1

Secţiunea a IV-a. VARIETĂŢI SPECIFICE ALE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Pe lângă vânzarea-cumpărarea obişnuită, Codul civil reglementează unele contracte de vânzare – cumpărare care prezintă anumite trăsături specifice.

4. 1. Vânzarea cu clauză de arvună

Arvuna reprezintă o convenţie accesorie contractului de vânzare-cumpărare, pe care părţile o încheie înaintea şi în vederea perfectării contractului şi constă în suma de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului ca semn al încheierii contractului.

Deci, de regulă, arvuna semnifică un mijloc de constrângere la executarea contractului, o clauză de garantare a obligaţiilor garantate de părţi, ea având funcţia de dovadă a încheierii contractului. Partea care nu este în culpă are un drept de opţiune între a cere executarea sau a renunţa la aceasta, păstrând însă arvuna, care are un caracter confirmatoriu.

Totodată, arvuna mai poate îndeplini funcţia de clauză de dezicere, care permite părţii care s-a obligat primind-o să se dezică de contract, adică să renunţe la executarea lui, cu consecinţa pierderii arvunei de către partea care a avansat-o sau restituirii dublului arvunii primite de către partea care a primit-o. Acest caracter al arvunei trebuie prevăzut expres în contract, deoarece partea care şi-a îndeplinit obligaţiile are doar dreptul de a păstra sau de a restitui dublul arvunei, dar nu mai poate alege varianta executării silite a contractului. Art. 1545 din Codul civil reglementează arvuna penalizatoare.

Arvuna funcţionează şi ca o clauză penală, prin evaluarea cu anticipaţie, pe cale convenţională, a daunelor interese compensatorii cuvenite în caz de neexecutare a contractului din culpa uneia dintre părţi.

Dacă părţile nu stipulează în mod expres intenţia lor ori destinaţia şi sensul pe care înţeleg să îl dea sumei de bani, existând doar consemnarea plăţii ei de către cumpărător vânzătorului, arvuna nu constituie o convenţie accesorie, cu funcţiile arătate, ci este un acont din preţ, plătită, respectiv încasată anticipat în contul preţului.

4. 2. Vânzarea de drepturi litigioase

Noţiune. Vânzarea de drepturi litigioase este operaţiunea de vânzare a unui drept ce face obiectul unui litigiu, înainte de soluţionarea acestuia.

Preţul de cumpărare al unui astfel de drept este, de regulă, mai mic decât valoarea reală, cu speranţa pentru cumpărător că prin valorificarea ulterioră a dreptului cumpărat va obţine un anumit câştig.

Operaţiunea juridică privind dreptul litigios este speculativă atât pentru vânzător, parte în proces –cedent (interesat să primească chiar un preţ mai mic, dar sigur), cât şi pentru cumpărător. Pentru ambele părţi, contractul de vânzare-cumpărare a dreptului litigios are caracter aleatoriu, fiecare având o şansă de câştig, dar şi un risc de pierdere.

Vânzarea de drepturi litigioase este reglementată în art. 1653 din Codul civil. Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa. În momentul vânzării dreptului litigios, trebuie să existe un proces început pe rolul instanţelor judecătoreşti, proces care nu este soluţionat printr-o hotărâre definitivă şi

2

irevocabilă.

4. 3. Vânzarea moştenirii

Vânzarea moştenirii este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează acest drept altei persoane, în schimbul unei sume de bani plătite cu titlu de preţ.

Această varietate de vânzare are ca obiect o moştenire în întregul ei, privită ca universalitate de bunuri sau o cotă-parte din aceasta (dacă sunt mai mulţi moştenitori) şi este reglementată în Codul civil în art. 1747-1754. Deoarece legea interzice actele asupra unei moşteniri nedeschise, fiind nule absolut, o moştenire poate fi vândută numai după deschiderea ei.

În situaţia în care moştenitorul înstrăinează bunuri determinate (ut singuli) din moştenirea deschisă, nu este vorba despre o vânzare de drepturi succesorale ci despre una obişnuită, aplicându-se regulile generale de la vânzare-cumpărare.

Noul Cod civil consacră forma autentică a acestui tip de vânzare în art. 1747 alin.2 – „sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă autentică”. Potrivit art. 1748 Cod civil, vânzătorul nu răspunde decât de calitatea sa de moştenitor. Vânzătorul garantează numai calitatea sa de moştemnitor, nu şi conţinutul universalităţii transmise.

4. 4. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare

Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este reglementată în art. 1758-1762 Cod civil. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţie rezolutorie

prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului. Opţiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de cinci ani. Dacă s-a stabilit de către părţi un termen mai mare, acesta se reduce de drept la cinci ani.

În cazul în care vânzarea nu exercită opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează.

Exercitarea opţiunii de răscumpărare de către vânzător se poate face numai dacă acesta restituie cumpărătorului:

- preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi realizarea formalităţilor de publicitate;

- cheltuielile pentru ridicarea şi transportul bunului; - cheltuielile necesare şi utile, în limita sporului de valoare. Înainte de împlinirea termenului, vânzătorul are obligaţia să notifice nu numai

cumpărătorul, ci şi orice alt subdobânditor că înţelege să-şi exercite opţiunea de răscumpărare; de asemenea este obligat să consemneze preţul la dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a terţului. Neîndeplinirea acestei formalităţi atrage sancţiunea decăderii vânzătorului din dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare şi radierea notării din cartea funciară.

3

În cazul în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi, preţul răscumpărării va fi redus la preţul plătit pentru vânzare.

Capitolul II. CONTRACTUL DE SCHIMB

Secţiunea I. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE SCHIMB

1. 1. Noţiunea contractului de schimb

Contractul de schimb reprezintă cel mai vechi tip de contract translativ de proprietate şi el a stat la baza contractului de vânzare – cumpărare.

Contractul de schimb este definit de art. 1763 Cod civil ca fiind “contractul prin care fiecare dintre părţi, denumite copermutanţi, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul”.

Părţile contractului de schimb poartă denumirea de copermutanţi sau coschimbaşi. Spre deosebire de vânzare, în care darea unui lucru implică, prin esenţa contractului,

plata unui preţ în bani de către cumpărător, shimbul presupune în mod necesar darea unui lucru pentru alt lucru.

Dacă valoarea lucrurilor schimbate este inegală, diferenţa valorică se va compensa prin plata unei sume de bani numită sultă.

Fiecare dintre părţi este considerată vânzător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl înstrăinează, şi cumpărător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl dobândeşte.

Obiectul contractului de schimb îl pot constitui, pe lângă dreptul de proprietate, şi alte drepturi reale sau de creanţă.

Art. 1764 Cod civil prevede că dispoziţiile privitoare la vânzare se aplică şi în materia contractului de schimb. Astfel, regulile privind condiţiile de validitate, formă, efecte, obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii şi a viciilor ascunse, etc, în materia contractului de vânzare-cumpărare sunt valabile şi pentru contractul de schimb.

O singură regulă specială este prevăzută pentru contractul de schimb în art. 1765 Cod civil, şi anume că în lipsă de stipulaţie contrară, părţile suportă în mod egal cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb.

1. 2. Caracterele juridice ale contractului de schimb

Schimbul prezintă aceleaşi caractere juridice ca şi vânzarea, şi anume: a) este un contract sinalagmatic (bilateral), în sensul că dă naştere la obligaţii reciproce şi

interdependente în sarcina ambelor părţi; b) este un contract cu titlu oneros, astfel că fiecare dintre părţi urmăreşte să obţină un

folos în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă; c) este un contract comutativ, la încheierea lui, părţile cunosc existenţa şi întinderea

drepturilor lor;

4

d)este un contract consensual, care se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, fără nici o altă formalitate;

e) este un contract translativ de proprietate, dar poate privi şi transmiterea altor drepturi reale sau a unor drepturi de creanţă..

Capitolul III. CONTRACTUL DE DONAŢIE

Secţiunea I. NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE DONAŢIE

1. 1. Noţiunea contractului de donaţie

Omul poate să dispună, cu titlu gratuit, de patrimoniul său. Art. 1172 alin. 1 din Noul Cod civil prevede că este un contract cu titlu oneros acela prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj, în schimbul obligaţiilor asumate, iar potrivit art. 1172 alin.2 din Noul Cod civil, este contract cu titlu gratuit acela prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj.

Contractul de donaţie este reglementat în Titlul III din Noul Cod civil intitulat „Liberalităţile”. Liberalitatea este definită în art. 984 din Noul Cod civil ca fiind actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.

Potrivit dispoziţilor art. 985 din Noul Cod civil, donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părţi, numită donatar.

1. 2. Caracterele juridice ale contractului de donaţie

Contractul de donaţie prezintă următoarele caractere juridice: a) este un contract unilateral, deoarece, în principiu, dă naştere la obligaţii doar în

sarcina donatorului. Donaţia poate fi şi cu titlu oneros, când este impusă o sarcină donatarului. În această din urmă situaţie, caracterul oneros al donaţiei operează numai în limitele valorii sarcinii.

b) este un contract solemn, pentru încheierea sa valabilă art. 1011 alin.1 noul Cod civil pretinde forma autentică ad validitatem. Art. 1011 alin. 1 din Noul cod civil prevede în mod expres că "donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Forma solemnă trebuie respectată şi în cazul ofertei de donaţie şi acceptării donaţiei. Totodată, şi promisiunea de donaţie este supusă formei autentice, sub sancţiunea nulităţii absolute.

c) este un contract cu titlu gratuit, deoarece transmiterea proprietăţii se face cu intenţia de a gratifica, fără ca donatorul să urmărească obţinerea unei contraprestaţii;

d) donaţia este un contract translativ de proprietate, are ca efect transferul dreptului donat în patrimoniul donatarului, prin exprimarea consimţământului în forma autentică.

5

Principiul potrivit căruia proprietatea se transferă prin simplul acord de voinţă este valabil şi în cazul donaţiei, pentru validitatea acesteia nu este neapărat necesar să se predea bunul donat.

e) donaţia este un contract irevocabil, legea interzice stipularea clauzelor care ar permite donatorului să revoce contractul sau să anihileze ori să micşoreze foloasele gratuite create donatarului;

Secţiunea a II-a. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE DONAŢIE

Fiind în esenţă un contract, donaţia trebuie să întrunească cumulativ condiţiile de

validitate prevăzute de art. 1179 Cod civil: consimţământul valabil al părţilor care se obligă, capacitatea părţilor de a contracta, obiectul determinat şi licit, o cauză licită şi morală. Pe lângă acestea, se mai impune ad validitatem condiţia formei autentice specifică donaţiei.

2.1. Capacitatea părţilor În materia contractului de donaţie funcţionează regula capacităţii de a încheia acte

juridice, incapacităţile fiind excepţia. Potrivit art. 987 Cod civil, „orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu

respectarea regulilor privind capacitatea”. Acest text legal reprezintă o aplicare a principiului libertăţii de a dispune, consacrat în art. 12 alin.2 din Noul Cod civil ca principiu al interpretării şi efectelor legii civile.

Legea prevede expres anumite incapacităţi speciale în materie de donaţie, ce pot fi grupate în: incapacităţi de a dispune şi incapacităţi de a primi prin donaţii.

A. Incapacităţi de a dispune prin donaţie 1. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot dispune de bunurile lor,

prin donaţii, nici personal, nici prin reprezentanţii lor legali şi nici cu încuviinţarea instanţei de tutelă.

Astfel, art. 988 alin.1 Cod civil prevede că „cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”. În cazul interzisului judecătoresc există o excepţie reglementată în art. 175 Cod civil prin care se permite tutorelui, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, ca, din bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească să dispună prin donaţie către descendenţii interzisului, fără însă să poată da scutire de raport. Minorul care şi-a întregit capacitatea de exerciţiu, fie în urma căsătoriei, fie prin recunoaştere anticipată, conform art. 40 Cod civil, de către instanţa de tutelă, pentru motive temeinice, va putea dispune prin donaţii.

2. Minorii nu pot face donaţii în favoarea reprezentantului legal ori ocrotitorului legal nici după dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, câtă vreme instanţa de tutelă nu i-a dat acestuia descărcarea de gestiune. Această incapacitate nu se aplică în cazul în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului. Sancţiunea incapacităţii este nulitatea relativă.

6

B. Incapacităţi de a primi Persoana care nu există la data întocmirii liberalităţii poate primi o donaţie dacă

aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul donaţiei îndată ce va fi posibil(art. 989 alin.2 Cod civil). De ex., dispunătorul face o donaţie către fiica sa, grevată de sarcina stipulată în favoarea copilului care se va naşte din căsătoria pe care o va încheia aceasta. Prin urmare, Noul Cod civil instituie posibilitatea gratificării persoanei viitoare neconcepute şi nedeterminabile, precum şi a persoanei juridice viitoare. Cu alte cuvinte, se întocmeşte o liberalitate cu sarcină pentru gratificatul capabil să transmită obiectul liberalităţii de îndată ce va fi posibil, adică să execute sarcina.

Art. 989 alin. 4 din Codul civil prevede că este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terţ desemnat, la rândul său, tot de către dispunător. De ex., se donează o sumă de bani unei asociaţii non-profit cu obligaţia acesteia de a împărţi suma primită între locuitorii unei localităţi care au suferit pierderi însemnate în urma unor calamităţi.

Medicii, farmaciştii şi alte persoane în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului nu pot fi gratificaţi prin donaţiile făcute de către bolnav (art. 990 Cod civil). Această incapacitate se aplică şi preoţilor sau altor persoane care acordau asistenţă religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.

Sancţiunea este nulitatea relativă a contractului. Sunt exceptate de la această interdicţie:

1. donaţiile făcute soţului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiaţi; 2. donaţiile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data

liberalităţii, dispunătorul nu are soţ şi nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiaţi.

Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anularea donaţiei curge de la data la care moştenitorii au luat cunoştinţă de existenţa contractului.

Persoanele juridice pot, de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, dar numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil. Prin excepţie de la aceste dispoziţii, dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi donaţii de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care donaţiile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.

Donaţiile făcute statului (organe ale administraţiei publice centrale sau locale, instituţii bugetare, unităţi administrativ-teritoriale, regii autonome sau societăţi comerciale cu capital majoritar de stat) se vor putea primi numai după obţinerea acceptului de la autorităţile competente, . În acest sens se impun următoarele precizări:

- donaţiile oferite ministerelor, altor organe sau instituţii centrale subordonate direct Guvernului, precum şi unităţilor bugetare care fac parte din sistemul acestora, se acceptă de către ministrul sau conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat;

7

- donaţiile oferite unităţilor administrativ-teritoriale se acceptă, după caz, de consiliul local, judeţean sau al municipiului Bucureşti;

- donaţiile oferite regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat se acceptă de conducătorii acestora, însă, dacă sunt de interes naţional, cu autorizaţia prealabilă a organului tutelar, iar dacă sunt de interes local, cu autorizaţia consiliului local, judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz.

2. 2. Consimţământul părţilor

În privinţa consimţământului, este de menţionat că încheierea valabilă a contractului de donaţie presupune acordul de voinţă al celor două părţi: voinţa donatorului şi dorinţa de a accepta a donatarului.

Consimţământul, ca element de validitate al contractului de donaţie, trebuie să întrunească toate condiţiile de drept comun, adică să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie liber, neviciat, dat cu intenţia de a produce efecte juridice şi exprimat în formă autentică.

Accentuând necesitatea exteriorizării, doctrina a precizat că manifestarea dorinţei de a dispune trebuie să fie limpede exprimată, fără a lăsa vreun echivoc.

Voinţa dispunătorului trebuie să se exprime conştient, autorul liberalităţii să se afle în deplinătatea facultăţilor sale mintale, cu discernământul păstrat, care să-l facă conştient de actul său de gratuitate şi de urmările lui patrimoniale. Lipsa discernământului în momentul încheierii contractului de donaţie, adică a unei voinţe conştiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze vremelnice (mânie, beţie, hipnoză) sau uneia permanente (boală mintală fără a fi pus sub interdicţie), atrage anularea donaţiei pentru incapacitate naturală (de fapt).

Cel mai des întâlnit în practică la contractul de donaţie este dolul ca viciu de consimţământ, el manifestându-se sub forma sugestiei şi captaţiei, eroarea şi violenţa fiind cazuri mai rare.

Prin captaţie se înţeleg manoperele dolosive şi mijloacele frauduloase întrebuinţate de o persoană pentru a câştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna lui credinţă, în scopul de a-l determina să o desemneze ca beneficiară a unei liberalităţi.

Sugestia constă în mijloace ascunse şi tendenţioase, prin care o persoană insuflă dispunătorului ideea de a face o donaţie, pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă. Deosebirea dintre captaţie şi sugestie constă în mijloacele folosite care sunt mai ascunse, viclene, insidioase, în cazul sugestiei.

Pentru ca sugestia şi captaţia să constituie vicii de consimţământ, cu consecinţa anulării donaţiei, trebuie întrunite următoarele condiţii: a) manoperele folosite să fie dolosive şi frauduloase; b) ele să fi fost hotărâtoare în a altera consimţământul şi a-l determina pe dispunător să facă liberalitatea, pe care altfel nu ar fi făcut-o.

2. 3. Obiectul contractului

Pot forma obiect al donaţiei bunurile mobile şi imobile, care trebuie să îndeplinească, potrivit dreptului comun, următoarele condiţii: să fie în circuitul civil, să fie determinat sau

8

determinabil, posibil, licit şi să existe sau să poată exista în viitor. Dintre bunurile viitoare, numai moştenirile nedeschise nu pot forma obiectul contractului de donaţie.

După deschiderea succesiunii, moştenitorul poate nu numai vinde, ci şi dona universalitatea dobândită sau o cotă parte din ea. Bunurile viitoare nu pot forma obiectul darului manual, care este un contract real.

În cazul bunului individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar, în caz contrar donaţia este lovită de nulitate absolută, în toate cazurile, întrucât are ca obiect lucrul altuia.

2. 4. Cauza contractului de donaţie

Cauza contractului constituie o condiţie de validitate a oricărui contract şi reprezintă, în esenţă, scopul pentru care partea s-a obligat.

În ceea ce priveşte structura cauzei, în cadrul contractului de donaţie scopul imediat (causa proxima) îl constituie intenţia de a gratifica, animus donandi iar scopul mediat (causa remota) îl constituie motivul determinant al încheierii donaţiei, acesta fiind variabil şi diferit pentru fiecare contract de donaţie. Aceste două elemente ale cauzei nu pot fi separate şi examinate apoi izolat, deoarece ele formează un tot.

Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească condiţiile din dreptul comun, respectiv să fie reală (adică să existe, să nu fie falsă ori fictivă), licită şi morală.

2. 5. Condiţiile de formă ale contractului de donaţie

Prin derogare de la regula consensualismului care domină materia contractelor în dreptul civil român, art. 1011 Cod civil prevede că "donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Forma solemnă a contractului de donaţie este impusă de lege nu ca mijloc de probă, ci ca element esenţial, ad validitatem al contractului. Aşadar, contractul de donaţie îşi produce efecte juridice numai atunci când consimţământul ambelor părţi este manifestat în formă autentică, nerespectarea acestei forme atrăgând nulitatea absolută a contractului, indiferent de persoana donatorului sau a donatarului ( persoană fizică sau juridică, de drept public sau privat).

Forma autentică este o măsură de protecţie a donatorului care dispune în favoarea unei alte persoane cu titlu gratuit, fără a primi un echivalent, această măsură fiind menită să atragă atenţia donatorului asupra gravităţii actului pe care îl încheie, dându-i posibilitatea reflectării asupra acestui act şi punându-l la adăpost, cel puţin parţial, de sugestie şi captaţie, care i-ar putea altera consimţământul.

Cerinţa înscrisă în art. 1011 Cod civil se impune fie că părţile sunt prezente la încheierea donaţiei, semnând contractul în calitate de donator şi respectiv donatar, fie în cazul contractului încheiat între absenţi, prin acte distincte: ofertă şi acceptare, când atât oferta de a dona cât şi acceptarea ei trebuie făcute în formă autentică. În cazul donaţiilor făcute statului, acceptul dat de autorităţile competente nu suplineşte acceptarea de către donatar (persoană juridică) a donaţiei în formă autentică.

9

Potrivit art. 1013 Cod civil, oferta de donaţie poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoştinţă de acceptarea destinatarului. Acceptarea ofertei de donaţie trebuie să se facă în timpul vieţii ofertantului şi cât timp acesta este capabil. Oferta de donaţie nu mai poate fi acceptată dacă destinatarul a decedat între timp, întrucât oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae. Cu toate acestea, dacă oferta a fost acceptată în formă autentică în timpul vieţii destinatarului, moştenitorii acestuia o pot comunica după decesul său ofertantului, contractul de donaţie fiind considerat încheiat la momentul la care ofertantul ia cunoştinţă de acceptare.

Dacă destinatarul ofertei de donaţie este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, acceptarea se face prin reprezentantul său legal iar oferta de donaţie făcută unei persoane cu capacitate restrânsă de exerciţiu poate fi acceptată personal, cu încuviinţarea ocrotitorului legal.

Atât donatorul, cât şi donatarul pot încheia contractul de donaţie şi prin mandatari, cu condiţia ca procurile acestora să fie autentice şi speciale. Procurile trebuie să fie autentice pentru că ele fac parte integrantă din act, urmând a fi supuse aceloraşi forme. Întrucât consimţămâtul părţilor contractante trebuie să fie constatat printr-un înscris autentic şi odată ce consimţământul părţilor se manifestă prin intermediul unui mandatar, este nevoie ca aceasta să rezulte dintr-un act în formă autentică.

O dispoziţie nou introdusă în art. 1012 Noul Cod civil, în scopul informării persoanelor care justifică existenţa unui interes legitim, priveşte obligaţia notarilor publici de a înregistra donaţia autentică în registrul naţional notarial de evidenţă a lberalităţilor, ţinut în format electronic.

Sancţiunea nerespectării formei autentice a donaţiei este nulitatea absolută. Nulitatea absolută a contractului de donaţie pentru nerespectarea formei autentice

poate fi invocată de orice persoană interesată sau de instanţă din oficiu, oricând, şi nu poate fi înlăturată în nici un fel. O donaţie nulă datorită viciilor de formă, pentru a produce efecte juridice, nu poate fi confirmată de donator, ea trebuie să fie refăcută în întregime, cu respectarea condiţiei formei autentice.

După moartea donatorului însă, nulitatea donaţiei pentru vicii de formă poate fi acoperită de moştenitorii universali ori cu titlu universal ai donatorului prin confirmare. Raţionamentul instituirii acestei excepţii ar fi că donaţia nulă absolut pentru vicii de formă lasă în persoana moştenitorilor donatorului o obligaţie civilă imperfectă care, fiind executată sau confirmată de bună voie şi în deplină cunoştinţă de cauză, nu dă loc la repetiţie.

De asemenea şi sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie să fie prevăzute în formă autentică.

Promisiunea de donaţie Noul Cod civil reglementează expres, cu caracter de noutate în art. 1014 promisiunea

de donaţie, care este supusă formei autentice, sub sancţiunea nulităţii absolute. În caz de neececutare din partea promitentului, promisiunea de donaţie nu conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese.

Promisiunea de donaţie are o fizionomie proprie, diferită de alte promisiuni. Promisiunea de donaţie se revocă de drept în două situaţii: - dacă anterior executării sale apare un caz de revocare pentru ingratitudine;

10

- dacă anterior executării sale, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.

Actul estimativ Potrivit art. 1011 alin.3 Cod civil, bunurile mobile care constituie obiectul donaţiei

trebuie enumerate şi evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.

Nefiind făcută nici o distincţie, rezultă că textul legal se aplică atât bunurilor mobile corporale, cât şi celor incorporale.

Actul estimativ poate fi cuprins în actul autentic de donaţie, în acest caz făcând parte integrantă din el, dar poate fi cuprins şi într-un act separat, autentic sau sub semnătura privată. În toate cazurile, actul estimativ trebuie semnat în mod obligatoriu de către ambele părţi.

Pentru a corespunde cu scopul său, actul estimativ trebuie să conţină două menţiuni esenţiale: descrierea fiecărui bun mobil donat şi menţionarea valorii fiecărui obiect (evaluarea). Dacă obiectele donate fac parte dintr-un tot unitar, cum ar fi, de pildă, o bibliotecă, descrierea se face articol cu articol, adică fiecare volum în parte, însă evaluarea poate fi una singură pentru tot.

Utilitatea actului estimativ rezutlă atât pentru precizarea obiectului donaţiei, cât şi pentru plata taxelor autentificării contractului de donaţie.

Secţiunea a III-a. PRINCIPIUL IREVOCABILITĂŢII DONAŢIILOR

3. 1. Consideraţii generale privind irevocabilitatea donaţiilor

Irevocabilitatea este de esenţa liberalităţilor între vii şi ea rezultă din principiul că, odată încheiat, contractul are putere obligatorie între părţi şi nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia din ele. Acesta este principiul irevocabilităţii actului juridic bilateral sau multilateral, cunoscut în doctrină şi ca irevocabilitate de gradul 1. Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a contractului, fiind în acelaşi timp şi o garanţie a acestui principiu.

În materia donaţiilor, acest principiu are un caracter mult mai accentuat, el priveşte nu numai efectele contractului, ci însăşi esenţa lui, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui( irevocabilitate de gradul II ). Aşadar, donaţia nu este încheiată în mod valabil dacă donatorul îşi rezervă dreptul de a o revoca. În acest sens, art. 1015 Cod civil prevede că „donaţia nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voinţa sa.”

Aşa fiind, orice clauză sub condiţie a cărei îndeplinire atârnă de voinţa donatorului şi care i-ar da acestuia posibilitatea de a zădărnici sau micşora în mod direct sau indirect foloasele gratuite pe care contractul de donaţie le creează pentru donatar sunt incompatibile cu esenţa donaţiilor, atrăgând, în consecinţă, nulitatea lor. Nulitatea loveşte întregul contract, nu doar clauza incompatibilă. Se admite că în cazul donaţiei divizibile, este nulă numai clauza incompatibilă, menţinându-se efectele pentru restul contractului. Nulitatea nu poate fi

11

invocată de către succesorii în drepturi ai donatorului dacă aceştia, după moartea dispunătorului şi în cunoştinţa de cauză, confirmă sau execută donaţia.

Regula irevocabilităţii donaţiilor are ca scop ocrotirea intereselor familiei şi este de natură a atrage atenţia donatorului asupra importanţei actului pe care urmează să-l încheie. Pe de altă parte, principiul irevocabilităţii este menit să garanteze soliditatea titlului de proprietate al donatarului şi să-l pună la adăpost de o eventuală revocare a donatorului care regretă liberalitatea pe care a făcut-o.

3. 2. Clauzele incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor

Orice clauză sau condiţie cuprinsă în contractul de donaţie care este de natură să aducă atingere principiului irevocabilităţii şi să anihileze sau să diminueze foloasele gratuite care revin donatarului este incompatibilă cu donaţia şi atrage nulitatea absolută a contractului.

Codul civil reglementează clauzele incompatibile cu principiul irevocabilităţii donaţiilor. Acestea sunt următoarele:

A. Condiţiile potestative Art. 1015 alin.2 pct.a Cod civil prevede că „ este lovită de nulitate absolută donaţia

care este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului”. Rezultă că donaţia va fi nulă absolut dacă este afectată de o condiţie pur potestativă din partea donatorului, deoarece realizarea ei depinde exclusiv de voinţa donatorului (de exemplu, îţi voi dona casa dacă voi vrea ); sau dacă este afectată de o condiţie potestativă simplă din partea donatorului (indiferent că aceasta este suspensivă sau rezolutorie), deoarece, deşi realizarea acestei condiţii depinde şi de un element exterior voinţei donatorului, aceasta nu s-ar putea materializa fără concursul donatorului (de exemplu, îţi voi dona casa dacă voi ajunge judecător).

Sunt valabile în schimb condiţiile cauzale şi mixte inserate în contractul de donaţie, întrucât acestea nu creează donatorului posibilitatea de a interveni în sensul micşorării sau desfiinţării folosului gratuit pe care donaţia îl procură danatarului.

B. Plata datoriilor viitoare nedeterminate Potrivit art. 1015 alin.2 pct.b Cod civil„ este lovită de nulitate absolută donaţia care

impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie”.

Donatorul poate să impună donatarului plata datoriilor prezente, determinabile, în acest caz donaţia fiind validă, chiar dacă valoarea datoriilor este mai mare decât valoarea bunurilor donate, însă, pentru plata acestor datorii de către donatar, se impune existenţa unui titlu cu dată certă, anterioară donaţiei care să ateste calitatea de debitor a donatorului.

Pentru plata datoriilor viitoare, contractate de donator după încheierea donaţiei, este necesar ca valoarea maximă a acestora fie determinată în contract pentru ca donaţia să fie validă. În lipsa unei astfel de menţiuni, donaţia este nulă, chiar dacă la deces, donatorul nu lasă nici un pasiv; această nulitate se naşte din împrejurarea că părţile au nesocotit principiul irevocabilităţii.

12

Raţiunea instituirii acestei interdicţii este de a nu permite donatorului revocarea indirectă a liberalităţii făcute, în cazul în care cuantumul datoriilor plătite de donatar ar depăşi valoarea donaţiei.

C. Rezervarea dreptului de denunţare unilaterală a contractului Aceasta reprezintă, de asemenea, o clauză incompatibilă cu principiul irevocabilităţii

donaţiilor. D. Dreptul de a dispune de bunul donat Potrivit art. 1015 alin. 2 pct.d Cod civil, donaţia este nulă absolut dacă permite

donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi.

Rezultă că în cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a dispune de un bun sau de mai multe din bunurile dăruite, donaţia este nulă cu privire la acel bun sau acele bunuri, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de ele.

Valabilitatea clauzei de reîntoarcere convenţională Este valabilă însă clauza de reîntorcere convenţioană a bunurilor dăruite în caz de

predeces al donatarului sau al donatarului şi descendenţilor săi. Astfel, art. 1016 Cod civil prevede posibilitatea ca părţile contractului de donaţie să convină întoarcerea bunurilor dăruite fie în situaţia în care donatarul ar predeceda donatorului, fie în situaţia în care atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului.

3. 3. Donaţia între soţi

Potrivit art. 1031 Cod civil, orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul căsătoriei.

Donaţia între soţi este contractul prin care, în timpul căsătoriei, unul dintre soţi donează un bun (propriu) celuilalt soţ.

În timpul căsătoriei, soţii îşi pot face reciproc liberalităţi. Acestea pot avea ca şi obiect numai bunuri proprii soţului donator şi sunt supuse condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege în această materie.

Fundamentul consacrării revocabilităţii donaţiilor între soţi este acela că afecţiunea, care a determinat intenţia de liberalitate, poate să dispară, soţii se pot despărţi şi este firesc ca soţul donator să aibă posibilitatea revocării donaţiei făcute soţului pentru care nu mai păstrează nici o afecţiune şi care uneori este culpabil de fapte grave faţă de donator.

Donaţiile între soţi sunt revocabile, indiferent de forma pe care o îmbracă (donaţie autentică, donaţie deghizată, dar manual).

Dreptul de revocare fiind de esnţa donaţiilor făcute între soţi, nu este necesar ca acest lucru să fie stipulat în contractul de donaţie şi totodată soţul donator nu poate renunţa la dreptul de revocare a donaţiei.

Prin urmare donaţia devine definitivă şi irevocabilă numai în momentul morţii donatorului; numai după acest moment moştenitorii donatorului vor putea cere, dacă este cazul, revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii sau ingratitudine.

Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-credinţă.

13

Secţiunea a IV-a. EXCEPŢIILE ADMISE DE LA REGULA FORMEI AUTENTICE A CONTRACTULUI DE DONAŢIE

Art. 1011 alin. 2 prevede că nu sunt supuse formei autentice donaţiile indirecte, cele

deghizate şi darurile manuale.

4. 1. Donaţiile deghizate

Donaţia deghizată este acea liberalitate pe care donatorul o face sub forma unui act cu titlu oneros, care este simulat. Există astfel o simulaţie, care constă în încheierea între părţi a unui act real, secret cu titlu gratuit (o donaţie) şi încheierea unui alt contract, cu titlu oneros, aparent, cu scopul de a ascunde terţilor operaţiunea juridică reală a părţilor. Deci, în acest caz, actul public este simulat, neadevărat şi ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a contractului secret). De exemplu, o donaţie ascunsă sub forma unei vânzări pentru care preţul nu este datorat sau recunoaşterea unei datorii care nu există în realitate.

Sunt recunoscute ca valabile în dreptul nostru, dacă respectă regulile de fond speciale prevăzute în materia donaţiilor, donaţiile deghizate, înfăţişate sub forma şi aparenţa unui contract cu titlu oneros. Din punct de vedere al formei este suficient să realizeze cerinţa legii pentru actul aparent.

Dacă însă deghizarea este frauduloasă, contractul este nul. De exemplu, dacă donaţia a fost deghizată în scopul de a eluda revocabilitatea donaţiilor între soţi, contractul este sancţionat cu nulitatea.

Un alt mod prin care se poate realiza o donaţie deghizată este procedeul interpunerii de persoane prin care se urmăreşte ascunderea identităţii persoanei adevăratului primitor al donaţiei (donatar). Se recurge la acest procedeu de simulare a donaţiei din diverse motive, precum: incapacitatea adevăratului donatar de a primi donaţii de la donator sau adevăratul donatar este o persoană căreia donatorul ar dori să îi păstreze anonimatul.

În astfel de donaţii, contractul de donaţie cu persoana interpusă se încheie în formă autentică, însă, anterior sau concomitent cu actul autentic se întocmeşte şi un contraînscris, sub semnătură privată, prin care se arată cine este adevăratul donatar.

4. 2. Donaţiile indirecte

Prin donaţii indirecte se înţeleg acele acte juridice care sunt încheiate cu intenţie de gratificare, dar care se înfăptuiesc prin intermediul unui act juridic diferit de contractul de donaţie. Donaţia indirectă se deosebeşte de donaţia deghizată prin aceea că actul care se încheie separat de donaţie este un act real, consimţit de părţi, dar prin intemediul căruia se realizează în mod indirect o liberalitate.

Pentru această categorie de contracte, nu este necesară respectarea formei autentice pentru că nu sunt contracte de donaţie, ci liberalităţi efectuate pe calea altor acte juridice pentru care, de regulă, nu se prevede această cerinţă de formă.

Se observă că donaţiile indirecte sunt supuse numai regulilor de fond, nu şi celor de formă în materia liberalităţilor. Dar actul prin care se face indirect liberalitatea necesită a fi

14

încheiat cu respectarea condiţiilor de formă şi a celor de fond impuse de lege pentru acel act. Întrucât liberalitatea este inclusă într-un alt act juridic, condiţiile de fond se dublează; trebuie să fie îndeplinite cele prevăzute pentru actul care se încheie (de exemplu vânzarea-cumpararea unui bun) şi cele prevăzute pentru liberalitatea pe care o cuprinde (stipularea preţului în favoarea unei terţe persoane). De fapt, toate donaţiile indirecte se pot descompune, mintal, în doua acte juridice, cel de-al doilea fiind liberalitatea (de exemplu, remiterea de datorie este egală cu o plată urmată de donarea sumei care urma să fie primită).

Actele cel mai des întâlnite pentru realizarea donaţiilor indirecte sunt: a) renunţarea la un drept, nu este un act de liberalitate, în sine, ci trebuie făcută cu

intenţia de a gratifica (animus donandi) numai în acest caz având ca rezultat facerea unei liberalităţi, de exemplu renunţarea la o moştenire de care va profita comoştenitorul sau moştenitorul subsecvent, renunţarea la uzufruct de care va profita nudul proprietar sau renunţarea la legat de care va profita colegatarul sau moştenitorul grevat de executarea legatului.

Renunţarea la un drept făcută cu animus donandi constituie o donaţie realizată indirect, prin intemediul unui act care are altă natură decât donaţia şi care în acest fel nu este supusă cerinţei formei autentice. Deoarece operaţiunea de gratificare este totuşi o donaţie, este necesar ca beneficiarul să o accepte.

Dacă nu există intenţie liberală, prin renunţarea la un drept nu se înfăptuieşte o donaţie indirectă, de exemplu, dacă moştenitorul renunţă la moştenire pentru a fi scutit de plata datoriilor succesiunii. În acest sens, se spune că renunţarea la un drept este un act juridic neutru. Pentru ca renunţarea la un drept să fie considerată o donaţie indirectă, se impune existenţa intenţiei de gratificare care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Pentru ca renunţările la un drept cu titlu gratuit să nu fie supuse formei prevăzute pentru donaţii, trebuie să fie "pur abdicative de drepturi, iar nu translative, cum sunt cele făcute in favorem. De exemplu, renunţarea la o moştenire în favoarea unei persoane constituie o acceptare urmată de o transmitere cu titlu gratuit care este supusă neîndoielnic condiţiei formei autentice.

b) remiterea de datorie, prin care un creditor, cu acordul debitorului, renunţă cu titlu gratuit, total sau parţial, la valorificarea dreptului său de creanţă împotriva debitorului, acesta din urmă mărindu-şi patrimoniul cu valoarea creanţei la care a renunţat creditorul.

Remiterea de datorie poate să aibă şi altă cauză juridică decât aceea a intenţiei de gratificare; în cazul în care se întemeiază pe această din urmă cauză, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă.

Donaţia indirectă se poate realiza şi prin plata datoriei altuia, cu acceptul acestuia, de exemplu tatăl plăteşte, cu intenţia de gratificare, datoriile fiului său.

c) stipulaţia în favoarea unui terţ, este un contract prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de o altă persoană numită stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea contractului..

Cazul clasic în privinţa donaţiei indirecte realizate prin stipulaţie pentru altul este cel care se referă la constituirea unei rente viagere în favoarea unui terţ, fără nici o contraprestaţie din partea acestuia.

15

Această donaţie (spre deosebire de renunţarea la un drept sau remiterea datoriei) se realizează independent de acceptarea donaţiei de către donatar (terţul beneficiar), pentru că dreptul stipulat în favoarea acestuia din urmă se naşte direct în patrimoniul său din momentul încheierii contractului între stipulantul donator şi promitent. Numai în momentul acceptării donaţiei de către donatar, aceasta devine irevocabilă. Atâta timp cât donatarul nu a acceptat donaţia, donatorul poate revoca liberalitatea făcută şi poate să transfere beneficiul asupra unei alte persoane sau asupra lui însuşi.

4 3. Darurile manuale

Darul manual este un contract real prin care, cu intenţia liberală, donatorul transmite donatarului proprietatea asupra unui bun al său, fără a urmări să obţină o contraprestaţie.

Pentru a fi valabilă această categorie specială de donaţie, trebuie întrunite cumulativ două elemente:

acordul de voinţă al părţilor pentru a transfera şi respectiv a dobândi cu titlu gratuit;

tradiţiunea, predarea efectivă şi reală a bunului dăruit. Art. 1011 alin. 4 Cod civil prevede o limitare valorică a darului manual la suma de

25.000 lei. Pentru bunurile ce depăşesc plafonul valoric de 25.000 lei este necesară încheierea unui înscris autentic sub sancţiunea nulităţii absolute.

Darul manual trebuie să îndeplinească şi celelate condiţii de fond în materie de donaţii şi este supus tuturor regulilor specifice acestui contract, mai puţin forma autentică. Darul manual poate fi, ca orice donaţie, revocat pentru neîndeplinirea sarcinii, ingratitudine şi survenire de copil.

Tradiţiunea este un element esenţial de validitate, nu un simplu act de executare a donaţiei. Practica judiciară şi doctrina au admis existenţa valabilă a darului manual, chiar dacă tradiţiunea este realizată numai implicit, iar nu printr-o deplasare a bunului de la mână la mână. Dacă bunul se află deja în mâna donatarului, dar cu alt titlu, de exemplu comodat sau depozit, darul manual se va perfecta prin declaraţia donatorului că înţelege să îl dăruiască, acceptată de donatar.

Fac obiect al darului manual bunurile mobile corporale susceptibile de tradiţiune. Bunurile imobile, precum şi mobilele incorporate (drepturile de creanţă, drepturile de proprietate intelectuală etc.) nu pot face obiectul unui dar manual. Fac excepţie titlurile la purtător (asimilate mobilelor corporale) şi biletele de bancă deoarece transmisiunea acestora are loc prin simpla lor remitere. Se admite că titlurile la purtător, deşi fac parte din categoria creanţelor, pot forma obiect al darului manual întrucât, practic, înscrisul se confundă cu însuşi dreptul pe care îl conţine, putând fi valorificat de orice persoană care deţine titlul. Titlurile nominative care, spre deosebire de cele la purtător, nu dau posibilitatea deţinătorului să le valorifice dacă nu este una şi aceeaşi persoană cu cea indicată în ele ca titular al dreptului, chiar dacă au fost predate animus donandi, nu pot forma obiect al unui dar manual, motiv pentru care predarea lor unei alte persoane rămâne lipsită de semnificaţie juridică sub aspectul menţionat.

16

Bunurile viitoare nu pot forma obiect al darului manual deoarece predarea presupune deţinerea materială (corpus) a acestor bunuri, existenţa lor actuală.

Secţiunea a V-a. EFECTELE CONTRACTULUI DE DONAŢIE

5. 1. Generalităţi Prin donaţie, dreptul de proprietate asupra bunului dăruit se transferă din

patrimoniul donatorului în cel al donatarului. Donaţia poate avea ca efect şi stingerea unui drept şi a obligaţiei corelative (remiterea

de datorie). Dacă dreptul transferat este o creanţă, operaţia intervenită între părţi se analizează ca o

cesiune de creanţă cu titlu gratuit, aplicându-se regulile corespunzătoare, cu derogările care rezultă din natura gratuită a transferului.

Cel mai adesea, obiectul contractului de donaţie îl constituie un drept real. În acest caz, transmiterea sau constituirea dreptului se realizează prin efectul acordului de voinţă al părţilor, în forma prevăzută de lege (forma autentică sau forma actului juridic care realizează indirect donaţia); în această din urmă ipoteză, de regulă, solo consensu dar necondiţionat de predarea bunului care formează obiectul donaţiei, cu excepţia darurilor manuale care se realizează prin tradiţiune.

5. 2. Efectele donaţiei între părţi Fiind un contract unilateral, donaţia generează, în principiu, obligaţii numai în sarcina

donatorului. Prin excepţie, donaţia poate da naştere unor obligaţii şi în sarcina donatarului. A. Obligaţiile donatorului Donatorul are obligaţia de a preda bunul donat şi de a garanta contra evicţiunii şi

viciilor lucrului donat. a) Obligaţia de a preda bunul donat este în sarcina donatorului după încheierea

contractului. Donatorul are îndatorirea de a-l conserva până în momentul predării, răspunzând totodată de pieirea sau deteriorarea bunului din culpa sa.

În ce priveşte transferul proprietăţii, el operează, de regulă, prin efectul realizării acordului de voinţă, manifestat în forma autentică pretinsă de lege, necondiţionat de predarea efectivă a bunului. Face excepţie darul manual, a cărui proprietate se transmite prin tradiţiune, el fiind un adevărat contract real.

În cazul în care donatorul refuză predarea bunului donat sau îl înstrăinează unei alte persoane, donatarul are un drept de acţiune împotriva donatorului pentru a-l sili să execute donaţia.

b) Obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor lucrului donat Datorită caracterului de act juridic cu titlu gratuit al donaţiei, în principiu, donatorul

nu răspunde pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului donat. Astfel, conform art. 1017 Cod civil, în executarea donaţiei, dispunătorul răspunde numai pentru dol şi culpă gravă.

17

Prin excepţie, donatorul va răspunde pentru evicţiune şi vicii ascunse: - dacă a promis în mod expres garanţia pentru evicţiune - dacă evicţiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul

transmis, pe care a cunoscut-o şi nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului; - dacă a cunoscut viciile ascunse şi nu le-a adus la cunoştinţa donatarului la încheierea

contractului, va răspunde pentrru vicii şi va fi ţinut să repare şi prejudiciul cauzat donatarului prin aceste vicii;

- în cazul în care donaţia este cu sarcini, donatorul răspunde pentru evicţiune şi vicii în limita valorii sarcinilor la care este obligat donatarul, la fel ca şi vânzătorul.

B. Obligaţiile donatarului Dacă donaţia este pur gratuită, adică fără sarcină, donatarul nu are nici o obligaţie

datorită caracterului gratuit al contractului. El are numai o îndatorire, denumită tradiţional "de recunoştinţă", faţă de donator, sancţionată, în anumite cazuri de încălcare, cu revocarea donaţiei pentru ingratitudine; aşadar, ea este nu numai o obligaţie morală, dar şi juridică.

Dacă donaţia este cu sarcină (sub modo), care este o obligaţie impusă donatarului, acesta trebuie să o execute după acceptarea donaţiei. Sarcina poate fi stabilită de către donator, fie în propriul său interes, în interesul unei terţe persoane sau chiar în interesul donatarului. În acest din urmă caz, donaţia este de fapt pur gratuită deoarece obligaţia donatarului faţă de el însuşi nu ar putea avea o existenţă juridică; ea este însă susceptibilă de revocare pentru neexecutarea sarcinii.

Orice donaţie, inclusiv darul manual, poate fi afectată de sarcină. Deoarece donaţia este, în limita sarcinilor impuse, un contract cu titlu oneros, în cazul

neexecutării sarcinii, devin incidente regulile aplicabile contractelor sinalagmatice. Donatorul poate cere în acest caz executarea silită şi daune-interese, donatarul neputând, în lipsa consimţământului donatorului să se elibereze de sarcină prin abandonarea bunurilor primite, în caz de neexecutare a sarcinii, donatorul mai are şi posibilitatea de a opta pentru revocarea donaţiei.

Secţiunea a VI-a. CAUZELE LEGALE DE REVOCARE A DONAŢIILOR

6 1. Reglementarea legală

În principiu, donaţiile sunt irevocabile, însă există anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege în care donaţiile sunt revocabile. Acestea sunt prevăzute de art. 1020 Cod civil şi sunt următoarele: revocarea pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea fără justificare a sarcinilor la care s-a obligat donatarul.

În vechea reglementare exista un caz de revocare de drept a donaţiei care nu mai este reglementat în Noul Cod civil, şi anume revocarea pentru survenienţă de copil. Astfel, orice donaţie care era făcută de o persoană care nu avea copii, era revocată de drept, dacă donatorului după încheierea donaţiei i se naşte un copil, sau un alt descendent, din căsătorie sau din afara căsătoriei, chiar dacă copilul era născut după moartea donatorului.

18

Aceste cauze de revocare nu contrazic principiul irevocabilităţii, nu sunt excepţii de la acest principiu. Revocarea intervine în urma unor împrejurări speciale, independent de voinţa donatorului.

Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci este judiciară, pronunţându-se numai la cererea persoanelor îndreptăţite să introducă acţiunea şi numai în urma aprecierii de către instanţă a cauzelor de revocare.

Cauzele legale de revocare cuprinse în art. 1020 Cod civil sunt incidente tuturor formelor de donaţii.

6. 2. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii

Donaţia cu sarcini este acea liberalitate prin care donatorul impune donatarului o obligaţie de a da, a face sau a nu face, donatarul fiind ţinut la executarea sarcinii din momentul acceptării donaţiei.

Pentru a deveni operantă, sarcina trebuie să fie licită, permisă de lege şi să fie impusă în mod expres.

În măsura valorii sarcinii, donaţia cu sarcină este un contract sinalagmatic, fiindu-i aplicabile regulile generale din materia efectelor specifice contractelor sinalagmatice, inclusiv rezoluţiunea, denumită în această materie revocare.

Dacă donatarul nu îndeplineşte sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în drepturi pot cere fie executarea sarcinii fie revocarea donaţiei.

În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, donatorul poate cere numai executarea obligaţiei asumate de donatar, dar nu şi rezoluţiunea contractului, deoarece el nu este parte contractantă.

În cazul neeecutării sarcinii, dreptul la acţiune se precsrie în termen de trei ani de la data la care sarcina trebuia executată.

Când donaţia este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, regula generală este că bunul reintră în patrimoniul donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, iar excepţiile sunt prevăzute de art. 1648 Cod civil referitoare la uzucapiunea bunurilor imobile şi posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile, cu respectarea drepturilor referitoare la cartea funciară.

6. 3. Revocarea pentru ingratitudine

Ingratitudinea este lipsa de recunoştinţă a donatarului faţă de dispunătorul care i-a dăruit un bun. În literatura de specialitate s-a subliniat că recunoştinţa nu constituie o obligaţie pozitivă, ea impunând donatarului doar să se abţină de la săvârşirea unor fapte necorespunzătoare la adresa donatorului.

Donația se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri: a) dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau,

știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat; b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de

donator;

19

c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în limita valorii actuale a bunului donat, ținându-se însă seama de starea în care se afla bunul la momentul donației.

A. Revocarea pentru atentat la viaţa donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat

Acest caz de revocare constă în încercarea donatarului de a curma viaţa donatorului sau a unei persoane apropiate lui şi constituie o abatere foarte gravă de la datoria de recunoştinţă pe care trebuia să o aibă donatarul faţă de cel care l-a gratificat. Nu are importanţă dacă donatorul a fost ucis sau nu, după cum este indiferent şi dacă fapta donatarului a fost pedepsită sau nu. Singura condiţie care se impune este ca încercarea donatarului de a suprima viaţa donatorului sau persoanei apropiate să fi fost săvârşită cu intenţie, fiind suficientă chiar şi tentativa.

Revocarea donaţiei nu va opera în cazul în care moartea donatorului s-a produs din culpă sau în legitimă apărare , după cum donaţia nu se revocă nici când donatarul a acţionat fără discernământ. Este indiferent dacă donatarul atentator este major sau minor, în cazul celui din urmă impunându-se necesitatea ca acesta să fie conştient de urmările faptei sale.

B. Revocarea pentru săvârşirea unor fapte penale, cruzimi sau injurii grave Noţiunea "fapte penale" la care se referă textul, sunt infracţiuni prevăzute în legea

penală, "cruzimi" presupun agresiuni fizice. Injuriile cuprind insultele şi calomniile, precum şi orice acte cu caracter ofensator de natură a aduce atingerea onoarei, demnităţii sau reputaţiei donatorului. Aceste injurii trebuie să fie grave, săvârşite cu intenţie, simplele certuri sau ameninţări dintre părţi neconstituind un motiv pentru revocarea donaţiei. Este indiferent dacă injuriile au fost săvârşite în public sau nu , dacă au fost comise în scris sau verbal.

C. Revocarea pentru refuzul de alimente Acest caz presupune că donatorul, aflat în nevoie, a cerut donatarului alimente, iar

acesta - deşi avea posibilităţi - a refuzat în mod nejustificat. Refuzul de alimente nu atrage revocarea donaţiei dacă donatorul avea rude obligate legal la întreţinere, cu posibilităţi materiale să îl întreţină, deoarece obligaţia donatarului este subsidiară.

Dreptul la acțiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen de un an din ziua în care donatorul a știut că donatarul a săvârșit fapta de ingratitudine.

Acțiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului. Dacă donatarul moare după introducerea acțiunii, aceasta poate fi continuată împotriva moștenitorilor.

Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moștenitorii donatorului, cu excepția cazului în care donatorul a decedat în termenul de un an fără să îl fi iertat pe donatar.

De asemenea, moștenitorii pot introduce acțiunea în revocare în termen de un an de la data morții donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare

Acțiunea pornită de donator poate fi continuată de moștenitorii acestuia. În caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu

este posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluționării cauzei. În urma revocării donației pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să

20

restituie fructele pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donației.

Revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privința drepturilor reale asupra bunului donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terții de bună-credință și nici asupra garanțiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalități de publicitate, dreptul terțului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în registrele de publicitate aferente.

Toate donaţiile, indiferent de forma în care au fost făcute, sunt susceptibile de revocare pentru ingratitudine.

21

Capitolul IV. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

Secţiunea I. NOŢIUNEA, CARACTERELE JURIDICE ŞI CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE

1. 1. Noţiunea contractului de locaţiune

Definiţie. Locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ, denumit chirie (art. 1777 Cod civil).

Felurile locaţiunii. Contractul de locaţiune prezintă mai multe varietăţi. Astfel, conform art. 1778 Cod civil, locaţiunile sunt de mai multe feluri, fiecare având o reglementare aparte şi regim juridic distinct:

- locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere; - locaţiunea bunurilor agricole se numeşte arendare; - locaţiunea spaţiilor destinate exercitării activităţii unui profesionist

1. 2. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune

Contractul de locaţiune prezintă următoarele caractere juridice: - caracterul sinalagmatic (bilateral), deoarece generează obligaţii reciproce şi

interdependente între părţile contractante, astfel că locatorul dă bunul în folosinţa locatarului iar acesta se obligă să-i plătească chiria;

- locaţiunea este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmăreşte obţinerea unui folos în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă: locatarul să obţină folosinţa lucrului închiriat, iar locatorul să primească chiria, caracterul oneros fiind de esenţa contractului de locaţiune; dacă folosinţa ar fi asigurată gratuit şi s-ar preda lucrul contractul ar fi împrumut de folosinţă (comodat);

- este un contract comutativ, existenţa şi întinderea obligaţiilor care revin părţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului de locaţiune, ele nu depind de hazard;

- este un contract consensual, întrucât pentru încheierea sa valabilă nu se cere respectarea vreunei forme impuse de lege; art. 1781 Cod civil prevede în acest sens: „contractul de locaţiune se consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului”. - este un contract cu executare succesivă în timp, care priveşte prestaţia ambelor părţi;

- locaţiunea transmite dreptul de folosinţă temporară a lucrului dat în locaţiune - locaţiunea are un caracter vremelnic, poate fi încheiat pe durată determinată sau

nedeterminată, dar nu poate fi perpetuă, veşnică. Art. 1783 din Noul Cod civil reglementează durata maximă a locaţiunii, de 49 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 49 de ani.

Dacă în contract părţile nu au arătat durata locațiunii, fără a-şi fi dorit să contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră încheiată:

22

a) pentru un an, în cazul locuințelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea activității unui profesionist;

b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate;

c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil.

1. 3. Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune

În ce priveşte condiţiile de validitate ale locaţiunii acestea nu comportă, în principiu, cerinţe specifice, în această materie fiind incidente reglementările dreptului comun.

A. Capacitatea părţilor Locatorul şi locatarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de administrare,

fiind suficientă capacitatea de exerciţiu restrânsă a minorului între 14-18 ani care poate face singur acte de administrare care nu îl prejudiciază, cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantului legal.

În privinţa imobilelor, dacă durata locaţiunii depăşeşte 5 ani, atunci ea este un act de dispoziţie şi locatorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu (art. 1784 alin. 3 din Codul civil).

Deoarece prin contractul de locaţiune nu se transmite proprietatea bunului, locatorul poate fi nu numai proprietarul lucrului dat în locaţiune, ci şi uzufructuarul sau chiar locatarul, când, la rândul său, subînchiriază.

Noul Cod civil extinde incapacităţile speciale prevăzute în art. 1653-1655 în materie de vânzare-cumpărare şi în materia locaţiunii.

B. Obiectul contractului Contractul de locaţiune are obiect dublu: bunul dat în locaţiune şi preţul, numit chirie. a) Bunul închiriat poate fi un bun mobil, imobil, corporal sau incorporal , dar trebuie să

fie un bun neconsumptibil (care nu se distruge sau nu se consumă prin folosinţă) şi individual determinat (cert). Doctrina precizează că şi un bun viitor poate constitui obiect al contractului de închiriere, dar numai în măsura în care bunul avut în vedere va fi realizat efectiv, în caz contrar fiind posibilă antrenarea răspunderii locatorului.

Locaţiunea nu poate avea ca obiect o persoană; dacă se închiriază un lucru cu personalul care îl deserveşte (de exemplu un avion cu pilotul său sau autovehiculul cu şofer), contractul este mixt: locaţiune în privinţa lucrului şi prestare de servicii pentru personalul de deservire.

Obiectul locaţiunii nu este bunul în sine, pentru că nu se transmite proprietatea, ci folosinţa acestuia.

Dreptul de folosinţă care derivă din contractul de locaţiune este un drept de creanţă şi nu un drept real, întrucât locatarul nu are asupra lucrului nici un drept decât acela de a pretinde locatorului să îşi îndeplinească obligaţia de a face, adică de a-i asigura folosinţa lucrului, el (locatarul), fiind un simplu creditor al acestei obligaţii.

b) Preţul pe care trebuie să-l plătească locatarul pentru folosinţa bunului primit în locaţiune poartă denumirea de „chirie”. De regulă, chiria se fixează pentru o anumită unitate

23

de timp (lună, trimestru, an), dar dar poate fi stabilită şi ca o sumă globală pentru toată durata închirierii, plătibilă la scadenţe convenite.

Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii. Ea poate fi exprimată în bani, în alte bunuri, ori în alte prestaţii (servicii). Chiria trebuie să fie determinată în momentul încheierii contractului sau determinabilă, sinceră şi serioasă.

Secţiunea a II-a. EFECTELE CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE

2. 1. Obligaţiile locatorului

Toate obligaţiile locatorului decurg din esenţa contractului de locaţiune ce constă în a asigura locatarului folosinţa lucrului pe toată durata locaţiunii. Dacă locatorul nu asigură locatarului folosinţa lucrului, locatarul poate să refuze plata chiriei, invocând excepţia de neexecutare, proprie contractelor sinalagmatice, sau să ceară rezilierea contractului de locaţiune, cu daune interese.

Pentru a asigura folosinţa bunului, potrivit art. 1786 Cod civil, locatorul are trei obligaţii principale:

a) să predea locatarului bunul dat în locaţiune b) să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata

locaţiunii c) să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii

(obligaţia de garanţie) A. Obligaţia de predare a bunului dat în locaţiune Bunul, împreună cu toate accesoriile sale trebuie predat într-o stare corespunzătoare

destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat. Locatorul, anterior predării, trebuie să efectueze toate reparaţiile necesare pentru a aduce lucrul în stare corespunzătoare de folosinţă.

În ceea ce priveşte momentul predării, acesta coincide cu termenul stabilit de părţi, iar dacă părţile nu au stabilit un termen, lucrul va trebui predat imediat după încheierea contractului, în lipsă de stipulaţie contrară, locul predării va fi locul unde se afla lucrul în momentul contractării.

Dacă locatorul nu îşi îndeplineşte obligaţia de predare a lucrului, locatarul poate cere, conform dreptului comun, executarea silită a predării, poate invoca excepţia de neexecutare, dacă i se cere îndeplinirea unei obligaţii contractuale, de exemplu plata chiriei, sau poate cere rezilierea contractului de locaţiune.

B. Obligaţia de a menţine bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe durata contractului.

Potrivit art. 1788 din Codul civil, pe toată durata locaţiunii, locatorul trebuie să menţină lucrul dat în locaţiune în stare de a servi întrebuinţării pentru care a fost contractat, adică să efectueze toate reparaţiile necesare, afară de micile reparaţii numite locative, a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită a bunului care, din momentul predării lucrului, cad în sarcina locatarului.

Dacă după încheierea contractului trebuie efectuate unele reparaţii care sunt în sarcina locatorului, iar acesta din urmă, deşi încunoştiinţat, nu începe să ia de îndată măsurile

24

necesare, reparaţiile pot fi făcute de locatar. În acest caz, locatorul are obligaţia de a plăti, în afara sumelor avansate de locatar dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor. În caz de urgenţă, locatarul îl poate înştiinţa pe locator şi după începerea reparaţiilor.

C. Obligaţia de garanţie Art. 1789 din Noul Cod civil instituie în sarcina locatorului obligaţia de a întreprinde

tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă.

Dacă în cazul contractului de vânzare-cumpărare, dreptul garantat este proprietatea, în cazul contractului de locaţiune, dreptul garantat este folosinţa – liniştită şi utilă a lucrului.

Obligaţia de garanţie cuprinde următoarele obligaţii concrete: 1. faptul său personal, 2. fapta terţilor, 3. viciile ascunse ale lucrului.

1. Garanţia pentru tulburări ale folosinţei provenite din faptul personal al locatorului. Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal care este de natură a-l împiedica pe locatar să folosească bunul închiriat, fie că este vorba de o tulburare de fapt, fie de o tulburare de drept, fondată pe un temei juridic.

Dacă în cursul locaţiunii bunul necesită reparaţii care nu pot fi amânate până la terminarea locaţiunii sau a căror amânare are expune bunul pericolului de a fi distrus, aceasta nu constituie o tulburare imputabilă locatorului şi acesta nu răspunde. Dacă totuşi reparaţiile durează mai mult de 10 zile, preţul locaţiunii va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit. Dacă reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor, bunul devine impropriu pentru întrebuinţarea convenită, locatarul poate cere rezilierea contractului.

2. Garanţia pentru tulburări de drept provenite de la un terţ. Art. 1794 din Noul Cod civil prevede că locatorul va răspunde numai pentru tulburările de drept provenite de la terţi, nu şi pentru tulburările de fapt, faţă de care locatarul se poate apăra singur prin acţiunea posesorie. Dacă un terţ pretinde un drept asupra bunului dat în locaţiune, locatorul este obligat să îl apere pe locatar chiar şi în lipsa unei tulburări de fapt. Dacă locatarul este lipsit în tot sau în parte de folosinţa bunului, locatorul trebuie să îl despăgubească pentru toate prejudiciile suferite din această cauză.

Indiferent de gravitatea tulburării, dacă i-a comunicat-o locatorului, fără ca acesta să o înlăture de îndată, locatarul poate cere o scădere proporţională a chiriei. Dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate cere rezilierea contractului de locaţiune. Locatarul care, la încheierea contractului, cunoștea cauza de evicțiune nu are dreptul la daune-interese.

Este indiferent momentul apariţiei cauzei de evicţiune - anterior sau posterior încheierii contractului de locaţiune - pentru că obligaţia asigurării liniştitei folosinţe subzistă pe toată durata contractului în sarcina locatorului.

Dacă locatarul este chemat în judecată de un terţ care pretinde un drept asupra bunului închiriat, inclusiv un drept de servitute, și există riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinței bunului, el are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condițiile Codului de procedură civilă.

Locatarul va fi ținut să îl despăgubească pe locator de toate prejudiciile suferite ca

25

urmare a necomunicării tulburării de către locatar. El nu va fi însă obligat la despăgubiri dacă dovedește că locatorul nu ar fi avut câștig de cauză sau că, având cunoștință de tulburare, nu a acționat.

3. Garanţia pentru viciile ascunse ale lucrului dat în locaţiune. Art. 1790 din Noul Cod civil prevede răspunderea locatorului pentru viciile (defecte, stricăciuni) ascunse ale lucrului.

Locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului care împiedică sau micșorează folosirea lui, chiar dacă nu le-a cunoscut la încheierea contractului și fără a ține seama dacă ele existau dinainte ori au survenit în cursul locațiunii.

Locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului şi pe care locatarul nu le-a reclamat. Locatorul poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile pe care viciile aparente le cauzează vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului.

Dacă locatorul nu înlătură viciile în cel mai scurt termen, locatarul are dreptul la o scădere proporțională a chiriei. În cazul în care viciile sunt atât de grave încât, dacă le-ar fi cunoscut, locatarul nu ar fi luat bunul în locațiune, el poate cere rezilierea contractului.

Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului, locatorul poate fi obligat şi la daune-interese, în afară de cazul când dovedeşte că nu le-a cunoscut și că, potrivit împrejurărilor, nu era dator să le cunoască. Aceste prevederi sunt valabile şi atunci când bunul dat în locațiune nu corespunde calităţilor convenite de către părţi (art. 1792 din Noul Cod civil).

2. 2. Obligaţiile locatarului

Locatarul are următoarele obligaţii principale: a) să ia în primire bunul dat în locațiune; b) să plătească chiria în cuantumul și la termenul stabilite prin contract; c) să folosească bunul cu prudenţă și diligenţă; d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locaţiune. . a) Obligaţia de a lua în primire bunul dat în locaţiune este strâns legată de obligaţia

locatorului de a preda bunul, cele două obligaţii fiind reciproce şi interdependente. Ea trebuie executată la termenul stipulat în contract, la locul unde se afla bunul în momentul încheierii contractului. În caz de nepreluare a bunului sau de întârziere la preluare, locatorul are dreptul să ceară rezilierea contractului şi dacă este cazul, daune-interese.

b) Obligaţia de a plăti chiria. Potrivit art. 1797 din Noul Cod civil, în lipsă de stipulaţie contrară, locatarul are obligaţia de a plăti preţul locaţiunii la termenele stabilite potrivit uzanţelor. Preţul locaţiunii poartă denumirea de chirie şi se plăteşte, în lipsă de stipulaţie contrară, la domiciliul debitorului, adică al locatarului (fiind cherabiIă), potrivit regulilor dreptului comun.

Dacă nu există uzanțe și în lipsa unei stipulații contrare, chiria se plătește după cum urmează:

a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună; b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locațiunii este mai mare de o lună,

dar mai mică de un an; c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locațiunii este de cel puțin un

26

an. În caz de neplată a chiriei, locatorul poate cere executarea silită sau poate cere

rezilierea contractului. Cu caracter de noutate, Noul Cod civil consacră caracterul executoriu al contractelor

de locaţiune încheiate în formă autentică, precum şi cele încheiate prin înscris sub semnătură privată şi înregistrate la organele fiscale, care constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.

c) Obligaţia de a folosi bunul cu prudenţă şi diligenţă Locatarul este obligat să folosească bunul luat în locațiune cu prudență și diligență,

potrivit destinației stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări, cum ar fi natura bunului, destinația sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte. Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă destinația sau dacă îl întrebuințează astfel încât îl prejudiciază pe locator, acesta din urmă poate cere daune-interese și, după caz, rezilierea contractului.

Locatarul este obligat, sub sancțiunea plăţii de daune-interese și a suportării oricăror alte cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării reparațiilor care sunt în sarcina acestuia din urmă.

Din obligaţia de a folosi lucrul ca un bun proprietar rezultă că locatarul are îndatorirea de a întreţine lucrul în bună stare (astfel cum a fost predat de locator), adică de a efectua reparaţii mici, numite locative sau de întreţinere curentă. Aceste reparaţii au rostul de a păstra lucrul în stare bună şi a îndrepta micile degradări produse lucrului prin folosirea lui normală.

Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinței sale, inclusiv cea cauzată de incendiu, dacă nu dovedește că a survenit fortuit. El răspunde inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale, de sublocatarul său, ca și de fapta altor persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul la bun.

Potrivit art. 1804 din Noul Cod civil, locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la intervale de timp rezonabile în raport cu natura și destinația bunului, precum și de către cei care doresc să îl cumpere sau care, la încetarea contractului, doresc să îl ia în locațiune, fără însă ca prin aceasta să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinței bunului.

d) Obligaţia de a restitui lucrul la încetarea locaţiunii. Locatarul, la încetarea locaţiunii, este obligat, prevede art. 1821 din Noul Cod civil, să restituie bunul luat în locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii. Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare corespunzătoare de întrebuințare potrivit destinației stabilite.

În legătură cu îmbunătăţirile făcute de locatar, art. 1823 din Noul Cod civil prevede că locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate și autonome efectuate asupra bunului pe durata locațiunii și nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului.

Dacă lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea inițială, precum și plata de despăgubiri pentru orice pagubă ar fi cauzată bunului de către locatar. În cazul în care nu a avut acordul

27

prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenție. Locatorul poate obţine restituirea lucrului - dacă locatarul refuză să-l predea - pe calea

acţiunii în revendicare, când locatorul este proprietarul lucrului sau prin acţiunea personală întemeiată pe contractul de locaţiune.

Secţiunea a III-a. SUBLOCAŢIUNEA ŞI CESIUNEA CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE

Codul civil nu priveşte locaţiunea ca un contract intuitu personae şi de aceea locatarul

poate încheia un contract de sublocaţiune, prin care transmite - în tot sau în parte - dreptul său de folosinţă asupra lucrului în favoarea unui terţ sau poate să vândă dreptul său de folosinţă printr-o cesiune de creanţă cu titlu oneros, în favoarea unui terţ.

Astfel, art. 1805 Cod civil prevede că locatarul poate să încheie o sublocațiune, totală sau parțială, ori chiar să cedeze locațiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane, dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul este mobil, sublocațiunea ori cesiunea nu este permisă decât cu acordul scris al locatorului.

Sublocaţiunea şi cesiunea sunt permise cu respectarea a două condiţii (prima prevăzută expres de lege, iar a doua subînţeleasă):

a) transmiterea folosinţei să nu fie interzisă în mod expres prin contractul de locaţiune interzicerea nu se prezumă, ea trebuie expres stipulată;

b) sublocaţiunea sau cesiunea să nu fie consimţite astfel încât să contravină condiţiilor stipulate în contractul principal (de exemplu să dea bunului o altă destinaţie prin sublocaţiune, un depozit să fie folosit ca local public sau autoturismul să fie folosit la raliu).

Sublocaţiunea este operaţiunea juridică (contract) prin care locatarul îi transmite unui terţ, în tot sau în parte, dreptul de folosinţă dobândit de el asupra bunului primit în locaţiune în baza contractului încheiat anterior cu locatarul. Chiar dacă locatorul nu este parte contractantă în contractul de sublocaţiune, sublocaţiunea produce efecte şi faţă de el. În acest sens, art. 1807 din Noul Cod civil prevede dreptul locatorului la acţiune directă împotriva sublocatarului: „În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locațiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurența chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal”. Sublocaţiunea poate fi totală sau parţială.

Locatarul poate ceda unui terţ drepturile sale din contractul de locaţiune. Cesiunea este admisă cu respectarea aceloraşi condiţii ca şi sublocaţiunea dar, dacă în cazul sublocaţiunii a intervenit un nou contract între locatar şi sublocatar, având ca obiect folosinţa lucrului, în cazul cesiunii are loc o vânzare a dreptului de folosinţă, adică o cesiune de creanţă, cu titlu oneros, de la locatarul cedent la terţul cesionar. Prin cesiunea contractului de locațiune de către locatar, cesionarul dobândeşte drepturile și este ţinut de obligațiile locatarului izvorâte din contractul de locațiune, dispoziţiile privind cesiunea contractului aplicându-se în mod corespunzător.

Interdicția de a încheia o sublocaţiune o include și pe aceea de a ceda locaţiunea. Interdicția de a ceda locaţiunea nu o include pe aceea de a încheia o sublocaţiune. Interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocațiunea totală, cât şi pe cea parţială. Interdicţia de a ceda locațiunea priveşte atât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială.

28

Secţiunea a IV-a. ÎNCETAREA LOCAŢIUNII Pe lângă acordul de voinţă al părţilor (reziliere convenţională) contractul de locaţiune

încetează şi prin: a) denunţarea unilaterală; b) expirarea termenului; c) rezilierea pentru neexecutare; d) pieirea lucrului dat în locaţiune; e) desfiinţarea titlului locatorului; f) înstrăinarea lucrului dat în locaţiune, dacă există clauză specială în acest sens.

De remarcat că moartea uneia dintre părţi nu desfiinţează contractul de locaţiune (art. 1820 din Noul Cod civil), moştenitorii celui decedat sunt substituiţi în drepturile şi obligaţiile acestuia. Cu toate acestea, în cazul locaţiunii cu durată determinată, moștenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi existența locaţiunii.

a) Denunţarea unilaterală este un caz de încetare aplicabil situaţiei în care contractul de locaţiune s-a încheiat pe un termen nedeterminat, părţile nestabilind durata lui (fără termen). Astfel, dacă părţile sau legea nu au determinat durata locaţiunii, potrivit art. 1816 din Noul Cod civil, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea termenului de preaviz. Denunţarea este un act unilateral de voinţă şi produce efecte chiar dacă nu este acceptată de partea concediată.

Prin preaviz se înţelege intervalul de timp dintre manifestarea voinţei de a desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze în urma denunţării. Termenul de preaviz poate fi convenţional sau legal, iar când acesta lipseşte, se va stabili după uzanţe.

La împlinirea termenului de preaviz, obligația de restituire a bunului devine exigibilă, iar contractul de locaţiune încheiat în formă autentică, precum şi cel încheiat prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organele fiscale constituie, în condiţiile legii, titlu executoriu cu privire la această obligaţie.

b) Expirarea termenului. Este un mod de încetare a locaţiunii în cazul în care părţile sau legea au prevăzut un termen al locaţiunii. Contractul încetează de drept la expirarea lui, prin simpla ajungere la termen, fără nici o înştiinţare prealabilă (art. 1809 alin. 1 din Noul Cod civil).

Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul și să îşi îndeplinească obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor. În această situaţie, locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune.

Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel. Tacita relocaţiune nu operează în cazul în care, înaintea expirării termenului prevăzut în contract, locatorul a notificat intenţia lui de a nu reînnoi contractul, şi aceasta chiar dacă locatarul a continuat să rămână în fapt în folosinţa bunului şi după împlinirea termenului.

c) Rezilierea pentru neexecutarea contractului. Conform art.1817 din Noul Cod civil, atunci când, fără justificare, una dintre părțile contractului de locațiune nu își execută obligațiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul de a rezilia locațiunea, cu daune-interese, dacă este cazul, potrivit legii.

d) Pieirea lucrului dat în locaţiune. Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locațiunea încetează de drept. Dacă

29

imposibilitatea folosirii bunului este numai parţială, locatarul poate, după împrejurări, să ceară fie rezilierea locaţiunii, fie reducerea proporţională a chiriei.

Atunci când bunul este doar deteriorat, locațiunea continuă, locatorul fiind obligat spă efectueze toate reparaţiile care sunt necesare pentru a menţine bunul într-o stare corespunzătoare de întrebuinţare. În toate cazurile în care imposibilitatea totală sau parțială de folosire a bunului este fortuită, locatarul nu are drept la daune-interese.

e) Desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului. Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de locaţiune. Cu toate acestea, locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credință la încheierea locaţiunii.

f) Înstrăinarea lucrului închiriat dacă există în contract clauză specială în sensul încetării locaţiunii la înstrăinarea imobilului. Dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară;

b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării;

c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;

d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.

Astfel, cumpărătorul unui bun mobil sau imobil, care anterior a fost dat în locaţiune este obligat să respecte locaţiunea intervenită, dacă locaţiunea îi este opozabilă.

Conform art. 1812 alin. 1 din Noul Cod civil, dacă părţile convin astfel, locaţiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în locațiune. Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar și după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului.