CURS Dreptul Familiei

1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwerty

uiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopas

dfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn

mqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwer

tyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiop

asdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfgh

jklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv

bnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwert

yuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghj

klzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv

bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmq

wertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasd

fghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklz

xcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbn

Departamentul de Învăţământ

la Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social - Politice

Coordonator de disciplină: Lect. univ. dr. Cristian MARE Ş

2

2010-2011

Suport de curs – învăţământ la distanţă Administra ţie publică, Anul III, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire,

alta decât în scopuri personale, este interzisă de lege sub sancţiune penală.

UVT DREPTUL FAMILIEI

3

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

��= INFORMA ŢII DE REFERIN ŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

= INFORMA ŢII SUPLIMENTARE PUTE ŢI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

4

Tematica cursului

1. Capitolul I. Consideraţii introductive 2. Capitolul II. Căsătoria 3. Capitolul III. Rudenia şi afinitatea 4. Capitolul IV. Filia ţia 5. Capitolul V. Adopţia 6. Capitolul VI. Obligaţia legală de întreţinere 7. Capitolul VII. Ocrotirea minorului

5

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri la teste

Cuprins: § 1. NOŢIUNEA DE FAMILIE § 2. FUNCŢIILE FAMILIEI § 3. NOŢIUNEA, OBIECTUL ŞI IZVOARELE DREPTULUI

FAMILIEI § 4. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI FAMILIEI § 5. LEGĂTURA DREPTULUI FAMILIEI CU ALTE RAMURI DE

DREPT Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind dreptul familiei, ca

ramură a dreptului privat. Obiective operaţionale: Prezentarea noţiunii de familie, a funcţiilor pe care

aceasta le îndeplineşte în societate, prezentarea noţiunii, obiectului şi izvoarelor dreptului familiei, precum şi a principiilor care guvernează această ramură a dreptului şi învederarea legăturii dintre dreptul familiei şi celelalte ramuri de drept.

= 3 ore

6

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

§1. Noţiunea de familie Legiuitorul nu dă, în nicio reglementare, o definiţie generală a noţiunii de

familie. Cercetând, însă, diferitele categorii de reglementări se constată că noţiunii de familie i se atribuie un dublu înţeles:

- un înţeles restrâns, în sensul că familia îi cuprinde pe soţi şi pe copiii lor minori;

- un înţeles larg, atunci când, părinţilor şi copiilor lor minori li se alătură şi alte categorii de persoane.

Cel mai adesea legiuitorul vizează înţelesul restrâns al noţiunii de familie, o asemenea accepţiune regăsindu-se în dispoziţiile Codului familiei şi ale Codului penal.

§2. Funcţiile familiei Familia îndeplineşte următoarele funcţii: a) funcţia de perpetuare a speciei; b) funcţia educativă; Familia nu numai că oferă copilului primele noţiuni despre conduită, morală,

bine şi rău, dar imprimă personalităţii sale în formare, reguli şi deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care apoi se clădeşte personalitatea omului matur.

Părinţii sunt datori să crească copilul îngrijind, pe lângă sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, şi de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia în raport de însuşirile lui (art. 101 C. fam.).

c) funcţia economică; Din punctul de vedere al dreptului familiei, funcţia economică îşi găseşte

aplicarea în regimul comunităţii de bunuri a soţilor şi în obligaţia legală de întreţinere în anumite cazuri speciale.

d) funcţia de solidaritate familială. Această solidaritate, care este de ordin afectiv, etic, se naşte din legătura

biologică, din comunitatea de viaţă a membrilor familiei, precum şi din afecţiunea naturală ce există între ei. Dar dreptul, prin reglementările sale, în principiu, contribuie şi el la întărirea legăturilor afective şi morale dintre membrii familiei şi la stabilitatea familiei. Potrivit art. 2 C. fam., „relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi pe afecţiune reciprocă între membrii ei, care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material".

Contribuie, de asemenea, la întărirea legăturilor spirituale dintre membrii familiei următoarele prevederi legale: cele referitoare la egalitatea în drepturi şi în obligaţii între soţi [art. 1 alin. (4) şi art. 25-26 C. fam.]; cele referitoare la comunitatea patrimonială de bunuri (art. 30 C. fam.); cele referitoare la egalitatea părinţilor în drepturi şi în obligaţii faţă de copiii lor minori şi la exercitarea ocrotirii părinteşti numai în interesul copiilor (art. 97-98 C. fam.); cele privitoare la obligaţia legală de

�� Conceptul de familie. Accepţiuni

�� Funcţiile familiei

7

întreţinere între membrii familiei (art. 86-96 şi art. 41 C. fam.); dispoziţiile Codului penal, care sancţionează abandonul de familie, relele tratamente aplicate minorului şi nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului.

§3. Noţiunea, obiectul şi izvoarele dreptului familiei 3.1. Noţiunea dreptului familiei Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde

totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile (patrimoniale şi personale) de familie.

3.2. Obiectul dreptului familiei Următoarele categorii de relaţii sociale sunt reglementate de dreptul familiei: a) relaţiile de căsătorie; Dispoziţiile art. 48 pct. 1 din Constituţia României conturează conţinutul

dreptului fundamental al fiinţei umane de a se căsători, iar normele dreptului familiei vizează aspectele legate de încheierea, desfiinţarea şi desfacerea căsătoriei, precum şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi (art. 3-44 C. fam.).

b) raporturile rezultate din rudenie; Rudenia este de două feluri: - de sânge, bazată pe legătura de sânge între mai multe persoane, fie în linie

dreaptă, fie în linie colaterală; - civilă, rezultată din adopţie. c) relaţiile privitoare la ocrotirea părintească. Mai există unele relaţii care, prin asimilare cu relaţiile de familie, formează,

de asemenea, obiect de reglementare al dreptului familiei. În această categorie se includ:

- obligaţia de întreţinere între foştii soţi; - obligaţia de întreţinere între soţul care a contribuit la întreţinerea copilului

celuilalt soţ şi acel copil; - raporturile care se nasc în legătură cu plasamentul; - tutela, interdicţia şi curatela. 3.3. Izvoarele dreptului familiei Constituie izvoare ale dreptului familiei următoarele acte normative: a) Constituţia; aceasta este izvor de prim ordin al dreptului familiei, întrucât,

prin dispoziţiile sale, consacră principiul egalităţii femeii cu bărbatul, principiul ocrotirii de către stat a căsătoriei şi a familiei, precum şi a intereselor mamei şi ale minorilor.

b) Codul familiei, constituind izvorul principal al dreptului familiei. c) ale acte normative care cuprind dispoziţii cu privire la relaţiile de familie,

precum: - Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; - Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a

Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice; - Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; - Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, ş.a. §4. Principiile generale ale dreptului familiei

�� Definiţia dreptului familiei

�� Obiectul dreptului familiei

�� Izvoarele dreptului familiei

8

4.1. Principiul monogamiei (art. 5 C. fam.); Acest principiu constă în posibilitatea de a încheia o căsătorie numai de către

persoanele necăsătorite, legiuitorul stabilind că „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". Încălcarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii, încheiată de aceeaşi persoană. Încheierea unei noi căsătorii de către o persoană care este deja căsătorită este considerată infracţiune, în temeiul dispoziţiilor Codului penal.

4.2. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi; Raţiunea care a justificat instituirea acestui principiu a fost aceea ca,

încheierea căsătoriei să aibă ca unic temei, sentimentele de dragoste şi de preţuire dintre soţi.

Importanţa acestuia rezultă şi din aceea că, el este înscris, ca un drept fundamental, în Constituţia României, art. 48 alin. (1), stabilind că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită dintre soţi ...". Aceeaşi formulare este reluată şi în Codul familiei, în dispoziţiile art. 1 alin. (3). Aceasta înseamnă că, la încheierea căsătoriei, soţii îşi vor manifesta liber consimţământul, fără vreo îngrădire.'

Acest principiu este stipulat expres şi în actele internaţionale relative la drepturile omului, precum: Declaraţia universală a drepturilor omului (art. 25 şi art. 26), Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice [art. 23 alin. (3)], Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale [art. 10 alin. (1)].

Dispoziţiile constituţionale fac, de asemenea, distincţia între căsătoria civilă şi cea religioasă, stabilind că, cea religioasă poate fi celebrată numai după încheierea celei civile [art. 48 alin. (2)].

4.3. Principiul ocrotirii c ăsătoriei şi familiei, mamei şi copilului; Principiul este formulat, chiar în dispoziţiile art. 1 alin. (1) C. fam., arătându-

se că „în România statul ocroteşte căsătoria şi familia". Ca şi în cazul principiului anterior menţionat, în actele internaţionale în materie s-a stabilit că „familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din partea societăţii şi a statului".

Principiul ocrotirii mamei şi a copilului este statuat în dispoziţiile art. 1 alin. (2) C. fam., menţionându-se că „statul apără interesele mamei şi ale copilului...".

4.4. Principiul egalităţii soţilor în drepturi şi obligaţii; Acest principiu derivă din egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate

domeniile vieţii sociale, egalitate care este consacrată de Constituţia României. În ceea ce-i priveşte pe soţi, legea fundamentală arată că familia se întemeiază şi pe egalitatea soţilor [art. 48 alin. (1)]. Egalitatea femeii cu bărbatul este prevăzută, de asemenea, în diferite acte internaţionale.

Codul familiei, în art. 1 alin. (4), conţine reglementarea de principiu, care consacră egalitatea femeii cu bărbatul, atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în exercitarea drepturilor faţă de copii. Acelaşi act normativ conţine şi alte dispoziţii din care rezultă egalitatea în drepturi a soţilor.

4.5. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii îndatoririlor

părinteşti în interesul copiilor;

�� Principiile generale

ale dreptului familiei

9

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. ultim din Codul familiei, „drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor".

4.6. Principiul obligaţiei membrilor de familie de a-şi acorda, reciproc,

sprijin material şi moral. Acest principiu rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 C. fam., potrivit cărora

„soţii sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material". Expresia practică a acestuia se regăseşte, în special, în măsurile stabilite privind obligaţia soţilor de a contribui la cheltuielile căsniciei, precum şi în cele relative la bunurile comune ale acestora.

§5. Legăturile dreptului familiei cu alte ramuri de drept Dată fiind complexitatea raporturilor care se stabilesc în legătură cu familia,

acestea constituie obiect de reglementare pentru diferite ramuri ale dreptului, din multiple unghiuri de vedere, fără a se exclude unele pe altele. Rezultă, aşadar, că între dreptul familiei şi alte ramuri de drept pot fi identificare unele legături.

5.1. Legătura dreptului familiei cu dreptul constitu ţional; Principiile fundamentale ale familiei sunt enunţate, aşa cum am arătat, în

Constituţie, iar Codul familiei dezvoltă şi concretizează aceste principii prin reglementări de amănunt.

5.2. Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ; Există multiple legături ale dreptului familiei, cu dreptul administrativ,

îndeosebi dacă luăm în considerare faptul că o serie de organe ale administraţiei publice au atribuţii, începând chiar cu actul încheierii căsătoriei, care are loc în faţa ofiţerului de stare civilă. De asemenea, autoritatea tutelară supraveghează modul în care se exercită ocrotirea părintească sau a celor în privinţa cărora s-a instituit tutela.

5.3. Legătura dreptului familiei cu dreptul civil; Susţinerea că, între dreptul familiei şi dreptul civil există numeroase apropieri,

rezultă din aceea că dreptul familiei, ca ramură de sine-stătătoare în cadrul sistemului de drept, s-a desprins din dreptul civil; Codul civil de la 1864 a reglementat raporturile de familie ca făcând parte din ramura dreptului civil (art. 127-460). De altfel, în unele legislaţii, şi în prezent, raporturile de familie sunt reglementate de dreptul civil. Chiar şi noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) reglementează în cuprinsul său relaţiile de familie.

Deseori, dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele ale dreptului civil, ca de pildă, reglementările privitoare la: capacitatea soţilor şi a copiilor, numele soţilor, actele de stare civilă, regimul juridic al bunurilor comune sau proprii ale soţilor. Actele juridice care se încheie în domeniul relaţiilor de familie vor fi reglementate, în măsura în care Codul familiei nu cuprinde dispoziţii speciale, de normele dreptului civil. În alte împrejurări, normele Codului civil se completează cu cele ale dreptului familiei, precum în domeniul rudeniei sau al succesiunii legale.

5.4. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil; Soluţionarea litigiilor de familie se face de către instanţele de judecată,

potrivit procedurii civile. Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil este în

�� Legăturile dreptului

familiei cu alte ramuri

de drept

10

mare măsură asemănătoare, cu cea care se stabileşte cu dreptul civil. Normele dreptului procesual civil sunt cele prin intermediul cărora se asigură realizarea normelor de drept material pe calea constrângerii judiciare, în cazul neîndeplinirii lor de bună-voie de către subiecţii raportului juridic.

Cu toate acestea, în vederea ocrotirii mai eficiente a relaţiilor de familie, există şi o serie de derogări de la procedura de drept comun.

5.5. Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii; Unele dispoziţii ale dreptului muncii au menirea de a ocroti familia, interesele

mamei şi ale copilului. Acest rol îndeplinesc, spre exemplu, prevederile din Codul muncii şi legile speciale privitoare la: munca tinerilor şi a femeilor; concediile de maternitate şi pentru îngrijirea copiilor bolnavi; alocaţiile de stat şi alte prevederi din domeniul asigurărilor sociale.

5.6. Legătura dreptului familiei cu dreptul interna ţional privat; Normele dreptului internaţional privat, reglementând raporturile juridice cu

elemente de extraneitate, vizează şi raporturi juridice specifice dreptului familiei, precum: căsătoria şi divorţul; filiaţia; obligaţia de întreţinere; ocrotirea persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

5.7. Dreptul familiei mai prezintă o serie de legături şi cu dreptul financiar,

cu dreptul penal şi cu dreptul procesual penal, asupra cărora însă nu vom insista aici.

BIBLIOGRAFIE

1. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4,

Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

2. Emese Fl., Dreptul familiei, ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;

3. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;

4. Lupulescu D.; Lupulescu A.-M., Dreptul familiei, Ed. C. H. Beck,

Bucureşti, 2007.

11

TEST DE AUTOEVALUARE

Principiul monogamiei. Semnificaţii.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Poate fi considerată familia o instituţie juridic ă? Argumentaţi.

MODELE DE TESTE

1. Identificaţi accepţiunile noţiunii de familie. 2. Definiţi dreptul familiei. 3. Enumeraţi principiile dreptului familiei. 4. Învederaţi legăturile dintre dreptul familiei şi celelalte ramuri de drept.

RĂSPUNSURI

Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 6-10

12

CAPITOLUL II CĂSĂTORIA

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri şi comentarii la teste Cuprins: § 1. NOŢIUNEA, NATURA JURIDIC Ă ŞI CARACTERELE

CĂSĂTORIEI § 2. CONDIŢII DE FOND ŞI IMPEDIMENTE LA C ĂSĂTORIE 2.1. Condiţii de fond 2.2. Impedimente la căsătorie § 3. CONDIŢII DE FORM Ă LA ÎNCHEIEREA C ĂSĂTORIEI § 4. EFECTELE CĂSĂTORIEI § 5. NULITATEA C ĂSĂTORIEI § 6. ÎNCETAREA ŞI DESFACEREA CĂSĂTORIEI 6.1. Încetarea căsătoriei 6.2. Desfacerea căsătoriei Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe temeinice privind instituţia

căsătoriei. Obiective operaţionale: Prezentarea noţiunii, naturii juridice şi caracterelor

juridice ale căsătoriei; analiza detaliată a condiţiilor de fond, a impedimentelor şi a formalităţilor ce trebuie îndeplinite la încheierea căsătoriei; tratarea detaliată a efectelor patrimoniale şi personal nepatrimoniale pe care le generează căsătoria; analiza problematicii nulităţii căsătoriei sub toate aspectele pe care le comportă, precum şi a desfacerii şi încetării căsătoriei.

= 8 ore

13

§1. Noţiunea, natura juridică şi caracterele căsătoriei 1.1. Noţiunea de căsătorie Noţiunea de căsătorie are următoarele accepţiuni: a) Căsătoria este, în primul rând, un act juridic pentru încheierea căruia este

nevoie, ca viitorii soţi să-şi exprime consimţământul valabil în condiţiile stabilite de lege.

b) După încheierea căsătoriei, soţii au un statut legal de persoane căsătorite, în tot timpul cât durează aceasta.

c) Noţiunea de căsătorie mai este folosită în ştiinţa juridică, ca desemnând ansamblul normelor juridice care vizează modul de încheiere a actului juridic al căsătoriei, precum şi starea legală de căsătorie, fiind, aşadar, o instituţie juridică a dreptului familiei.

d) Prin căsătorie se desemnează şi ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic al căsătoriei.

Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale legii.

1.2. Natura juridică a căsătoriei Actul juridic prin care se încheie căsătoria nu poate fi considerat un contact,

chiar dacă actul căsătoriei are un caracter bilateral. Între acestea există mai multe deosebiri.

a) Căsătoria poate fi încheiată numai între un bărbat şi o femeie (deci numai între persoane fizice), spre deosebire de contract care poate fi încheiat şi între persoane juridice, între persoane fizice şi persoane juridice sau între persoane fizice de acelaşi sex.

b) În cazul contractului, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al celeilalte părţi, pe când în cazul căsătoriei ambele părţi urmăresc un scop comun, care este întemeierea unei familii;

c) Efectele juridice ale contractului sunt determinate de părţi, în anumite limite stabilite de lege (art.5, 963, 968 C. civ.), putând îmbrăca cele mai diferite aspecte, în timp ce efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, voinţa părţilor neavând decât rolul de a determina aplicarea statutului legal al căsătoriei, fără posibilitatea de a-l modifica în vreun fel. Cei care se căsătoresc au deci numai posibilitatea de a accepta ori nu statutul legal al căsătoriei, aşa cum este el stabilit de lege;

d) În principiu, contractul poate fi susceptibil de modalităţi (condiţia şi termenul), pe când căsătoria nu poate fi afectată de asemenea modalităţi;

e) Contractul, fiind stabilit prin voinţa părţilor (mutuus consensus), poate înceta prin acordul lor de voinţă în acest sens (mutus dissensus), pe când căsătoria nu poate lua sfârşit prin acordul de voinţă al soţilor. În cazul contractului cu durată nedeterminată se admite că acesta poate înceta, în principiu, prin voinţa unilaterală a uneia din părţi, pe când căsătoria, se înţelege, nu poate înceta în asemenea mod. În sfârşit, contractul poate fi modificat de către părţi, prin acordul lor, ceea ce nu este posibil în cazul căsătoriei;

�� Definiţia şi accepţiunile căsătoriei

14

f) În cazul contractului, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte poate cere rezoluţiunea/rezilierea, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile stabilite de lege;

g) Nulităţile căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de cele ale contractului şi ale celorlalte acte juridice.

1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei În dreptul nostru, căsătoria prezintă următoarele caractere:

1.Căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie. Această uniune se întemeiază prin consimţământul celor ce se căsătoresc şi, odată încheiată, este reglementată de normele legale, aplicabile prin asemenea consimţământ. Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie. 2.Căsătoria este liber consimţită. Exprimarea consimţământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată prin dispoziţiile legale, care permit încheierea căsătoriei bazată pe afecţiunea reciprocă a viitorilor soţi. 3.Căsătoria este monogamă. Acest caracter decurge în mod firesc din fundamental căsătoriei, şi anume afecţiunea reciprocă a soţilor. Caracterul exclusivist al dragostei implică monogamia. Dispoziţiile legale asigură caracterul monogam al căsătoriei. 4.Căsătoria are un caracter solemn, se încheie în formele cerute de lege. Acest caracter se exprimă, printre altele, prin aceea că se încheie numai într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa efectivă şi concomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea pentru public de a asista. 5.Căsătoria are un caracter civil. Încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat. Potrivit dispoziţiilor constituţionale care garantează tuturor cetăţenilor libertatea conştiinţei şi libertatea exercitării cultului religios, soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în faţa autorităţii de stat (Constituţia României art.48 pct.3). Această celebrare religioasă nu produce niciun efect juridic. Tot astfel, uniunea încheiată numai religios nu are valoare juridică. 6.Căsătoria se încheie pe viaţă. În principiu, legătura căsătoriei este menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor. Căsătoria nu se poate desface prin consimţământul mutual al soţilor şi cu atât mai puţin prin consimţământul unuia din ei. Căsătoria se poate desface, prin divorţ. 7.Căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie. Această egalitate se referă atât la condiţiile în care se încheie căsătoria, cât şi la relaţiile dintre soţi sau dintre aceştia şi copiii lor. Egalitatea dintre bărbat şi femeie depăşeşte sfera relaţiilor de familie, existând în toate domeniile vieţii sociale. 8.Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii. Căsătoria este ocrotită de lege deoarece constituie baza familiei. Întemeierea relaţiilor de familie constituie conţinutul căsătoriei, cauza necesară şi determinantă a acesteia.

1.4. Uniunea liberă sau concubinajul Concubinajul este o convieţuire de fapt, între un bărbat şi o femeie, o perioadă

relativ îndelungată de timp. Aceasta nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de lege, astfel că se deosebeşte esenţial de căsătorie, care are statut legal, determinat prin norme juridice.

15

Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica acestuia, prin analogie, dispoziţiile legale referitoare la căsătorie. Între concubini se pot face convenţii, dacă acestea respectă condiţiile de valabilitate din dreptul comun.

Bunurile dobândite împreună de concubini fac obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se va face conform dreptului comun, atât între concubini, cât şi între aceştia şi terţi.

§2. Condiţiile de fond ale căsătoriei şi impedimentele la căsătorie 2.1. Terminologie. Clasificare Se aminteşte, în literatura juridică, pe de-o parte, de condiţii de fond şi de

formă la încheierea căsătoriei, iar pe de altă parte de impedimente. Condiţiile de fond trebuie dovedite ca fiind îndeplinite de cei care vor să se căsătorească, pe când, impedimentele nu trebuie dovedite, fiind suficient ca viitorii soţi să declare că ele nu există (art. 13 C. fam.). Existenţa impedimentelor poate fi invocată de către terţi pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 14 C. fam.) sau din oficiu, de către ofiţerul de stare civilă (art. 14 C. fam.).

Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă. Sunt condiţii de fond următoarele:

a) vârsta legală pentru căsătorie; b) consimţământul viitorilor soţi; c) comunicarea stării sănătăţii; d) diferenţa de sex. Impedimentele desemnează acele împrejurări care nu trebuie să existe la

încheierea căsătoriei precum: a) existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute a unuia dintre soţi; b) rudenia în grad prohibit de lege; c) adopţia; d) alienaţia sau debilitatea mintală. Deoarece căsătoria se poate încheia numai dacă aceste împrejurări nu sunt

prezente, unii autori le denumesc şi condiţii de fond negative. 2.2. Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei În mod expres, Codul familiei prevede trei condiţii de fond la încheierea

căsătoriei: - vârsta matrimonială (art. 4 C. fam.); - comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C. fam.); - consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C. fam.). La acestea ar mai putea fi adăugată, deşi legea nu o prevede în mod expres, şi

diferenţierea de sex. Necesitatea îndeplinirii ei rezultă, atât din aceea, că unul dintre scopurile căsătoriei este procreaţia, cât şi din întreg ansamblul normelor legale care reglementează relaţiile de familie.

În doctrină, condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt clasificate în: a) condiţii dirimante şi prohibitive, după caracterul normei care le

reglementează; Sunt considerate dirimante, acele condiţii care sunt stabilite prin norme

imperative şi a căror încălcare atrage, ca sancţiune juridică civilă, nulitatea, iar prohibitive, acelea edictate prin norme cu caracter dispozitiv şi a căror încălcare nu

��

Concubinajul

�� Clasificare

a condiţiilor de fond ale căsătoriei

16

duce la nulitatea căsătoriei, ci numai la sancţiuni disciplinare aplicate funcţionarului care a încălcat dispoziţiile legale.

În categoria condiţiilor dirimante sunt cuprinse: vârsta matrimonială, consimţământul la încheierea căsătoriei şi diferenţa de sex. În categoria condiţiilor prohibitive este amintită o singură împrejurare, anume aceea de comunicare a stării sănătăţii viitorilor soţi.

b) condiţii de ordin fizic, psihic şi moral, după scopul pe care-l urmăresc şi elementele a căror existenţă, la încheierea căsătoriei, o vizează..

Sunt considerate condiţii de ordin fizic: diferenţa de sex, vârsta matrimonială şi comunicarea reciprocă a stării sănătăţii viitorilor soţi. Existenţa consimţământului şi exprimarea liberă este o condiţie de ordin psihic. Împiedicarea încheierii unei căsătorii între rude apropiate sau între persoane între care există relaţii rezultate din adopţie sau tutelă constituie condiţii de ordin moral la încheierea căsătoriei.

2.2.1. Vârsta matrimonială (vârsta legală pentru căsătorie) Stabilirea vârstei minime la care se poate încheia căsătoria este determinată de

raţiuni de ordin biologic şi social-moral, urmărind a se asigura încheierea căsătoriei între persoane apte de a întreţine relaţii sexuale normale şi de a înţelege însemnătatea actului pe care-l realizează.

Vârsta minimă pentru căsătorie trebuie stabilită în relaţie directă cu pubertatea reală, care depinde, după cum se cunoaşte, de diferiţi factori, printre care şi cei de ordin climateric sau fiziologic.

Astfel, potrivit legii (Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Codului familiei), ca regulă, căsătoria poate fi încheiată de persoane care au împlinit vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul.

Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă. Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau autorităţii care a fost autorizată să exercite drepturile părinteşti.

O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria nu este stabilită, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până la o vârstă înaintată şi chiar in extremis, înainte de moarte.

Legea nu stabileşte nicio diferenţă maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia că, încheierea căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârsta care există între ei. Unii autori apreciază însă că o diferenţă de vârstă prea mare între viitorii soţi poate fi un indiciu că se voieşte încheierea unei căsătorii fictive.

2.2.2. Consimţământul la căsătorie Consimţământului valabil exprimat la încheierea căsătoriei este o condiţie

dirimantă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (3), art. 16 şi art. 17 C. fam. Importanţa acestei condiţii rezultă şi din aceea că ea este inserată în cuprinsul Declaraţiei universale a drepturilor omului (art. 16 pct. 2), care stipulează următoarele: „căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi".

Consimţământul la încheierea căsătoriei trebuie să aibă la bază relaţiile de ordin personal, de afecţiune şi de încredere între viitorii soţi. Consimţământul se

��

Vârsta matrimoni

ală

17

exprimă în anumite forme în faţa ofiţerului de stare civilă, care are îndatorirea de a verifica să nu fie viciat prin eroare, dol sau violenţă. De obicei, consimţământul se exprimă prin răspunsul afirmativ pe care îl dau viitorii soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă, dacă doresc să se căsătorească unul cu celălalt. În cazul persoanelor care nu pot vorbi, el se poate exprima şi în alt mod, însă trebuie să fie neîndoielnic. Pentru atestarea consimţământului, în cazul surdo-muţilor sau al persoanelor care vorbesc o altă limbă, este necesară prezenţa unui interpret, împrejurare în legătură cu care se încheie un proces-verbal.

Lipsa consimţământului la căsătorie. Încheierea unei căsătorii de către ofiţerul de stare civilă în absenţa materială a

consimţământului viitorilor soţi este greu de imaginat, întrucât ar însemna ca, împotriva prevederilor art. 17 C. fam., ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria, deşi una sau amândouă persoanele aflate în faţa acestuia declară că nu doresc să se căsătorească sau nu răspund în niciun fel.

Situaţia este mai complexă atunci când persoanele în cauză exprimă consimţământul lor la încheierea căsătoriei, deci acesta xistă din punct de vedere material, însă nu există din punct de vedere psihic. Este cazul alienaţilor şi al debililor mintali, precum şi al celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale. Sunt opriţi să se căsătorească, potrivit dispoziţiilor art. 9 C. fam., alienatul mintal, debilul mintal şi cel care este lipsit vremelnic de facultăţile mintale, atâta vreme cât aceştia nu au discernământul faptelor lor.

Alienaţii şi debilii mintali nu se pot căsători nici în momentele în care s-ar dovedi că sunt lucizi şi, deci, îşi manifestă conştient voinţa, întrucât legiuitorul împiedică acea căsătorie nu numai pentru că ei nu exprimă, de regulă, un consimţământ valabil, ci şi din raţiuni de ordin biologic, căutând a evita o descendenţă nesănătoasă.

Cei lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale sunt opriţi să se căsătorească atâta timp cât nu au discernământ, întrucât, în acele perioade, nu au posibilitatea de a-şi manifesta un consimţământ conştient. Se află într-o asemenea situaţie, spre exemplu, cei aflaţi în stare de ebrietate totală, hipnoză, sugestie etc.

Sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal este nulitatea absolută, avându-se în vedere lipsa totală de discernământ şi poate fi invocată de către orice persoană interesată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii. Acţiunea este imprescriptibilă. Sancţiunea îşi găseşte justificarea în aceea că se apără un interes de ordin social, anume acela de a se preveni procrearea unor copii cu deficienţe psihice.

În cazul celui vremelnic lipsit de facultăţile mintale, nulitatea este relativă şi poate fi invocată de cel care a fost indus în eroare, pe calea unei acţiuni în anulare, în termenul de şase luni prevăzut de art. 21 C. fam.

Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, adică de la o persoană care are, deopotrivă, capacitatea intelectivă şi volitivă;

2. consimţământul trebuie să fie liber, adică să nu fie afectat de vicii; 3. consimţământul trebuie să fie deplin, adică este exclusă afectarea de

modalităţi a actului juridic al căsătoriei; 4. consimţământul trebuie să fie actual, adică exprimat în momentul încheierii

căsătoriei. Promisiunile de căsătorie nu au valoare juridică;

��

Consimţământul la căsătorie

18

5. consimţământul trebuie să fie exprimat personal şi simultan de viitorii soţi, fiind exclusă încheierea căsătoriei prin reprezentare;

6. consimţământul trebuie să fie exprimat în mod expres, prin răspunsuri succesive şi afirmative ale celor doi viitori soţi, la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă vor să se căsătorească unul cu celălalt. În cauză nu este incident principiul qui tacet consentire videtur. La încheierea căsătoriei între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români, dacă nu cunosc limba română, precum şi în cazul în care unul sau ambii viitori soţi sunt surdomuţi, se va folosi interpret autorizat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal;

7. consimţământul trebuie să fie constatat direct de delegatul de stare civilă care oficiază căsătoria.

8. consimţământul trebuie să fie exprimat în mod public, în prezenţa a doi martori. 2.2.3. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii Potrivit prevederilor art. 10 C. fam., căsătoria nu poate fi încheiată dacă soţii

nu declară că şi-au comunicat, reciproc, starea sănătăţii. Considerentele instituirii unei asemenea obligaţii sunt nu numai de protecţie a soţilor, ci şi unele de ordin medical, eugenic. Prin aceste prevederi legale, legiuitorul lasă la aprecierea viitorilor soţi decizia privind încheierea căsătoriei în condiţiile în care vreunul dintre ei suferă de o anumită boală, realizând acest act în cunoştinţă de cauză.

În practica judiciară, s-a considerat că omisiunea voită a viitorului soţ, de a aduce la cunoştinţa celuilalt boala de care suferă, constituie, în principiu, un motiv de anulare a căsătoriei. S-a mai făcut precizarea că, în cazul unor afecţiuni minore, obişnuite şi vindecabile, care nu afectează viaţa, sănătatea soţului sau finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă.

Comunicarea stării sănătăţii se realizează cu certificatul medical, ce urmează a fi anexat declaraţiei de căsătorie.

2.2.4. Diferenţierea de sex Este o condiţie neprevăzută în mod expres de lege, dar care rezultă implicit

din numeroase prevederi legale. Diferenţierea de sex se dovedeşte prin certificatele de naştere care atestă şi sexul persoanei. Probleme se pun, din acest punct de vedere, numai în cazul unei insuficiente diferenţieri de sex, situaţie în care numai pe cale medicală se poate da o soluţie în ce priveşte posibilitatea încheierii căsătoriei.

Încheierea căsătoriei, fără îndeplinirea acestei condiţii, atrage nulitatea absolută a ei.

2.3. Impedimentele la încheierea căsătoriei Impedimentele sau piedicile la încheierea căsătoriei sunt expres prevăzute de

lege, în art. 5-9 C. fam., iar în prezenţa unei atare împrejurări căsătoria nu se poate încheia.

Clasificarea impedimentelor la căsătorie se face în literatura juridică astfel: a) după criteriul sancţiunii care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu

ignorarea lor, distingem între impedimente dirimante şi impedimente prohibitive; Sunt impedimente dirimante acelea care, prezente fiind la încheierea

căsătoriei, atrag nulitatea absolută a acesteia, şi anume: - existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute; - rudenia firească în grad prohibit de lege;

19

- rudenia în linie dreaptă izvorâtă din adopţie; - alienaţia şi debilitatea mintală; - lipsa temporară a facultăţilor mintale. Impedimentele prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci

numai sancţiuni de natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente prohibitive următoarele:

- adopţia, respectiv căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau copiii săi, precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană;

- relaţia izvorâtă din tutelă; - lipsa aprobării conducătorului instituţiei la care este angajat preotul militar. b) după criteriul persoanelor între care este oprită căsătoria, distingem între

impedimente absolute şi impedimente relative. Sunt impedimente absolute acelea care împiedică încheierea căsătoriei unei

persoane cu orice altă persoană, precum: - starea de persoană căsătorită; - alienaţia sau debilitatea mintală, ori lipsa temporară a facultăţilor mintale. Impedimente relative sunt acelea care opresc căsătoria unei persoane, numai

cu o anumită categorie de alte persoane, precum: - rudenia firească; - adopţia; - tutela; - lipsa aprobării conducătorului instituţiei la care este angajat preotul militar. 2.3.1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute Împiedicarea căsătoriei unor persoane căsătorite este menită a valorifica

principiul monogamiei. Codul familiei în art. 5 dispune că „este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". Aceasta înseamnă că, cei ce voiesc să se căsătorească trebuie să fie celibatari, divorţaţi sau văduvi.

Încălcarea acestui impediment are drept consecinţă nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii (art. 19 C. fam.), atrăgând însă, şi sancţiuni penale, fapta constituind infracţiunea de bigamie.

Nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată (soţii, rudele acestora sau alte persoane interesate), iar acţiunea este imprescriptibilă. Desfacerea primei căsătorii, prin divorţ, nu înlătură nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii încheiate cu încălcarea impedimentului pe care-l constituie calitatea de persoană căsătorită a unuia dintre soţi. Starea de persoană căsătorită interesează la data încheierii celei de-a doua căsătorii. Vor fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de bigamie, dacă încheierea celei de-a doua căsătorii are loc înainte de a fi desfăcută prima căsătorie prin divorţ. Nu va exista bigamie atunci când, cea de-a doua căsătorie a fost declarată nulă, dar pentru alt motiv decât bigamia.

În cazul în care soţul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească, iar celălalt soţ se recăsătoreşte şi, ulterior, soţul declarat mort se întoarce, ceea ce duce la anularea hotărârii declarative de moarte, prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.

Impedimentul izvorât din existenţa unei căsătorii anterioare se impune şi străinilor care ar dori să se căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă, după legea lor naţională, se admite căsătoria poligamă sau poliandră, principiul monogamiei fiind de ordine publică.

�� Clasificare

a impedimentelor la căsătorie

�� Impedimentele la

căsătorie

20

2.3.2. Rudenia Legătura de rudenie este un impediment la încheierea căsătoriei din raţiuni de

ordin biologic, întrucât descendenţa din rude apropiate s-a constatat a fi nesănătoasă şi de ordin moral.

Articolul 6 alin. (1) C. fam. prevede că „este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad", ceea ce înseamnă că nu se vor putea căsători următoarele persoane:

- tatăl cu fiica; - mama cu fiul; - bunicii cu nepoţii etc; - fraţii cu surorile; - unchii cu mătuşile, pe de-o parte şi nepoţii pe de alta; - verii primari. Acest impediment este valabil, deopotrivă, pentru rudenia din căsătorie, cât şi

pentru cea din afara căsătoriei. Şi în cazul adopţiei, chiar dacă încetează legăturile de rudenie între adoptat şi

părinţii săi fireşti, căsătoria este de asemenea oprită. Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) C. fam., primarul general al municipiului

Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţean din localitatea în care îşi are domiciliul cel care formulează cererea este îndrituit a acorda dispensă de rudenie, pentru rudele în linie colaterală de gradul patru.

2.3.3. Adopţia Articolul 7 C. fam. interzice căsătoria implicând relaţiile de adopţie, între

următoarele categorii de persoane: - între adoptator sau descendenţii lui, pe de-o parte, şi cel adoptat ori

descendenţii lui, pe de altă parte; - între copiii celui care adoptă, pe de-o parte, şi cel adoptat sau copiii lui, pe de

altă parte; - între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană. În acelaşi sens, ca şi în cazul dispensei de rudenie, primarul general al

municipiului Bucureşti sau preşedintele consiliului judeţului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea poate, pentru motive temeinice, să încuviinţeze căsătoria între copiii adoptatorului şi cel adoptat sau copiii acestuia şi între cei adoptaţi de către aceeaşi persoană (art. 7 alin. ultim C. fam.).

Textul art. 7 C. fam. se referă deopotrivă la adopţia cu efecte restrânse şi la cea cu efecte depline.

2.3.4. Tutela Impedimentul rezultă din prevederile art. 8 C. fam., potrivit cărora căsătoria

este oprită în timpul tutelei, între tutore şi persoana minoră, aflată sub tutela sa. Legiuitorul a înţeles să oprească încheierea căsătoriei între tutore şi minorul aflat sub tutela sa, întrucât perspectiva unei astfel de căsătorii ar aduce minorului prejudicii morale (fiindcă tutorele trebuie să se îngrijească de minor întocmai ca un părinte) sau chiar materiale.

2.3.5. Alienaţia sau debilitatea mintală ori lipsa temporară a

discernământului

��

21

Articolul 9 C. fam. interzice căsătoria debililor, alienaţilor mintal şi a celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale, în perioada cât aceştia nu au discernământ.

Alienaţii şi debilii mintali sunt opriţi să se căsătorească, atât pentru raţiuni legate de consimţământ, neputând exprima un consimţământ valabil, cât şi din considerente de ordin biologic şi social, în scopul de a se înlătura posibilitatea existenţei unor familii nesănătoase şi naşterea unor copii cu deficienţe psihice. Astfel se explică şi faptul că ei nu pot încheia căsătorii, nici în perioadele de luciditate şi indiferent dacă au fost puşi sau nu sub interdicţie.

În cazul celor lipsiţi vremelnic de facultăţile mintale interdicţia este numai temporară, limitată la perioadele cât, din diferite cauze (starea de beţie, hipnoză etc.), persoana nu poate exprima un consimţământ valabil. Într-o atare situaţie, pentru cazul în care se invocă asemenea motive, în scopul anulării căsătoriei, instanţa de judecată va trebui să verifice existenţa lor în momentul încheierii căsătoriei şi dacă au dus la exprimarea unui consimţământ formal, fără discernământ.

Sancţiunea de drept civil, aplicabilă în cazul încheierii căsătoriei de către alienatul sau debilul mintal, este nulitatea absolută, justificată tocmai de lipsa totală a discernământului şi poate fi invocată pe calea acţiunii în constatarea nulităţii de orice persoană interesată, acţiunea fiind imprescriptibilă. În ceea ce-l priveşte pe cel lipsit vremelnic de facultăţile mintale, sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată de cel indus în eroare, prin acţiunea în anulare, care trebuie introdusă în termenul de 6 luni prevăzut de art. 21 C. fam.

2.4. Dovada impedimentelor la căsătorie Viitorii soţi au obligaţia ca, în temeiul dispoziţiilor art. 13 C. fam., să

precizeze, în declaraţia de căsătorie, că nu există nicio piedică pentru încheierea acesteia. Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă, din oficiu, vor putea însă face dovada existenţei unor asemenea împrejurări. Dacă în urma verificărilor, pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă, acesta va constata existenţa unuia dintre impedimentele mai sus reţinute, cererea de încheiere a căsătoriei va fi respinsă.

§3. Condiţiile de formă la încheierea căsătoriei 3.1. Formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei 3.1.1. Declaraţia de căsătorie În conformitate cu dispoziţiile art. 12 C. fam., cei care vor să se căsătorească

trebuie să facă, la serviciul de stare civilă, o declaraţie de căsătorie, prin aceasta exprimându-se voinţa, din partea amândurora, de a încheia căsătoria. Declaraţia de căsătorie se face în scris şi, după cum rezultă, indirect, din dispoziţiile art. 12 alin. (1) C. fam., ea nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.

Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă: - manifestarea de voinţă a declaranţilor că vor să se căsătorească; - declaraţia viitorilor soţi, în sensul că nu există niciun impediment la

căsătorie; - declaraţia acestora privind numele pe care doresc a-l purta în timpul

căsătoriei. Această declaraţie poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei, în scris, urmând a fi anexată declaraţiei de căsătorie.

- declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea sănătăţii lor, în mod reciproc;

- indicarea locului unde se va încheia căsătoria, în situaţia în care declaraţiile

��

22

au fost făcute în localităţi diferite. De regulă, declaraţia de căsătorie se întocmeşte de către cei care vor să se

căsătorească la serviciul de stare civilă unde urmează a se încheia căsătoria şi care poate fi, la alegere, cel al domiciliului sau al reşedinţei oricăruia dintre viitorii soţi. Căsătoria se va putea încheia şi în afara sediului autorităţii administraţiei locale dacă, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se putea prezenta. În acest caz însă, este nevoie de aprobarea primarului. În situaţia în care unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, acesta va putea face declaraţia de căsătorie la serviciul de stare civilă din localitatea în care se află, urmând ca aceasta să fie trimisă serviciului de stare civilă de la locul în care se va încheia căsătoria (art. 11 şi 12 C. fam.).

În aceeaşi zi în care ofiţerul de stare civilă primeşte declaraţia de căsătorie, acesta va dispune publicarea ei în extras, prin afişarea într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria. Extrasul va cuprinde: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că, orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.

3.1.2. Actele anexă declaraţiei de căsătorie La declaraţia de căsătorie se anexează următoarele acte: - certificatele de naştere ale declaranţilor, în original, dar la dosar se reţin

numai copii legalizate sau certificate de către ofiţerul de stare civilă; - actele de identitate, care, după verificare, se restituie de către ofiţerul de stare

civilă, urmând a fi prezentate în momentul încheierii căsătoriei; - hotărârea judecătorească de desfacere sau anulare a căsătoriei anterioare sau

certificatul de deces al soţului anterior; - certificatele medicale dovedind starea sănătăţii viitorilor soţi şi care sunt

valabile 30 de zile de la eliberarea lor; - decizia pentru încuviinţarea căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10

zile, dacă este cazul; - decizia de acordare a dispensei de vârstă, de rudenie sau de adopţie, dacă

este cazul. 3.1.3. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă în legătură cu declaraţia de

căsătorie După primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă citeşte

declaranţilor dispoziţiile art. 4-10 şi 27 din Codul familiei şi le atrage atenţia asupra sancţiunilor legale aplicabile celor care fac declaraţii false.

Căsătoria se poate încheia în termen de 10 zile (ce cuprinde atât ziua în care se face declaraţia, cât si ziua în care se oficiază căsătoria) de la data când a fost făcută declaraţia de căsătorie. În acest interval de timp, se pot face opoziţii la căsătorie, care urmează a fi verificate de către ofiţerul de stare civilă.

În cazuri cu totul speciale, este posibilă încheierea căsătoriei şi înainte de expirarea termenului de 10 zile, dar numai cu aprobarea primarului localităţii ori al sectorului municipiului Bucureşti din locul unde urmează a se încheia căsătoria. Căsătoria încheiată înainte de expirarea termenului menţionat, fără aprobarea despre care am făcut vorbire, este valabilă, însă atrage sancţiuni administrative pentru ofiţerul de stare civilă care a încheiat-o.

�� Formalităţi

premergătoare încheierii căsătoriei

23

Declaraţia de căsătorie, chiar înregistrată, nu produce nicio consecinţă juridică, întrucât consimţământul viitorilor soţi trebuie exprimat verbal în faţa ofiţerului de stare civilă, în momentul celebrării căsătoriei.

3.2. Opoziţia la căsătorie Încheierea căsătoriei se poate face numai după trecerea termenului de 10 zile

de la data când a fost făcută declaraţia de căsătorie, cu excepţia cazului când se acordă dispensă.

În acest interval de timp, orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, fără a fi nevoită să dovedească vreun interes.

Opoziţia sau opunerea la căsătorie este, aşadar, actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă, existenţa unei împrejurări care constituie impediment la căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei.

Pentru a fi valabilă, opoziţia la căsătorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie făcută în scris şi semnată de cel care o face; - să precizeze dovezile pe care se întemeiază. Deşi o opoziţie care nu îndeplineşte aceste condiţii nu are eficacitate juridică,

totuşi, dacă aceasta relevă existenţa unor împrejurări care constituie o piedică la căsătorie, ofiţerul de stare civilă va trebui să facă verificările necesare, opoziţia, nevalabilă ca atare, având valoarea unei informaţii.

După efectuarea verificărilor necesare, ofiţerul de stare civilă va respinge opoziţia, în cazul în care ea nu este întemeiată, procedând la încheierea căsătoriei. Dacă însă ofiţerul de stare civilă constată că există o piedică la căsătorie, va refuza încheierea acesteia şi, la cererea părţii, va înainta actele judecătoriei competentă a hotărî, de urgenţă, asupra refuzului de încheiere a căsătoriei.

Ofiţerul de stare civilă poate refuza încheierea căsătoriei, chiar dacă nu există nicio opoziţie la căsătorie, însă constată, din oficiu, existenţa vreunui impediment de natură a se opune la încheierea acesteia.

3.3. Procedura încheierii căsătoriei 3.3.1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria Potrivit dispoziţiilor art. 11 C. fam., localitatea în care se va încheia căsătoria

este determinată de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Domiciliul se dovedeşte cu buletinele de identitate ale celor care vor să se căsătorească, iar reşedinţa, cu viza de flotant înscrisă în buletinul de identitate.

În ceea ce priveşte locul încheierii căsătoriei, dispoziţiile art. 16 C. fam. prevăd că soţii sunt obligaţi a se prezenta, împreună, la sediul serviciului de stare civilă. În cazuri excepţionale, căsătoria poate fi încheiată şi în afara sediului serviciului de stare civilă [art. 16 alin. (2) C. fam.]. Sunt astfel de cazuri, spre exemplu, situaţiile în care unul dintre viitorii soţi suferă de o boală gravă sau este infirm ori viitoarea soţie este însărcinată într-o fază avansată, etc. De asemenea, dacă viitorii soţi au cetăţenie română, căsătoria poate fi încheiată şi la bordul navei sub pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării. În acest din urmă caz, comandantul navei este îndrituit a acorda, pentru motive temeinice, dispensa de termen şi pe cea de vârstă. La sosirea în ţară, comandantul este obligat să trimită o

�� Procedura încheierii căsătoriei

��

24

copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la organul local al administraţiei publice competent, respectiv cel al Sectorului 1 Bucureşti.

Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave, întrucât, orice fel de călătorie cu acest mijloc de transport durează puţin, iar încheierea căsătoriei, în aceste condiţii, nu-şi găseşte justificarea celerităţii.

3.3.2. Atribuţiile ofiţerului de stare civilă Potrivit art. 3 C. fam., numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare

civilă produce efecte juridice, iar ofiţerul de stare civilă competent este acela al consiliului local al comunei, al oraşului, al municipiului sau al sectorului dintr-un municipiu în raza căruia domiciliază sau îşi au reşedinţa unul sau ambii soţi.

O persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă nu va putea încheia valabil o căsătorie, întrucât nu este competentă material în acest sens. Căsătoria, astfel încheiată, va fi lovită de nulitate. Însă, în unele situaţii, legiuitorul înlătură consecinţele nulităţii unei asemenea căsătorii, menţinând-o ca valabilă. Este cazul când înregistrarea, făcută în registrul de stare civilă de către o persoană care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă, este valabilă, dacă creează convingerea generală că acea persoană are calitatea să instrumenteze. Aceasta este, de fapt, o aplicaţiune a principiului error communis facit jus.

Dacă persoanele care se căsătoresc nu-şi au domiciliul sau reşedinţa, cel puţin unul, în raza localităţii unde se încheie căsătoria, se încalcă normele de competenţă rationae personae (competenţa personală) a ofiţerului de stare civilă. Însă, o atare împrejurare nu atrage nulitatea căsătoriei. În cazul căsătoriei unor cetăţeni români pe o navă aflată în afara graniţelor ţării, competenţa (rationae personae) aparţine comandantului navei, care are, printre altele, şi atribuţiile ofiţerului de stare civilă.

În cazul în care, ofiţerul de stare civilă ar încheia căsătoria în afara razei teritoriale a comunei, a oraşului, a municipiului sau a sectorului din municipiu corespunzător primăriei în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea, se încalcă normele de competenţă teritorială (rationae loci). Nici această încălcare a normelor de competenţă nu atrage nulitatea căsătoriei.

Ofiţerul de stare civilă competent, la data fixată pentru celebrarea căsătoriei, procedează în felul următor:

1. se identifică viitorii soţi şi se constată că nu există opoziţii, respectiv, impedimente la încheierea căsătoriei şi se verifică prezenţa celor doi martori;

2. se constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la încheierea căsătoriei şi se ia consimţământul viitorilor soţi;

3. se declară căsătoria încheiată; 4. se întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă, act ce se semnează

de ofiţerul de stare civilă, soţi şi cei doi martori; 5. se face menţiune pe buletinul de identitate al soţului care şi-a schimbat

numele; 6. se citesc soţilor dispoziţiile Codului familiei privind drepturile şi obligaţiile

acestora; 7. se eliberează soţilor certificatul de căsătorie şi livretul de familie.

Înregistrarea căsătoriei, în dreptul nostru, nu este o condiţie de validitate a ei, prin această operaţie realizându-se, însă, un triplu scop:

- este mijlocul de dovadă a căsătoriei; - este forma socială de recunoaştere a acesteia;

25

- este mijlocul de evidenţă statistică cu privire la starea civilă a populaţiei. 3.3.3. Solemnitatea şi publicitatea căsătoriei Actul căsătoriei are un caracter solemn, imprimat de existenţa următoarelor

elemente: - prezenţa viitorilor soţi în faţa ofiţerului de stare civilă, împreună cu doi

martori, la data stabilită, la sediul autorităţii competente; - exprimarea simultană a consimţământului la căsătorie; - declararea încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă, după ce acesta

constată îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea valabilă a acesteia. Din aceleaşi prevederi legale rezultă, deosebit de caracterul solemn al

căsătoriei, publicitatea acesteia, în sensul că, publicul trebuie să aibă acces liber la locul în care se celebrează căsătoria. Această condiţie este îndeplinită, chiar dacă nu este prezentă nicio persoană, dar s-au creat condiţii pentru accesul publicului.

3.3.4. Momentul încheierii căsătoriei Din dispoziţiile art. 16 alin. (1) C. fam., se desprinde concluzia că momentul

încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru încheierea unei căsătorii valabile şi îi declară pe viitorii soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei constituie numai un mijloc de probă şi nu o condiţie cerută ad validitatem.

3.3.5. Proba căsătoriei „Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe

baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă", dispune art. 18 C. fam. Tot astfel, prevederile art. 22 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice menţionează că „starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau cu cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă". Alineatul al doilea al acestui din urmă articol stabileşte că certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare, ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.

Proba căsătoriei, când se pretind efecte de stare civilă, se face, în exclusivitate, prin certificatul de căsătorie, însă, atunci când dovada căsătoriei este necesară în alte scopuri, căsătoria este considerată un simplu fapt juridic şi se vor putea utiliza orice mijloace de probă.

§4. Efectele căsătoriei 4.1. Consideraţii generale privind efectele căsătoriei Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple şi

complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice. Sunt supuse reglementărilor legale, în special, relaţiile de natură patrimonială, dar şi unele cu caracter personal-nepatrimonial, stabilindu-se drepturi şi obligaţii reciproce între soţi.

Relaţiile care se nasc între soţi, în timpul căsătoriei, stau sub semnul egalităţii dintre bărbat şi femeie. Articolul 1 alin. (4) C. fam. consacră principiul, potrivit căruia soţii au drepturi şi obligaţii egale în raporturile dintre ei şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti. Articolul 25 C. fam. reia acest principiu şi dispune că „bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie".

��

26

4.2. Raporturile personale dintre soţi 4.2.1. Numele soţilor La încheierea căsătoriei, art. 27 alin. (1) C. fam. dispune în sensul că viitorii

soţi vor declara ofiţerului de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei. Această dispoziţie legală oferă trei posibilităţi:

a) soţii să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei; b) soţii să-şi aleagă, de comun acord, un nume comun al unuia sau altuia dintre

ei; c) soţii să-şi aleagă, ca nume comun, numele lor reunite. Legiuitorul, făcând o enumerare limitativă a posibilităţilor de alegere a

numelui la încheierea căsătoriei, restrânge posibilitatea ca soţii să poată crea alte situaţii referitoare la numele pe care-l vor purta. Opţiunea soţilor va fi făcută, fie în cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat, care se va ataşa la declaraţia de căsătorie.

Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel, până în momentul încheierii căsătoriei, cu privire la numele pe care-l vor purta în viitor, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci.

Odată numele comun declarat, soţii sunt obligaţi să-l poarte tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ (art. 28 C. fam.). În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimţământul celuilalt soţ, cu privire la numele căruia această schimbare nu are nici un efect. Chiar dacă soţii au un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage şi schimbarea numelui celuilalt, numai că, în această ipoteză, este necesar consimţământul celuilalt [art. 28 alin. (2) C. fam.]. Soţii vor putea cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în acest caz, fiecare va trebui să solicite schimbarea printr-o cerere separată.

O situaţie la care s-a oferit răspuns în literatura juridică a fost şi aceea a numelui pe care soţul, adoptat în timpul căsătoriei şi care are numele comun cu celălalt soţ, îl va purta după adopţie: va lua numele adoptatorului sau îşi va păstra numele comun. Soţul adoptat poate primi, în timpul căsătoriei, numele adoptatorului, dacă celălalt soţ îşi dă consimţământul în acest sens, în faţa instanţei care a încuviinţat adopţia. După acest moment, evident, soţii nu vor mai avea nume comune. Dacă soţul care a fost adoptat nu a luat numele adoptatorului, la divorţ, el nu va reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, ci la numele adoptatorului, în acest fel dispărând toate efectele rudeniei fireşti.

Soţul adoptat va putea, cu atât mai mult, să ia numele adoptatorului, în situaţia în care şi-a păstrat numele dinaintea căsătoriei, chiar fără consimţământul celuilalt soţ.

În literatura juridică se consideră, pe bună dreptate, că soţul supravieţuitor sau cel divorţat, dar care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, va putea conveni cu soţul dintr-o nouă căsătorie, să poarte, în viitor, numele ales de ei în aceleaşi condiţii ca orice persoană. Este posibil, aşadar, ca acesta să convină cu soţul din a doua căsătorie să poarte numele avut înainte, dar care a aparţinut soţului decedat sau de care a divorţat, după cum vor putea decide ca ambii să poarte acest nume sau numele lor reunite.

�� Efectele

nepatrimoniale ale căsătoriei

27

4.2.2. Obligaţia de sprijin moral Prin dispoziţiile art. 2 C. fam., este reglementată obligaţia de sprijin moral,

legiuitorul stabilind că soţii sunt datori a-şi acorda sprijin moral, unul altuia. Această obligaţie îmbracă multiple forme, obligaţia fiind determinată doar generic. Încălcarea obligaţiei de sprijin moral, în funcţie de fapta săvârşită, se poate constitui într-o contravenţie (ca de exemplu cea care constă în alungarea din locuinţa comună a soţului, a soţiei sau a copiilor, precum şi a oricăror alte persoane aflate în întreţinere) sau chiar într-o infracţiune, sancţionată de dispoziţiile Codului penal (de exemplu infracţiunea de abandon de familie).

Obligaţia de sprijin moral constă, aşadar, în îndatorirea pe care o are fiecare soţ de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vârstei sau sănătăţii, are nevoie, precum şi de a fi solidar cu celălalt, în toate împrejurările vieţii.

4.2.3. Obligaţia de fidelitate Soţii sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întreţină împreună relaţii

sexuale şi, în acelaşi timp, să nu întreţină astfel de relaţii, în afara familiei, adică să fie fideli unul altuia.

Această obligaţie nu este prevăzută expres de legiuitor, considerându-se că ea este o consecinţă firească a căsătoriei, ci se desprinde din întreg ansamblul normelor juridice referitoare la familie. Tot pe fidelitatea soţilor se bazează şi prezumţia de paternitate, prevăzută de art. 53 C. fam., potrivit căreia, soţul mamei este tatăl copilului născut de aceasta.

4.2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare) Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate, este necesar ca

soţii să locuiască împreună. Soţii decid împreună, de comun acord, cu privire la domiciliul pe care-l vor avea.

Este posibil ca, pentru motive temeinice (exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii), soţii să aibă, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate.

Alungarea din locuinţa comună a unui soţ, de către celălalt, precum şi părăsirea acestuia, aşa încât soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale, constituie infracţiunea de abandon de familie.

Este însă contravenţie dacă, potrivit legii penale, nu constituie infracţiune, fapta constând în alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor sau a oricărei persoane aflate în întreţinere.

Soţul, care prin atitudinea sa face imposibilă convieţuirea, poate fi evacuat din domiciliul comun, la cererea celuilalt, chiar şi în situaţia de excepţie în care soţul, a cărui evacuare se solicită, este coproprietarul locuinţei. Evacuarea dispusă, chiar dacă duce la lipsirea acestui soţ de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, este vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate.

4.2.5. Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei Relativ la raporturile personale dintre soţi, legea nu prevede vreo soluţie

pentru situaţia în care, între soţi, ar interveni neînţelegeri. De lege lata, nu este instituită posibilitatea soţilor de a se adresa autorităţii tutelare sau instanţei de judecată, în vederea remedierii neînţelegerilor cu privire la relaţiile personale. În aceste condiţii, soţii sunt singurii îndrituiţi să aplaneze eventualele neînţelegeri.

��

28

În consecinţă, soţii sunt aceia care, singuri, se vor găsi în situaţia rezolvării unor asemenea probleme în scopul menţinerii căsătoriei.

Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu sunt incidente numai

cu privire la sotul minor care s-a căsătorit. Prin încheierea căsătoriei, sotul minor dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu.

4.3. Raporturile patrimoniale dintre soţi 4.3.1. Categorii de raporturi patrimoniale Numeroasele raporturi patrimoniale, care iau fiinţă între soţi în timpul

căsătoriei, pot fi cuprinse în trei categorii: a) raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile

căsniciei; b) raporturi cu privire la bunurile lor; Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează

raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi acelea care se formează în relaţiile cu terţii.

O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soţilor este aceea că este în exclusivitate legal, nefiind îngăduit ca, în locul regimului legal sau paralel cu acesta, să existe un regim convenit de părţi. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice convenţie contrară fiind lovită de nulitate, în temeiul dispoziţiilor art. 30 C. fam. Numai anumite bunuri, limitativ determinate de lege, prin art. 31 C. fam., sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre soţi.

Vor fi lovite de nulitate absolută orice convenţii intervenite, fie între soţi, fie între aceştia şi terţe persoane, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al bunurilor soţilor.

Nu numai convenţiile prin care s-ar micşora comunitatea de bunuri a soţilor sunt nule, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (2) C. fam., ci şi acelea prin care, în vederea măririi ei, anumite bunuri proprii ar fi considerate ca făcând parte din comunitate.

c) raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere. 4.3.2. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soţilor, doctrina a

consacrat noţiunea de proprietate comună în devălmăşie. Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că dreptul

fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părţi, la fel ca şi în cazul coproprietăţii de drept comun.

Ea cuprinde atât drepturi, cât şi obligaţii (având pasiv şi activ), asemănându-se deci cu indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părţi, aparţinând ambilor soţi în devălmăşie până la desfacerea căsătoriei sau la împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei.

Proprietatea comună în devălmăşie se deosebeşte de proprietatea comună pe cote-părţi în următoarele privinţe:

a) în timp ce, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, sunt determinate abstract cotele fiecărui copărtaş, în ceea ce priveşte proprietatea comună în devălmăşie, cota fiecăruia dintre soţi nu este determinată în nici un fel, aceasta

�� Efectele

patrimoniale ale căsătoriei

29

stabilindu-se numai cu ocazia unei eventuale împărţiri a bunurilor comune. b) în cazul coproprietăţii, oricare dintre coproprietari poate dispune de cota sa

abstractă de proprietate, înstrăinând-o total sau parţial, fără consimţământul celorlalţi. Nici unul dintre soţi, însă, nu poate dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de dreptul său asupra bunurilor comune, acesta nefiind determinat.

c) potrivit art. 35 C. fam., oricare dintre soţi poate face singur acte de folosinţă şi de administrare asupra bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie, prezumându-se că are mandat de la celălalt soţ, cu excepţia actelor de dispoziţie privitoare la imobile, când este necesar consimţământul expres al ambilor soţi, pe când, coproprietarii nu pot îndeplini astfel de acte decât cu acordul tuturor.

d) proprietatea comună în devălmăşie îşi are izvorul în actul juridic al căsătoriei, pe când proprietatea comună pe cote-părţi poate rezulta din multiple cauze precum: legea, succesiunea, convenţia părţilor.

e) împărţirea proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de cotele dinainte cunoscute, pe când, în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, cotele nefiind cunoscute, ele urmează a fi stabilite chiar cu ocazia împărţirii, în funcţie de contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea bunurilor comune.

f) proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor, respectiv de calitatea de soţ, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, titular al dreptului de proprietate poate fi orice persoană. Calitatea de coproprietar poate fi şi transmisă prin acte juridice, ceea ce nu este posibil în cazul proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor.

g) exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit la cele două forme de proprietate.

Soţii nu pot intenta, unul faţă de celălalt, acţiunea posesorie, întrucât nici unul nu exercită o posesie exclusivă. Faţă de terţi însă, codevălmaşul are posibilitatea exercitării acţiunii posesorii, aceasta fiind un act de administrare care poate fi efectuat şi de către unul dintre soţi, în baza prezumţiei de mandat tacit reciproc.

De asemenea, niciunul dintre soţi nu are acţiune în revendicare împotriva celuilalt. Faţă de terţi, codevălmaşul poate introduce acţiunea în revendicare, întrucât ea profită şi celuilalt soţ. În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, niciunul dintre coproprietari nu poate introduce singur acţiunea în revendicare, deoarece ei nu au, priviţi individual, un drept de proprietate exclusiv. Toţi coproprietarii pot, însă, introduce acţiunea în revendicare împotriva unui terţ posesor, dar neproprietar.

4.3.3. Bunurile soţilor Legiuitorul a instituit două categorii de patrimonii legate de persoana soţului: a) categoria bunurilor comune ambilor soţi; b) categoria bunurilor proprii fiecăruia. Articolul 30 C. fam. prevede, în alineatul întâi, că: „Bunurile dobândite în

timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”. Prin excepţie, soţii au şi bunuri proprii.

Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi următoarele: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie,

afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune; c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre

soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele

��

30

ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;

e) indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

Bunurile comune ale soţilor Prezumţia de comunitate are caracter relativ. Posibilitatea invocării prezumţiei

de comunitate nu înlătură facultatea pe care oricare dintre soţi o are de a cere să se constate, în timpul căsătoriei, că un anume bun nu este un bun propriu al unuia dintre soţi, ci un bun comun, sau invers.

Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bunuri comune se folosesc trei criterii, care izvorăsc din prevederile art. 30 alin. (1) C. fam. şi anume:

a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei; b) dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei; c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31

C. fam. Vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soţilor

prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă, indiferent dacă au fost achiziţionate de unul sau de ambii soţi şi indiferent de natura bunului.

Bunul achiziţionat de către unul din soţi devine comun, chiar dacă celălalt soţ îl reprezintă la încheierea actului pe vânzător.

Bunurile vor fi considerate comune, numai dacă au fost dobândite prin acte juridice oneroase, căci cele dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul nu a precizat că acele bunuri urmează să fie comune.

În ceea ce priveşte uzucapiunea de 30 de ani, bunul urmează să fie considerat comun sau propriu, după cum termenul de uzucapiune a început să curgă în timpul căsătoriei sau în afara ei. În cazul uzucapiunii de 10-20 de ani, bunul urmează să fie considerat comun sau propriu, după cum data justului titlu se situează sau nu în timpul căsătoriei.

Şi creanţele devin bunuri comune, dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei. Vor fi considerate bunuri comune acelea care sunt dobândite fie de către soţi

împreună, fie de către oricare dintre aceştia, singur. Aşadar, dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ. Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru căsătorie şi acela al desfacerii căsătoriei prin divorţ, a încetării ei prin moarte sau al desfiinţării în caz de nulitate, prin hotărâre judecătorească.

Dacă intervine divorţul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care divorţul s-a pronunţat. Rezultă că, dacă anumite bunuri au fost dobândite în intervalul de timp, de la pronunţarea hotărârii şi până la rămânerea ci irevocabilă, prezumţia de comunitate există şi în privinţa acestora.

Faţă de terţi, prezumţia de comunitate încetează, numai la data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut despre divorţ, pe o altă cale. Terţii vor fi îndreptăţiţi să considere comune chiar acele bunuri care, fiind dobândite după desfacerea căsătoriei, în raporturile dintre soţi sunt considerate bunuri proprii.

�� Bunurile comune

ale soţilor

31

În cazul morţii fizic constatată, nu se pun probleme deosebite, bunurile dobândite după data decesului de către soţul supravieţuitor vor fi, evident, bunuri proprii.

Căsătoria poate lua sfârşit şi prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. Data morţii şi, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deşi au beneficiat provizoriu de prezumţia de comunitate, vor fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a achiziţionat.

Se poate ca, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, să se dovedească, prin certificatul de deces, o altă dată reală a morţii, împrejurare care duce la anularea hotărârii declarative de moarte şi la schimbarea retroactivă a statutului juridic al bunurilor dobândite între cele două date, din bunuri comune în proprii sau invers, după cum data reală a morţii, dovedită prin certificatul de deces, se situează anterior sau posterior celei stabilite prin hotărâre. Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care data morţii, stabilită prin hotărâre judecătorească, este ulterior rectificată.

Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă, odată cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea matrimonială, desfiinţată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte, reînvie retroactiv. Însă, dacă soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, odată cu reîntoarcerea acestuia, prima căsătorie se consideră desfăcută pe data celei de-a doua, făcând să înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie.

În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei, aceasta este retroactiv desfiinţată, bărbatul şi femeia fiind consideraţi că niciodată nu au fost căsătoriţi. Toate bunurile achiziţionate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achiziţionarea unor bunuri de către celălalt, va avea un drept de creanţă sau va fi considerat coproprietar, dacă partea sa din bunul în discuţie a fost determinată.

De la această regulă, art. 23 C. fam. creează o importantă excepţie, atunci când prevede că „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă".

Despărţirea în fapt a soţilor nu face să înceteze comunitatea matrimonială, aşa încât vor fi considerate bunuri comune şi acelea achiziţionate în astfel de perioade. Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea părţii din bunurile comune, care se cuvine fiecărui soţ.

În cazul concubinajului, prezumţia de comunitate nu funcţionează, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni proprietatea fiecăruia, în proporţia în care au contribuit la achiziţionarea lor.

Sfera bunurilor comune În principiu, prezumţia de comunitate se aplică oricăror categorii de bunuri,

dacă au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia acelora care sunt considerate de lege bunuri proprii. Se apreciază ca fiind bunuri comune, orice bunuri care pot forma obiectul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale şi drepturile reale privind bunurile respective. Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de bunuri, se impun o serie de precizări.

32

a) Venitul din muncă Opinia dominantă în literatura juridică este aceea, potrivii căreia venitul din

muncă este bun comun al soţilor. Prin analogie, practica judecătorească şi literatura de specialitate au mai

considerat a fi bunuri comune şi sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei de la Casa de Ajutor Reciproc, pensiile din cadrul asigurărilor sociale, precum şi bursele primite de către unul dintre soţi în străinătate, urmare a unei convenţii de colaborare ştiinţifică şi veniturile din muncă ale cooperatorilor.

Remuneraţia cuvenită autorilor pentru operele de creaţie intelectuală constituie bun comun al ambilor soţi, dacă a fost încasată în timpul căsătoriei, chiar dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei, după cum remuneraţia încasată după desfacerea căsătoriei constituie bun propriu, chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei.

În cazul despăgubirilor datorate autorului pentru folosirea fără drept a operei, momentul în care acestea devin comune este cel al naşterii dreptului de creanţă respectiv.

În cazul transmiterii drepturilor patrimoniale derivate din dreptul de autor, situaţia este diferită, după cum sunt transmise cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament, când vor deveni bunuri proprii ale soţului gratificat, cu excepţia cazului când dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune sau sunt transmise prin acte oneroase şi atunci ele vor deveni bunuri comune ale soţilor dobânditori.

b) Imobilele Deşi prezumţia de comunitate funcţionează şi în cazul bunurilor imobile

dobândite în timpul căsătoriei, anumite precizări se impun întrucât, uneori, numai unul dintre soţi figurează în actul de dobândire sau doar unul dintre soţi este înscris în cartea funciară ori în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni.

În cazul actelor de dobândire a imobilelor, nu este necesară manifestarea expresă de voinţă a ambilor soţi, cum pretinde legea relativ la actele juridice de înstrăinare. Aşa fiind, notarul public va refuza întocmirea actului de dobândire a imobilului pe numele unuia dintre soţi doar în cazul în care ar exista opunere din partea celuilalt soţ. Notarul nu este în măsură să facă cercetări cu privire la starea civilă a persoanei solicitante, fiind obligat numai să ia act de declaraţiile părţilor. Aceasta nu înseamnă că bunul dobândit în atare condiţii va forma proprietatea exclusivă a soţului care figurează în actul de dobândire; dimpotrivă, bunul este supus regimului juridic al comunităţii de bunuri, indiferent dacă în actul de dobândire figurează numai unul din soţi sau nici nu se face menţiune în cuprinsul său, că este căsătorit.

Notarul public nu poate, chiar dacă ambii soţi o cer, să determine în cuprinsul actului de dobândire, cotele de proprietate ale fiecărui soţ, întrucât regimul juridic al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este acela al proprietăţii comune în devălmăşie.

Dacă, aşadar, actele juridice de dobândire se pot încheia pe numele unui singur soţ, tot astfel se poate face şi înscrierea bunului în cartea funciară.

Construcţiile efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei,

se impun anumite precizări, întrucât intră în coliziune două prezumţii juris tantum, şi

33

anume aceea consacrată de art. 492 C. civ., potrivit căreia proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietarul construcţiilor edificate asupra acestuia şi prezumţia comunităţii, rezultând din dispoziţiile art. 30 C. fam.

De principiu, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul asupra căruia s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată de soţi în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor. Dată fiind însă complexitatea situaţiilor de fapt, regula enunţată urmează a fi aplicată cu anumite nuanţări:

a) în situaţia în care unul dintre soţi construieşte cu mijloace comune, pe terenul proprietatea celuilalt soţ, cu acordul acestuia, soţul proprietar al terenului nu va deveni şi proprietar al construcţiei, ci construcţia va fi bun comun în devălmăşie al ambilor soţi. Soţul constructor are asupra terenului celuilalt soţ numai un drept de superficie. Soţul proprietar al terenului rămâne pe mai departe proprietar asupra acestuia, însă dreptul său de proprietate este grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ.

Aceeaşi este soluţia în cazul construcţiilor - adaos la unele construcţii mai vechi, alăturate sau învecinate cu acestea. Astfel, construcţiile noi vor deveni proprietatea comună a ambilor soţi, iar terenurile şi construcţiile vechi vor rămâne, mai departe, proprietatea exclusivă a soţului titular, ab initio, al dreptului de proprietate.

b) Dacă unul dintre soţi ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mijloace comune, dar fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului proprietar al terenului, soţul constructor va fi considerat constructor de rea-credinţă, iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.

c) Construcţia edificată de soţi împreună, cu mijloace comune, pe terenul proprietate a unuia dintre ei va fi, evident, bun comun al soţilor, soţul neproprietar asupra terenului având un drept de superficie, respectiv drept de proprietate comună în devălmăşie asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra porţiunii din teren aferentă construcţiei.

d) În cazul în care unul dintre soţi ridică acea construcţie cu mijloace proprii, pe terenul proprietate a celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor, care este titularul unui drept de superficie ce grevează dreptul de proprietate asupra terenului, al cărui titular rămâne, pe mai departe, celălalt soţ.

e) Dacă o construcţie este edificată de unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul celuilalt soţ, dar fără consimţământul acestuia sau chiar împotriva voinţei sale, soţul constructor este de rea-credinţă, nedobândind dreptul de superficie.

f) Când construcţia este edificată de către unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul proprietate comună a ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ, construcţia rămâne bun propriu al soţului constructor. Dacă nu a avut şi consimţământul celuilalt soţ sau a construit chiar împotriva voinţei acestuia, soţul constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 C. civ.

Recondiţionări, reparaţii, adaosuri la construcţii vechi În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire la o

construcţie proprietatea unuia dintre ei, acea construcţie rămâne pe mai departe bun propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă, sporul de valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun, cu condiţia să fi adus un spor de valoare, nu şi atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului. Dreptul de creanţă al soţului neproprietar poate fi

��

34

valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota de contribuţie a fiecărui soţ.

Dacă însă, ca urmare a lucrărilor de îmbunătăţire de mai mare amploare, a rezultat un bun cu totul nou, el va fi considerat bun comun dobândit în timpul căsătoriei în întregul său. Trebuie precizat că nu ne aflăm în această situaţie atunci când, cu materialele rezultate din vechiul imobil, bun propriu al unuia din soţi, s-a construit unul nou.

Construcţii edificate de soţi pe terenul proprietatea unei terţe persoane În general, faptul edificării unei construcţii pe terenul proprietate a unui terţ a

dat naştere la numeroase şi dificile probleme juridice. Constructorul pe terenul altei persoane are un drept de proprietate rezolubilă,

deci un drept de proprietate afectat de un eveniment viitor şi nesigur, şi anume manifestarea de voinţă a proprietarului terenului, care apare, astfel, ca o adevărată condiţie rezolutorie. Asupra construcţiei edificate în aceste condiţii există, concomitent, dreptul celui care a ridicat-o, care exercită asupra ei o posesie animo sibi habendi, posesie ce corespunde unui drept de proprietate afectat de o condiţie rezolutorie şi dreptul proprietarului terenului, fundamentat pe accesiunea imobiliară.

a) Dacă proprietarul terenului înţelege să preia construcţia, instanţa de judecată îi va obliga pe soţii constructori să-i predea construcţia, iar pe proprietarul terenului să plătească constructorilor cota de contribuţie a fiecăruia la edificarea construcţiei. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, soţii, titulari ai dreptului de creanţă, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizării creanţei lor. Dacă soţii sunt constructori de bună-credinţă, ei au un drept de retenţie asupra imobilului, până la acoperirea integrală a creanţei lor.

b) Dacă proprietarul terenului refuză să preia construcţia, în cazul soţilor constructori de rea-credinţă instanţa de judecată va putea dispune obligarea acestora la ridicarea construcţiei, cu condiţia de a se fi obţinut autorizaţia prealabilă de demolare. Riscul demolării este, în acest caz, suportat de soţii constructori. Când soţii sunt constructori de bună-credinţă sau au construit în baza unei convenţii cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat, la alegerea sa, să plătească constructorilor fie costul real al construcţiei (valoarea materialului şi a manoperei), fie plusvaloarea dobândită de teren prin edificarea construcţiei, iar dacă s-a construit pe bază de convenţie, valoarea de circulaţie a imobilului.

Construcţii edificate de soţi pe un teren atribuit în folosinţă Fiindcă acest drept de folosinţă este atribuit numai pe durata existenţei

construcţiei, înseamnă că, odată ce construcţia nu mai există şi dreptul de folosinţă se stinge. Pentru a ridica o nouă construcţie, este nevoie de un nou act administrativ de atribuire. Pe cale de consecinţă, dreptul de folosinţă asupra terenului, având un caracter accesoriu faţă de construcţie, urmează soarta acesteia: Dacă construcţia este bun comun, acelaşi caracter îl împrumută şi dreptului de folosinţă asupra terenului.

Dreptul celui care a primit un teren în folosinţă, asupra construcţiei edificate, este un drept complex, în compunerea căruia intră, ca element principal, dreptul de proprietate asupra construcţiei şi, ca element accesoriu, dreptul de folosinţă asupra terenului, fiecare păstrându-şi natura juridică proprie.

Locuinţe construite cu credit

��

35

Pentru realizarea construcţiei de locuinţe proprietate personală, sprijinul statului, precum şi al instituţiilor bancare private, se materializează şi prin acordarea de credite.

În cazul locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcţie de care se va determina şi caracterul de bun comun sau propriu al locuinţei.

În cazul altor bunuri achiziţionate cu plata preţului în rate, dreptul de proprietate dobândindu-se o dată cu încheierea contractului, acestea vor fi considerate bunuri comune sau proprii, tot în funcţie de momentul dobândirii dreptului de proprietate, în timpul căsătoriei sau în afara ei, indiferent de data achitării ratelor scadente din preţ.

Cât priveşte locuinţele cumpărate de soţi cu credit, evaluarea acestora şi a ratelor plătite se va face, nu în funcţie de preţul achitat de soţi la acel moment, ci în funcţie de valoarea de circulaţie reală a imobilului.

Situaţia acelor terenuri dobândite ca urmare a împroprietăririi În general, avându-se în vedere că, prin Decretul nr. 187/1945, s-a urmărit

avantajarea familiilor de ţărani cu gospodării mici şi mijlocii, terenul primit trebuie considerat bun comun, chiar dacă împroprietărirea a fost făcută numai pe numele unuia dintre soţi. În cazul în care împroprietărirea s-a făcut ca o recompensă sau pentru merite deosebite, terenul trebuie considerat bun propriu.

Două situaţii distincte deosebim şi în cazul împroprietăririi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, după cum ne găsim în situaţia reconstituirii dreptului de proprietate privată sau a constituirii acestuia. În primul caz, terenul este bun comun sau propriu, în funcţie de caracterul pe care el l-a avut la momentul în care s-a produs cooperativizarea şi trecerea în proprietatea statului.

Pentru cazul de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului, terenul va avea calitatea de bun comun (dacă nu cumva atribuirea se face în considerarea persoanei care primeşte).

Construcţiile edificate de concubini Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care

le-a achiziţionat, în afara cazului în care, la dobândirea lor a contribuit şi celălalt concubin, când fiecare va avea o cotă de proprietate, proporţională cu contribuţia sa, care va trebui dovedită, nefiind prezumată.

Dacă unul dintre concubini ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, el nu va deveni proprietar al construcţiei, ci titularul unui drept de creanţă.

Faptul de a se fi contribuit, de către unul dintre concubini, cu o sumă de bani, la cumpărarea unui imobil în timpul concubinajului, nu-i conferă acestuia un drept de proprietate asupra acelui imobil, ci tot un drept de creanţă. Dacă starea de concubinaj a fost urmată de căsătorie, iar înainte de încheierea căsătoriei unul din concubini a încheiat un contract pentru construirea unui apartament, dar ratele scadente au fost plătite împreună, locuinţa va fi considerată bun comun, întrucât soţul necontractant nu a plătit ratele cu intenţia de a împrumuta celuilalt sumele de bani respective, ci cu scopul de avea o locuinţă comună, care să le aparţină amândurora, în devălmăşie.

În ceea ce priveşte drepturile dobândite de concubini din faptul edificării unei construcţii pe terenul proprietate a unui terţ, a fost consacrată, în practica judiciară, aceeaşi soluţie precum în cazul soţilor. Terţul proprietar al terenului este îndreptăţit să

��

��

36

invoce dreptul de proprietate, având ca temei accesiunea imobiliară artificială, cu obligaţia de a-i despăgubi pe cei care au realizat construcţiile.

Este posibilă dobândirea unui drept de superficie de către concubinii care au construit pe terenul proprietatea unei terţe persoane sau de către concubinul care a construit pe terenul proprietatea celuilalt.

Dreptul de folosinţă asupra locuinţei În privinţa contractului de închiriere, dreptul de folosinţă asupra locuinţei

poate fi categorisit, ca bun propriu sau comun, după cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei.

c) Sumele economisite, depuse la C.E.C sau la bănci Aceste sume sunt bunuri comune, dacă sunt depuse în timpul căsătoriei,

indiferent dacă sunt numai pe numele unuia dintre soţi sau al amândurora, cu excepţia cazului în care se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31 C. fam., ca bunuri proprii.

Dacă soţii au depus aceste sume pe numele copiilor, doar în speranţa că, astfel, şansele de câştig vor fi mai mari, atunci sumele de bani nu au ieşit din patrimoniul comun. Dacă însă, prin depunerea acelor sume, soţii au avut intenţia de a-i gratifica pe copii, actul lor echivalează cu un dar manual, iar sumele de bani sunt, de la data depunerii lor, proprietatea minorilor. În funcţie de natura actului juridic pe care soţii l-au efectuat, se va stabili şi caracterul câştigurilor.

d) Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C. Potrivit unei opinii, câştigurile realizate la loto, pronoexpres etc. sunt bunuri

comune sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia dintre cele două categorii de bunuri. Raţionamentul este corect, dar se impune observaţia că, practic, este foarte greu, dacă nu imposibil, de determinat provenienţa acestor sume, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, ele nu sunt foarte mari.

Într-o altă opinie, bunurile câştigate în acest mod trebuie considerate ca fiind proprii ale aceluia dintre soţi care le-a câştigat. Fac excepţie însă, câştigurile pe librete C.E.C. de o valoare mai mare, a căror provenienţă se poate cu uşurinţă determina. Câştigul realizat în acest fel va avea acelaşi regim juridic cu cel al sumelor depuse pe livret.

e) Fructele şi productele Fructele bunurilor comune sunt considerate bunuri comune. Similar, fructele

bunurilor proprii trebuie considerate bunuri proprii. Productele sunt considerate bunuri comune sau proprii, după categoria de

bunuri care le-a produs. 4.3.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile

art. 35 C. fam., potrivit cărora: „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele.

Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ".

��

37

Legiuitorul a consacrat, şi în această privinţă, egalitatea soţilor cu privire la administrarea şi la folosirea bunurilor comune. În alineatul al doilea al art. 35 C. fam., a fost reglementat mandatul tacit reciproc. Se prezumă că fiecare soţ, atunci când îşi exercită singur drepturile precizate în alineatul întâi al aceluiaşi text, are şi consimţământul celuilalt.

a) Actele de administrare. Din conţinutul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune fac parte, în primul

rând, actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se întreţin şi se pun în valoare, precum: contractul de închiriere pe o durată determinată, acţiunea în evacuare, contractul de reparare a unui imobil etc.

b) Actele de folosinţă. Conceptul de acte de folosinţă la care se referă, în al doilea rând textul art. 35

alin. (1) C. fam. cuprinde, în conţinutul său, atât facultatea folosirii în natură a bunurilor comune, cât şi aceea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le produc.

c) Actele de conservare. Codul familiei nu face nicio referire la o atare categorie de acte. Acestea

constau în acele acte care sunt necesare dobândirii sau păstrării unui drept, precum transcrierea unui act de dobândire sau întabularea unui drept, întreruperea unei prescripţii, notificarea unei cesiuni de creanţă. În practica judiciară s-a hotărât că, astfel de acte pot fi făcute de oricare dintre soţi, chiar dacă celălalt se opune, întrucât profită masei de bunuri care alcătuiesc comunitatea. În acest caz, nu este vorba despre un mandat de reprezentare din partea soţului neparticipant la încheierea lor, întrucâti ele se încheie în numele soţului care le efectuează.

d) Actele de dispoziţie. În categoria acestora se cuprind următoarele categorii de acte juridice: - actele de dispoziţie juridică, precum cele de înstrăinare sau cele de grevare a

unui bun, de renunţare la un drept patrimonial; - actele de dispoziţie materială asupra bunului; - actele de consumare, de stabilire a destinaţiei lor economice, de transformare

a lor etc. e) Prezumţia de mandat tacit reciproc. Exercitând acte de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie, oricare dintre

soţi este prezumat că are mandat din partea celuilalt soţ [art. 35 alin. (2) C. fam.], astfel că el lucrează nu numai în numele său, ci şi al celuilalt.

Rolul acestei prezumţii instituită de legiuitor este acela ca operaţiile juridice să fie efectuate mai uşor, atât din punctul de vedere al soţilor, cât şi al terţilor de bună-credinţă.

Această prezumţie are un caracter relativ, ceea ce înseamnă că soţul neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa. Opoziţia, chiar dovedită, nu va putea fi opusă terţului de bună-credinţă cu care s-a contractat. Pentru anularea contractului va trebui, aşadar, să se dovedească nu numai inexistenţa consimţământului unuia dintre soţi, ci faptul că terţul cu care s-a contractat a cunoscut existenţa opunerii acelui soţ sau că a cunoscut acele împrejurări care exclud acordul celuilalt soţ la încheierea actului. Cum, potrivit dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credinţă se prezumă, reaua-credinţă a terţului cu care s-a contractat va trebui dovedită de soţul care invocă nulitatea actului, instanţa de judecată trebuind să manifeste un rol activ. Practica judiciară a subliniat, în privinţa terţilor cu care soţii intră în raporturi juridice, că ei nu

�� Mandatul

tacit reciproc

��

38

vor fi consideraţi de bună-credinţă, nici atunci când există opunere expresă a celuilalt soţ la încheierea actului juridic şi nici atunci când opoziţia acestuia rezultă din împrejurări şi fapte colaterale care semnifică inexistenţa consimţământului său la încheierea actului.

Prezumţia de mandat tacit va putea fi chiar înlăturată prin convenţia soţilor, însă nu în general şi definitiv, ci pentru fiecare act în parte, fiindcă altfel ar însemna să se modifice, prin convenţia soţilor, însuşi regimul juridic impus de lege în privinţa comunităţii matrimoniale, ceea ce este inadmisibil. O astfel de modificare, cu atât mai mult, nu poate fi făcută prin actul unilateral al unuia din soţi.

Limitele mandatului tacit reciproc A) Limitele legale ale mandatului tacit O primă limitare, pe care art. 35 alin. (2) C. fam. o prevede expres, este în

privinţa terenurilor sau a construcţiilor. Astfel: - nu vor putea fi înstrăinate sau grevate, de nici unul dintre soţi, fără

consimţământul expres al celuilalt soţ, terenurile sau construcţiile care fac parte din categoria bunurilor comune. Dispoziţiile legale în discuţie sunt aplicabile tuturor categoriilor de imobile, atât celor care sunt imobile prin natura lor sau prin destinaţie, cât şi celor care sunt imobile prin obiectul la care se referă.

Cerinţa consimţământului ambilor soţi trebuie îndeplinită atât în cazul actelor prin care se înstrăinează bunuri imobile comune, cât şi în cazul în care se achiziţionează, cu bani comuni, bunuri imobile.

- dacă un soţ dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa consimţământului celuilalt soţ nu se prezumă, întrucât, prin astfel de acte se ajunge la micşorarea comunităţii de bunuri.

Oricare dintre soţi însă, poate efectua, fără consimţământul celuilalt, daruri manuale care, prin valoarea lor redusă, nu afectează comunitatea matrimonială.

B) Limitări ale mandatului tacit reciproc prin voinţa soţilor Soţii pot, fie de comun acord, fie prin manifestări unilaterale de voinţă, să

aducă limitări mandatului tacit reciproc, însă, nu în general şi definitiv, ci numai determinând cu exactitate care sunt acele acte juridice.

Soţii pot conveni ca anumite acte juridice, care ar putea fi încheiate numai de către unul dintre soţi, în virtutea mandatului tacit reciproc, să fie îndeplinite numai cu consimţământul expres al ambilor soţi.

Acţiunea în revendicare Atunci când procesul se poartă cu privire la bunuri imobile, ambii soţi trebuie

să participe ca părţi, atât în situaţia în care sunt reclamanţi, cât şi în situaţia în care sunt pârâţi.

Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc Constituie cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc

următoarele: a) despărţirea în fapt a soţilor; În perioada despărţirii în fapt a soţilor (şi cu atât mai mult dacă este introdusă

acţiunea de divorţ), consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit. b) dispariţia unui soţ sau punerea acestuia sub interdicţie; Dreptul de reprezentare pe care soţii îl au între ei nu se stinge în situaţiile

amintite, neputându-se face analogie cu situaţia despărţirii în fapt a soţilor. ��

39

Dacă însă s-a instituit curatela, în cazul soţului dispărut sau tutela, în cazul celui pus sub interdicţie, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat, precum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă.

Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator, numai cu consimţământul expres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 şi art. 147 C. fam.).

c) rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declarative de moarte, întrucât data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate fi rectificată.

Aşa cum am arătat, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, se poate constata că persoana declarată moartă este în viaţă Tot aşa, se pot ivi situaţii când, retroactiv, o persoană necăsătorită apare ca fiind căsătorită sau invers, situaţii care au anumite implicaţii şi în privinţa exercitării mandatului tacit prezumat de lege.

Iniţial, persoana care a încheiat actul avea calitatea de persoană căsătorită, iar, ulterior, ea apare retroactiv, ca persoană necăsătorită. Actele de dispoziţie încheiate cu privire la bunuri care, la acea dată, apăreau ca bunuri comune vor fi considerate valabile, fie că au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind consimţământul soţilor, fie că nu.

Într-o a doua situaţie, persoana care a încheiat actul apărea ca o persoană necăsătorită iar, ulterior, ea are retroactiv, calitatea de persoană căsătorită. Actele încheiate, în acest caz, cu privire la bunurile aparţinătoare comunităţii, ar urma să fie anulate, fiindcă bunurile se încadrează în categoria acelora pentru valabilitatea cărora era nevoie de consimţământul expres al celuilalt soţ. Având în vedere, însă, aparenţa creată, terţul cu care s-a contractat se află într-o eroare comună, invincibilă, astfel că, nefiind de rea-credinţă, el este apărat de o eventuală acţiune în anularea acelui act (error communis facit jus).

Sancţiunile aplicabile actelor încheiate cu încălcarea prevederilor art 35 C.

fam. Un act juridic, încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) C. fam., este

lovit de nulitate absolută. Legiuitorul nu numai că a preferat regimul comunităţii de bunuri în

devălmăşie a soţilor, celui al separaţiei de bunuri, dar i-a conferit un caracter imperativ prin reglementările consacrate, impunându-l ca atare.

4.3.5. Datoriile comune ale soţilor La polul opus activului, format din bunurile soţilor, în patrimoniul lor există şi

un pasiv, format din datoriile lor. Potrivit dispoziţiilor art. 32 C. fam. „soţii răspund cu bunurile comune pentru: a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; b) obligaţiile ce au contractat împreună; c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor

obişnuite ale căsătoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor

bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor". Astfel, legiuitorul a determinat categoriile de datorii comune. Acestea sunt

următoarele:

��

40

a) cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune [art. 32 lit. a) C. fam.];

Din această categorie, fac parte cheltuielile făcute pentru conservarea, întreţinerea şi repararea bunurilor comune. Deşi textul legal vorbeşte numai de cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune, tot în această categorie trebuie incluse şi cheltuielile făcute cu însăşi dobândirea lor.

Din ansamblul reglementărilor privind raporturile patrimoniale ale soţilor, se degajă ideea că, în general vorbind, urmează a fi considerate datorii comune numai acelea care sunt legate de bunurile comune sau sunt necesare susţinerii familiei, iar cele care izvorăsc din acte juridice privitoare la bunurile unuia dintre soţi, vor fi datorii proprii ale aceluia.

b) obligaţiile contractate de soţi împreună [art. 32 lit. b) C. fam.]; Relativ la această categorie de obligaţii, s-a susţinut că nu interesează cauza

lor. Trebuie considerate comune, potrivit dispoziţiilor art. 32 lit. b) C. fam., acele obligaţii pentru asumarea cărora, art. 35 alin. (2) C. fam. cere participarea efectivă a soţilor la încheierea actului juridic, pentru a-şi exprima un consimţământ expres.

Vor intra în această categorie, nu numai obligaţiile asumate prin acte juridice bilaterale, ci şi cele constatate prin acte juridice unilaterale, întrucât legea prezumă că s-au făcut în interesul comun al căsniciei.

De asemenea, nu este nevoie ca soţii să se oblige prin acelaşi act juridic, obligaţia putând fi asumată succesiv şi prin acte juridice diferite, precum este posibil şi ca unul dintre soţi să-şi asume obligaţia pur şi simplu, iar celălalt soţ să şi-o asume sub condiţie sau termen.

Textul permite ca obligaţia unuia dintre soţi să fie principală, iar a celuilalt soţ să fie accesorie, cu condiţia de a fi contractată de ambii soţi.

c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor

obişnuite ale căsătoriei [art. 32 lit. c) C. fam.]; Scopul pentru care sunt contractate aceste datorii este elementul determinant

în considerarea lor ca datorii comune. Aceste obligaţii îşi pot avea originea, fie într-un act juridic unilateral, fie într-unul bilateral însă, trebuie să fie asumate de un singur soţ. Dacă ar fi contractate de ambii soţi, aceste obligaţii ar face parte din categoria celor reţinute de art. 32 lit. b) C. fam.

Dintre „nevoile obişnuite ale căsătoriei", aflate, evident, în permanentă schimbare, în funcţie de evoluţia societăţii, fac parte: procurarea de alimente, plata taxelor şi a impozitelor, cheltuielile făcute cu achiziţionarea obiectelor casnice, pentru medicamentele necesare tratării unor boli de care suferă un membru al familiei şi chiar şi cele făcute cu procurarea unor obiecte de uz personal (îmbrăcăminte etc.), deşi acestea din urmă sunt bunuri proprii [art. 31 lit. c) C. fam.].

d) obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri

proprietate publică [art. 32 lit. d) C. fam.]. Categoria de obligaţii la care se referă art. 32 lit. d) C. fam. nu izvorăşte din

acte juridice, reprezentând manifestări licite de voinţă, ci îşi au sursa în comiterea de către unul dintre soţi a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii avutului public.

Potrivit textului legal, pentru ca obligaţia să fie comună, trebuie îndeplinite mai multe condiţii:

- să se fi produs un prejudiciu patrimonial, care generează obligaţia de

�� Datoriile comune

ale soţilor

41

reparare; - prejudiciul să se fi produs prin însuşirea unor bunuri care fac obiectul

dreptului de proprietate publică. Textul îşi are aplicabilitate, nu numai atunci când s-a adus atingere dreptului

de proprietate în întregul său, ci şi unui drept de folosinţă sau unui alt drept real, în condiţiile menţionate.

Prin termenul de „însuşire", folosit de art. 32 lit. d) C. fam., se înţelege numai activitatea infracţională, fiindcă, în caz contrar, textul s-ar referi nu la „însuşire", ci la „dobândire".

- însuşirea să fi fost săvârşită de către unul dintre soţi. Dacă însuşirea s-a produs înainte de încheierea căsătoriei, textul art. 32 lit. d) C. fam. nu este aplicabil, chiar dacă rezultatul însuşirii s-ar fi folosit pentru dobândirea de bunuri, după încheierea căsătoriei.

- - bunurile comune să fi înregistrat o sporire, în sensul că au fost achiziţionate noi bunuri, a sporit valoarea celor existente sau a fost evitată diminuarea valorii celor pe care soţii le aveau deja.

- să se dovedească existenţa raportului de cauzalitate între faptul însuşirii şi sporul de valoare al bunurilor comune. Raportul de cauzalitate între însuşire şi sporul de valoare realizat trebuie dovedit.

Bunurile comune vor putea fi urmărite, numai în limita sporului de valoare realizat, ceea ce nu înseamnă că vor fi avute în vedere numai acele bunuri care au sporit valoric, ci şi alte bunuri comune, chiar dacă au fost dobândite înainte de însuşire.

În cazul în care activitatea de însuşire a fost realizată de ambii soţi, titularul dreptului de despăgubire va putea urmări bunurile comune ale soţilor, fără a i se putea opune beneficiul de discuţiune, în sensul de a urmări, în prealabil, bunurile proprii ale soţilor, fiindcă într-o atare situaţie, ambii sunt ţinuţi a răspunde solidar.

Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor Aşa cum rezultă din prevederile art. 33 şi 34 C. fam., există o corespondenţă

între natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută. Bunurile comune nu pot fi urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor. Creditorii personali se pot îndrepta, în principiu, numai asupra bunurilor proprii ale soţului debitor, însă, dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărţirea bunurilor comune în proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor. Se observă că nu se realizează o abatere de la regulă fiindcă, în măsura în care bunurile comune s-au împărţit, ele au devenit proprii ale soţului debitor şi astfel pot fi urmărite de creditorii personali.

La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi pot îndrepta pretenţiile şi asupra bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanţelor lor.

Această ordine de urmărire a bunurilor soţilor are un caracter imperativ şi, prin urmare, nu se pot accepta abateri de la ea, nici în cazul în care obligaţia ar fi solidară.

Creditorii comuni care trec şi la urmărirea bunurilor proprii, dacă cele comune nu sunt suficiente, vor trebui să-şi dividă urmărirea faţă de ambii soţi, fiecare dintre aceştia trebuind să răspundă pentru jumătate din valoarea creanţei rămasă neachitată. Dacă însă, obligaţiile sunt solidare sau indivizibile, creditorul comun va putea urmări pe oricare dintre soţi pentru valoarea întregii creanţe, rămasă neachitată.

�� Datoriile comune

ale soţilor

42

Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune, desigur, proporţională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

4.3.6. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor Regimul comunităţii matrimoniale, ca principal efect patrimonial al căsătoriei,

trebuie să fie în fiinţă, în principiu, tot timpul căsătoriei. Despărţirea în fapt a soţilor nu atrage încetarea sa, căci acest regim legal nu poate fi modificat ca urmare a înţelegerii sau a neînţelegerii soţilor. În cele mai multe cazuri, regimul comunităţii durează tot timpul căsătoriei, dar, uneori, interesele creditorilor sau ale soţilor pot duce la împărţirea bunurilor comune nu numai la desfacerea şi la încetarea căsătoriei, dar şi în timpul acesteia, în condiţiile art. 36 alin. (2) C. fam.

a) împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei În timpul căsătoriei, împărţirea bunurilor are caracter de excepţie, putându-se

face la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai soţilor, însă numai pentru „motive temeinice". Atunci când apar anumite împrejurări de natură a prejudicia interesele unuia sau ale altuia dintre soţi sau ale terţilor, împărţirea bunurilor comune se justifică, chiar dacă nu s-a formulat acţiune de divorţ.

Legiuitorul nu determină semnificaţia sintegmei „motive temeinice", clarificarea conţinutului acesteia rămânând în sarcina doctrinei şi a practicii judiciare.

• împărţirea cerută de unul dintre soţi; Aşa cum rezultă din prevederile art. 36 alin. (2) C. fam., bunurile comune se

pot împărţi la cererea unuia dintre soţi, pentru motive temeinice, fie în întregime, fie numai în parte. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost împărţite, precum şi cele care se vor dobândi ulterior, rămân bunuri comune.

Condiţiile împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei la cererea unui dintre soţi sunt următoarele:

a. existenţa unor motive temeinice; b. împărţirea să se facă în timpul căsătoriei, şi nu în cadrul unei acţiuni de

divort (în care a fost introdusă o acţiune de divorţ, împărţirea bunurilor comune se va face potrivit art.36 alin.1 C. fam.) sau în cazul morţii unuia dintre soţi;

c. împărţirea poate avea ca obiect totalitatea sau numai parte din bunurile comune ale soţilor existente în momentul în care se face împărţirea,

d. împărţirea are numai caracter judiciar, neputând fi făcută şi prin convenţia soţilor. Convenţia soţilor în această privinţă este inadmisibilă, fiind lovită de nulitate absolută.

e. la efectuarea împărţirii se ia în considerare valoarea bunurilor comune de la data efectuării partajului, nu valoarea de la data naşterii stării de devălmăşie.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei are caracter definitiv. Consecinţa caracterului definitiv al împărţirii poate fi identificată, în sensul că bunurile împărţite devin bunuri proprii.

Practica judiciară a apreciat, în diferitele soluţii de speţă, că este, spre exemplu, motiv temeinic împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune.

Instanţelor judecătoreşti le revine sarcina de a statua, de la caz la caz, în funcţie de situaţiile concrete de fapt şi de probatoriul administrat, dacă o astfel de acţiune este întemeiată sau nu.

�� Împărţirea bunurilor comune

ale soţilor

43

Împărţirea poate fi cerută în timpul căsătoriei nu numai pe cale principală, ci şi incidentală.

Instanţa de fond a reţinut corect că nu se poate stabili cota de contribuţie a soţilor în timpul căsătoriei. Reclamantul are posibilitatea să solicite partajarea bunurilor în timpul căsătoriei pentru motive temeinice. De asemenea, nu se poate cere cota de contribuţie asupra unui singur bun, dobândit în timpul căsătoriei, fără ieşirea din stare de codevălmăşie, deoarece cota stabilită de instanţă trebuie aplicată întregii mase partajabile.

• împărţirea cerută de creditori; Creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi pot satisface

creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere împărţirea bunurilor comune, pentru ca, partea ce va reveni soţului debitor să poată fi urmărită până la satisfacerea în întregime a creanţei.

Acest drept de urmărire aparţine tuturor creditorilor personali şi nu numai celor chirografari.

Împărţirea bunurilor comune se poate face, numai prin hotărâre judecătorească, iar acţiunea în justiţie trebuie îndreptată împotriva ambilor soţi, pentru ca hotărârea dată să fie opozabilă amândurora.

Creditorii personali vor putea cere împărţirea bunurilor comune numai în măsura necesară acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească, în prealabil, bunurile proprii ale soţului debitor. Bunurile care exced nevoii de acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împărţelii vor rămâne, evident, bunuri proprii, calitatea fiind dobândită prin efectul împărţirii.

Acţiunea în împărţeală se poate exercita pe cale principală şi pe calea contestaţiei în executare silită (pe cale incidentală).

b) împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei. La desfacerea căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (1) C. fam., bunurile comune se

pot împărţi prin învoiala soţilor şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va hotărî instanţa de judecată.

De obicei, după divorţ, soţii procedează la o împărţire totală a bunurilor comune, însă nimic nu împiedică să se facă o împărţire parţială, situaţie în care, bunurile neîmpărţite rămân pe mai departe bunuri comune.

Atunci când soţii au încheiat o convenţie de împărţeală, ei pot, fie să stabilească în cuprinsul ei numai cotele care le revin, fie să determine în concret bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor cote.

În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la împărţirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel încât ea va trebui supusă normelor dreptului comun, fără a se omite că, în unele cazuri, forma autentică a acesteia este cerută ad validitatem.

Stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ Codul familiei nu prevede niciun criteriu după care instanţele judecătoreşti să

procedeze la stabilirea cotelor care se cuvin soţilor din bunurile comune. Criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind şi de practica noastră judecătorească, este acela al contribuţiei efective a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, astfel încât, cu ocazia partajului, se poate ajunge la situaţia unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contribuţie la


ale soţilor

44

dobândirea bunurilor. Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută şi contribuţia acelui soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi munca femeii pentru creşterea copiilor.

Se va ţine seama şi de faptul că unul dintre soţi a distrus o parte din bunurile comune. De asemenea, dacă, după despărţirea în fapt, unele bunuri au rămas în folosinţa exclusivă a unuia dintre soţi, cu ocazia partajului, instanţa va avea în vedere valoarea lor de la momentul despărţirii soţilor.

La împărţirea bunurilor comune, trebuie avută în vedere contribuţia fiecărui soţ la dobândirea totalităţii bunurilor comune şi nu a fiecărui bun în parte şi, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor şi faptul că unul dintre soţi a plătit ratele din preţul cu care bunurile au fost achiziţionate.

De despărţirea în fapt a soţilor se va ţine seama, numai în măsura în care aceasta a influenţat contribuţia soţilor la achiziţionarea bunurilor comune, precum în cazul ratelor plătite în acea perioadă.

Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soţi din bunurile comune se impune, evident, numai cu prilejul împărţirii acestora în timpul sau la data desfacerii căsătoriei. În timpul căsătoriei, o asemenea acţiune în justiţie este inadmisibilă.

Procedura împărţirii bunurilor comune Dispoziţiile legale care guvernează procedura de soluţionare a cererilor care

au ca obiect împărţirea bunurilor comune sunt cele de drept comun, respectiv art. 6731 – 67314 din Codul de procedură civilă, la care se adaugă dispoziţiile Codului familiei şi ale Codului civil (art. 728 şi urm.).

Dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune nu se prescrie. Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei

partajabile şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separat.

Pe toată durata procesului de împărţire a bunurilor comune, instanţa de judecată poate lua măsuri de conservare a acestora, dacă există pericol de înstrăinare sau deteriorare sau dacă unul dintre soţi îl împiedică pe celălalt să beneficieze de veniturile produse de aceste bunuri. În acest scop, se poate institui un sechestru judiciar sau se poate proceda la inventarierea bunurilor comune, folosindu-se procedura specială a ordonanţei preşedinţiale.

Instanţa va trece la formarea şi la atribuirea loturilor sau la vânzarea bunurilor prin bună învoială ori la licitaţie publică, în cazul în care împărţirea în natură nu este posibilă. La formarea loturilor, instanţele de judecată trebuie să ţină seama de acordul părţilor, mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unul dintre codevălmaşi, înainte de a se cere împărţeala, a făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul celuilalt sau altele asemenea.

Cât priveşte atribuirea locuinţei construită împreună de soţi, instanţele urmează a avea în vedere atât interesele copiilor minori, atunci când aceştia există, cât şi posibilităţile fiecăruia dintre soţi de a-şi asigura o altă locuinţă.

Efectele hotărârii de împărţire O dată rămasă definitivă hotărârea de partaj, bunurile comune devin proprii,

potrivit cotelor stabilite de instanţă. Hotărârile de partaj au un caracter declarativ şi nu constitutiv, fiecare

coproprietar fiind considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit de la


ale soţilor

45

data dobândirii lor şi că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri (art. 786 C. civ.). Efectul hotărârii de împărţire retroactivează numai până la data desfacerii sau a încetării căsătoriei.

Hotărârea de partaj rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a cerut şi instanţa n-a dispus predarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea însă acest caracter, în ipoteza în care părţile au precizat expres că nu solicită predarea bunurilor.

Dreptul de proprietate în devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei, până la realizarea împărţirii bunurilor comune, pentru argumentul hotărâtor că, şi în această perioadă, dreptul fiecăruia dintre foştii soţi este numai determinabil. Prezumţia legală de mandatul tacit reciproc nu mai funcţionează, odată cu desfacerea căsătoriei.

De asemenea, obligaţiile asumate de foştii soţi în această perioadă nu mai pot fi considerate comune.

c) împărţirea bunurilor în cazul încetării căsătoriei; În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi, împărţirea

bunurilor comportă două operaţii succesive: - prima constă în determinarea cotei care i se cuvine soţului supravieţuitor din

masa bunurilor comune; - a doua constă în determinarea cotei acestuia în calitate de moştenitor potrivit

dispoziţiilor Legii nr. 319/1944. În cazul în care moartea unuia dintre soţi a fost declarată judecătoreşte, data

morţii va fi cea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti bunurile dobândite de soţul în viaţă au stat sub semnul prezumţiei de comunitate, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii, retroactiv, aceste bunuri îşi pierd caracterul de bunuri comune, devenind bunuri proprii, cu toate consecinţele ce derivă de aici cu privire la actele juridice încheiate în legătură cu ele.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 31/1954, se poate întâmpla ca data morţii, stabilită prin hotărâre judecătorească, să fie rectificată printr-o hotărâre ulterioară acesteia, ceea ce va atrage după sine intervertirea retroactivă a calităţii bunurilor, din comune în proprii, sau invers.

Hotărârea judecătorească de declarare a morţii poate fi nu numai rectificată ulterior, dar şi anulată, dacă se dovedeşte că cel declarat mort este în viaţă. Căsătoria va fi considerată, de această dată, ca existentă pe toată durata, încetarea ei în baza hotărârii de declarare a morţii dovedindu-se a fi numai o aparenţă. În consecinţă, regimul comunităţii matrimoniale va avea aplicare pentru întreaga perioadă, cu excepţia drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, cu titlu oneros, înainte de intervenirea hotărârii de anulare a celei declarative de moarte.

Atunci când soţul prezent s-a recăsătorit, iar cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, potrivit art. 22 C. fam., căsătoria cea nouă rămâne valabilă, iar căsătoria anterioară se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Încetarea raporturilor patrimoniale dintre soţul prezent şi cel declarat mort nu se mai raportează la data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind cea a morţii, ci la data încheierii noii căsătorii.

d) împărţirea bunurilor comune în cazul desfiinţării căsătoriei.

�� Împărţire

a bunurilor comune

ale soţilor

46

În cazul căsătoriei declarată nulă sau anulată, nu se pune problema împărţirii bunurilor comune. Actele juridice de conservare, de administrare ori de dispoziţie, încheiate de cei formal căsătoriţi cu terţe persoane, trebuie considerate valabile, interesul care se impune ocrotit fiind acela al terţilor care erau puşi în faţa unei aparenţe pe care nu aveau cum să o ignore.

De la regula generală a retroactivităţii nulităţilor, Codul familiei consacră o însemnată derogare în favoarea soţilor care au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei. Astfel, cum rezultă din prevederile art. 23 şi art. 24 C. fam. „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă" şi, ca o consecinţă, „cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ".

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor fi considerate bunuri comune numai în beneficiul soţului de bună-credinţă. În consecinţă, la împărţirea bunurilor se va face aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la divorţ.

4.3.7. Bunurile proprii ale soţilor Prin dispoziţiile art. 31 C. fam. se determină şase categorii de bunuri proprii

ale fiecăruia dintre cei doi soţi. La stabilirea caracterului de bunuri proprii ale soţilor, se folosesc următoarele

criterii: - data dobândirii acestora [art. 31 lit. a) C. fam.]; - legătura acestora cu persoana soţului [art. 31 lit. b)-e) C. fam.]; - subrogaţia reală [art. 31 lit. f) C. fam.]; - afectaţiunea acestora. Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă, nemaiputându-se

adăuga pe linie verticală alte categorii la cele enumerate de art. 31 C. fam. Pe linie orizontală însă, în cadrul fiecărei categorii în parte, există posibilitatea extinderii sau a restrângerii sferei bunurilor la care legiuitorul face referire.

Cele două categorii mari, bunurile comune şi bunurile proprii, nu trebuie considerate ca fiind delimitate ireversibil, întrucât, în anumite împrejurări, bunurile comune pot deveni proprii. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat retroactiv, precum în cazul declarării morţii unuia dintre soţi şi a rectificării ulterioare a datei acesteia sau chiar a anulării hotărârii declarative de moarte.

Categoriile bunurilor proprii a) Bunurile dobândite înainte de căsătorie [art. 31 lit. a) C. fam.]; Sunt de asemenea bunuri proprii, bunurile dobândite după desfacerea sau

încetarea căsătoriei. Chiar dacă bunurile au fost dobândite înainte de căsătorie sau după desfacerea acesteia de către soţi împreună, ele se califică tot ca proprii, dreptul soţilor asupra lor fiind acela de proprietate comună pe cote-părţi şi nu în devălmăşie.

b)Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie [art. 31 lit. b) C. fam.].

Atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se referă la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se referă atât la legatele universale, cât şi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, adică la moştenirea testamentară. Bunurile primite prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de

�� Bunurile

proprii ale soţilor

47

donaţie directă, indirectă sau deghizată ori de dar manual. Donaţiile făcute de un soţ celuilalt pot avea ca obiect numai bunuri proprii, nu şi bunuri comune.

În cazul liberalităţilor cu sarcini, acestea având parţial caracter oneros, bunul donat sau testat va fi bun propriu, exceptat de la comunitate, dar numai în limita diferenţei dintre emolumentul sarcinii şi valoarea bunului.

În mod excepţional, dispunătorul poate prevedea ca astfel de bunuri să devină totuşi comune. Excepţia nu poate privi, evident, moştenirea legală, în cazul căreia devoluţiunea are loc în temeiul legii, ci numai moştenirea testamentară şi donaţia.

Voinţa dispunătorului ca bunul să fie comun nu trebuie să fie neapărat expresă, ea putând fi şi tacită, dar neîndoielnică. Aceasta poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv prin martori sau prezumţii. În lipsa unor asemenea dovezi, bunul va fi considerat bun propriu al soţului gratificat. În general, contribuţia părinţilor la achiziţionarea unor bunuri în timpul căsătoriei este considerată a fi o donaţie în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat expres că s-a dorit gratificarea ambilor soţi.

În privinţa darurilor de nuntă, în practica judiciară s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea că sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun, necesar soţilor la începutul căsătoriei.

Însă, atunci când, cu ocazia sărbătoririi căsătoriei, se fac daruri având valori ridicate sau sume de bani foarte mari, astfel de bunuri trebuie considerate proprii ale soţului care le primeşte, neputându-se presupune, numai datorită momentului la care donaţia a avut loc, că voinţa donatorilor a fost de a-i gratifica pe ambii soţi.

c) Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii [art. 31 lit.

c) C. fam.); Caracterul de bunuri proprii este conferit acestor două categorii de bunuri de

afectaţiunea lor, uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi. Bunurile de uz personal Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: - bunul să fie dobândit de unul dintre soţi; - bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul

de dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie din cele enumerate în art. 31 C. fam.

- bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre soţi.

Obiectele de lux, datorită valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii, chiar dacă îndeplinesc toate condiţiile arătate mai sus. Chestiunea nu trebuie însă absolutizată, ci trebuie avută în vedere întotdeauna situaţia de fapt, anume nivelul de viaţă al soţilor. Dacă bijuteriile sunt donate cu ocazia nunţii de către părinţi, acestea vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat.

Bunurile destinate exercitării profesiei Sunt considerate astfel de bunuri cele destinate exercitării efective a profesiei

unuia dintre soţi precum: uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură etc.

Situaţia pluralităţii de profesiuni. Dacă unul dintre soţi exercită două sau mai multe profesiuni, bunurile destinate exercitării lor trebuie considerate bunuri proprii, chiar dacă o profesiune este principală şi alta secundară sau una este permanentă, iar

��

48

alta temporară, afară dacă ele nu sunt destinate exercitării unor îndeletniciri cu totul vremelnice.

Situaţia profesiunilor succesive. Bunurile destinate exercitării profesiunii sunt proprii, chiar dacă soţul a abandonat definitiv acea profesie, întrucât, odată ce bunurile au dobândit acest caracter, ele îl păstrează în permanenţă.

Situaţia profesiunii comune a soţilor . În situaţia în care ambii soţi au aceeaşi profesie, s-a impus, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, opinia că bunurile nu sunt comune, ci proprii sub forma coproprietăţii în cote-părţi egale pentru ambii soţi. Oricare dintre soţi însă va putea dovedi că are o cotă mai mare din aceste bunuri, ţinând seama de contribuţia sa la achiziţionarea lor, sau că anumite bunuri sunt în întregime proprii dacă, de pildă, au fost dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau prin donaţie.

d) Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, manuscrisele

ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri [art. 31 lit. d) C. fam.].

Această categorie de bunuri este considerată a fi proprie în virtutea caracterului excepţional al muncii care le-a creat, care reclamă un efort deosebit şi calităţi intelectuale aparte.

Premiile şi recompensele Aici se vor include nu premiile din cadrul sistemului premial de salarizare,

care au acelaşi regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acorda pentru merite deosebite. Tot astfel va fi şi situaţia recompenselor, care sunt premii acordate pentru merite deosebite, regăsindu-se, de exemplu, în cazul invenţiilor.

Manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii.

Sumele de bani primite pentru opere de creaţie intelectuală, de orice natură ar fi, ar trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere şi nu bun comun.

e) Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite

persoanei [art. 31 lit. e) C. fam.]. Sumele de bani încasate ca urmare a asigurării contractuale sau prin efectul

legii sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. La fel sunt considerate şi despăgubirile cuvenite soţului care a suferit un delict civil.

Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n-au fost plătite de soţul asigurat şi indiferent de sursa banilor. Textul art. 31 lit. e) se referă la asigurarea de persoane şi nu la asigurarea de bunuri, în cazul căreia sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii, după categoria din care fac parte bunurile asigurate.

f) Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a

trecut această valoare [art. 31 lit. f) C. fam.]. Prin prevederea de la art. 31 lit. f) se evită confuziunea între grupa bunurilor

proprii şi aceea a bunurilor comune, făcându-se aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal la celelalte categorii de bunuri enumerate în acelaşi text.

Potrivit art. 31 lit. f) C. fam. devin bunuri proprii, cu titlu de exemplu: - bunurile dobândite în schimbul altor bunuri proprii;

��

49

- sumele încasate ca preţ al vânzării unor bunuri proprii; - creanţele preţului de vânzare a unor bunuri proprii; - sulta obţinută în caz de schimb al unui bun propriu; - bunurile cumpărate din sumele obţinute ca preţ din vânzarea unor bunuri

proprii; - indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii; - despăgubirile datorate pentru daunele cauzate unor bunuri proprii. Dovada bunurilor proprii Întrucât, bunurile proprii aparţin în exclusivitate fiecărui soţ, drepturile de

folosinţă, posesie şi dispoziţie se vor exercita fără restricţii de către soţul titular al dreptului de proprietate, potrivit dreptului comun. Prin instituirea prezumţiei de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât „calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” [art. 30 alin. (3) C. fam.), ceea ce ne îndreptăţeşte la concluzia că, în cazul în care unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada în acest sens.

Întrucât prezumţia de comunitate are caracter juris tantum, dovada contrară, respectiv a calităţii de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954). Potrivit acestuia „dovada că un bun este propriu se va putea face, între soţi, prin orice mijloc de probă".

Legiuitorul a voit astfel să faciliteze dovada, între soţi, a calităţii de bun propriu, înlăturând unele restricţii existente în dreptul comun, de vreme ce toate bunurile dobândite de aceştia stau sub semnul prezumţiei de comunitate. În nici un caz însă, nu trebuie să se aducă atingere categoriilor de bunuri proprii, astfel cum au fost stabilite, tot de legiuitor, în cuprinsul art. 31 C. fam.

Articolul 2 din Decretul nr. 32/1954 îi priveşte nu numai pe soţi, ci şi pe cei care le înfăţişează drepturile, adică pe succesorii lor universali sau cu titlu universal, pe moştenitorii, pe legatarii sau pe donatarii de bunuri viitoare şi pe creditorii chirografari, în afară de situaţia în care invocă un drept propriu.

În raporturile dintre soţi şi terţi Problema determinării calităţii de bun propriu se poate pune nu numai în

raporturile dintre soţi, ci şi între soţi şi terţe persoane ori numai între alte persoane. Sunt considerate terţe persoane, toţi cei care nu au niciun raport juridic cu

soţii, succesorii cu titlu particular ai soţilor cu privire la actele juridice săvârşite de autorii lor înainte de înstrăinarea sau de predarea bunului asupra căruia aceştia au dobândit un drept cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari care invocă un drept propriu.

Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele cât şi în raporturile lor cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât, în mod obiectiv, ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

§5. Nulitatea căsătoriei 5.1. Consideraţii generale privind nulitatea căsătoriei Dacă ofiţerului de stare civilă, care nu şi-a îndeplinit atribuţiile în

conformitate cu dispoziţiile legale, cu ocazia încheierii căsătoriei, i se vor aplica sancţiuni de ordin administrativ şi dacă soţilor care au făcut declaraţii false la

��

��

50

încheierea căsătoriei li se pot aplica sancţiuni de drept penal, căsătoria încheiată cu nerespectarea unor condiţii ce ţin de esenţa acesteia este lovită de nulitate.

Legiuitorul, dată fiind importanţa evenimentului pe care-l implică încheierea căsătoriei, cât şi consecinţele grave pe care le generează desfiinţarea acesteia, a creat un regim juridic aparte, deosebit într-o oarecare măsură de cel al nulităţilor din dreptul civil.

În primul rând, prin art. 15 din Codul familiei, s-a instituit pentru ofiţerul de stare civilă obligaţia de a refuza celebrarea căsătoriei în cazul în care se constată că „cerinţele legale nu sunt îndeplinite". Articolul 14 C. fam. dă dreptul oricărei persoane să facă opoziţie la încheierea căsătoriei dacă sesizează vreo piedică legală sau că nu sunt îndeplinite anumite cerinţe ale legii, ofiţerul de stare civilă având obligaţia de a le verifica în termenul de zece zile pe care-l are la dispoziţie.

În al doilea rând, chiar dacă la încheierea căsătoriei nu s-au respectat anumite condiţii prevăzute de lege, legiuitorul caută să evite, pe cât posibil, desfiinţarea căsătoriei, prin dispoziţii normative specifice, referitoare la:

- restrângerea cazurilor de nulitate; - scurtarea termenelor de prescripţie a acţiunii în anularea căsătoriei; - posibilitatea acoperirii unor cazuri de nulitate absolută; - atenuarea efectelor desfiinţării căsătoriei faţă de soţi, prin reglementarea

căsătoriei putative şi înlăturarea efectelor nulităţii în privinţa copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată.

Practic, cazurile de nulitate a căsătoriei sunt foarte rare, mai ales datorită verificărilor prealabile care se fac de către ofiţerul de stare civilă. Cauzele care determină nulitatea căsătoriei constau în nerespectarea unor condiţii impuse de lege, anterior sau concomitent încheierii ei, efectele nulităţii fiind retroactive (ex tunc).

Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau pronunţată prin hotărâre judecătorească. Instanţa competentă să judece acţiunile în nulitatea căsătoriei este judecătoria, ca instanţă de drept comun. Atunci când judecătoria este învestită cu soluţionarea cauzei vizând constatarea vinovăţiei persoanei pentru săvârşirea infracţiunii de bigamie, ea se va pronunţa şi cu privire la nulitatea celei de-a doua căsătorii. Procedura de judecată a unei acţiuni în nulitatea căsătoriei este cea obişnuită, neexistând dispoziţii derogatorii în această materie. Dacă, în general, hotărârile judecătoreşti au efecte numai între părţile din proces, hotărârile date în această materie, având consecinţe asupra stării civile a celor care au încheiat o astfel de căsătorie îşi produc consecinţele erga omnes, hotărârile judecătoreşti care se referă la starea civilă nefiind declarative, ci constitutive de drepturi.

5.2. Clasificarea nulităţilor O primă clasificare a nulităţilor în materia căsătoriei este aceea în nulităţi

exprese, care sunt cele prevăzute expres de lege şi nulităţi virtuale, care nu au fost consacrate în vreun text de către legiuitor.

A doua clasificare a nulităţilor are în vedere nulităţile absolute şi nulităţile relative, la fel ca în dreptul comun.

5.3. Cazuri de nulitate absolută Deşi se păstrează clasificarea din dreptul comun, în nulităţi absolute şi

relative, legiuitorul a căutat să atenueze consecinţele pe care efectul retroactiv al

51

nulităţii le produce potrivit dreptului comun. Astfel, în unele cazuri, deşi actul este sancţionat cu nulitatea absolută, în interesul menţinerii familiei, el poate fi confirmat, spre deosebire de dreptul comun. Soţul de bună-credinţă este apărat, în sensul că efectele nulităţii se vor produce faţă de el, numai de la data când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a declarat nulă sau anulată căsătoria, iar în privinţa copiilor, în toate cazurile, anularea căsătoriei nu are nici un efect.

Constituie cazuri de nulitate absolută a căsătoriei următoarele: • încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale cu privire la

vârsta matrimonială (art. 19 şi art. 4 C. fam. aşa cum acesta din urmă a fost modificat prin Legea nr. 288/2007);

Dacă unul dintre soţi nu are vârsta cerută de lege pentru a se căsători (18 ani ca regulă, respectiv 16 ani cu titlu de excepţie), căsătoria este lovită de nulitate absolută. Totuşi, deşi nulitatea este absolută, aceasta poate fi acoperită în următoarele situaţii prevăzute de art. 20 C. fam. şi anume:

a) dacă soţul, care nu avea vârsta legală pentru căsătorie, a împlinit-o între timp, până la constatarea nulităţii;

b) dacă soţia a dat naştere unui copil; c) dacă soţia impuberă a rămas însărcinată. Primul caz se referă atât la bărbat, cât şi la femeie, astfel că împlinirea vârstei

cerute de lege pentru încheierea căsătoriei duce la înlăturarea considerentelor care ar justifica interzicerea căsătoriei. Celelalte două împrejurări se referă numai la femeie.

• căsătoria a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită (art. 19

şi art. 5 C. fam.); Principiul monogamiei este unul de bază în dreptul familiei, fiind apărat şi pe

calea sancţionării cu nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii. Momentul în funcţie de care se verifică starea de bigamie, este acela al încheierii celei de-a doua căsătorii. În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, cea de-a doua căsătorie este valabilă, dacă a fost încheiată în intervalul de timp, de la data fixată prin hotărâre ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte.

Pentru a ne afla în prezenţa bigamiei, se mai cere ca cea de-a doua căsătorie să fi fost efectiv încheiată potrivit legii, căci numai depunerea declaraţiei de căsătorie nu este suficientă.

Nu există bigamie, în sensul art.5 şi art.19 C. fam. în cazul în care prima căsătorie a fost desfăcută prin hotărâre irevocabilă, potrivit art.39 C. fam., înainte de încheierea celei de-a doua căsătorii. De asemenea, nu există bigamie atunci când sentinţa de divorţ nu a fost atacată cu apel decât de fostul soţ care, după respingerea apelului, a renunţat la calea de atac a recursului şi s-a recăsătorit mai înainte de soluţionarea recursului declarat de fosta lui soţie, dat fiind că, potrivit art.377 alin.2 pct.2 C. pr. civ., hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel, sunt irevocabile; în plus, desfiinţarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie ar fi de un formalism excesiv, din moment ce, oricum, prima căsătorie nu mai este în fiinţă şi deci impedimentul la căsătorie nu mai subzistă.

O situaţie care a fost avută în vedere de legiuitor este şi aceea reglementată de art. 22 C. fam. şi anume când, după declararea morţii unuia din soţi prin hotărâre judecătorească, s-a încheiat o nouă căsătorie, iar soţul declarat mort s-a întors. Legiuitorul, prin textul precizat, a dat prioritate celei de-a doua căsătorii, dispunând că prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii celei de-a doua.

�� Cazuri de nulitate

absolută a căsătoriei

52

• căsătoria a fost încheiată între rude în grad prohibit de lege (art. 19 şi art.

6 C. fam.); Căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între rudele în linie colaterală

până la gradul IV inclusiv, este oprită potrivit art. 6 şi art. 19 C. fam. Încheierea unei astfel de căsătorii atrage nulitatea absolută a acesteia, iar, în conformitate cu prevederile dreptului penal, constituie infracţiunea de incest.

• căsătoria încheiată între persoane legate prin adopţie [art. 19 C. fam. şi

art. 1 şi 50 alin. 2) din Legea nr. 273/2004]; Este nulă atât căsătoria încheiată între adoptator şi ascendenţii săi, pe de-o

parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte, cât şi căsătoria între adoptat şi descendenţii săi, pe de-o parte şi alte rude ale adoptatorului decât ascendenţii, pe de altă parte.

• căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal (art. 19 şi art. 9 C.

fam.); Căsătoria persoanelor alienate sau debile mintal este interzisă pentru motive

de ordin biologic şi pentru faptul că acestea nu-şi pot exprima consimţământul în mod conştient. Căsătoria unei astfel de persoane este nulă absolut, chiar dacă a fost încheiată într-un moment de luciditate. De asemenea, nu are importanţă dacă aceste persoane au fost sau nu puse sub interdicţie.

Persoanele lipsite temporar de facultăţile mintale nu se pot căsători în intervalul de timp în care discernământul le lipseşte, întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil (art. 19 C. fam.).

• lipsa de solemnitate; Căsătoria va fi lovită de nulitate absolută atât în situaţia în care lipseşte numai

un element al solemnităţii, cât şi atunci când solemnitatea lipseşte integral (art. 19 C. fam. ).

Tot un element al solemnităţii este şi prezenţa a doi martori la încheierea căsătoriei, astfel că lipsa acestora va atrage nulitatea absolută a căsătoriei.

În ceea ce priveşte prezenţa ofiţerului de stare civilă, considerăm că acest element face parte din cel al solemnităţii căsătoriei, astfel că, dacă ofiţerul de stare civilă lipseşte, nu este asigurată această condiţie esenţială la încheierea căsătoriei.

• lipsa de publicitate; Lipsa publicităţii la încheierea căsătoriei va duce la nulitatea căsătoriei numai

atunci când, prin aceasta s-a urmărit şi s-a realizat încălcarea unor condiţii de fond cerute de lege. Clandestinitatea prin ea însăşi nu ar putea să ducă la nulitatea absolută a căsătoriei, decât în cazul în care, prin aceasta, s-au ascuns lipsuri esenţiale, de fond, la încheierea căsătoriei.

• necompetenţa ofiţerului de stare civilă; Necompetenţa ofiţerului de stare civilă trebuie cercetată din trei puncte de

vedere: - cu privire la calitatea sa de ofiţer de stare civilă; - cu privire la teritoriul pe care îşi are competenţa;

��

53

- cu privire la persoanele a căror căsătorie o poate încheia. În ce priveşte necompetenţa sa rationae materiae, aceasta duce în mod

indiscutabil la nulitatea absolută. Prin excepţie, dacă înregistrările au fost făcute în registrul de stare civilă de o persoană necompetentă, care a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă, creând o stare de eroare comună invincibilă, căsătoria este valabilă, ca o aplicaţiune a principiului error communis facit jus.

Instanţa care va judeca o acţiune pentru constatarea nulităţii unei astfel de căsătorii, va trebui să stabilească două împrejurări esenţiale:

- una de ordin obiectiv, respectiv dacă persoana necompetentă a exercitat în mod public atribuţia de ofiţer de stare civilă;

- alta de ordin subiectiv, anume dacă soţii au cunoscut sau nu împrejurarea că acea persoană nu are calitatea de ofiţer de stare civilă. Dacă au cunoscut acest fapt, ei nu vor mai putea fi consideraţi în eroare, chiar dacă toate celelalte persoane prezente au fost în eroare.

Nu atrage sancţiunea nulităţii încălcarea competenţei personale sau a celei teritoriale.

• frauda la lege; În materie de căsătorie, realizarea fraudei la lege duce neapărat şi la

fictivitatea căsătoriei, ca, de pildă, când autorul infracţiunii de viol încheie căsătoria cu victima în scopul de a scăpa de consecinţele legii penale.

• lipsa diferenţierii de sex; Existenţa acestei condiţii duce la nulitatea absolută a căsătoriei, fiind un caz

de nulitate virtuală. Aşadar, va fi lovită de nulitate absolută căsătoria persoanelor de acelaşi sex, precum şi a acelora al căror sex nu este bine precizat.

• lipsa consimţământului; Lipsa consimţământului duce la nulitate absolută în temeiul art. 19 şi al art. 16

C. fam., atât atunci când este vorba de lipsa sa materială, cât şi atunci când este vorba de lipsa psihică a acestuia, în cazul celui lipsit vremelnic de facultăţile mintale. La fel, debilii şi alienaţii mintali nu pot exprima un consimţământ valabil, însă, în acest caz, căsătoria va fi nulă şi din motive de ordin biologic şi social.

• căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.

• lipsa aprobării prealabile a conducătorului instituţiei în care este angajat preotul militar.

• căsătoria de convenienţă. Căsătoria de convenienţă este definită de art.2 lit.l din O.U.G. nr.194/2002

privind regimul străinilor în România. Căsătoria de convenienţă este definită ca fiind „căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda condiţiile de intrare şi şedere a străinilor şi de a obţine dreptul de şedere pe teritoriul României.”

Potrivit art.63 din O.U.G. nr.194/2002, Oficiul Român pentru Imigrări refuză prelungirea dreptului de şedere obţinut în baza căsătoriei dacă, în urma verificărilor efectuate, rezultă că acea căsătorie este de convenienţă.

54

Elementele pe baza cărora se poate constata faptul că o căsătorie este de convenienţă pot fi următoarele: a) coabitarea matrimonială nu există; b) soţii nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei; c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din căsătorie; d) soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi; e) există date că anterior unul dintre soţi a încheiat o căsătorie de convenienţă; f) soţii sunt inconsecvenţi în declararea datelor cu caracter personal, a circumstanţelor în care s-au cunoscut ori a altor informaţii relevante despre aceştia; g) încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani între soţi, cu excepţia sumelor primite cu titlu de dotă.

Constatarea acestor elemente se realizează de către ofiţerul de interviu, lucrătorul din cadrul Oficiului Român pentru Imigrări, cu atribuţii în constatarea existenţei elementelor căsătoriei de convenienţă. Aceste elemente pot rezulta din: a) datele obţinute în urma interviului; b) înscrisuri; c) declaraţiile celor în cauză sau ale unor terţe persoane; d) controale la domiciliul conjugal ori alte verificări suplimentare. Nulitatea absolută poate fi acoperită prin convieţuirea reală a soţilor.

• căsătoria fictivă constituie un caz de nulitate absolută relevat de literatura română de specialitate.

Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a. căsătoria nu s-a încheiat în scopul întemeierii unei familii, căsătoria s-a încheiat în scopul obţinerii unor efecte secundare, b. cauza de nulitate anterioară sau concomitentă încheierii căsătoriei nu a fost acoperită prin convieţuirea soţilor.

Căsătoria fictivă reprezintă atât o formă specială de simulaţie, cât şi o formă a fraudei la lege.

Nulitatea se acoperă dacă între soţi se stabilesc relaţii conjugale reale. Astfel, există o imposibilitate a declarării nulităţii căsătoriei pentru fictivitate dacă din căsătoria fictivă s-au născut ori conceput copii. Instituţia efectelor nulităţii căsătoriei cu privire la copii nu este incidentă în cazul nulităţii căsătoriei pentru fictivitate.

5.4. Cazurile de nulitate relativă Articolul 21 alin. (1) C. fam. are următorul conţinut: „căsătoria poate fi

anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau violenţă".

Eroarea, spre deosebire de dreptul comun, nu duce la anularea căsătoriei, după cum rezultă din textul precizat, decât dacă se referă la identitatea fizică a celuilalt soţ. Eroarea asupra calităţilor esenţiale ale celuilalt soţi nu atrage nulitatea căsătoriei.

Nu ne aflăm în cazul erorii asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, dacă reclamantul nu a cunoscut că soţia sa era însărcinată la data încheierii căsătoriei.

Eroarea provocată prin viclenie – dol, duce la anularea căsătoriei, chiar dacă ea nu poartă asupra calităţilor esenţiale ale soţului care a provocat-o, dacă această împrejurare a determinat consimţământul celuilalt soţ.

�� Cazuri de nulitate

relativă a căsătoriei

55

Dolul – eroarea provocată – are un domeniu de aplicare mai puţin restrictiv decât cel a erorii, în sensul că poate constitui viciu de consimţământ chiar dacă poartă asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ.

Dolul cuprinde un element subiectiv – eroarea, şi un element obiectiv – mijloacele dolosive. El trebuie să provină de celălalt soţ. Pentru a fi o cauză de anulare a căsătoriei, mijloacele viclene folosite de unul dintre soţi trebuie să fie determinante pentru ca celălalt soţ să-şi manifeste consimţământul, în sensul că, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar mai fi încheiat căsătoria. Problema caracterului determinant se rezolvă de la caz la caz, in concreto, instanţele de judecată trebuind să aprecieze, ţinând seama de experienţa de viaţă, pregătirea şi de alte date privind pe cel care se pretinde victimă a mijloacelor viclene.

Este un dol comisiv, care duce la anularea căsătoriei, faptul unuia dintre soţi care, suferind de o boală gravă şi de durată, a indus în eroare pe celălalt soţ în privinţa stării sale de sănătate, prin prezentarea unui certificat prenupţial, întocmit pe baza certificatului medical, eliberat de o rudă. La fel, este dol prin reticenţă, faptul de a fi ascuns faţă de celălalt soţ, cu bună-ştiinţă, boala de care suferă sau numai amploarea acesteia, dacă boala afectează grav relaţiile normale dintre soţi. Malformaţia care nu constituie o nediferenţiere de sex, dar are caracterul unei maladii care nu a fost cunoscută de celălalt soţ, întrucât i-a fost ascunsă, constituie motiv de anulare a căsătoriei care s-a încheiat ca urmare a unui dol reticent.

Violenţa poate constitui motiv de anulare a căsătoriei, însă, date fiind condiţiile impuse de lege la încheierea căsătoriei şi obligativitatea verificării prealabile a acestora, în practică, astfel de cazuri se întâlnesc foarte rar. În acest sens, s-ar putea aminti constrângerea exercitată de către părinţi asupra fiicei, în sensul încheierii căsătoriei cu o anumită persoană. De asemenea, violenţele exercitate asupra soţului al cărui consimţământ a fost viciat trebuie să aibă o anumită intensitate şi gravitate, care să-l pună în situaţia obiectivă de a nu se putea opune căsătoriei. În plus, violenţele trebuie apreciate, raportat la starea psihică a soţului respectiv.

Regimul juridic al viciilor de consimţământ are caracter special în materia căsătoriei. Două sublinieri se impun a fi precizate. În primul rând, dispoziţiile art.21 C. fam reglementează posibilitatea anulării căsătoriei la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.

Caracterul special al leziunii este consacrat de sus-menţionata dispoziţie legală prin nereglementarea acestei instituţii în materia viciilor de consimţământ ale încheierii căsătoriei. Astfel, în această materie îşi găsesc aplicare doar eroarea, dolul şi violenţa. În al doilea rând, sfera de aplicare a viciilor de consimţământ reglementate expres de art.21 alin.1 C. fam. este delimitată de legiuitorul român.

• Eroarea constituie viciu de consimţământ numai dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ. Această limitare face ca anularea căsătoriei, pentru acest motiv, să fie aproape imposibilă, date fiind condiţiile în care se încheie aceasta.

• Violenţa viciază consimţământul viitorului soţ prin teama care i-a fost

provocată ca urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa. Violenţa cuprinde un element obiectiv – constrângerea, şi un element subiectiv – teama insuflată. Argumentul de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distringuere debemus, ar justifica punctul de vedere potrivit căruia atât violenţa

56

fizică, cât şi violenţa morală pot constitui viciu de consimţământ. Din perspectivă practică, violenţa fizică nu poate constitui viciu de consimţământ în materia încheierii căsătoriei. Violenţa psihică presupune luarea în considerare a unor aspecte precum vârsta, pregătirea şi experienţa pretinsei victime ş.a. Simpla temere reverenţioasă (respectul datorat părinţilor sau altor rude) nu constituie viciu de consimţământ.

5.5. Efectele nulităţilor Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă, deşi sunt produse de cauze diferite

şi au regim juridic diferit, generează acelaşi efect şi anume desfiinţarea, atât pentru trecut, cât şi pentru viitor a căsătoriei, ca şi cum ea nu ar fi existat.

I. În privinţa raporturilor nepatrimoniale dintre soţi, rezultă următoarele efecte:

• dacă numele soţilor s-a schimbat prin căsătorie, ei redobândesc numele avut înainte. Soţul care a luat numele celuilalt, nu-l va putea menţine şi pentru viitor, aşa cum este posibil în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ;

• încetează toate obligaţiile specifice căsătoriei, fiecare soţ putându-se căsători cu altcineva sau chiar între ei, dacă motivul de nulitate a dispărut;

• se consideră că n-au avut niciodată calitatea de soţi, astfel că nicio acţiune penală pentru bigamie sau adulter n-ar mai putea continua;

• dacă unul dintre soţi nu a atins vârsta majoratului, el nu va fi considerat, la fel ca după desfacerea căsătoriei, că are capacitate deplină de exerciţiu [art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954].

II. În privinţa raporturilor patrimoniale consecinţele nulităţii sunt

următoarele: • regimul comunităţii patrimoniale va fi retroactiv desfiinţat, bunurile

dobândite în această perioadă vor fi considerate coproprietatea celor a căror căsătorie a fost desfiinţată;

• obligaţia de întreţinere se consideră că n-a existat; • nu poate exista dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor, dacă nulitatea a

fost pronunţată după decesul unuia dintre cei aparent căsătoriţi. Prin excepţie, art. 23 alin. (2) C. fam. dispune că desfiinţarea căsătoriei nu are

nicio urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie, iar art. 24 alin. (2) C. fam. prevede că, în privinţa relaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor aplica dispoziţiile privitoare la divorţ.

Copiii rezultaţi dintr-o căsătorie anulată nu sunt puşi în situaţia de a-şi stabili filia ţia. De asemenea, copilul născut după declararea nulităţii căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, cu condiţia să fi fost conceput în timpul căsătoriei, iar mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie.

Instanţa de judecată, pronunţând nulitatea căsătoriei, va trebui să dispună încredinţarea copiilor unuia din părinţi, stabilind în acelaşi timp contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi de educare.

Nulitatea căsătoriei nu afectează vocaţia succesorală reciprocă dintre părinţi şi copii.

5.6. Regimul juridic al nulităţilor

�� Efectele nulităţii

căsătoriei

57

Acţiunea având ca scop constatarea nulităţii absolute a căsătoriei poate fi intentată de orice persoană interesată, adică de soţi, terţii care pot justifica un interes, procurorul sau, incidental, în cadrul unui proces început, poate fi invocată chiar de către instanţa de judecată din oficiu.

Acţiunea în anularea căsătoriei nu poate fi pornită, decât de către soţul al cărui consimţământ a fost viciat, procurorul neputând introduce o astfel de acţiune.

Dacă în cazul nulităţii absolute, acţiunea este imprescriptibilă, în cazul nulităţii relative, dreptul material la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la încetarea violenţei sau de la descoperirea erorii sau a dolului.

Legiuitorul a instituit un regim juridic atenuat al nulităţilor în materia dreptului familiei. Astfel, nu numai căsătoria anulabilă poate fi confirmată, dar, în anumite cazuri, chiar căsătoriile lovite de nulitate absolută. Căsătoria fictivă şi căsătoria de convenienţă constituie exemple în acest sens.

Articolul 20 C. fam. prevede că o căsătorie încheiată fără ca unul dintre soţi să fi împlinit vârsta legală nu va fi declarată nulă, dacă, între timp, soţul a împlinit vârsta cerută de lege pentru căsătorie sau soţia a dat naştere unui copil ori a rămas însărcinată.

Hotărârile judecătoreşti având drept criteriu de delimitare, existenţa sau inexistenţa dreptului înaintea sesizării instanţei, sunt de două feluri: declarative şi constitutive.

Hotărârile declarative sunt acelea prin care se constată o situaţie juridică existentă pe care instanţa de judecată o verifică şi o declară ca atare. Aceste hotărâri produc efecte numai între părţile din proces, deci au efect relativ. Majoritatea hotărârilor judecătoreşti sunt declarative.

Hotărârile constitutive sunt acelea care creează situaţii juridice noi sau conferă părţilor calităţi noi. Aceste hotărâri sunt opozabile tuturor, deci au un efect absolut. Aparţin acestei categorii hotărârile care intervin în acţiunile de stare civilă etc.

Hotărârile prin care se pronunţă nulitatea/anulabilitatea căsătoriei sunt constitutive de drepturi şi sunt deci opozabile erga omnes, deoarece modifică starea civilă a persoanelor care au fost căsătorite, iar starea civilă are un caracter indivizibil, adică ea nu diferă în raport cu persoanele faţă de care este considerată. Nu se poate, de exemplu să se considere că o persoană este căsătorită în raport cu anumite persoane, iar faţă de alte persoane să se considere că nu este căsătorită. Caracterul indivizibil al stării civile determină ca hotărârile în materie de nulitate a căsătoriei să aibă un efect absolut, deoarece modifică starea civilă. O altă soluţie ar duce la consecinţe neadmisibile.

Practica judecătorească a decis că acţiunea prin care se solicită anularea căsătoriei sau constatarea nulităţii acesteia este admisibilă, indiferent de faptul că anterior, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, acea căsătorie fusese desfăcută prin divorţ.

5.7. Căsătoria putativ ă Căsătoria putativă este aceea căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii

valabile, chiar dacă ea este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei. Ea îşi are reglementarea în prevederile art. 23 alin. (1) C. fam., potrivit cărora „soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până

�� Regimul juridic al nulităţii

căsătoriei

�� Căsătoria putativă

58

la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă".

După cum rezultă din prevederea textului, pentru a ne afla în prezenţa unei căsătorii putative, trebuie să fie îndeplinite, cumulativ, următoarele două condiţii:

- existenţa unei căsătorii nule sau anulabile; - buna-credinţă a unuia sau a ambilor soţi. În privinţa celei de-a doua condiţii, se impune menţionat că buna-credinţă

constă, aici, într-o eroare a unuia sau a ambilor soţi cu privire la cauza nulităţii căsătoriei. Buna-credinţă trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei, când se apreciază îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru căsătorie, reaua-credinţă survenită după acest moment neavând nicio influenţă cu privire la putativitatea căsătoriei. Buna-credinţă, la fel ca şi în dreptul comun, este prezumată, dovada relei-credinţe fiind, deci, în sarcina acelora care o invocă.

Efectele căsătoriei putative Efectele căsătoriei putative se regăsesc în dispoziţiile art. 23 alin. (1) C. fam.,

care consacră excepţia de la regula retroactivităţii nulităţilor în favoarea soţului de bună-credinţă.

Efectele căsătoriei putative se analizează: a. în funcţie de buna - credinţă a ambilor soţi şi b. în funcţie de buna - credinţă a unui singur soţ. În ambele ipoteze, relaţiile personale dintre soţi, capacitatea de exerciţiu,

relaţiile patrimoniale dintre soţi constituie aspectele din perspectiva cărora se analizează efectele căsătoriei putative.

a. Ipoteza bunei-credinţe a ambilor soţi Cu privire la relaţiile personale dintre soţi, se poate afirma că, până la data la

care hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută sau s-a anulat căsătoria: 1. a existat obligaţia de fidelitate, 2. a existat obligaţia de sprijin moral reciproc, 3. a operat suspendarea prescripţiei.

Cu privire la nume, nu se aplică dispoziţiile legale referitoare la divorţ. Textul art.24 alin.1 precizează expres aplicarea dispoziţiilor referitoare la divorţ numai cu privire la raporturile patrimoniale, excluzând sfera raporturilor personal - nepatrimoniale. În consecinţă, soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie îşi recapătă numele avut anterior.

Cu privire la capacitatea deplină de exerciţiu, efectul căsătoriei putative este următorul: dacă declararea nulităţii căsătoriei a fost pronunţată anterior împlinirii de către soţi a vârstei nubile - prin căsătorie soţul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu - capacitatea de exerciţiu astfel dobândită nu se pierde.

Relaţiile patrimoniale dintre soţi sunt guvernate de regulile consacrate de legiuitorul român în materia divorţului. În consecinţă,

1. comunitatea de bunuri a existat,; 2. obligaţia de întreţinere între soţi a existat şi poate exista în viitor între foştii

soţi;

59

3. fiecare soţ beneficiază de dreptul de moştenire dacă decesul celuilalt soţ s-a produs anterior momentului rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria.

b. Ipoteza bunei-credinţe a unui singur soţ Numai soţul de bună-credinţă este considerat că a avut calitatea de soţ până la

data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care se constată nulitatea absolută sau s-a pronunţat anularea căsătoriei. Consecinţele acestui principiu sunt relevate dintr-o triplă perspectivă.

Cu privire la relaţiile personale dintre soţi, se impune efectuarea următoarelor precizări:

1. Obligaţia de fidelitate şi obligaţia de sprijin moral au existat numai pentru soţul de bună-credinţă.

2. Suspendarea prescripţiei a operat numai în favoarea soţului de bună-credinţă. 3. De asemenea, dacă soţul de bună-credinţă şi-a schimbat numele prin căsătorie,

se va reveni la numele avut anterior încheierii căsătoriei. Cu privire la capacitatea de exerciţiu, efectul este următorul: dacă desfiinţarea

căsătoriei este constată sau se pronunţă anterior împlinirii de către soţul de bună-credinţă a vârstei nubile, capacitatea de exerciţiu se menţine.

Cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi, regulile sunt următoarele: 1. numai soţul de bună-credinţă poate fi creditorul obligaţiei de întreţinere, în

aceleaşi condiţii din materia divorţului. 2. numai soţul de bună-credinţă beneficiază de dreptul de moştenire asupra

bunurilor celuilalt soţ cu respectarea următoarei condiţii: decesul să fi intervenit până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei.

3. Beneficiarii comunităţii de bunuri sunt atât soţul de bună-credinţă, cât şi soţul de rea-credinţă. Nu este de conceput să se considere că bunurile dobândite de soţul de bună-

credinţă ar fi bunuri proprii, iar cele dobândite de soţul de rea-credinţă ar fi comune, într-o asemenea ipoteză, s-ar institui un regim matrimonial special ce nu este reglementat.

§6. Încetarea şi desfacerea căsătoriei 6.1. Încetarea căsătoriei Potrivit art. 37 alin. (1) C. fam., căsătoria încetează prin moartea sau prin

declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 22 C. fam., dacă hotărârea de declarare a morţii este anulată, iar între timp soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, prima căsătorie este considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii.

Dacă soţul care s-a recăsătorit a fost de rea-credinţă, având cunoştinţă că cel declarat mort trăieşte, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă, încălcându-se prevederile art. 5 C. fam., astfel că va fi lovită de nulitate absolută.

Efectele încetării căsătoriei a) Soţul supravieţuitor care, în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului

decedat, poate să poarte acest nume şi după încetarea căsătoriei. De asemenea, s-a

�� Încetarea căsătoriei

60

decis că soţul supravieţuitor poate să poarte acest nume şi după recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ.

b) Dacă soţul supravieţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie.

c) Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile comune care se cuvenea soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi se va deferi moştenitorilor.

d) Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă, potrivit art. 98 alin. 2 C. fam.

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor (ex nunc).

6.2. Desfacerea căsătoriei Dispoziţiile art.37 alin.2 C. fam. consacră posibilitatea desfacerii căsătoriei

prin divorţ. Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura de separare definitivă a soţilor, pronunţată în condiţile legii. 1. Concepţii privind divorţul

Cu privire la divorţ, au fost consacrate trei principale concepţii: 2.1. concepţia divorţului - remediu - divorţul intervine dacă se constată imposibilitatea căsătoriei, indiferent dacă se constată sau nu culpa unuia dintre soţi; 2.2. concepţia divorţului - sancţiune - divorţul constituie o sancţiune ce intervine în ipoteza destrămării culpabile a relaţiilor de familie, se pronunţă la cererea soţului culpabil cu posibilitatea reţinerii culpei ambilor soţi; 2.3. concepţia divorţului remediu - sancţiune ce îmbină elementele primelor două concepţii.

Potrivit dispoziţiilor art.38 alin.1 C. fam., instanţa de judecată poate desface căsătoria dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

1. existenţa unor motive temeinice, 2. motivele temeinice constituie premisa vătămării grave a relaţiilor de

căsătorie, 3. imposibilitatea continuării căsătoriei. Sistemul român de drept a consacrat sistemul mixt al divorţului remediu -

sancţiune. Accepţiunea sintagmei "motive temeinice" utilizată de art.37 alin.2 lit.b C. fam., nu este explicată de legiuitorul român. De altfel, ar fi imposibilă o enumerare exhaustivă a motivelor de divorţ. De aceea, instanţele judecătoreşti vor aprecia temeinicia motivelor invocate în funcţie de situaţiile de fapt şi de probatoriul administrat.

2. Modalităţi de desfacere a căsătoriei

61

Conform art.37 alin.2 C. fam., astfel cum a fost modificat prin Legea Nr.202 din 25.10.2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor,1 căsătoria se poate desface prin divorţ. Divorţul poate avea loc:

1. prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi; 2. atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav

vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; 3. la cererea aceluia dintre soţi a cărui stare de sănătate face imposibilă

continuarea căsătoriei. Posibilitatea oricăruia dintre soţi de a solicita desfacerea căsătoriei prin divorţ

atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei reflectă sistemul divorţului - remediu. 3. Divorţul prin acordul soţilor

În vechea reglementare, până la modificarea Codului familiei prin Legea

Nr.202/2010, art.38 alin.2 C. fam., prevedea că temeiul desfacerii căsătoriei prin divorţ îl poate constitui acordul ambilor soţi dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii:

a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi

b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie. În actuala reglementare art. 38 C. fam., astfel cum a fost modificat de Legea

Nr.202/2010, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa de judecată indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

De asemenea, potrivit art.381 C. fam., introdus prin Legea Nr.202/2010, dacă soţii sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, căsătoria poate fi desfăcută de ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, constatând desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le acestora un certificat de divorţ.

Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.

La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor.

Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau notarul public înregistrează cererea şi le acordă un termen de 30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ. La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.

Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

Dispoziţiile art.40 alin.1 C. fam. cu privire la numele soţilor se aplică şi în cazul divorţului prin acordul soţilor. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de

1 Publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 din 26/10/2010.

62

familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public emite o dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată.

Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se înţeleg este de competenţa instanţei de judecată.

Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face această menţiune în actul de căsătorie.

În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii au avut ultima locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

În cazul constatării divorţului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art.381 C. fam., ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public respinge cererea de divorţ. Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

4. Procedura divorţului

Regulile procedurale ce guvernează divorţul sunt instituite de art.607-619 C.

proc. civ. În sistemul român de drept, căsătoria se consideră desfăcută pe data la care

hotărârea de divorţ a rămas irevocabilă. Atunci când ofiţerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor constată desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, căsătoria este desfăcută pe data eliberării acestui certificat.

Potrivit dispoziţiilor art.39 alin.2 C. fam., faţă de terţi, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data la care s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ sau, după caz, despre certificatul de divorţ, pe marginea actului de căsătorie sau la data când terţii au cunoscut divorţul pe altă cale.

Hotărârea de divorţ are efect constitutive, produce efecte erga omnes şi se comunică, din oficiu, serviciului de stare civilă competent, în vederea efectuării menţiunii corespunzătoare pe actul de căsătorie.

În literatura română s-a subliniat faptul că problema datei desfacerii căsătoriei are rezolvări distincte, după cum sistemele de drept admit divorţul pe cale administrativă sau numai pe cale judecătorească. În ipoteza divorţului pe cale administrativă, data desfacerii căsătoriei este aceea a înregistrării declaraţiei soţilor, unilaterală sau comună, la serviciul de stare civilă. 5.1. Instanţa competentă

63

5.1.1. Competenţa materială Ratione materiae, pentru judecata în primă instanţă, competenţa aparţine

judecătoriei.

5.1.2. Competenţa teritorială Potrivit art.607 C. proc. civ., pot fi competente următoarele instanţe:

a. cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor.

b. dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul;

c. iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul.

5.2. Legitimare procesuală 5.2.1. Calitatea procesuală activă

Având un caracter personal, acţiunea de divorţ poate fi introdusă şi exercitată

numai de către soţi. Per a contrario, o astfel de acţiune nu poate fi intentată şi/sau continuată de:

a. moştenitorii soţilor, întrucât căsătoria încetează prin deces; b. creditorii soţilor, pe calea acţiunii oblice, deoarece obiectul acestei acţiuni nu

este de natură patrimonială; c. procuror.

Atât soţul alienat sau debil mintal care nu a fost pus sub interdicţie, cât şi cel pus sub interdicţie pot introduce acţiunea de divorţ în momentele de luciditate. În situaţia în care, ulterior declanşării procesului, soţul respectiv îşi pierde luciditatea, acţiunea va fi continuată de reprezentatul său legal. 5.2.2. Calitate procesuală pasivă

Calitatea de pârât o are soţul împotriva căruia s-a introdus acţiunea de divorţ.

În cazul decesului acestuia, căsătoria încetează, neputând fi continuată faţă de moştenitori. Soţul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost sau nu pus sub interdicţie, poate figura ca pârât în proces, fiind reprezentat de tutorele său. 5.3. Cererea de divorţ

Cererea de divorţ va cuprinde, pe lângă elementele prevăzute de lege pentru

cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie. Se va preciza dacă nu sunt copii minori. La cerere, se va alătura certificatul de căsătorie in original şi certificatele de naştere ale copiilor minori.

Prin cererea de divorţ se poate solicita, cu titlu de capete accesorii de cerere:

64

- soluţionarea problemei locative a soţilor; - împărţirea bunurilor comune; - obligaţia de întreţinere între foştii soţi; - numele foştilor soţi; - încredinţarea copiilor minori; - obligaţia de întreţinere a copiilor minori. Asupra cestor trei ultime solicitări instanţa este obligată să se pronunte chiar şi

din oficiu. Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta

personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei. Preşedintele instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi

de împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa termen pentru judecarea cauzei.

Potrivit art.6131 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea Nr.202 din 25.10.2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, în cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul părţilor, ea va fi semnată de ambii soţi. Atunci când este cazul, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului.

Primind cererea de divorţ formulată prin acordul părţilor, instanţa va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care va fixa termen pentru soluţionarea cererii în camera de consiliu.

La termenul de judecată, instanţa verifică dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ. La cererea soţilor, instanţa va pronunţa o hotărâre cu privire la divorţ pe baza acordului lor. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se va pronunţa, potrivit legii, cu privire la numele pe care îl va purta fiecare soţ după desfacerea căsătoriei şi, când este cazul, cu privire la încredinţarea copiilor minori şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Tot astfel, instanţa va putea lua act de învoiala soţilor cu privire la alte cereri accesorii, în condiţiile legii.

În cazul în care soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va continua judecata administrând probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestor cereri. 5.4. Întâmpinarea

Potrivit art.611 alin.5 C. proc. civ. pârâtul nu este ţinut să facă întâmpinare. 5.5. Cererea reconvenţională

Soţul pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la prima zi

de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată, sub forma cererii reconvenţionale.

Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului.

Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea reclamantului.

65

În cazul când motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi f ăcută direct la instanta învestita cu judecarea apelului.

Neintroducerea cererii în termenele arătate anterior atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de a cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă şi motivele divorţului s-au ivit după această dată. 5.6. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ

Instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la:

a. încredinţarea copiilor minori, b. la obligaţia de întreţinere, c. la alocaţia pentru copii şi d. la folosirea locuinţei.

5.7. Judecarea cererii de divorţ

În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, cu exceptia

următoarelor cazuri când părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar: 1. unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate; 2. este împiedicat de o boală gravă; 3. este pus sub interdicţie judecătorească; 4. are reşedinţa în străinătate.

În faţa instanţei de fond, aceasta va stărui pentru soluţionarea divorţului prin înţelegerea părţilor. În cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator, în vederea informării lor cu privire la avantajele medierii. Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea părţilor. După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea divorţului prin mediere.2

Până la termenul fixat de instanţă, care nu poate fi mai scurt de 15 zile, părţile depun procesul-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul şedinţei de informare.

La judecata în căile de atac, soţii vor putea să-şi exercite drepturile şi numai prin mandatari.

Prezenţa personală a soţilor nu exclude posibilitatea exercitării dreptului de apărare prin avocat.

Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună însă judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. În cazul cererii de divorţ formulate prin acordul părţilor, instanţa soluţionează cererea în camera de consiliu.

În toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică. Dacă la termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte

nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută. Dacă lipsesc ambii soţi, cauza se suspendă.

2 Art.6141 C. proc. civ. astfel cum a fost introdus prin Legea Nr.202 din 25.10.2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor

66

În cazul divorţului prin acord, este obligatorie prezenţa ambilor soţi la termenul fixat în primă instanţă.

Dacă procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă. 5.8. Regimul probelor

Din punct de vedere probator, există anumite particularităţi faţă de dreptul comun, respectiv:

1. Daca anterior interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de divorţ, prin Decizia nr.969/2007, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art.612 alin.6 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale.

2. rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv pot fi audiate ca martori, cu excepţia descendenţilor. În situaţia în care din căsătorie au rezultat copii care sunt minori, instanţa este

obligată să se pronunţe, chiar şi din oficiu, asupra încredinţării acestora, în acest scop este obligată să asculte minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. În raport de dispoziţiile Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.

De asemenea, instanţa este obligată să asculte şi autoritatea tutelară. 5.9. Hotărârea de divorţ

Instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva ambilor soţi, chiar atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese vina amândurora.

Hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.

Potrivit art.617 alin.3 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea Nr.202/2010, în cazul divorţului prin acordul soţilor, prevăzut de art.38 alin.1 C. fam., instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi. Nemotivarea hotărârii se aplică şi în acest caz. 5.10. Acte de dispoziţie ale părţilor

1. Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are niciun efect asupra cererii făcute de pârât.

2. Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs, iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii.

3. Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare, şi în acest caz el se va putea folosi şi de faptele vechi.

67

5.11. Căi de atac Termenul de apel, precum şi cel de recurs este de 30 zile şi curge de la

comunicarea hotărârii. Acest termen curge şi în cazul cererilor accesorii. Apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a

respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai

reclamantul. Hotărârea care se pronunţă în cazul divorţului prin acordul soţilor este

definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul. Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii. Această

dispoziţie legală nu se referă la partea din hotărâre referitoare la capetele accesorii de cerere. 5.12. Data desfacerii căsătoriei

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă. Întrucât priveşte statutul civil al persoanei, divorţul are efect constitutiv, erga omnes. Faţă de terţi, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe altă cale. 6. Efectele desfacerii căsătoriei

Divorţul produce efecte numai pentru viitor. Instituţia efectelor desfacerii căsătoriei este susceptibilă de analiză din

următoarele perspective: 1. efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi; 2. efecte cu privire la relaţiile patrimoniale soţi; 3. efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii; 4. efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii.

6.1. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi.

Din momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de admitere a

acţiunii de divorţ încetează calitatea de soţ. Obligaţia de sprijin moral, de fidelitate, precum şi obligaţia de a locui

împreună încetează la desfacerea căsătoriei. Capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie nu se pierde, chiar dacă la

data desfacerii respectivei căsătorii sotul nu împlinise vârsta de 18 ani. Cu privire la numele soţilor, regula consacrată de art.40 alin.3 C. fam. este

următoarea: fiecare dintre foştii soţi va purta numele pe care-l avea înainte de căsătorie în cazul în care unul dintre soţi sau ambii soţi şi-au schimbat numele la încheierea căsătoriei. Soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ poate să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei în condiţiile învoielii părţilor. În lipsa învoielii soţilor, instanţa de judecată poate să încuviinţeze acest drept pentru motive temeinice.

68

Împrejurarea că în urma pronunţării divorţului, copiii minori rezultaţi din căsătorie au fost încredinţaţi soţiei pentru creştere şi educare şi că soţia ar întâmpina dificultăţi de ordin administrativ în cazul schimbării actelor în care figura cu nume comun, nu pot să motiveze admiterea cererii formulate de aceasta pentru păstrarea numelui comun şi după pronunţarea divorţului. Pentru încuviinţarea unor astfel de cereri, este necesar ca motivele temeinice prevăzute de art.40 alin.2 C. fam. să învedereze existenţa unui interes legat de reputaţia pe care soţia şi-a câştigat-o sub numele purtat în timpul căsătoriei.

Divorţul nu are nicio influenţă în ceea ce priveşte cetăţenia soţilor. 6.2. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi.

Obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei, obligaţia de sprijin material

încetează la desfacerea căsătoriei. Obligaţia legală de întreţinere între soţi încetează, luând naştere obligaţia de

întreţinere între foştii soţi. De asemenea, dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor se pierde. Beneficiul contractului privitor la locuinţă va fi atribuit soţului căruia i s-au

încredinţat copiii sau când nu sunt copii, soţului care a obţinut divorţul dacă, într-o ipoteză sau alta, acesta reclamă un interes efectiv în a folosi locuinţa.

Criteriile instituite de art.22 din Legea nr.5/1973 au fost abrogate de Legea locuinţei nr.114/19963, fără a fi reglementat un criteriu de atribuire a locuinţei comune a soţilor în lipsa unor dispoziţii legale exprese, instanţele de judecată sunt obligate să soluţioneze cererea privind locuinţa comună a soţilor în temeiul dispoziţiilor art.38 alin. ultim C. fam. Fostele criterii legale de atribuire a locuinţei pot deveni criterii jurisprudenţiale.

Comunitatea de bunuri a soţilor încetează la desfacerea căsătoriei prin modalitatea împărţirii acestora. Dispoziţiile art. 36 C. fam. consacră o regulă şi o excepţie. Principial, la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa de judecată. 6.3. Efecte cu privire la raporturile personale dintre părinţi şi copii

Se pot analiza din perspectiva încredinţării copiilor minori şi exercitării

ocrotirii părinteşti. Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe asupra încredinţării copiilor,

chiar dacă prin acţiunea de divorţ nu s-a cerut acest lucru. Învoiala soţilor cu privire la încredinţarea copiilor minori produce efecte juridice numai dacă a fost încuviinţată de instanţa de judecată.

În scopul încredinţării copiilor minori, în temeiul art.42 C. fam., instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi va hotărî ţinând seama de interesele copiilor pe care îi va asculta dacă au împlinit vârsta de 10 ani. Interesele copiilor ce urmează a fi avute în vedere cu ocazia încredinţării sunt legate nu numai de posibilităţile materiale ale părinţilor, ci şi de vârsta copiilor, precum şi de comportarea părinţilor înainte de desfacerea căsătoriei, de gradul de ataşament şi preocupare pe care l-au

3 Republicată în M. Of., Partea I, nr.331 din 26.11.1997, cu modificările şi completările ulterioare.

69

manifestat faţă de copii, precum şi de legăturile afective care s-au stabilit între părinţi şi copii. Opţiunea copiilor de a fi încredinţaţi unuia dintre părinţi nu are un rol preponderent în adoptarea soluţiei, însă aceasta nu poate fi nesocotită atunci când aceştia se află la vârsta la care pot aprecia corect interesul lor, ci trebuie analizată şi avută în vedere în raport de celelalte probe administrate.

Textul art.42 alin. ultim C. fam. trebuie raportat, printr-o interpretare sistematică, la dispoziţiile primului alineat al aceluiaşi articol, care se referă la obligaţia instanţei de a ţine seama de interesele copiilor minori, atunci când dispune încredinţarea acestora unuia sau altuia dintre părinţi. Prin urmare, chiar dacă părţile se învoiesc într-un anume sens în legătură cu încredinţarea copiilor minori, această învoială nu este obligatorie pentru instanţă, ci trebuie cenzurată prin raportare la interesele minorilor a căror încredinţare se solicită.

În condiţiile art.42 alin.2 C. fam., copiii pot fi încredinţaţi unor rude ori unor alte persoane, cu consimţământul acestora sau unor instituţii de ocrotire.

Această dispoziţie legală trebuie raportată la Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Motivele excepţionale care justifică încredinţarea minorilor unor alte persoane decât părinţii trebuie constatate de instanţa de judecată pe bază de probe, iar măsura luată este corectă numai atunci când are la bază exclusiv interesul minorilor. Indiferent cât de puternic ar fi ataşamentul bunicilor faţă de nepoţi, acesta nu poate fi considerat un motiv temeinic pentru înlăturarea părintelui.

Potrivit Legii nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine:

1. în principal, părinţilor; 2. în subsidiar, colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa; 3. în mod complementar, statului, prin instituţiile şi autorităţile publice cu

atribuţii în acest domeniu. Cu privire la exercitarea ocrotirii părinteşti, dispoziţiile art.43 alin.1 C. fam.

au consacrat următoarea regulă: părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti.

Dacă minorul a fost încredinţat unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, părinţii pot să păstreze legături personale cu minorul, sub rezerva indeplinirii condiţiei respectării interesului superior al copilului.

Modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii operează în condiţiile dispoziţiilor art.44 C. fam.

În caz de schimbare a împrejurărilor care au determinat încredinţarea copilului, art.44 C. fam. prevede că instanţa de judecată, la cererea oricăreia dintre părţi -sau chiar a copilului, dacă a împlinit vârsta de 14 ani - a autorităţii tutelare sau a unei instituţii de ocrotire, va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii.

Măsura reîncredinţării copilului minor spre creştere şi educare, de la un părinte la celălalt, îşi găseşte justificarea şi poate fi luată numai atunci când se stabileşte că interesele minorului o cer, adică numai când părintele în a cărui îngrijire se află nu-i mai poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. Schimbarea parţială a condiţiilor, care, în ansamblul lor, au determinat încredinţarea copilului, nu trebuie să atragă neapărat revenirea asupra acelei măsuri, cât timp subzistă elementele de bază hotărâtoare care au justificat-o şi care confirmă necesitatea ca ea să fie menţinută în chiar interesul copilului, atât în ceea ce priveşte

70

posibilităţile materiale, cât şi legăturile efective ce s-au creat între minor şi părintele căruia i-a fost încredinţat. Revenirea asupra măsurii, în sensul de a se lua copilul de la părintele căruia i-a fost încredinţat, trebuie să aibă o justificare temeinică, bazată pe motive puternice care să demonstreze că menţinerea la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare bunei lui dezvoltări fizice, creşterii şi educării sale, altminteri nefiind indicat de a i se impune schimbări forţate în modul de viaţă cu care a fost deprins timp îndelungat şi care nu se dovedeşte a fi dăunător.

6.4. Efecte cu privire la raporturile patrimoniale dintre părinţi şi copii

Instanţa de judecată are obligaţia de a stabili prin hotărâre judecătorească

contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Această regulă este instituită de dispoziţiile art.42 alin.3 C. fam.

Cuantumul contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile enunţate mai sus poate constitui obiectul învoielii foştilor soţi sub rezerva încuviinţării acesteia de către instanţa de judecată. In lipsa unei astfel de învoieli, părintele căruia nu i s-a încredinţat minorul este obligat faţă de acesta la plata unei sume de bani reprezentând o anumită cotă determinată din propriul venit net.

Dispoziţiile art.43 alin.1 C. fam. instituie principiul potrivit căruia părintele căruia i-a fost încredinţat minorul exercită drepturile părinteşti cu privire la bunurile copilului şi actele sale patrimoniale. Dacă minorul a fost încredinţat unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa de judecată va stabili care părinte îi va administra bunurile, îl va reprezenta sau îi va încuviinţa actele.

Condiţiile acordării alocaţiei de stat, precum şi categoriile de beneficiari ai acesteia sunt stabilite de Legea nr.61 din 22.09.1993.4

Alocaţia de stat pentru copii Copiii în vârstă de până la 16 ani beneficiază de alocaţie acordată de stat.

Titularul dreptului la alocaţia de stat este copilul. În privinţa modului de plată a alocaţiei de stat, trebuie distins între mai multe situaţii. Astfel:

- dacă părinţii locuiesc împreună şi se înţeleg, plata alocaţiei de stat pentru copii se poate face oricăruia dintre ei;

- dacă părinţii nu se înţeleg sau nu sunt împreună, legiuitorul a decis că plata alocaţiei de stat urmează a fi făcută aceluia dintre părinţi la care s-a stabilit, prin hotărâre judecătorească, domiciliul minorului sau căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare;

- alocaţia de stat pentru copii se poate plăti şi tutorelui, curatorului sau persoanei căreia i-a fost dat în plasament familial copilul sau căreia i s-a încredinţat spre creştere şi educare;

- după ce titularul dreptului la alocaţia de stat împlineşte 14 ani, plata va putea fi f ăcută direct acestuia, cu încuviinţarea reprezentantului său legal.

De vreme ce legiuitorul nu face nicio distincţie, înseamnă că sunt îndreptăţiţi la plata alocaţiei de stat, atât copiii din căsătorie, cât şi cei din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi.

La fel ca şi pensia de întreţinere, alocaţia de stat, având un caracter strict personal, nu poate face obiectul unei tranzacţii sau al unei renunţări.

4 Astfel, cum a fost republicată în M. Of., Partea I, nr.300 din 07 mai 2009 şi modificată ulterior.

��

71

Literatura de specialitate şi practica judiciară s-au pronunţat în sensul admisibilităţii acţiunii prin care se solicită obligarea soţului, care nu a întocmit formele necesare sau a încasat alocaţia de stat pentru copii fără drept, s-o remită celuilalt soţ în îngrijirea căruia se află minorul.

BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă

1. BACACI, A ., Raporturile patrimoniale in dreptul familiei, ed. aII-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007.

2. Bacaci A.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4,


3. CRACIUNESCU C. M ., Dreptul de dispozitie al sotilor asupra

bunurilor ce le apartin, in diferite regimuri matrimoniale, Ed. Universul Juridic,

Bucuresti, 2010.





Bucureşti, 2007.

7. Poenaru E., Căsătoria şi divorţul, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;

8. ROSU Elena, Dreptul familiei. Practica judiciara. Hotarari C.E.D.O.,

Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007.

72


Distingeţi între desfacerea şi desfiinţarea căsătoriei .

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi că instituţia căsătoriei este reglementată în prezent corespunzător, sub toate aspectele pe care le comportă? Argumentaţi răspunsul.

MODELE DE ÎNTREB ĂRI

1. Ce sunt impedimentele la căsătorie şi care sunt acestea? 2. Care este vârsta matrimonială? 3. Ce este opoziţia la căsătorie? 4. Ce semnificaţie are principiul error communis facit jus? 5. Care sunt obligaţiile cu caracter personal nepatrimonial ale soţilor? 6. Care sunt categoriile de bunuri proprii ale soţilor? 7. Care sunt cauzele de nulitate absolută a căsătoriei? 8. Ce efecte produce căsătoria putativă?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

A se vedea pag. 13 - 71

73

CAPITOLUL III RUDENIA ŞI AFINITATEA

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri la teste Cuprins: § 1. RUDENIA 1.1. Noţiune 1.2. Clasificare 1.3. Gradele de rudenie 1.4. Durata şi dovada rudeniei § 2. AFINITATEA 2.1. Noţiunea, gradele şi durata afinit ăţii 2.2. Dovada şi efectele afinităţii Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind instituţiile juridice ale

rudeniei şi afinităţii, a căror problematică este antamată nu numai de dreptul familiei, ci şi de alte ramuri de drept, precum dreptul succesoral şi dreptul penal.

Obiective operaţionale: Definirea rudeniei şi prezentarea diferitelor categorii ale acesteia, definirea afinităţii, învederarea modului de calcul al gradelor de rudenie şi al gradelor afinităţii.

= 1 oră

74

§1. Rudenia 1.1. Noţiune Rudenia este definită de art. 45 C. fam. ca fiind legătura care se bazează pe

descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Ceea ce defineşte Codul familiei este rudenia firească, bazată pe legătura de sânge dintre două persoane, respectiv pe faptul naşterii. Rudenia însă mai izvorăşte şi din actul juridic al adopţiei, în acest caz, fiind vorba de rudenie civilă. Ea constă în legătura izvorâtă din adopţie, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte.

1.2. Clasificare

A) după izvorul rudeniei distingem între: a) rudenie de sânge; b) rudenie civilă. B. după linia de rudenie distingem între: a) rudenie în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei persoane din

alta, fie în mod direct, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în mod indirect, în sensul că între două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri, deci de persoane între care s-a stabilit legătura părinte-copil (ex.: bunic-nepot).

Rudenia în linie dreaptă, în funcţie de sensul său ascendent sau descendent, poate fi:

- rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană cu cei din care coboară, plecând de la copil spre părinţi, bunici;

- rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din ea, deci de la părinţi spre copil, nepot etc.

b) rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, precum, rudenia dintre fraţi, veri primari etc.

C) Rudenia de sânge se mai poate clasifica în: a) rudenie din căsătorie, ca aceea dintre părinţi şi copiii rezultaţi din

căsătorie; b) rudenie din afara căsătoriei, ca aceea dintre părinţi şi copiii concepuţi în

afara căsătoriei. În dreptul nostru, ca urmare a asimilării depline a copilului din afara căsătoriei

cu cel din căsătorie (art. 63 C. fam.), nu există deosebiri esenţiale de regim juridic între cele două categorii de rude. Unele diferenţe apar însă, în ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei şi a numelui copilului din afara căsătoriei.

1.3. Gradele de rudenie Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc

întinderea, dar şi măsura apropierii rudeniei între două persoane. Gradul de rudenie se stabileşte, în linie dreaptă după numărul naşterilor, fiul

fiind aşadar rudă de gradul întâi, nepotul şi bunicul de gradul II ş.a.m.d., iar în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte, până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care gradul de rudenie se stabileşte, astfel că, fraţii sunt rude de gradul doi, verii primari

�� Definiţia rudeniei

�� Diferitele categorii de rudenie

�� Gradele de

rudenie

75

sunt rude de gradul patru etc. Se observă aşadar, că numai în linie dreaptă există rude de gradul întâi; în linie colaterală cel mai apropiat grad de rudenie fiind gradul doi, stabilit între fraţi şi surori.

Deşi art. 46 C. fam. se referă numai la rudenia de sânge. În mod asemănător însă se va stabili şi întinderea rudeniei civile, izvorâte din adopţie.

1.4. Dovada şi durata rudeniei Dovada rudeniei se face în mod diferit, după cum se urmăresc efecte de stare

civilă sau alte efecte. a) Când se urmăresc efecte de stare civilă, dovada rudeniei se face, în

principiu, cu actele de stare civilă. Există totuşi excepţii de la această regulă, respectiv situaţii în care starea

civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă. Astfel, reconstituirea sau întocmirea în anumite cazuri a actelor de stare civilă se poate face şi pe baza altor mijloace de probă. De asemenea, când dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul de naştere ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naştere în privinţa filiaţiei faţă de mamă, dovada acesteia, în faţa instanţei judecătoreşti, se poate face prin orice mijloc de probă.

b) Când se urmăresc altfel de efecte, de regulă patrimoniale, dovada rudeniei se poate face prin orice mijloc de probă.

Dovada prin orice mijloc de probă se admite şi atunci când aplicarea unor dispoziţii legale este condiţionată de existenţa rudeniei. Astfel de situaţii sunt următoarele:

- în caz de opoziţii la căsătorie pe motiv de rudenie între cei care vor să se căsătorească (art. 6 şi 7 C. fam.);

- în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere între rudele prevăzute de art. 86 C. fam.;

- în cazul nedemnităţii succesorale, când nedenunţarea omorului se consideră scuzabilă între anumite rude (art. 656 C. civ.);

- în cazul actelor juridice prohibite între anumite rude; - în cazul înlăturării martorilor pentru existenţa rudeniei între ei şi o parte din

proces; - la recuzarea judecătorilor sau a experţilor pentru că sunt rude cu părţile; - când trebuie stabilită rudenia cu fostul proprietar al unui imobil - construcţie,

supus restituirii în condiţiile legii. Chiar şi în aceste cazuri, care au, în principiu, natură patrimonială, dovada

statutului civil al unei persoane se face, în principal, prin actele de stare civilă. Totuşi Tribunalul Suprem a arătat că se pot încuviinţa şi alte probe în acest

sens atunci când trebuie dovedite „naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi necunoscute ori îndepărtate sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina piedici găsite întemeiate, cu condiţia ca aceste probe, astfel admise, să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate.”

În principiu, rudenia produce efecte numai dacă este dovedită. Cu toate acestea se admite că rudenia de sânge din afara căsătoriei va constitui impediment la căsătorie, în condiţiile art. 6 C. fam., deşi nu a fost stabilită legal.

Durata rudeniei este permanentă, dacă vorbim despre legătura de sânge, deci despre rudenia firească. Rudenia bazată pe adopţie durează atâta timp cât fiinţează actul juridic al adopţiei.

�� Dovada rudeniei

76

§2. Afinitatea 2.1. Noţiunea, gradele şi durata afinit ăţii Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin noţiunea

de afinitate. Această alianţă nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, iar între soţi, nu există nici rudenie, nici afinitate. Soţii „constituie o uniune distinctă, cu legături ce nu pot fi asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind raporturi specifice de căsătorie.”

Afinitatea nu este definită de lege, însă doctrina a stabilit că ea are izvorul în căsătorie şi nu se naşte în cazul concubinajului.

Pentru stabilirea gradelor afinităţii, în tăcerea legii, se vor aplica prin asemănare regulile de la rudenie, soţul fiind afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care soţul este rudă cu persoanele în cauză. Astfel, unul din soţi este afin de gradul întâi cu părinţii celuilalt soţ sau de gradul doi în linie colaterală cu fraţii şi surorile celuilalt soţ.

Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Afinitatea, odată născută ca urmare a unei căsătorii, devine un raport de sine-stătător, relativ independent de căsătoria care l-a generat. Autonomizarea efectelor afinităţii de soarta căsătoriei care a generat-o se poate justifica, prin aceea că afinitatea se bazează şi pe rudenie, care supravieţuieşte desfacerii sau încetării căsătoriei.

2.2. Dovada şi efectele afinităţii Proba afinităţii se face dovedindu-se căsătoria din care rezultă şi rudenia. În dreptul familiei, afinitatea generează obligaţia de întreţinere între copilul

vitreg şi părintele vitreg (art. 87 C. fam.). În alte ramuri de drept, afinitatea produce numeroase efecte, ca de exemplu: - în materie de nedemnitate succesorală, nedenunţarea omorului este

considerată scuzabilă pentru afinii în linie dreaptă ai făptuitorului; - în materie de recuzare a judecătorilor şi a experţilor; - în materie de strămutare a proceselor; - în materia probelor testimoniale; - profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la

parchetul unde soţul sau ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte funcţia de magistrat. Aceste interdicţii sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse în temeiul principiului ubi eadem est ratio idem jus, la situaţii asemănătoare cum este, de exemplu, cea în care soţul fratelui sau al surorii soţului avocatului deţine funcţia de magistrat. Aceste persoane nu sunt afini ai avocatului şi nici rude, fiind doar afini ai soţului avocatului. Ca atare, nefiind expres prevăzută în lege, interdicţia nu se extinde şi la aceste persoane.

�� Afinitatea

77








Bucureşti, 2007.


Ce este afinitatea?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Ce implicaţii au rudenia şi afinitatea în materia altor ramuri de drept decât dreptul familiei?


1. Ce este rudenia de sânge şi cum poate fi aceasta clasificată? 2. Cum se calculează gradele de rudenie şi de afinitate? 3. Ce este afinitatea?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 70-72

78

CAPITOLUL IV FILIA ŢIA

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri la teste Cuprins: § 1. NOŢIUNEA FILIA ŢIEI § 2. FILIA ŢIA FAŢĂ DE MAM Ă 2.1. Elementele maternităţii 2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de na ştere 2.3. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere 2.4. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hot ărâre judecătorească § 3. FILIA ŢIA FAŢĂ DE TATĂ 3.1. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie 3.2. Tăgada de paternitate 3.3. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie 3.4. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe temeinice privind filiaţia. Obiective operaţionale: Prezentarea noţiunii de filiaţiei, tratarea detaliată a

diverselor aspecte pe care le comportă atât stabilirea maternităţii, cât şi a paternităţii.

= 4 ore

79

§1. Noţiunea filiaţiei Filiaţia poate fi definită, fie ca şirul descendenţei unei persoane, una din alta,

fie ca legătura directă dintre părinţi şi copii. Filiaţia faţă de tată se numeşte paternitate şi se bazează pe faptul concepţiei,

iar filiaţia faţă de mamă se numeşte maternitate şi are la bază faptul naşterii. Filiaţia poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. §2. Filiaţia faţă de mamă 2.1. Elementele maternităţii Cum filiaţia faţă de mamă are la bază faptul uşor de dovedit al naşterii,

stabilirea ei nu ridică atâtea probleme precum filiaţia faţă de tată. Certitudinea maternităţii este exprimată şi prin adagiul latin mater in jure semper certa est.

Elementele de stabilire a maternităţii sunt, potrivit art. 47 C. fam., următoarele:

1. faptul naşterii; 2. identitatea copilului, respectiv copilul a cărui filiaţie se stabileşte trebuie să

fie acela pe care femeia faţă de care se stabileşte filiaţia, l-a născut. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă are la bază aceleaşi elemente, atât în cazul

filia ţiei din căsătorie, cât şi din afara căsătoriei, deosebirea fiind că, în prima ipoteză, trebuie făcută dovada căsătoriei.

Pentru a putea considera filiaţia stabilită, în prealabil, trebuie să se fi dovedit, prin mijloacele de probă admise de lege, existenţa acestei legături obiective între copil şi mama sa, izvorâtă din faptul naşterii şi al identităţii copilului. Nici certificatul de naştere şi nici hotărârea judecătorească nu pot fi emise fără această dovadă prealabilă. Odată eliberat certificatul de naştere sau adoptată hotărârea judecătorească, acestea constituie şi dovezi ale legăturii de filiaţie.

Stabilirea maternităţii se face prin certificatul de naştere, prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naştere şi hotărâre judecătorească.

2.2. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de na ştere Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte, potrivit dispoziţiilor art. 47 alin.(2) C.

fam., prin certificatul constatator al naşterii. Certificatul de naştere, ca orice act de stare civilă, este un înscris autentic, în

conţinutul căruia sunt cuprinse date declarate de părţi, precum şi date constatate personal de agentul instrumentator. Enunţurile care se consemnează ca urmare a declaraţiilor părţilor fac dovadă numai până la proba contrară, iar cele constatate personal de către ofiţerul de stare civilă fac dovadă până la înscrierea în fals.

Atât faptul naşterii, cât şi identitatea copilului se înregistrează pe baza declaraţiei unuia dintre părinţi, ceea ce înseamnă că puterea doveditoare a certificatului de naştere în privinţa ambelor aspecte este aceeaşi, adică până la proba contrară. Totuşi, potrivit art. 51 C. fam., starea civilă a copilului nu poate fi contestată atâta timp cât el foloseşte o stare civilă conformă cu certificatul de naştere. Neconformitatea stării civile cu acest certificat este, deci, o condiţie impusă de lege pentru ca maternitatea să poată fi luată în discuţie. Conformitatea stării civile nu

�� Definiţia filiaţiei

�� Elementele maternităţii

80

poate exista decât în ipoteza în care certificatul de naştere dovedeşte ambele elemente, adică atât faptul naşterii, cât şi al identităţii copilului.

Aşadar, certificatul de naştere dovedeşte, nu numai faptul că femeia a născut, dar şi că acel copil despre a cărui stare civilă este vorba, este copilul pe care ea l-a născut.

Când însă, copilul nu este cel născut de mamă, ca în cazul substituirii de copii, împrejurări care se întâmplă uneori, posesia de stat a acelui copil nu mai este conformă cu certificatul de naştere, fiind admisibilă acţiunea în justiţie pentru stabilirea situaţiei reale. În cadrul acesteia, se va putea folosi orice mijloc de probă.

Dacă nu se dovedeşte o stare civilă neconformă certificatului de naştere, puterea doveditoare a acestuia este absolută şi nu este admisă nicio acţiune în reclamaţie de maternitate sau în contestare de maternitate. Rezultă deci, că art. 51 C. fam. instituie o prezumţie absolută de filiaţie.

Conformitatea stării civile cu certificatul de naştere se realizează prin trei elemente:

- nomen - copilul poartă numele mamei; - tractus - copilul este considerat ca atare de mamă şi de familia lui; - fama - copilul este tot astfel considerat şi de alte persoane. De la această putere doveditoare a certificatului de naştere există o singură

excepţie, în cazul adopţiei, când, potrivit legii, se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti. În acest caz, noul act de naştere nu dovedeşte faptul naşterii faţă de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind dovedite de vechiul act de naştere.

2.3. Stabilirea maternităţii prin recunoaştere Recunoaşterea este actul prin care o femeie mărturiseşte legătura de filiaţie

dintre ea şi un copil, care declară că este al său. Recunoaşterea este, aşadar, o mărturisire, prin care femeia face cunoscută

naşterea şi identifică pe un copil, ca fiind acela pe care l-a născut. În egală măsură, recunoaşterea este un act juridic care are drept efect stabilirea posesiunii de stat a acelui copil. Datorită naturii sale juridice complexe, recunoaşterea este supusă atât regulilor privind mărturisirea, cât şi celor privind actele juridice.

2.3.1. Caracterele recunoaşterii a) Recunoaşterea are un caracter declarativ, întrucât are efecte retroactive,

copilul fiind considerat că are ca mamă pe femeia care l-a recunoscut, din momentul naşterii sale. Odată făcută, recunoaşterea modifică statutul copilului, care, din acel moment, nu va mai fi considerat născut din părinţi necunoscuţi sau având filiaţia stabilită numai faţă de tată.

b) Recunoaşterea este irevocabilă. Ca urmare, femeia care a făcut mărturisirea nu mai poate reveni asupra ei, chiar dacă a făcut-o prin testament (art. 48 alin. ultim C. fam.).

Faptul că mama poate contesta recunoaşterea pe care a făcut-o din eroare este în consens cu regulile care guvernează mărturisirea şi nici nu-i schimbă caracterul revocabil, căci contestarea este diferită de revocare.

c) Recunoaşterea are caracter personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi îndeplinită decât de către mamă. Nici moştenitorii, după moartea mamei, nici rudele

�� Posesia de

stat

�� Stabilirea

maternităţii prin recunoaştere

81

şi nici reprezentantul legal al femeii incapabile nu pot efectua o astfel de recunoaşte. Ea poate fi însă făcută de un mandatar cu procură specială, autentică.

d) Recunoaşterea este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de orice constrângere.

e) Recunoaşterea este un act unilateral, respectiv o manifestare unilaterală de voinţă.

f) Recunoaşterea nu poate fi făcută decât în formele prevăzute de lege. Formele în care se poate face recunoaşterea, prevăzute expres şi limitativ în

art. 48 alin. (2) C. fam., sunt următoarele: • declaraţia la serviciul de stare civilă, care poate fi făcută la orice serviciu

de stare civilă, însă, se poate înregistra doar în localitatea de naştere a copilului; • înscrisul autentic notarial sau alt înscris considerat de lege autentic; • testamentul, în oricare din formele sale, autentic, olograf, mistic sau

privilegiat. Deşi testamentul este esenţialmente revocabil, recunoaşterea făcută în cadrul acestuia este irevocabilă. Ca urmare, revocarea testamentului prin care s-a făcut şi o recunoaştere de maternitate, nu produce efecte asupra acesteia din urmă.

2.3.2. Capacitatea cerută pentru recunoaştere Singura condiţie care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii, sub acest

aspect, este ca manifestarea de voinţă să fie făcută de o persoană conştientă, cu discernământ. Recunoaşterea va putea fi valabil făcută chiar de o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

În consecinţă, recunoaşterea făcută de mamă, în cuprinsul unui testament, nul pentru lipsă de capacitate, va fi considerată valabilă.

2.3.3. Cazurile de recunoaştere a maternităţii Art. 48 C. fam. prevede limitativ două cazuri în care recunoaşterea poate avea

loc: - dacă naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă; - în cazul în care, copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din

părinţi necunoscuţi. a) naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă; Neînregistrarea naşterii se poate datora unor împrejurări diferite şi anume: - nu au existat registre de stare civilă; - deşi au existat registre de stare civilă, s-a omis înregistrarea, din vina

ofiţerului de stare civilă care n-a făcut înregistrarea, cu toate că mama a făcut declaraţia sau din vina mamei care nu a declarat naşterea.

Dacă nu au existat registre de stare civilă, mama poate face ulterior recunoaşterea Când însă omisiunea înregistrării se datorează neglijenţei ofiţerului de stare civilă, cu toate că mama a făcut declaraţia de naştere, nu mai este cazul recunoaşterii copilului, ci ne aflăm în situaţia întocmirii ulterioare a actului de naştere pe baza declaraţiei făcută anterior.

Dacă mama a omis să facă declaraţia de naştere, ea poate face recunoaşterea copilului.

b) copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi. Pot apărea mai multe situaţii. Astfel: - după ce naşterea a fost înregistrată legal pe baza declaraţiei de naştere, mama

reţine certificatul de naştere şi abandonează copilul care, fiind găsit, este din nou

��

82

înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi. Dacă mama apare şi înfăţişează certificatul de naştere, nu mai este cazul efectuării unei recunoaşteri, întrucât filiaţia a fost anterior stabilită faţă de mamă. Actul de naştere, întocmit ca urmare a găsirii copilului, va fi însă anulat, făcându-se menţiune despre existenţa primului act de naştere.

- copilul găsit a fost recunoscut de o femeie. Ulterior acesteia, o a doua recunoaştere din partea mamei sale este posibilă, numai după contestarea cu succes a primei recunoaşteri. În cazul în care mama copilului prezintă certificatul de naştere eliberat pe baza declaraţiei făcută anterior primei recunoaşteri, nu mai este nevoie de o recunoaştere din partea mamei. Prima recunoaştere va trebui contestată, iar certificatul eliberat pe baza ei va trebui anulat, făcându-se menţiune despre existenţa primului certificat de naştere.

- copilul înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi a fost ulterior adoptat de către propria mamă. Recunoaşterea este necesară, întrucât ea produce efecte retroactive, de la data naşterii, iar adopţia, numai din momentul încheierii ei.

Recunoaşterea nu este necesară dacă mama a declarat copilul la serviciul de stare civilă, înainte de a-l abandona şi i s-a întocmit certificat de naştere.

Dacă naşterea a fost înregistrată, dar registrele de stare civilă s-au distrus sau au dispărut, nu este necesară recunoaşterea, fiind posibilă reconstituirea actului de naştere. Recunoaşterea s-ar putea face însă, dacă, după reconstituire, se dovedeşte că în aceste registre copilul a fost trecut ca născut din părinţi necunoscuţi.

2.3.4. Copiii care pot fi recunoscuţi Întrucât, art. 48 C. fam. face referire în privinţa recunoaşterii numai la copilul

născut, s-a pus problema, dacă poate fi recunoscut copilul conceput sau copilul decedat.

a) Recunoaşterea copilului conceput este admisibilă în lumina prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, dar va produce efecte numai dacă, la naştere, copilul se află în una din situaţiile la care se referă art. 48 C. fam.

b) Recunoaşterea de către tată a copilului decedat se poate face, numai dacă acesta a lăsat descendenţi. Considerăm că ar trebui aplicate prin analogie aceste dispoziţii şi pentru cazul recunoaşterii de către mamă, câtă vreme, în această privinţă, Codul familiei nu prevede nimic.

Deoarece Codul familiei nu face vreo distincţie, putem aprecia că şi copilul major poate fi recunoscut.

2.3.5. Nulitatea recunoaşterii Nulitatea absolută a recunoaşterii intervine în următoarele cazuri: - dacă recunoaşterea este făcută de altcineva decât de mamă, personal sau prin

mandatar, cu procură specială, autentică; - dacă recunoaşterea este făcută cu încălcarea condiţiilor de formă instituite

prin art. 48 C. fam. (de ex. dacă recunoaşterea s-ar face prin înscris sub semnătură privată, care însă nu ar fi testament).

Codul familiei nu cuprinde nicio prevedere cu privire la împrejurările în care ar putea interveni nulitatea în general şi nulitatea relativă în special. Considerăm însă că poate fi cerută anularea recunoaşterii de maternitate pentru vicii de consimţământ, ca în cazul oricărui alt act juridic.

2.4. Stabilirea şi dovada maternităţii prin hot ărâre judecătorească

��

83

2.4.1. Condiţii pentru exercitarea acţiunii Articolul 50 C. fam. prevede că stabilirea maternităţii prin hotărâre

judecătorească poate avea loc în următoarele situaţii: a) în cazul în care, din orice împrejurare, dovada filia ţiei faţă de mamă nu se

poate face prin certificatul constatator al naşterii; b) în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul

constatator al naşterii. Prin acţiunea în stabilirea maternităţii, trebuie să se dovedească două

împrejurări: - aceea a sarcinii şi naşterii de către femeia împotriva căreia se exercită

acţiunea; - aceea a identităţii copilului născut de ea, cu copilul care exercită acţiunea.

Dovada acestor împrejurări poate fi făcută prin orice mijloc de probă. 2.4.2. Cine poate exercita acţiunea Acţiunea în stabilirea maternităţii are caracter personal, astfel încât poate fi

introdusă numai de copil. Nicio altă persoană şi nici procurorul nu poate exercita o atare acţiune. Copilul cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii, fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal. În numele incapabilului însă, poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii reprezentantul legal al acestuia, fără încuviinţarea autorităţii tutelare. Curatorul incapabilului însă, nu poate promova o astfel de acţiune. Moştenitorii copilului decedat nu pot introduce acţiunea, dar o pot continua pe cea introdusă de copil în timpul vieţii.

2.4.3. Împotriva cui se exercită acţiunea Acţiunea se exercită împotriva femeii despre care se pretinde a fi mamă a

copilului, iar dacă aceasta a decedat, se poate exercita şi împotriva moştenitorilor acesteia. Acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieţii copilului.

2.4.4. Hotărârea judecătorească şi efectele ei Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea are caracter declarativ,

în temeiul acesteia copilul dobândind faţă de mamă şi rudele acesteia poziţia copilului născut din afara căsătoriei. O astfel de hotărâre este opozabilă erga omnes.

2.5. Contestarea maternităţii 2.5.1. Contestarea maternităţii stabilită prin recunoaştere Articolul 49 C. fam. prevede că „recunoaşterea care nu corespunde adevărului

poate fi contestată de orice persoană interesată". Aşadar, contestarea s-ar putea face de copilul recunoscut care consideră că nu

femeia autoare a recunoaşterii este mama sa; de către moştenitorii care au interesul de a-l înlătura pe cel recunoscut de la moştenirea mamei lor; de însăşi femeia care a făcut recunoaşterea, dacă aceasta s-a aflat în eroare, de către orice alte persoane care ar putea dovedi un interes legitim în acest sens şi de către procuror, atunci când este necesar pentru protejarea drepturilor minorilor sau ale interzişilor, căci starea civilă interesează întreaga ordine de drept.

�� Stabilirea

maternităţii prin hotărâre

judecătorească

84

Această acţiune este, în tăcerea Codului familiei, imprescriptibilă. În dovedirea acţiunii, se pot folosi orice mijloace de probă.

Dacă acţiunea este admisă, legătura de filiaţie care s-a stabilit prin recunoaştere; este desfiinţată retroactiv şi se poate introduce acţiunea în stabilirea maternităţii, cele două acţiuni fiind distincte.

2.5.2. Contestarea maternităţii stabilită prin certificatul de naştere Acţiunea are ca obiect, în primul rând, înlăturarea legăturii de filiaţie care

rezultă din certificatul de naştere, care nu corespunde realităţii şi, în al doilea rând, stabilirea legăturii de filiaţie faţă de altă femeie, care se pretinde a fi adevărata mamă. În această situaţie, acţiunea este pornită de copil. Când însă, acţiunea în contestare este introdusă de alte persoane, aceasta are ca obiect numai contestarea, nu şi stabilirea maternităţii.

Şi această acţiune este imprescriptibilă şi se poate dovedi prin orice mijloc de probă.

§3. Filiaţia faţă de tată 3.1. Consideraţii introductive Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul

concepţiei, care există între tată şi fiu. Deşi sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeaşi

situaţie cu cel din căsătorie, Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art. 53-55 C. fam.), de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C. fam.), întrucât paternitatea se stabileşte deosebit în cele două situaţii.

3.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie 3.2.1. Prezumţia de paternitate Articolul 53 alin. (1) C. fam. prevede: „Copilul născut în timpul căsătoriei are

ca tată pe soţul mamei". Se observă aşadar că, deşi legătura de filiaţie dintre tată şi fiu se bazează pe faptul concepţiei, legiuitorul leagă paternitatea de faptul naşterii.

Prezumţia, astfel cum este instituită de art. 53 alin. (1) C. fam., include şi pe copilul conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia.

Alineatul (2) al art. 53 C. fam. prevede: „copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie." Se instituie astfel, prezumţia de paternitate în favoarea copilului născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput în timpul acesteia.

Pentru aplicarea acestei prezumţii, se cer a fi îndeplinite următoarele două condiţii:

- naşterea copilului să fi avut loc înainte de împlinirea a 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei;

- mama să nu fi contractat o nouă căsătorie. Dacă mama a intrat într-o nouă căsătorie la naşterea copilului, se va aplica

prezumţia prevăzută de art. 53 alin. (1) C. fam. şi nu cea din alin. (2), respectiv tatăl copilului va fi considerat noul soţ al mamei. Abia în cazul în care noul soţ al mamei ar tăgădui cu succes paternitatea, se va aplica prezumţia prevăzută de art. 53 alin. (2) C. fam., cu condiţia ca, până la naşterea copilului, să nu fi trecut 300 de zile de la

��

�� Prezumţia

de paternitate

85

încetarea primei căsătorii. Dacă şi fostul soţ al mamei ar reuşi să tăgăduiască paternitatea copilului, acesta ar avea situaţia juridică a copilului din afara căsătoriei.

În situaţia de mai sus, ne aflăm în cazul aşa-numitei duble paternităţi sau a conflictului de paternitate, care se soluţionează aplicând prezumţia prioritară stabilită de lege sau de instanţa de judecată.

Un alt caz de dublă paternitate ar fi acela al bigamiei mamei copilului, când prezumţia prioritară este considerată cea a paternităţii faţă de cel de-al doilea soţ al mamei, deşi cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate.

3.2.2. Timpul legal al concepţiei Prezumţia timpului legal al concepţiei prezintă importanţă deosebită atât

pentru stabilirea paternităţii copilului din căsătorie, cât şi a celui din afara căsătoriei. Nici în stadiul actual de dezvoltare a mijloacelor ştiinţifice, stabilirea exactă a momentului concepţiei nu este posibilă, întrucât durata gestaţiei diferă de la caz la caz. Tocmai pentru a suplini acest neajuns, legiuitorul a instituit, prin art. 61 C. fam., prezumţia timpului legal al concepţiei, care se stabileşte făcând diferenţa, dintre durata maximă a gestaţiei, fixată de legiuitor la 300 de zile şi durata minimă, fixată la 180 de zile. Rezultă aşadar, că perioada legală de concepţie este de 120 de zile.

Articolul 61 C. fam. prevede: „timpul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiei. El se socoteşte de la zi la zi".

Pentru ca un copil născut după desfacerea, încetarea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea sa trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea a trei sute de zile de la desfacerea, încetarea sau desfiinţarea acesteia, iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei.

În cazul paternităţii din afara căsătoriei, pentru a se admite acţiunea în stabilirea paternităţii este nevoie să se dovedească existenţa relaţiilor sexuale dintre mamă şi pretinsul tată, în perioada legală de concepţie.

3.2.3. Caracterul prezumţiei Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei

are un caracter absolut. 3.3. Tăgada de paternitate Tăgada de paternitate desemnează acţiunea prin care se urmăreşte răsturnarea

prezumţiei de paternitate (art. 54-55 C. fam.). Paternitatea poate fi tăgăduită, potrivit dispoziţiilor art. 54 C. fam., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

Acţiunea în tăgada paternităţii se deosebeşte de contestarea paternităţii întrucât, în cazul celei dintâi, prezumţia a fost bine aplicată, copilul fiind născut sau conceput în timpul căsătoriei, dar fiind o prezumţie relativă, se permite dovada contrară, pe când, în cazul celei de-a doua, prezumţia a fost greşit aplicată, urmărindu-se nu răsturnarea, ci înlăturarea ei.

3.3.1. Acţiunea în tăgada paternităţii Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi introdusă, în lumina dispoziţiilor art.

54 C. fam., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 288/2007, de oricare dintre

�� Timpul legal al

concepţiei

86

soţi, precum şi de către copil, putând fi continuată de către moştenitori. Aşadar, acţiunea se poate introduce:

a) de către soţul mamei împotriva copilului, iar dacă acesta din urmă este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei copilului;

b) de mamă sau copil împotriva soţului mamei, iar dacă acesta din urmă este decedat acţiunea se orneşte împotriva moştenitorilor săi.

c) de tutore, dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie. Se renunţă astfel la caracterul strict personal al acţiunii în tăgada paternităţii. Mai puţin în cazul în care mama copilului este cea care formulează acţiunea,

aceasta va fi citată. Aşadar, în toate cazurile, mama copilului va participa la procesul prin care se urmăreşte răsturnarea prezumţiei relative de tăgadă a paternităţii.

3.3.2. Termenul de introducere a acţiunii Potrivit art. 55 C. fam., aşa cum acesta a fost modificat prin Legea nr.

288/2007, termenul de introducere a acţiunii este de 3 ani şi începe să curgă de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul începe să curgă de la data la care acesta a luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen de trei ani de la data majoratului său.

Termenul de 3 ani este un termen de prescripţie, supus dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă referitoare la suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen. Drept urmare, reclamantul poate fi repus în termen în condiţiile legii.

Se consacră astfel o excepţie de la principiul conform căruia acţiunile având ca obiect drepturi personale nepatrimoniale sunt, ca regulă, imprescriptibile.

3.3.3. Dovada nepaternităţii Imposibilitatea ca soţul mamei să fie tatăl copilului trebuie să rezulte din

împrejurări neechivoce, stabilite pe bază de probe convingătoare. Uneori se impune ca acestea să fie completate cu probe ştiinţifice, judecătorul neputându-le înlocui cu propria apreciere.

Expertizele medico-judiciare se folosesc ca mijloace de probă, atât în cazul acţiunilor în tăgada paternităţii, cât şi în acela al acţiunilor în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei. Ele au la bază analiza pe cale ştiinţifică a transmiterii caracterelor ereditare de la părinţi la copii.

În stadiul actual de dezvoltare a ştiinţelor biologice şi medicale, expertizele medico-legale clasice (serologică, antropologică şi dermatoglifică) pot stabili cu certitudine nepaternitatea, în cazul în care există incompatibilitate între grupa sanguină a copilului şi cea a părinţilor săi, respectiv combinaţia grupei sanguine a mamei cu aceea a tatălui, dar nu pot stabili cu certitudine paternitatea. Ele oferă numai indicii care, coroborate cu alte probe, pot ajuta instanţele în stabilirea paternităţii.

Expertizele genetice efectuate în sistemul HLA, care se bazează pe analiza transmiterii genetice a caracterelor, pot stabili cu o probabilitate de 99% paternitatea.

În plus, pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de creare. Atunci când, prin această expertiză se constată impotenţa sexuală de coabitare a bărbatului sau sterilitatea sa, care poate fi congenitală sau dobândită, paternitatea acestuia este evident exclusă.

�� Tăgada

paternităţii

87

Ca metode indirecte pentru dovedirea paternităţii se utilizează şi cercetarea duratei sarcinii.

3.3.4. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil

din afara căsătoriei, modificându-i-se în acest sens, statutul civil. În cazul existenţei aşa-numitului conflict de paternitate, dacă soţul mamei din cea de-a doua căsătorie, în cursul căreia copilul s-a născut, tăgăduieşte cu succes paternitatea, copilul lui dobândeşte statutul juridic al copilului din afara căsătoriei, întrucât funcţionează prezumţia de paternitate faţă de fostul soţ al mamei, potrivit art. 53 alin. (2) C. fam. Numai dacă şi acesta din urmă ar obţine o hotărâre judecătorească, prin care s-ar admite acţiunea sa în tăgăduirea paternităţii, copilul devine retroactiv din afara căsătoriei.

Admiterea acţiunii în tăgada paternităţii va produce efecte asupra numelui, ocrotirii şi domiciliului copilului, precum şi asupra obligaţiei de întreţinere.

Copilul a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes, devenit din afara căsătoriei, va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale.

Ocrotirea părintească a copilului se va realiza numai prin mamă, întrucât, numai faţă de aceasta filiaţia este stabilită. Dacă însă, ulterior, copilul îşi stabileşte filia ţia şi faţă de tată, încredinţarea sa spre creştere şi educare şi contribuţia de întreţinere a părinţilor se va stabili, prin asemănare cu situaţia părinţilor divorţaţi.

Domiciliul copilului va fi cel al mamei sale, până la momentul în care îşi va stabili şi filia ţia faţă de tată. Din acest moment, dacă părinţii au domicilii diferite, ei vor stabili de comun acord care va fi domiciliul copilului, iar în cazul în care nu se înţeleg, va decide instanţa de judecată.

Contribuţia de întreţinere nu mai este datorată de soţul care a tăgăduit cu succes paternitatea copilului. Pensia de întreţinere prestată de soţul care a tăgăduit cu succes paternitatea copilului nu este supusă restituirii, întrucât este vorba despre o obligaţie cu prestaţie succesivă, iar până la înlăturarea prezumţiei de paternitate soţul mamei are obligaţia legală de întreţinere.

3.4. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie Contestarea paternităţii urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate care a

fost aplicată greşit sau fraudulos. Se pot ivi astfel de situaţii atunci când, numai aparent copilul s-a născut sau a fost conceput în timpul căsătoriei, dacă părinţii copilului au trăit în concubinaj sau copilul s-a născut înainte de încheierea căsătoriei părinţilor sau după 300 de zile de la data desfacerii sau a desfiinţării ei.

Contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie nu este reglementată de Codul familiei, dar, în mod unanim, doctrina acceptă admisibilitatea ei ca singura cale de înlăturare a prezumţiilor de paternitate aplicate fără temei.

Acţiunea în contestarea paternităţii copilului aparent din căsătorie poate fi introdusă de orice persoană interesată, chiar şi de copil.

Dreptul la acţiunea în contestarea paternităţii este considerat imprescriptibil, iar pentru dovedirea acţiunii se admite orice mijloc de probă.

3.5. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei

�� Contestarea paternităţii

��

88

Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate face prin recunoaştere şi prin hotărâre judecătorească.

3.5.1. Recunoaşterea de paternitate Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta mărturiseşte

că este tatăl unui copil conceput şi născut în afara căsătoriei. Recunoaşterea este un act personal, care nu poate fi efectuat decât de tată sau de un mandatar al tatălui cu procură specială, autentică.

a) Copiii care pot fi recunoscuţi Recunoaşterea de paternitate se poate face cu privire la copilul conceput şi

născut în afara căsătoriei. Copiii născuţi sau concepuţi în timpul căsătoriei beneficiază de prezumţia de paternitate.

- copilul conceput; Un copil conceput poate fi recunoscut cu singura condiţie ca, la naştere, el să

aibă situaţia de copil din afara căsătoriei. - copilul decedat; Poate fi recunoscut copilul din afara căsătoriei, după ce a decedat, dar numai

dacă a lăsat descendenţi fireşti. - copilul recunoscut. Nu se poate face recunoaşterea unui copil deja recunoscut, câtă vreme filiaţia

acestuia, anterior stabilită, nu este înlăturată pe o cale recunoscută de lege. b) Forma recunoaşterii Recunoaşterea de paternitate se poate face, fie prin declaraţie la serviciul de

stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată, prin înscris autentic sau prin testament. Nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută a actului.

Recunoaşterea este irevocabilă, iar cea făcută prin testament produce efecte chiar din momentul întocmirii testamentului, fiind de asemenea irevocabilă.

c) Capacitatea cerută pentru recunoaştere Pentru efectuarea unei recunoaşteri valide de paternitate este suficient ca

persoana să aibă discernământ. Aceasta înseamnă că recunoaşterea va fi valabil făcută şi de către tatăl minor şi de cel pus sub interdicţie, dacă s-a aflat într-un moment de luciditate. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă va putea face recunoaşterea fără nicio încuviinţare.

d) Efectele recunoaşterii Ca urmare a recunoaşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de cel care a făcut

recunoaşterea. El rămâne însă, tot copil din afara căsătoriei. Efectele care decurg din stabilirea filiaţiei privitoare la nume, ocrotirea părintească, obligaţia de întreţinere etc., se produc nu numai de la data recunoaşterii, ci retroactiv, din momentul concepţiei.

e) Contestarea recunoaşterii de paternitate Dacă recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi

contestată de orice persoană interesată [art. 58 alin. (1) C. fam.]. Legea prevede că orice persoană interesată are calitate procesuală pentru a

introduce acţiunea. Astfel de persoane ar putea fi: copilul recunoscut, moştenitorii

�� Recunoaşterea

paternităţii

89

copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, procurorul. Deşi recunoaşterea de paternitate este irevocabilă, cel care a făcut recunoaşterea poate să o conteste, dacă aceasta nu corespunde adevărului. De asemenea, moştenitorii celui care a făcut recunoaşterea au calitatea de a o contesta.

Articolul 58 alin. (2) C. fam., prevede că, atunci când contestarea recunoaşterii este făcută de mamă sau de însuşi copilul recunoscut, sarcina probei este inversată, aceasta revenindu-i celui care a făcut recunoaşterea şi nu celor care o contestă. Celui care a făcut recunoaşterea îi este mai uşor să dovedească faptul că recunoaşterea corespunde adevărului.

Dacă acţiunea în contestarea recunoaşterii este admisă, ea are drept efect înlăturarea filiaţiei faţă de bărbatul care a efectuat recunoaşterea.

f) Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate Dacă recunoaşterea nu a fost făcută cu respectarea condiţiilor prevăzute de art.

57 C. fam., ea este lovită de nulitate absolută. Spre exemplu, recunoaşterea este nulă dacă nu a fost făcută personal de către tată.

În doctrină au existat discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în nulitate pentru vicii de consimţământ. S-a impus părerea potrivit căreia recunoaşterea de paternitate poate fi anulată pentru vicii de consimţământ.

3.5.2. Stabilirea paternităţii prin acţiune în justiţie Obiectul acţiunii în stabilirea paternităţii îl constituie stabilirea filiaţiei faţă de

tatăl copilului născut în afara căsătoriei. a) Dreptul la acţiune În cazul minorului sub 14 ani, acţiunea se porneşte de mama acestuia sau de

tutorele său. În privinţa mamei, s-a arătat că aceasta are capacitate procesuală, chiar atunci când nu a împlinit vârsta de 14 ani şi că ea nu are nevoie, pentru intentarea acţiunii, de nicio încuviinţare. Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el va putea introduce singur acţiunea. Acţiunea în stabilirea paternităţii aparţine şi copilului major.

Odată ce mama copilului sau reprezentantul său legal a introdus acţiunea, niciunul dintre aceştia nu poate renunţa la ea, nici chiar cu avizul autorităţii tutelare, întrucât această acţiune aparţine copilului şi urmăreşte stabilirea stării civile a acestuia. De asemenea, se consideră că, nici convenţiile de renunţare la pornirea sau la continuarea acţiunii dintre mama copilului sau reprezentantul său legal şi pretinsul tată nu sunt admisibile.

Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, dar care şi-a pierdut paternitatea ca urmare a contestării recunoaşterii, poate intenta acţiunea în stabilirea paternităţii.

Un copil recunoscut poate introduce acţiunea în stabilirea paternităţii faţă de un alt bărbat decât cel care a făcut recunoaşterea. Va rămâne valabilă ultima paternitate stabilită. Copilul din afara căsătoriei, adoptat, poate de asemenea intenta acţiunea în stabilirea paternităţii.

Copilul din căsătorie, atâta timp cât acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost admisă, nu poate promova acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei. Dacă acţiunea în tăgada paternităţii este intentată, instanţa sesizată cu acţiunea în stabilirea paternităţii va trebui să suspende judecata până la soluţionarea definitivă a acţiunii în tăgada paternităţii.

�� Stabilirea

paternităţii prin acţiune

în justiţie

90

Acţiunea în stabilirea paternităţii nu poate fi intentată pentru copilul conceput şi nici pentru cel decedat, căci această acţiune aparţine copilului şi, deci, ea poate fi pornită numai după naşterea sa şi numai cât timp el este în viaţă. Acţiunea pornită de copil în timpul vieţii poate fi continuată de moştenitorii săi.

Procurorul poate interveni în procesul având ca obiect stabilirea paternităţii. Acţiunea în stabilirea paternităţii se introduce împotrivit bărbatului despre

care mama, reprezentantul legal al copilului sau copilul însuşi, pretind a fi tată din afara căsătoriei. Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată, chiar dacă ei au renunţat la moştenire.

b) Termenul de introducere a acţiunii Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii este supus prescripţiei într-un

termen scurt, de un an de zile, care, potrivit art. 60 alin. (1) C. fam., începe să curgă de la naşterea copilului.

Articolul 60 alin. 2 şi 3 C. fam. reglementează trei situaţii distincte în care termenul de un an curge de la o altă dată decât aceea a naşterii copilului. Astfel:

- când copilul devine din afara căsătoriei, ca urmare a faptului că paternitatea a fost, cu succes, tăgăduită, termenul pentru intentarea acţiunii în stabilirea paternităţii curge din momentul rămânerii definitive a hotărârii care a admis acţiunea în tăgada paternităţii;

- când mama a convieţuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge de la încetarea convieţuirii;

- când pretinsul tată a prestat întreţinere pe seama minorului, termenul de un an pentru introducerea acţiunii în stabilirea paternităţii curge de la încetarea acestei împrejurări.

Întreţinerea, care face ca termenul de prescripţie să curgă de la încetarea ei, constă în ajutorul material, substanţial şi continuu, acordat benevol de pretinsul tată al copilului.

Calcularea termenului de prescripţie prevăzut de art. 60 alin. (1) C. fam., se face potrivit dreptului comun. Ziua în care cursul prescripţiei începe, nu intră în calcul, iar termenul se îndeplineşte după expirarea celei din urmă zile. Aşadar, calculul nu se face pe zile libere, precum în cazul termenelor pe zile, împlinirea lui având loc în ziua corespunzătoare anului când a început să curgă.

Potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (4) C. fam., acţiunea apaţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

c) Dovada paternităţii Întrucât legătura de filiaţie are la bază faptul concepţiei, trebuie făcută dovada

relaţiilor sexuale dintre mama copilului şi pretinsul tată, dovadă destul de greu de realizat în mod direct.

Pentru admiterea acţiunii, se impun a fi dovedite în proces, atât relaţiile intime dintre părţi, cât şi faptul, mult mai greu de stabilit cu certitudine că, din acele relaţii intime s-a născut copilul.

În dovedirea acestor împrejurări, sunt admise orice mijloace de probă, inclusiv prezumţiile. În privinţa probei cu martori se admite că pot fi audiate în cauză şi rudele părţilor, de orice grad, cu excepţia descendenţilor.

d) Efectele hotărârii de stabilire a paternit ăţii

�� Stabilirea

paternităţii prin

acţiune în justiţie

91

Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii, bărbatul chemat în judecată este declarat tată al copilului căruia i se eliberează un alt certificat de naştere. Hotărârea judecătorească are efect declarativ, deci şi pentru trecut, până la concepţia copilului, fiind opozabilă erga omnes. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei, dar, prin efectul legii, el este asimilat pe deplin cu copilul rezultat din căsătorie. Hotărârea judecătorească produce efecte cu privire la: numele copilului, domiciliul acestuia, drepturile părinteşti, obligaţia de întreţinere şi încredinţarea lui pentru creştere şi educare. Dacă acţiunea este respinsă, el poate intenta o nouă acţiune împotriva altui bărbat, dacă termenul de prescripţie nu s-a împlinit.

a) Contestarea paternităţii copilului din afara căsătoriei Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată.

Hotărârea prin care a fost stabilită paternitatea pe cale judecătorească nu poate fi reformată decât prin mijlocirea căilor de atac recunoscute de lege, ea beneficiind şi de autoritatea lucrului judecat.







4. Poenaru E., Căsătoria şi divorţul, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;


Bucureşti, 2007.

92


Ce natură juridic ă şi ce semnificaţie are prezumţia de paterniate?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Distingeţi de o manieră netă tăgada paternităţii de stabilirea paternităţii.


1. În ce cazuri poate avea loc recunoaşterea maternităţii? 2. Ce semnificaţie are prezumţia de paternitate? Dar prezumţia timpului legal

al concepţiei? 3. Ce efecte juridice generează admiterea acţiunii în tăgada paternităţii?


Pentru răspunsuri, a se vedea pag.76-88

93

CAPITOLUL V ADOPŢIA

1. Cuprins 2.Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri la teste Cuprins: § 1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE 1.1. Noţiunea adopţiei 1.2. Principiile adopţiei 1.3. Scopul adopţiei 1.4. Structura şi natura juridic ă a adopţiei § 2. CERINŢE LEGALE PENTRU ÎNCHEIEREA ADOP ŢIEI 2.1. Condiţiile de fond cerute la adopţiei 2.2. Impedimente la adopţie 2.3. Condiţii de formă § 3. EFECTELE ADOPŢIEI § 4. ÎNCETAREA ADOPŢIEI 4.1. Desfiinţarea adopţiei 4.2. Desfacerea adopţiei § 5. ADOPŢIA INTERNA ŢIONAL Ă Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind instituţia juridică a

adopţiei, atât cât priveşte adopţia naţională, cât şi adopţia internaţională. Obiective operaţionale: Definirea noţiunii de adopţie; enumerarea

principiilor care guvernează materia acestei instituţii juridice; învederarea scopului adopţiei, precum şi a structurii şi naturii juridice a acesteia; prezentarea detaliată a condiţiilor de fond şi formă cerute de lege în materia adopţiei; prezentarea de o manieră succintă a procedurii adopţiei; învederarea efectelor pe care le generează adopţia; tratarea problematicii încetării adopţiei, fie ca urmare a desfiinţării acesteia, fie ca urmare a desfacerii ei; tratarea problematicii adopţiei internaţionale.

= 6 ore

94

§1. Consideraţii introductive 1.1. Noţiune Noţiunea de adopţie beneficiază de o triplă accepţiune. Astfel: - ca act juridic, noţiunea de adopţie desemnează acordul de voinţă al părţilor

care participă la încheierea sa şi care, încuviinţat de instanţa judecătorească, dă naştere raportului juridic de adopţie;

- ca raport juridic, adopţia constă în legătura de rudenie pe care o creează între adoptat şi descendenţii săi pe de o parte, şi între adoptator şi rudele sale, pe de altă parte;

- ca instituţie juridică, adopţia desemnează totalitatea normelor juridice care reglementează condiţiile privind naşterea, efectele, nulitatea şi desfacerea ei.

Adopţia poate fi definită ca reprezentând actul juridic prin care se stabilesc relaţii de rudenie, asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi între adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.

Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului (art. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, aşa cum aceasta a fost ulterior modificată, inclusiv în 2009, prin Legea nr. 49).

1.2. Principiile adopţiei a) Principiul interesului superior al copilului; Consacrarea acestui principiu este urmarea firească a faptului că scopul

adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

Legea nu prevede expres ce trebuie să se înţeleagă prin interesul superior al copilului, dar, din întreaga reglementare cuprinsă în Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004 rezultă că acesta se realizează atunci când se asigură copilului o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.

b) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial; Tendinţa actuală este aceea de a asigura ocrotire copiilor în centre mici, de tip

familial. c) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea

etnică, culturală şi lingvistică; Acest principiu trebuie avut în vedere la încuviinţarea adopţiei interne şi a

constituit motivul pentru care adopţia internaţională a copilului cu domiciliul în România este permisă numai în cazul în care adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.

d) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate;

Pentru punerea în practică a acestui principiu, Legile nr. 272 şi 273/2004 au prevăzut obligaţia organelor administrative, implicate în procedura adopţiei, dar şi în protecţia specială a copilului, să-l informeze şi să-l consilieze în legătură cu orice măsură care urmează a se dispune cu privire la persoana sa, precum şi obligaţia instanţelor de a asculta copilul mai mare de 10 ani, de fiecare dată când urmează a se lua o măsură în privinţa acestuia. Se poate dispune şi ascultarea copilului mai mic de 10 ani, atunci când instanţa consideră necesar.

�� Noţiunea adopţiei şi

accepţiunile acesteia

�� Principiile adopţiei

95

Când autoritatea competentă refuză ascultarea copilului mai mare de 10 ani, există obligaţia emiterii unei decizii motivate în acest sens.

e) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.

În scopul soluţionării cât mai rapide, cu caracter definitiv, a situaţiei unui copil, în lege s-au prevăzut termene speciale foarte scurte, pentru îndeplinirea actelor şi operaţiunilor necesare, atât în faţa autorităţilor administrative, cât şi în faţa celor judiciare.

1.3. Scopul adopţiei Scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia intereselor patrimoniale şi

nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

1.4. Structura şi natura juridic ă a adopţiei În vederea încheierii actului juridic al adopţiei este nevoie de acordul de

voinţă al adoptatorului, al părinţilor celui adoptat şi al adoptatului, dacă a împlinit vârsta de 10 ani, precum şi de atestatul adoptatorului sau familiei adoptatoare.

După îndeplinirea acestor formalităţi, instanţele judecătoreşti încuviinţează prin hotărâre judecătorească adopţia.

Adopţia este un act de dreptul familiei, deşi reuneşte atât acte de dreptul familiei (consimţământul persoanelor nominalizate de lege la adopţie), cât şi acte de drept administrativ (atestatele şi confirmările organelor cu atribuţii în domeniul dreptului familiei).

§2. Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei Pentru încheierea actului juridic al adopţiei, este necesară îndeplinirea a două

categorii de condiţii: - de fond; - de formă. Condiţiile de fond pot fi subclasificate în: - pozitive, care trebuie îndeplinite pentru naşterea acestui act juridic; - negative, în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite

şi impedimente la adopţie. 2.1. Condiţiile de fond cerute la adopţie 2.1.1. Consimţământul părţilor În cadrul procedurii adopţiei trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii

fireşti, ori după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a împlinit 10 ani, precum şi adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare [art. 11 alin. (1) din lege].

a) Consimţământul adoptatorului;

�� Scopul

adopţiei

�� Structura şi natura juridică a adopţiei

96

Adopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi, caz în care ambii vor fi denumiţi adoptatori.

O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei, numai ea devenind adoptator.

Consimţământul adoptatorului trebuie să fie al unei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu şi să fie neviciat. Aşadar, minorul necăsătorit şi persoana pusă sub interdicţie nu pot exprima un consimţământ valabil la adopţie.

Alienatul şi debilul mintal, nepuşi sub interdicţie, nu pot exprima un consimţământ valabil pentru adopţie, întrucât aceste persoane nu pot realiza finalitatea adopţiei, care este creşterea şi educarea celui adoptat. De asemenea, persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.

Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

b) Consimţământul soţului adoptatorului [art. 11 alin. (2)]; Articolul 7 alin. (1) prevede, ca dispoziţie de principiu, că adopţia unui copil

de către mai multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul în care se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii soţi exprimă consimţământul lor ca adoptatori.

Este însă posibilă şi situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de adoptator, în acest caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi consimţământul celuilalt soţ, care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte, se prevede o cerinţă de formă, respectiv exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

c) Consimţământul părin ţilor fire şti ai celui care urmează a fi adoptat sau al tutorelui, dacă este cazul [art. 11 lit. a) din lege];

Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului care urmează a fi adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi atunci când aceştia sunt divorţaţi sau copilul a fost încredinţat unei a treia persoane sau unei familii, în condiţiile art. 42 C. fam. (când, la divorţ, copilul nu a fost încredinţat unuia dintre părinţi).

Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În acest caz însă, consimţământul reprezentantului legal este obligatoriu (art. 13 din lege).

Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi exprime valabil consimţământul de adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14 ani sau încuviinţat în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă.

În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui, de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea consimţământul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la naşterea copilului [art. 16 alin. (1)] şi poate fi revocat de aceştia în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat. După expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine irevocabil.

�� Condiţiile de fond ale

adopţiei

��

97

Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce efecte. Totuşi, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să respingă încuviinţarea adopţiei.

Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile legii mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător.

Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau dacă este adoptată o persoană majoră [art. 5 alin. (3)], consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar.

O situaţie deosebită există în cazul în care, copilul care urmează a fi adoptat este lipsit de ocrotire părintească. Când acest copil a fost pus sub tutelă, tutorele este cel care va consimţi la adopţie, întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti. Dacă tutela nu a fost încă instituită, fie se va proceda la instituirea ei, pentru ca apoi tutorele să-şi exprime consimţământul, fie se va încuviinţa adopţia fără să se mai instituie tutela.

Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport în acest sens.

d) Consimţământul celui care urmează a fi adoptat. Acest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de

10 ani, vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul său sau nu.

Articolul 17 din lege prevede că acest consimţământ se dă în faţa instanţei şi înseamnă o simplă ascultare a minorului.

Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţă, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare, chiar autentice.

Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi a consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în acest sens.

2.1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei (a

celor doi soţi) care adoptă Nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu.

Persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate adopta, indiferent dacă este căsătorită sau nu şi indiferent dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, nu există nici o restricţie în ceea ce priveşte sexul, naţionalitatea sau rasa adoptatorului.

2.1.3. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât

adoptatul [art. 9 alin. (1) din lege] Această diferenţă de vârstă urmăreşte să creeze prin adopţie o situaţie similară

cu aceea din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă ca adoptatorul să aibă o anumită vârstă după majorat şi nici nu este prevăzută o vârstă

��

98

maximă a adoptatorului. Totuşi, dacă persoana care doreşte să adopte are o vârstă prea înaintată, instanţa va putea refuza încuviinţarea adopţiei, considerând că scopul acesteia nu poate fi realizat.

Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească va putea încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie mai mică de 15 ani.

Legea nu enumera nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui motive temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanţa judecătorească. O astfel de împrejurare ar putea fi aceea că femeia căsătorită, minoră, ar dori să adopte.

2.1.4. Cel care urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului Aşa cum dispune art. 5 alin. (2) din lege, copilul poate fi adoptat până la

dobândirea vârstei majoratului civil. Majoratul civil se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, deci aceasta este limita până la care copilul poate fi adoptat.

Prin excepţie, alin. (3) al art. 5 prevede că persoana majoră poate fi adoptată, numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale. Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, să nu fie ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei.

2.1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui care urmează a fi

adoptat Articolul 5 alin. (1) prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul

superior al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul superior al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.

Aşadar, instanţa judecătorească este chemată să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului, în concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.

Articolul 52 alin. (1) prevede, pentru părinţii adoptivi, obligaţia de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit.

Adoptatorii şi adoptatul sunt în drept să obţină extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. Aceasta poate fi însă dezvăluită, chiar înainte de dobândirea capacităţii de exerciţiu depline a adoptatului, dar numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.

După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său (sau, dacă acesta nu domiciliază în România, Tribunalului Municipiului Bucureşti) să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.

2.2. Impedimente la adopţie

��

99

Sunt considerate impedimente la adopţie acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc încheierea actului juridic al adopţiei. O parte din aceste impedimente sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor privind adopţia.

2.2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească Articolul 8 alin. (1) prevede expres că „adopţia între fraţi este interzisă".

Raţiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii care sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între fraţi.

Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi.

Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude şi, chiar mai mult, rudenia constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în vederea adopţiei.

Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Concluzionând, adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul întâi

şi între rudele colaterale de gradul doi. 2.2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţ Acest impediment este expres reglementat în art. 8 alin. (2), care prevede că

adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.

2.2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioară Potrivit art. 7 din lege copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau

familia care l-a crescut, nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succesiv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii succesive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.

Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept.

Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin. (3) al art. 7 prevede că poate fi încuviinţată o nouă adopţie atunci când:

- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;

- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulităţii acesteia.

2.3. Condiţiile de formă ale adopţiei Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la: - forma solemnă a actelor juridice ale părţilor; - procedura adopţiei. 2.3.1. Actele juridice ale părţilor Actul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind

necesară îndeplinirea unor formalităţi.

�� Impedimente la

adopţie

�� Condiţiile de formă

ale adopţiei

100

a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei;

b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa instanţei judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa;

c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei. Acesta nu poate fi exprimat mai devreme de 60 de zile de la data naşterii copilului, înscrisă în certificatul de naştere. În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc, consimţământul părintelui firesc se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani, va cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei [art. 17 alin. (1)].

2.3.2. Procedura adopţiei Astfel cum este reglementată prin Legea nr. 273/2004, procedura adopţiei

cuprinde două faze: - una administrativă; - una judiciară. A) Procedura administrativă Această fază presupune intervenţia anumitor organe administrative cu atribuţii

specifice (Oficiul Român pentru Adopţii, Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului), care urmăresc ca, prin adopţie, să se realizeze interesul superior al adoptatului.

Oficiul Român pentru Adopţii deţine evidenţa centralizată la nivel naţional a persoanelor sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în Registrul Naţional pentru Adopţii.

Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului are în atribuţii realizarea planului individualizat de protecţie, reprezentând documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie socială a copilului.

În primul rând, direcţia efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul acestuia în familia extinsă (rudele copilului până la gradul al patrulea inclusiv) sau substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care asigură creşterea şi îngrijirea copilului). Dacă aceste demersuri au eşuat, se realizează adopţia internă.

Persoanele care urmează să adopte vor fi evaluate, atât sub aspect moral, cât şi material, iar dacă evaluarea este favorabilă, direcţia va elibera atestatul de persoană/familie aptă să adopte. Acesta este valabil un an şi poate fi prelungit la cerere.

B) Procedura în faţa instanţei judecătoreşti a) Competenţa materială aparţine tribunalului. b) Competenţa teritorială Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază

teritorială se găseşte domiciliul adoptatului [art. 61 alin. (3)], cu excepţia situaţiei în care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care competenţa revine Tribunalului Bucureşti.

�� Procedura adopţiei

101

a) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape: - deschiderea procedurii adopţiei interne; - încredinţarea în vederea adopţiei; - încuviinţarea adopţiei. Hotărârile pronunţate în cauzele privind încuviinţarea adopţiei sunt supuse

apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea. §3. Efectele adopţiei Momentul în care se produc efectele adopţiei este acela în care hotărârea

judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne irevocabilă. Încuviinţarea adopţiei produce următoarele efecte:

a) întocmirea unui nou act de naştere pentru copil; Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act

de naştere în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia

întocmirea noului act. b) naşterea rudeniei civile. Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabileşte între persoane

determinate, ca urmare a adopţiei. Prin adopţie, se stabileşte atât filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, cât şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Deşi textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc şi între descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.

Ca urmare a naşterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi ale descendenţilor săi cu rudele sale de sânge încetează. Singurul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie, în continuare, impediment la căsătorie, potrivit legii.

Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, precum şi ofiţerii de stare civilă vor urmări respectarea acestei prevederi.

c) drepturile şi obligaţiile părinteşti trec la adoptator; Conţinutul ocrotirii părinteşti trece la adoptator, care se va manifesta ca un

părinte firesc. Adoptatorul are, faţă de copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său.

Ca regulă, exercitarea ocrotirii părinteşti de către adoptator exclude exercitarea ei de către părinţii fireşti. Singura excepţie este cea prevăzută de art. 51 alin. (2) din lege care se referă la situaţia în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului. În acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt exercitate împreună de adoptator şi părintele firesc, iar copilul rămâne în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă. Legăturile încetează numai faţă de un singur părinte firesc şi rudele acestuia.

Dacă adoptatorul nu-şi exercită, potrivit legii, drepturile şi obligaţiile ce-i revin, punând astfel în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică şi psihică a copilului adoptat, întocmai ca şi părintele firesc, acesta poate fi decăzut din drepturile părinteşti. Decăderea adoptatorilor din drepturile părinteşti nu echivalează şi nici nu duce automat la desfacerea adopţiei. Totuşi, într-o atare situaţie, se poate cere desfacerea adopţiei, hotărâtor fiind interesul adoptatului.

Dacă decăderea a fost pronunţată numai faţă de unul dintre soţii adoptatori, celălalt va exercita singur drepturile părinteşti. Când sancţiunea îi vizează pe ambii

�� Efectele adopţiei

102

adoptatori, instanţa judecătorească ce pronunţă decăderea poate, fie să redea părinţilor fireşti exerciţiul drepturilor părinteşti, fie să ia o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.

Măsurile de protecţie specială, care pot fi luate faţă de copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi, sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi se stabilesc în baza planului individualizat de protecţie.

În cazul divorţului soţilor adoptatori, ocrotirea părintească se va reglementa conform dispoziţiilor art. 42-44 C. fam., întrucât, copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie, bucurându-se de aceeaşi ocrotire.

Măsurile de protecţie pot fi dispuse: a) de instanţa judecătorească: - în cazul decăderii ambilor adoptatori din drepturile părinteşti; - în cazul divorţului. b) de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului. Toate problemele referitoare la ocrotirea părintească vizează adoptatul minor

şi se ridică în cazul în care acesta a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu. d) numele adoptatului; Copilul dobândeşte, prin adopţie, numele celui care adoptă. Dacă adopţia se

face către soţi, care au un nume de familie comun, adoptatul va lua acest nume. Dacă există neînţelegeri între soţii adoptatori cu privire la nume, instanţa

judecătorească va hotărî, odată cu încuviinţarea adopţiei, ce nume va purta adoptatul. Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea

adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.

Aceleaşi situaţii se disting şi în cazul când un soţ adoptă copilul celuilalt soţ. Când, după încuviinţarea adopţiei, adoptatorul sau adoptatorii îşi schimbă numele, situaţia numelui copilului adoptat este aceeaşi cu a copilului în propria familie.

Dacă un soţ, care are numele de familie comun cu celălalt soţ, este adoptat, el va rămâne în continuare cu numele comun, dobândit cu ocazia căsătoriei, fără să dobândească numele adoptatorului. În cazul în care celălalt soţ consimte, soţul adoptat poate dobândi numele adoptatorului.

Atunci când căsătoria se desface prin divorţ, soţul adoptat, care a purtat numele comun, luat cu ocazia încheierii căsătoriei, va reveni la numele adoptatorului şi nu la numele avut înainte de căsătorie. Soţul adoptat va putea însă purta, după desfacerea căsătoriei, numele comun purtat în timpul căsătoriei.

După decesul celuilalt soţ, soţul supravieţuitor adoptat va purta numele din timpul căsătoriei şi nu numele adoptatorului.

e) domiciliul şi locuinţa adoptatului; Prevederile legale privitoare la adopţie nu reglementează expres problemele

legate de domiciliul şi locuinţa copilului adoptat, astfel că se vor aplica, prin analogie, normele de drept comun. Ca urmare, adoptatul are domiciliul la adoptator. Dacă soţii adoptatori au domicilii separate, aceştia vor hotărî, de comun acord, la care dintre ei va avea domiciliul adoptatul, iar dacă între ei există neînţelegeri în această privinţă, va decide instanţa judecătorească. La stabilirea domiciliului, instanţa va avea în vedere interesul minorului.

Dacă numai unul dintre soţii adoptatori îl reprezintă pe adoptat sau îi încuviinţează actele, adoptatul va avea domiciliul la acel adoptator.

��

103

Locuinţa celui adoptat este de asemenea la adoptator sau la adoptatori, iar, dacă aceştia locuiesc separat, ei decid unde va locui adoptatul. În caz de neînţelegere, va hotărî, ţinând cont de interesul minorului, instanţa judecătorească.

În cazul minorului care a împlinit 14 ani, autoritatea tutelară poate încuviinţa ca acesta să aibă o altă locuinţă decât adoptatorii, dacă aceasta este cerută de desăvârşirea învăţăturii ori a pregătirii sale profesionale.

f) obligaţia legală de întreţinere; Între rude există obligaţia legală de întreţinere, întrucât legea nu face nici o

distincţie, după cum rudenia este firească sau civilă. g) vocaţia succesorală; Ca şi rudele fieşti, rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală

reciprocă. Adoptatorul are dreptul de a-l moşteni pe adoptat, iar părinţii fireşti ai acestuia nu au acest drept.

h) cetăţenia adoptatului. Minorul, străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român sau de doi

soţi, cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română. Când doar unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român, adoptatorii vor decide cetăţenia adoptatului, iar, în cazul în care nu se înţeleg, decizia va fi luată de instanţa judecătorească ce va încuviinţa adopţia.

Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină. Schimbarea cetăţeniei adoptatorului produce aceleaşi efecte asupra cetăţeniei adoptatului ca şi schimbarea cetăţeniei părinţilor fireşti.

§4. Încetarea adopţiei Potrivit art. 54 din lege, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a

declarării nulităţii acesteia. 4.1. Desfiinţarea adopţiei Din structura adopţiei, fac parte două acte juridice: actul juridic al adopţiei, act

de dreptul familiei şi hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, act de drept procesual civil, astfel încât nulitatea oricăreia dintre acestea duce la desfiinţarea adopţiei.

Întrucât legea nu reglementează cauzele speciale care pot duce la nulitatea adopţiei, se impune concluzia că aceasta este guvernată de regulile privind nulitatea absolută şi relativă din dreptul comun.

4.1.1. Nulitatea absolută a adopţiei Ca şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice

persoană interesată. După dobândirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea

aparţine numai acestuia. Sunt considerate persoane interesate: oricare din persoanele participante la

actul juridic al adopţiei, autoritatea tutelară, alte servicii publice cu atribuţii privind ocrotirea minorilor, precum şi procurorul. De asemenea, instanţa de judecată poate să invoce nulitatea absolută a adopţiei din oficiu, în cursul unui proces început.

��

�� Desfiinţarea

adopţiei

104

Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă. În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate

acestea, instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat.

4.1.2. Nulitatea relativă a adopţiei Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele

ocrotite prin această sancţiune. Există în această privinţă o excepţie faţă de dreptul comun, în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopţiei, nu numai de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost viciat, ci şi de de persoanele al căror consimţământ a lipsit.

Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie, potrivit dreptului comun în materie, în termenul general de 3 ani.

Nulitatea relativă a actului juridic al adopţiei poate fi acoperită prin confirmarea expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca nulitatea. Şi în cazul nulităţii relative, dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat, instanţa va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult cu cât, pentru acelaşi motiv, se poate respinge şi cererea de declarare a nulităţii absolute.

Cazuri de nulitate a adopţiei Articolul 56 din lege prevede că adopţia este nulă, dacă a fost încheiată în alt

scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricărei condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.

Cu titlu de exemplu, vom enumera câteva dintre cazurile de nulitate: a) lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să

consimtă la adopţie; Lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai

mare de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută, aceste elemente fiind de esenţă în structura adopţiei, iar lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai cu nulitatea relativă. Tot cu nulitate relativă este sancţionată şi lipsa consimţământului tutorelui.

b) adopţia multiplă; Adopţii multiplă cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv,

cu excepţia cazului când adopţia este făcută de către doi soţi, atrage nulitatea absolută a adopţiei. Prin excepţie, poate fi încuviinţată o nouă adopţie când adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat sau când adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.

c) adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de adoptator;

Prin excepţie de la regula potrivit căreia un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului civil, art. 5 alin. (3) din lege, permite adopţia unei persoane majore, însă numai de către persoana sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, adopţia este sancţionată cu nulitatea absolută.

d) lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatorului; Tot cu nulitatea absolută se sancţionează şi adopţia încheiată cu nerespectarea

condiţiei ca adoptatorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie, mai puţin de 15 ani.

��

105

e) rudenia în linie dreaptă şi colaterală; Rudenia în linie dreaptă duce la nulitatea absolută a adopţiei, deşi nu este

expres prevăzută de lege, însă, numai în privinţa adopţiei de către părinţi a propriilor copii. Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă, precum între bunici şi nepoţi, este permisă.

Este prohibită adopţia între rudele colaterale de gradul al doilea. Încheierea adopţiei cu încălcarea acestei prevederi legale este sancţionată cu nulitatea absolută.

f) adopţia între soţi; Deşi adopţia între soţi nu este prohibită în mod expres, în mod unanim, în

literatura juridică se consideră că o astfel de adopţie se sancţionează cu nulitatea absolută.

g) adopţia a doi soţi sau foşti soţi; Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi persoană sau familie este

interzisă. h) încălcarea scopului adopţiei; Scopul urmărit prin adopţie este acela al ocrotirii interesului superior al

copilului, respectiv de a-i asigura condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării sale armonioase. Abaterile de la acest scop, care constituie, aşadar, cauza actului juridic al adopţiei, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.

În practica judiciară, au fost considerate astfel de abateri următoarele: - adopţia unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul

sustragerii tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă; - adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi a eluda dispoziţiile

legale privind dreptul la moştenire; - cazul în care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce

urmează a o depune adoptatul în gospodăria lor, iar părinţii fireşti au urmărit ca fiica lor să devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani;

- adopţia încheiată pentru ca adoptatorul să obţină o suprafaţă locativă etc. i) viciile de consimţământ. Deşi apar destul de rar, dată fiind procedura de încuviinţare a adopţiei, viciile

de consimţământ duc la nulitatea relativă a adopţiei. Eroarea constituie viciu de consimţământ, numai atunci când poartă asupra

identităţii fizice a adoptatului. Eroarea asupra naturii actului încheiat este sancţionată cu nulitate absolută, în

acest caz fiind vorba de o eroare obstacol. Dolul constituie viciu de consimţământ, când provine de la oricare dintre

persoanele chemate să consimtă la adopţie, iar simpla temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ.

4.1.3. Procedura de desfiinţare a adopţiei Acţiunea în nulitatea sau în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor

judecătoreşti, competenţa materială aparţinând tribunalului. Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea: - adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare; - adoptatului, care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu; - direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul

adopţiilor internaţionale, a Oficiului. Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.

��

106

Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în Registrul naţional pentru adopţii.

4.1.4. Efectele desfiinţării adopţiei Atât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc, în principiu, efecte

retroactive. Totuşi, unele efecte ale adopţiei desfiinţate nu pot fi înlăturate datorită specificului actului juridic analizat.

Desfiinţarea adopţiei generează următoarele efecte juridice: a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată; b) Ocrotirea părintească este redobândită de părinţii fireşti, care vor

exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti, referitoare la persoana şi bunurile copilului, pierdute de adoptator.

Instanţa poate decide, dacă este cazul, instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecţie specială a copilului.

Actele juridice cu caracter patrimonial, încheiate de fostul adoptator cu terţe persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviinţarea prealabilă a adoptatorului, rămân neafectate de desfiinţarea adopţiei.

c) Numele fostului adoptat; Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi vechiul său nume de

familie. Acest efect se produce doar pentru viitor. Atâta vreme cât nu există o prevedere expresă, instanţa de judecată nu va

putea încuviinţa ca fostul adoptat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator. d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator, după

declararea nulităţii adopţiei. e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai

pentru viitor, fără să se pună problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat. f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie

izvorâte din adopţie dispar ,odată cu desfiinţarea adopţiei. g) Cetăţenia adoptatului. În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român, adoptat de un cetăţean

străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18 ani până la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român. Per a contrario, dacă adoptatul a împlinit 18 ani sau dacă domiciliază în ţară, chiar şi în cazul în care nu a împlinit această vârstă, acesta va păstra cetăţenia română.

4.2. Desfacerea adopţiei Conform dispoziţiilor art. 55 coroborate cu cele ale art. 7 alin. (3) lit. a) din

lege, desfacerea adopţiei intervine într-un singur caz, anume atunci când adoptatorul sau părinţii adoptatori au decedat şi s-a încuviinţat o nouă adopţie. În această situaţie, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.

Nu există posibilitatea pronunţării desfacerii adopţiei, ca o sancţiune, pe cale judecătorească. Dacă prin atitudinea sa, adoptatorul ar pune în primejdie dezvoltarea

��

��

107

adoptatului, soluţia este sancţionarea acestuia prin decăderea din drepturile părinteşti sau luarea măsurilor speciale de protecţie a copilului.

§5. Adopţia internaţională Adopţia internaţională vizează două situaţii, şi anume: - adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau

familie cu domiciliul în străinătate, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004;

- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o familie cu domiciliul în România, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 105/1992.

Adoptarea unui copil - cu domiciliul în România de către o persoană sau o familie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice adopţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.

5.1. Cerinţe de fond În afara condiţiilor generale privind capacitatea, consimţământul, vârsta sau

lipsa rudeniei etc., pentru adopţiile internaţionale, Oficiul Român pentru Adopţii şi apoi instanţa judecătorească trebuie să verifice şi dacă:

a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este rudă până la gradul al III-lea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei;

b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul copilului va întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată cu cererea de încuviinţare a adopţiei;

c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru adopţie;

- este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor; - a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor; - este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel

puţin 2 ani; -sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor. Îndeplinirea de către adoptator a acestor condiţii se atestă de către autoritatea

centrală competentă din statul primitor sau de către organizaţiile sale acreditate şi autorizate în condiţiile legii.

Numai după ce se face dovada acestor atestate, cererea adopţie este luată în evidenţă de Oficiul Român pentru Adopţii.

5.2. Cerinţe de formă Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se

transmit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de următoarele documente:

- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând informaţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală,

�� Adopţia

internaţională

108

mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie. Concluziile raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din statul primitor;

- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba română;

- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte; - raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator; - actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să

intre şi să locuiască permanent în statul primitor. Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de

traducerea legalizată în limba română. 5.3. Procedura şi efectele adopţiei internaţionale Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior se

înaintează instanţei judecătoreşti de către Oficiul Român pentru Adopţii. Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de

garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.

Dispoziţiile procedurale incidente în cazul adopţiei interne se aplică în mod corespunzător. În plus, în cadrul procesului, va fi citat şi Oficiul Român pentru Adopţii.

Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia succesorală şi cetăţenia adoptatului.

Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare a adopţiei, Oficiul eliberează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.

Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau al familiei adoptatoare este posibilă, numai atunci când hotărârea de încuviinţare a adopţiei este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.

Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părintele sau părinţii săi adoptivi, cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin intermediul autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autorizate din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.

Oficiul trebuie să solicite transmiterea de rapoarte trimestriale autorităţii centrale competente sau organizaţiei acreditate şi autorizate din statul primitor.

��

109


1. Bacaci Al.; Dumitrache V.C.; Hageanu C., Dreptul familiei, ed. 4, Ed.

C.H. Beck, Bucureşti, 2009;


3. Filipescu I.P.; Filipescu A.I., Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2006;


Bucureşti, 2007.


Ar ătaţi raporturile dintre rudenia fireasc ă şi adopţie.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi justificată rigoarea cu care legiuitorul a reglementat regimul juridic al adopţiei internaţionale? Motivaţi.

110


1. Enumeraţi şi definiţi principiile adopţiei. 2. Învederaţi scopul adopţiei. 3. Care sunt condiţiile de fond cerute de lege pentru adopţie? 4. Care sunt impedimentele la adopţie?Ce efecte generează adopţia? 5. În ce condiţii poate fi desfiinţată adopţia? 6. Care sunt condiţiile adopţiei internaţionale?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Pentru răspunsuri, a se vedea pag. 92-104

111

CAPITOLUL V OBLIGA ŢIA LEGAL Ă DE ÎNTREŢINERE

1. Cuprins 2.Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Timpul necesar studiului capitolului 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă 7. Temă de reflecţie 8. Modele de teste 9. Răspunsuri la teste Cuprins: § 1. NOŢIUNEA, FUNDAMENTUL ŞI CARACTERELE GENERALE

ALE OBLIGA ŢIEI LEGALE DE ÎNTRE ŢINERE § 2. CONDIŢIILE DE EXISTEN ŢĂ ALE OBLIGA ŢIEI DE

ÎNTREŢINERE § 3. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGA ŢIA LEGAL Ă

DE ÎNTREŢINERE § 4. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA § 5. DATA DE LA CARE SE ACORDĂ ÎNTREŢINEREA § 6. OBIECTUL ŞI ÎNTINDEREA ÎNTRE ŢINERII § 7. STINGEREA OBLIGAŢIEI DE ÎNTRE ŢINERE Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind problematica obligaţiei

de întreţinere. Obiective operaţionale: Definirea obligaţiei de întreţinere; analiza detaliată a

condiţiilor de existenţă ale obligaţiei de întreţinere; enumerarea persoanelor vizate de obligaţia de întreţinere; învederarea ordinii în care se datorează obligaţia de întreţinere; criteriile de determinare a datei de la care se acordă întreţinerea; circumscrierea obiectului şi întinderii întreţinerii; învederarea cauzelor ce determină stingerea obligaţiei de întreţinere.

= 2 ore

112

§1. Noţiunea, fundamentul şi caracterele generale ale obligaţiei legale de întreţinere

1.1. Noţiunea obligaţiei legale de întreţinere Prin obligaţie legală de întreţinere se înţelege îndatorirea stabilită de lege,

între anumite categorii de persoane, de a-şi asigura, la nevoie, întreţinerea, îndatorire fundamentată pe solidaritatea ce trebuie să existe între persoane apropiate prin raporturi de familie sau prin raporturi asimilate acestora.

Obligaţia de întreţinere are un caracter mai complex decât simpla obligaţie alimentară, întrucât, deşi cea dintâi este destinată în principal satisfacerii nevoilor alimentare ale creditorului obligaţiei, ea nu se limitează numai la acestea, având menirea de a satisface şi nevoile de locuinţă, tratament medical, precum şi alte necesităţi social-culturale.

1.2. Fundamentul obligaţiei de întreţinere Aşa cum rezultă din chiar definiţia dată obligaţiei legale de întreţinere,

fundamentul general al acesteia îl constituie sentimentele de solidaritate şi întrajutorare pe care legiuitorul le circumscrie, în principal, familiei, dar şi altor raporturi asimilate raporturilor de familie.

Rudenia este considerată unul din principalele izvoare ale obligaţiei de întreţinere. Uneori, izvorul obligaţiei de întreţinere îl constituie solidaritatea care există între persoanele care au constituit o familie, precum în cazul foştilor soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin divorţ şi în cazul foştilor soţi a căror căsătorie a fost anulată.

Afinitatea poate constitui, de asemenea, temeiul obligaţiei de întreţinere. 1.3. Caracterele generale ale obligaţiei de întreţinere Obligaţia legală de întreţinere este o obligaţie de tip special, configuraţia sa

juridică fiind determinată de scopul pe care este chemată să-l îndeplinească şi anume asigurarea existenţei celui îndreptăţit la întreţinere. Ea se deosebeşte de obligaţiile din dreptul comun, cele mai multe reguli care o guvernează fiind derogatorii; ceea ce nu înseamnă că, în măsura în care dreptul comun nu contravine caracterelor specifice ale obligaţiei de întreţinere, acesta nu are aplicare.

a) obligaţia de întreţinere este o obligaţie imperativ prevăzută de lege; Prevederile legale privitoare la obligaţia legală de întreţinere au caracter

imperativ. Legiuitorul a determinat, prin prevederi legale, persoanele între care se datorează întreţinerea, condiţiile în care se datorează, limitele între care întreţinerea se stabileşte, ordinea în care persoanele determinate datorează întreţinerea, modul ei de executare etc.

În principiu, convenţiile şi actele unilaterale de renunţare definitivă la dreptul de întreţinere nu sunt valabile. Prin excepţie, este valabilă înţelegerea părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia la cheltuielile impuse de creşterea şi de educarea copilului minor, dacă prin ea nu se nesocotesc drepturile acestuia.

Renunţarea pentru trecut la întreţinere este valabilă. De asemenea, părintele se poate obliga să plătească o pensie de întreţinere superioară limitei stabilite de lege, cu

�� Definiţia obligaţiei legale de

întreţinere

�� Fundamentul

obligaţiei legale de

întreţinere

113

condiţia ca, prin aceasta, să nu se urmărească micşorarea pensiei de întreţinere cuvenită altui copil.

b) obligaţia de întreţinere are caracter personal; Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere este determinat de faptul că ea

există între anumite categorii de persoane, strict determinate de lege, fiind destinată satisfacerii nevoilor personale impuse creditorului obligaţiei, de existenţa sa zilnică.

Caracterul personal al acestei obligaţii determină următoarele particularităţi: - obligaţia legală de întreţinere este incesibilă, atât activ cât şi pasiv, ceea ce

înseamnă că cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de debitor sau stipulaţia pentru altul sunt incompatibile cu ea;

- obligaţia de întreţinere este netransmisibilă la moştenitori, atât activ, cât şi pasiv. Cu toate acestea, obligaţia de întreţinere trece la moştenitorii celui care a fost obligat să întreţină un minor sau care l-a întreţinut fără să fi avut această obligaţie, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie.

- creanţa de întreţinere poate fi urmărită, până la jumătate din cuantumul său, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii şi până la o treime pentru orice alte datorii.

- creanţa de întreţinere este exceptată de la regula compensaţiei legale. S-a decis însă, în practica judiciară, că este admisibilă compensarea

judecătorească, eventual numai în parte, între părinţii divorţaţi, în cazul în care unii copii minori sunt încredinţaţi unui părinte, iar ceilalţi celuilalt părinte. De asemenea, s-a decis că nu poate opera compensaţia între obligaţii, din care una priveşte o pensie de întreţinere datorată copilului minor, iar cealaltă restituirea unei sume de bani fostei soţii de către părintele căruia i s-a încredinţat copilul. Dacă sunt mai mulţi copii, pensia de întreţinere se stabileşte numai în sarcina unuia din părinţi, căruia îi revine obligaţia pensiei celei mai mari, aceasta reducându-se cu echivalentul celei pe care, celălalt părinte ar urma să o plătească pentru copilul încredinţat acestuia. Dacă sunt doi copii care au fost încredinţaţi, fiecare câte unui părinte, părintele care realizează un venit mai mare va fi obligat să contribuie şi el la întreţinerea celuilalt copil, ambii copii trebuind să beneficieze de posibilităţile materiale mai mari ale unui părinte.

- obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice. Cu toate acestea, creditorii debitorului obligaţiei de întreţinere vor putea cere, pe această cale, dacă există temeiuri în acest sens, reducerea sau sistarea întreţinerii.

c) obligaţia de întreţinere este de regulă reciprocă; Obligaţia de întreţinere are caracter reciproc între: soţ şi soţie; părinţi şi copii,

în cazul în care copiii nu sunt minori; între bunici şi nepoţi; între străbunici şi strănepoţi; între fraţi şi surori; între adoptator şi rudele acestuia, pe de o parte şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă parte.

Prin excepţie, există însă anumite situaţii, când obligaţia de întreţinere este unilaterală:

- obligaţia de întreţinere a soţului de rea-credinţă faţă de soţul de bună-credinţă. Dacă însă ambii soţi au fost de bună-credinţă, obligaţia de întreţinere este reciprocă;

- obligaţia de întreţinere a soţului vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ, faţă de celălalt soţ, după trecerea unui an de la data desfacerii căsătoriei, înainte de acest moment obligaţia de întreţinere având caracter reciproc;

- obligaţia de întreţinere a soţului divorţat şi recăsătorit faţă de celălalt soţ divorţat, dar necăsătorit;

- obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copilul minor şi faţă de cel major,

�� Caracterele obligaţiei legale de

întreţinere

114

aflat în continuarea studiilor până la vârsta de 25 de ani; - obligaţia de întreţinere a soţului, care a contribuit la întreţinerea copilului

celuilalt soţ, faţă de acest copil. Dacă întreţinerea a fost acordată cel puţin 10 ani, aceasta devine reciprocă, întrucât copilul care a beneficiat de astfel de întreţinere poate fi obligat, la rândul său, la întreţinere în favoarea celui care l-a întreţinut;

- obligaţia de întreţinere a moştenitorului persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau care l-a întreţinut, fără a avea această obligaţie, faţă de acel minor (art. 96 C. fam.);

d) obligaţia de întreţinere este o obligaţie cu executare succesivă; Această obligaţie se execută prin furnizarea periodică, de regulă lunară, a

sumelor stabilite de instanţa judecătorească, fiind deci, de principiu, interzisă prestarea ei anticipată printr-o sumă globală, pe care debitorul ar înmâna-o creditorului întreţinerii.

e) obligaţia de întreţinere este o obligaţie variabilă; Întrucât pensia de întreţinere se stabileşte în funcţie de nevoile celui

îndreptăţit să o primească şi de posibilităţile materiale ale celui obligat, elemente variabile în timp, obligaţia de întreţinere poate fi mărită sau micşorată prin hotărâre judecătorească.

f) obligaţia de întreţinere este o obligaţie divizibilă; Obligaţia de întreţinere este de regulă divizibilă, atât activ, cât şi pasiv. În

privinţa divizibilităţii active, art. 92 C. fam. prevede că, atunci când debitorul unic este obligat a presta întreţinere în favoarea mai multor creditori, instanţa de judecată poate hotărî, fie ca întreţinerea să se plătească numai unuia dintre ei, fie ca întreţinerea să se împartă între creditori, de unde concluzia divizibilităţii creanţei, mai ales că textul nu prevede solidaritatea creditorilor.

În privinţa divizibilităţii pasive, art. 90 C. fam., referindu-se la situaţia când mai multe persoane sunt obligate să presteze întreţinere aceleiaşi persoane, prevede că vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele de care dispun, de unde concluzia divizibilităţii creanţei între debitori.

Codul familiei reglementează, cu titlu de excepţie, două cazuri în care obligaţia de întreţinere este guvernată de regula solidarităţii:

- atunci când părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, poate, în caz de urgenţă, să se îndrepte împotriva oricăruia dintre ei;

- atunci când obligaţia de întreţinere se transmite la moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinere, obligaţia devine solidară între moştenitori.

Regula divizibilităţii mai cunoaşte o excepţie, respectiv o obligaţie in solidum, în sensul că, în cazul părinţilor, copilul are dreptul să ceară de la fiecare părinte întreţinerea în întregul ei.

§2. Condiţiile de existenţă ale obligaţiei de întreţinere Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de întreţinere trebuie analizate

raportat la persoana creditorului obligaţiei şi deopotrivă la persoana debitorului acestei obligaţii.

2.1. Condiţiile privitoare la creditorul obliga ţiei de întreţinere

�� Caracterele obligaţiei legale de

întreţinere

115

Creditorul obligaţiei de în întreţinere trebuie să se afle în nevoie, iar această stare trebuie să fie determinată de neputinţa acestuia de a obţine un câştig din muncă, datorită incapacităţii de a munci.

2.1.1. Starea de nevoie a creditorului O persoană este considerată în nevoie, atunci când nu-şi poate procura cele

necesare existenţei (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente, nevoi social-culturale etc.) prin mijloace proprii, fie în totalitate, fie numai în parte.

Se află în nevoie, aşadar, orice persoană care nu poate realiza un câştig din muncă, datorită incapacităţii sale de a munci. Totuşi, acela care nu realizează câştiguri din muncă, dar dispune de alte resurse materiale care îi asigură cele necesare traiului, nu poate fi considerat în nevoie şi nu este îndreptăţit la întreţinere.

La stabilirea stării de nevoie se va ţine seama de situaţia specială a unor categorii de persoane, cum este cazul copiilor minori, a soţilor sau a foştilor soţi.

2.1.2. Incapacitatea de a munci Pentru ca o persoană să fie îndreptăţită la întreţinere nu este suficient să se afle

în nevoie, ci se cere ca starea de nevoie să fie determinată de incapacitatea de a munci.

Incapacitatea de muncă poate să aibă multiple cauze, precum: o boală, o infirmitate congenitală sau datorată unui accident, sarcina şi lehuzia la femei, bătrâneţea etc. Prin urmare, cel care se află în nevoie datorită viciului sau refuzului său de a se angaja, nu este îndreptăţit la întreţinere.

Excepţie de la această regulă face, potrivit art. 86 alin. (3) C. fam., descendentul minor, a cărui stare de nevoie este prezumată, nefiind nevoie să se dovedească şi nu trebuie să fie determinată de incapacitatea sa de muncă.

Incapacitatea de muncă poate fi totală sau parţială, permanentă sau temporară şi trebuie dovedită de cel care pretinde întreţinerea, instanţa de judecată urmând să aprecieze de la caz la caz. Întrucât stabilirea existenţei şi a gradului ei presupune cunoştinţe de specialitate, dovada incapacităţii de muncă se va face prin certificate medicale.

Pentru a fi îndreptăţit la întreţinere, nu este nevoie să existe o incapacitate totală de muncă, cum nici primirea unei pensii de invaliditate nu exclude acea persoană de la dreptul de întreţinere, câtă vreme mijloacele de care dispune nu-i sunt suficiente pentru asigurarea celor necesare traiului.

Dreptul de întreţinere nu este condiţionat, de regulă, de survenirea incapacităţii de muncă într-un anumit moment, cu excepţia foştilor soţi, în cazul cărora incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de încheierea căsătoriei, în timpul acesteia, sau în timp de un an de la desfacerea căsătoriei şi să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

2.2. Condiţii privitoare la debitorul obliga ţiei de întreţinere Pentru ca o persoană să poată fi obligată la întreţinere, se cere ca ea să dispună

de mijloacele necesare. Legiuitorul nu precizează conţinutul acestei noţiuni, astfel că a rămas în

sarcina doctrinei şi a practicii judecătoreşti să determine ce anume urmează a se înţelege prin mijloacele debitorului obligaţiei.

�� Condiţiile de existenţă ale

obligaţiei legale de

întreţinere

116

Se cuprind în cadrul acestei noţiuni toate resursele materiale ale debitorului întreţinerii, precum câştigurile din muncă şi alte venituri, bunurile care nu-i sunt necesare şi ar putea fi înstrăinate pentru asigurarea întreţinerii, dar şi economiile realizate.

La stabilirea pensiei de întreţinere, se va ţine seama numai de resursele materiale ale celui obligat la întreţinere, nu şi de cele ale soţului acestuia sau ale altor persoane cu care locuieşte împreună. De asemenea, urmează a se ţine seama, la stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului obligaţiei de întreţinere şi de sarcinile la care acesta trebuie să facă faţă, precum: alte obligaţii de întreţinere, datorii, greutăţi materiale, care-i afectează mijloacele de care dispune.

În principiu, s-a decis că debitorul obligaţiei de întreţinere, care nu are mijloacele materiale necesare, dar care este capabil de a munci, nu poate fi scutit de plata pensiei de întreţinere. Nu va putea fi însă obligat la întreţinere cel care nu realizează un venit din muncă, datorită unor motive întemeiate, precum: executarea serviciului militar obligatoriu, executarea unei pedepse privative de libertate, alta decât pentru abandon de familie, continuarea studiilor la învăţământul de zi etc.

S-a decis, de asemenea, că se vor avea în vedere veniturile nete, realizate în orice domeniu de activitate, care au caracter de continuitate, adică nu numai salariul propriu-zis, ci şi sporul de vechime, indemnizaţia de conducere sau alt venit permanent. Nu se vor avea însă în vedere sporurile speciale precum: sporul pentru condiţii deosebite de muncă, indemnizaţia de zbor acordată piloţilor de avioane sau premiile ocazionale.

În cazul ţăranilor cu gospodării individuale sau membrii în diferite asociaţii, se va ţine seama, la calcularea pensiei de întreţinere, de veniturile în natură şi în bani realizate în gospodăria personală, sau din alte surse, dacă au caracter de continuitate.

Pentru stabilirea veniturilor debitorului obligaţiei de întreţinere, se poate folosi orice mijloc de probă, înscrisuri, martori şi chiar ancheta socială efectuată la domiciliul său.

În cazul în care domiciliul şi locul de muncă al debitorului obligaţiei nu sunt cunoscute, în practică s-au conturat două soluţii şi anume: fie pensia urmează a fi solicitată după aflarea locului de muncă sau a veniturilor debitorului, fie se va stabili o pensie minimă care urmează a fi corectată ulterior, funcţie de noile dovezi ce se vor administra. Aceasta se va calcula în funcţie de salariul minim pe economia naţională, stabilit periodic prin hotărâre de guvern.

§3. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere Cercul persoanelor între care există obligaţia legală de întreţinere este

determinat de lege. Articolul 86 alin. (1) C. fam. prevede că: „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care adoptă şi adoptat, bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege".

Deşi art. 86 alin. (1) C. fam. nu realizează o enumerare limitativă a persoanelor între care există obligaţia legală de întreţinere şi celelalte categorii obligate sunt determinate prin dispoziţii exprese, tot de către legiuitor. Astfel, mai există obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în caz de căsătorie putativă [art. 24 alin. (1) C. fam.]; între părintele vitreg şi copilul vitreg (art. 87 C. fam.); cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie; între moştenitorul sau moştenitorii persoanei care a fost obligată la

��

�� Persoanele între

care există obligaţia legală de întreţinere

117

întreţinerea unui minor sau care i-a acordat întreţinere fără a avea obligaţia legală şi copilul astfel întreţinut (art. 96 C. fam.).

3.1. Obligaţia de întreţinere dintre soţi [art. 86 alin. (1) şi art. 41 alin. (1)

C. fam.) Când soţii convieţuiesc normal, problema obligaţiei de întreţinere între ei nu

se pune, independent de satisfacerea obligaţiei lor de a contribui, potrivit cu mijloacele pe care le au, la toate sarcinile căsniciei. Dacă apar neînţelegeri, chiar şi atunci când nu se introduce acţiunea de divorţ, soţul în nevoie va putea cere obligarea celuilalt la a-i presta întreţinerea necesară [art. 86 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. fam.]. Refuzul unuia dintre soţi de a acorda celuilalt întreţinere poate constitui infracţiunea de abandon de familie.

Şi în cazul soţului, starea de nevoie este o chestiune de fapt care trebuie apreciată distinct, pentru fiecare situaţie în parte.

Starea de nevoie nu există atât timp cât soţul care nu realizează venituri are bunuri proprii sau comune valorificabile. Bunurile comune fiind destinate să servească sarcinilor comune ale căsniciei, deci şi întreţinerii unuia din soţi, pot fi chiar împărţite în timpul căsătoriei, pentru acest motiv. Şi în aceste situaţii, se cere o apreciere corectă a situaţiei, fiind inadmisibil să se pretindă ca, pentru a-şi asigura întreţinerea, unul din soţi să vândă bunuri strict necesare traiului, ca mobilier, îmbrăcăminte etc.

Numai acele bunuri care prisosesc unui trai decent pot fi vândute, în cazul în care nu deţine astfel de bunuri, soţul trebuind a fi considerat în nevoie.

Noţiunea de trai decent trebuie apreciată dinamic şi concret, adică în funcţie de dezvoltarea generală a societăţii la un moment dat, dar şi de nivelul de trai anterior al celui care solicită întreţinere şi de nivelul de trai al debitorului obligaţiei, urmând a se păstra un echilibru între acestea.

Dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, cel care se află în nevoie din cauza incapacităţii de a munci poate pretinde, de la celălalt, o pensie de întreţinere.

În ce priveşte mama care se află în imposibilitate de a munci din cauza îngrijirii copiilor, s-a precizat că ea va fi îndreptăţită la întreţinere, numai dacă îngrijirea copiilor nu poate fi făcută de altcineva şi, deci, prezenţa mamei este absolut necesară. Soţii îşi datorează, în condiţii de drept comun, întreţinere până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ. Pe durata divorţului, se pot lua, pe cale de ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la pensia de întreţinere.

În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are drept la întreţinere tot în condiţiile dreptului comun, el păstrându-şi, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

În ceea ce priveşte ordinea în care se datorează întreţinerea, art. 89 C. fam. prevede că soţii îşi datorează reciproc întreţinere, înaintea celorlalte persoane obligate.

3.2. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi Pentru existenţa acestei obligaţii de întreţinere, se cer a fi îndeplinite

următoarele condiţii: a) fostul soţ să se afle în nevoie datorită incapacităţii sale de a munci; b) incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în ��

118

timpul acesteia. În cazul în care ea a intervenit după desfacerea căsătoriei trebuie să fi fost determinată de unele împrejurări în legătură cu căsătoria şi să fi intervenit nu mai târziu de un an de la desfacerea acesteia.

c) fostul soţ, din vina căruia s-a desfăcut căsătoria, este îndreptăţit la întreţinere numai timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

În cazul în care, căsătoria s-a desfăcut din vina ambilor soţi, ei îşi datorează întreţinere nelimitat în timp.

d) fostul soţ să nu se fi recăsătorit, Prin recăsătorire însă, fostul soţ nu este absolvit de obligaţia de a presta

întreţinere celuilalt soţ, necăsătorit, dacă acesta îndeplineşte condiţiile legale. e) Fostul soţ datorează întreţinere dacă are mijloace materiale. Cuantumul

întreţinerii datorate de fostul soţ este, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (3) C. fam., de până la 1/3 din venitul net al fostului soţ. Întreţinerea acordată fostului soţ împreună cu aceea acordată copiilor sau unui fost soţ dintr-o altă căsătorie, nu poate trece peste 1/2 din veniturile din muncă ale celui ţinut la întreţinere.

Foştii soţi îşi datorează întreţinere la fel ca soţii, fiind situaţi, în privinţa ordinii, în primul rând, chiar înaintea părinţilor.

3.3. Obligaţia de întreţinere dintre părin ţi şi copii Această obligaţie de întreţinere există între părinţi şi copii, atât în cazul în care

copiii sunt minori, cât şi atunci când sunt majori. În măsura în care minorul însuşi, după împlinirea vârstei de 16 ani, realizează

câştiguri din muncă, el nu mai este considerat în nevoie şi pierde dreptul la întreţinere din partea părinţilor săi. Mai mult, poate fi chiar obligat la întreţinere în favoarea părinţilor, dacă aceştia sunt în nevoie.

În cazul copiilor minori, debitori ai obligaţiei de întreţinere sunt părinţii, indiferent că aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

Referitor la copilul din căsătorie, problema întreţinerii se pune numai când relaţiile de familie sunt compromise, iar părinţii sunt despărţiţi în fapt sau chiar divorţaţi.

Părintele din afara căsătoriei va datora întreţinere, numai dacă s-a stabilit filia ţia faţă de acesta.

În cazul în care părinţii minorului, ca primii ce datorează întreţinere, din cauze independente de voinţa lor, nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt insuficiente, bunicii pot fi obligaţi la întreţinerea minorilor sau alte persoane, conform ordinii de prioritate stabilită de art. 89 C. fam.

Pentru copilul adoptat, debitor al obligaţiei de întreţinere este adoptatorul şi nu părinţii fireşti, afară de cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, când ambii sunt ţinuţi a presta întreţinere copilului minor.

La desfacerea adopţiei sau în cazul nulităţii acesteia, părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi obligaţiile părinteşti, aşadar şi obligaţia de întreţinere.

Părintele decăzut din drepturile părinteşti este, de asemenea, obligat a presta întreţinerea copilului minor, precum şi adoptatorul decăzut din drepturile părinteşti. Situaţia este aceeaşi şi în cazul părintelui pus sub interdicţie.

3.3.1. Copiii minori cu regim asemănător celui al descendenţilor a) minorul la a cărui întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc;

��

119

Potrivit art. 87 alin. (1) C. fam., „soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue a da întreţinere copilului, cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie".

Din analiza prevederilor legale rezultă că, în acest caz, obligaţia de întreţinere prezintă următoarele caracteristici:

- este concepută ca o continuare a contribuţiei pe care soţul părintelui firesc a prestat-o copilului minor până atunci;

- această obligaţie are un caracter subsidiar, întrucât soţul părintelui firesc este obligat, numai dacă părinţii fireşti ai copilului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie;

- obligaţia este datorată numai până la majoratul copilului, după această dată el pieryând dreptul la întreţinere, chiar dacă îndeplineşte condiţiile generale cerute de lege pentru a primi întreţinere;

- dispoziţiile legale care instituie această obligaţie au un caracter imperativ, instanţa neputând refuza acordarea pensiei, cât timp condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite;

- în cazul în care copilul minor a fost întreţinut cel puţin 10 ani de către soţul părintelui său firesc şi acesta din urmă este îndreptăţit la întreţinere în condiţiile alin. (1) al art. 87 C. fam., obligaţia devenind reciprocă.

La calculul celor 10 ani trebuie luată în considerare, numai perioada în care părintele vitreg a întreţinut singur minorul.

b) minorul îndreptăţit la întreţinere în baza art. 96 C. fam.; Articolul 96 C. fam. prevede că „moştenitorul persoanei care a fost obligată la

întreţinerea unui minor sau i-a dat întreţinere fără a avea obligaţia legală, este ţinut, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor. În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind proporţional cu valoarea bunurilor moştenite".

Caracteristicile acestei obligaţii sunt următoarele: - debitorul obligaţiei este moştenitorul sau moştenitorii universali sau cu titlu

universal ai celui care a avut obligaţia legală de întreţinere sau care a acordat întreţinere minorului, fără a avea această obligaţie;

- obligaţia există numai în măsura valorii bunurilor moştenite; - obligaţia are un caracter subsidiar, existând numai dacă părinţii minorului au

murit, sunt dispăruţi sau în nevoie; - obligaţia există numai pe timpul minorităţii copilului; - în cazul mai multor moştenitori, obligaţia este solidară; - obligaţia are caracter imperativ. c) copilul major aflat în continuarea studiilor. Din dispoziţiile art. 86 alin. (3) C. fam., conform cărora „descendentul, cât

timp este minor, are drept la întreţinere, oricare ar fi pricina nevoii în care se află", rezultă, per a contrario, că descendentul major este îndreptăţit la întreţinere, numai dacă se află în nevoie din cauza incapacităţii de a munci.

Această interpretare a fost însă înlăturată de Tribunalul Suprem care, prin decizii de îndrumare, a statuat că, prin incapacitate de muncă, trebuie înţeleasă şi o „incapacitate care derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social", cum ar fi urmarea unei forme de învăţământ sau pregătire profesională. În consecinţă,

��

120

descendentul major aflat în continuarea studiilor este îndreptăţit la întreţinere din partea părinţilor săi, însă numai până la vârsta de 25 de ani.

3.3.2. Obiectul obligaţiei de întreţinere Obiectul obligaţiei de întreţinere cuprinde asigurarea mijloacelor necesare

traiului, cheltuielile pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor. Obiectul întreţinerii faţă de copilul major, aflat în continuarea studiilor este identic.

Starea de nevoie a copilului minor şi a celui major aflat în continuarea studiilor are un conţinut mai larg decât are, în general, pensia de întreţinere, urmând a răspunde, în limitele legii, tuturor necesităţilor impuse de creşterea, de educarea şi de formarea profesională a copilului.

3.3.3. Data de la care se datorează întreţinerea În principiu, întreţinerea se acordă de la data cererii de chemare în judecată,

deşi dreptul la întreţinere se naşte din momentul îndeplinirii condiţiilor cerute de lege, adică nevoia creditorului şi posibilitatea materială a debitorului.

În caz de divorţ, instanţa de judecată va acorda pensie de întreţinere copiilor minori, chiar dacă aceasta nu s-a cerut.

Ca regulă generală, întreţinerea se acordă numai pentru viitor. Prin excepţie, se poate acorda pensie de întreţinere şi pentru trecut, dacă neintroducerea acţiunii este imputabilă debitorului întreţinerii, de exemplu, acesta şi-a schimbat domiciliul, iar noua sa adresă nu a putut fi aflată sau dacă creditorul dovedeşte că a făcut datorii pentru a se putea întreţine.

Pensia poate fi majorată sau redusă în funcţie de modificarea condiţiilor avute în vedere la stabilirea ei. Obligaţia de întreţinere încetează când copilul a împlinit 18 ani sau după împlinirea acestei vârste, la terminarea studiilor, dar numai după vârsta de 25 de ani. Înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, obligaţia încetează dacă se dovedeşte că minorul lucrează şi, obţinând venituri îndestulătoare, nu mai este în nevoie sau în cazul în care debitorul obligaţiei, independent de culpa sa, nu mai are mijloacele materiale necesare.

3.3.4. Cuantumul obligaţiei de întreţinere Atunci când este vorba de părinte sau cel care adoptă, în alin. (3) al art. 94 C.

fam., se stabilesc limitele maxime, raportat la câştigul din muncă, până la care se poate stabili pensia de întreţinere. Astfel, pentru un copil, limita maximă este de 1/4, pentru doi copii de 1/3, iar pentru trei sau mai mulţi copii de 1/2 din câştigul din muncă. Nu se poate coborî sub aceste plafoane, decât în cazuri excepţionale, ca de exemplu, atunci când părintele are şi alte sarcini familiale care-i grevează veniturile.

Atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere are şi alte mijloace materiale, în afara câştigului din muncă, pensia se va calcula avându-se în vedere şi aceste mijloace, putându-se, deci, stabili o pensie peste plafoanele arătate mai sus. Instanţa de judecată poate stabili o pensie mai mare decât plafoanele legale, dacă debitorul pensiei se oferă a o plăti, iar aceasta nu aduce atingere intereselor altor persoane îndreptăţite la întreţinere.

La stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere, instanţele judecătoreşti urmează a avea în vedere veniturile nete ale ambilor părinţi, întrucât ambii sunt debitori ai întreţinerii. Cu toate acestea s-a decis că, atunci când se constată că părintele căruia i s-a încredinţat copilul este în măsură să-i asigure condiţiile materiale necesare pentru creştere şi educare, se poate încuviinţa învoiala părinţilor,

��

121

în sensul scutirii temporare a celuilalt părinte de plata pensiei de întreţinere sau obligarea sa la plata unei pensii mai mici.

Instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere la stabilirea cuantumului pensiei de întreţinere, numai veniturile cu caracter de permanenţă.

Atunci când părintele, deşi apt de muncă, nu poate plăti pensia de întreţinere, datorită unor motive întemeiate, bunăoară când este student la învăţământul de zi, instanţa nu-l va putea obliga la plată, deoarece el nu este în măsură să-şi execute obligaţia. Celălalt părinte are însă posibilitatea să se îndrepte cu acţiune împotriva persoanelor care datorează în subsidiar întreţinere, potrivit art. 89 C. fam. Totuşi, părintele poate fi obligat la plata pensiei de întreţinere, chiar dacă nu este încadrat în muncă, dacă este apt să lucreze.

Practic, cotele prevăzute de lege se raportează la venitul mediu obţinut de debitorul întreţinerii, în ultimele 6 luni anterioare obligării la plată.

3.3.5. Compensarea creanţei de întreţinere Creanţa de întreţinere este exceptată de la compensaţia legală, prevăzută de

art. 1147 pct. 3 C. civ., datorită caracterului ei personal. Cu toate acestea, în cazul în care există mai mulţi copiii, dintre care unii sunt

încredinţaţi unui părinte, iar ceilalţi altui părinte, s-a admis posibilitatea unei compensaţii parţiale, în sensul că se compensează pensiile de întreţinere, datorate de fiecare părinte, cu pensiile pentru copiii aflaţi la celălalt.

Nu se pot compensa însă creanţe de altă natură, cu creanţa întreţinerii. Părinţii pot, dacă nu sunt divorţaţi, să se înţeleagă cu privire la întinderea

obligaţiei de întreţinere datorată copiilor minori. Părintele nu poate renunţa la pensia de întreţinere cuvenită copilului, întrucât

dreptul nu este al său, ci al copilului (art. 106, art. 125 şi art. 129 C. fam.). Totuşi, părinţii se pot înţelege în sensul scutirii temporare a unuia dintre ei de plata pensiei de întreţinere sau unul să fie obligat la o pensie de întreţinere mai mică, cu singura condiţie ca instanţa să constate că celălalt părinte este în măsură să-i asigure minorului condiţiile materiale necesare pentru creştere şi educare.

Părinţii pot conveni să convertească prestaţiile periodice ale obligaţiei de întreţinere în consemnarea unei sume globale, calculată pentru întreaga perioadă stabilită de instanţă.

3.3.6. Caracterul in solidum al obligaţiei de întreţinere Obligaţia de întreţinere a copiilor minori de către părinţi este o obligaţie in

solidum, în sensul că ambii părinţi sunt obligaţi în comun la întreţinere, fiecare urmând să contribuie proporţional cu mijloacele sale. Fiecare părinte poate fi urmărit pentru întreaga întreţinere, el putând apoi să se întoarcă cu acţiune în regres împotriva celuilalt părinte, pentru partea care îi revine. Dacă unul din părinţi este lipsit de mijloace materiale, celălalt este obligat să suporte în întregime obligaţia de întreţinere. Situaţia este identică, atunci când unul dintre părinţi moare.

3.3. Obligaţia de întreţinere între adoptator şi adoptat Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptatori este supusă, prin asimilare,

regulilor privind întreţinerea dintre părinţi şi copii. După desfiinţarea adopţiei, fostul adoptator nu mai poate fi obligat să asigure

întreţinere fostului adoptat.

��

122

3.4. Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, între străbunici şi

strănepoţi Obligaţia de întreţinere între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi există în

condiţiile stabilite de art. 86 alin. (1) şi art. 89 C. fam. Obligaţia de întreţinere a nepoţilor şi strănepoţilor de către bunici şi străbunici are un caracter subsidiar faţă de aceea a părinţilor, în sensul că ei sunt ţinuţi la prestarea întreţinerii, numai dacă părinţii sunt incapabili de muncă sau în imposibilitate de a munci. Instanţa trebuie să ţină seama, la stabilirea cuantumului întreţinerii, de faptul că bunicii materni sunt ţinuţi la plata întreţinerii, în aceeaşi măsură ca şi cei paterni.

3.5. Obligaţia de întreţinere între fraţi şi surori Între aceste categorii de rude colaterale, există obligaţia de întreţinere,

indiferent că sunt rezultaţi din căsătorie, din afara ei sau din adopţie. §4. Ordinea în care se datorează întreţinerea Vocaţia la întreţinere va produce efecte în privinţa persoanelor obligate,

numai în ordinea stabilită de lege. Potrivit art. 98 C. fam. întreţinerea se datorează în ordinea următoare: a) soţii îşi datorează întreţinere, înaintea celorlalţi obligaţi; b) descendentul este obligat la întreţinere, înaintea ascendentului, iar dacă sunt

mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad apropiat, înaintea celui mai îndepărtat;

c) cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti; d) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere, după părinţi, însă înaintea

bunicilor. În situaţia specială, când adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului,

obligaţia de întreţinere a adoptatului revine, în egală măsură, părintelui firesc şi adoptatorului.

4.1. Ordinea între celelalte categorii de persoane obligate la întreţinere a) Foştii soţi îşi datorează întreţinere, la fel ca soţii, înaintea oricăror alte

persoane, atât în caz de divorţ, cât şi în caz de căsătorie putativă. b) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ şi moştenitorul

sau moştenitorii celui care a fost obligat la întreţinerea unui minor sau care a prestat întreţinere fără a avea o astfel de obligaţie, sunt obligaţi la întreţinere cât timp copilul este minor şi numai dacă părinţii lui fireşti au murit, sunt dispăruţi ori în nevoie. Aşadar, obligaţia acestor persoane se situează după cea a părinţilor fireşti.

4.2. Situaţia persoanelor concomitent obligate sau îndreptăţite la

întreţinere Pentru situaţia în care mai multe persoane sunt obligate la întreţinerea

aceleiaşi persoane, art. 90 alin. (1) din C. fam. adoptă principiul divizibilităţii obligaţiei de întreţinere. Divizarea întreţinerii se face după mijloacele pe care cei ţinuţi la întreţinere le au şi nu în mod egal.

�� Ordinea în

care se datorează obligaţia legală de

întreţinere

123

De la acest principiu există excepţiile de solidaritate şi anume: - părintele care are drept la întreţinere de la mai mulţi copii poate, în caz de

urgenţă, să pornească acţiunea numai împotriva unuia dintre ei. Copilul obligat la plată are dreptul de a se întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia;

- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea această obligaţie legală sunt ţinuţi solidar la întreţinerea minorului, dacă părinţii lui au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie. Fiecare moştenitor va contribui, proporţional cu valoarea bunurilor moştenite, iar cel obligat la plata întregii întreţineri a minorului în baza obligaţiei solidare, are drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori.

- dacă o singură persoană are mijloace şi este ţinută să presteze întreţinerea la mai multe persoane îndreptăţite, ea va acorda întreţinere tuturor acestora. Dacă însă debitorul nu are mijloacele necesare pentru a face faţă tuturor creditorilor, instanţa de judecată poate hotărî, fie ca întreţinerea să se plătească unei singure persoane, fie împărţirea sumei ce debitorul o poate presta între toate persoanele îndreptăţite. Cel ale cărui nevoi nu au fost astfel acoperite, va putea cere completarea întreţinerii, de la persoanele obligate în ordinea stabilită de lege.

§5. Data de la care se acordă întreţinerea Obligaţia de întreţinere devine activă în momentul în care este cerută. Pensia

de întreţinere se datorează, aşadar, de la data cererii de chemare în judecată, debitorul fiind pus prin aceasta în întârziere şi nu de la data pronunţării hotărârii sau a rămânerii definitive a acesteia. Dacă cererea de pensie se face oral în cursul dezbaterilor, pensia se datorează de la data formulării cererii. Aşadar, de regulă, pensia de întreţinere se acordă numai pentru viitor.

De la regula enunţată mai sus există însă unele excepţii. Astfel, se poate acorda pensie de întreţinere şi pentru trecut, atunci când neintroducerea acţiunii este imputabilă debitorului întreţinerii, precum în situaţia în care debitorul a promis că va plăti de bunăvoie întreţinerea, însă n-a făcut-o sau când acesta şi-a schimbat domiciliul care, cu toate demersurile făcute, a rămas necunoscut creditorului sau când creditorul dovedeşte că a făcut datorii pentru a se putea întreţine.

În caz de divorţ, instanţa fiind obligată să se pronunţe, chiar dacă nu s-a cerut, asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, de educare şi de învăţătură ale copilului, va acorda pensie de întreţinere de la data introducerii acţiunii de divorţ.

În cazul în care se stabileşte domiciliul minorului la părintele reclamant, dar copilul se află la părintele pârât, întreţinerea urmează a se stabili din momentul luării măsurii şi nu de la data introducerii acţiunii. Dacă, însă, minorul se află, în fapt, la reclamant, pensia se va acorda de la data introducerii acţiunii.

§6. Obiectul şi întinderea întreţinerii 6.1. Obiectul întreţinerii Legiuitorul nu determină în mod expres obiectul obligaţiei de întreţinere, dar

el este conturat în practica judiciară şi în doctrină, ca desemnând acele elemente cum sunt: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă, mijloace necesare satisfacerii nevoilor social-culturale, medicamente şi asistenţă medicală la nevoie, care împreună sunt de natură să asigure existenţa unui om. Conţinutul obiectului întreţinerii comportă o anume

�� Data de la

care se acordă întreţinerea

124

specificitate, raportat la categoria de persoane la care ne referim. Spre exemplu, în cazul copiilor minori, obiectul întreţinerii cuprinde, pe lângă elementele arătate mai sus şi mijloacele necesare pentru educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională.

6.2. Întinderea obligaţiei de întreţinere În privinţa întinderii obligaţiei de întreţinere, legiuitorul precizează factorii în

funcţie de care se poate face o primă aproximare, anume nevoia celui care o cere şi mijloacele celui care urmează a o plăti. În cazul în care întreţinerea se datorează de părinte sau de cel care adoptă, sunt stabilite plafoanele maxime până la care instanţele pot stabili pensia de întreţinere. Astfel, pentru un copil, întreţinerea se stabileşte până la 1/4 din câştigul din muncă, pentru doi copii până la 1/3 şi până la 1/2 din câştigul din muncă pentru trei sau mai mulţi copii. Întreţinerea pe care şi-o datorează foştii soţi se stabileşte până la 1/3 din veniturile din muncă ale soţului obligat la plata ei, dar această întreţinere nu va putea depăşi, împreună cu aceea datorată copiilor, jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat.

Limitele maxime stabilite de legiuitor se referă numai la câştigul din muncă al debitorului întreţinerii, ceea ce înseamnă că, atunci când acesta are şi alte surse de venit, instanţele judecătoreşti vor putea depăşi aceste cote. La fel şi atunci când părintele debitor se obligă să plătească o pensie mai mare, fără a prejudicia însă pe alţi creditori.

Cotele stabilite de legiuitor, fiind limita maximă până la care pensia poate fi stabilită, înseamnă că instanţele judecătoreşti pot stabili pensia de întreţinere sub aceste cote, dacă aceasta este în măsură să acopere nevoile copilului, precum în cazul în care copilul are venituri proprii, când o parte din cheltuieli sunt suportate de şcoală, sau celălalt părinte are posibilităţi mai mari.

Atunci când pensia de întreţinere se stabileşte pentru mai mulţi copii, aceasta nu se va stabili global pentru toţi copiii, ci separat pentru fiecare copil în parte, întrucât nevoile copiilor sunt diferite şi, de asemenea, datele până la care pensia se datorează. Prin excepţie, se poate însă fixa şi o sumă globală, atunci când nevoile copiilor sunt asemănătoare.

Cei doi factori în funcţie de care se stabileşte pensia de întreţinere, nevoile celui care o cere şi mijloacele debitorului, trebuie analizaţi, nu izolat, ci în corelaţia care trebuie să existe între ei.

Instanţele judecătoreşti vor stabili contribuţia persoanelor obligate la întreţinere, în raport de venitul mediu realizat în ultimele 6 luni.

6.3. Modificarea întinderii întreţinerii Modificarea întinderii întreţinerii este determinată de schimbările survenite cu

privire la mijloacele celui care o datorează sau cu privire la nevoia celui care o primeşte. Articolul 94 alin. (2) C. fam. prevede că „instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui care o primeşte".

Modificări se pot produce, nu numai cu privire la aceste elemente în sine, ci şi prin mărirea sau micşorarea numărului de persoane îndreptăţite la întreţinere din partea aceluiaşi debitor. Întrucât schimbările care survin cu privire la elementele care stau la baza întreţinerii pot să fie temporare sau definitive şi modificările pensiei de întreţinere pot fi pe o durată determinată.

�� Obiectul şi întinderea întreţinerii

125

Majorarea cuantumului pensiei de întreţinere are loc pe data introducerii cererii, cu excepţia situaţiei când întârzierea introducerii ei se datorează culpei debitorului.

Reducerea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei are loc pe data ivirii cauzei care a determinat această măsură, atâta timp cât debitorul n-a fost urmărit în temeiul hotărârii prin care s-a stabilit pensia de întreţinere.

Atunci când dispare nevoia creditorului întreţinerii sau debitorul nu mai are mijloacele necesare pentru plata ei, instanţa judecătorească poate hotărî sistarea plăţii pensiei de întreţinere. În practica judecătorească s-a hotărât, de pildă, sistarea plăţii pensiei de întreţinere în cazul în care debitorul însuşi a devenit incapabil de muncă.

Instanţele judecătoreşti trebuie sa aprecieze, de la caz la caz, în funcţie de raportul dintre cele două elemente care stau la baza întreţinerii, dacă este cazul să sisteze plata pensiei de întreţinere sau numai să reducă cuantumul acesteia.

§7. Executarea obligaţiei de întreţinere 7.1. Felul executării Obligaţia de întreţinere se execută fie în natură, prin furnizarea elementelor

necesare traiului ca hrană, locuinţă, îmbrăcăminte, cele necesare îngrijirii sănătăţii, fie prin echivalent, adică prin prestarea unei sume de bani. Se poate însă stabili un sistem mixt de executare, parte din obligaţie executându-se în natură, parte în bani. Felul şi modalităţile de executare se vor stabili, de la caz la caz, de către instanţa judecătorească, tot prin aprecierea nevoilor celui în drept la întreţinere şi a posibilităţilor celui ţinut a o presta.

Felul executării se poate stabili şi prin învoiala dintre debitorul şi creditorul obligaţiei, cu condiţia ca instanţa de judecată să constate că ea corespunde nevoilor reale de asigurare a existenţei celui îndreptăţit la întreţinere. Odată stabilit felul executării, acesta poate fi modificat ca urmare a schimbării împrejurărilor iniţiale. Executarea în natură sau parţial în natură a obligaţiei de întreţinere poate fi determinată, fie de situaţia creditorului obligaţiei, precum în cazul copilului de vârstă fragedă, când executarea în natură este cea indicată, fie de posibilităţile debitorului obligaţiei ca, de pildă, în cazul ţăranilor cu gospodării individuale, care obţin de aici produsele necesare traiului zilnic.

7.2. Modul de executare Fiind destinată asigurării existenţei celor îndreptăţiţi la întreţinere şi aflaţi în

nevoie, întreţinerea este, prin natura ei, o obligaţie de executare succesivă, prin prestarea la anumite intervale de timp, de regulă lunar, a celor necesare traiului, când executarea se face în natură sau a sumelor de bani stabilite, când executarea se face prin echivalent.

S-a admis totuşi înlocuirea modului de executare succesivă a obligaţiei de întreţinere, printr-o executare unică, respectiv plata unei sume globale, dar numai cu asigurarea garanţiilor că această sumă va fi folosită periodic pentru satisfacerea nevoilor creditorului întreţinerii. În funcţie de nevoile creditorului şi de mijloacele debitorului, obligaţia poate consta şi în furnizarea unei locuinţe corespunzătoare.

§8. Stingerea obligaţiei de întreţinere

�� Executarea

obligaţiei de întreţinere

126

Sunt cauze care determină stingerea obligaţiei de întreţinere următoarele: - desfiinţarea, desfacerea şi încetarea căsătoriei; - recăsătorirea fostului soţ îndreptăţit la întreţinere; - nulitatea şi desfacerea adopţiei; - dispariţia stării de nevoie a celui îndreptăţit la întreţinere sau a mijloacelor

celui obligat; - încetarea din viaţă a creditorului sau a debitorului întreţinerii, cu excepţia

situaţiei reglementate de art. 96 C. fam., când obligaţia se transmite pasiv la moştenitorii debitorului întreţinerii;

- expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a fost prevăzută de lege;

- executarea obligaţiei, ca modalitate de stingere a obligaţiilor în general. În unele cazuri, odată cu stingerea unor obligaţii de întreţinere iau naştere sau

pot lua naştere noi obligaţii de întreţinere, fie între aceleaşi persoane, fie între una din ele şi alte persoane. De pildă, odată cu încuviinţarea adopţiei, se stinge obligaţia de întreţinere între părinţii fireşti şi copil şi apare o nouă obligaţie între adoptator şi copil.

Unele cauze duc la încetarea definitivă a obligaţiei de întreţinere, altele, precum lipsa mijloacelor materiale ale debitorului, determină numai încetarea temporară a acesteia.








Bucureşti, 2007.

�� Stingerea

obligaţiei de întreţinere

127


Obligaţia legală de întreţinere are un caracter judiciar?

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi că aria persoanelor căreia este circumscrisă obligaţia legală de întreţinere ar trebui extinsă sau ajustată? Motivaţi.

MODELE DE ÎNTREB ĂRI 1. Ce caractere juridice prezintă obligaţia legală de întreţinere? 2. Care sunt condiţiile de existenţă ale obligaţiei legale de întreţinere? 3. Care sunt persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere? 4. Care este data de la care se acordă întreţinere? 5. Care sunt cauzele care atrag stingerea obligaţiei legale de întreţinere.



128

CAPITOLUL VI OCROTIREA MINORULUI

1. Consideraţii generale 2. Ocrotirea părintească 3. Ocrotirea alternativă 4. Bibliografie selectivă 5. Temă de reflecţie 6. Modele de teste 7. Răspunsuri la teste Cuprins: § 1. CONSIDERAŢII GENERALE § 2. OCROTIREA PĂRINTEASCĂ § 3. OCROTIREA ALTERNATIV Ă Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind problematica ocrotirii

minorului. Obiective operaţionale: Beneficiarii dispoziţiilor acestei legi; Principiile

ocrotirii; Instituţii şi servicii; Ocrotirea părintească; tutela minorului; curatela; Măsuri de protecţie specială.

= 2 ore

129

§1. CONSIDERAŢII GENERALE

1. Reglementare

Metodele de protecţie şi promovare a drepturilor copilului constituie obiectul de reglementare a Legii nr.272/20045. De asemenea, trebuie avute în vedere regulile instituite de C. fam. 2. Beneficiarii dispoziţiilor acestei legi

Potrivit art.3 din sus-menţionata lege, beneficiarii protecţiei sunt: 2.1. copiii - cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României, 2.2. copiii - cetăţeni români aflaţi în străinătate, 2.3. copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României, 2.4. copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile

reglementărilor legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în România,

2.5. copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României în situaţii de urgenţă constatate de către autorităţile publice române competente.

3. Principiile ocrotirii

Prioritatea principiului interesului superior al copilului este consacrată de

dispoziţiile art.2 alin.1 - alin.3 din Legea nr.272/2004. Celelalte principii consacrate în materia respectării şi garantării drepturilor copilului sunt următoarele:

- egalitatea şanselor şi nediscriminarea, - responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea

obligaţiilor părinteşti, - primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi

garantarea drepturilor copilului, - descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate,

- asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil, - respectarea demnităţii copilului, - ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de

vârsta şi de gradul său de maturitate, - asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea

copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie,

- celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil, - asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului, - interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în

corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie. Aceste principii trebuie coroborate cu cele instituite de Codul familiei:

principiul exercitării drepturilor părinteşti numai în interesul copiilor, principiul egalităţii părinţilor în privinţa drepturilor şi îndatoririlor faţă de copiii minori, 5 Publicată în M. Of., partea I, nr.557/23.06.2004.

130

asimilarea deplină a copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie, precum şi a adoptatului cu copilul firesc, principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copii, principiul realizării ocrotirii părinteşti sub îndrumarea şi controlul efectiv, respectiv, permanent, al autorităţii tutelare. 4. Instituţii şi servicii

Instituţiile şi serviciile cu atribuţii în materia protecţiei copilului sunt

organizate atât la nivel central, cât şi la nivel local. La nivel central, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei. De asemenea, instituţia Avocatul Poporului este implicată în apărarea drepturilor şi libertăţilor copilului în raporturile acestuia cu autorităţile publice.

La nivel local, în subordinea consiliului judeţean, respectiv, a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, funcţionează Comisia pentru protecţia copilului, ca organ de specialitate al acestora, fără personalitate juridică. Atribuţiile respectivei comisii, instituite exemplificativ de art.104 alin.1 din Legea nr.272/2004, sunt următoarele:

� stabilirea încadrării în grad de handicap şi orientarea şcolară a copilului;

� pronunţarea cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unei măsuri de protecţie specială a copilului;

� soluţionarea cererilor privind eliberarea atestatului de asistent material. Funcţiile serviciului public specializat pentru protecţia copilului, precum şi

funcţiile serviciului public de asistenţă socială au fost preluate de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului. Această direcţie este o instituţie publică cu personalitate juridică înfiinţată în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

Pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru realizarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, se organizează şi funcţionează următoarele tipuri de servicii: a) servicii de zi; b) servicii de tip familial; c) servicii de tip rezidenţial.

a. Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.

Accesul la aceste servicii se realizează în baza planului de servicii sau, după caz, a planului individualizat de protecţie, în condiţiile prezentei legi.

b. Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului.

c. Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului.

131

Fac parte din categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de urgenţă. Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.

Serviciile de tip rezidenţial care aparţin autorităţilor administraţiei publice se organizează numai în structura direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, în regim de componente funcţionale ale acestora, fără personalitate juridică.

Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea caracter specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.

Pentru asigurarea prevenirii separării copilului de părinţii lui, consiliile locale ale municipiilor, oraşelor, comunelor şi sectoarelor municipiului Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de zi, potrivit nevoilor identificate în comunitatea respectivă.

În situaţia în care consiliul local nu identifică resurse financiare şi umane suficiente pentru a organiza serviciile de zi, la cererea acestuia, consiliul judeţean va asigura finanţarea necesară înfiinţării acestor servicii. Consiliul local asigură finanţarea cu până la 50% a cheltuielilor de funcţionare a acestor servicii, cota-parte şi cuantumul total al acestor cheltuieli fiind stabilite anual prin hotărâre a consiliului judeţean.

Pentru asigurarea protecţiei speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, consiliul judeţean şi, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti au obligaţia să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial şi de tip rezidenţial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unităţii lor administrativ-teritoriale. În funcţie de nevoile evaluate ale copiilor plasaţi, consiliul judeţean poate organiza şi dezvolta şi servicii de zi.

În domeniul protecţiei drepturilor copilului şi al protecţiei speciale a acestuia pot funcţiona organisme private, persoane juridice de drept privat, fără scop patrimonial, constituite şi acreditate în condiţiile legii. Aceste organisme private legal constituite pot înfiinţa, organiza şi dezvolta servicii de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi de protecţie specială a copilului numai pe baza licenţei eliberate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

Ocrotirea minorului - totalitatea normelor juridice de apărare a persoanei care se află într-o situaţie specială datorită vârstei sale - se realizează, de regulă, prin părinţi; cu tilu de excepţie prin adopţie, tutelă, curatelă, precum şi prin mijloacele prevăzute de Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

§2. OCROTIREA PĂRINTEASCĂ Instituţia ocrotirii părinteşti este analizată în literatura de specialitate din

perspectiva laturii personale şi patrimoniale, exercitării acesteia, sancţiunilor aplicabile în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a ocrotirii părinteşti.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana minorului sunt următoarele:

- dreptul şi îndatorirea de a îngriji, creşte şi educa minorul; - dreptul de a creşte alături de părinţi; - dreptul de a fi crescut de ambii părinţi; - dreptul de a nu fi separat de părinţi; - dreptul de a stabili locuinţa minorului; - dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept;

132

- dreptul de a avea legături personale cu copilul şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia;

- dreptul de a consimţi la adopţia copilului său; - dreptul şi îndatorirea de a întreţine copilul; - dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după, caz, de a-i încuviinţa

actele juridice. Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile minorului sunt:

- dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile minorului; - dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviinţa

actele juridice. Exercitarea ocrotirii părinteşti

Exercitarea ocrotirii părinteşti poate fi realizată de către ambii părinţi sau de

către un singur părinte. în prima ipoteză, măsurile de ocrotire sunt luate de ambii părinţi de comun acord. Potrivit art.31 alin.3 din Legea nr.272/2004, în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa de judecată, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte este incidenţă în următoarele cazuri: moartea unuia dintre părinţi, decăderea unui părinte din drepturile părinteşti, punerea sub interdicţie judecătorească a unuia dintre părinţi, neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa.

Interpretarea dispoziţiilor art.98 alin.2 C. fam. a fost efectuată de doctrină în sensul că au fost identificate următoarele împrejurări: dispariţia unui părinte, contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi, împiedicarea unui părinte dintre părinţi, preivarea de libertate a unuia dintre părinţi, abandonarea definitivă a familiei de către unul dintre părinţi.

Potrivit art.110 C. fam., decăderea din drepturile părinteşti nu-l scuteşte pe părintele respectiv de a-şi întreţine copilul. Situaţiile de scindare a ocrotirii părinteşti sunt următoarele:

- încredinţarea copilului la desfacerea căsătoriei; - încredinţarea copilului în cazul desfiinţării căsătoriei; - încredinţarea copilului din afara căsătoriei.

Potrivit art.43 alin.1 C. fam., părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită în privinţa acestuia drepturile părinteşti. Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul şi obligaţia de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.

În cazul declarării nulităţii căsătoriei, dispoziţiile legale din materia divorţului sunt valabile în privinţa copiilor rezultaţi dintr-o căsătorie desfiinţată.

Potrivit art.65 C. fam., dacă filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea copilului şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională sunt guvernate de dispoziţiile legale privind copilul în caz de divorţ.

Sancţiunile aplicabile pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a ocrotirii părinteşti sunt clasificate fie după ramura de drept căreia le aparţin - sancţiuni de drept penal, de drept administrativ, de drept civil ori de drept al familiei, fie după cum intervin cu privire la persoana copilului sau cu privire la bunurile sale.

133

Sancţiunile de dreptul familiei sunt următoarele: încredinţarea copilului altor persoane decât părinţilor săi, instituirea unor măsuri de protecţie specială, decăderea din drepturile părinteşti.

Această din urmă sancţiune este reglementată de art.109 - 112 C. fam., art.36 - art.38 din Legea nr.272/2004.

§3. OCROTIREA ALTERNATIV Ă A MINORILOR

În ipoteza în care un copil este, definitiv sau temporar, lipsit de ocrotirea

părinţilor săi se instituie una din formele de protecţie alternativă: tutela, măsuri de protecţie specială şi adopţia. Potrivit art.39 alin.2 teza a ll-a din Legea nr.272/2004, în alegerea uneia dintre soluţiile enunţate mai sus, autoritatea competentă va ţine seama de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.152 - 157 C. fam., se poate institui curatela minorului. 3.1. Instituirea tutelei Tutela minorului este reglementată de art.113 - 141 C. fam., precum şi de art.39 - art.42 din Legea nr.242/2004. Cazurile de instituire a tutelei sunt următoarele: - ambii părinţi sunt morţi sau declaraţi morţi; - ambii părinţi sunt necunoscuţi sau dispăruţi; - ambii părinţi sunt puşi sub interdicţie; - ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti; - la încetarea adopţiei, instanţa de judecată hotărăşte dacă instituirea tutelei este în interesul copilului.

Potrivit art.115 C. fam., persoanele şi instituţiile ce pot solicita instituirea tutelei minorului în termen de cel mult 5 zile din momentul în care au aflat de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească sunt: - persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul; - serviciul de stare civilă şi biroului notarului public; - instanţele judecătoreşti, parchetele şi poliţia; - organele administraţiei publice, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

Potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.272/2004, tutela se instituie de instanţa de judecată în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.

Nu pot fi tutori persoanele prevăzute de art.117 alin.1 C. fam.: a) minorul sau cel pus sub interdicţie; b) cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore; c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări; d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege şi de a fi ales deputat; e) cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta; f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei.

Când vreuna din aceste împrejurări se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.

134

Sarcina tutelei poate fi refuzată numai de persoanele prevăzute de art.118 alin.2 C. fam.: a) cel care are vârsta de saizeci de ani împliniţi; b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani; c) cel care creşte sau educă doi sau mai mulţi copii; d) cel care exercită a altă tutelă sau o curatelă; e) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.

Dacă vreuna dintre aceste împrejurări se iveşte în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.

Pot fi tutori persoanele fizice sau soţul şi soţia împreună care au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Viitorul tutore este evaluat de direcţia generală de asistenţă specială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Persoanele preferate de instanţa de judecată a fi numite ca tutore sunt ruda, afinul sau un prieten al familiei copilului în stare să îndeplinească această sarcină. În demersul de numire a tutorelui, instanţa de judecată va ţine seama de raportul de evaluare elaborat de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, precum şi de relaţiile personale, apropierea domiciliilor şi opinia copilului.

Exercitarea tutelei presupune relevarea conţinutului acestei forme de protecţie alternativă a minorului. Drepturile şi îndatoririle tutorelui referitoare la persoana minorului sunt următoarele: dreptul şi îndatorirea de a îngriji, creşte şi educa minorul, dreptul de a stabili locuinţa minorului, dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept, dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviinţa actele juridice, dreptul de a consimţi la adopţia copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie.

Drepturile şi îndatoririle tutorelui sunt diferenţiate în funcţie de vârsta minorului. Dacă minorul este lipsit de capacitate deplină de exerciţiu, tutorele are obligaţia administrării bunurilor minorului şi reprezentării acestuia la încheierea actelor juridice. Dacă minorul are capacitate restrânsă de exerciţiu, acesta îşi va putea exercita singur drepturile, respectiv, executa obligaţiile cu încuviinţarea tutorelui. Minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu nu poate încheia acte de dispoziţie decât cu încuviinţarea tutorelui, iar dacă actele respective l-ar putea prejudicia, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Cazurile de încetare a tutelei sunt următoarele: 1. încetarea cauzelor ce au impus instituirea tutelei; 2. moartea fizic constatată sau declararea judecătorească a morţii minorului; 3. dobândirea capacităţii depline de exerciţiu de către minor.

Funcţia tutorelui încetează în următoarele situaţii: 1. moartea tutorelui; 2. îndepărtarea de la tutelă. Această sancţiune intervine dacă tutorele:

a. săvârşeşte un abuz; b. se face vinovat de neglijenţă gravă sau de săvârşirea unor fapte care îl

fac nevrednic de a fi tutore; c. nu îşi îndeplineşte mulţumitor sarcina; d. se iveşte una din situaţiile de excludere de la tutelă.

135

3. înlocuirea tutorelui, la cererea sa; 4. numirea altui tutore, în cazul punerii sub interdicţie a minorului.

Răspunderea tutorelui implică sancţiuni de drept civil, de dreptul familiei, de drept penal şi de drept administrativ. 3.2. Curatela minorului

Curatela este reglementată de art.152-157 Cod. fam. Curatela minorului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar, de ocrotire a

acestuia. Curatela este o varietate a tutelei, fiind calificată drept o tutelă ad-hoc. Prin

urmare, curatelei minorului i se aplică regulile tutelei minorului. Cazurile de instituire a curatelei:

2.1. când există contrarietate de interese între părinte sau tutore şi minor; 2.2. când, până la numirea sau înlocuirea tutorelui unui minor este nevoie de o perioadă mai îndelungată şi se impune luarea unor măsuri provizorii; 2.3. până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului; 2.4. când, din cauza bolii ori din alte motive, părintele sau tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează. Curatela minorului se instituie de autoritatea tutelară de la domicliul minorului, din oficiu sau la cererea oricăreia dintre perosnale menţionate în art.115 C. fam. De lege ferenda, ar trebui ca şi curatela minorului să fie instituită de instanţa de judecată. Ocrotirea minorului prin curatelă se face prin reprezentarea acestuia – dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani – şi prin încuviinţarea actelor sale juridice, dacă are capacitate de exerciţiu restrânsă. Curatela minorului încetează dacă au încetat cauzele care au determinat instituirea ei sau o dată cu încetarea incapacităţii ori a restrângerii capacităţii de exerciţiu. Curatorul poate cere înlocuirea sa numai după împlinirea unui termen de 3 ani de la numire. 3.3. Măsuri de protecţie specială

Măsurile de protecţie specială instituite de Legea nr.272/2004 sunt:

plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă, supravegherea specializată.

Dispoziţiile legale sus-menţionate se mai referă la protecţia copiilor refugiaţi în caz de conflict armat, protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal, protecţia copilului împotriva exploatării.

3.3.1. Plasamentul copilului constituie o măsură temporară de protecţie

specială ce poate fi dispusă la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidenţial prevăzut de art.110 alin.2 din Legea nr.272/2004 şi licenţiat în condiţiile legii.

Dispoziţiile art.58 alin.2 din Legea nr.274/2004 au instituit obligativitatea ca persoana sau familia care primeşte un copil în plasament să aibă domiciliul în

136

România şi să fie evaluată de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

La luarea măsurii de plasament, se ţine cont de următoarele criterii: plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă, menţinerea fraţilor împreună, facilitatea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta.

Ca principiu, plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă. Dacă respectivul copil prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial specializate, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial.

Măsura plasamentului este stabilită de comisia pentru protecţia copilului, în condiţiile prevăzute de art.61 alin.1 din Legea nr.272/2004, precum şi de instanţa de judecată la cererea direcţiei de asistenţă socială şi protecţia copilului, în condiţiile prevăzute de art.61 alin.2 lit.a, lit.b din aceeaşi lege. Autorităţile mai sus-menţionate stabilesc, dacă se impune, cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia în funcţie de prevederile Codului familiei.

Principalul efect al luării măsurii plasamentului copilului constă în faptul că domiciliul acestuia este la persoana, familia, asistentul maternal sau serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire. Dacă măsura plasamentului a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului, drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului. Drepturile şi obligaţiile părinteşti exercitate cu privire la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa de judecată a dispus măsura plasamentului sunt exercitate şi îndeplinite de preşedintele consiliului judeţean, respectiv, de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.

3.3.2. În ipoteza copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare, se poate lua, cu caracter temporar, măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă. Măsura plasamentului de urgenţă se stabileşte de directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în condiţiile prevăzute de art.65 alin.1 din Legea nr.272/2004, precum şi de instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de art.65 alin.2 din aceeaşi lege.

Efectele luării măsurii plasamentului în regim de urgenţă sunt reglementate de art.64 alin.3 din Legea nr.272/2004. Pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa de judecată va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.

3.3.3. Măsura de supraveghere specializată se ia faţă de copilul care a săvârşit

o faptă penală şi care nu răspunde penal.

137

Ca principiu, această măsură se dispune de comisia pentru protecţia copilului, dacă există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal. În lipsa acestui acord, măsura se dispune de instanţa de judecată.








Bucureşti, 2007.

138


Ocrotirea minorului prin plasament

TEMĂ DE REFLECŢIE

Consideraţi eficiente modalităţile de protecţie specială a minorului? Motiva ţi.


1. Care sunt serviciile pentru realizarea protecţiei speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi? 2. Care sunt condiţiile de existenţă de instituire a tutelei? 3. Care sunt condiţiile de existenţă de instituire a curatelei? 4. Care sunt măsurile de protecţie specială instituite de Legea nr.272/2004?



CURS Dreptul Familiei

Documents

Transcript of CURS Dreptul Familiei