UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –I-

Elemente Introductive

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:- sistemul de drept, structura acestuia: drept public şi drept privat; - noţiunile de ramură de drept, de instituţie juridică, - ce este dreptul afacerilor;- norma juridică şi aplicarea ei în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor; - sistemul izvoarelor de drept al afacerilor.

Cuvinte cheie: drept obiectiv / drept subiectiv; dreptul afacerilor; normă imperativă / normă dispozitivă; normă generală / normă specială / normă de excepţie; intrare în vigoare / abrogare lege, cutumă / jurisprudenţă

Secţiunea A - Noţiunea de DREPT

Accepţiunile noţiunii de drept,Diviziunile dreptului: drept public şi drept privat ; Caracteristicile şi ramurile de drept public şi caracteristicile şi ramurile de drept privat,Definiţia dreptului afacerilor

1. Accepţiunile noţiunii de drepti) Drept obiectiv – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul

de a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii. În cadrul dreptului obiectiv distingem dreptul pozitiv, adică totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un anumit moment dat şi reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv.

ii) Drept subiectiv – reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane, recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită şi de a pretinde persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită) corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

iii) Ştiinţa dreptului – reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare ansamblul regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează dreptul obiectiv) precum şi cerinţele sociale care au impus statului să reglementeze, să adopte norme juridice

2. Diviziunea şi ramurile dreptuluiSistemul de drept românesc cunoaşte două mari diviziuni în funcţie de tipul

relaţiilor sociale pe care le reglementează, anume: dreptul public şi dreptul privat.

1

a. Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului, raporturile dintre stat şi particulari precum şi raporturile dintre diferitele organisme ale statului. În raporturile cu cetăţenii săi, statul îşi exercită puterea suverană; acestea sunt, îndeobşte, raporturi de subordonare.

b. Dreptul privat cuprinde normele care guvernează raporturile dintre paticulari. Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în sensul că nici una dintre părţi nu îşi poate impune voinţa juridică celeilalte. Şi statul poate participa la asemenea raporturi juridice, situaţie în care acţionează nu în virtutea puterii sale suverane, ci ca un simplu particular (persoană juridică).

Fiecare diviziune a dreptului intern se subîmparte în ramuri de drept. Ramura de drept este un ansamblu de norme juridice legate între ele prin obiectul de reglementare (grupul de relaţii sociale pe care îl reglementează) şi metoda de reglementare.

În cadrul dreptului public regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar şi fiscal, dreptul penal, dreptul procesual penal şi dreptul internaţional public. În cadrul dreptului privat regăsim următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul internaţional privat.

Cu toate acestea, în ultima perioadă, în practică, se poate constata o întrepătrundere a instituţiilor juridice care aparţin unor ramuri de drept diferite sau care se găsesc la intersecţia dintre cele două diviziuni. Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă dreptul afacerilor care nu este o ramură de drept, în accepţiunea clasică a termenului, sus definit.

Dreptul afacerilor este o disciplină compozită, care reuneşte un ansamblu de norme şi de instituţii juridice diverse, care în mod tradiţional se regăsesc în cuprinsul unor ramuri de drept privat, cât şi al unor ramuri de drept public, unite prin aceea că slujesc aceluiaşi obiectiv: reglementarea desfăşurării afacerilor.

La baza întregului sistem de drept se află norma juridică, element fundamental ce se concretizează într-un text concis realizat, fie sub forma unui articol de lege, fie a unui întreg act normativ (denumit generic lege).

Secţiunea B - Norma juridică

Noţiunea şi trăsăturile normei juridiceStructura normei juridiceClasificarea normei juridiceInterpretarea normei juridiceAcţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

1. Noţiunea şi trăsăturile normei juridice Norma juridică (sau de drept) este o regulă socială, generală, impersonală şi

obligatorie care prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca scop asigurarea ordinii sociale; regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2

Normele juridice sunt o categorie de norme sociale, care se adresează în mod exclusiv oamenilor şi se caracterizează prin:- generalitate – prevede o conduită tip,- impersonalitate – vizează pe toţi membrii societăţii,- obligativitate – impune o conduită de la care nu se poate abate nimeni,- coerciţie – respectarea conduitei este asigurată cu ajutorul mijloacelor de constrângere exercitate de stat. Prin urmare, încălcarea normei juridice atrage răspunderea juridică a celui vinovat.

2. Structura normei juridicei) Structura internă (logico-juridică) a normei juridice cuprinde:

a) Ipoteza arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma juridică;

b) Dispoziţia prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie să o îndeplinească

c) Sancţiunea reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţele nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care se pot lua de organele specializate ale statului.

ii) Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice reprezintă forma de exprimare, de exteriorizare a normei juridice în texte concise fie sub forma unui articol sau a mai multor articole dintr-un act normativ (lege, hotărâre de Guvern etc.).

3. Clasificarea normelor juridice După tipul de conduită pe care o prescriu, distingem între:

a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile neputând deroga de la aceasta. Sunt de două feluri:

onerative - care impun o anumită acţiune – de ex. vânzătorul are două obligaţii principale: de a preda lucrul şi de a răspunde de dânsul (art. 1313 C. civ.) şi

prohibitive - care interzic o anumită acţiune.b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită. Pot fi:

permisive - care nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea fiecărei persoane alegerea unei conduite - de ex. proprietarul unui teren poate să facă orice lucrări asupra acestuia (să planteze sau să construiască) după cum consideră de cuviinţă (art. 490 C.civ.) şi

supletive - reglementează o anumită conduită, care urmează să fie aplicată în mod subsidiar, dacă persoanele nu şi-au determinat-o ele însele, adică suplinesc voinţa părţilor.

După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se clasifică în:a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de drept;b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul comun şi au prioritate faţă de normele generale;c) norme de excepţie – reglementează situaţii deosebite care necesită derogări de la conduita prescrisă de normele generale sau normele speciale, pe care le completează fără a aduce atingere ordinii de drept.

Normele speciale şi normele de excepţie sunt de strictă interpretare şi aplicare, conţinutul lor neputând fi extins prin analogie şi la alte situaţii de fapt. Din punct de vedere al tehnicii de alcătuire normele pot fi:

3

determinate - conţinutul lor este exprimat clar în actul normativ şi cuprind cele trei elemente ipoteza, dispozitie, sanctiune;

de trimitere – care fac trimitere la un alt act normativ sau la alta normă de drept;în alb – care urmează a fi întregite printr-un act normativ ce va fi adoptat în

viitor, în vederea aplicarii lor. După criteriul forţei juridice a actului normativ în care normele juridice sunt

cuprinse deosebim între: Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.

4. Interpretarea normelor juridiceInterpretarea normelor juridice constituie un proces logico-raţional de lămurire şi

explicare a conţinutului regulilor de drept, de determinare a sensului pe care l-a avut în vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea, în vederea unei aplicări cât mai juste a acestora şi încadrarea cât mai corectă a diferitelor situaţii concrete.

Scopul interpretării normelor de drept constă în identificarea voinţei reale a legiuitorului.

În practică distingem între:a) interpretare oficială – este realizată de o autoritate publică competentă şi are forţă juridică, fiind astfel obligatorie. Această interpretare poate fi:- autentică (atunci când este realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică) sau - cazuală (realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de aplicare a normei)b) interpretare neoficială – este realizată în doctrina juridică (literatura juridică) sau în pledoariile avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică.

În activitatea de interpretare a normei juridice pot fi utilizate mai multe metode de interpretare, anume: metoda gramaticală, metoda istorică, metoda logică, metoda teleologică etc.

5. Acţiunea normei juridice (a actelor normative) în timp, spaţiu şi asupra persoanelorNormele juridice se aplică având în vedere trei aspecte: acţiunea lor într-un interval de

timp, pe un anumit teritoriu şi cu privire la anumite categorii de persoanei) Acţiunea normei juridice în timp

Orice normă juridică se aplică atâta timp cât este în vigoare, adică din momentul în care intră în vigoare şi până în momentul în care iese din vigoare.

Intrarea în vigoare a normei juridice reprezintă momentul iniţial, de la care începe să se aplice aceasta asupra raporturilor juridice şi de regulă intervine la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, partea I-îi, dacă nu se prevede în mod expres o anumită dată în textul ei.

Actele normative ale Uniunii Europene (U.E.) intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absenţa acesteia, în a 20-a zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al U.E.

Acţiunea în timp a normei juridice este guvernată de: principiul aplicării imediate a legii noi şi de principiul potrivit cărui nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.

De regulă, norma juridică acţionează numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că: - norma juridică nu poate retroactiva, adică nu poate produce efecte asupra raporturilor juridice încheiate înaintea de intrarea ei în vigoare şi

4

- norma juridică nu poate ultraactiva, adică nu îşi poate extinde efectele după momentul ieşirii sale din vigoare.

Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin: ajungerea la termen, căderea în desuetudine şi, de regulă, prin abrogarea – norma juridică îşi încetează acţiunea ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi.

ii) Acţiunea normei juridice în spaţiu. i) Regula: Norma juridică se aplică pe întreg teritoriul statului care a edictat-o (principiul teritorialităţii), prin urmare raporturile juridice sunt guvernate de legea locului unde au fost încheiate. ii) Excepţii: Pe teritoriul unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de misiune. La bordul navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl poartă.

iii) Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor. i) Regula: Norma juridică română se aplică cetăţenilor români, apatrizilor cu domiciliul în România şi cetăţenilor străini aflaţi pe teritoriul României. ii) Excepţii:- personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică având imunitate de jurisdicţie. Statul acreditar poate cere retragerea diplomatului sau poate lua iniţiativa de a-l declara persona non-grata şi de a-l expulza în cazul în care acesta comite fapte incompatibile cu statutul său şi care lezează grav ordinea de drept.

Secţiunea C - Izvoarele dreptului afacerilor

Noţiunea de izvor de dreptClasificarea izvoarelor de drept

1. Noţiune Conceptul de izvor de drept cunoaşte două accepţiuni:

a) izvor de drept în sens material- reprezintă condiţiile materiale ale societăţii la un moment dat care au stat la baza voinţei legiuitorului de a reglementa un anumit domeniu social; sunt acele „dat”-uri ale dreptului şi societăţii care determină acţiunea legiuitorului.b) izvor de drept în sens formal – reprezintă forma de exteriorizare a normei juridice (a manifestării de voinţă a legiuitorului).

2. Clasificarea izvoarelor dreptului afacerilora. izvoare scrise - actele normative (de ex.: Legea, Hotărârea de Guvern, Ordonanţa

de Guvern, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, Ordinele miniştrilor, Regulamente, Circulare etc.) şi - contractul normativ (de ex.:Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional).

b. izvoare nescrise - obiceiul juridic (cutuma) – constă într-o practică generală, relativ îndelungată, repetată, în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept regulă obligatorie. Pentru ca obiceiul să fie izvor de drept este necesar ca o normă juridică din cuprinsul unui act normativ să facă trimitere expresă la respectivul obicei.

Nu constituie izvor de drept:1. Doctrina – reprezintă literatura juridică.2. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti.

5

În mod excepţional constituie izvor de drept: deciziile Curţii Constituţionale; deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii promovat de Procurorul General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o anumită reglementare este aplicată în mod diferit, precum şi hotărârile Curţii Europene de Justiţie sau cele ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Întrebări şi grile

1. Analizaţi sub aspect structural următoarea normă juridică: “În vederea dobândirii personalităţii juridice, asociaţii încheie actul constitutiv şi statutul asociaţiei, în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”(art. 6 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile).

2. Calificaţi următoarele norme juridice, din punctul de vedere al conduitei prescrise:“Toate donaţiunile se fac prin act autentic” (art. 813 din Codul civil);“Poate contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege” (art. 949 din Codul civil);“Instanţa, dacă socoteşte necesar, poate cere părţilor, după încheierea dezbaterilor, să depună concluzii scrise (art. 342 alin. (1) din Codul de procedură penală);“Societatea pe acţiuni va avea trei cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut un număr mai mare” (art. 154 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale).

3. Ce principii guvernează aplicarea legii în timp?a) principiul neretroactivităţii;b) principiul aplicării imediate a legii noi;c) principiul retroactivităţii;d) principiul ultraactivităţii.

4. Legile intră în vigoare:a) la data adoptării;b) după 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;c) la data promulgării.

6

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –II –

Raportul juridic de drept al afacerilor

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:- structura raportului juridic de drept al afacerilor;- persoana fizică şi persoana juridică – deosebiri;- reorganizarea persoanei juridice – efecte juridice;- clasificarea bunurilor – obiect al raportului juridic;- drepturile subiective;- obligaţiile corelative;- obligaţiile comerciale;- executarea voluntară;- executarea silită;

Cuvinte cheie: capacitate de folosinţă / capacitate de exerciţiu, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice; bunurile drepturi absolute / drepturi relative; drepturi patrimoniale / drepturi personal-nepatrimoniale; obligaţia de a da, de a face, de a nu face plata daune interese: moratorii, cominatorii, compensatorii damnum emergens et lucrum cessans

Raportul juridic - introducereNoţiuneCaractere juridiceStructura raportului juridic:

subiectele (părţile) raportului: persoana fizică şi persoana juridică,obiectul raportului - bunurile,drepturile subiective şi obligaţiile; specificitatea obligaţiilor comercialepatrimoniul

1. Noţiune şi caractere juridice. Raporturile juridice sunt acele relaţii sociale personal-nepatrimoniale şi

patrimoniale care sunt reglementate de normele juridice. Raportul juridic este un raport social şi are un caracter dublu voliţional, în sensul că

pe de o parte este expresia voinţei legiuitorului, (fiind reglementat de lege), iar pe de altă parte, se naşte prin voinţa părţilor implicate.

2. StructurăStructura raportului juridic civil cuprinde trei elemente distincte, ce trebuie întrunite

cumulativ:A. Subiectele (părţile) raportului, adică persoanele între care se stabileşte raportul juridic;

7

B. Conţinutul raportului, adică drepturile şi obligatiile ce iau naştere între cele două părţi ale raportului juridic;C. Obiectul raportului, anumee acţiunile sau inacţiunile (denumite generic prestaţii) la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

Secţiunea A - Subiectele (părţile) raportului juridicNoţiuneClasificareI. Persoana fizicăII. Persoana juridică

1. NoţiuneSubiecte sau părţile raportului juridic sunt subiectele de drept, adică titularii

drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative.

2. ClasificarePărţile raportului juridic pot fi persoane fizice sau persoane juridice.

- persoana fizică este individul, ca parte a raporturilor sociale reglementate juridic;- persoana juridică este colectivitatea de indivizi care participă la asemenea raporturi.

Părţile raportului juridic pot avea calitatea de - subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi;- subiect pasiv -dacă le revin obligaţii.

În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă, subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor.

Raportul juridic se ştabileşte, de regulă, între două persoane -raport juridic simplu-, care presupune „determinarea” subiectelor raportului juridic de drept al afacerilor, adică presupune cunoaşterea părţilor acestui raport. Determinarea se realizează diferit în funcţie de conţinutul raportului juridic, anume dacă se referă la drepturi absolute sau drepturi relative.

În primul caz, în care raportul juridic cuprinde un drept absolut, este determinat sau cunoscut numai subiectul activ, care este titularul dreptului subiectiv (spre ex. proprietarul unui bun), în timp ce subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din toate celelalte subiecte de drept.

În al doilea caz , în care raportul juridic cuprinde un drept relativ, atât subiectul activ, numit creditor, cât şi subiectul pasiv, numit debitor, sunt determinate (spre ex. în cazul raportului juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare, sunt determinate cele două părţi: vânzătorul şi cumpărătorul).

Există situaţii în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persone: fie în calitate de subiecte active - mai multi creditori (pluralitate activă), fie de subiecte pasive -mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), fie sub ambele aspecte - mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori (pluralitate mixtă).

Subsecţiunea I. - Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii. Participarea sa la viaţa juridică a societăţii, încheind raporturi juridice are loc în temeiul capacităţii juridice, care cuprinde două elemente:

8

- capacitatea de folosinţă şi - capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Începutul capacităţii de folosinţă coincide cu naşterea persoanei fizice. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice civile.

Capacitatea de folosinţă se sfârşeşte, fireşte, la moartea persoanei fizice, la data trecută în certificatul de deces. Dacă persoana a dispărut, astfel încât moartea sa nu poate fi constatată direct, legea prevede o procedură specială de declarare judecătorească a morţii, care se desfăşoară în două etape, de regulă: declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea judecătorească a morţii. Legea reglementează şi situaţia particulară în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare fără să se poată stabili dacă una asupravieţuit alteia (care poate interveni, spre exemplu, în ipoteza unui accident de avion), situatţie în care se consideră că au vocaţie succesorală reciprocă, adică fiecare are calitatea de moştenitor al celorlalte.

Legea poate să prevadă o serie de îngrădiri ale capacităţii de folosinţă:a) îngrădiri cu caracter de sancţiune (de exemplu interzicerea drepturilor părinteşti sau nedemnitatea succesorală);b) îngrădiri cu caracter de protecţie (de exemplu minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament numai pentru jumătate din bunurile de care ar fi putut dispune dacă ar fi major; legea interzice vânzarea între soţi).

Capacitatea de exerciţiu se defineşte ca fiind aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Pentru a avea capacitate de exerciţiu o persoană fizică trebuie să aibă discernământ1:Ca urmare în viaţa fiecărei persoane fizice există următoarele etape:

a). Perioada de vârstă cuprinsă între 0 şi 14 ani se caracterizează prin absenţa capacităţii de exerciţiu. - De regulă, în acest interval de vârstă, minorul nu poate încheia singur acte juridice civile. Pentru încheierea lor, el este reprezentat de către tutore sau părinte. - Prin excepţie, el va putea încheia singur actele juridice zilnice, mărunte (spre exemplu cumpărarea de alimente) precum şi aşa-numitele acte de conservare, prin care se preîntâmpină o pierdere.

b). Perioada de vârstă cuprinsă intre 14 şi 18 ani se caracterizează prin capacitate de exerciţiu restrânsă . În acest interval de vârstă deosebim mai multe categorii de acte juridice:i) acte juridice pe care minorul le poate încheia în mod valabil personal şi singur. (un depozitul special bancar, acte juridice de administrare a propriului patrimoniu, după împlinirea vârstei de 16 ani minorul se poate angaja etc.); ii) acte juridice pe care minorul le poate încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului său legal (închirierea sau vânzarea ori ipotecarea unui bun, renunţarea la un drept);iii) acte juridice pe care minorul nu le poate încheia deloc (donaţii şi garantarea obligaţiilor altuia).

c). Perioada de vârstă ce începe cu 18 ani se caracterizezază prin capacitate deplină de exerciţiu.

1 Din punct de vedere juridic, discernământul se defineşte ca fiind posibilitatea persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta efectele actelor pe care le încheie.

9

Ca principiu, orice persoană fizică ce a împlinit 18 ani (majoră) are capacitate de exerciţiu deplină, ceea ce înseamnă că poate încheia orice act juridic în limitele prevăzute de lege.

Dacă însă la un moment dat o persoană îşi pierdere discernământul ea va fi pusă sub “interdicţie judecătorească”. Interzişii judecătoreşti sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu, ei încheind acte juridice prin reprezentant, ca şi minorii de 14 ani.

În cadrul raporturilor juridice persoana fizică se identifică prin anumite atribute sau mijloace de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia. Intră în categoria atributelor persoanelor fizice: numele, domiciliul, starea civilă, codul numeric personal, cetăţenie.

Numele reprezintă cuvintele prin care persoana fizică este individualizată în societate.

Numele cuprinde numele de familie şi prenume. O persoanî fizică se mai poate individualiza prin pseudonim ori prin poreclă.

Domiciliul reprezintă locuinţa statornică sau principală a persoanei fizice şi serveşte la identificarea în spaţiu a acesteia.

Domiciliul poate fi : de drept comun, legal sau convenţional. Domiciliul nu se confundă cu reşedinţa, adică locuinţa cu caracter vremelnic sau secundar a persoanei fizice.

Starea civilă (statutul civil al persoanei) constă dintr-o serie de calităţi personale care au semnificaţia de elemente de stare civilă.

Pentru ca o persoană fizică să aibă o anumită stare civilă este necesar să intervină anumite fapte de stare civilă (naşterea sau decesul) sau acte de stare civilă (căsătoria, divorţul, adopţia, desfacerea adopţiei, recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.)

Subsecţiunea II - Persoana juridică

Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de dreptur isubiective şi obligaţii civile.Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă colectivităţi de indivizi (societatea cu răspundere limitată cu asociat unic).

Personalitatea juridică este o abstracţiune creată de legiuitor pentru a desemna calitatea de subiect de drept civil pe care o poate avea un colectiv de persoane care întruneşte trei elemente constitutive (condiţii esenţiale): 1. are o organizare de sine stătătoare – acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în alcătuirea colectivului de oameni ca un tot unitar, ori structurarea, compartimentarea acestuia în funcţie de activitatea desfăşurată şi desemnarea organelor de conducere, de gestiune şi de control; precum şi precizarea persoanei sau persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raporturile cu terţii;2. are un patrimoniu propriu2 - ce constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce au ca titular pe însăşi persoana juridică, fiind distinct de patrimoniile membrilor care o compun. Existenţa patrimoniului permite persoanei juridice să aibă o răspundere patrimonială proprie în raporturile cu terţii şi să participe în nume propriu la circuitul juridic.3. are un scop propriu (un obiect de activitate). Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să fie determinat, să fie real (adică să nu fie fictiv), să fie licit şi conform cu bunele moravuri şi cu interesul general al societăţii.

2 Prezenţa patrimoniului constituie pentru terţii care contractează cu persoana juridică respectivă garanţia (mai puternică sau mai slabă) a posibilităţii îndeplinirii de către persoana juridică a obligaţiilor contractuale.

10

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la data înfiinţării acesteia (în mod excepţional se poate recunoaşte în mod anticipat latura activă a capacităţii de folosinţă înainte de dobândirea personalităţii juridice).

Dobândirea calităţii de persoană juridică şi deci a calităţii de subiect de drept civil se realizează în mai multe modalităţi, în funcţie de tipul de persoană juridică în discuţie:- înfiinţarea persoanelor juridice prin act de dispoziţie al autorităţii de stat (de ex. regiile autonome, societăţile naţionale, dar şi ministerele);- înfiinţarea persoanelor juridice prin act recunoscut sau prin act autorizat emis de organul competent (de ex. societăţile cooperatiste, societăţile comerciale, asociaţiile şi fundaţiile, partidele politice, societăţile agricole etc.);- înfiinţarea persoanelor juridice prin alt mod reglementat de lege (de ex. înfiinţarea statului dar şi a asocieţiei de proprietari).

De regulă, la momentul înfiinţării, persoana juridică dobândeşte atât capacitate de folosinţă, cât şi capacitate de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu presupune în mod obligatoriu desemnarea organelor de conducere ale persoanei juridice.

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale; actele juridice încheiate de aceste organe, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi.

Pe parcursul existenţei unei persoane juridice poate să apară necesitatea reorganizării acesteia cu efectul înfiinţării de noi persoane juridice, al modificării unor persoane juridice existente sau al încetării unor persoane juridice.Reorganizarea unei persoanei juridice se poate realiza în două modalităţi: - fuziune care poate fi:

absorbţie constă în încorporarea unei persoane juridice ce îşi încetează astfel existenţa într-o altă persoană juridică ce îşi păstrează fiinţa.

contopire, ca modalitate de reorganizare a persoanelor juridice constă în unirea a două sau mai multe persoane juridice care îşi încetează astfel existenţa constituind o nouă persoană juridică.

- divizarea este de două feluri: divizarea totală constă în împarţirea patrimoniului persoanei juridice între două

sau mai multe persoane juridice preexistente sau care iau astfel fiinţă. divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane

juridice şi transmiterea acesteia către una sau mai multe persoane juridice preexistente sau care iau astfel fiinţă. În urma divizării parţiale, persoana juridică iniţială îşi continuă existenţa.

Persoana juridică poate lua sfârşit fie printr-una din modalităţile de reorganizare cu efect extinctiv fie prin dizolvare.

Cauzele cele mai frecvente de dizolvare sunt următoarele:a) termenul pentru care s-a constituit a expirat;b) scopul pentru care s-a înfiinţat a fost realizat sau nu mai poate fi îndeplinit;c) scopul pe care persoana juridică îl urmăreşte ori mijloacele pe care le foloseşte pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori bunelor moravuri;d) persoana juridică urmăreşte un alt scop decât cel declarat;e) numărul membrilor persoanei juridice a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut;f) persoana juridică a fost declarată nulă (ca efect al declarării nulităţii actelor constitutive);

11

g) adunarea generală (când acesta este organul de conducere al persoanei juridice) a hotărât dizolvarea;h) insolvabilitatea persoanei juridice în cazul unor categorii de persoane (cum sunt organizaţiile non-profit) sau falimentul în cazul altora (cum sunt societăţile comerciale);i) moartea, incapacitatea, excluderea, retragerea sau falimentul unor asociaţi în cazul anumitor societăţi comerciale (cum sunt societăţile în nume colectiv, societăţile cu răspundere limitată şisocietăţile în comandită).

Dizolvarea poate fi:- voluntară atunci când este rezultatul voinţei membrilor persoanei juridice, sau - silită atunci când are caracter de sancţiune civilă şi intervine pentru motive ca: urmărirea altui scop decât cel declarat sau a unui scop ilicit, utilizarea unor mijloace ilicite etc.

Efectul esenţial al dizolvării constă în intrarea persoanei juridice în lichidare în vederea realizării activului şi plăţii pasivului.

Prin lichidarea persoanei juridice se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor juridice de realizare a activului şi de plată a pasivului subiectului de drept civil. Efectul lichidării acesteia este încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, a calităţii acesteia de subiect de drept civil şi, finalmente, a personalităţii juridice.

În cadrul raporturilor juridice persoana juridică se identifică prin anumite atribute sau mijloace de identificare care reprezintă drepturi personal-nepatrimoniale ale acesteia. Intră în categoria atributelor de identificare ale persoanelor juridice: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în registrele autorităţilor competente, inclusiv ANAF, codul persoanei juridice contul bancar, naţionalitatea.

Denumirea persoanei juridice reprezintă mijlocul de identificare care constă în cuvinte stabilite cu această semnificaţie, în condiţiile legii. În cazul comercianţilor este reglementată firma cu semnificaţia de mijloc de identificare în raporturile comerciale.

Sediul constituie mijlocul de identificare în spaţiu a persoanei juridice, prin indicarea unui loc stabilit, în condiţiile legii cu această semnificaţie.

Naţionalitatea reprezintă legătura juridică dintre persoana juridică şi un anumit stat, criteriul de determinare a naţionalităţii fiind potrivit dreptului român locul situării sediului persoanei juridice.

Codul unic de înregistrare sau codul fiscal reprezintă mijlocul de individualizare printr-un simbol cifric, numit cod unic de înregistrare.

Secţiunea B - Obiectul raportului juridic - Bunurile

NoţiuneDefiniţia bunuluiClasificarea bunurilor

Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este îndreptăţit subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul). În cadrul anumitor raporturi juridice patrimoniale conduita părţilor priveşte anumite lucruri, care pot fi considerare obiecte exterioare ale acţiunii sau inacţiunii părţilor (adică lucrurile sunt obiecte ale obiectului raportului juridic, fără a fi incluse în structura acelui raport juridic).

12

1. DefiniţieBunul reprezintă o valoare economică necesară persoanei şi susceptibilă a fi însuşită

prin intermediul drepturilor patrimoniale.

2. Clasificarea bunurilor

a) după natura lor distingem între: - bunuri imobile ;- bunuri mobile;

a.1) bunuri imobile – nu pot fi mişcate, fără să îşi piardă valoarea economică (ex. terenuri, construcţii, recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă). Acestea pot fi:

bunuri imobile prin natura lor – nu pot fi mişcate, fără să îşi piardă valoarea economică (ex. terenuri, construcţii, recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori neculese încă);

bunuri imobile prin destinaţie – bunuri mobile prin natura lor care sunt destinate exploatării unui bun imobil (ex. ferestrele unei locuinţe, uneltele necesare lucrărilor agricole, seminţele etc.);

bunuri imobile prin obiectul la care se aplică – toate drepturile al căror obiect este un imobil (ex. dezmembrămintele dreptului de proprietate asupra unui imobil, acţiunea în revendicare a unui imobil).

a.2) bunuri mobile - pot fi mişcate, fără să îşi piardă valoarea economică. Acestea pot fi: bunuri mobile prin natura lor pot fi mişcate, prin forţă proprie sau prin forţă

exterioară fără să îşi piardă valoarea economică. bunuri mobile prin determinarea legii : drepturile şi obligaţiile care au ca obiect

bunuri mobile (ex. acţiunile sau părţile sociale emise de societăţile comerciale dar şi obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni, acestea au ca obiect sume de bani sau bunuri mobile);

bunuri mobile prin anticipaţie – bunuri imobile prin natura lor dar care în baza înţelegerii între părţi se consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că în viitor aceste bunuri vor deveni bunuri mobile.(ex. recoltele şi fructele încă neculese, arborii, produsul carierelor.)

b) după modul de individualizare sunt: - bunuri certe (res certa)- bunuri de gen (res genera)

b.1) bunuri certe (individual determinate) se individualizează prin calităţile lor proprii (ex. un autoturism se individualizează prin marcă, model, an de fabricaţie, serie motor, serie şasiu, etc),b.2) bunuri de gen –bunuri determinate generic- se caracterizează prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte şi se individualizează prin: măsurare, numărare, cântărie.

c) după cum sunt sau nu sunt producătoare de fructe, pot fi: - bunuri frungifere,- bunuri nefrungifere

c.1) bunuri frugifere – produc fructe în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, c.2) bunuri nefrugifere – nu produc fructe.Fructele sunt bunuri produse de un alt bun în mod periodic şi fără consumul substanţei

acestui bun şi pot fi: - fructe naturale (merele din pădure),- fructe industriale (merele din livadă); - fructe civile (chiria, dobânda, arenda, renta, dividendele etc.).

13

Productele sunt foloase ce rezultă dintr-un bun prin consumarea substanţei acestuia (din trunchiul unui arbore din pădure se obţine cherestea).

d) după posibilitatea înlocuirii unele prin altele: - bunuri fungibile- bunuri nefungibile

d.1) bunuri fungibile – pot fi înlocuite unele prin altele în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare (ex. alimentele, banii etc.)d.2) bunurile nefungibile – nu pot fi înlocuite unele prin altele (ex. bunurile unicate).

e) în măsura în care un bun poate sa nu să fie folosit în mod repetat : - bunuri consumptibile,- bunuri neconsumptibile.

e.1) bunuri consumptibile – îşi consumă integral substanţa de la prima întrebuinţare (ex. alimentele, banii),e.2) bunuri neconsumptibile – permit folosirea lor în timp (ex. obiecte de vestimentaţie).

f) după cum pot fi împărţite sau nu pot fi împărţite în natura lor: - bunuri divizibile,- bunuri indivizibile.

f.1) bunuri divizibile – pot fi împărţite în natura lor fără a-şi schimba astfel valoarea şi destinaţia.f.2) bunuri indivizibile – prin împărţire îşi schimbă destinaţia.

g) după modul în care pot fi percepute bunurile: - bunuri corporale,- bunuri necorporale.

g.1) bunuri corporale – pot fi percepute prin simţurile omului, au o existenţă materială.g.2) bunuri necorporale – nu pot fi percepute direct, ci presupun o existenţă abstractă, fiind valori economice.(ex. acţiuni, obligaţiuni).

h) după corelaţia dintre ele : - bunuri principale,- bunuri accesorii.

h.1) bunuri principale – au o existenţă de sine stătătoare, pot fi folosite în mod independent;h.2) bunuri accesorii – au o existenţă legată de un bun principal şi folosesc la întrebuinţarea bunului principal.

i) după modul în care pot fi înstrăinate: - bunuri aflate în circuitul civil,- bunuri scoase din circuitul civil.

i.1) bunuri aflate în circuitul civil – pot forma obiectul material al oricăror acte juridice fiind posibilă dobândirea sau înstrăinarea lor.i.2) bunuri scoase din circuitul civil – nu pot face obiectul unui act juridic şi nu sunt susceptibile de a fi apropriate.

j) după titularul dreptului de proprietate asupra lor: - bunuri aflate în domeniul public;- bunuri aflate în domeniul privat.

j.1) bunurile din domeniul public – aparţin statului şi unităţilor administrativ teritoriale, în calitate de autoritate.j.2) bunurile din domeniul privat – pot aparţine oricărei persoane fizice sau juridice şi pot forma obiectul unor acte juridice.

14

bunurile din domeniul public al statului prezintă 3 caractere de esenţă:1. sunt inalienabile, nu pot fi înstrăinate prin acte juridice,2. sunt insesizabile, nimeni nu poate acţiona în vederea dobândirii lor,3. sunt imprescriptibile, statul are posibilitatea de a acţiona pentru a le revendica oricând în timp.

Secţiunea C - Conţinutul raportului juridic

NoţiuneI. Drepturile subiectiveII. Obligaţiile

Conţinutul raportului juridic este format din drepturile subiectului activ şi obligaţiile subiectului pasiv.

Subsecţiunea I - Drepturile subiective

1. DefiniţieDreptul subiectiv civil se poate defini ca fiind posibilitatea subiectului activ de a avea

o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a bunelor moravuri, iar în caz de nevoie de a apela la forţa coercitivă statală.

2. Clasificare

a) în funcţie de gradul de opozabilitate , distingem: a.1. drepturi absolute – conferă titularilor posibilitatea de a le exercita fără să apeleze la alte persoane, celelalte persoane având obligaţia generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului absolut (de ex. dreptul de proprietate, dreptul la nume/denumire, domiciliu / sediu, stare civilă, naţionalitate etc.). Caracteristicile dreptului absolut:- titularul dreptului absolut este cunoscut,- titularul obligaţiei corelative este nedeterminat, format din toate celelalte subiecte de drept civil,- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere - este opozabil erga omnes - tuturor persoanelor. Dreptul absolut este opozabil tuturor, în sensul că orice persoană poate deveni subiect pasiv într-un raport juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept absolut.- sunt prevăzute de lege, limitate ca număr.a.2. drepturi relative – conferă titularilor lor posibilitatea de a pretinde subiectelor pasive (denumite debitori) să dea, să facă sau să nu facă ceva. Caracteristicile dreptului relativ:- atât subiectul activ (creditorul) cât şi subiectul pasiv (debitorul) sunt cunoscute,- îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat),- este opozabil numai subiectului pasiv determinat,- sunt nelimitate ca număr.

15

b) în funcţie de natura conţinutului distingem între:b.1. drepturi personal-nepatrimoniale - nu au un conţinut evaluabil în bani (de ex. dreptul la viaţă, dreptul la reputaţie, dreptul la nume, etc.). Fiind strict legate de existenţa persoanei, ele nu se pot transmite, în principiu, nici prin acte între vii, nici pe cale succesorală (prin moştenire).b.2. drepturile patrimoniale au un conţinut evaluabil în bani. La rândul lor, ele se împart în :

- drepturi de creanţă - în virtutea cărora subiectele active (creditorii) pot pretinde subiectele pasive (debitorii) să dea, să facă sau să nu facă ceva,

- drepturi reale – titularii pot exercita în mod direct şi nemijlocit prerogativele asupra bunurilor, fără concursul altor persoane (dreptul de proprietate).

Deosebiri între drepturile reale şi drepturile de creanţă:- sub aspectul subiectului pasiv: în cazul dreptului real - nu este cunoscut; în cazul dreptului de creanţă - este cunoscut.- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: în cazul dreptului real - îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face; în cazul dreptului de creanţă - îi corespunde orice tip de obligaţie (de a da, de a face, de a nu face).- ca număr - drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanţă sunt nelimitate.- numai drepturile reale conferă titularului lor prerogativele:

drept de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a pretinde bunul în orice mâini s-ar găsi.

drept de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi.

Drepturile reale se clasifică în drepturi principale şi drepturi accesorii: 1. Drept real principal are o existenţă de sine stătătoare, nu depinde de existenţa unui

alt drept. Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate.

„proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele deteminate de lege”.

Dreptul de proprietate este un drept complex ce cuprinde în conţinutul său trei prerogative distincte: - posesia (stăpânirea materială a bunului), - folosinţa (întrebuinţarea bunului şi perceperea fructelor produse de acel bun) şi - dispoziţia (dispunerea liberă de bun: înstrăinare, abandonare, distrugerea bunului).

Aceste prerogative pot fi exercitate împreună, dar pot fi şi desprinse unele de celelalte. Din operaţia de “dezmembrare” a dreptului de “proprietate” rezultă dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (dreptul de uzul, uzufructul, abitaţia, servitutea şi superficia). Ele presupun exerciţiul doar a unora dintre prerogative de către proprietar, celelalte fiind exercitate de către alte persoane.În funcţie de titularul său, distingem între:- proprietatea publică - are ca titular statul sau unităţile administrativ - teritoriale, fiind exercitat asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz şi interes public, fiind inalienabile, insensizabile şi imprescriptibile;- proprietatea privată - aparţine persoanelor fizice sau juridice, statului sau unităţilor administrativ – teritoriale şi poate fi exercitat asupra unor bunuri care nu fac parte din domeniul public, cu privire la care titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere şi interes propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale. Reglementările privind proprietatea privată constituie dreptul comun, de la care reglementările ce au ca obiect regimul juridic al dreptului de proprietate publică au carater derogatoriu, excepţional, şi sunt, ca urmare, de strictă interpretare.

16

2. Dreptul real accesoriu depinde de existenţa altor drepturi pe care le garantează. În categoria drepturilor accesorii intră:- dreptul de ipotecă (ipoteca) – constă în garanţia constituită în beneficiul creditorului ipotecar de a se îndestula din valoarea bunului imobil ipotecat cu preferinţă şi indiferent de patrimoniul unde se va afla;- dreptul de gaj (amanet) – constă în dreptul recunoscut de către debitor în beneficiul creditorului gajist asupra unui lucru mobil, în temeiul căruia creditorul va fi despăgubit din preţul obţinut din vânzarea bunului, cu preferinţă;- privilegiile – sunt cauze legale de preferinţă în virtutea cărora, dată fiind calitatea creanţei, creditorii pot obţine plata datoriei, cu preferinţă, chiar şi înaintea creditorilor ipotecari, gajişti etc.

importanţa clasificării: dreptul accesoriu depinde de dreptul principal potrivit adagiului accesorium seqvitur principale.

Subsecţiunea II - Obligaţiile

1. DefiniţieObligaţia reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită (de a

săvârşi o acţiune sau de a se abţine de la săvârşirea unei acţiuni), impusă acestuia, la nevoie prin constrângere, de către titularul dreptului subiectiv corelativ.

În sens larg, prin „obligaţie” se înţelege raportul juridic în temeiul căruia o persoană (denumită creditor) este ţinută să dea, să facă sau să nu facă ceva, în favoarea altei persoane (denumită debitor), sau cu alte cuvinte, obligaţia este raportul juridic în virtutea căruia o persoană are puterea de a cere altei persoane îndeplinirea unei anumite prestaţii.

2. Clasificare

a) în funcţie de obiectul lor sunt:- obligaţii de a da – adică îndatorirea debitorului de a constitui sau de a transmite un drept real (cum ar fi dreptul de proprietate asupra unui bun),- obligaţia de a face – îndatorirea debitorului de a executa o lucrare, de a presta un serviciu, de a preda un bun (de a livra o marfă) etc.,- obligaţia de a nu face – îndatorirea debitorului de a nu face nimic.

b) în funcţie de întinderea obligaţiei distingem:- obligaţia de rezultat – debitorul trebuie să obţină un rezultat bine precizat,- obligaţia de mijloace sau de prudenţă şi diligenţă – debitorul trebuie să depună toate eforturile (diligenţele) pentru obţinerea unui rezultat, fără ca rezultatul în sine să fie esenţial în stabilirea îndeplinirii obligaţiei.

c) în funcţie de structura raportului obligaţional:- obligaţii pure şi simple – cele care nu sunt afectate de modalităţi, sau cele care se nasc între un singur debitor şi un singur creditor, cu privire la un singur obiect,- obligaţiile complexe, care la rândul lor pot fi: obligaţii afectate de modalităţi, sau obligaţii plurare.

- Obligaţii plurale pot fi :i) Obligaţii cu pluralitate de obiecte (mai multe prestaţii) pot fi:

- Obligaţii alternative – debitorul se poate libera executând una din prestaţii asumate, la alegerea sau sau a creditorului

17

- Obligaţii facultative - debitorul are posibilitatea de a se libera executând o altă prestaţie determinată, decât cea principală, asumată iniţial

ii) Obligaţii cu pluralitate de subiecte pot fi:- Obligaţii divizibile (sau conjuncte) se stabilesc între mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori între care, după caz, fie creanţa (dacă este pluralitate activă) fie datoria (dacă este pluralitate pasivă) se divide de plin drept. Fiecare creditor poate pretinde numai partea sa din creanţă, iar fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de datorie. În dreptul nostru, divizibilitatea obligaţiilor constituie regula. - Obligaţii indivizibile pot fi executate numai în întregime, fie datorită naturii obiectului ei, fie datorită voinţei părţilor. - Obligaţiile solidare sunt acele obligaţii cu pluralitate de subiecte în cazul cărora:

- oricare creditor solidar poate cere debitorului comun întreaga datorie (solidaritate activă3), sau

- oricare dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorată creditorului comun (solidaritate pasivă)4.

De regulă, în raporturile dintre particulari, guvernate de dreptul comun (civil), solidaritatea nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres de părţi. Dimpotrivă, în raporturile cu caracter comercial în care sunt implicaţi mai mulţi debitori, solidaritatea se prezumă.

- Obligaţiile afectate de modalităţi, adică afectate de termen sau de condiţie.i) Termenul este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, care fie amână executarea unei obligaţii, fie determină stingerea acesteia;ii) Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa obligaţiei.

3.Transmiterea şi transformarea obligaţiilorDistingem între cazurile de

- transmitere a raportului obligaţional: cesiunea de creanţă şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata crenţei şi - transformarea raportului obligaţional care poate viza fie părţile lui dar şi conţinutul sau obiectul acestuia - novaţia.i) Cesiunea de creanţă este contractul prin care creditorul (denumit cedent) îşi transmite creanţa altei persoane (denumit cesionar), operaţiune ce urmează să fie notificată debitorului (denumit debitor cedat). ii) Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei de către o persoană străină de raportul obligaţional iniţial în locul debitorului şi astfel îl înlocuieşte pe creditor în cadrul raportului juridic obligaţional, în sensul că îi poate pretinde debitorului plata. iii) Novaţia este convenţia prin care părţile unui raport juridic obligaţional sting creanţa existentă, care se transformă într-una cu una nouă.

3 Solidaritatea activă se poate stabili numai printr-un act juridic – convenţie sau testament – niciodată prin lege. Spre deosebire de solidaritatea activă, solidaritatea pasivă poate fi stabilită nu numai prin voinţa părţilor, dar şi prin lege (denumită solidaritatea legală).4 Creditorul comun poate pretinde plata în întregime a datoriei de la oricare dintre debitori, la alegera lui. Îl va alege, fireşte, pe cel mai solvabil. Aceasta înseamna ca solidaritatea pasivă reprezintă un avantaj important pentru creditor: el nu mai este supus riscului insolvabilităţii vreunuia dintre debitori, ci are posibilitatea de a-şi recupera întrega datorie de la un singur debitor, cel care are posibilitatea de a executa datoria. Riscul insolvabilităţii celuilalt sau celorlalţi debitori va fi suportat de codebitorul care a achitat datoria şi nu de creditor, ca în cazul obligaţiilor divizibile.

18

4. Stingerea obligaţiilorObligaţiile se sting prin executarea lor. De regulă obligaţiile se execută în natură, adică

debitorul execută întocmai prestaţia asumată. În cazul în care prestaţia la care debitorul s-a angajat nu poate fi realizată, acesta va da creditorului o sumă de bani ce reprezintă echivalentul bănesc al prestaţiei asumate. Acest echivalent poartă numele de despăgubiri, întrucât debitorul îl prejudiciază pe creditor prin aceea că nu primeşte exact ceea ce i s-a promis. De asemenea, executarea se va face de bună voie, sau silit de puterea judecătorească la care creditorul face apel fiind în drept să pretindă debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva, adică să-şi execute obligaţiile asumate.

Prin urmare identificăm în practică:i) Plata reprezintă executarea voluntară şi în natură a oricărei obligaţii, (nu numai a

celor băneşti).5 Pentru a produce efecte juridice plata trebuie să fie făcută în mod valabil, adică să

îndeplinească anumite condiţii :a) Cine poate face plata? În principiu, plata poate fi făcută, de către orice persoană interesată: debitorul, reprezentantul debitorului, un codebitor solidar al debitorului, o persoană obligată pentru debitor (de ex. un fidejusor al debitorului) şi de un terţ.b) Cui i se poate face plata ? Plata se va face: creditorului, reprezentantului creditorului, moştenitorilor creditorului, (în cazul decesului acestuia), unei terţe persoane desemnate de către justiţie pentru a primi plata.c) În ce constă plata? Debitorul este obligat să plătească exact lucrul sau prestaţia pe care o datorează. d) Cum se face plata? Debitorul trebuie să-şi execute obligaţia de a plăti în întregime, creditorul nu poate fi obligat să primească o parte din datorie. Această regulă este cunoscută sub numele de principiul indivizibilităţii plăţii. e) Când se face plata? Regula este că plata se va face în momentul în care creanţa a devenit exigibilă, adică a ajuns la scadenţă. În cazul obligaţiilor cu termen, creanţa devine exigibilă în momentul împlinirii termenului stabilit de către părţi, creditorul neputând pretinde plata înainte de împlinirea acestui termen. f) Unde se face plata? Plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor, sau, în cazul în care părţile nu au stabilit, plata se face la domiciliul debitorului (în dreptul comun), sau la (în raporturile comerciale).g) Cine suportă cheltuielile cu efectuarea plăţii? Ca regulă, cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Nici de această dată, nimic nu se opune ca părţile să cadă de acord ca aceste cheltuieli să fie suportate de creditor sau deopotrivă de creditor şi debitor, în părţi egale ori în alte cote.

Ce se întâmplă dacă creditorul refuză plata? Debitorul îl va putea soma (prin intermediul unui executor judecătoresc) pe creditor să primească plata, punând-o apoi la dispoziţia creditorului, spre exemplu într-un depozit constituit pe numele acestuia, operaţie denumită ofertă reală urmată de consemnaţiune. Principalul efect al ofertei reale urmată de consemnaţiune este acela că liberează debitorul de obligaţia asumată. De asemenea, el nu va mai fi ţinut să plătească daune pentru executarea cu întârziere a obligaţiei asumate şi nu va mai suporta riscul pierii fortuite a bunului respectiv.

Există şi alte situaţii în care debitorul este liberat de obligaţia sa faţă de creditor cu toate că nu face o plată, prin: - compensaţie - modul de stingere a două obligaţii reciproce până la concurenţa celei mai mici dintre ele,5 Sensul juridic al noţiunii de plată este deci mai larg decât cel uzual: efectuarea plăţii poate însemna, spre exemplu, executarea unei lucrări, a unei reparaţii, abţinerea de la o anumită prestaţie, înmânarea unui bun etc.

19

- confuziune constă în întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de creditor şi a calităţii de debitor, în cadrul aceluiaşi raport juridic obligaţional, - darea în plată - debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât cea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional, - iertare de datorie, creditorul renunţă la creanţa sa favoarea debitorului, - imposibilitate de executare, determinată de o cauză de forţă majoră sau de un caz fortuit, care au ca efect stingerea obligaţiei numai se produc independent de orice culpă a debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.

ii) Executarea silităÎn toate cazurile, creditorul are dreptul la realizarea creanţei sale. Dacă debitorul nu îşi execută de bună-voie obligaţia, creditorul are la dispoziţie posibilitatea de a-l constrânge, prin intermediul unei acţiuni în instanţă, să o facă. Această constrângere a debitorului de a plăti poarta numele de executare silită. Întotdeauna va avea prioritate executarea silită în natură, ceea ce însemnă că, ori de câte ori aceasta este cu putinţă, debitorul va fi constrâns să execute exact ceea ce datora.

Există o singură categorie de obligaţii în cazul cărora executarea silită este imposibilă, anume obligaţiile încheiate intuitu personae, (adică acele obligaţii care au fost stabilite cu luarea în considerare a calităţilor personale ale debitorului) care nu vor putea fi executate prin constrângere. Dar creditorul va avea dreptul la despăgubiri.

O modalitate eficientă de constrângere a debitorului în executarea unei obligaţii de a face sau de a nu face o constituie aşa-numitele daune cominatorii, care sunt stabilite de către instanţă. Daunele-interese cominatorii constau într-o sumă de bani pe care debitorul trebuie să o plătească creditorului pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligaţiei. Ele nu sunt proporţionale cu prejudiciul suferit de către creditor şi nu au caracter reparatoriu. Nu îşi propun acoperirea pagubei produse de către debitor prin neexecutare, ci sunt doar modalităţi de constrângere a acestuia pentru a-şi executa obligaţia de a face sau de a nu face asumată. Se prezumă că debitorul, constatând că are de plătit o anumită sumă pentru fiecare zi de neexecutare, se va grăbi să-şi execute obligaţia.

Dacă debitorul nu şi-a executat obligaţia de bună-voie, iar executarea silită nu s-a putut realiza în natură, se pune problema executării indirecte, sau prin echivalent. Executarea indirectă (sau prin echivalent) reprezintă executarea silită realizată prin achitarea unei sume de bani cu titlul de despăgubire în vederea acoperiri prejudiciului suferit de către creditor prin neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere. Despăgubirile sunt sumele de bani datorate de debitorul vinovat de neexecutarea obligaţiilor asumate. Acestea pot fi:- daunele-interese compensatorii reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a neexecutării în natură a obligaţiei debitorului. Ele nu se pot cumula deci cu executarea în natură deoarece însăşi raţiunea lor este de a compensa neexecutarea. - daunele-interese moratorii se acordă în cazul unei întârzieri în executare dar, spre deosebire de cele compensatorii, acestea au caracter de despăgubire şi reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a acestei întârzieri.

Ambele categorii de despăgubiri au caracter reparatoriu, prin aceasta deosebindu-se de daunele-interese cominatorii

Întrebări şi teste

20

1. Clasificaţi următoarele bunuri folosind toate criteriile cunoscute: a) un automobil, b) o pereche de patine, c) 100 mp de teren.

2. O persoană juridică se identifică prin:a) conţinut;b) patrimoniu;c) firmă;d) scop.

3. Capacitatea de exerciţiu restrânsă se dobândeşte:a) la împlinirea vârstei de 16 ani;b) la naştere;c) la împlinirea vârstei de 14 ani;d) la împlinirea vârstei de 18 ani.

21

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –III-

Patrimoniul şi Fondul de Comerţ

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:- universalitate de drept – patrimoniul- universalitate de fapt – fond de comerţ- patrimoniul de afectaţiune

Cuvinte cheie: activ şi pasiv patrimonial, gaj general al creditorilor chirografari, subrogare reală, firmă, emblemă, clientelă, vad comercial etc.

Secţiunea A - Patrimoniul

1. NoţiunePatrimonul reprezintă totalul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu valoare

economică), care aparţin unei persoane (fizice sau juridice).Patrimoniul este alcătuit dintr-un activ (toate drepturile patrimoniale) şi un pasiv (toate

obligaţiile patrimoniale).Bunurile, în materialiatea lor, intră în patrimoniul unei persoane numai prin

intermediul dreptului care poartă asupra lor, ca obiect al acestui drept; în absenţa dreptului, simpla stăpânire în fapt a bunului nu determină includerea lui în patrimoniul celui care îl stăpâneşte.

2. Caractere juridice:a) Patrimoniul este o universalitate juridică (de drept), cu următoarele particularităţi:- drepturile şi obligaţiile (componente ale patrimoniului), sunt legate între ele prin faptul că aparţin aceluiaşi subiect de drept, formând un tot unitar;- drepturile şi obligaţiile sunt distincte şi relativ independente de universalitate (de patrimoniu), în sensul că existenţa sau inexistenţa lor nu pune în discuţie însăşi universalitatea (patrimoniul există, indiferent dacă titularul său este bogat sau sărac);- drepturile şi obligaţiile sunt structurate în mai multe mase (grupe), fiecare având un regim juridic distinct (de ex. soţii au bunuri comune şi bunuri proprii – art. 30 si 31 C. fam)

Patrimoniul, înteles ca universalitate de drept, se deosebeste de universalitatea de fapt - înţeleasă ca un ansamblu de bunuri, alcătuit prin voinţa omului (de ex. fondul de comerţ, ansamblul pieselor unei colecţii etc.). Deosebirile sunt următoarele:

- universalitatea de drept există indiferent de voinţa titularului, este alcătuită din drepturi şi obligaţii, este inalienabilă şi independentă de elementele care o compun;

- universalitatea de fapt se formează ca urmare a manifestării de voinţă a subiectului de drept, este alcătuită numai din drepturi (care poartă asupra unor bunuri), este alienabilă şi nu există în mod separat de elementele sale (dispariţia bunurilor duce la dispariţia

22

„universalităţii”, cum se întâmpla când cărţile dintr-o bibliotecă sunt vândute, fie toate, fie cu bucata).b) Orice persoană are un patrimoniu. Patrimoniul însoţeşte subiectul de drept pe întreaga sa existenţă, de la naştere/înfiinţare, până la moarte/desfiinţare. Patrimoniul este inalienabil, nu poate fi înstrăinat în timpul vieţii persoanei fizice sau al existenţei persoanei juridice. Patrimoniul, ca întreg, se poate transmite numai prin acte mortis causa (prin succesiune legală sau testamentară). În mod excepţional, în cazul persoanei juridice, există o singură situaţie în care o parte din patrimoniu său se transmite altei persoane juridice fără ca prima să îşi înceteze existenţa; este vorba despre divizarea parţială.c) Nu există patrimoniu fără un titular. În ipoteza în care titularul încetează să existe, patrimoniul va fi transmis succesorilor săi, sau în absenţă, statul va culege patrimoniul fără stăpân.

3. Funcţiile patrimoniuluii) constituie gajul general al creditorilor chirografari, adică patrimoniul reprezintă o garanţie a îndeplinirii obligaţiilor asumate de titularul său, chiar dacă executarea lor nu este garantată.

Creditorii vor putea executa silit activul patrimoniului debitorului, alcătuit din totalitatea bunurilor prezente şi viitoare. Prin urmare orice persoană răspunde pentru executarea obligaţiilor sale cu orice bun care se găseşte în patrimoniul său.

ii) permite subrogaţia reală - adică înlocuirea unui bun din patrimoniu cu un alt bun care va prelua regimul juridic al bunului pe care îl înlocuieşte.iii) permite transmisiunea universală sau cu titlu universal, în cazul în care titularul patrimoniului decedează sau se desfiinţează.

4. Patrimoniul de afectaţiuneÎn exercitarea unei activităţi comerciale, o persoană fizică (persoană fizică autorizată,

sau întreprinzător cu întreprindere individuală sau întreprindere familială) poate să îşi constituie un patrimoniu distinct de patrimoniul său civil, anume un patrimoniu de afectaţiune reprezentând totalitatea drepturilor si obligaţiilor, afectate scopului exercitării activităţii economice. (art.2, lit.j din OUG nr.44/2008)

În acest patrimoniu de afectaţiune sunt reunite toate bunurile şi drepturile patrimoniale care sunt destinate desfăşurării afacerilor, activităţii comerciale, precum şi datoriile comerciale ale întreprinzătorului-persoană fizică. Creditorii comerciali vor urmări numai aceste bunuri şi drepturi care sunt afectate comerţului, iar nu şi pe cele care intră în patrimoniul civil al acestuia.

Prin urmare, pentru datoriile ce rezultă din operaţiuni comerciale răspunderea comerciantului – persoană fizică este limitată numai la bunurile şi creanţele care alcătuiesc activul patrimoniului de afectaţiune şi care sunt destinate realizării afacerilor.

Secţiunea B - Fondul de comerţ

1. DefiniţieFondul de comerţ reprezintă totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale şi

necorporale, (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale. (potrivit dispoziţiilor Legii nr. 298/2001)

23

2. Caractere juridiceFiind alcătuit numai dintr-un ansamblu de bunuri, fondul de comerţ este o

universalitate de fapt şi nu de drept, deci din fondul de comerţ nu fac parte creanţele şi debitele (acestea sunt incluse în noţiunea de patrimoniu).

Comparaţie între fondul de comerţ şi patrimoniu:- fondul de comerţ are ca izvor voinţa persoanei, iar patrimoniul are ca izvor legea,- fondul de comerţ cuprinde numai elemente de activ în timp de în patrimoniul se regăsesc şi obligaţiile titularului său ce au valoare economică.

Spre deosebire de fondul de comerţ, întreprinderea priveşte nu numai bunuri ci şi capital şi forţă de muncă, elemente care nu fac parte din fondul de comerţ.

3. Structura fondului de comerţElementele structurale ale fondului de comerţ pot fi grupate în două categorii:

elemente corporale şi incorporale.a) Elemente corporale constând în bunurile care servesc comerciantului în desfăşurarea activităţii sale: materiale, utilaje, echipamente, birotică, mărfuri etc.); b) Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor, know-how -ul, clientela, vadul comercial etc.

i) Firma este definită ca fiind numele sau, după caz, denumirea folosită de comerciant în realizarea operaţiunilor ce fac obiectul comerţului său.

Firma comerciantului persoană fizică se compune din numele comerciantului, scris în întregime, sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia (firma acestuia corespunde cu numele său civil), urmat de tipul de organizare a activităţii: persoană fizică autorizată, întreprindere individuală sau familială.

Firma comerciantului persoană juridică are un conţinut diferit în funcţie de forma juridică a acestuia: societate comercială, societate cooperatistă, regie autonomă etc. .

Firma sucursalei din România a unei societăţi străine va trebui să cuprindă şi menţiunea sediului principal din străinătate.

Firma se scrie în limba română şi trebuie să fie disponibilă, licită şi să prezinte un caracter de noutate - element prin care firma îl deosebească pe titular de alţi comercianţi, evitând orice confuzie. De asemenea în nicio firmă nu vor exista elemente cuprinse de o denumire folosită de persoane juridice din sectorul public.

Prin înregistrare la Registrul Comerţului comerciantul dobândeşte un drept de folosinţă exclusivă asupra firmei şi se bucură de protecţie juridică. Firma dobândeşte o valoare economică, putând fi înstrăinată numai împreună cu fondul de comerţ. În cazul înstrăinării, dobânditorul acestuia va putea să continue activitatea sub firmă anterioară, în anumite condiţii.ii) Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen, sau o întreprindere de alta de acelaşi gen, ori un stabiliment de comerţ de un altul de acelaşi fel. Dacă firma are caracter obligatoriu, emblema are caracter facultativ.

Emblema conferă un plus de individualizare comerciantului – titular, având de asemenea un caracter de noutate. Emblema va putea fi folosită cu condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului, scrisă cu litere avînd mărimea de cel puţin jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema

Emblema poate fi înstrăinată separat sau împreună cu fondul de comerţ, dobânditorul urmând să utilizeze emblema numai cu consimţământul transmiţătorului.

Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea ei în Registrul Comerţului.

24

iii) Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice cu un comerciant. Din punct de vedere contabil se exprimă sub forma unei cifre. Cu toate că nu putem discuta de un drept asupra propriei clientele, totuşi comerciantul o poate evalua în momentul transmiterii fondului de comerţ. iv) Vadul comercial reprezintă puterea sau capacitatea fondului de comerţ de a atrage clientela şi poate fi influenţat de o serie de factori obiectivi – (locul amplasării magazinului sau sediului comercial; calitatea produselor sau a serviciilor), sau de factori subiectivi (publicitatea comerciantului, calitatea personalului angajat); precum şi de factori externi: reputaţia comerciantului, a clienţilor sau a partenerilor de afaceri ai comerciantului. Se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerţ.v) Drepturile de proprietate industrială şi intelectuală v.1. Mărcile de fabrică, de comerţ, sau de servicii - sunt semne distinctive (cuvinte, forme grafice, culori) care individualizează produsele şi/ sau serviciile unui comerciant, deosebindu-le de produse sau servicii identice sau similare, ce aparţin altui comerciant.Condiţiile de valabilitate ale mărcilor:

condiţii de fond:- noutatea mărcii, care permite individualizarea precisă a produselor sau serviciilor titularului său de ale altora şi de mărcile legitim dobândite de alţi comercianţi. Condiţia noutăţii este relativă, spre deosebire de a brevetelor de invenţie a cărei noutate este absolută.- specializarea mărcii, care constă în calitatea mărcii de a individualiza şi de a distinge mărfurile unui comerciant. Nu este suficient ca o marcă să fie nouă, originală, faţă de toate celelalte înscrise şi folosite în aceeaşi ramură de comerţ sau industrie, ci trebuie ca marca să distingă provenienţa mărfurilor sau produselor unui anumit comerciant.

condiţii de formă: - marca trebuie înregistrată la O.S.I.M. (Oficiul de stat pentru învenţii şi mărci). Înregistrarea are efect constitutiv cu privire la dreptul de proprietate asupra mărcii şi asigură o protecţia juridică timp de 10 ani.

Marca pote fi înstrăinată atât împreună cât şi separat de fondul de comerţ prin acte juridice: de vînzare–cumpărare, de donaţie, testament etc. v.2. Brevetele de invenţie reprezintă, alături de firmă, emblema şi marca de fabrică sau de comerţ, un drept, un bun incorporabil al fondului de comerţ. Brevetele de invenţie fac parte din creaţiile noi (alături de desene şi modele ale produselor industriale). Brevetele se împart în două categorii: principale şi de perfecţionare şi trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, astfel:- condiţii de fond: Brevetul trebuie să prezinte o noutate absolută, adică invenţia să fie originală;- condiţii de formă. Brevetul trebuie înregistrat la O.S.I.M. Protecţia asupra invenţiei opereză timp de 20 de ani.

Acestea se transmit împreună sau separat de fondul de comerţ. vi) Know-how-ul, constă într-un ansamblu de cunoştinţe tehnice noi, de informaţii, de deprinderi şi abilităţi-, nebrevetabile sau brevetabile dar nebrevetate, necesare producerii şi/sau comercializării unor produse, prestării unor servicii, ori elaborării unor tehnologii, procedee etc.

4. În legislaţia română sunt reglementate anumite operaţiuni care pot viza fondul de comerţ: vânzarea, donaţia, locaţiunea, gajul, sau aportul în societate al fondului de comerţ. Operaţiunile juridice cu privire la fondul de comerţ constituie fapte de comerţ obiective şi conexe (accesorii). Fondul de comerţ a fost calificat în ansamblul său drept un bun mobil necorporal care poate forma obiectul anumitor operaţiuni juridice:

25

4.1. Vânzarea–cumpărarea Fondul de comerţ poate fi vândut în întregime, ca un tot, sau pot fi înstrăinate separat

anumite bunuri mobile şi imobile ce intră în componenţa lui, cu respectarea regulilor speciale. Astfel, înstrăinarea imobilelor din componenţa fondului de comerţ trebuie să respecte regulile de drept comun referitoare la înstrăinarea oricărui imobil (de ex. îndeplinirea formalităţilor de publicitatea imobiliară).

Vânzarea fondului de comerţ este un act de comerţ care trebuie înregistrat în Registrul comerţului (vânzarea devine opozabilă terţilor din momentul înregistrării). Dacă firma, clientela şi vadul comecial se înstrăinează numai împreună cu fondul de comerţ, drepturile de proprietate intelectuală şi industrială şi emblema pot fi înstrăinate şi separat de acesta.4.2. Transmiterea fondului de comerţ ca aport la constituirea unei societăţi comerciale

Această operaţiune se deosebeşte de vânzarea fondului de comerţ deoarece nu comportă primirea unui preţ, în schimbul fondului de comerţ. Titularul fondului de comerţ, în calitate de asociat, va primi părţi sociale sau acţiuni, în funcţie de forma juridică a societăţii.4.3. Locaţiunea fondului de comerţ

Titularul fondului de comerţ (locator) transmite altei persoane (locatar) folosinţa asupra fondului de comerţ în schimbul unei sume de bani plătită periodic cu titlul de chirie. Locatarul are dreptul să continue exercitarea comerţului sub firmă proprie, exploatând fondului de comerţ, dar, poate să continue activitatea şi sub firma anterioară cu menţiunea însă a calităţii sale de locatar.

Locatarul este obligat să respecte destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ. Nu poate aduce schimbări în organizarea şi structura fondului de comerţ decât cu acordul locatorului.

Locatorul are obligaţia să nu facă concurenţă locatarului prin desfăşurararea unui comerţ de acelaşi gen.

Despre locaţiune se face menţiune în Registrul Comerţului. O aplicaţie a acestui contract este locaţia de gestiune; gestiunea presupune ansamblul de operaţiuni care asigură administrarea bunurilor unei secţii, uzine, şi punerea lor în valoare.4.4. Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ.

Aceasta poate să aibă ca obiect un bun mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri - fondul de comerţ. Conţinutul şi caracteristicile garanţiei vor fi determinate de părţi. Se poate constitui cu sau fără deposedarea de bunul care face obiectul garanţiei. Legea cere îndeplinirea unei formalităţi de publicitate, pentru protejarea dreptului real de garanţie dobândit de creditor, anume înscrierea avizului de garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Legea prevede obligaţia comerciantului de a cere înscrierea în Registrul Comerţului a menţiunii privind constituirea garanţiei reale mobiliare asupra fondului de comerţ. Menţiunea devine opozabilă terţilor de la data efectuării ei în Registrul Comerţului.4.5. Fiind o universalitate de fapt mobiliară fondul de comerţ se poate transmite pe cale succesorală în condiţiile prevăzute de Codul civil.

Întrebări şi teste

1. Precizaţi în ce constă deosebirea între patrimoniu şi fondul de comerţ.

2. Care sunt elementele definitorii ale patrimoniului de afectaţiune şi cine îl poate constitui ?

26

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –IV-

Izvoarele Raportului Juridic Concret

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:- formarea raportului juridic concret,- deosebirea dintre acţiuni omeneşti şi evenimente,- fapte licite- fapte ilicite, răspunderea delictuală- actul juridic- nulitatea actului juridic- probele

Cuvinte cheie: gestiune de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, delict civil,. comitent / prepus eroare, dol, leziune, violenţă termen / condiţie / sarcină nulitate absolută / nulitate relativă

IntroducereNoţiune şi clasificareFaptele juridice – licite şi ilicite (răspunderea juridică) Actul juridic

Raportul juridic se încheie în mod concret dacă sunt întrunite cumulativ 3 elemente: norma juridică, subiectele de drept între care se stabileşte raportul juridic şi existenţa unor împrejurări care să îl genereze (de regulă precizate în ipoteza normei).

1. Noţiune şi clasificareIzvoarele raportului juridic sunt împrejurările de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice (adică naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic); acestea se clasifică în :- evenimentele = împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor, (de ex. calamităţile naturale -seism, inundaţii, trăznet- etc., sau naşterea sau decesul unei persoane fizice, ori trecerea timpului etc.-- acţiunile (săvârşite de oameni) = împrejurări care depind de voinţa oamenilor.

La rândul lor, acţiunile pot fi: acţiuni licite (săvârşite cu respectarea legii) şi acţiunile ilicite (săvârşite cu încălcarea legii).

Distingem între - fapte juridice, acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (adică naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic) şi - acte juridice, acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.

27

Secţiunea A - Faptele juridice

Faptele juridice, deşi se produc ca urmare a voinţei omului, totuşi acestea nu sunt săvârşite cu intenţia producerii efectelor juridice .

Subsecţiunea A.1. – Fapte juridice licite

Faptele juridice LICITE sunt acele fapte juridice prin producerea cărora nu sunt încălcate dispoziţiile legale în vigoare.

În categoria faptelor juridice licite intră: (i) gestiunea de afaceri; (ii) plata lucrului nedatorat; (iii) îmbogăţirea fără justă cauză.

i. Gestiunea de afaceriEste faptul licit unilateral, ce constă într-o operaţiune săvârşită din proprie iniţiativă de

o persoană (denumită gerant) în favoarea sau interesul altei persoane (denumită gerat), fără ca între cei doi să existe vreo înţelegere anterioară (împuternicire sau orice altă legătură contractuală).

Gerantul poate să încheie acele acte juridice, sau să săvârşească acele fapte materiale care au caracter patrimonial.

Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri generează o serie de obligaţii reciproce în sarcina celor două părţi implicate:

Gerantul are următoarele obligaţii:- de a continua gestiunea începută până la data la care geratul va fi în măsură şi va

avea mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele sale;- de a desfăşura gestiunea cu diligenţa (grija, priceperea) unui bun proprietar

(adică gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent). Geratul are următoarele obligaţii:

- de a restitui gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut în cursul gestiunii;

- de a executa toate obligaţiile contractate de gerant în numele său (în numele geratului) , în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate (cum ar fi plata preţului unor materiale, plata manoperei, în vederea executării unei reparaţii etc.)

ii) Plata nedatoratăReprezintă faptul juridic licit care constă în executarea voluntară de către o persoană,

din eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul.Orice plată presupune o datorie pre-existentă. Dacă această datorie nu există, plata

trebuie să fie restituită celui care a făcut-o, întrucât este fără cauză, fără temei (adică nedatorată). Dacă restituirea nu se face de bună voie de către cel care a primit plata nedatorată, cealaltă persoană poate recurge la o acţiune în justiţie prin care se cere restituirea ei, denumită acţiune în repetiţiune.

iii) Îmbogăţirea fără justă cauză (fără just temei)Constituie faptul juridic licit care constă în creşterea patrimoniului unei persoane în

dauna patrimoniului altei persoane (care se diminuează corelativ), fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic sau o cauză justă.de ex. îmbunătăţirile făcute de chiriaş locuinţei, care sporesc valoarea imobilului în beneficiul proprietarului.

28

Îmbogăţirea fără justă cauză generează un raport obligaţional între cel al cărui patrimoniu a crescut (denumit îmbogăţit) şi care este debitorul obligaţiei de a restitui sporul patrimonial (îmbogăţirea) şi cel al cărui patrimoniu s-a diminuat (denumit însărăcit) şi care este creditorul obligaţiei de restituire.

Subsecţiunea A.2. – Faptele juridice ilicite (sau delicte) - Răspunderea delictuală (civilă/patrimonială)

1. NoţiuneDelictul reprezintă acţiunea omului săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice,

dar cu încălcarea atât a legii, cât şi a drepturilor subiective ale unei alte persoane (persoană vătămată), prin care se produce un prejudiciu (adică o pagubă nedreaptă) persoanei vătămate.

Delictul (civil - de natură patrimonială) atrage răspunderea delictuală a celui care l-a săvârşit (denumit autorul prejudiciului), care constă în raportul obligaţional în temeiul căruia autorul este obligat să repare prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

2. Formele răspunderii delictualeCodul civil reglementează 2 forme de răspundere delictuală:

i) răspunderea delictuală directă sau pentru fapta proprie;ii) răspunderea delictuală indirectă care poate fi pentru:

(a) fapta altuia, sau pentru prejudiciile cauzate (b) de animale, (c.1.) de lucruri, (c.2.) de ruina edificiului.Prin urmare, delictul civil se deosebeşte fundamental de delictul penal (denumit

infracţiune) care atrage sancţionarea numai a autorului lui, prin posibilitatea ca o persoană să fie sancţionată pentru o faptă ilicită pe care nu a săvârşit-o; altfel spus, delictul penal vizează persoana autorului, în vederea pedepsirii acestuia, în timp ce delictul civil vizează patrimoniul persoanei vătămate, în vederea reparaţiei. Acoperirea prejudiciului nu reprezintă o pedeapsă ci o restabilire a situaţii patrimoniale, dezechilibrată prin delict.

i) Răspunderea pentru fapta proprie (directă) poate fi angajată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele 4 elemente:

i.1. Prejudiciul- reprezintă rezultatul negativ suferit de persoana vătămată, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite de o altă persoană (autorul), sau ca urmare a faptei unui animal ori lucru. (de ex. distrugerea unei clădiri de un incendiu, vătămarea unei persoane etc.);- reprezintă rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (care rezultă dintr-o situaţie de fapt şi care nu corespund unui drept subiectiv, de ex. ajutorul bănesc acordat unei persoane, fără să existe o obligaţie de întreţinere);- după cum este susceptibil de evaluare bănească, prejudiciul poate avea : fie caracter material (o pagubă), fie caracter moral (se aduce atingere cinstei, reputaţiei şi consideraţiei unei persoane). În ambele cazuri, repararea prejudiciului se realizează prin despăgubiri băneşti;- Condiţii cerute pentru a se putea cere repararea prejudiciului:

să fie cert = existenţa prejudiciului este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluat. să nu fie încă reparat (acoperit) – de ex. autorul nu a reparat bunul avariat

- Repararea prejudiciului se face:

29

- integral = adică se acoperă paguba efectiv produsă şi beneficiul nerealizat;- în natură, de regulă, şi prin echivalent bănesc (daune interese) dacă repararea în

natură nu mai este posibilă.

i.2. Fapta juridică ilicită (delictul)- acţiunea (faptă comisivă) sau inacţiunea (faptă omisivă) contrară legii prin care se încalcă un drept subiectiv (dreptul de proprietate asupra bunului) sau un interes legitim al persoanei vătămate.- Caracteristicile faptei ilicite:

are caracter obiectiv = conduita a fost exteriorizată are caracter ilicit = este contrară legii.

Caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat în următoarele situaţii (care exonerează de răspundere pe autor):- legitima apărare = autorul reacţionează la un atac material direct, imediat şi

injust. Apărarea trebuie să fie proporţională cu atactul.- starea de necesitate = autorul înlătură o primejdie reală care ameninţă

viaţa/integritatea corporală a sa sau a altei persoane, sau salvează bunuri ale sale sau ale altor persoane. Paguba evitată să fie mai mare decât cea pricinuită pentru evitarea ei (de ex. spargerea geamului pentru a evacua o persoană din casa în flăcări).

- îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau a ordinului superiorului (de ex. fapta medicului veterinar care sacrifică unele animale pentru a preveni o epidemie).

- exercitarea unui drept subiectiv - în conformitate cu scopul pentru care a fost consacrat de lege – (de ex.construcţia unui imobil cu respectarea legii nu poate fi considerată ilicită chiar dacă provoacă umiditate unui alt imobil).

- consimţământul victimei = persoana vătămată şi-a dat consimţământul inainte de săvârşirea faptei, luând în considerare faptul că este posibilă producerea unui prejudiciu.

i.3. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu- între fapta ilicită şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, în sensul în care fapta constituie cauza iar prejudiciul reprezintă efectul, consecinţa săvârşirii faptei ilicite. (de ex. autorul a aruncat o ţigară aprinsă care a declanşat un incendiu.)

i.4. Vinovăţia autorului prejudiciului- atitudinea psihică pe care autorul faptei ilicite a avut-o în momentul săvârşirii ei, faţă de faptă şi faţă de urmările acesteia (prin ipoteze prejudiciabile). - vinovăţia implică 2 elemente:

un element intelectiv = reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a faptei sale şi în prevederea sau cel puţin în posibilitatea de a prevede urmările faptei pe care o săvârşeşte în acel moment sau urmează să o săvârşească;

un element volitiv = procesul psihic de deliberare şi de luare a deciziei cu privire la conduita pe care o va avea aceea persoană. Actul de voinţă trebuie să fie conştient şi raţional şi să fie liber, neîngrădit.

- formele vinovăţiei:1. intenţia = autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi prevede consecinţele acesteia:

30

2. culpa (greşeala) = constă în neprevederea sau în atitudinea uşuratică a autorului faţă de consecinţele periculoase ale faptei sale, rezultate pe care autorul le-ar fi putut evita dacă ar fi fost mai prevăzător sau mai puţin uşuratic.

- persoanele lipsite de discernământ nu răspund delictual întrucât nu au aptitudinea psihică de a înţelege semnificaţia faptelor lor – nu au capacitate delictuală. Lipsa discernământului atrage după sine lipsa vinovăţiei.- împrejurări care înlătură vinovăţia sunt toate acele fapte care împiedică sau anihilează libertatea de voinţă a autorului: fapta victimei însăşi, fapta unui terţ (pentru care autorul nu răspunde), cauza de forţă majoră etc.

ii. a) Răspunderea pentru fapta altei persoaneii.a) 1. răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minoridomeniul de aplicare : părinţii răspund indiferent dacă minorul este din căsătorie sau din afara căsătoriei, dacă a fost adoptat cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Dacă părinţii au divorţat, va răspunde părintele căruia i-a fost încredinţat copilul;ii.a) 2. răspunderea - institutorilor (învăţători, profesori) pentru fapta elevilor şi

- a artizanilor (meşteşugarilor) pentru fapta ucenicilor domeniul de aplicare : elevii şi ucenicii minori;ii.a) 3. răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilordomeniul de aplicare : cazurile în care o persoană denumită prepus aduce la îndeplinire o însărcinare (o activitate, un ordin) încredinţată de o altă persoană denumită comitent. Între comitent şi prepus se stabileşte un raport juridic denumit raport de prepuşenie. Constituie raport de prepuşenie:

o un raport de muncă (care se încheie în baza unui contract de muncă între angajator-comitent şi salariat-prepus),

o un raport de prestări de servicii (care se încheie în baza unui contract de prestări de servicii între beneficiar-comitent şi prestator-prepus),

o dar şi raportul ce se stabileşte în exercitarea unor profesii, cel născut în baza unui contract de administrare (management) a unei persoane juridice (de ex. administratorul unei societăţi comerciale),

ii. b) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animaledomeniul de aplicare : animalele aflate în proprietatea unei persoane sau de care se foloseşte o persoană, indiferent dacă aceste animale sunt sub supraveghere sau au scăpat de sub pază. Răspunderea pentru animale revine persoanei care, la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a animalului (adică puterea de direcţie, de control şi de supraveghere exercitată asupra animalului în mod independent) care poate fi proprietarul animalului sau cel care foloseşte animalul –cât durează utilizarea acestuia-;

ii. c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, de ruina ediciului:ii.c. 1) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruridomeniul de aplicare : orice lucru indiferent de tipul acestuia (mobil sau imobil etc.) aflat în paza unei persoane, chiar dacă a fost pierdut sau abandonat de această persoană, câtă vreme o altă persoană nu l-a luat în paza sa. Răspunderea pentru lucru revine persoanei care, la momentul producerii prejudiciului, avea paza juridică a lucrului (adică puterea de direcţie, de control şi de supraveghere exercitată asupra lucrului în mod independent) care poate fi proprietarul lucrului, titularul unui alt drept real principal (uzufruct, uz,

31

abitaţie, superficie, servitute), titularul unui drept real accesoriu (ipotecă, gaj, drept de retenţie etc.), sau un detentor precar (depozitarul, comodatarul, posesorul);ii.c. 2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiuluidomeniul de aplicare : o construcţie făcută din materiale asamblate în mod durabil care s-a ruinat, prin căderea totală sau parţială a elementelor care o alcătuiesc. Răspunderea pentru ruina edificiului revine proprietarului sau co-proprietarilor edificiului, sau titularilor dreptului de superficie;

3. Răspunderea persoanei juridiceCaracterul abstract al persoanei juridice (pj) nu constituie un obstacol în angajarea

răspunderii juridice a acesteia, cu condiţia întrunirii celor 4 elemente ale răspunderii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia.

Evident, fapta ilicită poate fi săvârşită în mod concret numai de o persoană fizică, dar datorită raporturile pe care aceasta le are cu persoana juridică, antrenează răspunderea persoanei juridice.

În funcţie de specificul raportului dintre persoana fizică – autorul prejudiciului – şi persoana juridică distingem:

1. răspunderea pj directă pentru faptele organelor sale de conducere 2. răspunderea pj indirectă pentru faptele angajaţilor săi

1. Răspunderea pj directă pentru faptele organelor sale de conducere voinţa organelor de conducere este voinţa pj însăşi. faptele ilicite săvârşite de organele sale cu prilejul exercitării funcţiei lor obligă

însăşi pj. condiţia esenţială este ca : organul de conducere a pj să săvârşească delictul în

legătură şi cu ocazia desfăşurării activităţii care se integrează în obiectul de activitate al pj.

în situaţia în care organul de conducere săvârşeşte faptul ilicit fie în exercitarea unei acţiuni proprii, străină de obiectul de activitate al pj, fie cu depăşirea limitei puterilor ce i-au fost acordate, pj nu mai răspunde, fiind angajată răspunderea personală a organului a organului care este autorul prejudiciului.

2. Răspunderea pj indirectă pentru faptele angajaţilor săi angajaţii sunt prepuşi ai pj, simpli executanţi ai dispoziţiilor date de organele de

conducere. pentru prejudiciul săvârşit de un angajat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu

antrenează răspunderea indirectă a pj, conform regulilor răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.

32

Secţiunea B - Actul juridic

1. DefiniţieActul juridic (denumit în continuare „aj”) reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu

intenţia de a produce efecte juridice (adică de a naşte, de a modifica sau de a stinge un raport juridic concret).Noţiunea de „act juridic” este utilizată în 2 accepţiuni:

negotium – însăşi manifestarea de voinţă a părţilor exprimată cu scopul de a produce efecte juridice;

instrumentum – documentul, înscrisul în care se concretizează, se consemnează manifestarea de voinţă.

2. Clasificare (analiza sistematică a aj prin clasificare):a) după numărul părţilor:

- aj unilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi (oferta, acceptarea ofertei, promisiunea publică de recompensă, testamentul, denunţarea unui contract, confirmarea unui act anulabil, recunoaşterea unui copil etc.);- aj bilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţe a 2 părţi (în acest context, părţile reprezintă persoanele cu interese contrare sau, cel puţin, distincte între care se încheie aj). Acest aj poartă denumirea de contract sau conventie; - aj multilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţe a 3 sau mai multe părţi.

b) după scopul urmărit la încheierea lor:- aj cu titlu oneros – fiecare parte îşi procură (obţine) reciproc câte un folos (avantaj) patrimonial. La rândul lor, aj cu titlu gratuit se subclasifică în:

i) aj comutative –în care părţile cunosc sau pot cunoaşte existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin din chiar momentul încheierii aj cu titlu oneros (ex. vânzare-cumpărare);

ii) aj aleatorii – în care părţile au în vedere posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi de care fac să depindă existenţa sau întinderea obligaţiilor (ex. contractul de asigurare, de rentă viageră, jocul sau prinsoarea)- aj cu titlu gratuit – o parte procură un folos patrimonial celeilalte părţi fără a urmări obţinerea altui folos în schimb. La rândul lor, aj cu titlu gratuit se subclasifică în:

i) liberalităţi – aj cu titlu gratuit în temeiul cărora dispunătorul urmează să transmită gratificatului (beneficiarului) un bun, o fracţiune de patrimoniu sau un patrimoniu (ex. donaţia şi testamentul)

ii) acte dezinteresate – aj cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial gratificatului fără a-şi micşora prin aceasta patrimoniul (adică nici un bun nu urmează să iasă din patrimoniul dispunătorului) – (ex. mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă).

c) după efectele produse:- aj constitutive – prin care se crează raporturi juridice noi – drepturi şi obligaţii inexistente anterior, ca atare – (ex. constituirea unui uzufruct, unei ipoteci etc.);- aj translative – prin care se transmite un drept dintr-un patrimoniu în altul (ex. vânzarea-cumpărarea, schimbul, cesiunea de creanţă);- aj declarative – prin care se consolidează se definitivează drepturi preexistente (ex. partajul, tranzacţia).

d) după momentul în care îşi produc efectele:

33

- aj între vii (inter vivos) – îşi produc efectele în timpul vieţii părţilor între care se încheie;- aj pentru cauză de moarte (mortis causa) – îşi produc efectele numai la moartea autorului lor, fiind facute tocmai în considerarea morţii (ex.testamentul, asigurarea de viaţă, înfiinţarea unei fundaţii testamentare).

e) după importanţa sau gravitatea lor:- aj de conservare – prin care se preîntâmpină pierderea unui drept, se păstrează un drept în patrimoniul unei persoane (în raport de cheltuielile pe care le presupune, aj de conservare este întotdeauna un act avantajos, în sensul ca presupune cheltuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului la a cărei salvare se tinde) – (ex. întreruperea curgerii termenului de prescripţie extinctivă, înscrierea dreptului de proprietate în Cartea funciară etc.);- aj de administrare – prin care se tinde la o punere în valoare, la o normală exploatare a unui bun sau a unui patrimoniu (ex. perceperea, încasarea şi folosirea fructelor şi a veniturilor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unor bunuri etc.);- aj de dispoziţie – prin care este scos din patrimoniu un bun sau un drept (ex. vânzare, donarea unui bun, renunţarea la un drept etc.), sau se grevează cu sarcini reale un bun (ex. ipotecă, gaj, constituirea unei superficii, unei servituţi etc.).

f) după conţinutul lor:- aj patrimoniale – au un conţinut economic, evaluabil în bani;- aj nepatrimoniale – au un conţinut neevaluabil în bani (recunoaşterea copilului din afara căsătoriei etc.).

g) după modul de executare:- aj cu executare dintr-o dată (cu executare instantanee)– executarea obligaţiilor care iau naştere prin aj se face printr-o singură prestaţie (ex. vânzarea-cumpărarea);- aj cu executare succesivă – executarea obligaţiilor la care dă naştere se face prin mai multe prestaţii, eşalonate în timp (ex. vanzarea cu plata preţului în rate, închirierea etc.).

h) după cum sunt afectate de modalităţi: - aj pure şi simple – nu sunt afectate de modalităţi;- aj afectate de modalităţi – sunt afectate de modalităţi : fie de termen, fie de condiţie, fie de sarcină (modalităţile sunt evenimente viitoare de care depinde existenţa sau executarea drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din aj).

i) după corelaţia dintre ele:- aj principale – au o existenţă de sine stătătoare;- aj accesorii – nu au o existenţă de sine stătătoare, ci depind de existenţa altor acte (ex. contractul de ipotecă, de gaj etc.).

j) după conţinut:- aj cu conţinut predeterminat – al căror conţinut este stabilit dinainte fie prin lege, fie prin voinţa anterioară a părţilor sau numai a uneia dintre părţi; astfel avem:

i. contractul de adeziune – contractul ale cărui clauze sunt stabilite numai de către una dintre părţi, cealaltă nu are posibilitatea să le analizeze, să le discute, ci numai facultatea să le accepte ca atare (adică să adere) sau să nu contracteze, astfel contractul este opera unei singure părţi, care având putere economică stabileşte „legea contractului” (ex. contractul de transport de călători etc.);

ii. contractul tip – ale cărui clauze se conformează unui tipar sau formular stabilit anterior prin voinţa părţilor sau a legiuitorului (contractul de furnizare de utilităţi : apă, gaze, electricitate etc.);

34

iii. contractul deschis – cuprinde o clauză prin care se prevede că la acesta pot adera ulterior şi alte părţi, cu condiţia acceptării integrale a clauzelor deja stabilite;

- aj fără conţinut predeterminat – al căror conţinut se stabileşte în procesul negocierii de către părţi; aceasta categorie reprezintă regula.

k) după forma în care se încheie:- aj consensuale – se încheie, iau naştere prin simpla manifestare de voinţă a părţilor sau a părţii; această categorie de aj reprezintă regula, iar celelalte 2 categorii subsecvente constituie excepţii, îmtrucât legea civilă consacră principiul consensualismului, potrivit cu care pentru formarea valabilă a aj civil este suficientă simpla manifestare de voinţă;- aj solemne (formale) – iau naştere în momentul în care manifestarea de voinţă îmbracă o anumită formă, expres prevăzută de lege (adică la încheierea lor, părţile îndeplinesc anumite formalităţi cerute de lege; contractul de donaţie, contractul de ipotecă, contractul de vânzare-cumpărare a unui teren se încheie în forma înscrisului autentic.) - aj reale – iau naştere prin predarea, remiterea bunului care formează obiectul aj (contractul de schimb).

3. Condiţiile actului juridic Condiţiile aj reprezintă componentele, elementele care trebuie să intre în structura aj şi

care îl alcătuiesc.În mod obligatoriu trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii esenţiale:

3.1. capacitatea de a încheia aj (de a contracta);3.2. consimţământul valabil al părţilor;3.3. o cauză reală,licită şi morală;3.4. un obiect determinat sau determinabil, posibil, licit şi moral;3.5. o anumită formă, cerută de lege pentru aj solemne.

3.1. Capacitatea de a încheia act juridic Reprezintă condiţia esenţială a aj, care constă în aptitudinea persoanei fizice (pf) sau

persoanei juridice (pj) - subiecte de drept civil - de a deveni titulari de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de aj.Regula: orice persoană (pf sau pj) are capacitatea de a încheia aj. În cazul pj - capacitatea de a încheia aj este guvernată de principiul specialităţii capacităţii juridice a pjExcepţia : în anumite condiţii expres prevăzute de lege anumite categorii de persoane se află în incapacitate de a încheia aj – ex. incapabilii (minori, interzişi judecătoreşti);

3.2 ConsimţământulReprezintă condiţia esenţială a aj, care constă în hotărârea manifestată în exterior de a

încheia un aj.Consimţământul trebuie să îndeplinească o singură condiţie, anume să fie valabil.

Condiţiile de valabilitate ale consimţământului:a) să existe – lipsa consimţământului atrage nulitatea absolută a aj;b) să provină de la o persoană cu discernământ – o pf cu capacitate deplină de exerciţiu se prezumă că are discernământul necesar încheierii aj, dar este posibil ca la momentul încheierii aj aceasta să nu aibă temporar discernământ, cu consecinţa nulităţii aj. Pj încheie aj prin reprezentantul său care are întotdeauna discernământ;c) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice – consimţământul se exprimă în sensul încheierii aj, adică de a produce efecte juridice (respectiv de a lua naştere, de a modifica sau de a stinge un raport civil concret); consimţământul NU este exprimat cu intenţia de produce efecte juridice atunci când: este vag (îţi dau cadou nişte

35

cărţi), este dat în glumă, sau din prietenie, curtoazie, fie din pură complezenţă (pentru tine fac orice), este exprimat cu o rezervă mintală cunoscută de co-contractant, sau sub o condiţie pur potestativă din partea persoanei care îl exprimă (dacă vreu îţi vând casa);d) să fie exteriorizat – intenţia de a încheia aj trebuie comunicată, exteriorizată în mod inteligibil pentru celelalte pf sau pj. De regulă, potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să îşi aleagă forma de exteriorizare a consimţământului, astfel simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru ca aj să fie valabil încheiat. De la acest principiu, fac excepţie:

i) aj solemne – la încheierea cărora consimţământul trebuie să îmbrace o formă impusă de lege, forma autentică – ex. vânzarea-cumpărarea unui teren;

ii) aj reale - care iau naştere la momentul predării bunului ce formează obiectul lor- ex. contractul de schimb (barter sau troc).

Consimţământul poate fi exteriorizat: verbal, în scris, prin gesturi sau fapte concludente (chemarea unui taxi), sau chiar în mod tacit (tăcerea în anumite situaţii are valoare juridică – de ex. contractul de închiriere a expirat şi cu toate acestea chiriaşul continuă să locuiască în imobil iar proprietarul continuă să perceapă chiria – părţile au reînnoit în mod tacit contractul de închiriere);e) să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ – nu este suficientă exprimarea consimţământului la încheierea aj fiind necesar ca acesta să nu fie denaturat de vreun viciu de consimţământ

Viciile de consimţământ sunt: eroare, dol, violenţă, leziune.e.1. Eroarea: reprezentarea falsă a realităţii, reprezentarea neconformă cu realitatea din

mintea uneia dintre părţi la încheierea aj.În funcţie de consecinţele produse asupra aj, distingem între:- eroare gravă (eroare obstacol) – împiedică însăşi formarea consimţământului (în

acest caz practic consimţământul lipseşte), falsa reprezentare se referă fie la natura actului (se doreşte închirierea unui bun dar în realitate se vinde bunul), fie la identitatea obiectului (se doreşte un bun, dar în realitate aj se referă la un alt bun). În acest caz, aj este lovit de nulitate absolută;

- eroare propriu-zis – constă în falsa reprezentare cu privire fie la calităţile substanţiale -determinante- ale obiectului aj (se doreşte achiziţionarea unei picturi originale, dar în realitate era o copie), fie la calităţile persoanei co-contractante (numai în cazul actelor încheiate intuitu personae). În acest caz aj este lovit de nulitate relativă ;

- eroare uşoară (eroare indiferentă) – este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea aj; nu afectează valabilitatea aj dar poate atrage o diminuare valorică a contra-prestaţiei (poarta asupra valorii obiectului, asupra solvabilităţii co-contractantului etc.).

e.2. Dolul: inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene (manopere dolozive) pentru a o determina să încheie un aj, pe care nu l-ar fi încheiat sau l-ar fi încheiat în alte condiţii. Dolul este o eroare provocata de co-contractant.

Dolul este format din 2 elemente: un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de mijloace viclene, maşinaţiuni cu scopul inducerii în eroare a co-contractantului si un element subiectiv ce constă în intenţia de a-l induce în eroare pe co-contractant.

În funcţie de consecinţele produse asupra aj, avem:- dol principal – manoperele dolozive au determinat încheierea aj. Acesta atrage nulitatea relativă a aj;- dol incident – manoperele dolozive au determinat co-contractantul să accepte condiţii mai împovărătoare în aj. În acest caz, partea vătămată nu poate cere anularea aj dar poate solicita despăgubiri.

36

e.3. Violenţa: constrângerea exercitata de una din părţi sau de o terţă persoană asupra celeilalte părţi, pentru a o determina astfel să încheie un act juridic.

Spre deosebire de dol, violenţa este viciu de consimţământ (şi, în consecinţă, atrage nulitatea relativă a aj) nu numai dacă provine de la co-contractant, dar şi dacă provine de la un terţ. Constrângerea constă în ameninţarea părţii cu un rău, în insuflarea unei temeri că se întâmplă ceva rău la cu ea, sau persoanele dragi, ori bunurile sale sau ale acestor persoane. Este nerelavantă natura constrângerii (fizică sau psihică).

Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie: - să fie determinantă la încheierea aj şi - să fie nelegitimă, (adică să reprezinte o încălcare a legii).

e.4. Leziunea: reprezintă paguba suferită de una din părţile unui aj cu titlu oneros, ca urmare a disproporţiei sau inegalităţii vădite (substanţiale) dintre cele 2 prestaţii (adică dintre ceea ce se dă şi ceea ce se primeşte).

Leziunea constituie viciu de consimţământ numai în ceea ce priveşte aj încheiate de un minor, care a împlinit vârsta de 14 ani şi numai atunci când aj deşi necesita încuviinţarea prealabilă a părintelui sau tutorelui, acestă încuviinţare nu a existat. Leziunea se sancţionează cu nulitatea relativă a aj.

3.3. Cauza actului juridicReprezintă scopul urmărit de părţi, motivaţia încheierii aj, explică de ce o parte se

obligă (răspunde la întrebarea : pentru ce s-a încheiat aj ?); reprezintă elementul de natură psihologică care determină consimţământul. Pentru a fi valabilă, cauza aj trebuie să îndeplinească, cumulativ următoarele condiţii:

a) să existe - lipsa cauzei ca urmare a lipsei discernământului atrage nulitatea relativă a aj;- lipsa cauzei ca urmare a lipsei scopului încheierii aj atrage nulitatea absolută a aj (de ex. lipsa predării bunului în contractul de schimb).

b) să fie reală – adică nu este falsă. Cauza este falsă când exista o eroare asupra scopului mediat, deci asupra motivului determinant al încheierii aj; atrage nulitatea relativă a aj.

c) să fie licită şi morală – adică nu este interzisă printr-o dispoziţie legală, nu contravine bunelor moravuri şi nici ordinii publice.

Cauza şi consimţământul formează împreună voinţa juridică a persoanei. Voinţa juridică este guvernată de 2 principii: - principiul libertăţii aj (al autonomiei de voinţă) – persoanele sunt libere:

o să încheie sau nu aj; o să stabilească conţinutul aj potrivit propriilor lor interese; o să modifice sau să pună capăt aj încheiat, prin acordul lor.

Libertatea de voinţă a persoanelor nu este absolută – ea trebuie exprimată în limitele impuse de normele de drept imperative, de ordinea publică (adică regulile care reglementează ordinea social-politică şi economică a statului) şi de bunele moravuri; - principiul voinţei reale (interne) – voinţa juridică este formată din voinţa reală – elementul psihologic, intern - şi voinţa declarată – exteriorizarea voinţei interne, elementul social - .

3.4 Obiectul actului juridicConduita părţilor stabilită prin acel aj, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile

sunt îndreptăţite sau la care sunt obligate;Bunurile reprezintă obiect derivat al actului juridic patrimonial.

37

Pentru ca aj să fie valabil, obiectul său trebuie să fie valabil, adică să îndeplinească anumite condiţii:

a) să existe – obiectul trebuie să se afle în materialitatea lui la momentul încheierii aj şi totodata să prezinte un interes pentru părţi. Bunul, care va exista cu siguranţă în viitor, este considerat că există.

b) să se afle în circuitul civil – adică pot fi transmise între părţi, sunt alienabile; bunurile inalienabile (ce formează domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale) nu îndeplinesc această condiţie.

c) să fie determinat sau determinabil – este determinat bunul cert prin menţionarea elementelor acestuia; este determinabil bunul de gen prin stabilirea criteriilor de determinare care permit individualizarea lui în viitor, în timpul executării aj.

d) să fie posibil – să reprezinte o prestaţie a celui care se obligă, care poate fi adusă la îndeplinire – nimeni nu poate fi obligat la imposibil. În cazul aj translative de proprietate, posibilitatea obiectului aj presupune ca cel care se obligă să o transmită să fie titularul dreptului.

e) să fie licit şi moral – adică în conformitate cu legea, ordinea publică şi bunele moravuri.

3.5 Forma actului juridic în sens restrâns : modalitatea de exteriorizare a voinţei reale şi este guvernată de

principiul consensualismului : pentru ca un act juridic să fie valabil încheiat simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficient, fără a fi nevoie să fie exprimată într-o anumită formă; părţile fiind libere să aleagă modalitatea de manifestare a voinţei lor de a încheia actul juridic.

în sens larg : cerinţa impusă de lege privind încheierea actului juridic într-o anumită formă (care constituie excepţie de la principiul consensualismului); legea prevede 3 cerinţe de formă:

a) forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a aj – ad validitatem – în cazul actelor solemne sau formale şi de regulă, se concretizează în înscrisul autentic. Nerespectarea acestei cerinţe de formă atrage nulitatea absolută a aj (donaţia, testamentul, ipoteca, vânzarea-cumpărarea de terenuri, căsătoria, recunoaşterea copilului etc.) ;b) forma cerută de lege pentru a putea proba aj – ad probationem – în cazul aj de o anumită valoare şi se concretizează sub forma înscrisurilor sub semnătură privată. Neîndeplinirea acestei cerinţe nu afectează existenţa actului, dar face imposibilă dovedirea lui;c) forma cerută de lege pentru opozabilitatea aj faţă de terţi, implică respectarea anumitor formalităţi care sunt necesare pentru a face aj opozabil terţilor, în scopul protejării drepturilor şi intereselor acestora. Nerespectarea acestei cerinţe face inopozabil aj terţilor, care pot face abstracţie de acest aj (ex. inscrierea contractului de vânzare-cumpărare în Cartea funciară, publicitatea constituirii gajului, a ipotecii, înregistrarea mărcii, emblemei etc.).

4. Nulitatea actului juridicNulitatea este sancţiunea civilă care desfiinţează aj încheiat cu nerespectarea

condiţiilor de validitate cerute de lege, adică lipseşte aj de efectele sale.Nulitatea intervine în cazul în care la încheierea aj nu au fost respectate condiţiile de validitate prevăzute de lege (vezi pct.B de mai sus).Clasificare:

după întinderea efectelor nulităţii:

38

- nulitate parţială = desfiinţează doar o parte din efectele aj, celelalte efecte se produc în măsura în care sunt conforme cu legea;

- nulitate totală= desfiinţează aj în întregul său. după caracterul interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la

încheierea aj:- nulitatea absolută (actul este nul de drept) = intervine pentru a sancţiona încălcarea unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes general, al întregii societăţi.

i) Cauzele nulităţii absolute:- lipsa consimţământului,- lipsa obiectului aj sau obiectul este ilicit sau imoral,- lipsa cauzei aj sau aceasta este falsă, ilicită sau imorală,- nerespectarea condiţiei de formă cerută ad validitatem,- nerespectarea principiului specialităţii capacităţii juridice a pj,- nerespectarea prevederilor prinvind capacitatea juridică a părţilor,- încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, ordinii publice sau bunelor

moravuri,- fraudarea legii,- lipsa autorizaţiei administrative sau aceasta nu este valabilă.

ii) Regimul juridic:1. poate fi invocată de orice persoană interesată,2. acţiunea în nulitate absolută nu este prescriptibilă, adică poate fi promovată

oricând,3. nu poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau tacită, adică părţile nu pot ca

printr-un nou acord să considere actul nul ca fiind valid.- nulitate relativă (actul este anulabil) = intervine pentru a sancţiona încălcarea unei dispoziţii legale care ocroteşte un interes particular, propriu uneia dintre părţile aj

i) Cauzele nulităţii relative:- existenţa unui viciu de consimţământ,- lipsa discernământului uneia din părţi în momentul încheierii aj,- lipsa capacităţii de exerciţiu sau a capacităţii depline de exerciţiu,- nerespectarea unor interdicţii legale stipulate pentru ocrotirea unor interese

particulare,- încheierea aj de către reprezentantul pj în lipsa sau cu depăţireaputerilor

acordate acestuia.ii) Regimul juridic:

1. poate fi invocată numai de către persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea aj,

2. acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă,3. poate fi confirmată expres sau tacit.

Efectele nulităţii Efectele nuităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii,

adică desfiinţarea aj şi a raportului juridic născut în temeiul lui. De aici decurg următoarele consecinţe:

- dacă aj nu şi-a produs încă efectele nu şi le va mai produce,- dacă aj a fost deja executat, prestaţiile ce au fost efectuate vor fi restituite,- aj încheiate de părţi cu terţii în baza aj nul sau anulabil vor fi desfiinţate, de asemenea.

Efectele nulităţii sunt guvernate de 3 principii:

39

a) Principiul retroactivităţii – nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor ci şi pentru trecut, adică nulitatea înlătură toate efectele produse de act încă de la momentul încheierii lui şi până în momentul constatării nulităţii aj. În acest fel părţile sunt în situaţia în care se aflau înainte de încheierea aj, aj ca şi cum nu a existat vreodată.

Excepţii de la principiul retroactivităţii – contractele cu executare succesivă îşi păstrează efectele deja produse, fructele culese cu bună-credinţă de dobânditor nu se restituie.b) Principiul repunerii în situaţia anterioară – tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie restituit în aşa fel încât părţile să ajungă în situaţia în care ar fi fost dacă acest aj nu s-ar fi încheiat.c) Principiul potrivit cu care un act nul nu poate produce nici un efect - adică anularea unui aj atrage după sine şi anularea aj subsecvente, ca urmare a legăturii acestuia cu primul.

5. Modalităţile actului juridicEvenimente viitoare de care depinde existenţa drepturilor sau executarea obligaţiilor

stipulate în actul juridic.Modalităţile aj sunt:1. Termenul (t) – evenimentul viitor şi sigur ca realizare, până la a cărui împlinire

efectele aj sunt suspendate, sau la împlinirea căruia aceste efecte se sting.

2. Condiţia (c) – evenimentul viitor şi nesigur ca realizare până la a cărui îndeplinire efectele aj sunt suspendate, sau la îndeplinirea căreia aceste efecte se sting.

3. Sarcina (s) – constă într-o obligaţie de a da, de a face sau de a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului (beneficiarului) în cadrul aj cu titlu gratuit.

Sarcina nu afectează valabilitatea aj, ci ea afectează eficacitatea aj (adică în caz de neîndeplinire a sarcinii, aj se revocă).

6. Proba faptelor şi actelor juridiceProba reprezintă mijlocul prevăzut de lege prin care se stabileşte existenţa unui act sau

fapt juridic, din care izvorăsc un drept sau o obligaţie.Persoana obligată să probeze (căreia îi revine sarcina probei) este cea care pretinde un

drept în faţa instanţei de judecată.Pentru ca judecătorul să admită un mijloc de probă, acesta trebuie:- să nu fie interzis de lege (de ex. în procesul de divorţ este interzis interogatoriul), - să fie verosimil = să tindă la dovedirea unor acte/fapte credibile, - să fie util (de ex. nu este util dacă tinde la dovedirea unor fapte incontestabile), - să fie pertinent = să aibă legătură cu dreptul pretins, - să fie concludent = să ajute la soluţionarea litigiului.

Mijloacele de probă 1. Înscrisurile Înscrisurile sunt consemnări ale părţilor făcute în formă scrisă, cu privire la acte şi fapte din care au izvorât raporturile juridice dintre părţi.2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială)Mărturia reprezintă declaraţia făcută în faţa instanţei, oral, de o terţă persoană – numită martor – despre fapte în legătură cu pretenţiile părţilor.

40

3. Mărturisirea (recunoaşterea)Mărturisirea constituie declaraţia prin care o persoană recunoaşte ca adevărat un fapt de natură a produce efecte împotriva autorului ei.4. PrezumţiilePrezumţiile considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex. ( sau consecinţele trase din existenţa unui fapt cunoscut despre existenţa unui fapt necunoscut).5. ExpertizaExpertiza reprezintă părerea unor persoane având cunoştinţe de specialitate, necesară pentru lămurirea unor împrejurări de care instanţa are nevoie în deliberare.

Întrebări şi teste

1. MM împrumută de la DD suma de 5.000 lei şi garantează restituirea banilor prin amanetarea unui tablou. Arătaţi:a) nulitatea contractului de împrumut are vreun efect asupra valabilităţii contractului de gaj;b) nulitatea contractului de gaj are vreun efect asupra valabilităţii contractului de împrumut;c) care este principiul efectelor nulităţii care se aplică cu precădere în acest caz.

2. AB intenţionează să plece pentru a lucra în străinătate. La data de 11 februarie 2010 el îşi vinde apartamentul lui CD cu menţiunea că vânzarea se va desfiinţa dacă nu va obţine viza de şedere şipermisul de muncă în ţara respectivă în termen de şase luni de la data încheierii contractului de vânzare. Precizaţi :a) act juridic este pur şi simplu sau afectat de modalităţi?b) cine este proprietar al apartamentului la data de 11 martie 2010 ?c) ce consecinţe produce asupra actului juridic obţineriea vizei de şedere şi permisului de muncă la data de 15 iunie 2010, respectiv la data de 15 august 2010.d) dacă actul prin care CD închiriază apartamentul pentru perioada 15 februarie - 15 iunie 2010 este legal?

41

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE –VI-

Contractul – principalul mijloc de realizare a afacerilor

Parcurgerea acestei unităţi de învăţare vă facilitează înţelegerea următoarelor instituţii:- formarea contractului- oferta / acceparea- momentul şi locul încheierii contractului- regulile de interpretare a contractelor- efectele contractului sinalagmatic

Cuvinte cheie: contract unilateral/ contract sinalagmatic contract aleatoriu / contract comutativ contract cu titlu oneros / contract cu tilul gratuit liberalităţi teoria recepţiunii, expediţiunii etc.

1. NoţiuneContractul reprezintă acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane, cu

intenţia de a constitui, modifica sau a stinge între dânşii raporturi juridice. (art.1166 C.civ.)

Din definiţia de mai sus reiese elementul esenţial al unui contract, anume acordul de voinţă, bi- sau multilateral, care dă naştere, modifică ori stinge drepturi şi obligaţii între părţile contractului.

2. Clasificarea contractelorVarietatea şi complexitatea contractelor impune cu necesitate o clasificare a acestora

pentru a se determina cu acurateţe regimul juridic aplicabil fiecărei categorii. În acest sens, au stabilite o serie de crieterii de clasificare:

a) după conţinutul6 lor, distingem: - contracte unilaterale - contracte sinalagmatice (bilaterale)

a.1.) contractul unilateral prevede obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, cealaltă având numai drepturi. Potrivit legii contractul este unilateral, chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.a.2.) contractul sinalagmatic (bilateral) se caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin părţilor. Potrivit legii contractul este bilateral sau sinalagmatic când părţile se obligă reciproc una faţă de cealaltă. Fiecare parte contractantă are, concomitent, atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor faţă de cealaltă parte. (de ex. contractul de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere, de transport etc.)

6 Atunci când ne referim la conţinutul contractelor drept criteriu de clasificare a acestora, avem în vedere obligaţiile ce revin părţilor, mai exact, repartizarea obligaţiilor între părţile contractante.

42

b) după modul de formare distingem între: - contracte consensuale- contracte solemne- contracte reale

b.1.) contract consensual se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor, simpla manifestare de voinţă a acestora este suficientă pentru formarea valabilă a contractului, fără să fie nevoie de îndeplinirea vreunei formalităţi. În cazul în care părţile consemnează manifestarea lor de voinţă printr-un înscris, acesta are rolul de mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul contractului. b.2.) contract solemn se încheie în mod valabil cu respectarea anumitor formalităţi, prevăzute de lege, (de regulă întocmirea lui în formă autentică). În acest caz, înscrisul autentificat de notar este cerut pentru validitatea contractului - ad validitatem (ad solemnitatem). Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a contractului.b.3.) contract real se încheie în mod valabil în momentul în care are loc remiterea materială a bunului. Sunt considerate contracte reale: împrumutul - atât împrumutul de consumaţie (mutuum), cât şi împrumutul de folosinţă (comodatul) depozitul, gajul etc. Întrucât se consideră perfectat în momentul predării lucrului, acordul de voinţă al părţilor, prealabil predării, poate fi considerat o simplă promisiune de a contracta - cu caracter unilateral sau sinalagmatic - în temeiul căreia promitentul se obligă a încheia ulterior contractul, prin remiterea efectivă a lucrului.

c) după scopul urmărit de părţi avem: - contracte cu titlu oneros şi - contracte cu titlu gratuit

c.1.) contractul cu titlu oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate; caracterul oneros se păstrează şi în cazul în care folosul va fi prevăzut în beneficiul unei terţe persoane, străine de contract. În funcţie de întinderea prestaţiilor la momentul încheierii, contractele cu titlu oneros pot fi de două categorii:

- contract comutativ acela în care existenţa prestaţiilor datorate de către părţi sunt certe şi întinderea acestora este determinată sau determinabilă la momentul încheierii contractului;

- contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa sau întinderea prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depinde de un eveniment incert- hazard (alea) şi viitor; ceea ce permite cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderic.2.) contractul cu titlu gratuit este acela, în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte. Contractele cu titlu gratuit se împart în două categorii:

- contracte dezinteresate, prin care se urmăreşte a se face un serviciu cuiva, fără a se micşora patrimoniul.

- liberalităţi prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un contraechivalent.

d) după modul de executare a contractului, distingem: contracte cu executare imediată - contracte cu executare succesivă

d.1.) contractul cu executare imediată, implică realizarea prestaţiilor într-un singur moment, d.2.) contractul cu executare succesivă presupune executarea unor prestaţii succesive, treptat, în timp.

e) după modul de încheiere, distingem între: contract negociat,contract de adeziune,

43

contract cadrue.1) contractul negociat – prevederile sale sunt stabilite de părţi în cadrul negocierilor;e.2) contractul de adeziune – clauzele sale esenţiale sunt impuse sau sunt redactate de una dintre părţi, cealaltă parte putând numai să le accepte ca atare;e.3) contractul cadru – stabileşte elementele esenţiale ale raporturilor contractuale dintre părţi, care se obligă să le menţină pe toată durata executării acestuia, urmând ca anumite elemente-termenul şi volumul prestaţiilor, respectiv preţul lor- să fie precizate prin convenţii ulterioare.

3. Formarea (încheierea) contractuluiPrin încheierea contractului înţelegem realizarea acordului de voinţă al părţilor cu

privire la operaţiunea juridică ce formează obiectul contractului. Acest acord se realizează prin întâlnirea, pe deplin concordantă sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.

i) Oferta sau policitaţiune reprezintă manifestare de voinţă făcută de către o persoană şi constă în propunerea de a contracta.

Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar în mod tacit şi se adresează fie unei persoane determinate, fie publicului. Oferta poate fi făcută cu precizarea unui termen sau fără termen.

Pentru a fi valabilă, oferta trebuie să îndeplinească cumulativ anumite condiţii: - să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic. O ofertă făcută din joacă sau din simplă curtoazie, fără intenţia de a se angaja juridic, nu poate să ducă la formarea unui contract.- să fie fermă, adică să exprime o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să conducă la încheierea contractului. Nu este fermă, de exemplu, oferta de vânzare a unui lucru, prin care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul propus.- să fie neechivocă, simpla expunere a unei mărfi în vitrină, fără indicarea preţului, nu poate fi considerată, neapărat, ca fiind o ofertă de vânzare.- să fie precisă şi completă, adică să cuprindă toate elementele necesare încheierii contractului; acceptantul nu mai trebuie să adauge nimic şi doar să răspundă afirmativ ofertei printr-un simplu da pentru perfectarea contractului.Revocarea ofertei – situaţii:1. dacă oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul poate revoca oferta în mod liber, fără să răspundă. Este necesar ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu odată cu oferta.2. dacă oferta a ajuns la destinatar, distingem între oferta cu termen (în sensul că s-a stabilit un termen pentru acceptare) şi oferta fără termen.

a) oferta cu termen - ofertantul este obligat să menţină oferta până la expirarea termenului; imediat după ce termenul a expirat, oferta devine caducă.

b) oferta este fără termen - ofertantul este obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în funcţie de circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate destinatarului să o analizeze şi să ia o decizie asupra ei. Retragerea ofertei înainte de expirarea termenului atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse ca urmare a revocării intempestive.

Dacă, înainte de acceptarea ofertei, ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă şi deci acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.

ii) Acceptarea este manifestarea de voinţă prin care se exprimă acordul cu ofertă primită sub forma unui răspuns dat în concordanţă cu această ofertă

44

În principiu, acceptarea nu necesită condiţii speciale de formă, putând fi realizată în scris sau verbal, în mod expres sau tacit7, cu condiţia ca gesturile sau atitudinea să exprime neîndoielnic voinţa acceptantului de a încheia contractul.

Pentru a fi valabilă, acceptarea trebuie să întrunească pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul anumite condiţii: - să concorde cu oferta, în sensul că trebuie să fie conformă acesteia. În caz contrar, dacă acceptarea depăşeşte, condiţionează ori limitează cuprinsul ofertei, se consideră că oferta a fost refuzată, iar acceptarea are valoarea unei contraoferte;- să fie neîndoielnică;- dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta; dacă este vorba de o ofertă adresată publicului, acceptarea poate proveni de la oricine doreşte să încheie contractul;- acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă ori să fi fost revocată.

4. Efectele specifice contractelor sinalagmatice Contractelor sinalagmatice se definesc prin faptul că părţile îşi asumă obligaţii în mod

reciproc, fiecare parte fiind concomitent atât creditor cât şi debitor faţă de cealaltă parte. În acest context obligaţile ce revin uneia dintre părţi îşi au cauza juridică în obligaţiile asumate reciproc de cealaltă parte, ambele obligaţii fiind interdependente.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg anumite efecte specifice:a) în situaţia în care una dintre părţile contractului, deşi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să şi-o execute pe a sa, aceasta din urmă va putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a contractului;b) în cazul în care una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i revine va suporta riscul contractului, adică va suporta consecinţele imposibilităţii fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii reciproce.c) partea care şi-a executat propria obligaţie sau este gata să şi-o execute, în condiţiile în care cealaltă parte refuză în mod culpabil să şi-o execute pe a sa, va putea să pretindă executarea silită a contractului, ori să ceară desfiinţarea contractului -rezoluţiunea sau rezilierea- cu daune-interese.

a. Excepţia de neexecutare a contractului exceptio non adimpleti contractusExcepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia

părţii contractului sinalagmatic în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii. Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.

Temeiul juridic al excepţiei de neexecutare a contractului îl constituie interdependenţa obligaţiilor reciproce din contractul sinalagmatic, ceea ce determină ca fiecare obligaţie să fie cauza juridică a celeilalte obligaţii, ceea ce implică simultaneitatea de executare a acestor obligaţii şi prin urmare posibilitatea de invocare a excepţiei de neexecutare, în cazul în care simultaneitatea nu este respectată. Această excepţie acţionează ca o sancţiune pentru partea care pretinde executarea obligaţiei cu toate că nu înţelege să-şi îndeplinească îndatoririle contractuale pe care şi le-a asumat.

7 Numai în mod excepţional, prin lege sau în practica judecătorească, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare.

45

Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului - obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract, - una dintre părţile contractului refuză culpabil să-şi execute obligaţiile, chiar şi parţial, dar neexecutarea este suficient de importantă,- neexecutarea să nu se datoreze faptei însăşi a celui ce invocă excepţia, situaţie care l-a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia,- părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce. Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de neexecutare. Lipsa simultaneităţii de executare poate proveni şi din natura obligaţiilor ori dintr-o prevedere expresă a legii. Şi în aceste cazuri invocarea excepţiei nu este posibilă.

Excepţia de neexecutare poate fi ridicată chiar dacă debitorul nu a fost pus în întârziere. Aceasta poate fi invocată direct între părţi, fără să fie necesar să se pronunţe instanţa de judecată. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să sesizeze instanţa cu motivarea că invocarea s-a făcut în mod abuziv.

b. Riscul contractuluiÎn situaţia în care una dintre părţile contractului sinalgmatic este împiedicată să-şi

îndeplinească obligaţiile contractuale de un caz fortuit sau de forţă majoră (eveniment independent de voinţe ei, exonerator de orice culpă), atunci aceasta nu va putea pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă. De asemenea, nici cealaltă parte nu va putea pretinde despăgubiri pentru neexecutare de la debitorul obligaţiei imposibil de executat.

Regula este res perit creditori adică riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat. Temeiul juridic al acestei reguli îl constituie reciprocitatea şi interdependenta obligaţiilor, fiecare obligaţie fiind cauza juridică a celeilalte. Aşa fiind, neexecutarea unei obligaţii lipseşte de suport juridic celelalte obligaţii, care, astfel, nu vor mai trebui să fie executată.

În situaţia în care obligaţia a devenit numai parţial imposibil de executat sunt posibile două soluţii:

- fie de a se reduce, în mod corespunzător, contraprestaţia ce ar urma să fie executată de către cealaltă parte, caz în care debitorul obligaţiei imposibil de executat va suporta riscul contractului numai în măsura părţii neexecutate de el;

- fie de a se desfiinţa contractul în întregime, în măsura în care partea ce ar putea fi executată nu asigură satisfacerea scopului pentru care contractul a fost încheiat; în această situaţie riscul contractului este suportat integral de către debitorul obligaţiei imposibil de executat, asemenea situaţiei în care întreaga obligaţie nu s-ar fi putut executa.

Riscul contractului prezintă anumite particularităţi în cazul contractului translativ de proprietate asupra unui bun cert, care a pierit fără culpa vreuneia dintre părţi înainte de a fi fost predat de către transmiţător.

Regula consacrată în legislaţie este aceea că în cazul contractelor translative de proprietate, riscul contractului îl suportă acea parte care avea calitatea de proprietar al lucrului la momentul pieirii fortuite a acestuia - res perit domino. În acest caz, transferul proprietăţii operează imediat, concomitent cu încheierea contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat încă, iar preţul nu a fost încă plătit; prin urmare lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar dacă nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului.

De exemplu în contractul de vânzare-cumpărare, riscul contractului îl va suporta cumpărătorul, deoarece el a devenit proprietarul lucrului prin simplul fapt al încheierii contractului, chiar dacă lucrul nu i-a fost predat. El va trebui aşadar să achite preţul

46

lucrului care a pierit, deşi vânzătorul nu va mai fi în măsură să predea lucrul vândut. În aplicarea acestei reguli, câteva precizări sunt necesare:

- transferul dreptului de proprietate operează prin simpla încheiere a contractului numai cu privire la bunurile certe, individual determinate. În cazul în care obiectul contractului îl formează bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai o dată cu predarea către cumpărător deoarece, ca regulă, numai în acest moment se realizează individualizarea bunurilor. Dacă până la predare intervine o imposibilitate de executare (bunurile de gen pier), riscul contractului va fi suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, adică de către vânzător. În acest caz pieirea unor bunuri de gen nu înlătură obligaţia vânzătorului de a-şi executa obligaţia, în natură, în caz de neexecutare putând fi obligat la plata de despăgubiri. Din această perspectivă, putem spune că bunurile de gen nu pier niciodată - genera non pereunt ;- dacă bunul cert a pierit înainte să fie predat cumpărătorului, dar după ce vânzătorul fusese pus în întârziere deoarece nu îşi executase obligaţia de predare, riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi nu de către cumpărător, - riscul contractului va fi suportat de către vânzător şi în cazul în care bunul cert piere înainte de a se realiza transferul de proprietate, care intervine ulterior încheierii contractului, de exemplu:

- părţile au convenit ca transferul proprietăţii să opereze la un anumit termen, ulterior încheierii contractului;

- vânzarea unor bunuri viitoare, transferul proprietăţii va opera, de regulă, la momentul predării acestor bunuri;

- transferul bunurilor imobile intervine numai la momentul întabulării.- în cazul în care lucrul piere înainte de transferul proprietăţii, afectat de o condiţie - pendente conditione, deosebim între:

- transferul proprietăţii făcut sub condiţie suspensivă - este subordonat îndeplinirii condiţiei Dacă lucrul piere pendente conditione, riscul este suportat de către vânzător, acesta nemaifiind în măsură să-şi execute obligaţia la împlinirea condiţiei. Deci cumpărătorul nu va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă se îndeplineşte condiţia. Dacă pendente conditione - în cazul condiţiei suspensive - obiectul a pierit fortuit numai parţial, cumpărătorul este obligat să-l primească în starea în care se găseşte, fără a putea cere o scădere de preţ;

- transferul proprietăţii făcut sub condiţie rezolutorie conferă cumpărătorului calitatea de proprietar de la început, dreptul său fiind afectat însă de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei rezolutorii. Dacă bunul piere pendente conditione, riscul contractului este suportat de către proprietarul sub condiţie rezolutorie, adică de către cumpărător.

c. Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor sinalagmaticeÎn cazul în care una dintre părţile contractului sinalagmatic refuză executarea

contractului, cealaltă parte poate fie să invoce excepţia de neexecutare a contractului, fie să ceară executarea silită a contractului inclusiv cu despăgubiri; sau să solicite rezoluţiunea / rezilierea contractului, cu daune interese 8 .

Şi în acest caz, temeiul juridic al rezoluţiunii sau rezilierii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât se impune rezilieres sau rezolvirea întregului contract.

8 În sensul că un creditor are alegerea între executarea silită şi rezoluţiunea contractului.

47

În acest mod se restabileşte certitudinea raporturilor juridice, a căror siguranţă era periclitată din cauza refuzului părţii de a-şi executa obligaţia. Partea care şi-a executat obligaţia va putea să obţină restituirea prestaţiei făcute, rămasă, prin neexecutarea obligaţiei corelative, fără temei juridic.

i) Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului

Ca şi în cazul nulităţii, rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului. Spre deosebire de nulitate ale cărei cauze intervin în momentul încheierii contractului, rezoluţiunea se datorează refuzului nejustificat de executare a contractului care este întotdeauna ulterior încheierii lui. În timp ce nulitatea implică situaţia în care contractul nu a fost valabil încheiat, rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect valabil încheiat, care nu a fost adus la îndeplinire din culpa uneia dintre părţi.

Potrivit legii, rezoluţiunea nu operează de drept; partea îndreptăţită (care a executat sau care se declară gata să execute contractul) trebuie să se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune. Partea care cere rezoluţiunea are posibilitatea ca, după ce a survenit faptul neexecutării obligaţiei asumate, să renunţe la dreptul de a cere rezoluţiunea şi să solicite executarea contractului. La rândul ei partea în culpă are posibilitatea, spre a evita rezoluţiunea contractului, să execute prestaţiile datorate în tot cursul procesului, inclusiv în faza recursului.

Pentru ca cererea de rezoluţiune a contractului, trebuie întrunite anumite condiţii:- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile ce-i revin. Neexecutarea poate fi şi parţială, caz în care partea din obligaţie neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Revine instanţei judecătoreşti dreptul de apreciere asupra măsurii în care neexecutarea parţială justifică rezoluţiunea contractului;- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă neexecutarea s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;- debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.

Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează a pronunţa rezoluţiunea contractului, ale cărei efecte sunt condiţionate de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Însă, instanţa de judecată are posibilitatea să acorde debitorului, în funcţie de circumstanţe, un termen de graţie pentru aducerea acestora la îndeplinire. De asemenea, în situaţia neexecutării parţiale, instanţa poate să refuze să pronunţe rezoluţiunea contractului, obligând pe debitor să-şi execute obligaţiile, într-un anumit termen.

Toate aceste condiţii prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri de rezolvire a contractului constituie inconveniente pentru partea care a înţeles să-şi execute obligaţia, punând-o în situaţia de a întârzia în clarificarea situaţiei sale în contract.

De aceea, părţile obişnuiesc să prevadă, în contractul încheiat, anumite clauze privind rezoluţiunea pentru neexecutare, denumite pacte comisorii prin care se reduce sau se înlătură rolul instanţei în rezoluţionarea contractelor. După modul în care sunt redactate, pactele comisorii pot să producă efecte mai mult sau mai puţin energice.

Rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului, ca urmare:- părţile trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi una alteia tot ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfiinţat;9 9 În virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, prin desfiinţarea titlului autorului lor, se desfiinţează şi titlul prin care terţii au dobândit bunurile în cauză, ei fiind astfel îndatoraţi a le restitui. Terţii s-ar putea opune la restituire pe temeiul unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin

48

- partea care şi-a executat sau s-a declarat gata să-şi execute obligaţiile este îndreptăţită să obţină despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor suferite ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către partea în culpă.

ii) Reziliere contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare succesivă, constând în desfiinţarea acestuia pentru viitor cu daune interese.

Ca efect al rezilierii, contractului încetează să-şi producă efectele în viitor, fără însă ca aceasta să aibă vreo influenţă asupra a tot ceea ce s-a executat până atunci. În aceasta constă deosebirea dintre rezoluţiune şi reziliere; în timp ce rezoluţiunea desfiinţează retroactiv şi integral contractul, părţile trebuind să-şi restituie reciproc prestaţiile, rezilierea face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile succesive care au fost făcute anterior rezilierii. Cu excepţia acestei deosebiri, rezilierea are acelaşi regim juridic ca şi rezoluţiunea cât priveşte temeiul juridic, caracterul judiciar, condiţiile pentru admisibilitatea acţiunii şi pactele comisorii exprese.

Spre deosebire de rezoluţiune sau reziliere care implică o neexecutare a contractului imputabilă uneia dintre părţi, riscul contractului apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca urmare a imposibilităţii fortuite, deci a unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părţi. Dată fiind împrejurarea că imposibilitatea de executare este independentă de voinţa părţilor, nu pot fi pretinse nici daune interese în cazul riscului contractului.

Întrebări şi teste

1. Poate fi cerută rezilierea în cazul: a) actelor juridice nule, b) contractelor cu executare dintr-o dată,c) contractelor cu executare succesivă,d) contractelor unilaterale.

2. Rezoluţiunea:a) anulează contractele încheiate cu nerespectarea legii,b) desfiinţează cu efect retroactiv un contract ,c) desfiinţează pentru viitor efectele unui contract.

3. Momentul încheierii contractului între absenţi este stabilit în dreptul român potrivit teoriei:a) emisiunii;b) informaţiunii;c) expediţiunii,d) recepţiunii.

uzucapiune sau ca efect al posesiei de bună-credinţă a unor bunuri mobile.

49