice).

După Iaroşenko (1967) factorii ecologicii se împart în 4 categorii: factori

climatici; factori edafici ; factori biotici; factori antropici.

După Monchadski (citat de Dajos, 1978)factorii de mediu se împart în:

factori periodici primari; factori periodici secundari; factori neperiodici.

2.4.1. Factorii climatici

2.4.1.1 Lumina

Radiaţia solară ca şi sursă de energie este compusă din lungimi de undă

diferite. Aceste radiaţii traversează atmosfera de manieră inegală.

Apar diferite pierderi de radiaţii: absorbţia unei mari părţi a radiaţiei ultraviolete

de către ozon (lambda mai mica de 0,3 micrometrii) care se formează la o

altitudine de 25 km ; absorbţia unei mari părţi a radiaţiilor infraroşii de către

CO2 (lambda mai mare de 24 000 A) ; difuzia realizată de către moleculele

gazoase care dau cerului culoarea albastră, precum şi difuzia realizată de către

picăturile de apă şi de praf aflate în suspensie ; reflecţia realizată de către faţa

superioară a norilor.

16

Page 17: Curs Ecologie 2011

Fluxul energetic care ajunge la nivelul scoarţei terestre cuprinde 3

componente: o componentă redusă de radiaţie ultravioletă (2950-3800 A) ce

reprezintă 4 % din spectrul solar; partea vizibilă a spectrului solar (3800-7800

A) ce reprezintă 54 % din spectrul solar; o componentă redusă de radiaţie

infraroşie (7800-24000 A) ce reprezintă 42% din spectrul solar.

Radiaţia totală corespunde sumei celor 2 componente: radiaţia solară (Q1);

radiaţia termică (Q2); Radiaţia solară este formată din: radiaţia totală ( G) din

care se elimină; albedoul (aG) care este energia reflectată. Albedoul variază în

funcţie de natura solului. Cu cât suprafaţa este mai sumbră şi neregulată cu atât

albedoul este mai slab. În schimb albedoul unui lac este mai ridicat ( 50-60 %).

Radiaţia termică poate fi divizată în : radiaţia ce provine din atmosferă (A) din

care se elimină o parte care este reflectată (aNA); emisia de căldură a

pământului (T) ca rezultantă a radiaţiei termice terestre. Bilanţul este pozitiv pe

timpul zilei şi se anulează pe timpul nopţii.

Q=Q1+Q2

Q=(G-aG) +(A-aNA-T)

Intensitatea şi cantitatea de lumină ce ajunge in ecosistemele de pe glob

variază în funcţie de diferiţi factori (latitudine, expoziţie, altitudine, orientarea

rândurilor, poluarea atmosferei, etc…). Lumina are un rol esenţial în existenţa

organismelor vegetale datorită fenomenului de fotosinteză.

După Pop (1977) organismele se clasifică în funcţie de intensitatea luminii,

în organisme heliofile şi umbrofile. Organismele care sunt condiţionate de

prezenţa directă a luminii numesc fotofile heliofile sau eurifote. Organismele

care nu suportă lumina solară directă se numesc umbrofile, fotofobe, stenofote,

schiafile (fag, carpen, arţar, brad, molid, lăcrimioara, feriga etc…).

Reacţia plantelor la durata zilei şi a nopţii se numeşte fotoperiodism, factor

în funcţie de care plantele se împart în 2 categorii: plante de zi lungă şi plante de

zi scurtă. În funcţie de momentul desfăşurării activităţii biologice animalele se

17

Page 18: Curs Ecologie 2011

împart în 2 grupe: animale diurne (activitate biologică în timpul zilei) ;animale

nocturne (activitate biologică în timpul nopţii).

2.4.1.2.Temperatura

Temperatura reprezintă partea din energia luminoasă care este absorbită

de către sol şi are rol de încălzire a acestuia. Pe de o parte temperatura solului

are un rol important asupra creşterii rădăcinilor plantelor de cultură iar pe de altă

parte ea joaca un rol la fel de important asupra activităţii microorganismelor din

sol.

La 1 cm adâncime temperatura solului este aproximativ egală cu cea a

aerului în timp ce pe măsură ce coborâm în adâncime amplitudinea între

temperatura maximă şi minimă diminuează.. De exemplu, la 40 cm unda termică

prezintă un decalaj de întârziere de o jumătate de zi în timp ce la 15 cm nu există

o undă termică.

Temperatura aerului variază în funcţie de latitudine, altitudine,

topografie, de covorul vegetal, de microclimat. Organismele vegetale îşi

desfăşoară procesele de creştere li dezvoltare într-o plajă de temperatură

cuprinsă între o limită minim şi maximă.

Vis a vis de temperatura minimă putem distinge 2 limite şi anume:

→ o temperatură minimă de creştere;

→ o temperatură minimă de supravieţuire;

Temperatura de supravieţuire variază în funcţie de activitatea organismelor

vegetale. Apare astfel o limită către în limbajul comun se numeşte temperatură

letală, adică temperatura la care 50% din indivizii vegetali mor după 2 ore.

În acelaşi timp frigul este şi un factor necesar organismelor vegetale în

anumite faze precum perioada de repaus, necesară numitor specii cum este cazul

celor pomicole, viticole şi nu numai.

18

Page 19: Curs Ecologie 2011

În funcţie de adaptarea la diferite temperaturi organismele împart după De

Candolle citat de Pop (1977)în organisme: megaterme, mezoterme, microterme

şi hechistoterme:

Megaterme: adaptate la temperaturi mai mari de 20 grade Celsius

(palmier, bananier etc…);

Mezoterme: adaptate la temperaturi de 15-20 grade Celsius (măslin,

leandru etc…);

Microterme: adaptate la amplitudini mari de temperatură cuprinse între

0 şi 15 grade Celsius (fag, brad, pin, molid, ursul brun , lupul etc..);

Hechistoterme: adaptate la temperaturi situate în jurul valorii de 0 grade

Celsius (murul, macul arctic, ursul alb, renul, vulpea polară);

Hechistormele şi Megatermele formează grupa organismelor stenoterme sau

termofile. Stenotermele de climat rece se mai numesc psihrofile sau criofile

(foca, morsa). Microtermele şi mezotermele formează grupa organismelor

euriterme (puma, leul argintiu).Plantele cu flori care în timpul zile îşi pot

menţine temperatura internă la un nivel mai ridicat decât cel al mediului exterior

se numesc „specii supratemperaturale” (cactacee, crassulacee) în timp ce

plantele care îşi menţin temperatura la un nivel inferior cu cea a mediului se

numesc „specii subtemperaturale” (pepenele verde) după Pop (1977).

În funcţie de temperatura internă avem 2 grupe mari de

organisme(Muntean, L.S, Ştirban, M., 1995):

Organisme homeoterme

În această grupă se încadrează animalele cu temperatura corpului constantă sau

animale cu sânge cald (păsările şi animalele);

Organisme poikiloterme

În această categorie se încadrează:

→ animalele cu temperatura corpului variabilă numite animale cu sânge

rece (nevertebratele, vertebratele/peştii, amfibienii şi reptilele);

→ plantele a căror temperatură este apropiată de cea a mediului;

19

Page 20: Curs Ecologie 2011

Ca rezultantă a interacţiunii dintre factorii de mediu rezultă ceea ce numim

climat, care se împarte în 3 mari tipuri: Macroclimat sau climat regional: se

poate observa la nivelul unei mari entităţi geografice; Mezoclimat sau climat

local : se observă la nivelul ecosistemelor; Microclimat; observabil la scara

organismului;

2.4.1.3. Apa

Cantitatea de apă care intră într-un ecosistem (import) poate să fie sub

divizată în: precipitaţii atmosferice (ploaie, zăpadă, gheaţă); ceaţă ;

condensarea vaporilor de apă (rouă); apa rezultată din scurgerile de pe sol;

apa capilară;

Variaţia conţinutului în apă (DW) este egală cu conţinutul în apă al solului

(Ws) plus conţinutul în apă al fitocenozei (Wf), plus conţinutul în apă al

zoocenozei (Wz) plus conţinutul în apă al aerului (Wa) plus conţinutul în apă al

litierei (Wl)

DW=Ws+Wf+Wy+Wa+Wl

Dintre toate aceste rezerve de apă cea mai importantă ca şi pondere este

conţinutul în apă al solului (Ws). O parte din apa meteorică (A m) este

interceptată de către frunzele arborilor şi se evaporă. O parte din apa meteorică

se scurge pe trunchiul arborilor şi vorbim în acest caz de apa de scurgere (As).

Scurgerea apei nu este omogenă şi depinde de natura scoarţei. O altă parte din

apa meteorică se scurge de pe frunze pe sol şi vorbim în acest caz de apă de

picurare (Ap) . Partea cea mai importantă a apei meteorice o reprezintă apa de

penetrare directă (Apd) care ajunge direct pe sol fără să atingă frunzele

organismelor vegetale.

Am=As+Ap+Apd

În funcţie de adaptarea plantelor la diferite medii avem mai multe grupe:

Plante hidrofite: plante libere şi plutitoare; plante fixe (ex. nufăr);

20

Page 21: Curs Ecologie 2011

Plante halofite

Aceste plante sunt adaptate la ape sărate. În funcţie de conţinutul apelor în

cloruri avem mai multe categorii de ape halofite:

→ape polihaline (mai mult de 10 g/l);

→ape mezohaline (1-10 g/l);

→ape oligohaline (0,1-1 g/l);

În cazul apelor dulci în funcţie de pH avem mai multe categorii:

→ape oligotrofe (4-6);

→ape mezotrofe (6-7);

→ape eutrofe (pH mai mare de 7);

În funcţie de economia în apă a plantelor distingem mai multe grupe de

plante:

→plante xerofite, a căror organe aeriene rămân rigide după moartea

plantei (plante de climat sec). Plantele se adaptează la acest regim prin

modificarea suprafeţei de transpiraţie care se realizează prin micşorarea sau

reducerea suprafeţei limbului foliar.

În funcţie de consistenţa organelor vegetative plantele xerofite se împart

(Pop, 1977) în:

Sclerofite (plante cu frunze tari, dure /ex. măslin, leandrul, cârmâz);

Hemixerofite (plante cu sistem radicular bine dezvoltat /lucerna

galbenă);

Suculente (plante cu organe vegetative cărnoase, uneori fără

frunze/Sedum, Agave, Opunţia) În climatele uscate şi aride plantele suculente îşi

formează rezerve de apă. Pentru reducerea evaporării apei anumite specii îşi

transformă frunzele în spini (Euphorbiacee, Cactacee, Asclepidiacee).

→ plante mezofite care nu au un comportament fixat vis a vis consumul

în apă şi sunt caracteristice zonelor temperate. În general plantele au frunze

late şi moi prezentând pe epiderma ambelor feţe, stomate.

21

Page 22: Curs Ecologie 2011

→ plante tropofite, care pot suferi o schimbare de climat în timpul

anului;

→ plante higrofite, care necesită medii umede . Plantele prezintă

stomate pe ambele feţe ale frunzelor, un sistem radicular superficial puţin

ramificat , tulpini fragile şi se întâlnesc în general în pădurile tropicale

umede.

Umiditatea atmosferică este unul din factorii fundamentali ce

condiţionează existenţa biotopurilor terestre:

În funcţie de umiditatea atmosferică asociaţiile vegetale se împart în 2

categorii:

→ asociaţii vegetale higrofite, care suportă o umiditate atmosferică

ridicată

→asociaţii vegetale xerofite, care suportă condiţii de umiditate

atmosferică scăzută

În funcţie de cantitatea de precipitaţii pe care le primeşte un ecosistem

rezultă caracterul climatic (Ionescu Al.1988) al unei anumite zone de pe glob:

ecosisteme cu păduri dense: precipitaţii mai mari de 750 mm;

ecosisteme cu stepe, savane şi păduri: precipitaţii între 250 şi 750

mm;

ecosisteme deşertice :precipitaţii între 0 şi 250 mm;

Emberger a clasificat climatelele globului pe baza indicelui pluviometric în

următoarele categorii:

climate deşertice (regim pluviometric aleatoriu);

climate nedeşertice (regim pluviometric regulat);

climate intertropicale (climatul ecuatorial şi subecuatorial);

climate tropicale (regim termic cald);

22

Page 23: Curs Ecologie 2011

climate extratropicale (climate oceanice fără sezon uscat; climate

continentale cu sezon uscat; iarna; climate mediteraneene cu sezon uscat vara);

climate subpolare şi polare (fotoperiodism sezonier specific);

Indici climatici corelaţi

Precipitaţiile şi temperatura sunt factori majori care caracterizează

climatul. Indicii anuali se bazează pe cuantificări anuale:

→ Factorul de ploaie (R)= precipitaţii medii anuale/temperatura medie

anuală;

→ Indicele de ariditate (Martone) Im=P/T+10, unde P reprezintă

precipitaţiile (mm) iar T reprezintă temperatura (grade Celsius);

→ Indicele de ariditate (Thorntwaite):It =100d/n, unde d este deficitul

de apă în perioada secetoasă iar n este nevoia de apă a vegetaţiei (mm);

→Indicele xerotermic (Gaussen). Potrivit acestui indice, fenomenul de

secetă apare atunci când dublul temperaturii medii lunare (grade Celsius) este

mai mare decât precipitaţiile lunare (mm).

→Indicele pluviometric (Emberger): Ie=P/ (M+m/2)(M-m) unde M este

media temperaturilor din luna cea mai caldă iar m este media temperaturilor din

luna cea mai rece.

2.4.1.4. Vântul

Vântul intervine şi condiţionează anumite fenomene precum polenizarea

plantelor anemofile ierboase (graminee, ciperacee etc…), lemnoase (conifere,

arinii, stejarii etc…), răspândirea fructelor, seminţelor, germenilor, sporilor,

23

Page 24: Curs Ecologie 2011

nevertebratelor. Astfel vântul devine un factor de diseminare la multe populaţii

la distanţe de până la câteva mii de de km.

În acelaşi timp vântul este factorul mecanic care produce fenomene de

eroziune eoliană, formează dunele de nisip, determină adaptări la multe

populaţii de plante şi animale reprezentând şi un factor de selecţie al acestor

populaţii.

După Soltner D. (1987) vântul exercită 3 acţiuni agresive la nivelul

ecosistemelor :

→ Acţiuni mecanice : eroziunea solurilor; deformarea arborilor;

căderea cerealelor; perturbarea irigaţiei; diseminarea sporilor, bolilor şi a

seminţelor de buruieni; tulburări de polenizare; căderea frunzelor , căderea

fructelor, distrugerea locuinţelor;

→Acţiuni termice : răcirea solurilor (datorită evaporării intense a apei

de suprafaţă) ; întârzierea recoltelor ; cheltuieli calorice superioare pentru

locuinţe

→Acţiuni fiziologice : creşterea evapotranspiraţiei ; diminuarea

umidităţii aerului şi a temperaturii solului de unde şi o întârziere a proceselor de

creştere) ; tulburări de ordin sanitar pentru animale.

Vântul exercită şi acţiuni pozitive la nivelul vegetaţiei precum :

evaporarea apei şi pe această cale el contribuie la aerarea superficială a solului ;

este indispensabil polenizării încrucişate la anumite specii ; usucă recoltele .

24

Page 25: Curs Ecologie 2011

2.4.2. Factorii edafici (Solul)

După Pop (1977) prin factor edafic se înţelege un „complex de influenţe şi

de acţiuni stabilite între organisme şi proprietăţile fizico-chimice ale solului”

Solul este alcătuit din constituenţi anorganici sau minerali (argila, sărurile

minerale, pulberile, nisipul şi pietrişul ) şi constituenţi organici (substanţele

organice).

Ţinând cont de faptul că partea minerală este larg deschisă în cadrul

disciplinelor tehnice în acest capitol vom insista mai mult pe rolul

constituenţilor organici ai solului.

Toate transformările substanţei organice în sol sunt sub dependenţa

substanţei organice vii, şi trebuie deci considerată aceasta din urmă ca un agent

de evoluţie a substanţei organice şi nu doar ca un component oarecare. Substanţa

organică vie constituie astfel “compartimentul viu” care acţionează în funcţie

de caracteristicile fizico-chimice ale mediului (climat, roca mamă, etc.) asupra

celorlalte două “compartimente”: substanţa organică proaspătă şi substanţa

organică amorfă.

Substanţa organică proaspătă este în principal reprezentată de compuşi

vegetali în ordine cantitativă descrescătoare: celuloze, hemiceluloze, pectine,

25

Page 26: Curs Ecologie 2011

lignine, proteine, taninuri). Pe urmă aceea a microflorei: polizaharide, lipide,

lipoproteine, proteine. Este vorba în special despre macromoleculele

polimerizate. Primele stadii de descompunere sunt în general nişte

depolimerizări succesive. Acestea apar ca urmare a acţiunii enzimelor specifice,

adesea destul de multe, care intervin simultan sau succesiv. Ele reduc până la

monomeri sau dimeri ( zaharaţi), aminoacizi, baze azotate, care sunt rapid

absorbiţi de către celulele bacteriene sau de hifele ciupercilor, chiar dacă aceşti

compuşi liberii nu sunt prezenţi decât în cantităţi mici în sol. Dimpotrivă,

ligninele joacă un rol important în sol. Pe de o parte derivaţii lor sunt abundenţi

pentru că biodegradarea lor este lentă: acestea sunt supuse unei biotransformări

progresive, cu modificări chimice fără hidroliză completă (GODDEN, 1986). Pe

de altă parte, compuşii eliberaţi, fenoli şi chinine, sunt deosebit de reactivi

(BALASDENT, 1998). Aceşti monomeri fenil-propan sunt nişte antiseptici

puternici, activi la o concentraţie foarte slabă, responsabili şi de alte fenomene

din procesul compostare. Lignina poate fi degradată de către ciuperci şi de către

actinomicete.

Macrofauna şi microfauna din sol este constituită din următoarele grupe

de organisme  (Desbrosses P., 1993):

Microfauna : rozătoare, insecte, miriapode, crustacee; lumbricide

(râme) cu o greutate de 500-2000 kg /ha ; ciuperci, care ating 1 miliard /gram

de pământ fie 1500 kg /ha ; bacteriile care ating 100 de milioane/gram de

pământ fie 500 kg/ha; actinomicetele care ating un număr de 40 de milioane

/gram de pământ fie circa 7-8000 kg /ha ;

Microfauna: nematozii care ajung la mai multe miliarde /ha ceea ce

reprezintă circa 600 kg/ha ; protozoare care ajung la 300 kg/ha; algele care

ajung la 300-400 kg/ha;

La un ciclu mediu de viaţă de 30 de zile (anumite specii au un ciclu de viaţă

numai de câteva zile) se ajunge la aproximativ 120 t/ha materie organică vie

26

Page 27: Curs Ecologie 2011

care nu mai este reciclată în sol, în sistemele clasice de agricultură, unde

pesticidele distrug o mare parte a macro şi microfaunei.

O serie de factori intervin în mineralizarea materiei organice: natura

substanţei organice; factorii fizico-chimici; factorii biologici; practicile

culturale.

→Natura substanţelor organice

Odată cu oprirea funcţiilor vitale a celulei vegetale, are loc autoliza

citoplasmei (autodistrugerea de natură enzimatică). Proteinele sunt astfel

hidrolizate în peptide simple şi aminoacizi, glucidele şi lipidele simple respectiv

în zaharaţi simpli şi acizi graşi. Aceste substanţe servesc ca hrană

microorganismelor care vor ataca moleculele mai rezistente a pereţilor celulari

vegetali. Rezistenţa la biodegradare este legată de natura biochimică a

constituenţilor celulelor, şi mai precis de cea a pereţilor celulelor vegetale,

aceştia din urmă reprezentând cea mai mare masă de substanţă organică adusă

solului.

Cu cât moleculele organice sunt mai complexe, cu atât biodegradarea scade

şi durata de descompunere este mai lungă. De fapt compuşii organici solubili

sunt cei mai rapid utilizaţi de către microfloră. Urmează apoi hemicelulozele şi

celulozele, a căror degradare ia mai mult timp pentru că ea necesită extragerea

unei părţi de azot mineral în mediu (imobilizare totală). Lignina, pe motivul

derivării structurii sale de la nucleul fenolic, este foarte rezistentă la degradare.

→ Factori fizico- chimici: Vom aborda succesiv efectele temperaturii,

umidităţii, conţinutului în oxigen, a ph-lui, a conţinutului în argilă şi a

compoziţiei chimice a solului. Aceşti factori fizico-chimici nu intervin în

general decât prin acţiunea lor asupra organismelor vii din sol.

27

Page 28: Curs Ecologie 2011

Temperatura: Optimul de activitate a microflorei este atins pentru temperaturi

cuprinse între 10 şi 40 C, viteza de descompunere este în general înmulţită cu 2

dacă temperatura creşte cu 10C. Înafara acestui interval, descompunerea

materiei organice este puternic redusă, chiar inhibată pentru anumiţi compuşi

specifici (NICALARDOT, 1993).

Apa: Optimul descompunerii carbonului organic este atins pentru valori ale

umidităţii solului apropiate de capacitatea de apă în câmp. Lipsa apei duce la o

scădere a activităţii populaţiilor microbiene prin moarte sau trecere la o viaţă

încetinită, şi totodată la o scădere a numărului de râme care migrează în

profunzime. O umiditate prea mare va conduce la un efect similar, favorizând în

special micro-organismele anaerobe ca urmare a unei lipse de oxigen datorate

ocupării cavităţilor solului cu apa în exces. În solurile foarte umede, degradarea

ligninelor , care necesită oxigen, este foarte încetinită şi substanţa organică se

poate acumula ( soluri hidromorfe). Acest factor este strâns legat de tipul de sol

şi sub-sol (nisipos, lutos, argilos) precum şi de climatul local (pluviometrie) şi

de lucrările solului ( hardpan, compactare).

Nivelul de oxigen: Cea mai mare parte a micro-organismelor responsabile cu

degradarea materiei organice a solului sunt aerobe. Prezenţa oxigenului,

necesară în mod egal dezvoltării rădăcinilor plantelor, este deci primordială

pentru o bună mineralizare.

Sub efectul rădăcinilor şi a microorganismelor, concentraţia în oxigen a

solului este de altfel mai scăzută decât cea a atmosferei exterioare ( mai puţin de

10% în loc de 21%) chiar dacă concentraţia în CO2 este mai ridicată (de 1 până

la 5% în loc de 0,03%) (HELLER, 1981). Această concentraţie în oxigen este

dependentă de structura solului, şi totodată de textura sa şi de conţinutul în

substanţă organică (care joacă un rol primordial în stabilirea structurii prin

formarea agregatelor solului). Ea este în mod egal dependentă de umiditate,

pentru că dacă aceasta este prea mare, are loc saturarea macroporilor solului care

nu sunt în principiu ocupaţi decât de faza gazoasă, după scurgerea apei de

28

Page 29: Curs Ecologie 2011

gravitaţie. Putem aminti în acest context, rolul lumbricidelor care , datorită

galeriilor lor, măresc considerabil macro-porozitatea solului şi schimbul gazos

între atmosfera exterioară şi atmosfera internă a solului ( îmbogăţirea acesteia

din urmă în oxigen). BOUCHE (1984), spunea că pe o suprafaţă de un hectar,

râmele sapă 4000 până la 5000 km de galerii, care constituie un mediu aerat şi

bine drenat.

Reacţia solului: Optimul pentru descompunerea compuşilor organici este

obţinut în soluri a căror pH este aproape de neutru. Mineralizarea reziduurilor

este astfel încetinită în soluri foarte acide (pH 4,5).

Conţinutul în argilă: Există o relaţie foarte strânsă între conţinutul în

substanţă organică a unui sol şi conţinutul său în argilă. A fost demonstrat

experimental că argilele pot reduce disponibilitatea şi/sau accesibilitatea

moleculelor organice pentru micro-organisme. De fapt, argilele adsorb

moleculele organice, care sunt atunci mai puţin disponibile pentru micro-

organisme. În plus substanţele organice localizate în micro-porii argilelor au o

accesibilitate redusă. Acest efect de protecţie depinde de tipul de argilă .

Compoziţia chimică a solului: Compoziţia chimică a solului va putea face să

varieze sursele de hrană a micro-organismelor, dar mai ales concentraţiile în

carbon şi azot sunt cele care vor determina viteza de transformare a substanţei

organice proaspete.→ Factorii biologici După fauna solului care joacă un rol de

fragmentare a resturilor organice, micro-organismele sunt agenţii responsabili cu

degradarea substanţei organice. Diferitele populaţii de bacterii, ciuperci,

actinomicete sunt în constantă evoluţie unele în raport cu celelalte, formând un

echilibru dinamic pentru împărţirea surselor de hrană. Într-un sol dat, există în

general toate micro-organismele necesare biodegradării reziduurilor vegetale şi

animale.

Micro-organismele şi lumbricidele (râmele) joacă un rol complementar

în degradarea substanţei organice moarte: prezenţa microorganismelor în

cavitatea intestinală a râmelor şi în excrementele lor; predigestia substanţei

29

Page 30: Curs Ecologie 2011

organice de către micro-organisme înainte de ingestia realizată de către râme ;

dispersia microorganismelor prin intermediul excrementelor de râme, etc.

Printre factorii biologici, nu trebuie să uităm prezenţa plantelor, care întreţin la

nivelul rizosferei, o competiţie între rădăcini şi microfloră, mai ales pentru azot

şi fosfor (COLEMAN şi col.1978). De fapt, plantele elimină, prin exudatul din

rădăcini, între 8 şi 23% carbon fixat prin fotosinteză (DAVET,1996), adică în

medie 1/6 carbon net fixat, ceea ce reprezintă o sursă de energie şi de hrană

foarte importantă.

→ Practici culturale: Acestea intervin modificând factorii prezentaţi

(natura substanţelor organice, factorii fizico-chimici, factorii biologici).

Conţinutul în săruri minerale a unui sol poate fi evidenţiat prin intermediul

plantelor bioindicatoare cum este cazul plantelor halofile, cuprofile, zincofile,

calcifile, nitrofile, oligotrofe şi eutrofe (Pop , 1977):

→ Plantele nitrofile iubesc solurile bogate în azot :spanacul sălbatic,

urzica (Urtica dioica, urens, album), cuscuta de grădină, ştevia de stână (Rumex

alpinus), loboda (Chenopodium murale), loboda sălbatică (Atriplex hastata),

ştirul (Amarantus retroflexus) ciumăfaia (Datura stramonium), bozul

(Sambucus ebulus), spanacul ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus;

zburătoarea (Epilobium angustifolium ); coada şoricelului (Achilea milefolium),

romaniţa de câmp (Anthemis arvensis), muşeţelul (Matricaria chamomila),

pătlagina (Plantago media), socul negru (Sambucus nigra), măselariţa

(Hyoscyamus niger).

Tabelul nr.1. Legătura dintre înălţimea urzicii şi nivelul de azot din sol

(Olsen citat de Pop,1977)

mg N /kg de sol Înălţimea urzicilor (cm)1,37-37,1 040,9 8050,0 10079,7 160

30

Page 31: Curs Ecologie 2011

225,8 200107,9 225

→ Plantele calcifile (iubesc solurile bogate în calciu) şi calcifuge

(iubesc solurile silicioase);

Tabelul nr.2 Legătura dintre plante şi conţinutul în elemente minerale (Olsen

citat de Pop,1977)

Plante calcifile Plante calcifugeAsplenium lepidium Asplenium septentrionale

Salix retusa Salix herbaceaDianthus spiculifolius Dianthus nardiformis

Erica multiflora Erica arboreaGentiana clusii Gentiana kochiana

Androsace helvetica Androsace moschataSelseria rigida Selseria coerulans

→ plantele indicatoare de magneziu: ferigi: Asplenium adulterinum,

cuneifolium; antofite: Potentilla crantzii, Myosotis suaveolens, Sempervivum

hirtum, Sedum serpentini, Euphorbia serpentini; dolomite: inul dolomitic -

Linum dolomiticum; umbelifere: buruiana vântului - Seseli leucospermum;

crucifere: Kernera alpina; alte specii: Armeria juncea; ochii şoricelului -

Saxifraga cebennensis.

→plante zincofile sau plante indicatoare de zinc (Minuartia verna,

Armeria elongata, Viola calaminaria, Thlaspi);

→ plantele cuprofile sau plante indicatoare de cupru (floarea de cupru-

Haumaniastrum robertii, folosită în prospectarea minereurilor de cupru de către

geologi; Ocimum homblei;

31

Page 32: Curs Ecologie 2011

→plante oligotrofe iubitoare de soluri acide (Nardus stricta) sau sărace

în elemente minerale (roua cerului (Drosera), muşchiul de turbă (Sphagnum),

mărtăloaga (Calluna v.,)

→plante seleniofile , iubitoare de seleniu (Astragalus pectinatus);

→plante eutrofe, iubitoare de substanţe nutritive (specifice solurilor

bogate precum cernoziomul, solul brun ) din care amintim : păiuşul de livadă,

trifoiul roşu, obsiga nearistată de pe pajişti ; Asarum europaeum, Asperula

odorata în păduri;

→plante psamofile iubitoare de terenuri nisipoase (garofiţa de nisipuri

(Dianthus diutinus), troscotul de nisipuri (Polygonium arenarium), pătlagina de

nisipuri (Plantago indica), perişorul (Elymus arenarius);

→plante casmofile sau saxicole ce trăiesc în crăpăturile stăncilor şi a

zidurilor (ipcărigea de stâncărie –Gypsophila petraea; ochii şoricelului –

Saxifraga aizon; fumăriţa - Fumaria muralis; linariţa - Linaria cymbalaria; iedera

- Hedera helix (Fabian Ana, Onaca Rodica,1999);

→plante litofile iubitoare de stânci şi bolovănişuri (alge, licheni);

După modul de adaptare la concentraţia solului în substanţe minerale

plantele se împart în plante glicofile (nehalofile) şi halofile.

Plantele glicofile sunt adaptate la concentraţii mici de elemente minerale

în sol în timp ce plantele halofile sunt adaptate la concentraţii foarte ridicate în

elemente minerale.

După Keller B.A citat de Pop (1977) plantele halofite se împart în 3

categorii.

32

Page 33: Curs Ecologie 2011

→plante euhalofite ce rezistă la concentraţii foarte mari de elemente

minerale (sărăţica) ciurlanul (Salsola ruthenica), ghirinul ( Suaeda maritima);

→ plante halofite ce absorb elementele minerale dar nu le acumulează

(Statice, Frankenia, Tamarix etc…) ;

→plante halofite sensibile la concentraţii mari de săruri minerale

(Artemisia maritima);

→plante chionofile , iubitoare de zăpadă (degetărelul alpin - Soldanella

pusilla, arginţica - Dryas octopetala; salcia pitică- Salix reticulata, herbacea;

brânduşa de munte – Crocus heuffelianus);

2.4.3 Factorii orografici (relieful)

După Sukacev (1961) toate treptele de relief existente pe uscat prezintă o

importanţă ecologică (megarelieful, macrorelieful, mezorelieful, microrelieful şi

nanorelieful).

→Megarelieful: acoperă suprafeţe mari de mărimea unui continent sau a

unui ocean ce se caracterizează prin diferenţe de nivel de mii de m;

→Macrorelieful: acoperă teritorii cu suprafeţe de 5-50 km2 pe orizontală

şi de sute-mii de m pe verticală şi se caracterizează prin diferenţe de nivel de

sute de m (câmpii , depresiuni, podişuri, munţi);

→Mezorelieful: acoperă suprafeţe de sute sau mii de m pe orizontală şi de

2-100 m pe verticală (Pop, 1977) şi se caracterizează prin diferenţe de nivel de

zeci de m (văi, interfluvii, coastele dealurilor). Factorii de mediu caracteristici

microreliefului dau naştere la ceea ce numim microclimat.

33

Page 34: Curs Ecologie 2011

→Microrelieful: acoperă suprafeţe de 10-200 de cm pe orizontală şi 50-

100 cm pe verticală (vâlcele, crovuri, dune de nisip, stâncării, muşuroaie)

→Nanorelieful: se caracterizează prin diferenţe de nivel de câţiva

decimetri şi cm

O serie de indicatori caracterizează acţiunea factorilor orografici

(altitudinea, expoziţia, panta, adăpostul):

Altitudinea: Biocenozele se stratifică pe măsura creşterii altitudinii

datorită modificării factorilor de mediu (rarefierea aerului; scăderea

temperaturii; creşterea intensităţii vântului, luminii şi umidităţii).

Expoziţia: Prin expoziţie se înţelege orientarea versanţilor munţilor şi

dealurilor vis a vis de punctele cardinale. În funcţie de orientarea în spaţiu a

anumitor versanţi se va distribui cantitatea de lumină, temperatură, precipitaţii şi

viteza vântului. Versanţii sudici acumulează cantităţi mai mari din aceşti factori

faţă de versanţii nordici.

Panta: Mărimea pantelor determină anumite distribuţii ale biocenozelor

precum şi grăbirea sau întârzierea fenofazelor.

Adăpostul : Adăpostul prezintă o importanţă mare pentru diferite

organisme în lupta acestora împotriva vântului. De existenţa unor adăposturi

depinde intensitatea transpiraţiei, înflorirea şi fructificarea şi în general

dezvoltarea plantelor.

2.4.4 Factori corelativi

2.4.4.1. Salinitatea

Fluctuaţia concentraţiei apei în săruri influenţează compoziţia

biocenozelor naturale producând adaptări ale populaţiilor naturale. După Tait

(1979) prin salinitate se înţelege »greutatea elementelor solvite exprimată în

34

Page 35: Curs Ecologie 2011

grame, care poate fi obţinută în vacuum la o temperatură de 480 grade

Celsius ».

2.4.4.2. Compoziţia ionică

După Botnariuc şi Vădineanu (1982) „în orice ecosistem natural, energia

solară este convertită în energie chimică (a materiei sintetizate în procesul de

fotosinteză) şi este transferată componentelor biologice concomitent cu procesul

de introducere în circuit şi de reciclare cu rate diferite a majorităţii cationilor şi

anionilor care intră în compoziţia mediului abiotic „.

2.4.4.3. Oxigenul

Cum conţinutul în oxigen părţii inferioare a atmosferei este de 20,95%

majoritatea organismelor de pe suprafaţa scoarţei terestre utilizează calea aerobă

pentru desfăşurarea activităţilor de eliberare a energiei dintr-un substrat.

2.4.4.4. Influenţele lunare şi planetare

Oamenii de ştiinţă de astăzi scot din sertare explicaţii la influenţele

factorilor astrali asupra creşterii şi dezvoltării plantelor precum şi asupra

creşterii animalelor lucruri cunoscute de către oamenii de ştiinţă de ieri, dar care

din motive politice şi religioase nu au putut să le valorifice în slujba agriculturii.

După Azii G. (1936) luna acţionează asupra creşterii şi dezvoltării plantelor

pe mai multe căi :

prin intermediul luminii (lumina acţionează asupra mecanismelor

fotoperiodice declanşatoare a înfloririi, nefiind suficient de puternică pentru a

putea acţiona asupra fotosintezei dar suficientă pentru a putea acţiona asupra

maturării fructelor şi a seminţelor, acţionând asupra metabolismului substanţelor

acumulate în celule) ;

35

Page 36: Curs Ecologie 2011

prin intermediul fenomenului de atracţie (atracţia lunară exercitată

asupra lichidelor din ţesuturile vegetale este similară cu atracţia soarelui

exercitată asupra mareelor) ;

prin modificarea câmpului magnetic al pământului (Câmpul magnetic

al pământului este modificat de către ciclul soarelui şi a lunii, luna jucând ca şi

factor de amplificare al acţiunii soarelui) ;

prin acţiunea complementară cu cea a planetelor (producţiile maxime

de rădăcini, frunze şi seminţe se obţin în constelaţiile următoare : producţia

maximă de rădăcini se obţine efectuând semănăturile în constelaţia

capricornului, taurului şi fecioarei ; producţia maximă de frunze se obţine pentru

semănăturile efectuate în constelaţiile scorpionului, peştelui şi racului ;

producţiile maxime de seminţe se obţin prin efectuarea semănăturilor în

constelaţiile gemenilor, vărsătorului şi balanţei ;

După C., Silguy (1994) luna exercită influenţe asupra proceselor agricole

prin intermediul acţiunii sale asupra celor 4 elemente fundamentale ale

universului :

Interacţiunea „lună/ pământ” acţionează pozitiv asupra rădăcinii ; ;

Interacţiunea „ lună/apă” acţionează pozitiv asupra frunzelor ;

Interacţiunea „ lună/aer „acţionează pozitiv asupra florilor ;

Interacţiunea ” lună/foc „acţionează pozitiv asupra fructelor ;

Prin acţiunea conjugată a lunii şi a soarelui se obţine calendarul planetar

aplicat astăzi în agricultura biodinamică din Uniunea Europeană plecând de la

aplicaţiile efectuate de către Rudolf Şteiner creatorul antroposofiei şi a

agriculturii biodinamice.

Potrivit acestei metode lucrările agricole trebuiesc efectuate în funcţie de

ritmul sideral al lunii C., Silguy (1994):

lucrări agricole în timpul lunii ascendente : semănatul trebuie efectuat

în perioadă de lună ascendentă sau dimineaţa devreme ; se recoltează salata,

36

Page 37: Curs Ecologie 2011

varza, conopida ; efectuarea altoirii în momentul în care lăstarii sunt bogaţi în

sevă ;

lucrări agricole în lună descendentă : În această fază seva coboară

înspre sistemul radicular fiind recomandate lucrări ca prăşitul, aratul, discuitul,

repicarea, plantarea şi tăierile, butăşirea, transplantarea, tăierea gardurilor vii,

recolta cepei, usturoiului, morcovilor, cartofilor, ridichilor.

Tabelul nr.3 Sinteza interacţiunilor dintre elementele fundamentale şi constelaţii (C. Silguy 1994)

Când luna trece prin faţa

constelaţiei

Elementul activ Partea din plantă care este

stimulatăLună

descendentăGemeni

RacLeu

FecioarăBalanţă

Scorpion

AerulApa

FoculPământul

AerulApa

FloareaFrunzaFructul

RădăcinaFloareaFrunza

Lună ascendentă SăgetătorCapricornVărsător

PeşteBerbecTaur

FoculPământul

AerulApa

Focul Pământul

FructulRădăcinaFloareaFrunzaFructul

Rădăcina2.4.4.5. Gravitaţia

După Krîlov (1964) şi Serdiuk (1977) materia vie este influenţată şi de

câmpul magnetic terestru (căderea frunzelor; curenţii verticali din oceane;

dispunerea apelor calde şi reci pe verticala unui ecosistem acvatic, etc…)

2.4.4.6 Sistemul general al curenţilor de aer.

Viteza coloanelor de aer este redusă de către rezistenţa pe care o creează covorul

vegetal format din diferite culturi agricole.

2.4.4.7. Presiunea atmosferică

37

Page 38: Curs Ecologie 2011

În corelaţie cu alţi factori de mediu presiunea atmosferică dă naştere la o

anumită compoziţie a ecosistemelor alpine.

2.4.4.8. Focul

Chiar dacă în general focul prezintă o conotaţie negativă prin efectele sale

în ultimii ani, focul reprezintă una din cele mai eficiente soluţii de luptă

împotriva buruienilor. Astfel focul reprezintă principalul mijloc de control al

dezvoltării buruienilor în sistemele de agricultură durabilă (ecologică,

biodinamică, etc…)

2.5. AUTOCONTROLUL ECOSISTEMELOR

Procesul de evoluţie al ecosistemelor în timp se numeşte succesiune

ecologică ca şi rezult alt interacţiunilor dintre biotop şi biocenoză.

Pentru a putea face faţă perturbărilor produse de către factorii externi

ecosistemul dezvoltă diferite mecanisme de autocontrol (capacitate de

restabilire a unui echilibru; rezistenţă la pătrunderea altor specii; capacitate de

menţinere a factorilor abiotici ). În aceste condiţii existenţa unui biotop stabil

permite instalarea unui ecosistem complex cu stabilirea unui echilibru relativ

datorită influenţelor permanente venite dinspre exteriorului lui.

38

Page 39: Curs Ecologie 2011

Tabelul nr. 4 Succesiunea ecologică (Smith, 1974)

Caracteristica Faza succesionalăTimpurie Matură

Biomasa Mică MareProducţia finită /Respiraţia biocenozei

Mai mare de1 Tinde câtre 1

Producţia brută/biomasă Mare MicăBiomasa /unitate de flux energetic

Scăzută Ridicată

Lanţuri trofice Scurte Lungi, complexeStratificarea Slabă PronunţatăDiversitatea speciilor Scăzută RidicatăSpecializarea nişelor Largă ÎngustăRelaţii trofice Generale SpecializateTalia indivizilor Mai mică Mai mareCicluri de viaţă Scurte, simple Lungi, complexeMecanisme de control ale populaţiilor

Fizice Biologice

Fluctuaţii Mai pronunţate Mai puţin pronunţateCicluri minerale Deschise Mai mult sau mai puţin

închiseRolul detritusului Neimportant ImportantStabilitatea Scăzută RidicatăRecolta potenţială pentru om

Ridicată Scăzută

2.6. POPULAŢIA

2.6.1. Definiţia şi trăsăturile

După Allee şi colab. (1949) 4 trăsături fundamentale definesc o populaţie

(„numărul de indivizi; similitudinea indivizilor între ei; vitalitatea; delimitarea

în timp şi spaţiu”)

După Ghilearov (1954) „populaţia cuprinde toţi indivizii dintr-o specie

care aparţin aceleaşi biocenoze”.

Stugren (1982) prezintă la rândul lui 5 trăsături fundamentale

39

Page 40: Curs Ecologie 2011

→ efectivul: numărul de indivizi care alcătuiesc la un moment dat

populaţia unei specii;

→ densitatea: raportul dintre numărul de indivizi şi unitatea de spaţiu

(supraaglomerarea subaglomerarea fiind după Stugren în 1975 doi indicatori

principali ai densităţii populaţiei) ;

→ rata mortalităţii: raportul dintre mortalitate şi efectivul populaţiei;

→ rata natalităţii /raportul dintre natalitate şi efectivul populaţiei;

→ rata creşterii numerice /diferenţa dintre natalitate şi mortalitate

(exprimată printr-o serie de indicatori : coeficientul creşterii numerice; ecuaţia

creşterii numerice; ecuaţia creşterii exponenţiale ; ecuaţia logistică ;

2.6.2. Structura populaţiei

După Stugren (1982) structura unei populaţii este dată de structura

genetică şi de structura ecologică.

După Şilov şi colab.(1969) structura ecologică cuprinde 4 elemente :

→ Structura de vârstă

După Botnariuc şi Vădineanu (1982) structura pe vârste este dată de

numărul claselor de vârstă, amplitudinea claselor de vârstă şi de distribuţia

efectivului populaţiei pe clase de vârstă. Pentru populaţiile naturale se acceptă

de obicei 3 vârste ecologice: vârsta prereproductivă, vârsta reproductivă şi vârsta

postreproductivă.

→Structura pe sexe (raportul pe sexe)

Diferenţierea pe sexe reprezintă o condiţie indispensabilă pentru

caracterizarea ecologică şi evolutivă a unei populaţii ţinând cont de faptul că

rata intrărilor de indivizi în populaţie prin reproducere este condiţionată de

numărul de femele.

40

Page 41: Curs Ecologie 2011

→ Configuraţia funcţională.

După Şvarţ (1965) şansele de supravieţuire a unei populaţii sunt influenţate

de relaţiile dintre grupele genetice ce alcătuiesc o populaţie. Conform lui Şilov

şi colab. populaţiile de rozătoare sunt uneori scindate în indivizi sedentari şi

indivizi migranţi. După Litvin (!977) populaţia este scindată în 2 componente cu

funcţii diferite: comportamentul intraorganismic (indivizii care parazitează

efectiv o gazdă trăind într-un biotop organic) şi comportamentul

extraorganismic (indivizii care duc un mod de viaţă neparazitar).

→ Distribuţia spaţială

După Stugren (1982) teritorialitatea este un fenomen specific lumii

animale fiind o proprietate constantă a speciei sau un fenomen legat de sezonul

de reproducere şi creştere a puilor. . După Allee (1931) tendinţa opusă

teritorialităţii este agregarea conform căreia „nu numai suprapopulaţia dar şi

subaglomerarea spaţiului, subpopularea poate fi asociată cu mortalitatea

ridicată”. După Botnariuc şi Vădineanu (1982) distribuţia spaţială poate să fie:

întâmplătoare: În cazul acestei distribuţii poziţia în spaţiu a unui individ este

independentă de poziţia altor indivizi; uniformă: distribuţia se întâlneşte la

populaţiile animale cu comportament de teritorialitate; grupată: această

distribuţie ar putea indica o viaţă socială dezvoltată

→Structura genetică

Adaptarea populaţiilor la presiunile exterioare realizate de către factorii de

mediu se realizează prin modificarea structurii genetice.

2.6.3. Mărimea populaţiei

41

Page 42: Curs Ecologie 2011

După Pop (1977) „densitatea sau desimea poate fi evaluată stabilindu-se

distanţa dintre indivizii unei specii care depinde atât de tipul biformelor cât şi

de modul de distribuţie pe suprafaţa cercetată” După Botnariuc şi Vădineanu

(1982), mărimea unei populaţii este dată de o serie de indicatori numerici sau

procentuali: densitatea absolută: numărul de indivizi raportat la unitatea

suprafaţă/volum; densitatea în biomasă: (cantitatea de substanţă uscată/unitatea

de suprafaţă sau volum); densitatea ecologică : numărul de indivizi raportat la

unitatea de suprafaţă sau volum locuit de populaţie în cadrul ecosistemului;

densitatea relativă: reprezintă abundenţa unei populaţii într-un ecosistem şi redă

importanţa unei anumite populaţii (metoda pătratelor; metoda capturării/marcării

şi recapturării; metoda Peterson; metoda Joly, metoda capcanelor; chestionare;)

2.7. BIOCENOZA

2.7.1 Definiţia

După Mobius K. (1877) citat de Vîntu V., (2000) prin biocenoză putem

înţelege „totalitatea organismelor vegetale şi animale care populează un anumit

42

Page 43: Curs Ecologie 2011

biotop cu condiţii de existenţă mai mult sau mai puţin uniforme create în mod

natural sau artificial” sau „o comunitate de organisme, ocupând un anumit

teritoriu, adaptate la mediu, unite prin dependenţe reciproce, legate într-un

întreg care se schimbă odată cu schimbarea condiţiilor de mediu şi cu

schimbarea numărului unora dintre ele”. Sukacev (1961) făcea o o paralelă

între biocenoză şi biotop şi înţelegea prin noul termen de biogeocenoză „o

anumită suprafaţă de teren care cuprinde fitocenoza, zoocenoza,

microbiocenoza şi părţile corespunzătoare ale atmosferei, litosferei, hidrosferei

şi pedosferei, toate strâns legate între ele prin interacţiuni, formând un complex

unitar”

Cele două componente ale biocenozei şi anume fitocenoza şi zoocenoza pot

fi definite sectorial cu elementele lor componente.

După Pop (1977) „fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de

plante legate de un anumit mediu de trai având următoarele trăsături

principale: organizarea sub formă de pâlcuri cu contur şi mărimi variate;

compoziţia floristică, structura, fizionomia şi relaţiile de independenţă dintre

populaţiile de plante şi dintre plante şi biotop se menţin timp îndelungat; între

diferitele componente –cormofite şi talofite- se stabilesc relaţii de

interdependenţă atât pe bază trofică cât şi pe bază ecologică; părţile structurale

ale fitocenozei poartă denumirea de sinuzii; fitocenoza este sediul acumulării

substanţelor organice elaborate de plantele verzi; fitomediul ca produs al

fitocenozei a rezultat în urma interacţiunilor stabilite între organisme şi între

organisme şi mediu”.

După acelaşi autor „zoocenoza constituie o grupare sau o comunitate de

animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în strânsă legătură cu

factorii de mediu”

2.7.2. Indicii structurali ai biocenozei

43

Page 44: Curs Ecologie 2011

→ Abundenţa relativă (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)

Indicele (procente) exprimă proporţia dintre numărul sau/şi masa

indivizilor unei specii faţă de celelalte specii.

→Dependenţa După Duvigneaud (1974) « Dependenţa reprezintă relaţia dintre

populaţii din forme de viaţă diferite în care o formă de viaţă obţine un beneficiu

nereciproc din relaţia cu alte populaţii (lianele, epifitele se protejează de soare

la umbra altor specii arboricole) »

→ Dominanţa (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)

Dominanţa este un indice care exprimă influenţa uneia sau mai multor

specii asupra structurii şi funcţionării biocenozei.

Tabelul nr.5 Evaluarea abundenţei şi dominanţei după scara lui Braun-

Blanquet:

Scara Acoperire în % Media+ 0,1-1 0,51 1-10 5,52 10-25 17,53 25-50 37,54 50-75 62,54 75-100 87,5

→Coabitarea După Duvigneaud (1974) « coabitarea presupune relaţia prin

care mai multe specii exploatează împreună condiţiile de viaţă care le sunt

oferite de un anumit mediu »

→ Constanţa

Acest indice se exprimă de obicei în funcţie de frecvenţa speciei(Botnariuc şi

Vădineanu ,1982): specii constante (frecvenţa mai mare de 50%) ; specii

accesorii (frecvenţa între 25 - 50%); specii accidentale ( frecvenţa mai mică de

25%);

→ Diversitatea

44

Page 45: Curs Ecologie 2011

Acest indice se calculează ţinând cont de numărului speciilor şi de abundenţa

relative a acestora şi de echitabilitate (Botnariuc şi Vădineanu,1982). După

Duvigneaud (1974) diversitatea se poate defini sub 2 forme :

diversitate specifică care se regăseşte sub alte 2 abordări :

- variabilitate specifică (numărul de specii pe unitate de suprafaţă) ;

-echitabilitate (repartizarea indivizilor între 2 specii);

diversitate biochimică (în cazul constituenţilor esenţiali ai biomasei ) ;

În 1967 Odum se întreba dacă « diversitatea constituie numai piperul existenţei

pe pământ sau ea este necesară pentru supravieţuirea biosferei, ecosistem ce

înglobează omul cu natura « 

→ Echitabilitatea Indicele exprimă modul în care este distribuită abundenţa

relativă la speciile unei biocenoze. Indicele ia în calcul abundenţa relativă

numerică a unei specii faţă de alte specii (Botnariuc şi Vădineanu ,1982)

→ Frecvenţa

Indicele se exprimă în procente şi este dat de proporţia dintre numărul de

probe care conţin specia dată şi numărul total de probe adunate în acelaşi timp

(Botnariuc şi Vădineanu ,1982).

→ Fidelitatea

Indicele exprimă tăria legăturilor unei specii cu alte specii ale

ecosistemului.

În funcţie de acest indice speciile se împart în mai multe categorii

(Botnariuc şi Vădineanu, 1982): specii caracteristice (speciile nu pot persista în

alte ecosisteme) ; specii preferenţiale (speciile preferă anumite biocenoze);

specii străine sau întâmplătoare (speciile apar întâmplător într-un ecosistem);

specii indiferente (speciile pot trăi în diferite ecosisteme).

După Duvigneaud gradul de fidelitate al speciilor permite împărţirea

acestora în 6 grupe: Specii accidentale; Specii accesorii; Specii preferenţiale;

Specii elective; Specii exclusive ; Specii indiferente;

→ Vitalitatea

45

Page 46: Curs Ecologie 2011

Indicele exprimă capacitatea organismelor de a putea trece prin toate

fazele de dezvoltare începând cu germinarea şi creşterea şi terminând cu

reproducerea” (Pop I.,, 1977)

2.9. LANŢURI TROFICE

2.9.1. Definiţia

După Elton (1966) lanţul trofic cel mai simplu este acela în care „ un

animal trăieşte pe cheltuiala unei singure specii de plante care numai este

utilizată ca hrană de nici o altă specie de animal; animalul erbivor nu are nici

un parazit şi nici nu este prădat de un alt animal”.

Un astfel de lanţ este posibil dar greu de întâlnit în natură ca şi cazul

lanţurilor trofice cu foarte multe verigi (lanţul în care avem striga /Strix aluco,

Southern (1954) cu 30 de verigi.

De regulă numărul verigilor este mai ridicat decât în agroecosisteme de

unde şi nivelul mai ridicat de instabilitate al acestora din urmă. Un

agroecosistem este cu atât mai stabil că cât are mai multe verigi datorită

posibilităţii înlocuirii unei verigi cu alta în cazuri limită.

2.9.2. Clasificarea lanţurilor trofice

După Strugren (1982) se pot deosebi 4 lanţuri trofice:

→Lanţuri bacterivore

46

Page 47: Curs Ecologie 2011

În aceste lanţuri sursa de hrană este reprezentată de către biomasa

bacteriilor (bacteriplanctonul utilizat de către zooplancton); utilizarea bacteriilor

ca şi sursă de hrană de către protozoarele din sol sau de către fauna cavernicolă

în peşteri);

→Lanţuri de plante carnivore

În anumite lanţuri se inversează relaţia dintre plante şi animale, cele din

urmă devenind consumatori (Ex. Drosera, Dactyela, etc..)

→Lanţuri detritivore

În aceste lanţuri prima verigă este reprezentată de către detritusul organic

(substanţa organică moartă) urmată de a doua verigă (animal saprofag sau o

specie saprofită) şi de verigile 3 şi 4 (animale zoofage). După Gere (1957) fluxul

de substanţă se scurge de la plante înspre animale pe calea excrementelor

erbivorelor.

→Lanţuri erbivore

În aceste lanţuri prima verigă este ocupată de o plantă iar a doua de un

fitofag. După Slobodkin (1962) concentrarea hranei scade pe măsură ce urcăm

nivelurile trofice în piramida eltoniană iar numărul de indivizi scade de la prima

înspre ultima verigă în timp ce dimensiunea corpului creşte.

→Lanţuri parazitice

Sursa de hrană este reprezentată în aceste lanţuri de către ţesuturile vii care

sunt atacate de către ciuperci, bacterii, virusuri, micromicete.

Lungimea acestor lanţuri trofice este foarte diferită existând lanţuri cu

numai 2 verigi trofice (o plantă şi un parazit) şi lanţuri lungi cu mai mulţi

paraziţi (Stugren, 1982):

Tutun → VMT;

Morus alba → Bombyx mori (insectă) → Borelina bombycis (virus);

Substanţă organică moartă→ bacterie saprofagă → virus bacteriofag;

Plantă → Icerya purchasi (păduche lănos) → fung (Cephalosporium

longisporum) → ascomicete (Melanospora parazitica);

47

Page 48: Curs Ecologie 2011

Plantă → cărăbuşel (Anisoplia) → ciupercă (Metarhizium) → acarian

parazit;

În anumite situaţii lanţurile parazitice se încucişează cu lanţurile

detritivore, sau se ramifică.

2.10. NIVELE TROFICE

După (B. Stugren, 1982) într-o biocenoză există mai multe nivele trofice:→ Primul nivel trofic

Acest nivel este reprezentat de plantele verzi (producători primari:

bacteriile fotosintetizante şi chimiosintetizante).

→ Al doilea nivel trofic

Acest nivel este reprezentat animale fitofage (consumatorii primari de

ordinul I).

→ Al treilea nivel trofic

Al treilea nivel este reprezentat din animale care se hrănesc cu animale

fitofage (consumatorii secundari de ordinul II).

→ Al patrulea nivel trofic

Acest nivel trofic este reprezentat prădători de vârf care se hrănesc cu

consumatori secundari (consumatorii de ordinul III).

→ Descompunători, destructori sau detritivore

Acest nivel este reprezentat de către bacterii şi ciuperci care se hrănesc cu

organisme moarte

→ Paraziţii şi descompunătorii

Aceste grupe de organisme intervin în nivelurile trofice în care se află şi

sursele lor de hrană

48

Page 49: Curs Ecologie 2011

2.12. NIŞA ECOLOGICĂ

Elton (1927) definea nişa ecologică ca fiind „poziţia sau stratul unui

organism în interiorul comunităţii şi ecosistemului „ sau „ansamblul de relaţii

trofice al unei specii cu biocenoza” sau „ansamblul relaţiilor trofice ale speciei

de animal, aşadar relaţiile sale cu hrana şi duşmanii (concurenţi, paraziţi,

prădători).

După Bei-Bienko (1964) „nişa de biotop este supusă uneori schimbării de

poziţie”.

Grinnell (1917) definea nişa ca „un concept care defineşte mediul de trai

al speciilor”

După Gunther (1950)” nişa nu este un fragment din substanţa vie a

ecosistemului ci un sistem dinamic de relaţii, un set de dimensiuni ale structurii

biocenotice, care face posibilă vieţuirea unei specii zoologice în biotop”

După Hutchinson (1958) „fiecare specie îşi are propria sa nişă ecologică

sau nişă fundamentală”.

Iahontov (1964) spunea că „ în ecologia insectelor termenul de nişă este

utilizat ca echivalent cu locul de viaţă”

Conformul definiţiei date de Odum (1959) „nişa arată profesia speciei

iar biotopul adresa ei”.

Kendeigh (1974) înţelegea prin nişa ecologică „ansamblul relaţiilor

trofice şi al relaţiilor speciei cu mediul fizic în general”.

49

Page 50: Curs Ecologie 2011

Şenikov (1964) definea nişa ecologică ca fiind „partea din spaţiu a

asociaţiei vegetale ocupată şi utilizată de o specie de plante”

2.13. PIRAMIDA ELTONIANĂ

După Stugren (1982) ”reţeaua trofică este un sistem dinamic apărut prin

organizarea fluxului de substanţă din biocenoză”. Elton (1927) a construit un

sistem geometric sub forma unei piramide a numerelor în care diferitele etaje

ale unei piramide redau diferitele niveluri trofice. Acest sistem poartă numele a

ceea ce numim noi astăzi piramidă eltoniană.

La baza piramidei se află producătorii primari urmaţi fiind de consumatorii

primari (fitofagii) care sunt cei mai numeroşi. Al treilea etaj al piramidei este

ocupat de consumatorii secundari (zoofagi) urmat apoi de consumatorii terţiari

sau prădătorii de vârf.

IV Consumatori terţiari

III Consumatori secundari

II Consumatori primari

I Producători primari

2.14. CLASIFICAREA ECOSISTEMELOR

50

Page 51: Curs Ecologie 2011

După Puia (1989) ecosistemele se clasifică în funcţie de fluxul energetic în

ecosisteme naturale şi ecosisteme construite de om.

Tabelul nr.6. Ecosistemele biosferei contemporane (Puia 1989)

Ecosisteme naturale

a) Grupe de ecosisteme cu flux scăzut de energie

1000-10000 kcal/m2/an cu o medie de 2000 kcal

Largul oceanului; Tundra; Platforma continentală; Lacuri şi cursuri de râuri; Zonele oceanelor cu curenţi de convecţie; Păduri boreale şi de foioase; Păşuni temperate; Savane tropicale

Unica sursă de energie este cea solară. Ecosistemele constituie suportul de bază al vieţii pe pământ

b) Grupe de ecosisteme cu un flux ridicat de energie

10000-40 000 hkcal/m2/an cu o medie de 20000 kcal

Estuare; recifi; păduri tropicale umede

Pe lângă energia solară intră în ecosisteme energia mareelor şi a ploilor abundente. Se produc materii organice în exces care pot fi transferate altor ecosisteme.

Ecosisteme construite de om

a) Grupe de ecosisteme producătoare de substanţă organică având un aflux ridicat de energie

10 000-40 000 kcal/m2/an cu o medie de 20 000 kcal

Silvoecosisteme amenajate; acvaculturile; agroecosistemele;

Pe lângă energie solară intră energia culturală. Se produc alimente şi materii prime

b) Grupe de ecosisteme consumatoare de substanţă organică având un flux de energie foarte ridicat

100 000-300 000 kcal/m2/an cu o medie de 200 000 kcal

Construcţii hidraulice; aşezări rurale; aşezări urbane

Se întemeiază pe baza unui consum ridicat de energie culturală. Produce numai biomasă umană

După Al. Ionescu (1988) ecosistemele se clasifică în funcţie de prezenţa au

absenţa omului în ecosisteme naturale şi ecosisteme artificiale:

51

Page 52: Curs Ecologie 2011

→ecosisteme naturale (tundra, munţii, pădurile, stepele, savanele,

deşerturile, ecosisteme marine);

→ecosisteme artificiale (ecosisteme agricole, ecosisteme urbane, ecosisteme silvice, ecosisteme acvatice);

52

Page 53: Curs Ecologie 2011

CAP. 3.AGROECOSISTEMUL

3.1. DEFINIŢIA AGROECOSISTEMULUI

După Odum (1971) „ un agroecosistem este o prezentare grafică a

deosebirilor majore dintre un sistem agricol format din tarlale cultivate cu

cereale şi alte plante, apoi păşuni pentru erbivore domesticite şi un sistem

industrial a cărui existenţă depinde în egală măsură de combustibilii fosili şi de

produsele agrare”. Harper (1974) definea agroecosistemele ca fiind „ în primul

rând monoculturi intrinsec instabile cu o diversitate foarte scăzută şi cu o reţea

trofică simplă” După Springett (1974) „agroecosistemele constituie unităţi

funcţionale constructive ale biosferei din punct de vedere dinamic şi structural”.

Puia I., Soran V., (1978, 1981, 1986, 1998) defineau agroecosistemul ca fiind

„ o unitate funcţională a biosferei , creată de om în scopul obţinerii de produse

agricole şi prin aceasta este dependentă de om”. După Kormondy E.J.

„agroecosistemul este o unitate ideală ce aparţine mezocosmosului ecologic

fiindcă are o structură vegetaţională simplă cu graniţe bine conturate şi cu

intrări şi ieşiri de agrochimicale bine dirijate de către om”.

Stephen R, Gliesman (1999) citat de Puia I., şi col. 2001 defineau

agroecosistemul sustenabil ca fiind „ acela care îşi poate menţine indefinit în

timp resursele fundamentale prin mijlocirea cărora se autosusţine, pe baza şi a

unui minimum de intrări artificiale din exterior. Cu ajutorul acestor minime

intrări el suplineşte autocontrolul intern (natural) de reglare al efectelor

dăunătorilor şi bolilor şi totodată grăbeşte restabilirea după perturbările

proceselor agroecologice provocate de cultivare şi recoltare”

53

Page 54: Curs Ecologie 2011

3.2. CLASIFICAREA AGROECOSISTEMELOR

După gradul de artificializare al ecosistemelor Haber (1990) citat de Puia.

I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M., (2001) clasifică ecosistemele în:

bio-ecosisteme (naturale; ecosisteme aproape naturale; ecosisteme semi-

naturale; ecosisteme antropogene) şi tehno-ecosisteme (aşezări umane, sisteme

de trafic, complexe industriale):

Tabelul nr. 7 Clasificarea ecosistemelor ( Haber ,1990)

I. Bio-ecosisteme

Se caracterizează prin dominanţa componentelor naturale şi a proceselor biologice

1. Ecosisteme naturale Fără influenţare umană directă (capabile de autoreglare).2. Ecosisteme aproape naturale

Influenţate de om dar similare cu cele naturale (se schimbă puţin dacă se sistează influenţa umană; sunt capabile de autoreglare)

3. Ecosisteme semi-naturale

Rezultă din folosirea de către om a tipurilor I 1 şi I 2, fără să fie create intenţionat. Se schimbă semnificativ dacă influenţa omului încetează.; Capacitate limitată de autoreglare; Manegementul este necesar

4.Ecosisteme antropogene (biotice)

Create intenţionat de către om; Dependente în totalitate de manegenmentul şi controlul uman

II. Tehno-ecosisteme Sisteme tehnice antropogene; Domină structurile (artefactele) cu procesele tehnologice;

1.Aşezări umane Create intenţionat de om pentru activităţi industriale, economice, culturale; Dependente în întregime de controlul uman şi de bioecosistemele cu care alternează sau de care sunt înconjurate.

2. Sisteme de trafic3. Complexe industriale

Din punct de vedere energetic, Puia I., Soran V., Rotar I., (1998) clasifică

agroecosistemele în agroecosisteme extensive (intensitate redusă) , intensive, şi

industriale (industrializate)

3.2.1. Agroecosisteme extensive sau de intensitate redusă

54

Page 55: Curs Ecologie 2011

Caracteristicile acestor agroecosisteme sunt următoarele: raport

ieşire/intrare ridicat/ 5-100; control redus sau inexistent al bolilor şi

dăunătorilor; utilizarea de soiuri cu potenţial genetic mai redus; recoltă utilă

redusă; utilizarea unor tehnologii tradiţionale. Dintre agroecosistemele extensive

putem aminti: agroecosistemele agriculturii tradiţionale; păşunile şi făneţele

seminaturale; grădinile din mediul rural. Aceste ecosisteme prezintă o

durabilitate ecologică dar nu integrează dimensiunea economică şi socială.

3.2.2. Agroecosisteme intensive

Aceste agroecosisteme se caracterizează prin: raportul ieşire/intrare

aproximativ egal cu 1; utilizarea irigaţiei; utilizarea îmbunătăţirilor funciare;

utilizarea de soiuri cu potenţial genetic ridicat; Din această grupă fac parte:

livezile; viile intensive; culturile legumicole în spaţii protejate (răsadniţă, solar).

Aceste agroecosisteme prezintă un anumit grad de instabilitate datorită

diversităţii reduse, controlului uman neapărat necesar, lanţurilor trofice reduse,

etc… Ageroecosistemele sunt dependente de factori exteriori (fertilizare,

tratamente fitosanitare).

3.2.3. Agroecosistemele industriale sau industrializate

Agroecosistemele se caracterizează printr-un raport ieşire /intrare subunitar

datorită intrărilor ridicate de substanţe din afara agroecosistemului. Din această

grupă fac parte: serele; complexe mari de creştere a animalelor; mari ferme de

cultură mare. Aceste agroecosisteme sunt foarte instabile şi depind de o serie de

factori exteriori precum :factorii sociali (mâna de lucru); factorii financiari

(împrumuturi bancare); factori politico-economici (subvenţii); factori energetici

(criza petrolului, gazului etc…). Orice problemă apărută cu unul din factorii

55

Page 56: Curs Ecologie 2011

exteriori poate dezechilibra agroecosistemul putând duce chiar la dispariţia sa,

ele nefiind durabile social, economic şi ecologic.

3.3. STABILITATEA IN AGROECOSISTEME

După Altierii 1986 , perenizarea unui sistem agricol în timp şi spaţiu

trebuie să implice următoarele elemente:

reducerea risipei de energie şi a resurselor consumate;

favorizarea metodelor de producţie care restabilesc mecanismele

homeostatice, propice stabilităţii biocenozei; optimizarea nivelului de reciclare

a nutrienţilor şi a materiei; maximizarea capacităţii de utilizare multiplă a

peisajului; asigurarea unui flux de energie eficient;

încurajarea unei producţii de alimente adaptate contextului ecologic şi

socio-economic local;

reducerea costurilor, creşterea eficienţei şi viabilităţii economice a

exploataţiilor mici şi mijlocii, cu scopul favorizării creării unui sistem agricol

mai diversificat şi potenţial mai rezistent;

Tabelul nr.8 Diferenţele structurale şi funcţionale dintre ecosistemele

naturale şi agroecosisteme după Odum (1969)

Caracteristici Agroecosisteme Ecosisteme naturaleProductivitate netă Mare MedieLanţuri trofice Simple, liniare ComplexeDiversitatea speciilor Slabă PuternicăDiversitatea genetică Slabă ImportantăCicluri biogeochimice Deschise ÎnchiseStabilitate Slabă PuternicăEntropie Puternică Slabă

56

Page 57: Curs Ecologie 2011

Control umanNecesar

Nu este necesar

Permanenţă în timp Restrânsă LungăHeterogenitatea habitatului

Simplă Complexă

Fenologie Sincronizată SezonierăMaturitate Imature Mature, Climax

3.4. DURABILITATEA AGROECOSISTEMELOR

După Spedding (1975) crearea unui agroecosistem durabil presupune

furnizarea unui minim de informaţii:

→Finalitatea sistemului : obiectivul pentru care sistemul este dezvoltat;

→ Limitele: un mijloc prin care se pot defini elementele care sunt în

interiorul sistemului şi care sunt în afara lui;

→ Contextul: mediul extern în care sistemul operează;

→ Elementele componente: elementele principale care formează acest

sistem;

→ Interacţiunile: relaţiile dintre elemente;

→ Imputurile: utilizate de către sistem care provin din afara lui;

→ Resursele: elemente situate în interiorul sistemului care sunt utilizate în

timpul funcţionării acestuia;

→ Produsele sau performanţa dorită: producţiile principale dorite;

→ Subprodusele: producţiile utile dar secundare;

3.5. PRACTICI TEHNOLOGICE PENTRU DIMINUAREA INTRĂRILOR ENERGETICE

După (Wittwer,1975, citat de Altieri) sunt necesare următoarele acţiuni

pentru a crea premisele unui sistem durabil:

57

Page 58: Curs Ecologie 2011

Pentru creşterea eficacităţii fotosintezei este nevoie de: ameliorarea

arhitecturii plantelor pentru a permite o mai bună interceptare a luminii (frunzele

trebuie să prezinte o orientare verticală); selecţia genetică de varietăţi care au o

mai bună eficacitate fotosintetică (index foliar mai ridicat); reducerea sau

inhibarea fotorespiraţiei şi/sau a respiraţiei nocturne; utilizarea de varietăţi care

au o perioada de creştere mai lungă; îmbogăţire artificială cu CO2; folosirea de

scheme de plantare eficace (orientarea rândurilor pe direcţia nord-sud);

utilizarea de mulci din plastic de culoare roz, care reflectă lumina pe partea

inferioară a frunzelor;

Sunt necesare modificări aduse componentelor mediului: modificarea

vântului prin utilizarea de perdele de protecţie; controlul îngheţului prin

intermediului perdelelor de protecţie a sistemelor de ventilaţie şi de irigaţie;

controlul temperaturilor din sol datorită utilizării de mulci;

Este nevoie de o mai bună gestiune a solurilor: selecţia genetică de

culturi tolerante la deficienţele în nutrienţi din sol sau la existenţa unor substanţe

toxice; împrăştierea de îngrăşăminte în cantităţi mai reduse şi creşterea

eficacităţii consumului de îngrăşăminte de către plante; înlocuirea arăturii de

bază prin sisteme minime de lucrare a solului; utilizarea de gunoi, compost,

plante de acoperire şi îngrăşăminte verzi; creşterea fixării azotului din aer, prin

selecţia de bacterii capabile de a fixa azotul, la nivelul rizosferei unor plante

cultivate ce nu sunt leguminoase; utilizarea de asociaţii ce comportă micorize;

utilizarea directă de surse originale de îngrăşăminte (ex. rocă fosfatică);

Se recomandă o mai bună gestiune a apei : irigarea prin sisteme

picătură cu picătură; practicarea mulcirii şi a sistemelor de lucrări minime;

controlul deschiderii stomatelor; gestiunea covorului vegetal, pentru controlarea

gradului de umbrire; utilizarea de perdele paravânt; aplicarea de volume de apă,

estimate pe baza conţinutului real în apă a solului;

Gestiunea insectelor dăunătoare să fie realizată prin: acţiuni

preventive: utilizarea de varietăţi rezistente, ameliorarea igienei câmpurilor,

58

Page 59: Curs Ecologie 2011

utilizarea de substanţe atractive şi de capcane cu feromoni, diversificarea

culturilor, manipularea datei de plantare, a momentului efectuării arăturii, a

distanţei dintre rânduri şi a rotaţiei culturilor; acţiuni directe: utilizarea de

masculi sterili, utilizarea de feromoni sexuali, introducerea, creşterea şi

menţinerea populaţiilor de duşmani naturali, utilizarea de insecticide de origine

microbiană sau vegetală, eliminarea mecanică sau termică, inducerea de

modificări în comportament, controlul cu pesticide (admise de caietele de

sarcini) în extremis dacă nivelul de pagubă economică este atins;

O mai corectă gestiune a bolilor este de dorit prin: utilizarea de

varietăţi rezistente ; rotaţia culturilor ; amestec de varietăţi ; control biologic

utilizând de specii antagoniste ; culturi asociate ;utilizarea de sisteme minime

de lucrări ale solului;

Este necesară o gestiune adecvată a buruienilor prin :conceperea de

asociaţii culturale competitive ; transplantarea rapidă a răsadurilor viguroase în

terenuri curate de buruieni ; utilizarea de plante de acoperire a solului ; folosirea

de distanţe mici între rânduri ; rotaţia culturilor ; eliminarea buruienilor din

culturi în perioadele critice în care competiţia are loc ; folosirea mulcirii, şi a

alelopatiei;

Este nevoie de utilizarea de sisteme agricole corespunzătoare : folosirea

de sisteme de cultură multiple: culturi intercalate, culturi în benzi, culturi de

plante gazdă, culturi mixte; utilizarea de culturi de acoperire în livezi şi vii;

culturi intercalate cu gazon în benzi şi sisteme de legume şi mulci viu; sisteme

agrosilvice; sisteme de cultură analoage în diferite stadii ale succesiunii naturale

a vegetaţiei secundare din regiune;

59

Page 60: Curs Ecologie 2011

3.6. ECOLOGIE ŞI ECONOMIE

Fedorov (1977, 1981) a definit 4 mari strategii alternative de reglare a

raporturilor dintre economie, societate şi natură (Alternativa „radical pozitivă”;

Alternativa „radical negativă”; Alternativa oportunistă ; Alternativa „moderat

pozitivă”;).

→ Alternativa „radical pozitivă”: potrivit acestei abordări (economişti,

bancheri, tehnocraţi) ecosfera poate fi înlocuită parţial de către evoluţia

tehnologică;

→Alternativa „radical negativă”: potrivit acestei abordări (ecologiştii

radicali) soluţia de reglare a raporturilor dintre om şi natură este dezvoltarea

unei societăţi pe bază de sisteme economice tradiţionale;

→ Alternativa „oportunistă”: potrivit acestei abordări pompieristice

pentru reglarea dezechilibrelor şi a accidentelor care apar la scara planetei sunt

necesare intervenţii punctuale pe termen scurt, dar care nu oferă soluţii durabile.

→Alternativa „moderat-pozitivă”: alternativa este marcată de

dezideratul dezvoltării durabile preluat la Rio de Janerio ca şi simbol al

dezvoltării armonioase a generaţiilor viitoare.

Alegerea unei alternative sa a alteia sau concilierea dintre promotorii şi

susţinătorii uneia sau alteia presupune abordări globale ale problemelor omenirii

care să integreze:

60

Page 61: Curs Ecologie 2011

dimensiunea economică susţinută de alternativa „radical pozitivă” şi

oportunistă

dimensiunea ecologică susţinută de alternativa « radical negativă » şi

« moderat pozitivă »

dimensiunea socială şi etică susţinute de alternativa « moderat

pozitivă »

Una din marile provocări la care trebuie să facem faţă acum la început de

mileniu este cea a reconcilierii dintre ecologie , economie şi societate.

Ecologia economică şi ecosociologia s-au dezvoltat în ultima vreme din

ce în ce mai mult pentru a putea studia problematica dezvoltării durabile un

concept care acordă o importanţă considerabilă preocupărilor economice sociale

şi de mediu. La ora actuală teoriile economice clasice şi neo-clasice obligă

economiştii de a consideră ca distrugerea pădurilor ecuatoriale, supraexploatarea

rezervelor oceanice de peşte, ca şi contribuţii pozitive la bilanţul economic al

unei societăţi. Acest tip de abordare este evident unul pe termen scurt, care nu

integrează impactul acestor activităţi economice pe termen mediu şi lung.

Punctul slab al acestor teorii economice este acela că ele nu rezistă la o

analiză a societăţii pe termen mediu şi lung în ceea ce priveşte capacitatea

acestor ştiinţe de a furniza puncte de reper şi răspunsuri privind dreptul

generaţiilor viitoare de acces la resursele naturale. Pentru a face faţă serioaselor

probleme de mediu care ameninţă la ora actuală vaste ecosisteme locale,

regionale, naţionale sau chiar la nivel mondial, trebuie sa ne schimbăm modul

de a gândi mai ales în domeniul economic. Demersurile neo-clasice precum şi

replicile materialiste şi reducţioniste trebuie să fie înlocuite de către demersuri

inovatoare care integrează grija de a proteja resursele naturale, calitatea vieţii şi

o dezvoltare durabilă şi echitabilă.

O dezvoltarea durabilă nu vrea să spună o creştere durabilă a producţiei

industriale. În ţările industrializate nevoia socială de dezvoltare poate să fie

satisfăcută printr-o reducere a presiunii asupra ecosistemelor (reducerea risipei

61

Page 62: Curs Ecologie 2011

resurselor; deplasarea unei activităţi importante dinspre producţie înspre sectorul

serviciilor). Pentru ţările mai sărace trebuie acţionat evident în sensul unei

creşteri industriale, dar economia trebuie pusă în slujba societăţii şi nu invers.

Economismul şi ecologismul

Întro-o abordare reducţionistă demersul economic şi ecologist pot să

apară ca fiind antagoniste: Finalitatea urmărită de către economie este

maximizarea producţiei fără să ia în calcul o manieră judicioasă de gestiune a

resurselor. Economistul este tentat de a vedea dezvoltarea prin prisma unor

simple ecuaţii econometrice în care se accesează factori de producţie externi

plecând de la premisa, că aceştia se găsesc în cantităţi nelimitate în natură. La

polul opus, ecologia radicală cere eliminarea de „facto” a calculelor economice

din gestiunea naturii. A fixa preţul unui m3 de lemn sau de apă presupune pentru

apologeţii acestui curent legitimizarea dreptului de a polua şi de a exploata

ecosfera şi deci de a compromite şansele generaţiilor viitoare.

În astfel de abordări economismul într-adevăr se opune ecologismului.

Această situaţie este astăzi întâlnită în ţările Europei de Est în care concepţia

extremă asupra procesului de creştere economica a unei naţiuni pe seama

exploatării naturii conduce în multe situaţii la catastrofe uneori ireversibile. Pe

de alta parte aplicarea riguroasă a unor principii exprimate de către curentele

ecologiste poate fi o cauză de imobilism economic al unei societăţi.

Economia şi Ecologia

În ţările industrializate au loc uneori confruntări destul de agresive între

exponenţii curentelor ecologiste si adepţii teoriilor economice neoliberale.

Aceste momente de confruntare sunt din ce în ce mai puţine datorită maturizării

actorilor de ambele parţi. În condiţiile în care un ecologism radical se opune

unui economism simplificat, apar convergenţe de fond între demersurile

economiei şi ale ecologiei. Prin definiţie economia este ştiinţa alocării resurselor

62

Page 63: Curs Ecologie 2011

rare. Tot prin definiţie ecologia este ştiinţa de a gestiona şi salva resursele rare

din natură.

Apropierea etimologică dintre cele 2 definiţii este cel puţin un motiv de a

apropia cele 2 demersuri pentru o gestiune adecvată a resurselor limitate.

CAP.4. AGROECOLOGIA SAU ECOLOGIA AGRICOLĂ

4.1. DEFINIŢIA AGROECOLOGIEI

După Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M „agroecologia este

acea ramură sau disciplină aplicativă a ecologiei generale care se ocupă de

studiul multilateral, îndeosebi sub raport productiv, a influenţelor exercitate de

factorii de mediu asupra plantelor cultivate şi animalelor domesticite (aşa

numita autecologie agricolă) precum şi de cercetarea ecologică a sistemelor

agricole (aşa numita sinecologie agricolă)”

Ramurile agroecologiei

După Puia I., Soran V., Carlier L., Rotar I., Vlahova M. se pot defini 3

ramuri principale ale agroecologiei:

Agroecologia scalară („studiul dimensiunilor fizice între care poate fi

studiată o structură sau investigat un proces”;

Agroecologia factorială (studiul factorilor naturali şi artificiali:

discipline auxiliare/Agrohidroecologia; Agroecotoxicologia; Agroecofiziologia

stresului; Ecoagrochimia; Ecopedologia; Meteoagroecologia ;

63

Page 64: Curs Ecologie 2011

Agroecologia teoretică sau conceptuală :Taxonomia agroecologică,

Agroecologia restaurativă, Agrocibernetica;

4.3. AGROECOLOGIE APLICATĂ (sisteme de agricultură)

4.3.1. Agricultura biodinamică

Sistemul a fost creat în Germania sub inspiraţia lui Rudolf Şteiner şi pus

în aplicare către E. Pfeiffer şi se bazează pe teoria elaborată în 1913-

antroposofia, ca o reacţie la dezvoltarea materialistă din momentul respectiv.

Agricultura biodinamică dezvoltată de către un discipol de al sau şi anume de

către Pfeifer preconizează ideea unei alimentaţii sănătoase şi echilibrate care se

bazează pe mai multe principii de bază ale agriculturii biologice, cum ar fi

interzicerea îngrăşămintelor minerale şi autonomia exploataţiei agricole datorită

sistemului de policultură-zootehnie. Pe de altă parte această mişcare se bazează

pe influenţa fazelor lunare şi planetare asupra culturilor agricole şi creşterii

animalelor.

4.3.2. Agricultura organică

Agricultura organică s-a născut în Anglia după cel de al doilea război

mondial şi a pus accentul pe echilibrul biologic şi al fertilităţii solului, pentru

care aportul de materii organice compostate este esenţial. Acestea au un rol

64

Page 65: Curs Ecologie 2011

capital în ceea ce priveşte rezistenţa plantei la boli şi dăunători. Promotorul

conceptului ( Howard), a prezentat conţinutul sistemului în “Testamentul

agricol” din 1940 în care se bazează pe observaţii făcute în India timp de mai

multe decenii.

4.3.3. Agricultura biologică

În Elveţia în anii “40” Hans Peter Rush şi H. Muller au pus accent pe

autarhia producătorilor şi interesul unor circuite scurte de piaţă. Aceste idei s-au

concretizat într-o metodă pe care autorii au numit-o agricultură biologică şi care

pune accentul pe resursele regenerabile în vederea asigurării securităţii

alimentare a populaţiei. Această metodă se caracteriza la momentul respectiv

printr-o importanţă mare acordată humusului din sol pe utilizarea compostajului

de suprafaţă şi pe faptul că munca solului trebuie limitată la strictul necesar cu

scopul de a evita perturbarea microflorei solului.

Astăzi sistemul de agricultură biologică este reglementat la scară

europeană prin Regulamentul 2092/1991 pentru sectorul vegetal şi de

Regulamentul 1804 /1999 pentru sectorul animal. Cele 2 acte normative au

preluat şi armonizat 3 termeni (agricultură biologică, agricultură organică şi

agricultură ecologică) care au creat multă vreme confuzie în rândul oamenilor de

ştiinţă, producătorilor şi în special la nivelul consumatorilor. Potrivit acestor 2

acte normative cei trei termeni se referă la acelaşi sistem de agricultură dar în

funcţie de ţară (de sensibilitatea şi conotaţiile pe care expresia poate să o capete

la nivelul oamenilor de ştiinţă şi al opiniei publice) se folosesc după cum

urmează: termenul organic (Marea Britanie); termenul biologic (Franţa, Italia,

Belgia, Grecia, Luxemburg,Ungaria, Bulgaria, etc.. ) şi termenul ecologic

(Germania, Austria, Spania, Danemarca, Olanda, Portugalia, Suedia, Finlanda,

România etc..).

65

Page 66: Curs Ecologie 2011

În România cele 2 acte normative europene au fost armonizate prin ord.

de urgenţă nr 34/2000, dispoziţii preluate în Legea nr 38/2001 privitoare la

produsele agricole ecologice, termenul ales a fi folosit de România fiind cel

ecologic, un termen mai uşor acceptat de opinia publică românească. Termenul

de „agricultură ecologică” ales de către România întâmpină mai puţină

rezistenţă din partea comunităţii ştiinţifice datorită faptului că el a fost utilizat de

în anii trecuţi de către Puia I., Soran V., , Ionescu A.., Muntean L. S. şi Ştirban

M.,.

Abordarea autorilor români apropie înţelesul acestei expresii de ceea ce

astăzi noi cunoaştem ca agricultura sustenabilă sau durabilă în condiţiile în care

ei prevedeau utilizarea de imputuri chimice de sinteză de o manieră raţională,

lucru pe care legile europene si legislaţia românească îl interzic astăzi.

Principiile care stau la baza agriculturii ecologice după Silguy C., (1994)

preluate şi de către legea nr 38/2001 sunt următoarele:

Fertilizarea:Obiectivul fertilizării este menţinerea şi creşterea fertilităţii solului şi a

activităţii biologice a acestuia. Este vorba de „a hrăni solul pentru a putea

hrăni planta”, punând accent pe fertilizarea organică. Fertilizarea „nu vizează

numai furnizarea plantelor cu elemente nutritive”; ea constituie un demers

global care permite să răspundă la un ansamblu de nevoi.

Fertilizarea implică: o bună practică a rotaţiilor cu plante ce au exigenţe

diferite şi în special cu leguminoase care îmbogăţesc solul cu azot; o fertilizare

organică de bază, cu produse ce provin din fermă; un aport complementar cu

îngrăşăminte minerale autorizate de lege mai ales în solurile cu carenţe. In

sistemele mixte de policultură-zootehnie în care materiile organice sunt

gospodărite corect, fertilizarea minerală complementară nu mai este necesară.

Sunt furnizate solului mai multe tipuri de materii organice:

amendamente cu o evoluţie lentă: gunoi de grajd, compost care vor crea un

66

Page 67: Curs Ecologie 2011

humus stabil, ameliorând structura solului şi care nu eliberează decât circa

jumătate din azot în primul an; amendamente cu evoluţie mai rapidă: purin,

dejecţii lichide, îngrăşăminte verzi; ca îngrăşăminte complementare se pot

utiliza îngrăşăminte organice cu mineralizare rapidă: guano, făină de peşte, făină

de carne, făină de sănge, etc...

Rotaţia culturilorRotaţia culturilor este una din cheile fertilităţii solului, a luptei împotriva

buruienilor a bolilor şi a dăunătorilor. Alegerea speciilor care intră în rotaţie

depinde de numeroşi factori: de climat; natură; ; fertilitatea solului; nevoile în

furaje; debuşee ; situaţia economică a fermei.

Rotaţia se realizează ţinând cont de anumite fenomene biologice:

perioada de vegetaţie a plantelor la culturile de primăvară, cele de toamnă, cele

duble şi triple; utilizarea raţională a rezervelor de apă din sol, asigurându-se o

succesiune a culturilor cu consum specific de apă diferit; eşalonarea lucrărilor

solului prin importanţa lor, în combaterea buruienilor şi distrugerea rezervei de

boli şi dăunători; consumul specific în substanţe nutritive, dependent de

compoziţia chimică a plantei şi nivelul producţiei; adâncimea şi aria de

răspândire a sistemului radicular al plantelor precum şi de capacitatea de

utilizare a elementelor nutritive din sol; acumularea azotului în sol în cazul

cultivării leguminoaselor, prin fixarea azotului atmosferic de către bacteriile din

genul Rhizobium cu care leguminoasele trăiesc în simbioză; fenomenul de

suportare (culturi care se pot succeda pe aceeaşi suprafaţă) şi autosuportare

(specia care se poate cultiva în monocultură); plantele cultivate au capacităţi

diferite de luptă împotriva buruienilor, cu care concurează pentru factorii de

vegetaţie; rotaţia diminuează nivelul de îmburuienare prin plantele care pot

înăbuşi buruienile şi prin măsurile culturale prin care se combat buruienile;

Alegerea soiurilor şi raselor:

67

Page 68: Curs Ecologie 2011

Criteriile care trebuie avute în vedere constau în adaptarea la tipul de sol,

la calitatea produsului dorit, rezistenţa la boli şi dăunători, reacţia la fertilizarea

organică, aptitudinea de a concura buruienile. La ora actuală încep să fie

realizate cercetări în ceea ce priveşte selecţia de varietăţi adaptabile la

agricultura ecologică, un factor important al randamentului şi al calităţii

producţiei. Au început să apară societăţi de producere de seminţe, specializate

pentru agricultura ecologică pentru pregătirea momentului în care seminţele

convenţionale nu vor mai putea fi folosite (1 ianuarie 2004).

Culturile asociateAsociaţiile de plante diverse pot să valorifice influenţele benefice ale

unor plante asupra altora. Acestea sunt capabile să se ajute între ele, să reziste la

excesul unui climat, sau parazitismului şi în acelaşi timp pot utiliza mai bine

potenţialul solului şi energia solară datorită nevoilor fiziologice diferite ale

speciilor.

Efectele benefice ale asociaţiilor vegetale sunt multiple: o interacţiune

favorabilă între diverse plante din păşunile naturale şi păduri; o mai bună

ocupare a spaţiului aerian, pentru o mai bună valorificare a energiei luminoase şi

a gazului carbonic (ameliorează randamentul fotosintetic); o mai bună ocupare

a spaţiului subteran prin înrădăcinări de diverse tipuri şi datorită unor exigenţe

diferite în apă şi elemente nutritive; o mai bună rezistenţă împotriva anumitor

boli şi dăunători; adăpost pentru insectele auxiliare; luptă eficientă împotriva

buruienilor; îmbogăţirea în azot organic prin culturile de leguminoase;

protecţia împotriva eroziunii şi a spălării nutrienţilor cu azot; îmbogăţirea în

humus;

Există asociaţii de plante foarte fericite cum sunt usturoiul şi capşunii dar

există şi altele mai nefericite cum este cazul fasolei şi a cepei. Acest fenomen de

interrelaţie dintre diferitele plante se numeşte amensalism sau alelopatie.

Controlul buruienilor

68

Page 69: Curs Ecologie 2011

Metode preventive (Desbrosses P., 1993): utilizarea de varietăţi cu o

creştere rapidă care pot concura buruienile; alegerea unor rotaţii nefavorabile

buruienilor prin utilizarea anumitor culturi ( cartof, varză, lucernă ) precum şi a

unei alternanţe de culturi de iarnă şi primăvară care duce la eliminarea

buruienilor ; suprimarea surselor de diseminare organice necompostate:

amendamentele organice (gunoi, paie) ce prezintă un potenţial puternic de

seminţe de buruieni; o compostare termofilă reduce puternic capacitatea de

germinare a seminţelor; limitarea lucrărilor culturale propice dezvoltării

buruienilor: arătura profundă, treceri repetate; semănatul fals, care constă în

pregătirea superficială a pământului cu scopul de a germina buruienile urmată de

distrugerea acestora prin intermediul unei grape sau prin distrugere termică,

înainte de pregătirea patului de semănat; mulcirea împotriva invadării cu

buruieni, aplicată în culturile perene, are ca obiectiv protejarea solului de

excesele climatice, şi menţinerea umidităţii în perioade de secetă;

Metode curative:

Pe lângă lucrările manuale şi mecanice de distrugere a buruienilor o

metodă aproape generalizată în agricultura ecologică este dezburuienarea

termică.

Această tehnică foloseşte temperaturi cuprinse între 70 şi 800°C în

funcţie de tipul de procedeu utilizat. Metoda este foarte folosită în

legumicultură, pomicultură şi viticultură.

Lupta fitosanitară

Aceasta luptă are la bază următoarele principii: protecţia fitosanitară

este în principal preventivă: In acest scop se recomandă folosirea de varietăţi

rezistente, asigurarea unei bune stări fiziologice a plantelor cu scopul de a

fortifica autoapărarea naturală a acestora; metodele curative fac apel la tehnici

biologice cu substanţe vegetale şi minerale; Se urmăreşte utilizarea de tehnici

care sa îndepărteze dăunătorul şi limitarea populaţiei acestuia;

69

Page 70: Curs Ecologie 2011

Metode preventive: crearea unui mediu defavorabil dăunătorilor unei

culturi prin favorizarea echilibrului populaţiilor microbiene; folosirea de plante

ce produc efecte repulsive : Tanacetum vulgare (varză, măr, păr), Artemisia

absintum (furnici , afide la varză, măr şi păr); crearea unui mediu favorabil

auxiliarilor, prin crearea şi amenajarea de spaţii adecvate.; menţinerea şi

crearea de zone de refugiu prin diferite măsuri precum: plantarea de perdele de

protecţie cu un anumit conveier varietal în funcţie de auxiliarii doriţi (Hedera,

Arbutus umedo, Laurus nobilis); rotaţii variate ce permit limitarea naturală a

dăunătorilor şi bolilor; fortificarea plantelor prin efectuarea de tratamente cu

preparate pe bază de plante: Equisetum arvense, Urtica dioica, Tanacetum

vulgare, etc; utilizarea de obstacole fizice: fileuri textile, capcane, material

plastic; îndepărtarea prin intermediul mirosului prin folosirea de asociaţii de

plante: morcov şi ceapă, etc; terenurile dificile de lucrat (bordurile de parcele,

marginea unui curs de apă, părţile laterale ale drumurilor, taluzurile), pot să fie

amenajate în “terenuri neproductive” ale căror avantaje ecologice vor compensa

pierderile economice; bălţile, care constituie de asemenea nişe ecologice

interesante pentru auxiliari; plante gazdă care adăpostesc populaţii de dăunători

şi care atrag în acelaşi timp auxiliarii care sunt duşmanii lor naturali.

Lupta curativă: lansarea de auxiliari (Trichograma, Encarsia formosa,

Dacnusa etc…); utilizarea de virusuri bacterii şi ciuperci: Bacillus

thuringiensis, virusul granulozei -virus specific carpocapsei, ciuperci antagoniste

cu alţi patogeni; confuzia sexuală prin folosirea de feromoni care acţionează ca

atractivi şi stimulenţi pentru sexul opus, produşi pe cale sintetică; utilizarea de

atractivi: - alimentari: zahăr, oţet, hidrolizaţi de proteine; chimici: metaldehidă

pentru melci; fizici : sunet, lumină, culoare ( culoarea galbenă pentru musculiţa

albă); folosirea de insecticide vegetale: piretrine pentru afide, muşte, păianjenul

roşu; utilizarea rotenonei care provine din Derris, Lonchocarpus, pentru

70

Page 71: Curs Ecologie 2011

colorado, afide, tripşi, fluturele alb al verzei; utilizarea nicotinei împotriva

afidelor; utilizarea unor preparate pe bază de Quasia împotriva insectelor

nocturne; folosirea de uleiuri minerale şi vegetale care colmatează organele

respiratorii ale insectelor : săpun negru şi alcool ars care acţionează ca şi

uleiurile; utilizarea de substanţe fitosanitare admise prin Legea nr 38/2001 :

sulf, cupru, zeamă bordeleză, sulfat de calciu;

5. PROTECTIA MEDIULUI

INTRODUCERE

Noţiunea de « Mediu » este adesea foarte vagă. In general, sensul este

destul de reductor şi constă în a desemna ceea ce ne înconjoară şi ceea la ce noi

suntem sensibili, o perspectivă de altfel parţială care denaturează adevărata sa

semnificaţie. Din această cauză este de dorit de a încerca o alta definiţie, nu

numai pentru a putea înţelege mai bine un concept foarte larg, pentru a putea fi

71

Page 72: Curs Ecologie 2011

utilizat întotdeauna în direcţia dorită, ci şi pentru a putea pune în evidenţă

anumite nuanţe care trec adesea neobservate atunci când subiectul este abordat.

Abordarea presupune două definiţii adesea similare (Ademe, 1998) ca şi

formă dar care prezintă nuanţe care le diferenţiază în mod considerabil:

a) „MEDIU”: „un ansamblu de factori abiotici sau fizico-chimici

(climat, topografie, sol, etc..) şi factori biotici sau trofici (parazitism, prădare,

concurenţă) care reacţionează şi determină existenţa organismelor vii”;

b) „MEDIU”: „un ansamblu de raporturi „cauză-efect” care

configurează elementele care ne înconjoară (fizice, chimice şi biologice) în

interiorul cărora organismele vii reacţionează într-o formă sau alta.”

Prima definiţie este axată pe enumerarea elementelor statice care

configurează mediul rural, comportamentul dinamic al acestuia manifestându-se

în mod implicit.

A doua definiţie este axată pe comportamentul dinamic al mediului rural şi

datorită acestei abordări ea este mai conformă cu starea actuală existentă în

lume.

Cum vorbim de o definiţie adesea prea generică vom încerca să o

dezvoltăm în cele ce urmează. Atunci când vorbim de peisaj, sau de prezenţa

unor deşeuri din plastic sau hârtie în mediul rural, suntem adesea tentaţi de a

face aluzie la caracteristicile mediului fizic, care este faţeta mediului cea mai

evidentă pentru om. Dar mediul fizic nu este constituit exclusiv din componente,

care teoretic sunt supuse procesului de alterare; topografia, hidrologia,

meteorologia fac de asemenea parte din mediu precum şi alţi factori care de

asemenea intervin asupra acestuia şi în acelaşi timp unul asupra altuia.

72

Page 73: Curs Ecologie 2011

Pe de altă parte, calitatea apei, poluanţii atmosferici, natura terenului sau

bogăţia/sărăcia unei ţări în resurse minerale nu sunt decât câteva simptome ale

unui mediu dificil perceptibil şi anume al mediului chimic.

Pe de altă parte, mediul biologic care depinde de cel fizic şi chimic, ( toate

trei fiind interdependente) este constituit din organisme microscopice şi

macroscopice în evoluţie continuă şi care oferă o încrucişare infinită de interese

şi de posibilităţi.

In natură pot să existe situaţii care sunt rezultatul unei asocieri de 2 sau

chiar 3, din aceste 3 medii.

Adiţionarea celor 3 medii ar fi mai aproape de prima definiţie dar nu ţine

cont de nuanţa reieşită din definiţia a doua şi anume de interacţiunea lor

dinamică şi anume de ansamblul de sinergii, inhibiţii, concurenţe care se

stabilesc între aceste 2 sau 3 medii.

Uneori, activitatea omului are efecte negative asupra anumitor medii sau

resurse naturale, adesea însă este destul de dificil de a cuantifica precis acest

impact.

Astăzi asistăm la o conştientizare din ce în ce mai mare a necesităţii de a

prezerva mediul, care este rezultatul dezvoltării ştiinţifice şi sociale a unor

ştiinţe precum Ecologia. Aceasta apare ca un răspuns social la criza de mediu

legată de progresul actual, la revoluţia tehnologică şi industrială, la creşterea

demografică care favorizează naşterea unei sensibilităţi „ecologice” în opinia

publică.

Ajunşi la acest punct, trebuie să facem diferenţa între ecologie şi

ecologism. In fapt, ecologismul este legat în cea mai mare parte legat de

atitudini şi idei filozofice sau politice fără raport cu Ecologia.

Dezvoltarea industrială constituie o ameninţare constantă pentru mediu.

Societăţile industriale din ce în ce mai competitive, sub presiunea pieţei tind de

a creşte la maxim producţia lor, reducând astfel costurile de producţie. Din acest

motiv nici un sistem de minimizare a pagubelor nu este pus în aplicare.

73

Page 74: Curs Ecologie 2011

Totuşi anumite întreprinderi au început să-şi asume responsabilitatea,

dezvoltând programe de gestiune a mediului. Pentru acestea, nu este vorba de o

obligaţie ci de un veritabil demers voluntar destinat a ameliora mediul şi în

acelaşi timp o imagine de marcă.

Adoptarea unui astfel de sistem duce la obţinerea unor mari avantaje

pentru o întreprindere (Ademe 1998):

-o minimizare a costurilor şi a riscurilor;

-o ameliorare a performanţelor vis a vis de respectarea criteriilor de

mediu;

-o mai bună conformitate cu legile în vigoare;

- mai bune relaţii cu furnizorii, clienţii, băncile, colectivităţile;

5.1. CONCEPTUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ 

Conceptul de "dezvoltare durabilă" instituţionalizat în 1987 de către

comisia Brundtland din cadrul ONU şi care presupune " o dezvoltare care

satisface nevoile prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor

următoare de a-şi satisface propriile nevoi" , este un concept universal citat şi

foarte mult interpretat în ceea ce priveşte conotaţiile care pot decurge din

aplicarea lui.

74

Page 75: Curs Ecologie 2011

In aceste condiţii înainte de a ne lansa în diferite interpretări ale definiţiei

acestui concept, este bine de văzut ceea ce au înţeles promotorii conceptului

prin această dezvoltare.

Prin " satisfacerea nevoilor prezentului" comisia Brundtland a înţeles:

→ nevoi economice, care presupun accesul la mijloacele de existenţă

precum şi securitatea economică în caz de şomaj, boală, handicap sau orice

altă formă de incapacitate de a reuşi prin sine însuţi de a-ţi satisface

necesităţile de existenţă;

→ nevoi sociale, culturale şi sanitare ce presupun o locuinţă corectã;

sigură; pecuniar accesibilă şi protejată; legată la un sistem de aducţiune de

apă, sisteme de canalizare, transport în comun, organisme de sănătate; ce

permite o educaţie armonioasă a copiilor; protejată împotriva pericolelor

exterioare. Serviciile trebuie să răspundă nevoilor specifice ale copiilor şi

adulţilor (ale femeilor mai ales) ceea ce implică o repartiţie mai echitabilă a

veniturilor între naţiuni şi în cele mai multe cazuri chiar în interiorul unei

anumite naţiuni;

→ nevoi politice, ce presupun libertatea de a participa la viaţa politică

naţională şi locală precum şi la luarea deciziilor relative la gestiunea şi

dezvoltarea unei familii şi a vecinătăţii locuinţei în cadrul unei structuri mai

vaste, care asigură drepturile civile şi politice precum şi aplicarea legislaţiei de

mediu.

Partea a doua a definiţiei "fără a compromite capacitatea generaţiilor

viitoare de a-şi satisface propriile nevoi" presupune :

75

Page 76: Curs Ecologie 2011

→ minimizarea consumului şi reducerea risipei resurselor neregenerabile

precum combustibilii fosili şi înlocuirea în măsura posibilului cu resurse

regenerabile;

→ reducerea risipei resurselor (prin reducerea utilizării lor, reciclarea şi

recuperarea lor);

→ practicarea unei exploatări durabile a resurselor regenerabile (a apei

dulci, a solurilor şi a pădurilor în măsura în care să permită asigurarea înnoirii

naturale a acestora;

→ nedepăşirea limitelor capacităţii de absorbţie a locurilor de depozitare

a deşeurilor de pe plan local şi mondial , şi este vorba de capacitatea cursurilor

de apă de a digera substanţele biodegradabile precum şi de capacitatea

sistemelor ecologice planetare (capacitatea climatului de a absorbi gazele

responsabile de efectul de seră);

Bătălia pentru obţinerea unui sprijin general la scara întregului glob, în

ceea ce priveşte aplicarea conceptului de dezvoltare durabilă a fost câştigată în

1992 la Rio de Janeiro. După această întâlnire la vârf a pământului, liderii

politici au trebuit să pună în aplicare acest concept de dezvoltare durabilă,

pregătind politici sectoriale pentru promovarea unei agriculturi durabile,

industrii durabile, turism durabil, silvicultură durabilă etc..

EVALUAREA AGRO-ECOLOGICA, SOCIO-TERITORIALA si ECONOMICA a RESURSELOR unei EXPLOATATII AGRICOLE

Metoda “IDEA”(Indicatori de durabilitate a exploatatiilor agricole)

A   . INDICATORI de DURABILITATE AGROECOLOGICA

A 1. DIVERSITATEA ANIMALA76

Page 77: Curs Ecologie 2011

OBJECTIVE

Modalitati de determinarevaloaremaxima

BIOCOH

Pe specie prezenta : 5 Pe rasa suplimentara (RS) : 1

si functie economica

Cu RS = (Numar de rase – Numar de specii)Reproducatorii masculi sunt exclusi

15

A 2. Diversitatea culturilor anuale si temporare

OBIECTIVE

Modalitati de determinarevaloaremaxima

BIOCOHSOL

Pe specie cultivata : 2 Daca sunt in total mai mult de 6 varietati : 2 Daca se constata o prezenta semnificativa in asolalement : 3

Pasunile temporare de pana la 5 ani, (inclusiv amestecuri complexe), conteaza in calcul pentru o specie 15

A 3. Diversitatea culturilor perene

Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima

BIOCOHSOL

Pasune permanenta sau temporara mai mare de 5 ani 10% SAU : 3 10% SAU : 6 Pomicultura/ viticultura pe specie : 2 Daca exista mai mult de 6 varietati cépages sau portaltoi : 2 Agrosilvicultura sau culturi pomicole inierbate 3

Daca valorificarea este facuta prin pasunat sau prin cosirea ierbii

Daca prezinta o functie economicaex: vie inierbata

15

A 4. Valorificarea raselor regionale in regiunea lor de origine sau a raselor cu efectiv redus si/sau a culturilor din specii rare

OBIECTIVE

Modalitati de determinarevaloaremaxima

COH BIO Pe rasa regionala in regiunea sa de origine : 3

Pe varietate, rasa sau specie rara si/sau amenintata : 2

Daca prezinta o functie economica sau patrimoniala 5

A 5. Asolamentul

77

Page 78: Curs Ecologie 2011

Obiective Modalitati de determinare

valoaremaxima

COH; SOL BIO; PAY

Nici o cultura care sa depaseasca 20 % din suprafata asolamentului : 8 25 % : 7 30 % : 6 35 % : 5 40 % : 4 45 % : 3 50 % : 2+ de 50 % : 0 In cazul prezentei semnificative a unei culturi in amestec 2

Ex :triticale/mazare, pasuni temporare cu o flora complexa 10

A 6.Dimensiunea parcelelor

Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima

SOLBIOCOHPAYH2O

Nici o « unitate spatiala din aceasi cultura «  cu o suprafata mai mare de : 6 ha : 6 8 ha : 5 10 ha : 4 12 ha : 3 14 ha : 2 16 ha : 1 Daca dimensiunea medie 8 ha : 2

Inafara pasunilor naturale, si a pajistilor

alpine 8

A7. Zona de regulare ecologica Obiective Modalitati de determinare valoare

maximaBIO PAYCOH H2O BIE SOL

Pe % SAU (limitata la 7%) : 1 (rotunjirea valorii inferioare) Zone umede, luciu de apa : 3 Pasuni permanente in zone inundabile (nedrenate sau amendate) : 3 Peluza uscata ½ ha : 3 Amenajare anti-eroziune : 3ex: vie sau livada inierbata, benzi inierbate, terase ... Trasee nemecanizabile, pajistilor montane : 2

Un arbore izolat = 1 ar,Perdea de protectie, liziera intretinuta =10 m x Longueur, Plafonata la 6

Daca exista pasune 12

A8. Actiuni in favoarea patrimoniului natural

78

Page 79: Curs Ecologie 2011

ObiectiveModalitati de determinare valoare

maximaBIOPAY

Daca se respecta un caiet de sarcini : 2 ex: MAE, Natura 2000, CTE... 2

A 9. Incarcatura de animale

Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima

H2O SOL COH QLV

Incarcatura-mai mica de 0,5 UGB/ha SFP : 2-intre 0,5 si 1,4 UGB/ha : 5-intre 1,4 si 1,8 UGB/ha : 3-intre 1,8 si 2 UGB/ha : 1-mai mare de 2 UGB/ha : 0

5

A 10. Gestiunea suprafetelor furajere

Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima

SOL H2OPAYBIO COH QLP

Livada inierbata : 1 Cosit+ pasunat : 1 Pasune permanenta mai mare de 30 % decat SAU : 2 Suprafata cu porumb pentru siloz : -mai mica de 20 % de la SFP : 1 -intre 20 et 40 % : 0 - mai mare de 40 % de la SFP : -1

3

A 11. Fertilizare

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

H2ORNRAIRQLPSOL

Bilant aparent : -inferior la 20 kg N/ha : 10 -intre 20 si 30 kg : 8 -intre 30 si 40 kg : 6 -intre 40 si 50 kg : 4 -intre 50 si 60 kg : 2 -intre 60 si 80 kg : 0

12

79

Page 80: Curs Ecologie 2011

- intre 80 si 100 kg : -2-mai mare de 100 kg/ N /ha : -4 Prezenta culturilor capcana (mari consumatoare)pentru N : 3 P mineral > 40 unitati/ ha SAU /an : -1 K mineral > 40 unitati/ ha SAU /an : -1

In medie pe 2 ani si inafara analizelor < limitele maxime admise

A 12. Tratarea efluentilor

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

H2O QLV RNR AER

Utilizarea dejectiilor lichide : - 2 Utilizarea gunoiului de grajd : 2 Utilizarea compostului : 2 Lagunare, oxigenarea dejectiilor lichide , tratarea litierei pe cale biologica : 1 Existenta unei ecoredevente pentru poluare si/sau eliminare directa de efluenti in mediul natural : - 4

Ca si efluent principal

4

A 13. Pesticide

Obiective Modalitati de determinare valoaremaxima

BIO H2O SOLAER QLV QLPCOH

Presiune Poluanta = Suprafata tratata Suprafata in asolament (ha)

PP = 0 : 12 puncteMai mica de 1 : 10 -intre 1 si 2 : 8 - intre 2 si 3 : 6 -intre 3 si 4 : 4 -intre 4 si 6 : 2 -intre 6 si 8 : 1 -intre 8 si 10 : 0 -intre 10 si 12 : - 1 -intre 12 si 14 : - 2 -intre 14 si 16 : - 3 -intre 16 si 18 : - 4 -mai mare de 18 : - 5

Reglarea pulverizatorului de catre un organism agreat : 1

Dizpozitiv de recuperare si de tratare a resturilor de pe fundul pulverizatoarelor : 1

-Suprafata tratata : un ha tratat n ori = n ha

Un tip de produs =

fungicid, insecticid sau

erbicid sau regulator.

-Un amestec de 2 tipuri de

produse conteaza ca si 2

tratamente. Exemplu :

Regulator+Erbicid=2 ha

Lupta biologica nu este

considerata ca si tratament

12

80

Page 81: Curs Ecologie 2011

Lupta biologica : 2 Utilizarea de produse

-din clasa 7 : -5 -din clasa 6 : -3

Dezburuienarea pasunilor naturale : -2Benzi inierbate de-a lungul cursurilor de apa : 2

Inlclusiv in cazul unor suprafete mici

A 14. Conditii de confort pentru animale

OBIECTIVE

MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

BIE ; QLP QLV ; ETH

Toate pasunile sa fie protejate (umbra, adaposturi, ..) : 1 Productia animala sa se realizeze in exterior (aer liber) sau grajd cu suprafata exterioara : 2 Neutilizarea pasunatului (sistem de productie pe grajd : -3 Grajduri sau practici inafara normelor admise -pe atelier de productie : - 1

(ex: numar de animale /m2...) 3

A 15. Protectia solurilor

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

SOLRNRBIOH2O

Sistem minim de lucrari a solului (fara aratura) -pe 30 - 50 % din suprafata din asolament: 1 -sur 50 - 80 % : 2 -pe mai multde 80 % : 3 Soluri dezgolite (fara culturi) < 30% : 2 Arderea paielor : -3

Indiferent de perioada din an

3

A 16. Irrigatie

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

RNRH2OSOLQLV

Inexistenta irigarii sau irigare picatura cu picatura : 3 Irigare - pe cel putin 1/3 din SAU : 1 - plecand de la o sursa de apa colinara : 1 - rotatia parcelelor irigate : 1

3

81

Page 82: Curs Ecologie 2011

A 17. Dependenta energetica

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

RNRCOHAIR

EFH mai mic de 200 l/ha : 3 - intre 200 si 300 l/ha : 2 - intre 300 si 400 l/ha : 1 -mai mare si 400 l/ha : 0 Uscarea furajelor in grajd solar sau alt dispozitiv de recuperare a caldurii : 1 Energie eoliana, biocarburant, biogaz.: 1

EFH = Echivalent motorina/ha = (motorina l+ N + kWh + gaz)

47 x SAUcu 1 Kg motorina = 47 MJ1 unitate de azot = 56 MJ 1 KWh = 9,5 MJ 1 kg gaz = 51 MJ

3

Legenda

1. COH : Coerenta2. QLP : Calitatea produselor3. BIO : Biodiversitate5. PAY : Peisaj6. AIR : Aer7. SOL : Sol8. H2O : Apa9. RNR : Resurse neregenerabile10. QLV : Calitatea vietii 11. BIE : Conditii de confort pentru animale12. DVL : Dezvoltare locala13. EMP : Munnca14. DVH : Dezvoltare umana15. QLP : Calitatea produselor Qualité des produi16. ADA : Adaptabilitate 17. CIT : Cetatenie

82

Page 83: Curs Ecologie 2011

B. INDICATORI DE DURABILITATE SOCIO-TERITORIALA

B 1. CALITATEA ALIMENTELOR

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

QLPBIEBIOCIT, DVL

Agricultura Ecologica :8 AOC, IGP, label rosu, norma ISO 14000 : 4 Demers de trasabilitate : 4

Daca exista un angajament contractual legat de un teritoriu dat sau legat de un proces de fabricare 8

B 2. Valorificarea patrimoniul construit si a peisajului

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

PAY; ETH; COH; QLV;DVH ;

Intretinerea constructiilor mai vechiCalitatea arhitecturala si peisajul ce inconjoara constructiile recenteCalitatea peisajuluiCalitatea structurilor peisagere (perdele de protectie, arbori izolati...) Amenajarea peisagera a suprafetelor cultivate : 2 Gestiunea/reciclarea deseurilor : 1

Auto-estimare de la -1 la +2

Exemplu: decalarea cu cativa m a randurilor de porumb sau a rasinoaselor care marginesc caile de acces din mediul rural

7

B 3. ACCESIBILITATEA SPATIULUIObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaPAY ;ETH; COH; QLV;CIT ;

Dispozitive de imprejmuire a campurilor ce permit trecerea omului : 2 Intretinerea cailor de acces : 2 Cai de circulatie pentru ( VTT, calareti, drumeti ) : 2

4

B 4. Implicare socialaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaCITETHCOHDVH ; DVL

Implicare in structuri asociative si-sau elective neprofesionale -pe asociatie : 2 (plafonat la 3 structuri) Responsabilitate intr/o structura associativa : 2 Locuinta in sau in apropierea fermei : 3

Inclusiv membrii familiei

10

B 5 . Valorificare realizata prin filiere scurteObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaETH COHCIT, DVL

In transe de 5 % din CA : 1(se rotunjeste )

Filiera scurta: vanzare directa sau cu 1 intermediar maxim 5

83

Page 84: Curs Ecologie 2011

B 6. Servicii, pluriactivitateObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaCITETH COHDVL

Servicii in slujba unui teritoriu : 2 Agroturism : 2 Ferma pedagogica : 2 Practica de insertie sau sau expermentala cu o componenta sociala : 3

ex: dezapezire,compostare deseuri verzi, etc...

5

B 7. Creare de locuri de munca

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

EMP CIT ETHDVL

Creare de locuri de munca : CE = Real exploatatie PAD

CE 0,5 : 0CE = 0,6 : 2CE = 0,7 : 5CE = 0,8 : 9CE = 0,9 :11CE = 1 : 9CE = 1,1 : 5CE = 1,2 : 2 CE 1,3 : 0

Echivalent PAD (Proiect Agricol Departamental) : 1 ha SCOP = 7 PCO = 1 PMTVA ....

11

B 8. Munca colectivaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaCITQLVDVHDVL

Utilizare in comun de echipamente (CUMA, Cerc de Masini,...) : 3 Sistem de intrajutorare (+ 10zile/an) : 3Grup de angajatori : 2

Munca in retea (locala, nationala etc…) : 5

9

B 9. Perennitate prevazutaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaQLVEMP

Existenta sigura a fermei in urmatorii 10 ani : 3Existenta probabila : 2Existenta dorita : 1Disparitie probabila a fermei in urmatorii 10 ani : 0

Punctul de vedere al agricultorului

3

84

Page 85: Curs Ecologie 2011

B 10. Contributie la echilibrul alimentar mondialObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaCOH ;ETHDVH

Procentul importat(PI) = surface importata SAUPI inferior la 10 % : 10 10 PI 20 % : 8 20 PI 30 % : 6 30 PI 40 % : 4 40 PI 50 % : 2PI superior la 50 % : 0

Productia de proteina furajera : 5

Suprafata importata: 4 t de alimente animale concentrate cumparate = 1 ha echivalent

exemple, turte granulate si alimente

formulate...

11

B 11. Formare

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

COHQLVDVHDVL

Numar de zile de formare continua anuala : 1 punct pe zi (plafonat la 5)

Primire de stagiari (mai mult de 10 zile pe an) : 2Primire de grupuri profesionale (agricultori sau studenti): 2

Indiferent de natura formarii 7

B 12. Intensitatea muncii

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

COHQLV ; EMP

Numar de saptamani/an in care agricultorul se simte supraincarcat cu munca : 7 – 1 punct pe saptamana

Punctul de vedere al agricultorului 7

B 13. Calitatea vietii

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

QLVDVH

Autoestimare de la 0 la 6 (daca agricultorul are si asociati trebuie retinuta cea mai rea estimare) 6

B 14. Izolare

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

QLV Autoestimare de la 0 la 3, datorat sentimentului de izolare geografica, sociala, culturala… 3

INDICATORI DE DURABILITATE ECONOMICA

C 1. Viabilitatea economica

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE valoaremaxima

85

Page 86: Curs Ecologie 2011

ADACOHQLVDVL

Viabilitatea economica :Ve = EBE - BF

UTH-Mai putin de 1 Smic (Salar minim pe economie) : 0-de la 1 la 1,2 Smic : 1-de la 1,2 la 1,4 Smic : 2-de la 1,4 la 1,6 Smic : 5-de la 1,6 la 1,8 Smic : 8-de la 1,8 la 2 Smic : 10-de la 2 la 2,2 Smic : 12-de la 2,2 la 2,4 Smic : 14-de la 2,4 la 2,6 Smic : 16-de la 2,6 la 2,8 Smic : 18-de la 2,8 la 3 Smic : 19-Mai mult de 3 Smic : 20

UTH nesalarariata, si/sau UTH neremunerata in contabilitate

Media pe ultimii 3 ani

20

C 2. Nivel de specializare economicaObiective MODALITATI DE DETERMINARE valoare

maximaADACOH

Cea mai importanta productie este: - mai mica de 25 % din CA (cifra de afaceri) : 8 -cuprinsa intre 25 si 50 % : 4 - cuprinsa intre 50 si 80 % : 2 -mai mare deà 80 % din CA : 0 Cel mai mai important client cumpara mai putin de 50 % din CA: 2

Daca exista un atelier in integrare : - 2

Prime incluse

10

C 3. Autonomia financiaraObiective MODALITATI DE DETERMINARE Val max

ADACOHQLV

Dependenta financiara : DF = Datoriilor EBE

DF -mai mica 20% : 15 -cuprinsa intre 20 si 25 % : 12 - cuprinsa intre 25 si 30 % : 9 - cuprinsa intre 30 si 35 % : 6 - cuprinsa intre 35 si 40 % : 3 -mai mare de 40 % : 0

Includerea anuitatilor private legate de ferma (ex : imprumut pentru agricultorii tineri)

Exclus fondul funciar mai putin in cazul achizitiei indispensabile (ex viticultura)

15

C 4. Sensibilitate la subventii financiare si sistemul de coteObiective MODALITATI DE DETERMINAREADACOH

Sensibilitate la subventii (SS = Subventii) EBE

SS - mai mica de 20 % : 10 - cuprinsa intre 20 si 40 % : 8 - cuprinsa intre 40 si 60 % : 6

Subventii inafara

contractelor CTE, MAE,

ICHN, dar cu echivalent

Valoare maxima

10

86

Page 87: Curs Ecologie 2011

- cuprinsa intre 60 si 80 % : 4 - cuprinsa intre 80 si 100 % : 2 -mai mare de 100 % : 0

prima pentru cota de lapte

si sfecla

Echivalent-prime : 50 % din pretul livrarilor (sursa OCDE 97)

C 5. Transmisibilitatea economica a fermeiObiective MODALITATI DE DETERMINARE

ADACOHQLVEMPDVL

Transmisibilitate = Capital UTH

Transmisibilitate -mai mica de 500 KF/UTH : 20 - cuprinsa intre 500 si 600 KF : 18- cuprinsa intre 600 KF si 700 KF : 16- cuprinsa intre 700 si 850 KF : 14- cuprinsa intre 0,85 si 1 MF : 12- cuprinsa intre 1 si 1,2 MF : 10- cuprinsa intre 1,2 si 1,5 MF : 8- cuprinsa intre 1,5 si 1,9 MF : 6- cuprinsa intre 1,9 si 2,4 MF : 4- cuprinsa intre 2,4 si 3 MF : 2-mai mare de 3 MF : 0

Capital: mai putin fondul

funciar mai putin in

situatiile in care acest

lucru este obligatoriu

Valoare maxima

20

Obiective MODALITATI DE DETERMINARE

COHRNRH2O

Eficienta = Produs - Input Produs

Eficienta - mai mica de 10 % : 0 - cuprinsa intre 10 et 20 % : 3 - cuprinsa intre 20 et 30 % : 6 - cuprinsa intre 30 et 40 % : 9 - cuprinsa intre 40 et 50 % : 12 - cuprinsa intre 50 et 60 % : 15 - cuprinsa intre 60 et 70 % : 18 - cuprinsa intre 70 et 80 % : 21 - cuprinsa intre 80 et 90 % : 24 -mai mare 90 % : 25

Inputuri = cheltuieli operationale (inclusiv inputurile din atelierele de transformare)

Produse: inafara primelor PAC

Valoare maxima

25

C 6. Eficienta procesului productiv

Cap. V. Calitatea produselor alimentare si mediul inconjurator

Introducere87

Page 88: Curs Ecologie 2011

Filiera produselor agricole se referă la cel puţin trei actori:

- producătorul, care va fi în mod special atent la calitatea agronomică

(randamentul potenţial, caracterul rustic, rezistenţa la boli şi dăunători,

precocitatea...) ;

- transformatorul şi distribuitorul, care sunt legaţi de calitatea

tehnologică a produsului (producţie, conservare, transformare,,

transport...) ;

- consumatorul, pentru care noţiunea de calitate corespunde la diferite

aşteptări :

- hedonism: calitate vizuală şi gustativă;

- alimentaţie şi sănătate: calitatea nutriţională, calitatea igienică, (produs

lipsit de resturi de pesticide, micro-organisme patogene, metale grele, nivel al

nitraţilor acceptabil...),

-preocupări pentru mediu: calitatea ecologică cu impactul producţiei

asupra întregului lanţ trofic a mediului (poluarea), problemele OGM;

- preocupări etice şi sociale: condiţii sociale, obiectivele politice ale

producţiei.

5.1 CALITATEA AGRONOMICĂ VĂZUTĂ DIN UNGHIUL

PRODUCĂTORULUI

Îmbunătăţirea calităţii agronomice este unul din obiectivele principale a

cercetării şi experimentării în agricultură (îmbunătăţirea tehnicilor de luptă 88

Page 89: Curs Ecologie 2011

împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor; fertilizarea, randament,

conservarea etc…).

5.2 CALITATEA TEHNOLOGICĂ

Calitatea tehnologică îi priveşte în special pe producători sub aspectul

conservării produselor recoltate, pe transformatori în căutarea produselor care se

conformează normelor tehnologice de transformare industrială (sau artizanală),

şi pe distribuitori care trebuie să asigure o calitate în relaţie cu preţul pieţei . A

fost constat faptul, că anumite produse provenite din agricultura ecologică,

legumele în special, se conservă mai bine decât cele provenite din agricultura

convenţională, probabil pe motivul unei conţinut mai mare de substanţă uscată.

Referitor la substanţele toxice naturale, cum sunt micotoxinele sau "insecticidele

naturale" sintetizate de către plante pentru a se apăra împotriva atacurilor de

dăunători, putem semnala probleme punctuale pentru a numite produse

transformate.

5.3 CALITATEA VIZUALĂ ŞI CALITATEA GUSTATIVĂ

Calitatea vizuală poate deveni un element important în măsura în care produsele

ecologice sunt din ce în ce mai mult comercializate şi accesibile marelui public

care este obişnuit cu norme vizuale (mărime, culoare, fără "defecte" fizice

impuse de-a rândul anilor prin exigenţele tot mai mari ale cumpărătorilor şi care

au avut repercusiuni la producători. Putem cita astfel aspectul negativ a petelor

de zeamă bordeleză pe fructele şi legumele biologice, care arată marelui public

că produsele biologice pot să fie tratate.

Criteriile calităţii gustative sunt în parte subiective în măsura în care aprecierea

finală depinde de criteriile personale şi culturale ale consumatorului, dar un

anumit număr de criterii obiective cum ar fi procentul de zahăr, fermitatea, 89

Page 90: Curs Ecologie 2011

aciditatea permit efectuarea studiilor comparative în termeni de calitate

gustativă. Pentru a masca subiectivitatea în evaluarea gustativă a fost efectuate

două tipuri de teste:

- testul triunghiular;

- testul cu o gamă de degustători antrenaţi.

Anchetele de opinie arată că mulţi dintre consumatori fac o diferenţă gustativă

în favoarea produselor provenite din agricultura ecologică. Acest fapt ar putea să

se datoreze următorilor doi factori:

- actul cumpărării, care este direcţionat şi care orientează percepţia gustativă;

-o utilizare a varietăţilor cu valoare gustativă mai generalizată în agricultura

ecologică. Astfel, asimilarea gustului poate fi favorizată de către vânzarea

directa a produselor ecologice. Această vânzare în circuit scurt permite

producătorilor să favorizeze varietăţile cu o calitate gustativă ridicată în raport

cu alte criterii comerciale, lucru care ar putea evolua dacă distribuţia produselor

ecologice se orientează spre circuite mai lungi. În general, studiile comparative

dau rezultate variabile, şi în special din cauza problemelor metodologice,

protocoalele utilizate nu au permis pentru moment punerea în evidenţă a

diferenţelor statistic semnificative, subliniind încă odată necesitatea mai multor

cercetări în aceste domenii. Reţinem, că factorii care influenţează gustul sunt, în

ordinea importanţei şi a varietăţii: terenul, anul climatic, şi eventual modul de

producţie.

5.4 CALITATEA NUTRIŢIONALĂ

Cea mai mare parte a studiilor agricultură ecologic/agricultură convenţională

despre calitatea nutriţională se referă la conţinutul în substanţă uscată şi la

90

Page 91: Curs Ecologie 2011

compoziţia în elemente minerale, vitamine, proteine, etc. a plantelor şi a

produselor animale. Această compoziţie interesează direct nutriţionistul despre

consecinţele alimentelor ingerate asupra experienţă la alta oricare ar fi modul de

producţie. Nu este posibil ca la ora actuală să extragem concluzii definitive în

favoarea unuia sau altuia din aceste două moduri de producţie. Totuşi, au fost

observate diferenţe semnificative:

-Pentru un anumit număr de produse, în special legume, majoritatea studiilor

comparative a pus în evidenţă un conţinut în substanţă uscată mai mare în

produsele ecologice;

- rezultatele numeroaselor studii sunt date în raport cu substanţa uscată. Ori

concentraţiile în substanţă uscată a produselorec fiind adesea mai mari decât a

produselor provenite din agricultura convenţională, această exprimare a

rezultatelor poate masca diferenţe în concentraţiile în anumite elemente la

nivelul alimentaţiei, pentru că produsul proaspăt este cel mai adesea consumat

(legume, fructe), şi nu produsul aşa cum este el uscat pentru analiză;

- Parametrii de determinare a calităţii nutriţionale sunt multifactoriali şi în

mod frecvent alţi factori decât modul de cultură (condiţiile pedoclimatice,

variabilitatea genetică chiar şi în cadrul unei varietăţi, etc.) maschează

efectele tehnicilor culturale. Experimentarea ştiinţifică s-a bătut bineînţeles de

aceşti factori de variaţie (repetiţii, protocoale de prelevare a probelor bine

definite,...), dinpotrivă, trebuie să se verifice dacă aceste precauţii au fost

luate în calcul în studiile "comparative" realizate de către presă sau de către

unele asociaţii.

5.5 CALITATEA IGIENICĂ SAU SANITARĂ A PRODUSELOR

ECOLOGICE ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA SĂNĂTĂŢII

91

Page 92: Curs Ecologie 2011

Noii consumatori de produse biologice sunt din ce în ce mai sensibili la

problema resturilor de pesticide şi nitraţi din alimente, şi aşteptărilor lor de la

produsele biologice se referă mai ales la impactul acestora pentru sănătatea lor.

Studierea resturilor de pesticide din alimentaţie arată că riscurile există; nivelul

de risc şi interpretare a rezultatelor diferă de organismul anchetator, punând în

lumină divergenţele care pot exista asupra sănătăţii publice. In ceea ce priveşte

nitraţii şi resturile din pesticide, vom distinge două problematici care se

întrepătrund: nitraţii şi resturile de pesticide în alimentele pe care le consumăm

(calitatea sanitară), şi levigarea nitraţilor şi a pesticidelor în mediu, care au un

impact asupra faunei, florei şi vieţii microbiene (calitatea mediului), şi care se

regăsesc de asemenea în apa de băut şi în praf. Studiile ştiinţifice disponibile

arată că toată complexitatea pe care o ridică aceste probleme legate atât de

alimentaţia noastră cât şi de mediul natural în care trăim.

Impactul global asupra sănătăţii umane

Dacă ne uităm în special la impactul pesticidelor asupra sănătăţii umane, trebuie

să distingem:

- efectele poluărilor trecute, în principal cu insecticide organoclorurate,

- efectul resturilor prezente din zilele noastre în alimente,

- efectele poluării prin sursele nealimentare (apă, aer), fără îndoială mult mai

mari decât cele de origine alimentară.

În concluzie la acest paragraf despre calitatea sanitară, putem spune că

produsele provenite din agricultura ecologică prezintă în general mai puţini

nitraţi şi resturi de pesticide decât produsele convenţionale. În ceea ce priveşte

substanţele care ar putea avea un rol protector pentru sănătate (polifenoli, etc.),

majoritatea studiilor realizate arată un conţinut mai ridicat în produsele

provenite din agricultura ecologică. Totuşi, aceste studii sunt prea puţin

numeroase pentru a putea extrage nişte concluzii definitive. Va trebui deci să

92

Page 93: Curs Ecologie 2011

multiplicăm acest tip de studii pentru a valida rezultatele existente, şi aceasta

toată complexitatea care o ridică aceste probleme legate atât de alimentaţia

noastră cât şi de mediu.

CALITATEA ABORDATĂ PRIN METODE ANALITICE GLOBALE

Determinarea unei calităţi "globale" prin metode analitice (numite şi metode

holistice) are la origine metodele puse la punct de către PFEIFFER, autor al

anilor 1960, cuprinde: capacitatea seminţelor de a germina după expunerea la

căldură; metoda de cristalizare sensibilă; metoda cromatografică circulară. Au

fost propuse apoi alte metode, printre care cele bioelectronice şi biofotonice.

Aceste metode iau în calcul energia alimentului, acesta fiind considerat ca viu, şi

fac apel la pregătiri pentru analize care nu distrug interacţiunile între molecule

invers faţă de metodele clasice de analiză. Aceste tehnici pot să pară subiective,

interpretarea lor rămânând legată de experimentator, şi din această cauză nu sunt

încă recunoscute ştiinţific.

5.6 CALITATEA ECOLOGICĂ (CALITATEA REZIDUALA)

Calitatea ecologică acoperă un domeniu vast de reflexii, mergând până la

implicaţii politice şi sociale. Agricultorul care se angajează într-un tip de

producţie ecologică trebuie să respecte o obligaţie de mijloace de producţie

definite de către caietele de sarcini ale agriculturii ecologice. Pentru mediu, este

o garanţie de protecţie foarte eficace. Respectarea caietului de sarcini conduce

de fapt la această protecţie eficace, în special faţă de resursele în apă. Interdicţia

totală de a utiliza pesticidele de sinteză este fără îndoială punctul cel mai

important, urmat de neutilizarea îngrăşămintelor cu azot mineral.

93

Page 94: Curs Ecologie 2011

Utilizarea diagnosticelor agro-mediu şi analiza globală (multi-factorială) a

datelor au permis punerea în evidenţă a diferitelor tipuri de impact a sistemelor

reprezentative a acestui studiu:

- impactul global pozitiv, (în special pentru sistemele policultură -

zootehnie) a modului de producţie ecologic asupra diferitelor

componente ale mediului. Totodată, autorul precizează că pot apărea

anumite riscuri: pierderea fertilităţii ecologice a solului în viticultură

datorată de acumularea cuprului în sol, riscurile de poluare locală cu

nitraţi (cazul aporturilor exagerate de substanţă organică şi prin

aratul pajiştilor sau a terenurilor semănate cu leguminoase) ;

- variabilitatea rezultatelor din fermele ecologice legumicole şi anumite cazuri

de ferme convenţionale mai favorabile în materie de biodiversitate şi fertilitate

ecologică.

5.7) CALITATEA ETICĂ

Noţiunea de etică în agricultura ecologică ea în calcul consideraţiile sociale şi de

mediu, chiar filosofice. În calitate de "consum' actori" trebuie să rămânem

vigilenţi în faţa diferitelor probleme pe care le ridică agricultura în general şi

care se pot aplica la agricultura ecologică, atât în Europa cât şi în restul lumii:

calitatea mediului, bilanţul ecologic şi energetic, condiţiile de muncă, confortul

animalelor, solidaritatea… dar trebuie să ţinem seamă de consumul local şi

sezonier .

Consideraţiile sociale pe care le ridică agricultura ecologică sunt, de exemplu :

- costurile sociale ale poluării care sunt mult minimizate;

- necesitatea mai mare de mână de lucru. Astfel, agricultura biologică poate

crea locuri de muncă.

94

Page 95: Curs Ecologie 2011

În ceea ce priveşte produsele ecologice de provenienţă din ţările în curs de

dezvoltare, trebuie acordată o atenţie deosebită acestor aspecte sociale, aşa cum

fac asociaţiile de comerţ echitabil (ca Max Havelaar, Solidar'Monde, Artisans du

Monde...) care dau o garanţie etică producţiei (EFTA, 1998). L'IFOAM a

adăugat o clauză de dreptate socială în caietul său de sarcini internaţional,

plecând de la principiul că drepturile sociale fac parte integrantă dina agricultura

ecologică în toate filierele ei (§ 10, IFOAM, 1998), şi această temă a fost

abordată pe larg în a şasea conferinţă internaţională a IFOAM la Florenţa în

octombrie 1999.

Un studiu a lui ALTIERI (2000b) despre sistemele culturale tradiţionale în

America Latină (America Centrală, bazinul Amazonului, regiunea Andine)

permite demonstrarea faptului că tehnicile agro-ecologice pot să aducă beneficii

semnificativ mediului şi economiei micilor fermieri şi comunităţilor rurale.

Aceste sisteme sunt bazate pe resursele locale disponibile şi pe cultura simultană

a unei diversităţi de specii şi varietăţi pe o aceeaşi parcelă. Aceste agro-sisteme

tradiţionale cu o biodiversitate mare reprezintă o strategie care asigură o

diversitate de aprovizionare, o producţie stabilă, o utilizare eficace a resurselor

şi o integritate ecologică, răspunzând prin aceasta criteriilor producţiei "etice.

BIBLIOGRAFIE

Anid, D.,1980 Le compost urbain: notions sur sa technologie et sa valorisation.

Travail de fin d'etudes. Faculte des Sciences Agronomiques de Gembloux

Belgigue

Anid, D.,1989 Contribution a la caracterisation des composts des dechets

urbaines. Evaluation de leur etat de maturation et des risques eventueles de

95

Page 96: Curs Ecologie 2011

contamination metalique des cultures. Tese de Doctorat, Faculte de sciences

Agronomiques Gembloux, Belgique

Altieri, M.A., 1987 Agroecology, Ed. Intermediate Tech. Publications, London

Allee W., C., col. 1949 Principles of animal ecology, Ed. Saunders,

Philadelphia

A.D.E.M.E., 1997 Le fenomen de pollution dans les entreprises

agroalimentaires , Ademe, Paris

A.D.E.M.E., 2001 Le fenomen de pollution dans les entreprises

agroalimentaires, Ademe, Paris

Azzi, G., 1958 Agricultural Ecology, Ed. Constable, London

BALASDENT, J.,1998 Les biotransformations du carbone et de l’azote in sol,

INRA editions

Beeby, A., 1993 Applied Ecology: Chapman and Hall, London-Glasgow-New-

York-Tokyo-Melbourne-Madras

Bertalanffy. L., 1968 General System Theory. George Braziler, New-York

BOUCHE, M., 1984 Les vers de terre, La Recherche, nb.156

Bourgeois, S., 1993 Consequances de l’epandage agricole des boues liquides de

station d’epuration urbaine: bilan de 4 annes d’essai. “Les boues des stations

d’epuration urbaine” journees d’etudes, ADEME 13-14 oct . Paris- Porte de

Versailles-Hall 1.

Bourgeois, S., 1994 recyclage des effluents d'elevage et dess boues d'epuration.

Aproche agronomique de l'utilisation des boues et des efluents. Ed. INA-PG,

pag 1-11

Botnariuc N., 1967 Principii de biologie generală, Ed. Academiei, RSR,

Bucureşti.

Botnariuc, N., A. Vadineanu, 1982, Ecologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti.

Braun-Blanquet, J., 1928 Pflanzensazilogie. Grundzuge, Der

Vegetationskunde, Ed. Springer Verlag, Berlin

96

Page 97: Curs Ecologie 2011

Butenandt, A.,1959 Wirkstoffe des Insektenreiches, Naturw

C.B., 2002 Reussir Fruits et Legumes nr. 209, pag. 19

Carre, C., 1995 Le marché du compost. Utilisation en agriculture. Techn., Sci.,

Méth., 2, pag. 107-109.

Regnault Catherine Roger 2002 PHM Revue Horticole, nr 440, octombrie

pag.33-35

Coleman, D., C., et col.,1978 Microbial Ecology

Codul Mediului, 2000 Comisia Europeană, Articolul L. 220-2

Carta europeană a Solurilor, 1992 Consiliul Europei,)

Comission „Brundtland” 1987, „Le developement durable” ONU, New-York

Commoner, B., 1971 The Closing Cercle, Nature, Man and Technology, New

York (tr.ro Cercul care se închide, 1980)

Charboneau, J.P., et col. 1977 Encyclopedie de L’Ecologie, Ed. Larousse,

Paris

Col. auteurs 2001 La platforme pour une monde responsable et plurielle, Ed.

Ch. Leopold Meyer, Paris

Clements, F. E., 1916. Plant Succesion:Analysis of the Developement of

vegetation, Carnegie Institute Wachington

Chrebs.Ch.I., 1978 Ecology, Ed.Harper and Row, New York

Dajoz, R., 1972 Precis d’Ecologie, Ed. Dunod, Paris, France

Davet, P.,1996 Vie microbienne du sol et production vegetale. INRA editions

Delphin, J. E., Chapot, J.Y., Schoellen, A., 1995 Relations entre le pouvoir

mineralisateur des sols et la minerilisation nette de l'azote au champ. INRA-

Agronomie-Sciences des productions vegetales et de l'environnement. Ed.

Elsevier.

Directive 90/220 de CEE sur OGM

Directive 156 /1991 de CEE

Directive 96/61 sur la prevention et le control de la polution

97

Page 98: Curs Ecologie 2011

Delcarte, E., 1989 Comparison of different minerilisation techniques for heavy

metals determinations. C.R Heavy metals in the environement. Amsterdam,

DAJOS, R., 1,972, Precis d'écologie, Ed. Dunod, París.

Duvigneaud, P., 1974 La syntese ecologique, Ed. Doin, Paris

Desbrosses P., 1993 Nous redeviendrons paysans, Ed. Du Rocher, J.P. Bertand,

Paris

Elton, Ch.S., 1927, Animal ecology, Ed. Sidgwich & Jackson. Londra.

Elton, Ch.S., 1958. The ecology of invasions by animals and plants.Ed.

Methuen, Londra

Fabian Ana, Onaca Rodica 1999 Ecologie Aplicată „Cine se teme de

Ecologie”, Ed. Sarmis, Cluj Napoca

Fiţiu, A., 1997 Implantation de petites installations de compostage de dechets

menagers, au sein d'exploitations agricoles en Roumanie:-etude de faisabilité-

Memoire de fin d'etudes, Faculté de Sciences Agronomiques, Gembloux,

Belgique, 47 pag

Fiţiu, A., 2000 Valorificarea în agricultură a compostului rezultat din

fermentarea aerobă a deşeurilor menajere, Teză de doctorat, USAMV Cluj

Napoca

Fiţiu, A., 2000 Consideraţii privind utilizarea organismelor genetic modificate

în agricultură şi implicaţiile acestora asupra mediului înconjurător , Simpozionul

USAMV Cluj Napoca

Fiţiu, A., 2001 Studiul indicatorilor microbiologici ai unui compost rezultat

dintr-un proces de compostare aeroba a deseurilor urbane, Simpozionul

USAMV Cluj Napoca

FAO 2000 Agriculture Toward

Fedorov , E. K., 1977 Ecologicheschii krisis i sotsialnyi progress, Ed.

Hidrometeoizdat, Leningrad,

Gauze G.F.,1934 The Struggle for Existence, Williams and Wilkins, Baltimore,

Maryland

98

Page 99: Curs Ecologie 2011

Grinneli, J., 1917, The niche - relationship of the California transher.Auk, 34,

427-433.

Greanpeace 1997 Analise comparative de l’agriculture conventionelle et

biologique aux Etats Unies

Godden, B., 1986 Etude du processus de compostage du fumier de bovin.

These de doctorat, ULB Bruxelles

Godden, B., et PENNINCKX, M., 1992 Towards elucidation of the lignin

degradation pathway in actinomycetes, Journal of General Microbiology

Ghilearov ,M., S., 1954 Vid , populiaţiia i bioţenoz, Ed. Izd, Moskva

Guy Cesar, Marion Sanchez, Valerie Souchard, 2002 Le maraicher,

supliment al PHM- Revue horticole

Haber,W.,1990 Basic Concept of Lanscape Ecology and Their Application in

Land Management Ed. P. Ecol, Japan

HELLER, R., 1981 Abrege de physiologie vegetale Ed. Masson, Paris

Hucbourg, B., 2002 GRCETA de Basse Durance, Chambre d’Agriculture de

Vaucluse, Reussir Fruits et Legumes, ianuarie, nr 203, pag. 49-50

Hutchinson, G.E., 1948 On living in the biosphere Ed. Acad. Press, Londra

Hutchinson, G.E., 1957 b, Antreatise of limnology. Ed. Acad. Press, Londra.

ISO 14001

Ionescu, A., Berca, A., 1988 Ecologie şi Protecţia Ecosistemelor , ed. Inst.

Agr. Bucureşti

Ionescu, A., 1988 Ştiinţa ecosistemelor, Ed. Ceres, Bucureşti

Ionescu, AL., 1982, Fenomenul de poluare şi măsuri antipoluante în agricultură

Interguvernamental Panel on Climate Change 1992

Institut Botanique de Bonn 1980, Diagostique cologique

Juste, C., 1980 Avantages et inconvenients de l'utilisation des composts

d'ordures menagers comme amendament organique des sols ou support INRA

Bordeaux. Journe"s internationales sur le compost, Madrid 22-26 janvier 1980

Krîlov , A.,V.,1964 Magnitotropizm u rastenii, Ed.Misl. Moskva

99

Page 100: Curs Ecologie 2011

Kormondy, E.J., 1996 Concept of Ecology, Prentice Hall, Upper Saddle River,

New Jersey

Lindeman, R.L, 1942 Ecology, Tome 22 , 23;

L'ECO Industrie, 1995 Les chemins de la biometanisation: Dossier

thematique. Suplement a l'ecomanager , 14 mars 1995, nr.12, 16pag.

L’information agricole du Rhone, Brindas

Meinrad, L., TRAME, Travaux&Innovations, nr. 92, noiembrie 2002, pag 23-

26

Macfayden, A., 1963 Animal Ecology, Ed. Methuen. London

Mehedinţi, S., 1930 Terra, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti

Muntean, L.S., Ştirban, M., 1995 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed. Dacia,

Cluj Napoca

Mustin, M., 1988 Le Compost-Gestion de la matiere organique. Editions

Francois Dubusc, Paris, 441pag.

Nicolardot, B., 1993 Les matieres organiques et leur evolution dans le sol.

Neguţ, S., 1978 Un singur pământ, Ed. Albatros Bucureşti

Odum, E.P., 1959 Fundamentals of Ecology, Ed. Saunders C.P., Philadelphia

co.,

Odum, E.P., 1984 The mesocosmos, Ed. Bioscience, Philadelphia, USA

Odum, E.P., 1971 Environement Ed. Wiley Interscience, New-York

Odum, E.P., 1983 Basic Ecology, Ed. Saunders C.P., Philadelphia co.,

OCDE, 1994 Raport anuell sur l’environnement de l’Union Europeene

PNUE, 1992 Bilan anuell de l’environnement

Pianka, E.R., 1994 Evolutionary Ecology, Ed. Harper Collins, New York

Petit, P., 1997 Valorisation de dechets en agriculture. Memoire de fin d'etudes,

DES Genie Sanitaire, Faculté de Sciences Agronomiques de Gembloux,

Belgique, 69 pag

Puia, I., Soran, V., Rotar I., 1998 Agroecologie, Ecologism, Ecologizare , Ed.

Genesis, Cluj Napoca

100

Page 101: Curs Ecologie 2011

Pop I., 1977 Biogeografie Ecologică, vol.1, Ed. Dacia, Cluj Napoca

Puia, I., Soran, V., Rotar, I., (1998) Agroecologie, Ecologism, Ecologizare, Ed.

Genesis, Cluj Napoca

Puia, I., Soran, V., Carlier, L., Rotar, I., Vlahova, M., 2001 Agroecologie şi

Ecodezvoltare, Ed. Academicpres, Cluj Napoca

Robichon, P., Souchon, C., Ziaka, Y., 2001 Education a l’environement, Ed.

Ch.L. Meyer, Paris

Recomandarea Ministerului Mediului Franţa 19 iulie 2000

Resmeriţă, I., 1983, Conservarea dinamică a naturii, Ed. Ştiinţifică şi

Pedagogică, Bucureşti

Regulamentul 1836/1993 numit « Regulamentul Eco-Audit »

Riklefs, R.E., 1976 The Economy of Nature, Ed. Chiron Press, Inc. Portland,

Oregon, USA

Serviciul american pentru conservarea solului, 2000  

Soltner, D., 1987 Les bases de la production vegetale, tome 2, ed. Saint-

Gemmes –sur Loire, Angers

Silguy, C., 1994 L’agriculture biologique, ed. Lienhart, Aubenas d’Ardeche

Stugren, B., 1975 Ecologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

Stugren, B., 1982 Probleme moderne de Ecologie, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti

Stugren, B., 1982 Bazele ecologiei generale, Ed. Ştiinţifică şi Pedagogică,

Bucureşti

Stugren, B., 1994 Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj Napoca

Şchiopu, D.,Vîntu, V., şi col Narcisa Băbeanu, Berca, M., Borza, I., Coste,

I., Cotigă, C., Dumitrescu, N., Olteanu, I., Penescu, A., Hortensia

Rădulescu, Şchiopu, T., Ştirban, M., 2002 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed.

Ion Ionescu de la Brad, Iaşi

Salat Annie, 2001 Le maraicher, supliment al PHM- Revue Horticole, nr . 428,

2001, pag.5-7

101

Page 102: Curs Ecologie 2011

S.B., 2001 Reussir Bovins /Viande, nr 75, septembrie, pag. 52-63

S.B., 2002 Reussir Bovins /Viande, nr. 87, octombrie, pag. 22-45

Speding, C.R.W., 1975 The Biology of Agricultural Systems Ed. Academic

press, London

Sukacev , V. N., 1961 Metodiceskie ukazania k izuceniiuntipov lesa, Izd. AN

SSSR, Moskva,

Terroir Magazine, mai-iunie 2000

Tansley, A.G., 1935 Ecology, Tome 16, 164-304

Thonart, P., et col. 1996 Biotechnologies agroalimentaires, Cours, Faculte de

Sciences Agronomiques de Gembloux, Belgique

Thieneman, A., 1926 Limnologie, Ed. Jedermans, Breslau

Villneuve, F.J.P., Bosc, P., Letouze, A., Euzen, 2002 CTFIL de Lanxade,

CTFIL Sileban, SPHL, Reussir Fruits et Legumes, nr 211, octombrie pag. 43-44

Vîntu, V., 2000 Ecologie şi Protecţia Mediului, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iaşi

Vinogradov, A., P., 1949 Vozniknovenie biosferi, Moskva

Vernadskii, V.I., 1927 La Biosphere, Ed. Alcan, F,Paris, France

Warning , E., 1909 Ecology of plants, Oxford, University Press, Oxford

Witaker, R.H., 1975 Communities and Acosystems, Ed. Mc. Milan Publishing

Co, New-York

Zamfir, G., 1975 Poluarea mediului ambiant, vol I-II, Ed. Junimea, Iaşi

102