CURS

pg. 1

1. INTRODUCERE

Sistemul este o formă universală de manifestare a materiei şi implicit, unansamblu teoretic (de concepte şi metode), menit să faciliteze, prin reflectare,cunoaşterea legităţilor ce guvernează structurarea şi devenirea materiei.

Majoritatea conceptelor care sunt relevante pentru sistemele informaţionale potfi găsite în colecţia de principii cunoscută sub numele de Teoria Generală aSistemelor (TGS) (Kroeber, 1994). Teoria Generală a Sistemelor a fost fondată înanul 1954 de către biologul Ludwig van Bertalanffy, economistul KennethBoulding, biomatematicianul Anatol Rapoport şi psihologul Ralph Gerard. Ei erauîn principal nemulţumiţi de faptul că cercetarea ştiinţifică a ajuns prea îngustă şispecializată şi ca urmare disciplinele ştiinţifice şi-au pierdut legăturile între ele.Scopul teoriei propuse era de a facilita comunicarea între oamenii de ştiinţă, de aaccelera diseminarea cunoştinţelor acumulate şi a minimiza eforturile duble decercetare ştiinţică. Elementul central al acestei teorii îl constituia noţiunea desistem.

Conform TGS, sistemul este un grup de componente interdependente carefuncţionează împreună spre un obiectiv comun, acceptând intrări şi producând ieşiriîntr-un proces organizat de transformare.

Pornind de la Teoria Generală a Sistemelor un sistem informatic este o colecţieorganizată compusă din hardware, software, date geografice şi personal, destinatăachiziţiei, stocării, actualizării, prelucrării, analizei şi afişării informaţiilorgeografice in conformitate cu specificaţii ale unui domeniu aplicativ.

Diagrama unui sistem informatic

Intrări (input) - sunt elementele care intră în sistem pentru a fi prelucrate;

Prelucrare, analiză - reprezintă procesul de transformare a intrărilor în ieşiri;

Ieşiri (output) - sunt elementele care au fost rezultate prin procesul detransformare.

Pe lângă aceste componente mai există încă două adiţionale: feed-back(răspunsul) şi controlul.

Feed-back – sunt datele care reprezintă performanţele sistemului

Controlul – implică monitorizarea şi evaluarea feed-back-ului în scopul de adetermina măsura în care sistemul se îndreaptă către îndeplinirea scopului.Funcţia de control face necesară ajustarea intrărilor din sistem pentru a asigura căacesta va produce ieşirile corespunzătoare.

IntrăriPrelucrare

AnalizăIeşiri

CURS

pg. 2

2. Clasificarea sistemelor informatice

Sistemelor informatice pot fi clasificate în funcţie de diferite aspecte:

Din punct de vedere ierarhic Subsistem – un sistem care face parte dintr-un sistem mai mare. Cel

mai mare sistem este considerat a fi mediul înconjurător sau universul. Suprasistem – un sistem alcătuit din mai multe sisteme (subsistem).

Din punct de vedere relaţiei dintre sisteme Sisteme deschise – sisteme care interacţionează cu altele aflate în

acelaşi mediu, conectat cu mediul sau prin intrări-ieşiri. Sisteme închise – sisteme nu care interacţionează cu altele, astfel de

sisteme practic nu există Sisteme adaptive – sisteme care au abilitatea de a se modifica singure

sau de a-şi modifica mediul în care acţionează în scopul de a îşi prelungiexistenţa

Din punct de vedere al gradului de complexitate Sistem simplu - este un sistem care are puţine elemente sau

componente iar relaţiile dintre acestea sunt directe şi necomplicate; sistem complex - este sistemul cu multe elemente care sunt puternic

interconectate şi dependente; Din punct de vedere al influenţei mediului înconjurător

Sistem static - este sistemul în care modificările din mediu nu producsau produc puţine modificări;

Sistemul dinamic este sistemul care suferă modificări rapide şiconstante ca urmare a modificărilor din mediu;

Din punct de vedere al duratei Sistem permanent - este sistemul care există pentru perioade lungi de

timp, de regulă peste 10 ani. Sistem temporar este cel care există doar o scurtă perioadă de timp.

3. Caracteristicile sistemelor infornatice

Principalele caracteristici ale sistemelor sunt:

(1)Sistemele transformă intrările în ieşiri;

(2) Sistemele sunt interdisciplinare, cunoaşterea lor implică o multitudine decunoştinţe şi aptitudini diverse;

(3) Sistemele sunt holistice, adică trebuie privite ca un întreg, luându-se înconsiderare toate părţile, chiar dacă la un moment dat interesează numai o parte;

(4) Sistemele sunt diferenţiate, fiind alcătuite din elemente, în general diferiteîntre ele sau având legături diferite între ele;

(5) Sistemele sunt sinergetice; este calitatea întregului de a depăşi suma părţilor,astfel sistemul ca întreg este capabil de performanţe pe care părţile componentesingure nu le pot atinge.

CURS

pg. 3

(6) Sistemele sunt ierarhice, sistemele pot fi componente ale altora, numitesuprasisteme, sau pot include la rândul lor sisteme, acestea din urmă numitesubsisteme.

(7) Sistemele sunt reglate, prin intermediul controlului, altfel existând pericolulca ele să evolueze spre starea de dezordine sau haos.

(8) Sistemele sunt orientate scopului, componentele depunând eforturi de aatinge anumite scopuri sau obiective impuse sau dorite.

4. Componentele unui sistem informatic

Sistemele informatice sunt acele sisteme organizate pe baza tehnicii informatice,adică un ansamblu coerent constituit din echipamente de calcul (hardware),programe (software), date, reguli, metode de lucru şi persoane, care permiteconceperea, definirea, construirea, actualizarea şi conversia datelelor în informaţii.a. Componenta hardware: înseamnă atât platforma de calcul cât şiechipamentele periferice pentru introducerea datelor şi pentru comunicarea(afişarea) rezultatelor, sunt dispozitivele fizice şi materiale utilizate în prelucrareainformaţiilor, reprezentate prin calculatoare la care se adaugă suporturile media.

b. Componenta software trebuie să ofere o serie de funcţii de bază, cuaplicabilitate generală şi în acelaşi timp să permită adaptarea sau extinderea laspecificul oricărei aplicaţii.

Sistemul informatic pentru o aplicaţie particulară poate fi dezvoltat prinutilizarea unei game largi de software. În mod obişnuit, acestea se încadrează într-una dintre următoarele categorii:

soft special proiectat pentru dezvoltarea GIS (cum ar fi ARC/INFO); soft pentru proiectare asistată de calculator (CAD) sau cartografiere

asistată de calculator (Computer Aided Mapping –CAM); soft cu scop general, cum ar fi Sistemele de Gestiune a Bazelor de Date

(SGBD).

Datorită impactului pozitiv, produsele software s-au dezvoltat foarte mult, existăpe piaţă un număr foarte mare de produse, atât ale dezvoltatorilor consacraţi(ESRI, Intergraph, Autodesk, MapInfo, etc.) dar şi de tip Open source (Grass GIS,Quantum GIS, GVSIG, OpenJump, etc.).

c. Componenta date este determinantă, este cea mai costisitoare şi longevivăcomponentă a unui sistem informatic. Este foarte importantă cunoaştereatipurilor de date cu care lucrează un sistem informatic, cum sunt acestea stocate şicum pot fi achiziţionate.

Sistemele informatice geografice dispun de un model specific de date pentrureprezentarea hărţilor. Există două tipuri principale de date referitoare la o hartă:datele spaţiale şi date atribut.

CURS

pg. 4

Datele spaţiale sunt cele care descriu locul şi forma obiectelor geografice,precum şi relaţiile lor spaţiale cu alte obiecte, ele sunt reprezentate grafic prinurmătoarele elemente (numite primitive grafice):

puncte, pentru obiecte geografice ca: puncte din reţeaua geodezică, stâlpiguri de canal, etc;

linii, pentru obiecte geografice ca: drumuri, cursuri de ape, reţele deconducte, curbe de nivel;

poligoane, pentru obiecte geografice ca: lacuri, hotare de teritoriiadministrative, parcele, clădiri.

Un punct reprezintă un obiect al hărţii ale cărui margini sau formă sunt preamici pentru a fi reprezentate ca linie sau poligon, sau reprezintă un obiect care nuare arie.

O linie (polilinie) este un set de coordonate ordonate, care, când sunt conectatereprezintă forma liniară a unui obiect al hărţii prea îngust pentru a fi afişat capoligon, sau, poate fi un obiect care nu are lăţime, cum ar fi o linie de contur(graniţa unei ţări), o izohipsă, cursul unui râu în cadrul unei reprezentări la scarămică, traiectul unui zid în cazul siturilor clasice (roman, elen) sau medievale, etc.

Un poligon este o figură ale cărei margini închid o zonă omogenă, cum ar fi unlac, o parcelă, un teritoriu administrativ, o unitate de cercetare arheologică,delimitarea unui perimetru sau sector, etc.

Datele atribut reprezintă informaţii despre caracteristicile spaţiale ale datelorprimare înregistrate. Deşi sunt numite date secundare, ele au un rol foarteimportant în completarea informaţiilor despre un punct, linie sau suprafaţă.

Atributele spaţiale se pot reprezenta ca simboluri grafice, de exemplu, drumurilesunt desenate cu diferite grosimi de linii, modele, culori şi etichete pentru areprezenta diferite tipuri; curbele de nivel sunt reprezentate cu linii mai groase deculoare maro închis – principale, respectiv cu linii mai subţiri de culoare marodeschis - secundare.

Atributele descriptive ale hărţii sunt memorate în baze de date clasice (tabelare)conţinând rânduri(înregistrări) şi coloane(câmpuri). Aceste baze de date suntreferite uzual ca tabele de atribute ale obiectelor. Fiecare strat are o tabelă deatribute şi fiecărui obiect îi corespunde o înregistrare din tabela de atribute.

d. Componenta personal. Sistemele informatice ar avea o valoare limitată fără unpersonal specializat, bine instruit, care să administreze sistemul şi să dezvoltestrategii pentru aplicarea lor la problemele lumii reale. Personalul cuprinde atâtspecialiştii care proiectează şi menţin sistemul, cât şi utilizatorii cei care îl folosescca instrument pentru rezolvarea problemelor din domeniul lor de activitate.

Specialiştii sunt oamenii care dezvoltă şi operează sistemul informatic, suntincluşi aici: analiştii de sistem, programatorii, operatorii, cât şi alt personalmanagerial, tehnic şi de birou. În principal, un analist de sisteme proiecteazăsistemul informatic pe baza cererilor de informaţie ale utilizatorilor. Programatoriiscriu programe pe baza specificaţiilor analiştilor de sistem. Operatorii sunt cei carelucrează pe sisteme mari de calculatoare.

CURS

pg. 5

Utilizatorii (end users) sunt oamenii care utilizează un sistem informatic sauinformaţia pe care acesta o produce. Ei pot avea pregătiri diferite ca de exemplu:contabili, vânzători, ingineri, funcţionari, cumpărători, manageri, etc.

f. Componenta metode. Pentru a avea succes, sistemul informatic, trebuie săopereze în concordanţă cu un plan şi un regulament bine conceput, care reprezintămodele şi practici de operare unice pentru fiecare organizaţie sau domeniu deactivitate. Proiectarea unui sistem informatic ca model al lumii reale pentru oaplicaţie particulară presupune metode de identificare şi conceptualizare aproblemei ce trebuie rezolvată.

Maniera în care sunt introduse, stocate şi analizate datele în cadrul unui sisteminformatic geografic trebuie să oglindească modul în care vor fi utilizate ulteriorinformaţiile în cadrul unui domeniu de activitate sau în luarea unei decizii.

Componentele sistemelor informatice geografice

5. Funcţiile sistemului informatic

Principalele activităţi dintr-un sistem informatic sunt cele de prelucrareainformaţiilor. Acestea includ:

a – achiziţia şi introducerea datelor;

b - organizarea conceptuală, logică şi procesarea datelor;

c - Ieşirea informaţiilor şi vizualizarea lor;

d - Stocarea resurselor infomaţionale;

e - Controlul performanţelor sistemului.

CURS

pg. 6

Un sistem informatic geografic trebuie să includă facilităţi şi funcţii pentru arăspunde următoarelor 5 intrebări generice:

a. LOCALIZARE: "Ce se află la ... ?" Această intrebare urmăreşte identificareaobiectelor/fenomenelor amplasate la o anumită poziţie geografică specificată prindenumire, adresă poştală, sau coordonate geografice.

b. CONDIŢIE: "Unde se află ... ?" Această intrebare urmăreşte aflarea poziţieiexacte a unui obiect/fenomen sau a unui ansamblu de cerinţe specificate (deexemplu: zonă despădurită de minimum 2000 m.p. cu sol propice construcţiei declădiri, situată la cel mult 100 m de o şosea).

c. TENDINŢE: "Ce s-a modificat de când ... ?" Această intrebare urmăreşteevidenţierea modificărilor survenite intr-o zonă geografică de-a lungul uneiperioade de timp.

d. PARTICULARITĂŢI: "Ce particularităţi se manifestă in zona ... ?" Aceastăintrebare presupune o analiză complexă căutand corelaţii de tipul cauză-efect (deexemplu: este cancerul cauza majoră a morţii pentru rezidenţii din preajma uneicentrale nucleare?) sau anomalii apărute la un moment dat intr-o zonă cucaracteristici cunoscute.

e. MODELARE: "Ce s-ar intampla dacă ... ?" Această intrebare presupune oanaliză complexă urmărind anticiparea impactului unui eveniment (adăugarea/eliminarea/ transformarea unui obiect/fenomen) asupra mediului inconjurător(de exemplu: ce se poate intampla dacă se construieşte un nou drum, depozit dedeşeuri, ş.a.? sau dacă o substanţă toxică pătrunde accidental in staţia de pomparea apei potabile?)

CURS

pg. 7

1. Caracteristicile sistemelor informatice

Un sistem informatic reprezintă un ansamblu de elemente interconectate

care acţionează împreună în scopul realizării unui anumit obiectiv. Pornind de la

acestă definiţie se pot analiza câteva din caracteristici generale cele mai

importante ale sistemului informatic:

- are un obiectiv - orice sistem informatic are un scop sau un obiectiv, care în

cadrul sistemului, poate fi mai greu sau mai uşor de constatat şi definit;

- este un ansamblu - orice sistem informatic se compune din cel puţin 2

elemente distincte numite subsisteme; fiecare din aceste componente are un rol

definit in atingerea obiectivului sistemului;

- interconexiunea - pentru ca elementele componente (cel puţin 2) să poată

conlucra, trebuie sa fie legate între ele; legăturile dintre ele se numesc conexiuni;

- intrare / ieşire - orice sistem informatic are o intrare prin care primeşte date,

semnale din exterior şi o ieşire prin care transmite rezultate;

- prelucrarea – în orice sistem informatic se realizează o anumită transformare

a datelor supuse prelucrării; orice sistem informatic primeşte date de intrare şi

transmite informaţii, rapoarte, statistici, etc;

- limitat - orice sistem informatic este în primul rând limitat in spaţiu (are un

început şi sfârşit) şi are limite în timp (orice sistem se naşte, se dezvoltă, se

degradează şi moare);

2. Sisteme informatice avantaje si riscuri

Chiar dacă de la iniţierea primelor sistemele informatice au trecut destui ani

şi acestea au evoluat de la modele monolitice inoperabile, inextensibile şi

neportabile la modele distribuite, orientate pe obiect, totuşi de cele mai multe ori,

in implementarea unui sistem informatic, se face abstracţie de analiza şi

proiectarea anterioara implementări. Această analiză este vitală pentru reuşita

implementării şi presupune evidenţierea avantajelor, riscurilor şi a factorilor care

contribuie la o implementare de succes.

Avantajele sistemelor informatice :

- Datele sunt mult mai bine organizate,

- Eliminarea redundanţelor în stocarea datelor,

- Facilitatea actualizărilor,

- Analize, statistici, rapoarte,

- Utilizatorii mai productivi,

CURS

pg. 8

- Optimizarea structurii organizaţionale şi a fluxului de informaţii,

- Creşterea productivităţii şi acurateţei datelor,

- Optimizarea accesului la informaţii,

- Transparenţa deciziilor,

- Reducerea timpului de lucru,

- Eliminarea operaţiilor redundante.

Riscurile sistemelor informatice :

- Lipsa analizei duce la importarea datelor într-un mod haotic, fără sa se aiba in

vedere inconsistenţa şi redundanţa datelor;

- Inceperea implementării in lipsa unei analize complete şi detaliate;

- Lipsa de inţelegere a procesului de inovaţie tehnologică

- Aşteptări nerealiste de timp privind realizarea şi implementarea;

- Costurile ridicate

- Lipsa fondurilor necesare pregătirii profesionale, a personalului implicat în

implementare, actualizare şi utilizare;

Factorii care contribuie la implementarea cu succes a unui sistem

informatic:

- Evaluarea şi managementul riscului pe parcursul implementării,

- Obţinerea unui angajament din partea conducerii instituţiei, organizaţiei,

- Angajarea unui manager de proiect din fazele iniţiale ale implementării,

- Proiectarea amănunţită a arhitecturii sistemului,

- Echipa de analiză să fie interdisciplinara,

- Implicarea utilizatorilor în analiza,

- Formularea unei planificări a implementării şi dezvoltării sistemului

informatic

- Alocarea unei resurse suficiente de timp şi bani,

- Informarea permanenta a finanţatorilor, a viitorilor şi potenţialilor utilizatori

asupra stadiului implementării,

- Trainning specializat periodic pentru toţi participanţi la dezvoltarea şi

implementarea sistemului informatic.

3. Personal implicat in dezvoltarea şi implementarea unui sistem

informatic

Pentru a avea succes în implementarea unui sistem informatic, schema de

organizare a personalului trebuie să prevadă în general 11 categorii de

participanţi, implicaţi activ pe diferite stadii ale implemetării şi dezvoltării.

Desigur, nu este exclus ca o singură persoană să execute mai multe activităţi sau ca

CURS

pg. 9

un colectiv de persoane să se ocupe exclusiv doar de una dintre activităţile

prevăzute la implementare, dezvoltare şi utilizare. Personalul implicat în

dezvoltarea sistemului informatic necesită anumite cunoştinţe şi aptitudini, în

conformitate cu necesităţile activităţii pe care o dezfăşoară în proiectarea,

dezvoltarea şi implementarea sistemului informatic.

1. Conducătorul de proiect. Acesta trebuie să înţeleagă cum se pot aplica

tehnologiile GIS pentru rezolvarea problemelor organizaţiei, instituţiei pentru care

lucrează. El trebuie să cunoască care sunt cerinţele utilizatorilor GIS-ului

implementat. Întrucât implementarea lui este costisitoare şi de lungă durată, el

trebuie să fie capabil să menţină încrederea factorilor de decizie ai organizaţiei,

pentru a susţine şi finanţa implementarea. Conducătorul de proiect trebuie să

înţeleagă performanţele şi limitările unui GIS. Trebuie să evalueze corect resursele,

costurile necesare implementării unor aplicaţii tipice GIS şi strategiile de urmat.

Conducătorul de proiect selecţionează şi conduce personalul calificat implicat în

realizarea sistemului informatic, răspunde de productivitatea echipei sale şi de

răsplătirea corectă a eforturilor depuse de membrii ei.

2. Analistul GIS. Persoana aceasta trebuie să posede cunoştinţe tehnice şi

experienţă în aplicarea unui GIS pentru a rezolva cerinţele utilizatorilor. El trebuie

să fie capabil să proiecteze şi să automatizeze baza de date spaţială, să proiecteze şi

să execute aplicaţii informatice tematice şi analize spaţiale complexe. Evident,

analistul GIS trebuie să fie capabil să poarte un dialog cu toţi utilizatorii potenţiali

ai sistemului în curs de implementare şi să traducă apoi cerinţele acestora în

termenii unei specificaţii tehnice, care să asigure realizarea procedurilor GIS, care

să răspundă tuturor aşteptărilor utilizatorilor. Procesul acesta se desfăşoară

iterativ. După implementarea aplicaţiei, solicită observaţii utilizatorilor pentru a

aduce corecţii şi îmbunătăţiri aplicaţiei.

3. Administratorul bazei de date. Acesta trebuie să posede experienţă în

proiectarea bazei de date spaţiale, în organizarea logică a obiectelor geografice pe

straturi tematice, alegerea surselor de date adecvate fiecărui strat tematic,

definirea şi codificarea informaţiilor descriptive. Administratorul bazei de date

trebuie să asigure automatizarea ei prin alegerea procedurilor celor mai eficiente

de exploatare. Răspunde de gestionarea, actualizarea, asigurarea calităţii,

integrităţii şi confidenţialităţii datelor după caz.

4. Administratorul GIS. Posedă cunoştinţele necesare exploatării

echipamentelor, sistemelor, aplicaţiilor informatice şi bazei de date spaţiale pentru

a implementa într-o manieră productivă şi securizată, toate funcţiile specificate de

CURS

pg. 10

analistul GIS. El este responsabilul cu activitatea productivă curentă: începând cu

operaţiile de introducere a datelor şi terminând cu generarea de grafice, schiţe,

planuri, hărţi şi rapoarte reprezentând rezultatele unei analize spaţiale.

5. Cartograf. Acesta se ocupă cu realizarea de hărţi prin integrarea şi

compilarea informaţiilor provenite de la diferite surse. Aceste hărţi constituie

sursa de date pentru digitizare/scanare şi introducerea unor informaţii

descriptive. El poate utiliza: planuri şi hărţi existente, fotograme aeriene, imagini

satelitare, studii de teren şi să posede cunoştinţe necesare interpretării tematice a

datelor utilizate. De asemenea, trebuie să posede cunoştinţele de bază din

cartografiei.

6. Operatorul pentru digitizare/scanare/introducere date de la tastatură.

El digitizează sau scanează hărţi în scopul obţinerii lor sub formă vectorizată. El

introduce datele tabelare reprezentând atributele obiectelor geografice din baza

de date, editează hărţile digitale pentru corectarea erorilor şi efectuează

actualizarea bazei de date. Se află în general în subordinea administratorului bazei

de date şi a administratorului GIS.

7. Specialistul în redactarea rezultatelor finale. Acesta se ocupă cu realizarea

formatului pentru grafice, schiţe, scheme, planuri, hărţi, rapoarte şi statistici. El

trebuie să stabilească procesul de redactare a rezultatelor finale pe care să-l

apeleze utilizatorul. Este responsabil pentru realizarea planurilor şi hărţilor de

bună calitate, a graficelor cu un mesaj clar, a statisticilor uşor de înţeles, este

obligat să respectând specificaţiile utilizatorului aplicaţiei şi legislaţiile în vigoare.

8. Administratorul de sistem. Este responsabil cu întreţinerea sistemului de

calcul (hard şi soft), utilizate pentru implementarea unui GIS. Trebuie să asigure

funcţionarea tuturor componentelor necesare implementării. Administratorul de

sistem trebuie să posede cunoştinţe şi experienţă, necesare întreţinerii diverselor

tipuri de echipamente precum şi interconectării acestora în reţele. El efectuează

operaţii de instalare şi întreţinere a hard-ului şi soft-ului, precum şi arhivarea

informaţiilor (date şi programe) conform unui program bine stabilit.

9. Programatorul de aplicaţii. Acesta se ocupă cu dezvoltarea de interfeţe

utilizator orientate către aplicaţie. Utilizând secvenţe complexe de comenzi, acesta

realizează aplicaţiile tematice respectând toate cerinţele utilizatorilor. El trebuie să

cunoască în profunzime funcţiile GIS, structura şi conţinutul bazei de date,

cerinţele utilizatorilor şi a modului de lucru tradiţional cu care este obişnuit

utilizatorul, să posede deasemenea cunoştinţe solide de programare.

CURS

pg. 11

10. Instructorul de GIS. Implementarea unui GIS este mai uşoară dacă,

utilizatorul pe lângă cunoştinţele şi experienţa specifice domeniului său de

activitate, posedă şi cunoştinţe despre funcţiile unui GIS. În general, activitatea de

instruire cuprinde două etape: informarea potenţialilor utilizatori despre

posibilităţile unui GIS şi şcolarizarea privind modul de exploatare al aplicaţiilor

implementate.

11. Utilizatorul. Acesta trebuie să furnizeze informaţiile de specialitate

necesare proiectării şi implementării bazei de date şi a funcţiilor GIS.

CURS

pg. 12

4. Principalele etape în implementarea şi dezvoltarea unui sistem

informatic

Etapele procesului de evaluare si implementare a unui sistem informatic la

ori ce nivel (instituţie, organizatie, etc), depind de mai mulţi factori, dintre cei mai

importaţi amintim, tipul de sistem informatic, complexitatea lui, sursele de date,

gradul de confidenţialitate. O structură general valabilă, pentru definirea etapelor

de implementare şi dezvoltare a unui sistem informatic este prezentată în graficul

de mai jos.

Desemnarea conducatorului de proiect. Datorita complexitatii mereu crescande

a problemelor legate de implementarea sistemelor informatice, este necesar ca

persoana ce detine calitatea de conducator de proiect sa fie in intregime dedicata

rezolvarii acestei probleme. In acelasi timp, trebuie mentionat faptul ca numarul

specialistilor care au cunostinte si experienta in domeniul sistemelor informatice a

crescut in mod constant, desi poate ca nu in ritmul necesitatilor ce se manifesta in

cadrul actualului context.

Principalele probleme legate de desemnarea conducatorului de proiect sunt:

-Responsabilitatea conducerii proiectului va fi asumata de:

a) o singura persoana

b) de catre un grup?

-Ce pregatire profesionala trebuie sa aiba conducatorul de proiect?

-Cum se va efectua controlul activitatii conducatorului de proiect

-Care sunt tipurile de rapoarte pe care acesta trebuie asa le intocmeasca periodic?

Proiectarea aplicatiilor si personalizareaproduselor

Desemnarea conducatorului de proiect

Crearea echipei de implementare

Studiul strategic

Studiul de fezabilitate

Evaluarea primara a sistemelor

Solicitarea de informatii

Analiza cerintelor utilizatorilor

Invitatia de participare la licitatie

Proba practica

Selectarea furnizorului

Instalarea sistemului informatic

Proiectarea aplicatiilor si personalizareaproduselor

Introducerea datelor

Proiectul pilot

Evaluarea post-implementare

Utilizarea operationala curenta

CURS

pg. 13

Introducerea datelor

CURS

pg. 14

Crearea echipei de implementare. Crearea echipei de implementare şi

dezvoltare a sistemului informatic este un factor determinant pentru succesul

implementarii si utilizarii intensive a tehnologiei sistemelor informatice. In

general, echipa va fi compusa din conducatorul de proiect si din cel putin alti trei

specialisti in domeniile baze de date, cartografie/topografie si, fireste, un specialist

al institutiei, organizaţiei direct implicat in utilizarea rezultatelor finale.

Principalele probleme legate de crearea echipei de implementare şi

dezvoltare sunt:

-Formularea corecta a cerintelor cu privire la pregatirea personalului

-Formularea corecta a cerintelor cu privire la resursele ce trebuie alocate

proiectului.

-Acordarea unui sprijin constant echipei din partea intregii finanţatorilor

implementării şi a organizaţiei pentru care se implementează sistemul informatic.

-Asigurarea stabilitatii organizatorice.

-Sprijin la nivelul compartimentelor functionale.

-Modul in care echipa raporteaza propria activitate.

Studiul strategic. Potentialul utilizarii tehnologiei sistemelor informatice si

beneficiile directe sau indirecte aduse de catre aceasta au devenit cunoscute si se

bucura in prezent de o recunoastere din ce in ce mai larga. Este necesar ca

organizaţiile care implementează un sistem informatic sa-si defineasca de la

inceput obiectivele pe termen lung legate de utilizarea tehnologiei GIS. Principalul

scop al acestui studiu consta in definirea cat mai clara a obiectivelor finale ale

sistemului informatic, intrucat acestea trebuie sa fie in concordanta cu necesităţile

şi activitatile curente.

Principalele probleme legate de studiul strategic constau in:

-Asigurarea resurselor

- Asigurarea personalului calificat necesar

-Decizie privind utilizarea personalului propriu sau/si a unor consultanti externi

-Utilizarea unor metodologii autorizate şi conforme cu legislatia

-Pastrarea unei stranse legaturi cu strategia privind tehnologia informaţiei din

cadrul organizaţiei

Studiul de fezabilitate. Include analiza cost/beneficii şi modul in care sunt

justificate investitiile in imlementarea unui sistem informatic. Presupune luarea în

considerare a mai multor factori, printre acestia se numara tipul si dimensiunea

organizaţiei, densitatea populatiei, densitatea retelelor edilitare, densitatea

constructiilor, starea sistemului de inregistrare existent, volumul si calitatea

investitiilor in tehnologie informatica deja efectuate. Studiul de fezabilitate este

menit sa evalueze toti acesti factori si sa pregateasca o analiza bine fundamentata

CURS

pg. 15

pe care se va sprijini sau, dimpotriva, pe baza careia se va amana aprobarea

implementării sistemului informatic.

Principalele probleme care pot aparea in legatura cu studiul de fezabilitate

sunt:

-Ce argumente au mai fost folosite pentru aprobarea investitiilor în sisteme

informatice deja efectuate?

-Ce metodologii pot fi utilizate pentru a fundamenta analiza cost/beneficii?

-Ce aplicatii aduc cele mai mari (cantitativ) si consistente (calitativ) investitii?

Evaluarea primara a sistemelor. Solutia optima de implementare a sistemului

informatic, va implica un proces complex de achizitie iar evaluarea primara are

tocmai rolul de a ajuta organizaţia sa inteleaga diferentele dintre sisteme fara a fi

sub presiunea unor negocieri contractuale sau in iminenta apropiere a lansarii

caietelor de sarcini pentru licitatii. Activitatea de evaluare implica vizite si discutii

tehnice si comerciale cu furnizorii de hard şi soft, in acelasi timp, contactarea

clientilor care utilizeaza sistemele informatice similare. Aceasta etapa este, in

general, consumatoare de timp.

Problemele legate de evaluarea primara sunt:

-Selectarea furnizorilor

-Selectarea instalarilor de referinta ale sistemelor avute in vedere

-Alegerea cu grija a personalului implicat in vizitarea clientilor de referinta ai

furnizorilor.

Solicitarea de informatii. Activitatea din cadrul acestei etape consta din

efectuarea unui proces formal care implica solicitarea oficiala de informatii

adresata furnizorilor, in vederea unor negocieri contractuale. Prin parcurgerea

acestei etape, echipa de implementare va fi in posesia unor informatii actuale

privind preturile si caracteristicile tehnice ale sistemelor.

Analiza cerintelor utilizatorilor. Necesitatea determinarii cerintelor

utilizatorilor este cea mai importanta etapa din cadrul intregului proces de

implementare a sistemelor informatice. Aceasta sarcina trebuie sa conduca la

intelegerea corecta asupra tipului de informatie care este utilizata, cine o utilizeaza

si cum este utilizata. De asemenea, trebuie sa se raspunda si la urmatoarele

intrebari referitoare la informatia din cadrul organizaţiei: cum este pastrata? cum

este prelucrata? si cum este actualizata? Rezultatele obtinute in cadrul acestei

etape influenteaza hotarator intregul proces de implementare şi dezvoltare a

sistemului informatic si formeaza baza contractelor cu furnizorii de tehnologii

informaţionale. Prin urmare, orice scapare sau greseala din aceasta etapa implica

ineficienta in functionarea operationala a sistemului informatic si poate conduce la

modificari costisitoare (in cazul in care exista posibilitatea modificarilor) asupra

CURS

pg. 16

sistemului informatic pe parcursul etapelor ce tin de aplicarea practica a

tehnologiei.

Principalele probleme legate de aceasta etapa constau in:

-Evaluarea proceselor de prelucrare a informatiilor si a datelor care exista deja

-Identificarea potentialilor utilizatori ai sistemului informatic.

-Definirea aplicatiilor.

-Estimarea efortului necesar conversiei datelor in format digital.

-Estimarea efortului si performantelor personalului ce va lucra in cadrul

implementarii, dezvoltării şi utilizării sistemului informatic.

Invitatia de participare la licitatie. Invitatia de participare la licitatie este un

document care defineste cerintele organizaţiei beneficiare, constrangerile si

calendarul activitatilor impreuna cu conditiile contractuale. Acest proces implica

emiterea unui document oficial – caietul de sarcini - adresat furnizorilor iar prin

evaluarea raspunsurilor primite se va intocmi o lista restransa care va cuprinde

furnizorii care corespund cel mai bine cerintelor formulate.

Principalele probleme ce trebuie sa fie rezolvate in aceasta etapa sunt:

-Ce tip de document va fi intocmit?

-Cat de detaliate vor fi specificatiile tehnice din cadrul documentului?

-Cum se va desfasura distributia documentelor?

-Stabilirea perioadei acordate pentru pregatirea raspunsurilor.

-Crearea unei matrice de evaluare.

-Stabilirea echipei de evaluare.

Proba practica. Procedurile de testare de tip proba practica ofara utilizatorilor o

modalitate de evaluare tehnica a sistemului informatic mult mai obiectiva decat

compararea caracteristicilor tehnice ale diferitelor produse. Testele de acest tip

sunt proiectate special pentru a raspunde cerintelor utilizatorilor. In acest mod,

furnizorii sunt implicati in mod direct in rezolvarea problemelor concrete ale

organizatiei cu ajutorul produselor proprii. Se pot include in cadrul testelor de

acest tip si vizite la sediul unor utilizatori care sunt clienti de referinta ai

furnizorilor.

Selectarea furnizorului. Selectarea furnizorului se face pe baza evaluarii ofertelor

si, mai ales, a rezultatelor obtinute in cadrul probei practice. Selectia va fi inlesnita

de faptul ca testul va dezvalui competenta si profesionalismul echipelor

furnizorilor. Procesul de selectie trebuie astfel definit incat sa conduca la o

procedura pe baza careia sa se poata lua o decizie obiectiva.

CURS

pg. 17

Instalarea sistemului informatic. Aceasta etapa a proiectului implica efectuarea

unor activitati care concura la asigurarea tuturor conditiilor necesare bunei

desfasurari a instalarii operationale a sistemului informatic: amenajarea spatiului

de activitate, asigurarea conditiilor tehnice necesare, coordonarea livrarilor,

receptia cantitativa si calitativa a produselor si, nu in ultimul rand, instruirea

personalului.

Proiectarea aplicatiilor si personalizarea produselor. Tendinta care se

manifesta in domeniul produselor SIC consta in migrarea de la produse de tip

“cutie neagra” – sisteme la cheie, catre produse care ofera, in principal,

utilizatorului un set de instrumente cu ajutorul carora pot fi create solutii specifice

in cadrul unui proces de dezvoltare de aplicatii cunoscut sub numele de

personalizare. Se promoveaza din ce in ce mai mult acest tip de produse astfel

incat utilizatorul are posibilitatea proiectarii si realizarii nemijlocite a propriilor

aplicatii independent de cele furnizate de catre producatori.

Principalele probleme ce pot aparea in cadrul acestei etape sunt:

-Utilizarea unor produse care constituie aplicatii generice.

-Stabilirea unui echilibru intre solutia propusa in mod implicit de catre furnizor si

personalizarea care poate fi realizata prin efortul utilizatorului.

-Rezolvarea contradictiilor ce pot aparea intre estimarile consumului de resurse

financiare si a timpului necesar solutionarii problemelor.

-Definirea corecta a cerintelor de instruire a personalului si estimarea resurselor

ce trebuie alocate proiectului.

-Alternativa utilizarii metodologiilor traditionale de proiectare si analiza de sistem

sau a tehnicilor rapide de creare de prototipuri.

Introducerea datelor. Aceasta faza implica introducerea tuturor atributelor si

seturilor de date spatiale necesare functionarii operationale a aplicatiilor SIC.

Dintre activitatile corespunzatoare acestei etape mentionam: importul seturilor de

date existente, crearea interfetelor necesare pentru interconectarea cu alte sisteme

informatice existente in institutie, achizitia seturilor de date comerciale necesare,

conversia in format digital a documentelor cartografice pe suport hartie.

Experienta a aratat ca intre 40% si 80% din costurile proiectelor SIC sunt datorate

introducerii si intretinerii datelor. Activitati de slaba calitate in acest domeniu

critic pot atrage dupa ele esecul rapid al intregului proiect.

Principalele probleme ce pot aparea in cadrul acestei etape sunt:

-Utilizarea/crearea de standarde de date in cadrul institutiei.

-Alternativa: conversie de date in interiorul institutiei, prin efort propriu sau prin

servicii platite catre terti.

-Controlul calitatii datelor si procesului de introducere si conversie a datelor.

-Stabilirea unui calendar privind conversia datelor.

CURS

pg. 18

Proiectul pilot. Rolul proiectului pilot consta in verificarea solutiilor propuse, atat

din punct de vedere tehnic cat si organizatoric, inainte de a lua decizia finala

privind utilizarea operationala a tehnologiei SIC. Proiectul pilot poate fi considerat

ca o prelungire a etapei de receptie cantitativa si calitativa iar in caz de esec

solutiile propuse ar putea fi respinse.

Evaluarea post-implementare. Pe parcursul desfasurarii procesului de

introducere a tehnologiei SIC au loc mai multe evaluari pe baza carora echipa SIC

va putea decide asupra masurilor ce trebuie luate pentru imbunatatirea activitatii.

Pe de alta parte, o evaluare globala este necesara conducerii institutiei care, spre

deosebire de specialistii echipei SIC, au nevoie de informatii relevante privind

eficienta etapelor deja parcurse. Rezultatele acestei evaluari vor constitui o

verificare a strategiei de investitii legate de tehnologia SIC.

Utilizarea operationala curenta. Aceasta este ultima etapa a implementarii SIC

dintr-o institutie. In aceasta faza se trece la generalizarea utilizarii tehnologiei SIC.

Problemele care pot aparea in cadrul acestei etape sunt:

-Calendarul extinderii utilizarii tehnologiei SIC.

-Optiunea alternativa: abordare centralizata – in cadrul unui singusr serviciu

functional specific sau abordare descentralizata – in cadrul fiecarui compartiment.

-Stabilirea modului de finantare.

-Instruirea sistematica a personalului.

-Optiunea alternativa: furnizor unic sau mai multi furnizori.

-Preocupare pentru introducerea serviciilor SIC distribuite.

Pentru realizarea unui sistem informatic eficient, trebuiesc avute în vedere

unele reguli de bază:

1. Abordarea globală modulară.

La proiectarea sistemului trebuie avută în vedere legatura acestuia cu lumea

exterioară, posibilităţile de comunicare cu alte sisteme similare, compatibilitatea

cu sisteme de altă natură, posibilitatea includerii sistemului într-un sistem mai

complex, sau posibilitatea includerii altor sisteme.

2. Criteriul eficienţei economice.

Principalul criteriu ce stă la baza realizării sistemului este cel economic. Cu

alte cuvinte, la proiectare trebuie avut în vedere ca raportul dintre rezultatul sau

rezultatele directe sau indirecte obţinute prin implementarea şi folosirea

sistemului economic şi totalitatea costurilor de realizare să fie cât mai mare. Cu

alte cuvinte, trebuie să fie rentabil.

CURS

pg. 19

3. Orientarea spre utilizatori.

La realizarea sistemului trebuie să se aibă în vedere cerinţele şi preferinţele

utilizatorilor. În acest sens, trebuie purtată o discuţie cu utilizatorii în prealabil şi

pe baza sugestiilor şi preferinţelor lor să se treacă la proiectarea propriu-zisă.

4. Asigurarea unicităţii introducerii datelor.

De cele mai multe ori o serie de date trebuiesc utilizate în mai multe locuri în

cadrul sistemului informatic. La proiectarea sistemului, trebuie ca datele sa fie

introduse o singură dată, iar sistemul să distribuie automat datele în celelalte

locuri în care este nevoie de ele.

5. Antrenarea beneficiarului la realizarea sistemului.

Acest principiu decurge tot din orientarea spre utilizator. Trebuie discutat cu

utilizatorul înainte de a trece la proiectare, pentru a înlătura de la început o serie

de neajunsuri. Trebuiesc discutate modalitaţile de introducere a datelor şi

adaptarea aplicaţiei la nevoile utilizatorului, modul de calcul şi prelucrare al

datelor.

6. Soluţie generală, independentă de configuraţia actuala a sistemului

informatizat.

Sistemul proiectat nu trebuie, pe cât posibil, să fie dependent de dotarea

tehnică actuală a beneficiarului, ci trebuie avute în vedere eventuale noi achiziţii de

tehnică de calcul, o eventuală schimbare a sistemului informatic.

7. Posibilitatea de dezvoltare ulterioară.

Trebuiesc avute în vedere posibilitatea ca sistemul să poată fi înbunătăţit în

raport de cerinţele viitoare ale firmei beneficiare.

CURS

pg. 20

5. Strategii de implementare a sistemelor informatice

Indiferent care ar fi structura organizaţiei care se ocupă cu implementarea

sistemelor informatice, în timp, pe parcursul implementării, trebuie asigurată

executarea activităţilor prezentate anterior. Analizând realizările din ultimii ani în

domeniul implementărilor GIS în lume, se pot evidenţia 5 strategii de succes

utilizate frecvent.

1. Strategia "echipei în doi"

Multe organizaţii au început prin a constitui o echipă formată din doi membri

calificaţi să efectueze toate activităţile necesare implementării GIS pentru o

aplicaţie bine definită, de amploare redusă. În timp, cei doi responsabili ai

implementării GIS identifică printre personalul organizaţiei lor alte persoane pe

care le iniţiază în GIS şi cărora le încredinţează realizarea unora din activităţile de

implementare. În acest mod,

pe măsura acumulării experienţei, organizaţia ajunge să dispună de personal

calificat pentru toate activităţile prevăzute de schema generală de organizare şi

poate aborda proiecte GIS oricât de complexe.

2. Strategia "pe furiş"

Din păcate, nu toţi factorii decizionali ai organizaţiilor care ar putea beneficia de

implementări GIS înţeleg şi aprobă o astfel de acţiune. În astfel de cazuri, se poate

începe prin a se achiziţiona software GIS pentru o configuraţie hardware existentă

deja, cum ar fi un PC legat la un digitizor şi un plotter sau imprimantă grafică. Cu

această dotare minimă, o persoană având cunoştinţele necesare îşi poate propune

să dezvolte o aplicaţie completă demonstrativă.

Cheia succesului unei astfel de abordări o constituie existenţa prealabilă a unor

date geografice care să permită implementarea imediată a unei aplicaţii. Dacă

procesul de automatizare a bazei de date GIS este prea anevoios, iniţiatorul acţiunii

este în pericol de a eşua prin consumarea resurselor financiare înainte de a reuşi

să demonstreze avantajele oferite de un GIS. Dar, dacă reuşeşte să definească o

aplicaţie de mare interes şi ajunge în stadiul în care GIS-ul implementat îi permite

obţinerea unor rezultate concrete, atunci cu siguranţă pentru viitoarele propuneri

de implementări GIS se va putea obţine suportul factorilor de decizie, inclusiv

pentru extinderea dotării hardware şi software.

CURS

pg. 21

3. Strategia "serviciilor contra cost"

Această strategie constă în dezvoltarea de aplicaţii GIS pe bază de contract cu

alte organizaţii care comandă şi plătesc serviciile aferente unei implementări GIS.

Cele mai frecvente servicii solicitate vizează generarea de baze de date GIS prin

digitizarea/scanarea hărţilor şi introducerea datelor descriptive, dezvoltarea de

interfeţe utilizator orientate către aplicaţie (analize de reţele, studii de

amplasament, evaluări de patrimoniu, studii de sistematizare, etc.) sau producţia

de hărţi pe diverse suporturi.

O cerinţă majoră a acestei abordări o reprezintă dotarea organizaţiei cu

echipamente performante şi în pas cu dezvoltarea tehnologică pentru a putea

dezvolta continuu gama şi calitatea serviciilor oferite.

4. Strategia "raportului cost-performanţă"

În această abordare, se începe printr-un studiu de fezabilitate, prezentându-se

un raport bine documentat în care să se demonstreze în ce mod utilizarea unui GIS

va duce la creşterea eficienţei activităţii organizaţiei implicate. Adeseori, în astfel

de cazuri se elaborează un plan concret de implementare pe baza rezultatelor

obţinute prin efectuarea unui studiu al cerinţelor aplicaţiilor GIS vizate şi a unui

proiect pilot.

Acest plan este însoţit de o analiză costperformanţă care trebuie să evidenţieze

beneficiul net adus de implementarea GIS.

Din păcate, oricât de surprinzător ar părea după creşterea spectaculoasă a

vânzărilor de GIS din ultimii ani, există foarte puţine studii care să demonstreze

limpede beneficiul economic adus de GIS unei organizaţii. Nu este simplu să

evaluezi cantitativ efectele utilizării tehnologiilor GIS reflectate în special asupra

calităţii unor activităţi, fie că este vorba de înlesniri aduse unor procese

anevoioase, de obţinerea unor rezultate concrete într-un timp semnificativ redus,

sau de asigurarea integrităţii şi consistenţei datelor prin impunerea unei discipline

stricte în automatizarea bazei de date.

Această strategie este indicată în special în domeniul protecţiei mediului

înconjurător. În astfel de cazuri, utilizarea unui GIS se poate concretiza în

semnalarea, şi prin aceasta, în prevenirea unor efecte negative asupra mediului ca

urmare a unor proiecte de investiţii înainte ca acestea să se realizeze practic. De

asemenea, se poate aplica cu succes această strategie pentru aplicaţii vizând

supravegherea dotărilor edilitare şi a altor elemente de infrastructură ale unei

localităţi.

CURS

pg. 22

5. Strategia "partajării resurselor"

În această strategie, mai multe organizaţii cooperează la implementarea unui

singur GIS dar care să integreze facilităţile cerute de fiecare în parte. Astfel se pot

achiziţiona încă din start echipamentele şi software-ul GIS necesare implementării,

efortul financiar, deşi considerabil, fiind suportat în comun de părţile interesate.

Ideea de bază a acestei abordări este următoarea: fiecare organizaţie răspunde

de automatizarea şi întreţinerea informaţiilor geografice aferente temelor proprii,

dar, în acelaşi timp, toate organizaţiile au acces la întreaga baza de date GIS după

necesităţi. Pentru asigurarea integrităţii şi confidenţialităţii datelor la nivel global,

se implementează proceduri de acces pe diverse nivele (numai citire,

scriere/citire, scriere/citire/ştergere, sau deloc).

Cheia succesului unei astfel de abordări o constituie asigurarea flexibilităţii

modelului şi structurii de date pe care se bazează implementarea GIS astfel încât să

se poată satisface cerinţele diverselor aplicaţii de interes pentru organizaţiile

participante. Ceea ce se urmăreşte în acest caz, este dezvoltarea unui GIS multi-

disciplinar, care să permită pe de o parte, accesul fiecărui utilizator la segmentul

său de date din baza de date comună în vederea actualizării şi efectuării unor

prelucrări de bază specifice activităţii sale, şi, pe de altă parte, integrarea tuturor

datelor astfel încât oricare dintre utilizatori să poată efectua interogările şi

analizele complexe autorizate asupra întregii baze de date GIS.

În afară de cele 5 strategii prezentate anterior, larg utilizate în lume în prezent, se

pot imagina numeroase alte variante posibile de urmat. Dar, indiferent de strategia

aplicată, implementările GIS care au avut succes prezintă următoarele similitudini:

a. când s-a dorit o implementare de mare complexitate, implementarea propriu-zisă

s-a efectuat numai în urma analizei rezultatelor obţinute prin realizarea în prealabil

a unuiproiect pilot

b. implementarea a vizat utilizatori reali, ale căror cerinţe le-a satisfăcut pe deplin

c. implementarea a beneficiat încă de la început de participarea a cel puţin doi

specialişti cu o solidă pregătire tehnică

d. implementarea a beneficiat de participarea utilizatorilor, care au preluat sistemul

implementat sub controlul lor. Utilizatorii s-au angajat activ în dezvoltarea de

proceduri GIS care să vină în sprijinul propriilor lor activităţi curente

e. o dată constituită echipa GIS a organizaţiei, aceasta a fost susţinută moral şi

material pentru ca personalul calificat ale cărui cunoştinţe şi aptitudini s-au

îmbogăţit pe măsura experienţei câştigate în timpul implementării să nu migreze

către alte locuri de muncă.

CURS

pg. 23

6. PRINCIPII DE DEZVOLTARE A SISTEMELOR INFORMATICE

Atunci când vorbim despre modul de dezvoltare a unui sistem informatic,

pot fi identificate trei variante de sisteme informatice:

- centralizate,

- descentralizate

- distribuite.

De-a lungul evoluţiei tehnicii de calcul, în diferite perioade a predominat una

sau alta dintre aceste variante:

1. până la începutul anilor ‘70, nu exista o altă variantă decât informatica

centralizată. Sistemele informatice aveau la bază calculatoare de tip

mainframe (calculatoare foarte mari și scumpe folosite pentru procesarea de

date importante pe domeniile: statistică, recensăminte, cercetare și

dezvoltare, proiectare, prognoză, planificarea producției, tranzacții

financiare ș.a. Încă nu există un cuvânt românesc corespunzător. Mainframe

s-ar putea traduce cu "dulap principal", ceeace provine de la aspectul

exterior al primelor mainframe-uri - ele arătau ca dulapuri uriașe de metal.

Cu scurgerea anilor, tehnologiile de fabricație s-au dezvoltat enorm, mărimea

fizică a mainframe-urilor a mai scăzut, iar viteza lor de calcul a crescut foarte

mult) pe care erau rezidente toate aplicaţiile şi la care erau conectate

terminale plasate în diferite locaţii. Aceste terminale permiteau doar

introducerea datelor şi afişarea rezultatelor prelucrării. Moda centralizării a

revenit la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ‘90, atunci când au apărut şi

s-au dezvoltat reţelele de calculatoare în care erau conectate

microcalculatoare de tip IBM PC.

2. la începutul anilor ’80, odată cu proliferarea microcalculatoarelor, s-a

dezvoltat sisteme informatice descentralizate. Majoritatea sistemelor

informatice din această perioadă constau în aplicaţii izolate instalate pe PC-

uri. Fiecare departament era dotat cu PC-uri pe care rulau aplicaţiile

necesare desfăşurării activităţii lor. Marele merit al acestei scurte ”epoci” a

fost mutarea informaticii dintr-un departament special spre celelalte

departamente funcţionale însă, lipsa integrării aplicaţiilor au creat

numeroase neajunsuri, ceea ce a determinat în scurt timp reorientarea către

informatica centralizată.

3. începând cu anii ‚90, odată cu maturizarea reţelelor de calculatoate şi a altor

tehnologii informaţionale s-au introdus sistemele informaţionale distribuite.

În prezent se înregistrează tendinţa spre dezvoltarea sistemelor distribuite

conform modelului client/server.

CURS

pg. 24

În zile noastre problema sistemelor informatice descentralizare nu se mai

abordează, în schimb sistemele centralizate şi cele distribuite rămân alternativele

viabile pentru dezvoltarea sistemelor informaţionale. Prin comparaţie, un sistem

informatic centralizat presupune ca un singur calculator să satisfacă nevoile

organizaţiei, la care pot fi conectate mai multe terminale (PC-uri), iar un sistem

distribuit va fi format din mai multe calculatoare pe care sunt distribuite aplicaţiile

şi care împreună satisfac nevoile organizaţiei.

Sistemele distribuite pot fi definite ca “o colecţie de calculatoare

independente care apar utilizatorilor acestora ca un singur sistem coerent. Această

definiţie evidenţiază două aspecte esenţiale: primul priveşte hardware-ul -

calculatoarele sunt autonome; cel de-al doilea vizează software-ul - utilizatorii au

impresia că lucrează cu un singur sistem.

Dincolo de această definiţie, problematica sistemelor distribuite poate fi

clarificată prin prezentarea caracteristicilor lor esenţiale. Pe scurt, acestea sunt:

diferenţele dintre variatele tipuri de calculatoare şi modul în care ele

comunică sunt transparente pentru utilizator, la fel ca şi organizarea internă a

sistemului distribuit;

utilizatorii şi aplicaţiile pot interacţiona cu un sistem distribuit într-o

manieră uniformă şi consistentă, indiferent de locul şi momentul în care are loc

interacţiunea;

execuţia concurentă a programelor reprezintă regula într-un sistem

distribuit. Doi utilizatori îşi pot realiza sarcinile lor de lucru pe propriile

calculatoare prin partajarea unor resurse, precum paginile web sau fişiere, atunci

când este necesar;

sistemele distribuite trebuie să fie scalabile adică, să poată fi uşor

extinse. Această caracteristică este o consecinţă directă a autonomiei

calculatoarelor din sistem, dar şi a faptului că pentru utilizator organizarea internă

este transparentă;

un sistem distribuit trebuie să asigure independenţa faţă de

eventualele căderi sau disfuncţionalităţi ale unor calculatoare sau aplicaţii din

sistem, el trebuind să fie în continuare disponibil utilizatorilor. Este

responsabilitatea proiectanţilor de a prevedea consecinţele eventualelor

disfuncţionalităţi.

Conceptul de sistem distribuit este aplicat unei mari varietăţi de configuraţii

şi aplicaţii. Totuşi, pornind de la cele două componente principale ale unui

software – prelucrările şi datele, pot fi identificate două tipuri de bază de sisteme

distribuite:

- sisteme cu prelucrări distribuite

- sisteme cu date distribuite.

CURS

pg. 25

Există mai multe variante de configurare a unui mediu cu prelucrări

distribuite:

- aplicaţiile pot fi stocate într-o singură locaţie şi accesate de către oricare

procesor conectat în sistem;

- o aplicaţie poate fi replicată pe mai multe locaţii din reţea;

- diferite aplicaţii pot fi rezidente pe diferite locaţii din reţea, însă ele sunt

accesibile tuturor utilizatorilor din reţea.

Distribuirea datelor presupune proiectarea unei baze de date distribuite în

care datele sunt fragmentate şi dispersate pe diferite locaţii din reţea sau ele sunt

replicate pe mai multe noduri din reţea în vederea uşurării accesului la date. O altă

configuraţie de sistem distribuit poate rezulta prin combinarea celor două tipuri

de bază, adică distribuirea atât a datelor cât şi a prelucrărilor.

Motivaţia principală pentru utilizarea sistemelor distribuite o reprezintă

dorinţa utilizatorilor de a partaja resursele. Noţiunea de resursă este una

abstractă, folosită pentru a descrie mulţimea lucrurilor care pot fi partajate într-o

reţea de calculatoare. Ea face referire la componentele hardware, precum scanere,

digitizoare, inprimante, etc., dar şi la cele software, precum fişierele, bazele de

date, obiectele de toate tipurile.

Partajarea resurselor nu este singurul avantaj al sistemelor distribuite, alte

avantaje precum şi principalele dezavantaje faţă de sistemele centralizate fiind

enumerate în tabelul de mai jos.

Avantaje Dezavantaje

Creşterea disponibilităţii şi siguranţei

resurselor

Complexitatea sistemelor distribuite

Reducerea costurilor de comunicaţie Sporirea dificultăţilor în controlul

resurselor informaţionale

Flexibilitatea dezvoltării sistemelor –

creştere incrementală

Probleme legate de asigurarea

consistenţei datelor

Alinierea cu structura organizatorică

a firmei

Sporirea dificultăţilor în testarea şi

detectarea erorilor

Obţinerea unor timpi de răspuns mai

buni

Independenţa faţă de tehnologiile

unui singur furnizor

Creşterea disponibilităţii resurselor reprezintă un alt avantaj major al

sistemelor distribuite. Apariţia unei disfuncţionalităţi într-un sistem centralizat

(căderea serverului sau a liniei de comunicaţie) determină blocarea întregului

sistem informaţional până la remedierea problemei ivite. În schimb, sistemele

CURS

pg. 26

distribuite sunt proiectate să funcţioneze şi în condiţiile apariţiei unor

disfuncţionalităţi, care va afecta numai o parte a sistemului. Celelalte resurse

rămân disponibile, ele putând chiar prelua sarcinile părţii de sistem afectate,

situaţie în care utilizatorul nu va fi conştient de disfuncţionalitatea apărută.

Flexibilitatea dezvoltării sistemelor distribuite dată de faptul că o

organizaţie aflată în plină dezvoltare (extindere) are posibilitatea de a adăuga

incremental noi resurse (hard şi soft) în sistem, respectiv achiziţionarea, instalarea

şi conectarea lor pe măsură ce ele sunt necesare. Flexibilitatea sistemelor

centralizate este limitată de inabilitatea lor de a asigura creşterea incrementală.

Dezvoltarea sau extinderea activităţii organizaţiei determină supraîncărcarea

sistemului informaţional existent şi, implicit, necesitatea înlocuirii acestuia cu altul

mai performant (în cazul sistemelor distribuite nu se pune problema înlocuirii

acestuia ci a extinderii lui, conservându-se astfel investiţiile anterioare). Chiar dacă

s-ar pune problema planificării extinderii viitoare a organizaţiei în vederea

dezvoltării unui sistem informatic corespunzător, soluţia unui sistem centralizat

tot nu ar fi satisfăcătoare deoarece ea ar fi prea scumpă, atât timp cât o bună parte

din capacitatea de stocare şi prelucrare a sistemului nu va fi utilizată decât ulterior,

pe măsura dezvoltării organizaţiei, şi numai dacă previziunile se adeveresc.

Sistemele distribuite permit reducerea costurilor de comunicaţie şi

depăşirea limitelor mediilor de comunicaţie. Într-un sistem distribuit, majoritatea

prelucrărilor pot fi realizate local, iar datele de interes local pot fi stocate şi

gestionate local, ceea ce determină reducerea traficului în reţea. Cea mai mare

problemă cu care se poate confrunta o bază de date centralizată, atunci când ea

este accesată de la distanţă, este legată de eventualitatea blocajelor reţelei de

comunicaţie; nici supraîncărcarea serverului de numeroasele accese de la distanţă

nu trebuie neglijate. Sistemele distribuite oferă timpi de răspuns mai buni la

cererile utilizatorilor. Sistemele centralizate oferă timpi de răspuns nesatisfăcători

utilizatorilor, datorită volumului mare de date ce trebuie transmise prin reţea.

În afără avantajelor prezentate, implementarea sistemelor distribuite are

asociate şi unele dezavantaje ce trebuie luate în considerare la dezvoltarea lor.

Poate cea mai importantă piedică în extinderea utilizării sistemelor

distribuite o reprezintă dificultatea dezvoltării lor generată de enorma

complexitate a acestor sisteme. Principalele surse ale complexităţii sunt:

distribuirea datelor şi/sau replicarea lor, distribuirea prelucrărilor, asigurarea

diferitelor forme de transparenţă, asigurarea consistenţei datelor. Un sistem cu

baze de date distribuite care trebuie să ascundă natura distribuită a datelor faţă de

utilizatori este fără îndoială mai complex decât un sistem cu baze de date

centralizate. Bazele de date replicate adaugă cel puţin un nivel suplimentar de

complexitate. Dacă sistemul nu este bine proiectat, atunci el va furniza un nivel de

performanţă, disponibilitate şi siguranţă scazut.

CURS

pg. 27

Modelul client/server

Arhitectura client/server reprezintă modelul arhitectural cel mai utilizat la

dezvoltarea sistemelor distribuite. El este un model general ce poate fi

implementat în numeroase moduri.

Ideea subiacentă (imediat dedesupt) conceptului client/server este serviciul.

O aplicaţie informatică distribuită dezvoltată după modelul client/server este

descompusă în două două grupuri de procese: consumatorii de servicii, numiţi

client şi furnizorii de servicii, numiţi server, aceştea comunică între ele prin

schimbul de mesaje de tip solicitare-răspuns.

De exemplu, un server poate fi conceput pentru a oferi un serviciu de baze de

date clienţilor săi. Serverul este funcţional independent de client, iar relaţia între

client şi server este de colaborare (cooperare). Ea se diferenţiază radical de

aplicaţiile centralizate, în care relaţia este de tip “stăpân-sclav” (master-slave).

În modelul client/server, clientul solicită serverului execuţia unui serviciu

prin transmiterea unui mesaj. La rândul său, serverul va transmite clientului

rezultatul solicitării sale. Diferitele funcţii ale aplicaţiei informatice sunt regrupate

sub forma programelor client şi server, fiecare cu roluri bine definite. Pentru

utilizator totul este transparent, el comunicând cu programul client; schimbul de

mesaje realizat între programele client şi server îi sunt transparente, el percepând

aplicaţia ca un ansmablu executat doar pe postul său de lucru.

Problema principală în modelul client/server este legată de distincţia clară

dintre client şi server. Proiectarea sistemelor client/server presupune conceperea

arhitecturii aplicaţiilor pe straturi bine definite. O astfel de abordare permite

proiectarea independentă a straturilor, singura grijă constând în definirea clară şi

proiectarea atentă a interfeţelor, urmărindu-se ca:

fiecare strat să aibă un domeniu bine definit, în sensul definirii foarte

clare a sarcinilor şi responsabilităţilor fiecărui strat;

Clientul

Serverul

Solicitare Răspuns

Furnizareaserviciului

Aşteptarearăspunsului

Timp

CURS

pg. 28

fiecare strat trebuie să îndeplinească o sarcină specifică; dacă, de

exemplu, unul din straturi este responsabil cu interacţiunea cu utilizatorul, atunci

numai acel strat va comunica cu utilizatorul, celelalte straturi realizând acest lucru

prin intermediul acestui strat dacă au nevoie de informaţii de la utilizator.

stabilirea unor protocoale bine definite pentru interacţiunea dintre

straturi, interacţiune care să se realizeze numai prin intermediul acestor

protocoale.

O primă încercare de stabilire a distincţiei între client şi server a constituit-o

împărţirea aplicaţiilor pe două straturi, rezultând arhitectura cu două straturi.

Această arhitectură presupune descompunerea aplicaţiei în următoarele două

straturi: stratul corespunzător aplicaţiei şi stratul corespunzător bazei de date,

care este responsabil de menţinerea integrităţii bazei de date.

O altă abordare este arhitectura cu trei straturi. Această arhitectură

presupune împărţirea aplicaţiei în următoarele straturi:

gestiunea interfaţei utilizator (gestiunea prezentării) – priveşte

dialogul între utilizatori şi aplicaţie, incluzând aici logica de prezentare a

informaţiei (ansamblul prelucrărilor efectuate asupra datelor necesare afişarii lor).

El acceptă intrările de la utilizator şi furnizează rezultatele prelucrărilor în

formatul solicitat;

logica aplicaţiei - cuprinde ansamblul operaţiilor de prelucrare

specifice aplicaţiei şi înlănţuirea lor logică;

gestiunea datelor – rezolvă cererile de date, asigură integritatea

datelor, emiterea anumitor mesaje de alertare, precum şi gestiunea fizică a datelor

(adăugări, modificări, ştergeri).

În prezent se manifestă tendinţa dezvoltării aplicaţiilor cu n straturi, în care

pot exista mai mult de trei straturi, atât din punct de vedere logic, cât şi fizic. De

exemplu, în figura de mai sus stratul gestiunii datelor sau stratul aferent logicii

aplicaţiei pot fi împărţite la rândul lor în mai multe straturi. Acest lucru este posibil

datorită apariţiei unei noi tendinţe în dezvoltarea sistemelor informaţionale,

referită prin sintagma orientată pe componente sau obiecte.

Implementarea unei aplicaţii multistrat necesită existenţa unor programe

speciale care să faciliteze comunicarea dintre straturi. Programele care facilitează

implementarea facilităţilor de comunicare între straturi sunt referite prin

middleware. O definiţie mai formală, consideră middleware-ul ca un nivel al

CerereinformaţiiCerere

utilizator Gestiuneainterfeţei

Logica

aplicaţiei

Gestiuneadatelor

Interogare date

Rezultatul interogării

Informaţii neformatate

CURS

pg. 29

software-ului al cărui scop constă în mascarea eterogenităţii platformei hardware

şi software, precum şi furnizarea unui model de programare comod dezvoltatorilor

de aplicaţii. El este format din procese sau obiecte ce se regăsesc pe un grup de

calculatoare, şi care interacţionează între ele pentru a asigura implementarea

comunicării şi partajării resurselor în aplicaţiile distribuite. Altfel, aplicaţiile

distribuite ar trebui să apeleze direct la interfaţa de programare furnizată de

sistemul de operare al reţelei.

Pentru a simplifica dezvoltarea şi integrarea aplicaţiilor distribuite, majoritatea

soluţiilor middleware se bazează pe un anumit model, care descrie aspectele

privind distribuirea şi comunicarea. Cele mai utilizate astfel de modele sunt:

apelarea procedurilor de la distanţă (Remote Procedure Call), distribuirea

obiectelor şi distribuirea documentelor.

Cele mai cunoscute soluţii middleware sunt Sun RPC, CORBA (Common Object

Request Broker Architecture), Java RMI (Java Remote Object Invocation) şi DCOM

(Distributed Component Object Model).

CURS

pg. 30

METODOLOGIA DEZVOLTARII SISTEMELOR

PRIVIRE GENERALA ASUPRA DEZVOLTARII SISTEMELOR

În lumea concurentiala de azi, una din cele mai valoroase resurseorganizationale este sistemul informational bine proiectat si orientat catreutilizator.

Sistemele informationale permit: îmbunatatirea productivitatii prin automatizarea activitatilor manuale; eliminarea proceselor care nu contribuie la adaugarea de valoare; coordonarea activitatilor disparate.

Sistemele pot îmbogatii serviciile sau produsele beneficiarului prindiferentiere, prin îmbunatatirea calitatii, a timpului de raspuns, a urmaririiactivitatii si cunoasterii starii de moment. Din punct de vedere strategic un sistempoate ajuta managementul sa-si înfrânga competitorii, sa inoveze sa reducaconflictele si sa permita adaptarea la piata în continua schimbare.

Un element cheie al sistemului informational îl constituie oamenii, care seîmpart în: profesionistii, grupa alcatuita din analistii, proiectantii si programatorii de

sistem; utilizatorii, toti cei care beneficiaza de pe urma sistemului informational.

Practica a demonstrat ca dezvoltarea cu succes a sistemelor informationalepresupune ca profesionistii trebuie sa aiba în vedere dorintele utilizatorilor si nuutilizatorii trebuie sa se adapteze sistemelor create de profesionisti. Astfel, ideeacentrala este ca la realizarea sistemului profesionistii trebuie sa conlucreze strânscu utilizatorii, numai astfel asigurându-se succesul sistemului. Aceasta deoarecenumai utilizatorii stiu exact ce doresc de la sistem, în timp ce profesionistii sunt ceicare stiu sd-l dezvolte.

Dezvoltarea si implementarea sistemelor informationale (DS) esteactivitatea prin care se creeaza sau se modifica un sistem informational. Eacuprinde toate aspectele procesului, de la identificarea problemelor la evaluarea sicorectarea solutiei propuse. Obiectivul urmarit este de a obtine cea mai bunasolutie de sistem cu o cheltuiala rezonabila de bani si timp. Daroritacaracteristicilor, DS nu este un proces automat, el necesitând multe interactiuni siinterventii umane pe tot parcursul procesului.

Literatura de specialitate arata ca factorii principali care contribuie la eseculdezvoltarii corecte a unui sistem informational sunt: crearea de sisteme dezvoltate care nu ajutd strategia si obiectivele afacerii; slaba planificare a sistemului si utilizarea unui management de proiect

inadecvat; esecul definirii necesitdtii sistemului si neimplicarea utilizatorului în cadrul

procesului; neglijarea costurilor aferente si beneficiilor posibil de obtinut; crearea unui lant de erori si greseli în fazele dezvoltdrii;

CURS

pg. 31

achizitionarea de hardware si software de care nu are nimeni nevoie; instalarea unor tehnologii incompatibile sau inadecvate; neglijenta în implementarea controalelor adecvate; dezvoltarea unui software nestructurat, greu de utilizat si întretinut; sarcini de implementare inadecvate; comunicatii si comunicare slaba; urmarirea unui proiect prea ambitios; lipsa suportului din partea managerilor de la vârf.

Printre factorii care contribuie la succesul DS, cei mai importanti sunt: ajutorul oferit de managerii de la vârf; accentuarea implicarii utilizatorilor în toate etapele dezvoltarii; utilizarea si implementarea corecta a etapei de planificare a sistemelor cât si

a tehnicilor managementului de proiect; utilizarea unor metodologii cunoscute si acceptate de DS, a instrumentelor si

metodelor adecvate; concentrarea asupra problemei si oportunitdtilor principale; proiectare simpla si directa; dezvoltarea unor sisteme alternative de evaluare înca înainte de a se trece la

proiectul final; utilizarea unor programe solide de instruire; existenta unui program bine definit bi organizat de întretinere; existenta unei documentatii clare, complete bi actuale; abordarea coordonata bi planificata a implementarii; posibilitatea întretinerii bi revizuirii.

Exista foarte multi factori care determina luarea deciziei de dezvoltare asistemelor informationale. Printre cele mai importante motive ale initierii DS sunt: probleme avute cu sistemul existent (erori, întârzieri, lipsa unor facilitati,

etc.); dorinta de a exploata noi oportunitati; cresterea competitiei; dorinta de a utiliza mai eficient informatia; cresterea/dezvoltarea organizatiei si a necesitatiilor acesteia; realizarea unei fuziuni sau preluarea altor afaceri; schimbari în mediul extern

Eforturile necesare dezvoltarii sistemelor informationale se pot întinde de laproiecte mici, cum sunt de exemplu cumpararea unui program existent pe piatasi pâna la realizarea de proiecte majore de ordinul milioanelor de dolari, ceinclud componente hardware, software, sisteme de comunicatii, baze de date sipersonal.

CURS

pg. 32

CICLUL DE VIATA AL DEZVOLTARII SISTEMELOR (CVDS)

Companiile utilizeaza diverse abordari ale dezvoltarii sistemelorinformationale. Unele din acestea sunt foarte formalizate, continând un marevolum de documentatie, altele în schimb sunt foarte putin formale.

Desi pasii dezvoltarii pot fi diferiti ca si continut si numar, în general se apeleazala fazele descrise în figura 1, eventual condensate si anume: faza de planificare; faza de analiza; faza de proiectare generala; faza de evaluare bi selectie; faza de proiectare de detaliu; faza de implementare.

CURS

pg. 33

Dupa cum se observs, CVDS este un proces iterativ şi ciclic, atât la nivel generalcât şi la nivelul fazelor. El poate fi împartit în dous etape: etapa initiala saupreliminara şi etapa finala. Etapa initiala cuprinde fazele de planificare, analiza şirealizare a proiectului general (de ansamblu), urmat de evaluare şi selectie. Acestefaze reprezints aspectele conceptuale ale SD şi sunt conduse de utilizatori. Etapafinala contine fazele proiectarii de detaliu, implementarii şi întretinerii. Daca laînceput, în aceasta etapa rolul principal îl joaca utilizatorii, spre final utilizatoriirevin alaturi de profesionişti la conducerea activitatilor. La sfârşitul fiecarei fazeexista momente în care se fac verificari şi evaluari. La acestea se stabileşte dacafaza a fost încheiata cu succes şi se poate trece la faza urmatoare sau daca estenevoie de munca suplimentara şi eventual reluarea fazei sau fazelor anterioare.Indiferent însa de etapa sau faza trebuie retinut faptul ca întregul CVDS presupuneexistenta unei echipe de dezvoltare şi nu a unei singure persoane.

Fiecare faza genereaza documentatie. Documentatia ofera utilizatorilor,profesioniştilor şi managerilor informatii despre cum este dezvoltat sistemul. Înfunctie de ele utilizatorul şi managerii pot cere modificsri sau pot continuaprocesul. Fiecare documentatie reprezinta extensia logica a celei precedente,documentatia finala fiind destinata în special utilizatorilor.

1. Etapa de planificare

Etapa de planificare este etapa în care se stabileşte cadrul strategic larg aldezvoltarii sistemului , cât şi viziunea asupra noului sistem astfel încât acesta ssasatisfacă necesitătile utilizatorului. Aceasta etapa cuprinde sesiuni de lucru,evaluari de proiecte propuse şi selectia celor cu cele mai înalte prioritati.

Fiecare proiect propus este evaluat utilizând: factori de fezabilitate. Factorii de fezabilitate sunt factorii se refera la

posibilitatea ca sistemul sa fie dezvoltat şi utilizat cu succes; factori strategici. Factorii strategici sunt acei factori care se refera la ajutorul

pe care sistemul îl ofera obiectivelor afacerilor.

Factorii de fezabilitate considerati sunt: factorii tehnici, care arata daca sistemul propus poate fi dezvoltat şi

implementat utilizând tehnologii existente sau sunt necesare noi tehnologii. factorii economici, care arata daca sunt disponibile fonduri adecvate pentru a

sustine costurile estimate ale sistemului propus. factorii legali, care arata daca exista conflicte între sistemul luat în

considerare si capacitatea firmei de a-si îndeplini obligaţiile legale; factorii operaţionali, care arata daca procedurile existente împreuna cu

calificarea personalului sunt suficiente pentru a opera sistemul sau daca suntnecesare noi proceduri si calificari;

factori de programare, care semnifica faptul ca sistemul trebuie sa devinaoperativ într-o perioada acceptabila de timp.

Factorii strategici principali sunt: productivitatea. Productivitatea masoara cantitatea ieşirilor produse

raportat la intrari. Masurarea ei are ca scop reducerea costurilor care nuadauga valoare. De exemplu, productivitatea poate fi masurata ca fiind

CURS

pg. 34

numarul de produse finite realizate într-o saptemâna raportat la cantitateade materie prima consumate pe saptemâna respectiva.

diferentierea. Diferentierea masoare cât de bine o firme poate oferi produsesau servicii diferite de ale competitorilor. Diferentierea se poate atinge princresterea calitatii, varietatea produselor, manipulari specifice, ambalaj,servicii rapide, costuri reduse, pret, etc.

managemetul. Acest factor descrie cât de bine ofere sistemul informationalinformatii managerilor în planificare, control si luarea deciziei.

2. Etapa de analiza

Raportul fazei de planificare ofera o baza în constituirea unei echipe deproiectare a sistemului si începerea analizei sistemului. Pe parcursul acestei etape,echipa de proiectare câstiga o întelegere clara a motivelor implicate în dezvoltareanoului sistem. În plus acum se defineste obiectivul cât si necesitatile utilizatorilor.

La finele acestei faze, raportul va contine rezultatele cercetarilor si recomandari.Dace echipa cade de acord asupra aspectelor relevate se continua cu etapa deproiectare generala.

3. Etapa de proiectare generala (de ansamblu)

Etapa de proiectare de ansamblu creeaze alternativele posibile de urmat în DS.Esenta acestei etape este de a descrie larg, la nivel general, cum vor fi proiectatafiecare componenta a sistemului (iesirea, intrarea, procesele, controalele, bazele dedate si platforma tehnologice).

4. Etapa de evaluare si selectie

Fiecare alternativa generata în cadrul etapei de proiectare de ansamblu esteevaluata cu ajutorul metodelor cantitative si calitative referitoare la costuri sibeneficii. Alternativa cea mai buna va fi selectata si proiectata în detaliu în etapaurmatoare.

5. Etapa de proiectare de detaliu

Cuprinde: iesirile respectiv ecranele prin care sunt afisate iesirile, formularele cu

rezultate si rapoartele, cât si formatul acestora. intrarile, adica ecranele de preluare a datelor de intrare, formulare de

prelucrare si formatul acestora. procesele, cele care fac conversia intrarilor în iesiri. bazele de date, în vederea stocarii si accesarii ulterioare a datelor. controalele, pentru a asigura integritatea si protectia datelor împotriva

erorilor de intrare, de prelucrare, etc., cât si împotriva altor pericole cum sunt

CURS

pg. 35

de exemplu întreruperile de curent. platforma tehnologica, respectiv claculatoarele, perifericele, modul cum sunt

acestea interconectate cât si reteaua de telecomunicatii.

Pentru finalizarea acestei etape, echipa de proiectare va trebui sa continaproiectanti si specialisti în baze de date, în securitate si control. Sunt necesaritotodata specialisti în sisteme expert si pentru suport decizional si specialisti îninginerie de sistem, carora, în functie de complexitatea sistemului li se adauga si altispecialisti cum sunt de exemplu specialistii în telecomunicatii.

Raportul rezultat în aceasta etapa va contine un ghid complet al software-uluiproiectat, al codurilor generate, al testelor de efectuat, al instalarii echipamentelor,al instruirii cât al sarcinilor de implementare.

6. Etapa de implementare

În etapa de implementare specificatiile din raportul proiectarii de detaliu suntpuse în practica.

Raportul privind implementarea va contine: planul de implementare, de obicei sub forma unei diagrame GANTT sau

PERT. sarcinile ce trebuie realizate în vederea: dezvoltarii de software, respectiv de cumparare si/sau proiectare de

software, de codificare sau programare, cât si de testare; pregatirea spatiului; instalarea echipamentului; testarea programelor si echipamentului; instruirea personalului utilizator; pregatirea documentatiei tehnice si de utilizare; realizare conversiilor necesare; revizuirea implementarii;

Pe parcursul implementarii sunt finalizate patru categorii de documentatii: documentatia de sistem, prin intermediul careia sunt descrise facilitatile

functionale ale noului sistem; documentatia privind software-ul, care descrie structura programelor,

intrarile, iesirile, datele de testare si rezultatele testelor; documentatia de operare a sistemului, care ofera operatorilor, managerilor

si utilizatorilor indicatii asupra modului de operare si asupra procedurilor decontrol si securitate implementate în sistem;

documentatia de utilizare, destinata utilizatorilor. Rolul acestei documentatiieste acela de a oferi indicatii tuturor utilizatorii asupra modului cum trebuieexploatat sistemul astfel încât acestia sa fie în stare de a-si realiza sarcinile.

La finalizarea fazei de implementare se realizeaza un alt raport,postimplementare, ca o anexa la raportul fazei, prin care se descrie reactiautilizatorilor asupra folosirii noului sistem. Deoarece utilizatorii sunt cei care vorexploata sistemul, este foarte important ca acestia sa accepte sistemul, sa-iînteleaga scopul si obiectivele cât si modul corect de utilizare.

CURS

pg. 36

7. Întreţinerea sistemului dupa implementare

Întretinerea sistemului dupa implementare este faza cea mai lunga sicostisitoare a întregului ciclu de viata a sistemului informational. Ea esteimportanta deoarece: nu întotdeauna sistemul acopera toate necesitatile utilizatorilor, si/sau proiectarea realizata nu permite întretinere corespunzatoare.

În functie de acestea, deciziile luate pot fi doar de corectare a sistemului sauchiar de reproiectare a întregului sistem.