PREISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

CURS UNIVERSITAR

INTRODUCERE

1

Cursul de Preistorie şi Arheologie se adresează studenţilor din anul I, specializarea Istorie, şi are ca scop cunoaşterea culturii materiale şi spirituale a societăţii umane, din timpurile străvechi şi vechi, prin intermediul studierii vestigiilor arheologice.

Autorii propun o prezentare a noţiunilor de preistorie şi arheologie, din perspectiva conţinutului noţional al acestora, istoricul disciplinelor respective şi abordări ale diverselor subiecte care fac obiectele de studiu ale domeniilor amintite.

Întrucât studenţii la specializarea Istorie sunt pregătiţi pentru a deveni profesori, (competenţele profesorului de istorie fiind identificate în legătură cu două domenii: cunoaşterea istoriei şi cel didactic) este normal ca demersul autorilor să pună accentul pe cunoaşterea datelor referitoare la evoluţia societăţilor de la preistorie la istorie, dar mai cu seamă pe însuşirea unei metode de studiu şi investigaţie , care să le permită viitorilor absolvenţi să opereze cu datele specifice necesare, să analizeze şi să caute soluţii pentru diversele probleme pe care le va pune cercetarea propriu-zisă;

Orice investigaţie istorică se realizează având în vedere cele două coordonate care conferă veridicitate şi înţelegere logică a rezultatelor cercetării: spaţiu şi timp.

De asemenea, autenticitatea faptelor istorice este dată de studierea surselor arheologice. Pentru perioada anterioară descoperirii scrierii, dovezile arheologice sunt fundamentale în investigaţia istorică, suplinind lipsa informaţiilor de alt tip.

Finalitatea practică a cursului o reprezintă posibilitatea pe care o au absolvenţii studiilor universitare de a se specializa în domeniile respective şi de a continua demersurile ce presupun investigare, cercetare în cadrul unor institute de cercetări, muzee sau chiar în mediul universitar, în măsura în care au în planul de învăţământ trecute şi 90 de ore de practică de specialitate.

OBIECTIVE PRINCIPALE

2

Cunoaşterea şi operarea cu noţiuni precum preistorie, civilizaţie, cultură, arheologie

Studierea unor momente din preistoria omenirii; Cunoaşterea şi reconstituirea proceselor economico-sociale, sau

a fenomenelor spirituale din etapele timpurii ale istoriei omenirii (paleolitic, neolitic, epoca metalelor);

Familiarizarea cu metodologia cercetării istorice; Cunoaşterea caracteristicilor fiecărei perioade istorice, pe baza

însuşirii cronologiei corespunzătoare preistoriei; Lucrul cu harta, planşa, desenul, planuri şi profile; Cercetarea (identificarea şi studierea) descoperirilor

arheologice; Clasarea, datarea şi analiza obiectelor descoperite prin

intermediul investigaţiei arheologice; Sistematizarea şi interpretarea rezultatelor cercetării; Cunoaşterea metodelor şi tehnicilor moderne de cercetare în

arheologie; Redactarea lucrărilor ştiinţifice; Cercetări interdisciplinare.

CUPRINS:

PARTEA I: PREISTORIE

Capitolul 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE................................................8

3

Capitolul 2.CARACTERISTICILE CLIMATICE ALE PERIOADEI CUATERNARE .......................................11Capitolul 3. MANIFESTĂRI ALE OMULUI ÎN EPOCA PIETREI.....................................................................................15

3.1. Procesul de antropogeneză......................................................153.2.Evoluţie culturală.....................................................................18

3.2.1. EPOCA PIETREI VECHI 3.2.1.A. Paleolitic............................................................18

3.2.1.A.1. Paleoliticul Inferior..................................183.2.1.A.2. Paleoliticul Mijlociu………………........203.2.1.A.3. Paleoliticul Superior.................................21

3.2.1.B. Epipaleolitic şi Mezolitic...................................25 Capitolul 4. “REVOLUŢIA NEOLITICĂ"...........................................31

4.1. Caracteristicile perioadei........................................................314.2. Difuziune................................................................................33

4.2.1. Orient, Balcani şi zona egeo-mediteraneană………….................................................................33

4.2.1.a. Neoliticul Timpuriu.....................................334.2.1.b. Neoliticul Mijlociu .....................................37

4.2.1.c.NeoliticulTârziu/Eneolitic/Chalcolitic..............................374.2.2. Europa Occidentală........................................394.2.3. America precolumbiană................................44

Capitolul 5. CREDINŢE ŞI PRACTICI RELIGIOASE ÎN PALEOLITIC ŞI NEOLITIC…………………….......................................................46Capitolul 6. EPOCA METALELOR.....................................................54

6.1. Metalurgia bronzului............................................................546.1.1.Tehnici…………….…..................................546.1.2. Difuziune.......................................................556.1.3. Cronologia Epocii Bronzului………………..56

6.2.Metalurgia fierului..................................................................646.2.1. Tehnici............................................................656.2.2. Difuziune.........................................................65

PARTEA a II-a: ARHEOLOGIE

Capitolul 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE..............................................68

4

1.1. Ce este arheologia?.................................................................681.2. Discipline şi ştiinţe auxiliare..........................69

Capitolul 2. SCURTĂ ISTORIE A ARHEOLOGIEI....71Capitolul 3. CERCETAREA ARHEOLOGICĂ.............72

3.1. Obiectul săpăturilor arheologice.....................723.1.1. Situl arheologic.................................723.1.2. Straturi de cultură..............................723.1.3. Complexul arheologic.......................73

3.2. Metode de identificare a unui sit arheologic........................................................................75

3.2.1. Periegheza.........................................753.2.2. Fotografia aeriană.............................753.2.3. Prospecţii şi detectări de

adâncime.........................................................................763.3. Metode de încadrare cronologică..................78

3.3.1. Metode de încadrare cronologică relative.............................................................................78

3.3.1.1. Metoda stratigrafică............ 783.3.1.2. Metoda tipologică................783.3.1.3. Metoda comparativă............793.3.1.4. Metoda chorologică.............79

3.1.2. Metode de datare absolută................803.1.2.1. Metoda C-14........................803.1.2.2.Metoda dendrocronologică...813.1.2.3.Metoda termoluminiscienţei.823.1.2.4.Metoda arheomagnetismului.833.1.2.5. Metoda potasiu-argon..........833.1.2.6. Metoda uraniu-plumb...........833.1.2.7. Alte metode..........................83

BIBLIOGRAFIE.............................................................98

PARTEA I: PREISTORIE

Capitolul 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

5

Epoca preistorică este în general definită ca fiind perioada cronologică a societăţii umane care începe odată cu apariţia omului şi se încheie cu inventarea scrierii. În acelaşi timp, termenul desemnează şi ansamblul de discipline ştiinţifice care studiază evoluţia comportamentului social-uman în cursul acestei perioade.

Conceptul apare definit odată cu primele descoperiri a celor mai vechi mărturii ale existenţei omului.

Preistoria este o ştiinţă constituită târziu în Scandinavia, o contribuţie deosebită având-o specialişti precum Thomsen, directorul şi fondatorul muzeului de etnografie şi arheologie din Compenhaga, Nilsson, naturist suedez, professor de zoologie la Universitatea din Lunnd, geologul danez Forchhammer, Worsaae şi Streenstrup, directori ai muzeului din Copenhaga, au simţit nevoia de a urma o altă cale. Aceştia au făcut apel la o serie de date oferite de botanică, zoologie, hidrografie şi mai ales etnografie, în timp ce arheologia lor are un caracter foarte rudimentar. Important este faptul că au reuşit să creeze o bază pentru istoria preistorică, pe datele oferite de diverse ştiinţe şi tradiţii. Pentru spaţiul scandinav, unde documntele istorice (textele şi chiar tradiţia) nu coboară mai jos de o mie de ani, dorinţa de a lărgi cadrul istoriei acestei zone a fost un stimulent puternic pentru studierea istoriei de dinaintea apariţiei scrierii. În 1833, Thomsen a publicat, în Mémoires de la Société des antiquaries du Nord, o lucrare despre antichităţile pietrei, dar reveni apoi în 1836 clasificarea sa şi diviziunile timpurilor preistorice în epoca pietrei, cea a bronzului şi cea a fierului.

În accepţia lui Lucian Blaga, noţiunea de preistorie trebuie integrată într-un concept mai larg, pe care-l defineşte drept cultură minoră.

S-a vorbit într-o anumită perioadă despre comunităţile umane ale preistoriei folosindu-se sintagma de comună primitivă (punctul de plecare fiind o viziune materialist-dialectică şi istorică asupra evoluţiei omului, conform căreia progresul nu putea fi explicat decât pe seama existenţei unei proprietăţi comune).

Noţiunea de “primitivism”, apare în secolul al XVIII-lea, şi este legată de evoluţia unor societăţi neoccidentale, fiind definită din perspectiva concepţiei după care istoria înfăţişează ansamblul societăţilor umane într-o mişcare liniară, uniformă, ascendentă. S-a mers atât de departe încât s-a crezut că primitivii, aflaţi cel mai aproape de starea originală a omenirii, sunt condamnaţi prin “blestem organic” la stagnare culturală.

Explicaţia folosirii acestui termen ar trebui însă să aibă în vedere doar ideea de anterioritate logică nu şi istorică, astfel încât societăţile arhaice ar putea fi numite primitive doar pentru că încarnează forme structurale primare din punct de vedere logic.

6

Leroi-Gourhan considera că “reconstituirea vieţii culturale a oamenilor din trecutul anterior Istoriei” poate fi realizată “printr-o analiză etnografică a habitatelor preistorice” (1983).

Astăzi, cercetările presupun analize de mediu, studiile tehnologice şi funcţionale, modelele etnoarheologice fiind utilizate moderat (după respingerea comparatismului etnografic de către Leroi-Gourhan). Începând cu secolul al XIX-lea şi până în 1950 acest comparatism a avut în vedere o analiză etnologică şi arheologică a prezentului ale cărei rezultate puteau oferi ipoteze de interpretare ale unor situaţii din trecut.

Având câmpuri de cercetare vecine, dialogul preistorie – etnologie a existat întotdeauna, însă Leroi-Gourhan îi reproşa acestuia paralizarea imaginaţiei ştiinţifice, deoarece explicaţiile se bazau doar pe analogie.

În 1960 apar publicaţia “New Archeology” şi neo-evoluţionismul lui E.Service şi M.Sahlins, care vor determina o a doua ruptură metodologică. S.R.Binford, (1968) a propus o abordare ipotetico-deductivă, care să permită trecerea de la analize etnografice la fapte arheologice.

Pe de altă parte noţiunea de civilizaţie (apărută în Franţa, la 1770) desemnează un anumit stadiu de dezvoltare, adică ansamblul acumulărilor tehnice, sociale, intelectuale pe care le-a făcut posibile progresul continuu al raţiunii. (A.C.Taylor).

Rezultat al educaţiei şi ideal, noţiunea de civilizaţia suportă o dedublare semantică, astfel că sensurile se lărgesc şi se relativizează, pe măsură ce referent privilegiat rămâne în mod constant Occidentul.

Începând cu 1870, se va vorbi de “civilizaţia popoarelor inferioare” (E.B.Tylor), după ce la sfârşitul secolului anterior China şi India primiseră rangul de civilizaţii. Ca urmare, civilizaţia devine sinonimă cu cultura (în sensul tehnic al termenului), fiind folosită cu această accepţie de către arheologi.

În mod tradiţional, preistoria este împărţită în trei părţi:- Paleolitic: perioada “pietrei vechi” cioplite;- Neolitic: perioada “pietrei noi” sau şlefuite;- Epoca metalelor: perioada uneltelor din bronz sau fier.

? : Teste de autoevaluare:- Ce este preistoria?- Ce înţelegem prin noţiunile de civilizaţie, respective cultură?

7

- Este correct să utilizăm sintagma “comună primitivă” pentru a desemna evoluţia omului în perioada ce precede apariţia scrieri?

Capitolul 2.

Caracteristicile climatice ale perioadei Cuaternare

În decursul Cuaternarului 1, trecerea de la glaciar la interglaciar şi invers a avut consecinţe profunde, cu modificări în regiunile litorale ale globului. Nivelul marin (în primul caz) s-a ridicat cu cca 100-120 m.. Din punct de vedere termic, înlocuirea suprafeţei de covor vegetal cu zăpadă sau gheaţă a determinat o pierdere termică de 200 până la 400C, iar în unele zone chiar până la 900, ca urmare a creşterii albedoului, ceea ce a însemnat o răcire extremă.

În emisfera nordică s-au format trei calote glaciare (în: Groenlanda, America de Nord şi Europa de Nord), producându-se o inversiune termică între aceasta şi emisfera sudică. În Atlanticul de Nord (în decursul maximului glaciar) banchizele de gheaţă au ajuns până în Nordul Spaniei. La latitudinile mijlocii, fazele glaciare au fost mai lungi 80 000 - 90 000 ani, spre deosebire de cele interglaciare 10 000 - 15 000 ani. Calota glaciară feno-scandinavă (a cărei grosime a ajuns la 200-300 m) a acoperit, în mai multe reprize, Irlanda, Anglia, Danemarca, Olanda, partea nordică a Germaniei, Polonia, Ucraina, nord-vestul Rusiei. Ca urmare, pe continent au apărut modificări faţă de perioada anterioară, terţiară. Astfel, au dispărut lacurile imense, fluviile ocupau paturi mult mai largi, insulele britanice erau legate de continent, ca şi Indonezia. Existau mari cicluri climatice numite de specialişti perioade glaciare.

1 Cuaternar ( lat. quatrus= al patrulea, antropozoic) ocupă a cinci suta parte din timpul geologic, reprezentând împreună cu Terţiarul era cainozoică sau neozoică ( gr. Kainos = nou, era vieţii noi). El a început acum 1,7 mil. şi ţine până în prezent.

8

Cuaternarul începe printr-o lungă perioadă numită Villafranchian (după numele localităţii italiene Villafranca d'Asti) marcată de producerea a două glaciaţiuni2: Biber sau Predonau şi Donau. Geologii germani, A. Penck şi E. Brűckner, plasează între sfârşitul acestei perioade şi sfârşitul Pleistocenului3

producerea a patru alte glaciaţiuni, puse în evidenţă în Alpi: Gűnz (1,2 mil.-700 000 ani), Mindel (650 000-350 000 ani), Riss (300 000-120 000 ani) şi Wűrm (80 000-15 000 ani).

Între aceste perioade au existat oscilaţii climatice de relativă încălzire numite perioade interglaciare, iar în interiorul perioadelor glaciare oscilaţiile au fost denumite de specialişti interstadii. În timpul ultimei glaciaţiuni, Wűrm, au existat trei astfel de faze: W1 (vechi), W2 (mijlociu), cu climat aspru, dominând renul, capra alpină şi cerbul cu coarne uriaşe, şi W3 (recent). Acum 15 000 de ani în urmă gheţarii au început să se retragă pe fondul unei încălziri evidente. Procesul a fost de durată şi au existat milenii ce au înregistrat o întoarcere a frigului (W4) în tardiglaciar, gheţarii septentrionali retrăgându-se spre 9000-8300 de ani î.Hr, când începe practic Postglaciarul (Holocenul4).

Mărturii ale variaţiilor climatice sunt formarea morenelor, fauna de climă boreală (Rhinoceros tichorhimus -Rinocerul lânos, Elephas primigenius -mamutul, Ursus spelaeus- ursul de peşteră, Megaceros- cerbii cu coarne mari ş.a.) şi flora specifică.

Africa şi India nu au cunoscut aceste temperaturi scăzute, ciclurile climatice fiind bazate pe perioade umede (Pluvial) ce au alternat cu perioade aride. Paleoliticul corespunde perioadei geologice a Pleistocenului. Climatul arctic şi subarctic din tardiglaciar este împărţit în trei perioade: 1. Dryas vechi - Oldest (14 000- 11 300 ani);

2Glaciaţiunile (lat. glacies=gheaţă) sunt perioade marcate de o răcire extremă a climei. 3Pleistocen (gr. pleistos=cel mai) sau diluviul este prima perioadă a Cuaternarului.

4Holocenul (gr. holos=tot, Actual) este ultima perioadă a erei Cuaternare

2. Dryas mijlociu - Older (10 350 - 9 800 ani); 3. Dryas recent - Younger (8 800 - 8 300 ani). Între Dryas vechi şi Dryas mijlociu au existat două oscilaţii relativ calde

denumite de specialişti. Bőlling (11 300 - 10 350 ani) şi Allerőd (9 800 - 8 800 ani). În aceaste perioade flora a fost reprezentată de păduri de pini şi mesteacăn, în nord dominând însă flora de taiga. Din punctul de vedere al faunei îşi fac apariţia cerbul, elanul, ursul, castorul. S-au format acum şi turbăriile. Marea Baltică constituia un lac central pe Golful baltic.

Timp de patru milenii în timpul evoluţiei culturale a Magdalenianului (fazele IV, V şi VI, Gravettianul spaniol şi Hamburgianul german) renul domină într-un peisaj de tundră.

9

În Dryasicul recent se dezvoltă azillianul şi sauveterrianul. Clima fazei a IV-a a Dryasicului este numită preboreală (8300-7000 ani î.Hr.) şi reprezintă o fază de ameliorare climatică, când temperatura se încălzeşte lent. Domină, din punct de vedere al florei, plopul, mesteacănul, pinul, alunul, iar ca faună specifică sunt prezenţi: zimbrul şi elanul ce înlocuiesc renul şi bizonul, care urcă spre nord.

A V-a fază climatică, Boreal, (7000-5500), se caracterizează prin continentalism, fiind mai caldă şi mai aridă. Se răspândesc stejarul, teiul, mesteacănul, pinul şi alunul, floră căreia îi corespunde ca faună bourul, elanul, cerbul, capra, ursul, mistreţul, câinele şi castorul.

Cele două faze, preboreal şi boreal reprezintă mediul climatic în care evoluează comunităţile mezolitice.

Fazei a VI-a (5500-4600 ani), Atlantic, îi este specific un climat umed şi dulce, mult mai cald decât climatul actual (cu cca 2,50), cu clima temperat caldă şi umedă în prima parte, iar în a doua parte caracterizată printr-un optim climatic. Se dezvoltă pădurile de stejar, alun, ulm, tei şi brad. Tot acum se dezvoltă gramineele. şi sunt introduse în Europa Occidentală şi Septentrională tehnicile neolitice.

Subboreal (cca 3000-500) se caracterizează printr-un climat mai puţin cald şi şi umed, cu accente continentale, care a determinat retragerea copacilor de Tilia şi stejarilor din Europa răsăriteană, extingându-se fagul. Faza climatică corespunde perioadei eneolitice şi epocii bronzului.

Climatul Subatlantic (500-0), ploios, mai rece decât Atlantic, este dominat de esenţe ca: stejarul, fagul, mesteacănul şi pinul. O puternică expansiune cunoaşte carpenul.. Începutul perioadei corespunde sfârşitului Hallstattului şi începutului perioadei La Téne.

Notă:Villafranchianul nu trebuie înţeles ca unitate cronostratigrafică, deci ca etaj geologic.

?:Teste de autoevaluare:- Prin ce se caracterizează cadrul natural de evoluţie a omului în Paleolitic?

10

- Ce înţelegeţi prin termenii de glaciaţiune, stadiu şi interglaciar?- Ce este calota glaciară?

Capitolul 3.

MANIFESTĂRI ALE OMULUI ÎN EPOCA PIETREI

3.1. Procesul de antropogeneză

Specialiştii, care cred în teoria evoluţionistă, susţin că nu există mai multe centre de antropogeneză simultane, considerând că omul a apărut în Africa, unde L. Leakey a descoperit, în 1964, în Cheile Olduwai (Tanzania) un fragment de maxilar cu o vechime de cca. 1,7 mil. ani. Trei ani mai târziu, sub un strat de cenuşă vechi de 2,5 mil.ani au fost identificate resturile unui Homo habilis (Omul îndemânatic) , despre care V. Choppens considera că "s-ar putea spune că acest prim om ne apare ca un primat superior, de savane uscate, omnivor desăvârşit, artizan şi social, abil şi prudent, conştient şi deja, vorbăreţ. Este, de fapt, OMUL - cu toate caracteristicile sale funcţionale şi comportamentale". El s-a deplasat în zona subsahariană, descoperindu-se urme la Rabat, Sidi Abderrahman, în Maroc şi Ternifine în

11

Algeria. După Sir Arthur Keith, acesta trece „Rubiconul cerebral”, având o capacitate a cutiei craniene de 600-800 cm3.

O altă verigă în procesul de antropogeneză pare să fi fost Homo Ergaster, descoperit în Africa, la Omo.

A treia verigă în lanţul evolutiv uman este considerat a fi Homo Erectus, pe care germanul Ernest Haeckel îl numeşte Pithecantropus erectus (1891). El a fost identificat în Asia de SE şi E (Java, Indonezia, la Trinil - Pithecantropul descoperit de medicul olandez E.Dubois, în 1898 şi la Zhoukoutien, China, alături de urme de mangal), în Africa Răsăriteană (Koobi Fora) - 1,25 mil. ani, Asia Mică (Israel - Omul din Galileea ), Europa (la Petralona, Grecia, Omul din Heidelberg - descoperit în 1907 şi prezent în Germania, Franţa, Marea Britanie şi Omul din Vértesszőllős, Ungaria). Descoperirile de la Steinheim (pe râul Murr, în Germania) şi de la Swanscombe (în Sudul Angliei) par să confirme ipoteza evoluţiei gradualiste pe fondul extinderii spre Nord a oicumenei sale.

Homo Neanderthalensis (Germania) reprezintă următoarea verigă în lanţul antropogenetic şi se caracterizează prin înălţimea redusă (cca 1,55 m), are capul dolicocefalic şi capacitatea cutiei craniene de cca 1 625 cm3; arcadele supraorbitale proeminente, fruntea teşită şi maxilarul inferior fără bărbie. Există dovezi legate de practica înmormântării. Specialiştii consideră că pot fi clasificaţi în clasici şi progresivi. Cert este faptul că la un moment dat dispar, iar dispariţia lor coincide cu apariţia Omului de Cro-Magnon (considerat strămoşul rasei caucaziene - europoide), Omul din Grimaldi (cu caractere negroide - australoide) şi Omul din Chancelade (strămoşii eschimoşilor de astăzi ). Aceştia aparţin stadiului lui Homo Sapiens fossilis, caracterizat printr-o înălţime de cca 1,80 m la bărbaţi, robusteţe fizică, cu membre puternice, capul dolicocefalic (craniu alungit), capacitatea craniană medie de 1 590 cm3, nas îngust şi orbite joase. Arealul de locuire este Europa (Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Cehia, Ungaria, România), Orientul Mijlociu (Israel, Liban, Irak) şi Africa de Nord (Egipt, Maroc, Algeria).

Homo sapiens apare "simultan în Europa, Africa de Nord şi de Est, în Palestina, chiar în China" (G.Childe)

Jean Deruelle definea pe Homo Sapiens ca fiind „omul care ştie”, iar pe Homo Sapiens Sapiens, drept „omul care ştie că ştie”. Acesta din urmă este omul care are posibilitatea să aleagă, să şovăie, să cunoască binele şi răul din Biblie, ceea ce-l conduce la ideea unei condamnări la suferinţa care este păcatul „originar”, congenital al speciei, ce îndură apăsarea remuşcărilor pentru că are conştiinţa răului pe care-l face. Omul este singurul care poate munci şi de asemenea singurul care ştie că va muri. Putem vorbi atunci de o „evoluţie …a cunoştinţelor, dar cu siguranţă nu a capacităţilor”.

Richard Leakey identifică patru „etape-cheie” în preistoria umană:1. - originea familiei umane;

12

2. - proliferarea speciilor bipede (=radiaţie adaptativă);3. - etapa caracterizată de mărirea dimensiunilor cerebrale, apariţia genului

Homo;4. - apariţia oamenilor actuali, înzestraţi cu :

- vorbire;- conştiinţă;- imaginaţie artistică;- capacitate de inovaţie tehnologică.

La rândul său, Lucian Blaga punând problema originii omului în cadru evoluţionist şi insistând asupra „primitivismelor” acestuia, este nevoit să constate că „omul creează istorie atunci când accentul său existenţial zace pe modul trăirii în orizontul misterului şi pentru revelare. Omul deplin este aşadar fiinţă istorică prin definiţie”.

Prin cultură „omul nu trăieşte pur şi simplu într-o realitate mai largă, el trăieşte într-o dimensiune a realităţii” (Constantin Maximilian).

?: Teste de autoevaluare:- Cine a ieşit din Africa pentru a ajunge în Asia şi Europa?- Cum vă explicaţi cucerirea Americii, a insulelor din Pacific şi a

Australiei?

3.2.. Evoluţie culturală

13

3.2.1.EPOCA PIETREI

domesticirea ceramica scrierea câinelui

Paleolitic Neolitic Epoca metalelor

10 000 8 000 7 000 6 000 3 000

primelesate

3.2.1.A. Paleolitic

3.2.1.A.1.Paleoliticul inferior

Paleoliticul inferior a debutat cu primele unelte realizate intenţionat de oameni, acum 1,8-1,2 mil. ani în urmă. Este vorba de galeţi prelucraţi prin cioplire de unde şi denumirea de Peeble Culture (Cultura de prund). Aceste unelte primitive sunt opera lui Homo Habilis şi se disting trei tipuri principale: chopper, unelte prelucrate pe o singură faţă, chopping-tool, unelte prelucrate pe ambele feţe şi poliedre, prelucrarea urmărind toată suprafaţa galetului. Siturile de unde au fost prelevate aceste mărturii corespund arealului pe care au fost identificate şi resturile primilor oameni: Oldoway, Omo, Transvaal. Acum circa un milion de ani regăsim astfel de unelte în toate regiunile populate de oameni şi în special în zona mediteraneeană. Ele au fost asociate cu Homo Erectus, cum s-a întâmplat la Vertezőllős în Ungaria, în insula Java sau la Shou-Kou Tien în China. În Franţa cele mai vechi utilaje litice cunoscute au fost descoperite la Chilhac (Auvergne).

Acum 500 000 de ani industria galeţilor care n-a încetat să se dezvolte cedând apoi treptat locul culturii Abbevillienne, caracterizată prin apariţia primelor bifaciale adevărate realizate pe miez, asociate unei faune arhaice de climă rece (Mindel). Spre sfârşitul evoluţiei acestei culturi apare un nou tip de utilaj litic - Clactonian (pe aşchii). Bolovanii au fost înlocuiţi cu nuclee de silex, din care se desprind aşchii largi, grosiere, caracterizate printr-o latură activă concavă. Clactonianul evoluează în perioada Riss paralel cu Acheulleanul Vechi şi Mijlociu.

14

Contemporană cu sfârşitul Abbevillianului este aşezarea de la Vértesszőllős, în Ungaria Occidentală, singura urmă de locuire în Europa - urme de vetre şi oase calcinate - fiind datată la sfârşitul perioadei Mindel.

Următoarea cultură pe care Homo Erectus o creează, pe parcursul a mai mulţi zeci de mii de ani, până acum 100 000 de ani, este tot o cultură pe miez , Acheulleană - care marchează evoluţia umană în condiţiile climatice ale interglaciarului Mindel-Riss. Puţinătatea urmelor pot fi puse pe seama consecinţelor fenomenului de solifluxiune - încălzirea determinând topirea gheţii, iar noroaiele au deranjat urmele de la suprafaţa solului. Se disting patru faze : Acheulleanul Vechi, Acheulleanul Mijlociu, Acheulleanul Superior şi Acheulleanul Final. Fosila directoare rămâne unealta bifacială, dar aceasta se modifică, apărând simetria în realizarea ei, faţetele fiind îngrijit tăiate, formele fiind în general sistematizate, elegante, lanceolate, alungite (Acheullean I), ovale ca o limandă (Acheullean II), fie în formă de migdală sau cordiform (Acheullean III), fiind realizate cu ajutorul unui percutor moale, din lemn sau os. Regăsim acum importantele tipuri de utilaj care se dezvoltă mai târziu (cuţite, racloare, toporaşe ş.a.). Corespunde perioadei glaciare Riss şi interglaciarului Riss-Wűrm. În Europa este prezent în special în Franţa, Belgia, Spania, Italia şi-l reîntâlnim în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

O altă tehnică aşchială, numită Levallois, apare în Acheulleanul Mijlociu, cioplitorul urmărind să obţină o formă predeterminată, aşchii alungite cu margini paralele, vârfuri triunghiulare şi aşchii rectangulare sau ovale. Omul descoperă mai întâi focul, îşi amenajează locuinţa în aer liber ca de exemplu la Terra-Amata sau în grote ca la Lazaret. Industria acheulleană se răspândeşte în întreaga Europă, cu variantele regionale, care pot fi individualizate în faciesuri locale în Acheulleanul Final. Astfel, Micoquianul cu bifaciale lanceolate, cu baza largă, Clactonianul aproape total independent de grupul Acheullean, neexistând bifaciale, dar utilajul fiind contemporan cu acesta, şi în fine Tayacianul ce pare o fază intermediară între Clactonian, Acheullean şi Mousterian.

3.2.1.A.2. Paleoliticul Mijlociu

Industriile Paleoliticului Mijlociu, dominat de complexul Mousterian, sunt opera Omului din Neanderthal. Originea acestui stadiu este interglaciarul Riss-Wűrm (dezvoltându-se timp de 100 000 de ani paralel cu Acheulleanul Superior) şi culminează în timpul celor două faze iniţiale ale glaciaţiunii Wűrm. Complexul de utilajule (unelte bifaciale şi pe aşchii, diferenţiate tipologic şi de origini diverse) este folosit şi pentru vânătoare şi este aproape exclusiv realizat prin cioplire. Se disting, în mod tradiţional cinci faciesuri principale: Mousterian tipic prezentând

15

proporţia cea mai echilibrată a diferitelor unelte (toporaşe, racloare, cuţite ş.a., bifacialele fiind rare. Mousterianul de tradiţie Acheulleană posedând numeroase bifaciale mai ales cordiforme, utilaje de tipuri evoluate şi în general dominat de o mare varietate tipologică, apropiindu-se de Perigordianul vechi. Mousterianul Quina dominat de racloare (până la 80%), prezentând o retuşă specifică, diferită de Mousterianul Ferraissie prin cvasi-absenţa debitajului Levallois. Mousterianul denticulat se caracterizează prin raritatea altor utilaje decât cele denticulate. Prezenţa semnificativă a debitajului Levallois a făcut să se vorbească de Mousterianul de tradiţie Levallois. Influenţa aşchiei Levallois rămâne unul dintre factorii fundamentali ai dezvoltării utilajului mousterian. . Se generalizează acum tendinţa de microlitizare (de micşorare a dimensiunilor) care se constată la bifacialele din Acheullean (VI şi VII). Domină aşchiile cioplite, din fine retuşe, în râcâitoare, răzuitoare (duble, carenate, transversale, convergente şi convexe), vârfuri, străpungătoare, cuţite, dăltiţe. Se fac primele încercări de prelucrare a osului. În Africa, cultura îmbracă aspecte locale, unde omul culege poame, cochilii, prinde vânat mic (rozătoare, broaşte). Trăiau organizaţi în grupuri mici.

Mousterianul dispare odată cu omul din Neanderthal, spre 40 000 sau 35 000 de ani, nu fără a fi lăsat o filiaţie încă necunoscută bine în Chatelperronian. El este contemporan cu primele practici funerare.

3.2.1.A. 3. Paleoliticul Superior

Apare acum circa 35 000 de ani, în ultima perioadă a glaciaţiunii W3 şi nu ştim cu certitudine dacă primele lui unelte sunt create de Omul din Neanderthal sau de primul Homo Sapiens Sapiens. Utilajul specific Acheulleanului este deocamdată singurul utilizat şi modul de prelucrare a materialului litic va evolua în sensul unui utilaj pe lame.

Perioada se caracterizează printr-o mare diversitate culturală.Acum cca. 18 000 de ani coexistau (în partea Central-vestică şi Sud-vestică

a Franţei) două culturi contemporane dar bine diferenţiate: Perigordianul şi Aurignacianul.

Perigordianul, descoperit în 1933 de Denis Peyrony, poate fi împărţit în şapte faze succesive; în faza cea mai veche el posedă un trunchi comun cu Mousterianul (racloare, toporaşe ş.a.) la care se adaugă forme noi; cuţitul Chatelperron, burinul... În faza următoare, cuţitul Chatelperronian va deveni mai elansat cu baza dreaptă, primind numele de Vârf la Gravette. Utilajul de tradiţie mousteriană devine din ce în ce mai rar cu o retuşă plată şi regulată. Tipurile de burine se diversifică şi apar deseori multiple (burinele de Noailles). Gratoarele pe lame se înmulţesc; apar vârfurile cu peduncul. Din considerente didactice, uneori

16

Chatelperronianul se împarte în Chatelperronian şi Gravettian. Utilajul pe os este încă destul de rar . Fosila directoare este vârful à bord abattu.

Este atestat în Germania la Mauer, în Câmpia Rusă la Kemalskaia, iar în Europa Centrală la Szeleta.

În prima parte a Paleoliticului Superior, în Cehia, Slovacia şi Ungaria, paralel cu Aurignacianul apare o cultură locală - Szeletianul.

Aurignacianul (Grota d'Aurignac-Hautte, Garronne, Franţa), descoperit de Edouard Lartet, în 1960, ale cărui diferite nivele se intercalează între Chatelperronian şi Gravettian, prezintă un utilaj total diferit mult mai solid. Cro-Magnon-ul desăvârşeşte debitajul lamelar. Gratoarele devin foarte numeroase, burinele robuste, iar din inventarul litic sunt de amintit răzuitoarele (înalte şi cu bot), lamele cu retuşe în formă de solzi, lame cu scobituri largi, bilaterale retuşate abrupt (lame Dufour). Combinau piatra cu osul sau cornul pentru a obţine ciocane-târnăcop. Tot din os sunt realizate vârfuri de suliţă (sagaies), la început cu baza despicată şi mai târziu cu silueta rombică. Diviziunea în interiorul Aurignacianului are la bază utilajul pe os şi a fost stabilită de cercetătorul englez, D.A.E.Garrod, în 1937. Aurignacianul, spre deosebire de Perigordian apare pe teritoriul francez complet format şi deja bine individualizat; înainte de 20 000 de ani, este în plină extensiune în timp ce Perigordianul este înlocuit de Solutrean acum circa 18 000 de ani.. Ciclului Aurignaciano-perigordian îi datorăm primele manifestări de artă.

Se vorbeşte de faciesuri geografice:- faciesul atlantic,- faciesul germanic (Europa Centrală);- aurignacianul est-european.În Germania, în peştera de la Vogelherd a fost identificată cea mai

reprezentativă staţiune din această ţară, fiind cercetată de Gustav Rieck, în 1931. Au fost descoperite figurine zoomorfe lucrate în fildeş, lame retuşate în manieră aurignaciană, burine, însă puţine gratoare. În Italia, Aurignacianul cunoaşte mai multe faciesuri:

- de tip clasic, la Abri Mocchi s-au descoperit lame Dufour;- de tip circean - unelte cioplite din piatră de râu în peştera de la Fossellone;- de tip uluzzian - în Grota de la Ulluzo.În Austria se remarcă aşezările de la Villendorf şi Krems - Hundssleig, iar în

Ungaria se observă influenţe szeletiene. Gravettianul are două origini diferite, astfel că se vorbeşte despre un

Gravettian Occidental (Franţa, N.Italiei) şi de un Gravettian Oriental (C.Rusă, Ukraina - Kostenki), Slovacia – ( Nitra, C. Pannonică). Lumea gravettiană a evoluat spre epipaleolitic şi mezolitic.

Solutreanul apare şi se dezvoltă doar pe teritoriile Franţei şi Spaniei. Cronologic, acesta este mai târziu decât Szeletianul, fiind plasat între Aurignacian

17

şi magdalenian. El se caracterizează printr-o retuşă foarte elaborată, plată. Solutreanul păstrează aproape toate utilajele apărute în epocile precedente, relevându-şi măiestria însă în ceea ce priveşte vârfurile: mai întâi cu faţă plană, ele devin bifaciale conservând o extremitate (frunzele de laur); la sfârşitul Solutreanului apare vârful cu peduncul. Utilajul pe os devine mai variat şi datorăm solutreanului aripa săgeţii. Dispariţia solutreanului, ca şi originea sa exactă rămân un mister.

Magdalenianul începe spre 13 000 de ani şi se pare că are câteva rădăcini direct în Gravettian. Utilajul litic este abundent şi o mare parte o reprezintă utilajul lamelar. La diferite nivele de evoluţie ale Magdalenianului îi corespund tipuri specifice de utilaj; percutoare multiple în Magdalenian I, racloare în Magdalenian II, burin (cioc de papagal) în Magdalenian Final. Pe baza materialului pe os se poate stabili şi cronologia culturii, care a cunoscut şase faze, ultimele trei specifice prin harpoane. Este epoca unei mare dezvoltări a artei paleolitice.

Ca regulă generală, se înregistrează un fenomen de microlitizare şi geometrizare.

Acum 20 000 de ani, continentul Nord american se afla în plină eră glaciară (ultimul stadiu - W3). Eustatismul Oceanului planetar era negativ datorită concentrării unei mari cantităţi de apă în calota glaciară de Nord. În consecinţă, între Kamciatka şi Alaska s-a putut trece prin strâmtoarea Behring cu piciorul. Magdalenienii retraşi după turmele de reni s-au stabilizat în preajma calotei glaciare fiind strămoşii eschimoşilor. Comunităţi cu mult anterioare acestora însă, au lăsat urme pe continentul american, fiind identificate astăzi prin : cultura Sandia şi cultura Folsom. Specificul acestor culturi au fost vârfurile bifaciale, asemănătoare cu cele solutreene, de formă foliacee, continuarea culturilor pe miez, şi vârfuri pe lame. Arealul de răspândire a coborât până în America de Sud.

Concluzii: Inovaţiile Paleoliticului:- vânătoare;- pescuit;- focul;- cortul;- tehnici artistice: sculptura, modelajul, gravura şi pictura;- cusutul;- înmormântările.

18

?: Teste de autoevaluare:- Prin ce se caracterizează evoluţia omului în Paleolitic ?- Care sunt principalele tehnici de prelucrare a pietrei din această

perioadă?- Care sunt principalele elemente ce definesc cultural perioada?- Cum vânează omul paleolitic? Ce importanţă a avut descoperirea

propulsorului în cadrul acestei practici?- Ce animale vânează? Cum este consumată carnea?- Ce inovaţii jalonează evoluţia omului de-a lungul acestei perioade?

3.2.1.B. EPIPALEOLITICUL ŞI MEZOLITICUL

Din punct de vedere climatic, perioada glaciară este urmată de o perioadă tot rece, numită tardiglaciar.

În ceea ce priveşte comunităţile umane de pe continentul european, acestea s-au divizat în două părţi:

- o parte situată geografic în Nordul Europei, acele comunităţi care s-au retras în urma renilor - este vorba de comunităţile magdaleniene, ale căror ocupaţii de bază rămân vânătoarea şi pescuitul;

- o parte situată spre sudul continentului european şi asiatic, cu comunităţi ce s-au adaptat la clima caldă, evoluând într-o direcţie nouă.

Fiecare comunitate a creat în arealul respectiv o economie cu caracteristici specifice condiţiilor ecologice.

Cea mai veche cultură epipaleolitică este Azillianul (Mas dAzil – peşteră în Ariege, Franţa), cu IX nivele. Nivele A-E sunt contemporane cu Magdalenian, însă nivelul F este tipic azillian, fiind caracterizat prin harpoane plate, perforate la bază, din corn de cerb, silexuri de tradiţie magdaleniană, microlite, înregistrându-se şi o fază de micşorare a grosimii uneltelor. Descoperit în anul 1850, de Eduard Lartet,el reprezintă o perioadă intermediară între paleolitic şi neolitic. În acelaşi timp apar bolovanii pictaţi cu peroxid de Fe, decoraţi cu semne simple, geometrice. Azillianul reprezintă o continuare a magdalenianului franco-cantabric şi tehnica sa s-a răspândit în Belgia, Germania (Baden), Alsacia, Marea Britanie. În Spania se

19

dezvoltă în acelaşi timp un epigravettian. În regiunile septentrionale apare o producţie de pumnale pedunculare unifaciale.

Comunităţile nordice (ce descind din faza a VI a Magdalenianului - A şi B), stabilizate în jurul Mării Nordului, ajung să se schimbe, căci sunt nevoiţi să se adapteze la o altă categorie de vânat. Inventează arcul şi săgeata şi practică canelura pe harpoane.

Din Magdalenian, în Germania apare Hamburgianul, caracterizat prin vârfuri de săgeată cu peduncul, cu angoşă (scobitură), percutoare, străpungătoare, burine, dăltiţe. Este o perioadă în care domină renul într-un peisaj de tundră.

În aceeaşi zonă apar: o cultură a cuţitaşelor, Federmesser, din lame retuşate parţial, şi cultura Ahrensburg (Lavenstedt – Germania), cu forme romboidale, fiind caracteristic microlitismul.

În partea estică a continentului apare cultura Kostienki, cu vârfuri de săgeată lucrate bifacial. În această zonă a fost identificată o locuinţă din oase de mamut şi piei, de mari dimensiuni.

În Danemarca însă persistă macrolitismul, în cadrul culturii Lingby.Pe litoralul polonez evoluează o cultură care descinde tot din magdalenian

sau hamburgianul din nord-estul Germaniei, Swiderianul (după localitatea Swidry Wielkie din Polonia), caracterizat prin: vârful de săgeată cu peduncul, swiderienii fiind primii care folosesc arcul cu săgeată la vânătoare; cuţitaşe cu latura teşită arcuită, răzuitoare scurte, rotunde şi unele dăltiţe cu caracter magdalenian. S-a răspândit în Polonia centrală şi nordică, până în bazinul superior al Volgăi. O comunitate aparţinând acestei culturi a fost identificată pe Ceahlău, în punctul "La Scaune" (la 1328 m).

În cultura Witowiană se constată o microlitizare mai avansată şi apar microburinele.

O cultură mai târzie apare în Scandinavia, în Norvegia, cultura Fosna şi tot aici este identificat arealul culturii Komsa, cu vârfuri pedunculate şi unelte pe aşchii. Marea Nordului şi Marea Baltică formau o singură masă de apă. Treptat are loc topirea gheţii şi exondarea platourilor , care se acoperă de muşchi şi licheni.

Din punct de vedere cronologic, aceste culturi pot fi încadrate între 14 000-6 700 ani.

Pe un spaţiu foarte larg, din Franţa până în Crimeea, se dezvoltă cultura Tardenoisiană (Fère en Tardenois – Franţa. 1879) - caracterizată prin geometrismul uneltelor (trapeze, triunghiuri), vârfuri care descind oarecum din Gravettian. În Franţa a cunoscut două compartimentări: în sud şi în nord.

Tardenoisianul este caracteristic pentru perioada Boreală, predominând utilajul microlitic geometric, a cărui origine este natufianul. Tardenoisianul III reprezintă în fapt un orizont neolitic.

20

În regiunile septentrionale, populaţiile din regiunile de coastă – maglemosienii (după o aşezare din insula Seeland, Danemarca) – trăiesc din vânat şi pescuit, s-au descoperit vârfuri de săgeţi şi clei de răşină pe suport de lemn.

Se răspândesc: salcia, mesteacănul, pădurile de stejari şi fauna specifică (cerbi, mistreţi). Apar primele aşezări omeneşti în "stadiul de cultură Maglemose", descoperit la Sandarna (în Suedia), în apropierea oraşului Gőteborg şi în turbăriile de lângă oraşul Mullerup, pe coasta de apus a insulei daneze Seeland, fiindu-i specific toporul cu coadă.

Maglemoisienii pescuiesc cu ajutorul harpoanelor, undiţe cu cârlige de os dinţate, plase din fibre de scoarţă de copac.

În sud predomină culesul, vânătoarea situându-se pe locul doi. Aceste comunităţi vor evolua spre o schimbare a mentalităţii pe fondul modificării comportamentului în natură, aparţinând cultural perioadei mezolitice. Apare acum un anumit decalaj în ceea ce priveşte inovaţiile. Specifică pentru zona scandinavă este şi cultura Kjőkkenmődding ("a resturilor de bucătărie", în germană Ertebőlle). Cu aceasta se face trecerea la neoliticul scandinav.

În Franţa, culturii Maglemose îi corespunde Campignianul. Toporul este cunoscut şi în "tardenoisianul pontic" din Crimeea şi regiunea

bazinului inferior a Niprului şi Don. În Nordul şi Nord-Estul Irakului, în regiunile muntoase, în Munţii

Kurdistanului, pe Valea Shanidar, R. Solecki a descoperit, în 1962, într-un strat mousterian schelete de neanderthalieni clasici. Aşchiile mousteriene, râcâitoarele, dăltiţele, lamele cu spate de caracter epipaleolitic şi un utilaj microlitic geometric (triunghiuri, semilune) anunţau aici mezoliticul.

Acum 12 000 de ani, în stratul B2 din Shanidar apare Zarzianul, marcând prezenţa celei mai vechi comunităţi mezolitice ce cunoştea râşniţa şi frecătorul pentru decorticarea boabelor de cereale şi este considerată o enclavă, o microzonă de dezvoltare a marilor inovaţii. Numele de Mezolitic a fost dat de Dorothy Garrod pentru cultura Natufiană (în Palestina), după utilajul descoperit în grota Shuqgah, în Uadi-en-Natuf, din deşertul Iudeii, datat în mileniul IX-VIII î.Hr. În utilajul microlitic în proporţie de 80%, în care formele geometrice regulate ajung la perfecţiune, (folosite îndeosebi pentru confecţionarea secerilor, ca şi tehnica înmănuşării lor), descoperit aici, A.Laming-Emperaire vede leagănul utilajului microlitic occidental:

- Tardenoisianul (Europa);şi din Africa:- Sebilianul (Egipt);- Capsianul (Tunisia-Kenya);- Ibero-maurisianul (partea nordică a continentului).

21

Cultura Natufiană este reprezentată la Ierihon printr-un sanctuar instalat pe pământ, în aşezarea Uadi Fallah (Nahal Oren), în Carmel, unde a fost găsită prima locuinţă permanentă, lângă Hulleh, la Mallaha, şi în Iordania, la Beidha, în apropiere de Petra.

În Africa de Nord apare o industrie epipaleolitică alohtonă, adusă dinspre est de Homo Sapiens, fiind foarte diferită de Aterian. Poate fi explicat astfel hiatusul între această din urmă industrie şi respectiv Capsian şi Iberomaurisian. Ansamblul acestor civilizaţii relevă o bogăţie şi o forţă evolutivă ce anunţă progresele esenţiale ale neoliticului. Iberomaurisianul, nume stabilit de P. Pallary, în 1908, care a găsit în această industrie elemente de comparaţie cu utilajul microlitic descoperit în acel moment în sudul Spaniei, este cea mai veche cultură epipaleolitică din Nordul Maghrebului. Cronologia sa este mai bine stabilită datorită a 33 de datări radiometrice. Se ştie astăzi că Iberomaurisianul a apărut la Taforalt (Maroc) între orizontul 18 (Aterial final: 30 400 î. Hr.) şi 16, datat la 19 950 + 400 î. Hr., fiind cunoscut printr-o singură industrie litică, pe lame detaşate din mici nuclee de silex. Când a dorit să realizeze unelte de dimensiuni mai mari, omul n-a ezitat să folosească şi alte materii prime (calcare, gresii şi câteodată cuarţ sau roci eruptive). Utilajul uşor pe lame şi mici aşchii poate fi grupat în funcţie de importanţă:

- lamele de tipul à bord abattu foarte diverse în proporţie de 45-85%;- piese retuşate sau denticulate;- mici gratoare.Industria pe os este mai diferenţiată decât cea pe piatră, deosebindu-se de

exemplu, 6 tipuri de unelte folosite la tranşat, 14 tipuri de unelte pentru perforat. Cultura a cunoscut în evoluţia ei trei faze:- faza arhaică (anterioară mileniului XII);- faza clasică (mileniile XI-X), caracterizată prin prezenţa lamelor în

proporţie de 75-90%;- faza evoluată, care face tranziţia de la faza clasică şi neoliticul

mediteranean.Iberomaurisianul a acoperit o mare parte din Africa de Nord, din Nordul

Tunisiei până în Marocul Occidental, zonă fitoclimatică pe care geografii o numesc Tell: regiune cu relief contrastant ocupat de masive muntoase (Atlas), de văi şi câmpii, zonă căreia îi este specific climatul mediteranean, şi care, în perioada la care ne referim, cunoştea precipitaţii mai abundente şi temperaturi ceva mai scăzute decât astăzi.

Natufianul este una dintre cele mai vechi culturi urbane, cu locuinţe ovale sau rotunde, având temeliile de piatră.

Mezoliticul este caracterizat în Europa prin răspândirea:- arcului - Stellmoon (Anglia);

22

- a bărcii (monoxyla) - Star-Carr (Anglia);- a toporului propriu-zis. - despicător;

- târnăcop. Şi prin:- domesticirea câinelui;- primele locuinţe - colibe de suprafaţă;- apariţia secerii;- folosirea plasei de pescuit;- apariţia necropolelor.Prima cultură care se desprinde din Magdalenian în zona sudică este

Azillianul, fiindu-i specifice harponul aproape plat, cuţite pe lame retuşate lateral şi procesul de microlitizare. El ajunge în Crimeea ca rezultat al dezvoltării sincrone şi nu ca migraţie. În zona franceză apar galleţii - pietre de râu pictate cu funcţie magică.

? Teste de autoevaluare:- Explicaţi schimbările de floră şi faună specifice perioadei

postglaciare?- Care este pricipala consecinţă a acestei schimbări?- Caracterizaţi evoluţia culturală a omului în timpul

Epipaleoliticului şi a Mezoliticului.

23

Capitolul 4. "REVOLUŢIA NEOLITICĂ"

4.1. Caracteristicile perioadei

În epipaleolitic epicentrul dezvoltării omului era în Europa, însă odată cu perioada postglaciară, epicentrul se mută în zona Orientului. Totuşi, Marija Gimbutas şi Colin Renfrew resping ideea conform căreia zorii civilizaţiei îi reprezintă Asia Anterioară. Mai mult decât atât, Henrieta Todorova afirmă „Ex Balcani lux”.

În neolitic, oamenii învaţă să stăpânească resursele alimentare, devenind independenţi de capriciile naturii. Se transformă din consumatori în producători, prin cultivarea plantelor şi creşterea animalelor.

Inovaţiile epocii noi a pietrei sunt.- tehnica şlefuirii şi perforării uneltelor din piatră (silex, calcedonii provenite

din concreţiuni de silex ale formaţiunilor de calcare cretacice, cuarţit provenit din şisturile cristaline, gresii ş.a.);

-trecerea de la economia "prădătoare"(Guy Rachet) la una producătoare, de la cules şi vegecultură la cultivarea plantelor şi de la vânătoare la domesticirea şi

24

creşterea animalelor. Vegecultura depindea de reproducţia vegetativă a tuberculilor, a rădăcinilor sau a rizomilor.

- olăritului şi implicit roata. „Ceramica reprezintă poate cea mai veche întrebuinţare pe deplin conştientă şi calculată pe care omul a dat-o unei transformări chimice -esenţa procesului- căldura izolează din silicatul de aluminiu hidratatul – argila şi câteva molecule de apă, denumită „apă de compoziţie” (este nevoie de ardere la peste 6000 C)”. (Gordon Childe). Datorită faptului că ceramica va constitui reperul pentru definirea caracteristicilor culturale ale diverselor comunităţi neolitice, Richard Pittioni a propus să i se spună întregii perioade Keramikum .

- ocupaţii casnice: torsul şi ţesutul;- transportul la distanţe mari a unor blocuri de piatră pentru construcţiile

megalitice;- noi tipuri de unelte: plantatorul, săpăliga, plugul din lemn, secera, tesla,

fusaiola, greutăţile pentru războiul de ţesut şi pentru plasele de pescuit din lut;- cuptorul cu reverberaţie, pentru arderea ceramicii, dar şi pentru prelucrarea

aurului şi a cuprului;- locuinţe cu platforme groase de lipitură calcinată, care asigură un climat

salubru,- cele mai vechi soiuri de cereale: orzul, grâul şi meiul;- domesticirea şi creşterea animalelor. oaia şi capra, apoi porcul;- păstoritul - reprezentând o specializare în creşterea animalelor;- viaţa sedentară cu tot ce implică acest mod de viaţă;- aşezări de mari dimensiuni ce vor evolua spre stadiul urban;- perfecţionarea tehnicii măsurării timpului;- diviziunea muncii, creşterea rolului femeii în societate pe fondul unei

sacralizări a acesteia în contextul practicării cultului fecundităţii şi al fertilităţii;

- schimbări importante în universul spiritual pe fondul unei „solidarităţi mistice între om şi vegetaţie”(M.Eliade).

În evoluţia culturală a neoliticului se pot distinge două perioade.a) neolitic aceramic, etapă care a durat mult timp - începe la mijlocul mil.

IX-VIII î.Hr.b) neoliticul cu ceramică - mileniile VIII-IV î.Hr.

25

4.2. Difuziune

4.2.1. Orient, Balcani şi zona egeo-mediteraneană

4.2.1.a. Neoliticul timpuriu

Dinamica inovaţiilor neolitice începe în "Semiluna fertilă", după cum îi vor spune romanii, fiind teritoriul ce pleca de la Golful Persic, se întindea la nord şi îngloba Mesopotamia şi o parte din Turcia, şi se termina în Siria şi la Marea Mediterană. Curentul neolitic se va difuza de aici în întreaga Europă fie prin migraţie lentă de populaţie, fie prin aculturaţie. Principalele centre de difuziune au fost: Shanidar, Haçilar şi Çatal Hűyűk (la Sud de Konya). Neoliticul aceramic este atestat în Thessalia (unde câmpiile aluvionare au favorizat apariţia foarte curând a unor aşezări sedentare), la, Sesklo, Argissa-Sufli Magoula (unde a fost identificată faza „clasică” a civilizaţiei Sesklo) şi, după unii specialişti, în Iugoslavia. Deosebit de interesante sunt descoperirile de la Lepenski Vir, din zona Porţilor de Fier, ce par să indice o evoluţie specifică a neoliticului aceramic, fără legătură cu evoluţia culturală similară din restul zonei balcanice şi fără o dezvoltare ulterioară într-un neolitic cu ceramică. Pe baza rezultatelor obţinute prin metoda C-14, neoliticul timpuriu ar putea fi datat aici în mileniul al VII-lea şi al VI-lea î. Hr. În această perioadă, populaţia trăia în colibe din materiale perisabile, construite în şanţuri de formă pătrată sau eliptică, cu unghiurile rotunjite. Alături de locuinţe au fost identificate gropi de provizii, soluri bătătorite sau acoperite cu pietre şi vetre, precum şi urmele unor timide încercări de a produce ceramică, însă vasele sunt rudimentare, prost arse.

Nivele neolitice contemporane cu cele de mai sus s-au identificat şi la Soroca II - pe Nistru şi la Camena Moghila (în Ucraina). La Jarmo, aşezare neolitică din Kurdistanul iranian, s-au descoperit 16 nivele succesive, începând cu cele anterioare anului 6500 î.Hr., fără ceramică. În cele mai noi nivele există câteva recipiente mari de lut arse pe loc şi netransportabile, înfipte în sol. Către 6200-6100 Î.Hr. apare o ceramică ale cărei origini par să se regăsească la Tepe Guran, în aceeaşi zonă. Aşezarea de la Jarmo a fost abandonată cu puţin după anul 6000 î. Hr

Din acest moment, ceramica devine criteriul cel mai important pentru individualizarea diferitelor etape culturale corespunzând neoliticului. La început a predominat ceramica monocromă, mai mult sau mai puţin lustruită, iar la începutul

26

mileniului VI î. Hr. Apare ceramica pictată şi ceramica de culoare închisă, incizată. La Nea Nikomedia abundă vasele incizate, ce caracterizează faza a II-a, faza pre-Sesklo, când îşi fac apariţia stilurile ceramice. Decorul pictat reprezintă deocamdată simple motive geometrice şi desene fără a vădi o anumită intenţionalitate. Se dezvoltă, relativ brusc, târguşoare ale cărui clădiri se grupează în jurul unui edificiu central, de dimensiuni mai mari, ca de exemplu la Nea Nikomedia, în regiunea Aliakmon şi la Sesklo, unde aşezarea este foarte mare. În cadrul acestor aşezări, locuinţele sunt cu una sau două încăperi, fiind dispuse cu totul diferit faţă de cele din Orient, plasate înghesuit, cu construcţii ce dispun de numeroase încăperi. Unele locuinţe au temeliile din piatră, fiind construite din chirpici compact, acoperit la exterior cu plăci din piatră sau sunt pur şi simplu cu pereţii din chirpic susţinuţi de stâlpi dispuşi în şiruri.

Probabil familia este celula societăţii, în condiţiile în care economia se sprijină pe cele două ocupaţii ce devin mai complexe: agricultura şi creşterea animalelor. Această economie are un caracter familial ceea ce a condus probabil la creşterea importanţei rolului femeii în societate.

Egiptul a primit inovaţiile prin aculturaţie, ca şi Peninsula Balcanică, acum 7 000 de ani, prin Thessalia, Macedonia, Creta - Knossos şi Cipru - Hirokitia.

În Cyclade s-au dezvoltat două culturi neolitice: cultura Saliagos (5000-45000Î.Hr.) şi cultura Kephala (către 4500 î.Hr.). Oamenii trăiau în mici aşezări rurale grupate.

La Sesklo apare prima cultură neolitică europeană cu ceramică pictată. În orizontul I ceramica de la Sesklo este monocromă. în al doilea orizont, denumit Protosesklo apar elementele geometrice în decor şi o anumit lustruire a vasului. Ceramica policromă caracterizează orizontul III, Presesklo, de care este legat coridorul de ceramică ce va ajunge în nord până la Gura Baciului, lângă Cluj. Sesklo IV aparţine neoliticului mijlociu.

În Creta, insulă de mari proporţii în Sud-estul Mării Mediterane, ce închide la sud Marea Egee, neoliticul evoluează oarecum izolat faţă de partea continentală a Greciei şi Anatolia. Principalul centru este la Knossos.

Următorul orizont important de neolitic cu ceramică este Starčevo-Criş - dezvoltat pe un areal foarte mare, purtând diverse denumiri. Karanovo şi Kemikovici în Bulgaria, Körös în Ungaria. Complexul are patru faze de evoluţie.

În zona circummediteraneană apare o cultură care se difuzează şi pe latura nordică a continentului african, precum şi pe cea sudică a celui european, de-a lungul litoralului, ce poartă numele de cultură cardială, datorită ornamentării cu o scoică - Cardia - a ceramicii.

În centrul Europei, de-a lungul Văii Dunării, Gordon Childe a urmărit o ceramică decorată cu un motiv din benzi incizate, numind complexul - cultură danubiană, complex bandkeramic sau neolitic rubanat . Complexul are două

27

faze de evoluţie. În cea de a doua fază sunt folosite şi împunsăturile sub formă de volută. În spaţiul românesc este cunoscută sub numele de ceramică liniară.

Siturile aparţinând comunităţilor acestei culturi sunt dispuse în general în zoneel joase, câmpii aluvionare, sau pe terase. Urmele a două mari construcţii ce au avut funcţie de locuinţe au fost descoperite la Charmoy, de exemplu. Una dintre acestea, de tip clasic rectangulară cu doar trei pereţi interiori paraleli, care despărţeau în patru compartimente inegale spaţiul, şi o alta de tip trapezoidal, cu intrarea amenajată din două şiruri de stâlpi alăturaţi, avansând ca pentru a forma o streaşină. Înmormântările sunt variate: morminte izolate (Vinneuf), morminte printre locuinţele satului (Chaumont, Cheny), morminte grupate, adevărate necropole , morminte colective cu până la zece indivizi. Gropile sunt rectangulare sau ovoidale, câteodată circulare (gropile colective) şi adeseori sunt amenajate: banchete din nisip fin, destinate a sprijini capul defunctului; mici gropi conice, sterile din punctul de vedere al inventarului, care însoţesc gropile principale. Poziţia culcat pe o parte, cu picioarele îndoite este dominantă. Ritul de înmormântare este inhumaţia. Nu există o orientare specială a corpului celui decedat, iar inventarul funerar este depus în zona capului: coliere, dinţi de animale diverse, perforate sau nu, utilaj din silex (gratoare, vârfuri) sau os, chiar râşniţe. Capul putea fi încadrat de pietre masive.

Ceramica are forme, decor şi tehnică de ornamentare mai mult sau mai puţin diversificată. Dacă considerăm micile aşezări ca având un caracter temporar, unde ansamblurile de ceramică pot un element de identificare a activităţilor acestor călători, marile situri de la Armeau, Charmoy, Chaumont, Cheny sau Passy (în Franţa) prezintă un fond comun, însoţit de un anumit număr de forme şi decoruri originale.

În aceste fonduri comune, vasele semisferice sunt cele mai obişnuite. Decorul este adeseori dispus în benzi orizontale continui sau discontinui, putând să le fie asociate şi benzile verticale. Acest motiv, foarte frecvent, este analog celui din faza finală a ceramicii rubanate de pe cursul mijlociu al Rhinul. Motivele pot fi realizate cu pieptenele, cu un obiect ascuţit, cu un vârf fin şi chiar cu degetele sau unghia.

Baza economiei acestor comunităţi o reprezintă agricultura şi, cu roluri complementare acesteia, creşterea animalelor şi vânătoarea. Unele grupuri par de a fi mai mult ataşate de aceste din urmă ocupaţii.

O altă cultură aparţinând noeliticului mijlociu este cultura Chasséen, după numele sitului descoperit la Chassey (Saône-et-Loire, Franţa). Răspândită în partea centrală a Franţei şi în Bazinul Parizian, cultura este mărturia unei civilizaţii venite de pe ţărmurile mediteraneene. Siturile sunt în general de mici dimensiuni şi puţin numeroase, poate datorită prezenţei masive a comunităţilor purtătoare a culturii

28

rubanate. Evoluţia ceramicii indică fuziunea diferitelor influenţe, care au condus la apariţia unui facies apropiat de neoliticul mijlociu bourguignon.

4.2.1.b. Neoliticul mijlociu

Această perioadă este considerată ca reprezentând apogeul epocii neolitice.În ceea ce priveşte prelucrarea pietrei se remarcă o diversitate mai mare a

tipurilor de unelte, care revin la macrolitism, fiind foarte mult utilizat obsidianul. Unii specialişti consideră că schimbările din această perioadă se datorează pătrunderii în zona Mării Egee a unor populaţii ce vin din Orient. Sunt întemeiate acum câteva dintre centre cele mai importante ca de exemplu la Tzani Magoula, Tsangli, Zerelia, iar majoritatea aşezărilor din neoliticul timpuriu îşi măresc dimensiunile. Aşezarea de la Sesklo se întindea pe o suprafaţă de cca 7-10 ha. Este perioada în care apare un nou tip de construcţie, o clădire mai evoluată, având în partea din faţă un vestibul deschis şi două încăperi spaţioase, inegale ca dimensiuni definită drept megaron. Aşezarea de la Soufli Magoula este întărită cu un şanţ de apărare, lung şi destul de adânc.

Ceramica monocromă este decorată adesea cu benzi în relief, iar lustruirea este îngrijit realizată la vasele pictate. Stilul este cel al decorurilor pline (în scară, în meandre, în tablă de şah, în dinţi de ferăstrău, în formă de ramuri sau frunze etc) – Solid Style - trecându-se la decorul pictat cu roşu. În Grecia Orientală domină liniarul şi geometricul, iar spre sfârşitul perioadei se răspândeşte tehnica Urfirniss, caracterizat printr-un vernil strălucitor, cu decor şi tectonică variate.

Majoritatea aşezărilor greceşti din această perioadă au sfârşit tragic, ca urmare a unor incendii devastatoare.

4.2.1.c. Neoliticul dezvoltat / Eneoliticul / Chalcoliticul

Pentru perioada cuprinsă între 5500-3000 î. Hr. un deosebit interes prezintă descoperirile de la Haçilar, Alişar şi Beycesultan, din Asia Mică. În decursul mileniilor VII şi VI î.Hr., Anatolia va cunoaşte trecerea rapidă de la neolitic la eneolitic, pe fondul unei favorabile poziţii geografice, pe drumul ce lega Asia de Europa şi pe care era tranzitată arama, atât de necesară noii economii. Începând cu anul 5500 î.Hr. se constată în această regiune o anumită stagnare în raport cu dezvoltarea relativ rapidă a Mesopotamiei antice, care face mari progrese în evoluţia vieţii urbane, a organizării primelor canale de irigaţie, a prelucrării aramei, şi mai apoi a bronzului.

29

Anatolia îşi va reveni, sub noile impulsuri venite din Orientul Apropiat, dar între timp în zona egeeană şi Balcani începuse epoca bronzului. Astfel, prima aşezare de la Troia (Troia I) prezintă strânse legături cu vechea civilizaţie cicladică a bronzului, unde s-a descoperit o cetate mai veche decât Troia. Apariţia şi evoluţia primei aşezări (Troia I- 300-2500 î.Hr.) poate fi pusă pe seama exploatării zăcămintelor de aramă din zona sud-est europeană, iar perioada de stagnare ar putea fi explicată tocmai prin lipsa acestei materii prime. Este momentul când înfloresc mari aşezări ca cele de la Bubanj-Hum (în Iugoslavia), Krivodol (în Bulgaria) şi Gumelniţa ( în România). În fapt, produse gumelniţene, anterioare orizontului Troia I, au fost descoperite departe, la Dikili-Tash, în Tracia sudică. De altfel, strânsele raporturi între Asia Mică şi regiunile carpato-dunărene explică apariţia în această ultimă zonă a unui sanctuar cu picturi murale la Căscioarele, lângă Călăraşi.

În a doua jumătate a mileniului III î.Hr., se produc două mişcări de populaţii, în parte asociate cu răspândirea metalului în Europa:

- o populaţie, care vine dinspre spaţiile nord-pontice, ce aduce ceramica decorată cu şnurul şi topoare de luptă;

- o populaţie cu vase campaniforme (în formă de clopot).Populaţiile campaniforme/calciforme (în terminologia anglo-saxonă: Bell

Beaker/Beaker Folk), au drept caracteristică prezenţa vaselor ceramice în formă de pahare, care predomină, vase de băut în formă de clopot, răsturnat. Decorul acestora este realizat prin imprimare şi dispus în benzi paralele, orizontale ce înconjoară vasul. Războinici, arma preferată fiind arcul (în morminte s-au găsit plachete cu funcţia de brasarde de arcaşi), dispunând şi de pumnale cu limbă la mâner (pumnale occidentale), purtătorii acestei culturi aparţin, din punct de vedere somatic, tipului alpin - caucazian, fiind deosebiţi de dolicocefalii neolitici mediteraneeni prin brahicefalie (cap rotund). Cea mai mare parte a specialiştilor plasează originea lor în Iberia, unde s-au descoperit numeroase morminte sub tumuli rotunzi, în estuarul râului Tago şi în Valea Guadalquivirului. La Los Millares s-au identificat tholoi (morminte megalitice), ce par să indice prezenţa unei influenţe cretane (este vorba de mormintele cu tholos cu care sunt contemporane). La acestea se adaugă cunoştinţele lor de metalurgie ceea ce a făcut ca unii specialişti să-i considere originari din Asia sau din Europa Estică, poate Moravia, unde este uneori practicată incineraţia.

Semiagricolă, semipastorală, semirăzboinică, semicomercială, această populaţie se răspândeşte, paşnic, dar foarte repede în întreaga Europă Occidentală, ajungând în nord-vest, prin Valea Rinului şi Olanda, în Marea Britanie. În Europa centrală au întâlnit şi s-au unit uneori cu purtătorii culturii ceramicii şnurate.

30

Numele culturii este dat de modul de decorare a vaselor, pahare cu gâtul lung, folosind impresiunile cu şnurul sau incizia (în acel moment mai puţin utilizată). Aceste populaţii mai folosesc amfora sferică şi le sunt specifice securea de luptă (din aramă, imitată uneori în piatră, cu forme variate) şi înmormântările în tumuli sau în morminte individuale.

4.2.2. Europa Occidentală

Neoliticului din spaţiul central şi vest european îi sunt specifice câteva caracteristici privind comunităţile umane care evoluează în condiţii de climă, floră şi faună destul de asemănătoare cu cele actuale.

Astfel, în regiunea Alpilor Occidentali, pe malul numeroaselor lacuri din Elveţia, Nordul Italiei şi Franţa, s-au descoperit urmele palafitelor (locuinţe lacustre), sate pe piloni care pot fi asemănătoare cu cele din Noua Guinee. Obiectele căzute accidental în apă s-au păstrat în turba de pe fundul acestor zone mlăştinoase, în asemenea măsură că s-au putut identifica nu doar piese din piatră, os şi lemn, dar s-au recuperat chiar boabe de cereale, seminţe de fructe ş.a. Uneori aceste sate lacustre erau distruse datorită unui incendiu, iar obiecte de mobilier şi de provizii parţial carbonizate puteau ajunge pe fundul apei, reprezentând o şansă nesperată pentru arheologie de a reconstitui în detaliu viaţa palafiţilor. Astăzi se cunosc aproximativ 30 de asemenea aşezări în Italia, 30 în Franţa şi peste 300 în Elveţia. În provincia Trentino, în Italia, construirea unui astfel de sat lacustru, la Lendro, solicitase folosirea a peste 10 000 de piloni de susţinere. Casele sunt legate între ele prin podeţe realizate din trunchiuri de copac, amenajări care exclud ideea de individualism.

Alt complex specific Occidentului este curentul megalitic, prezent în Sardinia, Sicilia, Insulele Baleare, Malta, Spania, Franţa, sudul insulelor britanice, Ţările de Jos, nordul Germaniei şi regiunile scandinave. Caracterizat printr-o serie de monumente cu caracter funerar, se dezvoltă între mileniile IV - II î.Hr.

Cel mai vechi tip de construcţie megalitică este dolmenul (din bretonă: dol – men = masă de piatră) sau dolmenul cu culoar. Sunt lespezi foarte mari de piatră dispuse orizontal pe câte două lespezi înfipte în pământ.. Lespedea dolmenului din Mettray cântăreşte 65 tone, cel de la Cueva de Menga – Andaluzia având o greutate de 160 tone. În Franţa există circa 4 500 de astfel de construcţii. Ele puteau servi ca mese de altar pentru ofrande sau drept cameră sepulcrală pentru un şef de trib.

Megaliţii irlandezi ocupă un loc special în Europa Occidentală prin marele lor număr, varietatea arhitecturii şi frumuseţea decorurilor. Dacă prin câteva detalii putem recunoaşte legătura acestora cu monumente de acelaşi tip din alte ţări ce au o

31

faţadă oceanică, şi în special cu cele de la Ecosse şi din Bretagna, caracterul insular irlandez se regăseşte în construcţiile megalitice unele din primele manifestări ale originalităţii şi vitalităţii culturilor din această perioadă.

Începând cu secolul al XVIII-lea, aceste construcţii fac obiectul cercetărilor unor pasionaţi, trilitele de la Dowth (Comitatul Meath) de exemplu, fiind desenate în 1775 de Gabriel Beranger. Acelaşi artist a realizat, în 1779, primele relevee ale camerei megalitice înconjurate cu un cerc de pietre, reprezentând mormântul 7 de la Carrowmore (Comitetul Sligo) şi alte monumente.

Pentru monumentele irlandeze cele mai deosebite, arheologii folosesc termeni specifici. Court cairns (dolmenul cu culoar), termen impus de R. de Valera, în 1960; sunt tumuli lungi de 40-25 m, de formă ovală sau trapezoidală. Ele prezintă în interior o curte ovală neacoperită, în care accesul se făcea printr-o alee amenajată la est pe una din laturi sau pe faţada tumulului. Mormintele (până la patru) construite în axa monumentului, est-vest în general, se deschid în această curte; fiecare cameră funerară este adesea rectangulară şi compartimentă în două părţi cu laturile de 2 până la 5 m: pereţii acestora sunt formaţi din ortostate, pietre masive dispuse vertical în sol sau sunt construiţi din piatră seacă şi acoperite cu câteva dale mari.

Astfel de construcţii sunt cunoscute în partea de nord a Irlandei unde exemplarele cele mai tipice sunt cele de la Malin More (comitatul Donegal) cu patru camere, cel de la Deerpark (comitatul Sligo) cu trei camere, cel de la Creevykeel (comitatul Mayo) cu una sau două camere ş.a..

O altă formă de construcţie este apropiată ca formă sunt mormintele cu culoar reprezentaţi de lungi tumuli, care acoperă camere compartimentate (în două sau uneori patru părţi) ce se deschid spre o demi-curţi situate în faţade; acestea, concave, au limitele semicirculare, sunt bordate cu ortostate. Astfel de construcţii au fost descoperite la Ballywholan (Comitatul Tyrone) şi la Audleystown (Comitatul Down). Forma de demi-curte se găseşte în zona sud-vestică a Écosse-ului, în zona de coastă, până în Irlanda de Nord unde ele apar frecvent.

Mormintele megalitice cu culoar sunt numeroase în Valea Boyne, în centrul şi estul Irlandei, unde sunt uneori regrupate în necropole. Sunt fără îndoială cele mai spectaculoase prin dimensiunile lor şi prin decoraţii, fiind printre monumentele cele mai bine studiate: siturile de la New-Grange, de la Knowth şi de la Fourknoks. Cultura Boyne a evoluat în jumătatea de nord a Irlandei.

Aceste sepulturi se prezintă sub forma a trei planuri circulare, uneori impozante (cu diametre cuprinse între 15 şi 84 m şi înălţimi de până la 19 m): sunt în general înconjurate de un parament sau un şir de blocuri mari, uneori decorate. Faţada de la New-Grange prezintă, pe lângă blocul decorat plasat în faţa intrării culoarului a cărui prim lintou (buiandrug) este şi el decorat, un parament impozant de tuf moale în care sunt încastrate mici blocuri de cuarţ decorativ. Culoarele de

32

acces în camere sunt mai mult sau mai puţin lungi, de la 3 la 19 m (la New-Grange). O canelură sculptată în partea superioară a dalelor care acoperă culoarul a fost interpretată ca o rigolă de asanare. Camerele sunt concepute doar pe planuri circulare sau poligonale, rar pătrate şi mai des cruciforme. Această ultimă particularitate este tipică în necropolele de la Carrowkeel (Comitatul Sligo) şi la Loughcew (Comitatul Meath). Acoperişurile camerelor sunt realizate adesea din mari dale. Arta decorativă megalitică este asociată astfel cu mormintele cu culoar. Dalele gravate erau plasate în întregime în jurul monumentului pe culoare sau camere.

Motivele variate se combină într-o manieră riguroasă (Stilul I) la New-Grange, la Fourknocks, sau într-o manieră mai liberă (stilul II) la Dowth, la Loughcrew şi la New-Grange. Unele compoziţii par a fi juxtapunerea unor motive abstracte care se combină pentru a reprezenta o figură antropomorfă, ca cea de la Knowth West, în special. La New-Grange şi la Knowth s-au descoperit în mari bazine de pietre decorate urme ale incineraţiei.

Ansamblul megalitic al culturii Boyne pare foarte omogen, impresie care are la bază comparaţiile pe care arheologii le-au făcut cu ceea ce au găsit în Marea Britanie şi în Bretagne.

Cronologia construirii acestor monumente nu a fost încă stabilită cu certitudine, în condiţiile în care elementele databile provenind din inventarul – mobilierul funerar din morminte putea fi depus uneori cu mult după construirea propriu-zisă, fiind vorba de o reutilizare a acestora Resturile din mormintele-curte irlandeze nu erau rezultatul utilizării construcţiei ca loc de înmormântare, ele fiind probabil folosite ca lăcaşuri sacre unde se depuneau ofrande (Marija Gimbutas). În unele s-au găsit însă şi schelete, chiar în număr mare (până la 350), dezarticulate. Pare a fi reconfirmată astfel teoria „osuarelor”. Cairn-urile (tumulii) lungi din Marea Britanie aveau în interior construcţii din lemn şi piatră, podele de scânduri, fiind considerate simple case mortuare. Se practica excarnaţia, morţii fiind expuşi păsărilor de pradă pe când se aflau în casele mortuare. Zeiţa – pasăre venea sub formă de vultur/bufniţă ş. a.

O altă formă întâlnită în cadrul complexului megalitic sunt cromlehurile (din limba velşă: crom = oval şi llech = piatră), mai multe pietre verticale dispuse în cerc, la distanţe egale unele de altele, în jurul unei pietre mai mari. Construcţiile de acest tip de la Avebury şi Stonehenge „constituie cele mai uimitoare construcţii preistorice nu numai din Insulele Britanice, dar din întreaga lume. Ambele pot fi pe drept cuvânt comparate cu nişte catedrale „(Gordon Childe, 1949).

Ele reprezintă în fapt un aliniament circular de menhiri, care este posibil să fi înconjurat un mormânt colectiv sau să fi servit pentru delimitarea unei arii sacre în care aveau loc diverse ceremonii de cult. Cea mai celebră construcţie de acest tip este cea de la Stonehenge, din ţinutul Essex, în sudul Angliei. Construcţia se află în

33

interiorul unul val uriaş de pământ, care are un diametru de 11 km, iar singura cale de acces o constituia o stradă lungă de 2 700 m şi lată de 91 m. În jurul ansamblului central a fost identificată o necropolă.

În zona mediteraneană, cele mai vechi construcţii megalitice datează de acum 3500 ani î.Hr.. Cea mai densă aglomeraţie de astfel de construcţii din zonă se află în arhipeleagul maltez, unde au fost descoperite şase grupuri de temple, în număr de circa 30.

În a doua jumătate a mileniului IV î.Hr. a migrat în această zonă o populaţie ce venea din Sicilia, ce aduc un cult al strămoşilor şi construiesc temple dintre care cele mai cunoscute sunt grupurile din centrele de la Ggantija, Tarxien, Mnajdra, Hagar Qin şi Ta Hagrat. Tehnica de construcţie a acestor monumente presupune existenţa a două sau trei sisteme de curţi separate, având forma în plan a unei frunze de trifoi. Curţile par să fi fost acoperite cu piei de animale fixate pe bârne din lemn, iar de jur împrejur erau dispuse lespezi de piatră, înalte până la 2 şi 4 m.În fundul ultimei curţi apare faţada templului propriu-zis. La Ggantija aceasta din urmă avea o înălţime de 16 m, reprezentând probabil „cel mai vechi exterior de construcţie din lume conceput arhitectural” (Renfrew). În acelaşi timp, la Hagar este folosită pentru prima dată piatra fasonată. Uneori blocurile de piatră sunt ornamentate prin ciocănire, cu spirale duble, în relief, şi cu frize reprezentând animale. Ansamblul arhitectural mai presupune existenţa unor coridoare, încăperi laterale, uşi tăiate în mijlocul unei uriaşe lespezi şlefuite, altare pentru sacrificii, cu nişe pentru ofrande şi tabernacole pentru statui poate.

În mormintele şi construcţiile sacre din Malta s-au descoperit un număr mare de statui din piatră de calcar sau modelate în lut ars (în mare majoritate figuri feminine, caracterizate prin forme anatomice exagerate, ex. Venus din Malta – o figurină din lut ars), precum şi vase ceramice ornamentate prin incizie. Este interesant faptul că în Templul din Tarxien s-a descoperit o parte dintr-o statuie ce pare să fi avut iniţial 2,70 m înălţime, fiind prima statuie monumentală cunoscută în istorie.

4.2.3 America precolumbiană

Civilizaţiile aşa-numite precolumbiene nu depăşesc etapa neolitică, prezentând o serie de caracteristici specifice. Nu folosesc animalele de tracţiune, nu utilizează roata ca mijloc de transport şi nici pentru a desăvârşi formele ceramice, însă au topoare din piatră. Printre aceste civilizaţii sunt de menţionat:

- irochezii;- algoguinii (din partea estică a Americii de Nord);- tupi-guaranii sau caraibii (din nord-estul şi centrul Americii de Sud);

34

- ges (din estul şi sudul Braziliei);- patagonezii (cunoscuţi în regiunea Pampas);- chib-cha (creatorii culturii cu cel mai întins areal din sud-estul Americii

de Sud).Civilizaţia Chib-cha, reprezentată de grupuri de mai multe triburi

războinice organizate în uniuni de triburi, ce au locuit pe un areal destul de mare ce include complexul Anzilor cu teritoriile de la Costa Rica, Panama până în Columbia şi din în nordul provinciei Santander, cu unele ramificaţii până în Ecuador. Ocupaţiile acestora erau vânătoarea, agricultura (cultivau porumb, dovleac, bumbac, agave) , meşteşugurile şi războiul. În ceea ce priveşte viaţa spirituală, erau politeişti, numărul de zeităţi fiind foarte mare, reflectând existenţa a numeroase triburi. În ajunul venirii spaniolilor credeau cu toţii în existenţa unei divinităţi numite Bochico (zeul Soare). Acesta era înfăţişat ca un preot bătrân cu părul alb, lung, încins cu o bandă peste frunte, fiind îmbrăcat într-o tunică, iar pe umeri purta un şal de bumbac. A fost numit Sugunsua (Omul nevăzut) deoarece legenda spune că într-o zi a dispărut nu se ştie cum şi unde. Deseori apărea în pereche cu Huitaco (Luna), soţia sa, ambii fiind consideraţi protectori ai fecundităţii.

?: Teste de autoevaluare:- Unde apare curentul de neolitizare şi cum se difuzează?- Ce inovaţii determină profundele schimbări din perioada neolitică?- Caracterizaţi evoluţia culturală a comunităţilor umane din Orient şi

partea răsăriteană a continentului european. - Ce specific au culturile neolitice din Vestul Europei?

Capitolul 5.

CREDINŢE ŞI PRACTICI RELIGIOASE ÎN PALEOLITIC ŞI NEOLITIC

35

Vorbind despre comunităţile primitive fără a aminti de religiozitatea lor, de rituri, de credinţe, ar fi o gravă lacună, având în vedere faptul că aceste aspecte au influenţat organizarea socială şi viaţa oamenilor

Într-un cadru bogat în manifestări naturale încă neexplicate ca „Spiritul muntelui”, la raportul între misterele naturii şi ale minţii umane ce căuta să interpreteze aceste mistere, trăind sentimente ca : uimirea, mirarea, emoţia. Se naşte astfel un cult al zeului Soare.

Dincolo de creaţiile sale materiale, omul preistoric a dezvoltat şi activităţi pur intelectuale care n-au lăsat nici o urmă: discursul oral, muzica, ideile şi credinţele, organizarea socială şi politică, domenii închise şi inaccesibile. Teoriile asupra religiei şi credinţelor populaţiilor preistorice (ca de exemplu Marea Zeiţă, sacrificiile umane sau antropofagia în Creta), sau în legătură cu sistemele lor sociale (ca de exemplu matriarhatul) pot fi considerate ca teorii arbitrare sau simple ipoteze.

Abatele Henri Breuil, referindu-se la originile artei paleolitice constată că arta figurativă „este departe de a fi legată de un stadiu evoluat de civilizaţie”.

Arta apare în paleoliticul superior (acum 42 000 de ani în urmă pentru zona centrală a Europei şi respectiv acum 31.000 de ani, în regiunea franco-cantabrică), principalele tehnici fiind sculptura, incizia, basorelieful, precum şi pictura rupestră.

Maxima înflorire a tehnicii artei parietale elaborată de comunităţile magdaleniene are ca rezultat redarea foarte realistă şi nuanţată a animalelor care au făcut obiectul unei atente observaţii anterior. H.Breuil consideră că aceste realizări trebuie puse pe seama „cunoaşterii profunde a formelor animale pe care numai experienţa cotidiană a vieţii vânătorului cu marile animale o poate da”. „Arta apare odată cu viaţa socială – afirma Tudor Vianu – şi nu o părăseşte niciodată”. Ea este rezultatul reflecţiei omului, conştient de sine însuşi şi raportându-se la mediul înconjurător.

În realizarea practică a picturilor amintite s-au putut determina două cicluri succesive şi independente de evoluţie a tehnicii: un ciclu cuprinzând aurignacianul şi perigordianul, iar celui de-al doilea corespunzându-i solutreanul şi magdalenianul. Primului ciclu îi putem atribui picturile din peşterile: Altamira, Castillo, Troi Frére, Pech Merle. Apar reprezentate amprente de mâini tinere înconjurate de un fond roşu, brun sau violaceu. Al doilea ciclu este reprezentat de apariţia figurilor pictate. Apar frumoase basoreliefuri. Leroi Gourhan clasifică producţia artistică a paleoliticului superior în trei categorii:

- obiecte decorate: vârfuri de os, corn de ren (obiecte cu utilizare pe termen scurt) şi unelte, obiecte de podoabe, baghete semirotunde din corn de ren- percutoare (obiecte cu utilizare pe termen lung);

- piese de artă mobiliară: statuete din piatră;

36

- obiecte de artă parietală: urme de mâini, gravuri, basoreliefuri, modelaje în argilă, pictura propriu-zisă.

În ceea ce priveşte arta parietală, dacă în aurignacian animalele rămân multă vreme „înţepenite” în poziţii statice, începând cu magdalenianul

Dacă primele desene sunt schiţate fugar, apar treptat desene liniare şi colorit neted monocrom, folosindu-se culoarea roşie sau galbenă, pentru ca să se treacă apoi la picturile policrome, cu pete de culoare prin intermediul căreia se redă volumul şi forma obiectului, la aplicarea culorii în straturi succesive, urmărindu-se schimbarea intensităţii nuanţei. Arta rupestră se caracterizează prin realism, este plină de viaţă, „artiştii” reuşind să creeze scene dinamice, fiind surprinse cu măiestrie mişcările animalelor şi stări, atitudini de moment ce le sunt specifice.

Observaţia legată de vânătoare a stat la baza cunoaşterii anatomiei animalelor, a descoperirii punctelor vitale: inima şi creierul. Acestea au facilitat şi dobândirea unor tehnici medicale care au oferit posibilitatea îngrijirii fracturilor şi luxaţiilor, folosirea unor plante cu efect coagulant pentru a opri o hemoragie, folosirea antisepticelor vegetale ş.a., ale căror secrete rămân probabil la îndemâna vraciului sau şamanului de care este legată şi practica magiei. Problema care se pune este însă modul de definire a acesteia, fiind un domeniu al controlului incert (Mnadics György). Magia s-a născut ca un reflexie a activităţii simbolice menită să elimine incertitudinile (B.Malinowski), reprezentând o încercare de a prelungi controlul şi asupra unor domenii ce nu pot fi controlate în realitate.

Mircea Eliade, prin analogie cu gintele de vânători contemporani, distinge ca Fiinţe Supreme însoţitorii sau ”spirite păzitoare” therioforme, care protejează atât vânatul, cât şi vânătorii, spiritele junglei şi spiritele diferitelor specii de animale. Oamenii credeau, în această perioadă, că ţara morţilor se află în spatele orizontului, în afara teritoriului cunoscut, iar craniul „găzduieşte” „sufletul” sau „viaţa” animalului sau a omului, atât timp cât ambii sunt înzestraţi cu sânge cald, roşu. Astfel, există o „legătură mistică” între societăţile umane şi animalele pe care acestea trebuie să le jertfească pentru a-şi asigura supravieţuirea.

Dar spaţiul limitat al acestei lucrări nu ne îngăduie să stăruim mai mult asupra unui subiect atât de generos, astfel că vorbi în continuare despre o altă etapă din istoria omenirii, neoliticul.

Spre deosebire de oamenii epocii paleolitice, total dependenţi de natură şi capriciile acesteia, neoliticii sunt producători, iar modul lor de viaţă s-a schimbat foarte mult. Cultivând plante şi domesticind animalele, aceştia stabilesc raporturi diferite cu mediul natural în care trăiesc. În plus, dinamica inovaţiilor presupune şi o adaptare rapidă la noile realităţi, care au la bază o serie de descoperiri importante precum ceramica. Din lut nu se obţin doar vase ci şi o plastică cu semnificaţii spirituale, mărturii importante pentru reconstituirea universului religios al comunităţilor neolitice, demers de altfel deosebit de dificil. Şi acest lucru este facil

37

de înţeles dacă avem în vedere faptul că fiecare noţiune a apărut prin autocritica limbajului – prin gândire. Noţiunile cu care operăm astăzi, au la bază o anumită experienţă ce le conferă anumite sensuri, care de multe ori sunt cu totul altele decât cele cunoscute de cei care ne-au precedat cu atâtea milenii în urmă.

Revenind însă la spiritualitatea perioadei neolitice, sunt de menţionat figurinele din lut ars, antropomorfe (numeroase figurine feminine) şi zoomorfe. Figurine feminine din piatră sau fildeş (Venerele din Lespugnes, Willendorf – Austria, Laussel – Dordogne, Franţa, Gagarino – Ucraina, de exemplu) „populează” şi universul spiritual al paleoliticului superior, constituind reprezentări ale unei forţe supranaturale feminine cu puteri magico-religioase, Marea Zeiţă sau Zeiţa Pasăre, fără a putea însă vorbi de zeitate cu sensurile obişnuite, acestea fiind legate mai mult de existenţa unor rituri, practici religioase. Un interes deosebit trebuie acordate credem, gesturilor, ipostazelor în care sunt surprinse aceste figurine, ce pot indica epifanii ale unor puteri sacre sau ale unui „mister” cosmic.

Arta şi spiritualitatea epocii neolitice se deosebesc radical de cea a epocii anterioare, atât prin ampla difuziune geografică, cât şi prin vivacitatea extraordinară care reflectă mişcările omului, fiind o artă a observaţiei, dar şi a activităţii grupului, a scenelor de amploare, a vieţii cotidiene.

Impresionează realismul vizual, completat de realismul logic, dominante fiind ideile abstracte, intens şi sugestiv comunicate prin intermediul stilizării, care va conduce la preferinţa pentru anumite motive - geometrismul decorativ. Senzaţiile, sentimentele, ideile sunt sugerate, în timp ce omul devine o figură oarecum centrală, surprinsă în cele mai diverse atitudini şi acţiuni, individuale sau colective.

Cultivarea plantelor şi creşterea animalelor induc omului credinţe cu caracter chtonian, în care el stabileşte concordanţe între fertilitatea şi fecunditatea pământului şi atributele specifice femeii, ea însăşi dătătoare de viaţă, în măsura în care cunoaşte „misterul” acesteia, precum şi pe cel al morţii. Raportate la nivelul cosmic, ciclurile specifice vieţii omului, naştere – moarte, primesc sensuri universale. În acelaşi timp, cultul fecundităţii şi al fertilităţii specific Orientului şi părţii răsăritene a Europei, este contemporan şi cu alte manifestări ale vieţii religioase, concretizate în încercări de amenaja spaţiul sacru, delimitat în cadrul orizontului profan, întocmai cum sunt delimitate, treptat, spaţiile celor morţi – necropolele, scoase în afara arealului locuit de cei vii. Apar astfel de sanctuare, de exemplu, la Căscioarele (un model din lut -România) în cadrul culturii Boian, la Parţa, în cadrul culturii Vinča-Turdaş, cu analogii evidente la Çatal Hüyük.

Maria Gimbutas vorbeşte şi de cultul Zeiţei pasăre, legat de apă ca element primordial şi crucial al vieţii, prezent în zonele mai aride cum ar fi arealul balcanic şi Grecia, fiind asociată şi cu laptele şi cu ideea de hrană, în general, cu

38

maternitatea. Cultul respectiv reprezintă, după aceeaşi autoare, o trinitate: viaţă – moarte – înviere.

Ritualurile magico-religioase din perioada neolitică rămân însă o enigmă, mecanismul, forma, obiectul şi scopul lor fiind cel mult deduse cu o oarecare aproximaţie prin analogii, care se pot stabili cu practici specifice comunităţilor aflate pe aceeaşi treaptă de evoluţie culturală astăzi.

Se ştie însă faptul că erau practicate sacrificiile de animale, precum şi sacrificiile umane, după cum le atestă unele descoperiri din perimetrul dobrogean de evoluţie a comunităţilor Gumelniţa, dar şi descoperirile din Germania, de la Tiefenellern, unde au fost identificate resturile a 38 de persoane sacrificate, în majoritate fete şi femei. Se ştie, de asemenea, faptul că erau sacrificaţi copiii, înmormântaţi apoi sub pragul sau podeaua casei, cu speranţa că sufletele curate ale acestora vor proteja şi vor aduce chiar belşug acelei case.

În acelaşi timp, în partea Occidentală a Europei, sunt prezente câteva particularităţi care individualizează comunităţile umane din aceste regiuni. Evoluând în cadrul unui complex cultural pe care specialiştii îl numesc megalitic, comunităţile umane practicau se pare un cult al strămoşilor, pe fondul prezenţei şi a unor culte uraniene, în centrul cărora se afla soarele. Construcţiile megalitice sunt exemple concrete ale înaltului grad de abstractizare şi ale complexei concepţii pe care oamenii o aveau în legătură cu lumea, viaţa şi forţele supranaturale. Putem vorbi de o valorizare deosebită a spaţiului sacru, „Centru al lumii”, loc privilegiat în care este posibilă săvârşirea comunicării cu cerul şi forţele care guvernează de aici lumea, şi în acelaşi timp cu lumea subpământeană, cu spiritele celor morţi.

În unele regiuni (din Pen. Iberică şi Franţa şi, mai ales, în Malta) au fost identificate urmele unui cult al zeiţei (albe) a morţii. În Malta, cercetările arheologice au pus în evidenţă 17 temple (estimându-se că numărul acestora ar putea fi mai mare), ceea ce i-a făcut pe specialişti să presupună că regiunea reprezenta în epocă o Isola sacra. Pereţii templelor sunt decoraţi cu admirabile spirale în basorelief, sunt prezente statui din piatră şi probabil se oficiau aici ceremonii ce presupuneau procesiuni, şi o complexă coregrafie rituală.

Mormintele săpate în stâncă au formă de matrice, revelând prezenţa unor concepţii conform cărora moarte nu este decât o nouă naştere la o altă viaţă, ceea ce explică preferinţa pentru poziţia de fetus a corpului celui mort. Templul ar putea reprezenta la o altă scară aceeaşi reîntoarcere în „pântecele zeiţei”, dar de data aceasta a celor vii.

O altă constatare este faptul că majoritatea mormintelor sunt situate în movile uriaşe, unele dintre ele conţinând chiar peste 100 de trupuri, reprezentând dovada unei practici ce a continuat timp de mai multe generaţii ale aceleiaşi gens.

Menhirii constituiau la rândul lor, un fel de „substituite” ale corpurilor celor morţi, în care sufletele acestora se puteau, poate, reîntrupa pentru a participa la

39

banchetul funerar, prânzuri rituale ţinute deasupra mormintelor. Astfel, aceste monumente erau se pare considerate locuinţe, trupuri ale celor morţi. Se credea şi că sufletele celor morţi ar putea părăsi, din când în când, locuinţele lor, şi pentru a le facilita „ieşirea” se practicau nişte „găuri ale sufletelor” în pietrele care acopereau mormântul.

Concluzie:Spiritualitatea comunităţilor umane ce evoluează cultural de-a lungul a ceea

ce specialiştii numesc generic Epoca pietrei cunoaşte o serie de elemente de continuitate (în ceea ce priveşte credinţa în existenţa unor forţe supranaturale, care guvernează universul, precum şi într-o viaţă de după moarte), dar şi numeroase elemente distinctive pentru fiecare perioadă în parte.

Astfel, dacă perioada paleolitică transpune în plan mental şi religios calitatea omului de consumator, de fiinţă dependentă de natură pentru a-şi satisface necesităţile biologice, neoliticul, cu întreaga gamă de inovaţii, va cunoaşte o schimbare în ceea ce priveşte raportul dintre om şi natură. Încetând să mai practice în primul rând vânătoarea, relaţia mistică cu animalele sălbatice dispare treptat, fiind înlocuită de o serie de reprezentări abstracte, în cadrul cărora simbolul joacă un rol primordial.

Lumea, cosmosul sunt concepute în funcţie de structurile fundamentale ale raţiunii umane, logic, senzaţiile şi sentimentele fiind apoi transpuse în limbaje specifice pentru a putea fi comunicate celorlalţi. Predomină în această perioadă cultul fecundităţii şi fertitlităţii (în Orient), grija pentru amenajarea spaţiului sacru, cultul morţilor, credinţele avînd caractere chtonieine, uraniene sau mixte (în Occident).

Fig. 1. Subiecte reprezentate de artiştii paleolitici:

Subiectele reprezentate de artişti(în procentaj, pe 1800 de figuri)

Subiectele reprezentate de artişti (în procentaj, pe 1800 de figuri)

1. cal 24 9. urs 32. amprente de mâini 15 10. peşte 33. bizoni 15 11. femeie 2,54. semne 7 12. felină 25. ren 6,5 13. pasăre 16. bour 5 14. mamut 17. cerb, căprioară 4,5 15. rinocer 18. om 4 16. lup sub 1

40

(După A.Leroi-Gourhan, Religion de la Préhistoire, Paris,1982)

?: Teste de autoevaluare:- Ce caracteristici prezintă viaţa spirituală a omului din paleolitic?- Determinaţi schimbările care apar în epoca neolitic. Ce bază au aceste

schimbări?- Ce semnificaţie au reprezentările feminine în cadrul culturilor neolitice

din Orient, Balcani şi spaţiul central-est răsăritean? Dar complexele megalitice din Vestul Europei?

41

Capitolul 6.

EPOCA METALELOR

6.1. Metalurgia bronzului

Descoperirea bronzului a marcat fără îndoială un important progres în istoria omeniri. Bronzul este un aliaj obţinut prin combinarea aramei (în proporţie de 90%) cu cositorul, arsen, antimoniu sau plumbul (în proporţie de 10%). Aliajul avea ca scop îmbunătăţirea calităţii cuprului, prea moale, şi coborârea temperaturii de topire (temperaturile de fuziune sunt inferioare celor specifice metalelor pure). Iniţial au fost exploatate zăcămintele de suprafaţă – cele mai bogate, dar şi cele care se epuizează cel mai repede – după care s-au practicat puţuri sau galerii pentru a se ajunge la minerale.

În procesul metalurgic un rol deosebit de important îl joacă temperatura ce putea fi controlată prin intermediul cuptoarelor (de la simple gropi săpate în pământ până la cele mai elaborate – comportând diverse procedee de aerisire, orificii de evacuare) şi folosirea foalelor. Aceste operaţii erau practicate de meşteri în ateliere specializate, cu amenajări şi utilaje specifice.

6.1.1. Tehnici

Metalurgia bronzului se bazează pe cunoştinţele dobândite în timp de cei ce prelucrau arama, care putea fi prelucrată prin topire, iar odată răcită prezenta o anumită duritate şi pe posibilitatea obţinerii materiei prime prin arderea minereurilor sau pământuri cristaline, la temperaturi ridicate şi în contact direct cu cărbunele de lemn, realizându-se astfel reducţia.

Iniţial, cuprul era exploatat în stare nativă (filoane) – la Sialk, de exemplu, în Iran, şi prelucrat apoi prin ciocănire. Indienii din America de Nord au avut la

42

dispoziţie cantităţi mari de cupru nativ, pe care-l exploatau pe malurile Marilor Lacuri.

Prin topire însă, arama putea fi prelucrată mai uşor, se obţineau lame tăioase cum nu se realizau din piatră, iar odată tocită partea activă, obiectul putea fi retopit şi remodelat la nesfârşit. Meşterii dispuneau de un inventar specific: cuptoare, creuzete, cleşti ş.a.m.d.

Activitatea metalurgică poate fi considerată cea mai veche activitate specializată.

Descoperirea bronzului a oferit meşterilor posibilitatea de a crea obiecte mai rezistente şi mai diversificate din punctul de vedere al funcţionalităţii. Un alt avantaj a fost temperatura mai mică de topire (cca. 8000 C), ceea ce însemna şi o economie importantă de combustibil. Gama produselor obţinute prin topirea şi turnarea în forme a bronzului (se folosea metoda cerei pierdute) includea unelte, arme şi podoabe.

6.1.2. Difuziune

Acum 3 000 de ani î.Hr. apar în Orientul Apropiat şi Nordul Indiei trei factori care vor determina alte schimbări în viaţa oamenilor: irigaţia, metalurgia bronzului şi contactul cu triburile de păstori nomazi. Comunităţile agrare din Valea Nilului, a Tigrului, Eufratului, Indusului se centralizează, transformându-se în aglomerări urbane.

În Egipt, Siria, Fenicia, Mesopotamia, India de Nord se dezvoltă şi schimbul de mărfuri, în măsura în care acestea dispun de surse importante de materii prime, iar comunicarea între comunităţi, pe această cale, conduce la o uniformizare artistică şi religioasă.

Din Anatolia, metalurgia bronzului se difuzează, peste Marea Egee, în Grecia, Peninsula Balcanică, în Thracia, Macedonia, Thessalia, apoi la nord de Balcani şi de-a lungul Văii Dunării.

Astfel, cronologia epocii bronzului cunoaşte decalaje pe largi zone geografice, reperul constituindu-l (după P.Reinecke) evoluţia din zona sudică şi respectiv din centrul Europei.

Prima vârstă a bronzului (sau bronzul vechi) este datată în mileniul III (3200-2000 î.Hr.) şi constituie evoluţia civilizaţiei neolitice care s-a dezvoltat înainte în Asia Mică şi Cyclade. Difuzarea metalurgiei bronzului, facilitată de abundenţa resurselor miniere, a condus la schimbări fundamentale în modul de viaţă a insularilor, la sfârşitul mileniului al IV-lea, această activitate părând a fi fost limitată la producţia utilitară unde decorul nu este necesar. S-au păstrat câteva

43

piese, arme şi diverse unelte, care dovedesc impactul metalului în viaţa cotidiană: mai numeroase la jumătatea mileniului IV, aceste obiecte, obţinute prin batere, asigurau protecţia proprietarilor, şi preponderenţa meşterilor de la cei specializaţi în tehnica prelucrării cuprului până la tâmplari, meşteşuguri foarte importante pentru populaţiile preocupate şi de navigaţie. Utilizarea bronzului explică creşterea numerică şi ca volum a figurinelor din marmură din Cycladicul vechi II. Printre alte metale, argintul ce abundă, este folosit la confecţionarea vaselor foarte delicate, din categoria cupelor din colecţia Goulandris. Primele pyxide cilindrice, flacoane piriforme din grupul Kampos, urcioare cu cioc şi cratere din grupul Kastri şi Amorgos sunt ilustrate prin exemplarele cele mai reprezentative.

Însă cel mai important mod de exprimare a gustului estetic pentru locuitorii insulelor Cyclade rămâne ceramica. În afară de evoluţia formelor se înregistrează şi o schmbare a decorului în funcţie de care specialiştii stabilesc cronologia acestei perioade.

În China, epoca bronzului începe în 1 600 î.Hr.

6.1.3.a. Bronzul timpuriu

Pe coasta Asiei Mici, dominând intrarea meridională a Dardanelelor s-a dezvoltat Troia I (3000-2500 î. Hr.) , iniţial o aşezare puternic întărită, ce ocupa o suprafaţă nu prea mare (diametrul fiind de 90 m). S-au păstrat părţi din zidul de apărare şi poarta, flancată de două turnuri. Aşezarea aparţine celei mai vechi faze a bronzului, iar sfârşitul ei s-a datorat unei puternice incendieri. Deşi mesopotamienii şi egiptenii cunoşteau şi foloseau deja scrierea, aceasta a rămas necunoscută în această zonă.

În Cyclade, un mare complex insular care domină centrul Mării Egee (gr. Kyklos=cerc, insulele fiind dispuse în cerc în jurul insulei Delos), ca în toate societăţile insulare, introducerea elementelor alogene nu a produs o înnoire – brutală sau nu - de populaţii. Elementele noi sunt selectate, asimilate treptat, deseori total, de societatea cycladică, însă aceasta reuşeşte să-şi păstreze fizionomia specifică. Obişnuiţi să se confrunte cu sărăcia şi cu condiţii de viaţă deseori dure, locuitorii acestei zone sunt inventivi atunci când sunt puşi în situaţia de a căuta şi exploata cele câteva resurse pe care insulele le pun la dispoziţia lor.

În timpul Cycladicului Vechi I (3200-2800 î.Hr.) oamenii prelucrează obsidianul şi piatra vulcanică ce abundă la Melos, marmura, plumbul,ş.a.. Bronzul timpuriu se caracterizează prin existenţa unor simple cabane, construite din materiale perisabile, înmormântări individuale în morminte cu dale din piatră (în cistă) şi forme ceramice puţine. Acestei perioade îi aparţin mai multe grupuri culturale: gupurile Lakkoudes, Pelos şi Plastiras, cărora le corespund diverse figurine din marmură. Cycladicului Vechi II reprezintă apogeul civilizaţiei

44

cycladice. Siturile de locuit de pe coastă nefortificate sunt abandonate în favoarea aşezărilor plasate pe înălţimi, ale căror pante mai accesibile sunt protejate prin întărituri. Arhitectura este mai elaborată în raport cu faza precedentă, casele sunt construite din piatră, urmând un plan rectangular sau curbiform, fiind acoperite cu pământ bătătorit depus pe grinzi masive din lemn.

Începutul epocii bronzului poartă în Grecia numele convenţional de Helladic, care cuprinde trei faze de evoluţie: Helladicul Vechi, Helladicul Mijlociu şi Helladicul Recent. Prima fază corespunde civilizaţiei anatoliene a noilor veniţi, care vor fi asimilaţi la rândul lor, către 1950, de alţi năvălitori.

În această perioadă, Europa de sud-est este, din punct de vedere etnic, rezultatul integrării în mediul său cu tradiţie neolitică a unei succesiuni de comunităţi alogene, de origini diferite, pătrunse în această regiune în trei mari perioade: în eneoliticul târziu, perioada de tranziţie spre epoca bronzului şi spre sfârşitul bronzului timpuriu (Petre Roman).

În centrul Europei (Boemia, Republica Cehă astăzi) bogate depozite de cupru şi staniu au facilitat dezvoltarea tehnologiei de prelucrare a bronzului în timpul mileniului III î.Hr.. Pentru această perioadă sunt tipice mormintele regale şi aristocratice acoperite de kurgane (barrow) sau tumuli, însă în mileniul următor intervine o schimbare; incineraţia devine o practică comună, şi înmormântările în urnă (urnfields) încep să stabilească un obicei.

Din amestecul culturii ceramicii şnurate cu componente ale culturii paharelor în formă de clopot se nasc noi culturi, ca de exemplu, Unětice, cultura ceramicii încrustate. În bazinul Dunării, vestul României şi nordul Iugoslaviei modul de viaţă, pe care M.Gimbutas îl numeşte „vechi european”, continuă în cadrul culturilor Nagyrév şi Periam. La est se răspânesc grupuri ce au suferit procesul de indo-europenizare: Hatvan, urmat de Otomani-Wietenberg, Monteoru şi Tei.

6.1.3.b. Bronzul mijlociu

Este perioada în care, în Anatolia centrală apare şi se dezvoltă Regatul Hatti (2500-2000 î.Hr.). Deşi foarte influenţaţi de Mesopotamia, hattiţii şi-au păstrat originalitatea în arta şi civilizaţia lor. Timp de aproape două milenii, de acum 2500 până acum 700 î.Hr., Anatolia a cunoscut existenţa unor mici regate în care regele îşi asuma şi rolul de mare preot. În acelaşi timp cu marile migraţii de indo-europeni din Nordul Europei spre regiunile mai calde din Sud, la sfârşitul mileniului III î.Hr. pătrund peste Caucaz în Anatolia hittiţii. În cursul primei jumătăţi a mileniului II, principatele indo-europenilor coexistă cu cele ale hittiţilor, pentru ca spre 1700 î. Hr. întreaga regiune să devină un regat hittit.

45

O altă mare aşezare din perioada la care ne referim este Troia II (2500 – 2200 î. Hr.), care va continua producţia meşteşugărească anterioară, mai cu seamă în domeniul ceramicii. Apar schimbări însă în ceea ce priveşte tehnicile de construcţie militară sau civilă , şi mai cu seamă în ceea ce priveşte metalurgia bronzului. Din această perioadă datează celebre tezaure din aur, considerate de Schliemann ca aparţinând regelui Priam. În cele şapte nivele aparţinând acestui nivel cronologic (Troia IIa-g) s-a putut constata o foarte echilibrată organizare a spaţiului locuit al cetăţii (diametrul fiind de cca 110 m). În jurul aşezării au fost ridicate ziduri puternice, refăcute şi consolidate succesiv, de cel puţin trei ori, în decursul perioadei menţionate. Cetatea era bogată şi bine organizată. S-au descoperit vase de ceramică, lucrată la roată, influenţă probabil siriană (cupe cu două toarte, cupe simple) şi podoabe de aur (cercei, inele, ace, diademe) datând din faza Troia IIg, urmată de un nou incendiu, ca urmare a pătrunderii primelor populaţii indo-europene.

În mileniul al III-lea, Creta cunoaşte o dezvoltare dinamică din punct de vedere cultural datorită numeroaselor contacte cu Egiptul, Anatolia, Cyclade şi mai târziu cu coasta Levantină. Această evoluţie poate fi urmărită de-a lungul a trei faze:

1. Epoca Minoică veche (primele secole ale mileniului III şi sfârşeşte în sec XXI î.Hr.;

2. Epoca Minoică Mijlocie (către 2100/2000 – 1600), când apar primele palate la Knossos – Phaistos şi Mallia. Tot acum apare scrierea hieroglifică, apoi linearul A;

3. Epoca Minoică Recentă (către 1600 – 1200). Palatele şi vilele de la Knossos (Zakro, Haghia, Triada, Phaistos, Mallia) sunt reconstruite şi bogat decorate.

În perioada Minoică Mijlocie în zona centrală şi orientală a Cretei a înflorit o civilizaţie urbană, rafinată. Cercetările de la Cnossos, Micene şi din alte situri au dezvăluit faptul că era cunoscută şi folosită scrierea, prima pictografică şi apoi liniară (Liniarul A), de tip silabic, incizată pe tăbliţe de argilă, poate ca urmare a influenţei mesopotamiene. La Cnossos şi în alte situri au fost identificat adevărate oraşe, în care locuitorii trăiau în case cu mai multe etaje, cu ferestre şi curţi interioare; obişnuiau să se înconjoare de obiecte de artă. Erau guvernaţi de rege, şi asimilaseră uzanţe administrative specifice Orientului Apropiat. Pe de altă parte neobişnuita absenţă a spaţiilor sacre amenajate – sanctuare – pare să indice faptul că ceremoniile religioase averau ca loc de desfăşurare palatele în care regii erau şi mari preoţi.

În secolul al XV-lea se pare că s-a instalat o dinastie aheeană, după care palatele sunt distruse (Knossosul dispare după 1380 î.Hr.). În ceea ce priveşte esenţa civilizaţiei minoice, aceasta a fost mai mult un reflex local al civilizaţiei

46

miceniene, până la tulburările din secolul al XII-lea, care au precedat cucerirea doriană.

La Mokhlos, mică insulă lângă ţărmul septentrional al Cretei răsăritene, a existat o aşezare deosebit de influentă în a doua jumătate a mileniului III î. Hr.. Au fost descoperite morminte colective construite din piatră, de formă dreptunghiulară, vase de piatră şi bijuterii din aur.

În perioada 2 300 – 2 000 î.Hr. se dezvoltă Cycladicul Vechi III, caracterizat prin cultura Phylakopi I: apar acum adevărate oraşe nefortificate pe ţărmul mării, în zone relativ deschise. Mormintele conţin înhumări multiple, iar formele ceramice sunt mai elaborate. Civilizaţia cycladică a întreţinut relaţii comerciale cu civilizaţii contemporane, minoică în Creta şi helladică în Grecia, dar şi cu cele din Asia Mică, bazinul Dunării, Marea Azov, insulele din Adriatică şi poate şi cu Insulele Baleare. Ea ocupă locul întâi în lumea egeeană în timpul întregului Cycladic Vechi şi s-au regăsit urmele influenţei ei în civilizaţia Greciei continentale din epoca bronzului până în epocile miceniană şi arhaică.

În Europa, bronzul este introdus o mie de ani mai târziu decât în Anatolia, prin purtătorii de torquesuri6 (anatolieni), care apar la Ras Shamra, la începutul mileniului II î.Hr., trec prin Europa centrală şi ajung până în Alsacia, şi se îndreaptă spre minele de staniu din Boemia.

În regiunea Dunării Mijlocii (Slovacia şi Ungaria) apare o civilizaţie caracterizată prin prezenţa unei ceramici negre, lustruite, denumită de specialişti cultura „Câmpurilor cu urne” (urnfields), deoarece purtătorii acesteia practicau ritul funerar al incineraţiei în urne. Acestea din urmă erau apoi îngropate într-o mică movilă de pământ (tumul). În expansiunea lor, începând din secolul al XV-lea , spre sudul continentului, de-a lungul principalelor trasee comerciale ce urmau văile marilor râuri, aceste populaţii au împins spre sud şi vest populaţii mai vechi, ajungând până în Grecia şi Asia Mică. În acest din urmă „popas” au dat naştere unui curent de proporţii – curentul egeean sau al „popoarelor mării”, ajungând să atace Egiptul, la începutul secolului al XII-lea, în timpul faraonului Ramses III (1198-1176.î.Hr.).

La Troia aceste populaţii au lăsat ceramica decorată cu protuberanţe, în stratul VII b 2, marcând astfel traseul pe care l-au urmat în drumul lor spre Mediterana Orientală.

În această perioadă populaţiile din Europa Centrală şi Balcani vorbesc limbi indo-europene. Excepţie fac civilizaţiile din Creta şi Grecia în tot timpul mileniului al II.lea î.Hr..

6.1.3.c. Bronzul târziu

47

Distrugerea palatelor cretane după 1450 î.Hr. (cel din Knossos a fost distrus după 1400 î. Hr.) a marcat declinul civilizaţiei Minoice, şi ulterior a dezvoltării civilizaţiei Miceniene. Stilul artei miceniene şi tăbliţele cu Linearul B prezente pe insula cretană indică preznţa unei populaţii din peninsulă.

Un oraş tipic micenian are un centru, cu un palat regal fortificat. Oraşele sunt fortificate cu structuri masive ridicate din piatră, cunoscute ca ziduri ciclopice. Linearul B din această perioadă include numele zeilor greci, cum ar fi Zeus, şi detalii privind posesiunile regale. Măştile din aur, ceramica şi vasele din aur şi argint, podoabele descoperite de Schliemann în mormintele regale sugerează o mare influenţă şi putere pe care o vor dobândi micenienii.

Troia, care are o poziţie navală foarte bună, fiind situată în apropiere de Hellespont, posedă o colecţie exorbitantă de produse miceniene. Arheologii au stabilit că oraşul a fost distrus după 1200 î.Hr..

6un colan rigid, din metal, cu capete deschise de obicei, de formă ovală sau circulară. Se purta la gât şi era semn distintctiv pentru anumite caregorii sociale

În Europa, secolele XIII-XII î.Hr. au cunoscut o extraordinară dezvoltare a producţiei metalurgice, în timp ce regiunile centrale ale continentului, pe cursul mijlociu al Dunării, se dezvoltă un focar cultural şi o mare putere militară în acelaşi timp (Marija Gimbutas). Se generalizează acum incineraţia, şefii militari fiind înmormântaţi în tumuli regali, cu un inventar bogat: săbii, vârfuri de suliţă, securi, armuri, coifuri şi jambiere, piese de harnaşament, podoabe de bronz şi alte artefacte.

La sfârşitul Helladicului târziu III B, în jur de 1230 î.Hr., apar în Grecia, la Micene, Kallithea, în Epir şi în jurul Salonicului, săbii, pumnale, securi, brăţări cu capetele ăn formă de spirală şi fibule arcuite în formă de spirală, ale căror origini sunt central-europene.

La rândul ei, şi Italia este influenţată de acestă cultură. Probabil, conform datelor lingvistice şi epigrafice, proto-illirii sau proto-frigienii sunt responsabili de distrugerea de distrugerea citadelelor miceniene. Marija Gimbutas crede că patria acestora ar trebui căutată în perimetrul culturii Gáva, ai cărei purtători s-au deplasat spre sud şi sud-est în vestul Anatoliei (după cum pare să confirme şi prezenţa ceramicii specifice – urne bitronconice cu proeminenţe). Acelaşi tip de ceramică a fost identificată şi în orizontul VIII B de la Troia, corespunzând secolului al XII-lea î. Hr..

Păstrându-şi poziţia dominantă în Europa, după momentele menţionate mai sus, cultura câmpurilor cu urne vor evolua treptat spre epoca fierului, în perioada secolelor XII-VIII î. Hr..

48

Concluzii:Evoluţiile tehnologice din neolitic, prelucrarea lutului şi obţinerea

ceramicii de bună calitate , prin stăpânirea temperaturilor de ardere, precum şi descoperirea aramei au creat premisele obţinerii şi prelucrării bronzului – aliaj din cupru şi plumb.

Metalurgia bronzului a determinat o serie de schimbări în plan economic, dar mai cu seamă social. Este perioada în care se încheie procesul de indoeuropenizare, societăţile umane se ierarhizează, pe fondul apariţiei aristocraţiei militare. Ca urmare a generalizării specializărilor în domeniul economic, schimburile comerciale se dinamizează, având ca suport dezvoltarea tehnicilor navigaţiei şi a transportului terestru. În plan spiritual se impun ideile şi credinţele religioase specifice lumii indo-europene.

?: Teste de autoevaluare:- Ce este bronzul?- Cum vă explicaţi evoluţia tehnologică care a permis prelucrarea

bronzului?- Ce categorii de produse se obţin din bronz?- Ce consecinţe economice, sociale şi culturale a determinat metalurgia

bronzului?- Stabiliţi etapele cronologice ale perioadei caracterizată prin metalurgia

bronzului.

49

6.2. Metalurgia fierului

Fierul este cunoscut încă din mileniul III î.Hr. în Iran, Mesopotamia şi Anatolia, fiind folosit fie fierul meteoric, cu un conţinut important de nichel, mai greu de prelucrat, fie un metal grosolan extras din minereuri. În Siria de Nord a fost descoperită carburarea, care a făcut posibilă obţinerea oţelului cu 0,3 până la 2,2 % Carbon, în secolele XIV-XIII î.Hr. Metalurgia fierului a fost monopolizată în Anatolia de hittiţi, care au folosit-o în special pentru a avea un avantaj în plan militar. Din corespondenţa regilor hittiţi cu faraonii egipteni reiese o mare grijă pentru păstrarea secretului tehnologic, negoţul cu fier fiind un monopol deţinut de stat. La sfârşitul secolului al XIII-lea î.Hr. statul hittit este desfiinţat, în urma atacurilor coaliţiilor de triburi şi uniuni de triburi de pe coasta de vest a Asiei Mici, în cadrul a ceea ce s-a numit „marea invazie egeică”, iar izvoarele egiptene le-au reţinut sub numele de „popoarele mării”. În aceeaşi perioadă este arsă Troia VII a, iar puţin mai târziu pătrund în Grecia dinspre nord-vestul Balcanilor dorienii, în timp ce frigienii se îndreaptă spre Asia Mică, plecând din aceeaşi zonă balcanică.

În ceea ce priveşte modul în care metalurgia fierului s-a răspândit în Europa, specialiştii vorbesc de calea cimmeriană sau calea Caucazului şi a stepelor nord-pontice, de exemplu.

În Europa, fierul începe să fie prezent începând cu anul 1000 î. Hr. În expansiunea lor triburile din Europa Centrală, purtătoare a culturii câmpurilor cu urne, au întâlnit grupuri de celţi şi slavi, vorbitori de limbi italice şi illiri. În nordul Italiei cultura Villanoviană (1000-700 î.Hr.) joacă rol similar cu cel al culturii Hallstatt (750?-450? î. Hr.), şi apoi cel jucat de celţii din vestul Europei începând cu secolele VII-IV î.Hr. Celţii sunt identificaţi cu cultura La Tène (450?-58 î.Hr.), ce datorează însă mult Hallstattului. Populaţiile germanice încep să se difuzeze din Sudul Scandinaviei şi zona baltică începând cu anul 500 î.Hr.

Epoca Fierului a fost împărţită de specialişti în:- Prima vărstă a fierului (1 000 – 500 î. Hr.) - Hallstatt;

50

- A doua vârstă a fierului (500-50 î.Hr.) – La Tène.

6.2.1. Tehnici

Metalurgia fierului presupune o serie de procese complexe, începând cu reducţia minereului, care se realizează la temperaturi ridicate, pentru care a fost necesară realizarea unui cuptor special. Pe de altă parte, extracţia minereurilor presupune o specializare mai bună chiar decât prelucrarea metalului.

6.2.2. Difuziune

Începând cu 800 î.Hr., civilizaţia greacă începe să se refacă după şocul produs de invazia dorienilor, dar în forme diferite. În acelaşi timp, fenicienii se stabilesc în diverse locuri din zona Mediteranei şi răspândesc elemente ale civilizaţiei Asiei Mici. De la fenicieni grecii împrumută alfabetul, iar din secolul al VIII-lea î.Hr., oraşele-state greceşti se extind prin colonizare, în întreaga regiune a Mării mediterane. Moştenirea hellenistică este astfel transmisă pupolaţiilor pe care aceşti le consideră barbare, maarea majoritate a grupurilor etnice din vestul Mediteraneio, printre care şi etruscii, adoptând elemente specifice culturii greceşti. Mare parete din centrele urbane din această zonă, greceşti sau nu, vor evolua spre forme monarhice de organizare sau aristocratice, pe fondul întăririi poziţiilor oligarhiilor comerciale (plutocraţii).

Spre deosebire de Grecia, Italia în epoca fierului era divizată de existenţa mai multor grupuri etnice şi lingvistice, infiltrate prin nordul peninsulei, în mileniul al II-lea î. Hr..

În Nordul Italiei, cultura Villanoviană (1000-700 î.Hr.) are un rol foarte important. Numele culturii provine de la necropola descoperită în anul 1853 în oraşul Villanova, în apropiere de Bologna. Ulterior au fost identificate urme ale acestei culturi şi în alte zone din nordul şi partea central-nordică a Italiei. Inventarul arheologic reflectă utilizarea unei tehnici avansate în ceea ce priveşte prelucrarea metalelor, în care sunt prezente influenţe greceşti, caracterizate prin repoussé (batere cu ciocanul, desene geometrice), evidenţiate de multe arme, ceramică descoperite în regiunea de astăzi a Toscanei. Cultura Villanoviană, a căror purtători vin din Europa Centrală, este similară cu cultura Hallstatt din Austria. Villanovienii îşi incinerau morţii, şi îngropau cenuşa în urne din pastă grosieră, decorate cu motive geometrice. Urnele din morminte sunt însoţite de diverse piese de inventar funerar din fier şi bronz, dintre care se evidenţiază fibulele, unele cu reprezentări de animale. Villanovienii au fost înlocuiţi de etrusci.

51

Caracteristică pentru această perioadă este cultura Hallstatt din centrul, vestul Europei şi Balcani. Numele culturii provine de la numele unui oraş din Austria, care este astăzi în Provincia Oberösterreich, la 225 km sud-vest de Viena. Necropola descoperită aici şi cercetată în perioada 1846 şi 1899, conţinea peste 2 000 de morminte şi numeroase artefacte datând din perioada cuprinsă între 750-450 î.Hr.. Interesant de reţinut sunt elaboratele rituri funerare, dominantă în plan economic rămânând metalurgia bronzului.

Celei de a doua epocă a fierului îi este specifică cultura La Téne (450?- 58 î.Hr.), ai cărei purtătorii sunt consideraţi celţii, care ocupă spaţiul central european începând cu 750 î.Hr., de la Câmpia Vistulei la cea a Marnei. Lumea celtă s-a organizat în triburi şi clanuri, autoritatea aparţinea adeseori unor regi, şefi militari, cavaleri care conduc migraţiile acestei populaţii, în timp ce aşezările lor au caracter fortificat – oppida.

În dezvoltarea economică şi socială a comunităţilor umane în această perioadă se produc importante restructurări, iar ritmul acestora este inegal, în timp ce centrele de cultură se deplasează. Ariile culturale devin mai vaste decât cele din perioada anterioară, însă fierul rămâne mult timp încă o materie primă rară şi scumpă.

?: Teste de autoevaluare:- Caracteristici presupune metalurgia fierului?- Prezentaţi evoluţia culturală specifică epocii fierului.- Ce rol au jucat hittiţii, în Anatolia, şi respectiv celţii, în Europa, în

contextul dezvoltării metalurgiei fierului?

52

Partea a II-a:ARHEOLOGIE

Capitolul 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1.Ce este arheologia?

53

Arheologia (gr. arhaios=vechi) reprezintă o ştiinţă istorică cu obiective bine precizate, având ca obiect depistarea, sistematizarea şi interpretarea vestigiilor materiale aflate în pământ, la suprafaţa acestuia sau sub apă, cu scopul de a reconstitui, cât mai fidel posibil, societatea umană în etapele timpurii ale istoriei omenirii. Pentru perioadele mai noi, acest demers este înlesnit datorită izvoarelor scrise, care oferă date în plus privind reconstituirea istorică.

În şcoala americană, arheologia reprezintă o ştiinţă componentă a antropologiei, alături de alte ştiinţe care se ocupă de civilizaţia umană în societăţile „tradiţionale” (care nu au cunoscut scrisul), cum ar fi etnografia, etnologia, folclorul ş.a.. În aceeaşi şcoală de gândire, antropologia reprezintă o ştiinţă care are ca obiect de studiu OMUL, din punct de vedere fizic şi cultural. Antropologia fizică studiază caracteristicile biologice ale omului şi modul în care acestea au evoluat, în timp ce antropologia culturală se ocupă cu studiul tuturor aspectelor care desemnează o cultură.

Noţiunea de cultură cuprinde totalitatea elementelor materiale (construcţii, unelte, arme, podoabe, recipiente ş.a.), sociale (legi, instituţii, relaţii economico-sociale ş-a-) şi spirituale (artă, filozofie, religie, ştiinţă ş.a.), care aparţin unei comunităţi de oameni.

Pentru perioadele vechi ale istoriei umane, când nu există surse scrise, o cultură este reconstituită exclusiv pe baza descoperirilor arheologice (monumente fixe şi inventar mobil), pentru acestea folosindu-se termenul de cultură arheologică.

O cultură arheologică nu acoperă decât parţial conţinutul real al culturii unei populaţii străvechi, datorită faptului că o mare parte din vestigiile materiale se degradează (cele din lemn, piele, fibre naturale – ţesături, împletituri), dar şi imposibilităţii de a determina semnificaţia spirituală a anumitor vestigii materiale. În acest sens, un ajutor îl poate oferi comparaţia cu alte populaţii ce trăiesc astăzi, şi care se află într-un stadiu cultural apropiat de cel al populaţiilor dispărute, pe care arheologii le analizează.

De obicei, o cultură arheologică primeşte numele localităţii eponime unde a fost identificată pentru prima dată (ex. cultura Cucuteni, cultura Hamangia ş.a.), dar poate fi denumită şi în funcţie de un anumit element caracteristic (ex. cultura ceramicii liniare, cultura câmpurilor de urne, cultura paharelor campaniforme ş.a.).

Este riscantă şi neavenită atribuirea etnică a unei culturi arheologice dacă nu sunt suficiente mărturii scrise, care să confirme această atribuire pentru toate elementele specifice unei culturi.

54

1.2. Discipline şi ştiinţe auxiliare arheologiei

Pentru ca demersul arheologic să aibă o finalitate cât mai apropiată de adevăr este necesară colaborarea cu alte ştiinţe specializate pe anumite probleme. Astfel, ştiinţe cum ar fi epigrafia, numismatica, arhitectura ş.a., care folosesc material de studiu obţinut tot în urma săpăturilor arheologice, oferă date foarte importante pentru reconstituirea unei culturi.

În ultimele decenii, un aport tot mai important l-au adus ştiinţele tehnice. De exemplu, anatomia, zoologia şi botanica, cu ramura ei modernă palinologia, oferind date esenţiale privind caracteristicile antropologice ale populaţiilor străvechi şi a demografiei acestora, mediul ambiant în care au trăit şi modul de alimentaţie.

Ştiinţe , cum ar fi: fizica, chimia, electronica ş.a. , au avut o contribuţie considerabilă la datarea obiectelor cu vechimi foarte mari, la identificarea surselor de materii prime (piatră, argilă, metale), precum şi la cunoaşterea tehnologiilor de prelucrare a acestora.

Revoluţia în domeniul informaticii a afectat pozitiv şi arheologia, oferind noi metode de stocare, analiză şi interpretare a informaţiilor arheologice.

Arheologia a avut o colaborare fructuoasă şi cu ştiinţe care oferă date despre societăţile tradiţionale, cum ar fi etnografia, etnologia sau folclorul.

?: Teste de autoevaluare:- Ce este arheologia?- Ce înţelegeţi prin noţiunea de cultură? Dar prin cea de cultură arheologică?- Care sunt disciplinele şi ştiinţele auxiliare arheologiei?

55

Capitolul 2.

SCURTĂ ISTORIE A ARHEOLOGIEI

Arheologia a apărut în Italia în timpul Renaşterii, din interesul pe care l-au trezit descoperirea antichităţii greco-romane.

Primele cercetări au loc însă începând cu secolul al XVII-lea, având drept obiective Forumul roman şi Villa Hadriana.

Începând din secolul al XIX-lea arheologia devine o ştiinţă, fiind studiate originea şi trecutul îndepărtat al omului, astfel încât arheologia clasică, disciplină auxiliară istoriei, evoluează în paralel cu preistoria, care se sprijină pe ştiinţele naturale.

Preocupările esenţiale ale noii ştiinţe erau studierea obiectelor, clasarea şi datarea acestora.

Astăzi, arheologia tinde să devină, din ce în ce mai mult, o disciplină autonomă, cu metode şi baze teoretice proprii.

56

Capitolul 3.CERCETAREA ARHEOLOGICĂ

Cercetarea arheologică reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter ştiinţific şi tehnic menite să asigure prospectarea, identificarea, decopertarea, prin săpături arheologice, investigarea, recoltarea, înregistrarea şi valorificarea ştiinţifică a patrimoniului arheologic.

Prima etapă în cercetarea arheologică o reprezintă identificarea sitului arheologic, în care urmează să se desfăşoare săpăturile arheologice propriu-zise.

3.1.1. Situl arheologic

Un sit arheologic reprezintă un monument istoric situat în pământ, deasupra pământului sau în apă, care cuprinde vestigii arheologice: construcţii, gropi, obiecte ş.a., toate rezultate în urma activităţilor umane din trecut. Siturile arheologice pot fi.: aşezări fortificate şi nefortificate, cetăţi, necropole, morminte sau grupuri de morminte, incinte sacre, tumuli etc..

Există o serie de descoperiri care nu fac parte dintr-un sit arheologic, deoarece au un caracter izolat. Acestea pot fi: morminte, tezaure, depozite de piese din bronz ş.a..

3.1.2. Stratul de cultură Din punct de vedere arheologic, un sit se poate compune din unul sau mai

multe straturi arheologice. Un strat de cultură este un strat de pământ care conţine vestigii materiale, fiind rezultatul unei activităţi umane de durată. Un strat de pământ care nu conţine materiale arheologice, fiind rezultat pe căi naturale, geologice, poartă numele de strat steril din punct de vedere cultural. Pământul care alcătuieşte un strat de cultură poate avea diverse culori: negricios, cenuşiu, castaniu, brun, gălbui sau combinaţii între aceste culori.

57

În funcţie de culoarea pământului şi de materialul arheologic conţinut, un strat arheologic poate reprezenta activitatea specifică unor comunităţi umane care au trăit la un moment dat într-un anumit spaţiu, într-un cuvânt reprezentând o cultură arheologică.

Un strat de cultură arheologică poate fi constituit din unul sau mai multe nivele de locuire.

3.1.3. Complexul arheologic

Într-un sit arheologic, o serie de vestigii fixe sau mobile, care au o anumită semnificaţie gospodărească, utilitară, religioasă ş.a. sunt desemnate cu termenul de complex arheologic. Complexele arheologice sunt de două tipuri:

-deschise; -închise. a) Complexele deschise sunt reprezentate prin grupuri de fragmente

arheologice, oase, obiecte din piatră şi metal, resturi de locuinţe ş.a.. În aceste complexe pot pătrunde materiale provenind din alte straturi sau nivele de locuire îngreunând posibilităţile de datare sau comparare.

b) Complexele închise sunt reprezentate prin vetre, gropi, bordeie, morminte, acestea fiind acoperite cu diverse depuneri (cruste de vetre, podine, straturi de pământ, sterile din punct de vedere arheologic), împiedicând pătrunderea unor materiale străine. Există complexe închise şi în afara siturilor arheologice, cum ar fi: tezaure, morminte izolate, depozite de bronzuri.

Complexele închise sunt deosebit de importante deoarece oferă posibilităţi de încadrare cronologică mult mai precisă.

58

?: Teste de autoevaluare:- Ce este arheologia?- Care sunt obiectivele arheologiei?- Care sunt etapele cercetării arheologice?- Cum pot fi clasificate obiectivele de interes arheologic?- Ce avantajele pe care le oferă cercetarea unui complex închis? Dar

cercetarea unui complex deschis?

3.2. Metode de identificare a unui sit arheologic

3.2.1. Periegheza

59

Este una din cele mai des folosite metode de identificare a unui sit arheologic. Metoda presupune cercetarea de suprafaţă a unei zone, arheologul trebuind să facă acest lucru personal. Putem vorbi de identificarea unui sit arheologic în momentul în care se observă prezenţa la suprafaţă a unor urme materiale (ceramică, obiecte, resturi de locuinţe), aglomerări de pietre cu urme de prelucrare ce pot proveni de la diverse construcţii: drumuri, fortificaţii, morminte ş.a., şi, nu în ultimul rând, a unor anomalii de relief cum ar fi, de exemplu, şanţuri, valuri sau movile.

Înainte de a realiza o periegheză trebuie ca specialistul să dispună de cât mai multe date privind zona cercetată, un rol extrem de important avându-l hărţile topografice şi fotografiile aeriene. De asemenea, arheologul trebuie să aibă suficiente cunoştiinţe privind modul de amplasare al unei aşezări, cetăţi sau necropole, deoarece comunităţile umane din trecut ţineau cont de anumite caracteristici ale reliefului şi de existenţa unor surse de apă în momentul în care se aşezau într-un anumit loc. Nu de puţine ori perieghezele au avut loc în urma unor semnalări făcute de diverse persoane care găsesc întâmplător vestigii arheologice.

3.2.2. Fotografia aeriană

Fotografia aeriană reprezintă o excelentă metodă de identificare a unui sit arheologic, deoarece se pot observa şi structuri, aflate la o oarecare adâncime în pământ, pe care arheologul nu le observă de la suprafaţă. Pentru ca o fotografie să fie bună, ea trebuie realizată din mai multe unghiuri, în diverse ore ale zilei, după o ploaie sau o ninsoare.

Fotografia aeriană permite sesizarea unor anomalii privind nuanţele de culoare ale vegetaţiei şi solului. Bogăţia de fosfaţi, azotaţi sau carbonaţi prezentă într-o aşezare de mult dispărută, precum şi umiditatea, care se acumulează în gropi ori şanţuri, determinând o nuanţă mult mai închisă a solului.

Prezenţa unor aglomerări de pietre sau chirpici de la diverse construcţii defavorizează creşterea vegetaţiei, a cărei înălţime este mult mai mică decât cea normală, conferind solului o nuanţă mai deschisă.

Diferenţele de culoare ale solului pot oferi, de asemenea, date privind identificarea unui sit arheologic. Când solul este uscat, diferenţele de culoare trebuie să fie foarte mari pentru a fi vizibile, cum ar fi de exemplu cenuşarele, care au o culoare cenuşiu-deschisă, în comparaţie cu pământul înconjurător. Modul în care solul absoarbe apa şi viteza cu care acesta se usucă, ca rezultat al unei precipitaţii, ne poate furniza date privind existenţa unor vestigii arheologice. De exemplu, în locul unde a existat o locuinţă sau un alt gen de construcţie, pământul

60

se usucă mai greu, deoarece apa persistă mai mult în straturile superioare ale solului.

Primele fotografii aeriene au fost realizate pe la mijlocul sec. al XIX-lea, folosindu-se baloane sau zmee, pentru ca în secolul al XX-lea ele să fie realizate cu ajutorul avioanelor sau a altor aparate de zbor. În ultimii ani, fotografiile terestre realizate de sateliţi au început să capete o pondere tot mai mare, ele fiind importante deoarece pot fi executate în diverse spectre de lumină sau game de radiaţii ale solului, oferind date privind existenţa unor vestigii arheologice aflate la adâncimi mai mari în pământ. Observaţii de calitate le pot oferi şi imaginile video-aeriene, care împreună cu fotografiile sunt prelucrate pe computere în vederea alcătuirii unor hărţi topografice digitale şi chiar a unor hărţi tridimensionale virtuale.

3.2.3. Prospecţiile şi detectările de adâncime

Metodele folosite presupun colectări de eşantioane sau scanări, cu diverse aparaturi, ale solului.

Cea mai des întâlnită metodă, care foloseşte eşantioane de pământ, este prospecţia pedologică. Cu ajutorul unor sonde se pot extrage mostre de pământ de la diverse adâncimi. Studierea acestor mostre ne pot furniza sau nu, dovezi ale prezenţei unor comunităţi umane în trecut.

În ultimii ani s-au dezvoltat o serie de metode privind prospecţiile şi detectările de adâncime, care nu au nevoie de eşantioane de pământ. Cel mai vizat şi mai puţin costisitor este popularul detector de metale, cu ajutorul căruia se pot detecta diverse obiecte realizate din diferite metale (aur, argint, bronz .a.).

Alte metode, mult mai costisitoare, au la bază principiu difuziunii prin pământ a unor unde, cum ar fi: cele seismici, electrice, magnetice, electromagnetice, unde radar sau chiar radiaţii. Existenţa unor anomalii în sol, determinate de prezenţa materialelor de construcţii, edificii, ziduri ş.a., sunt detectate cu ajutorul acestor unde.

Siturile arheologice sau diferite vestigii arheologice aflate sub apă, sunt identificate, folosindu-se în general aceleaşi metode, ţinându-se cont evident de mediul în care sunt, drept urmare modalităţile de acţionare putând suferi mici modificări.

61

?: Teste de autoevaluare:- Indicaţi modalităţile de identificare a unui sit arheologic.- Prezentaţi caracteristicile acestor modalităţi.

3.3. Metode de încadrare cronologică

Metodele de încadrare cronologică pot fi relative şi absolute. Încadrările cronologice încep în primul rând cu straturile de cultură şi apoi cu complexele arheologice şi obiectele individuale.

3.3.1.Metode de încadrare cronologică relativă

3.3.1.1. Metoda stratigrafică

Această metodă se bazează pe principiul elementar al straturilor de pământ, care se formează pe parcursul vremii fie natural, pe cale geologică, fie ca urmare a activităţii omului. Într-o aşezare, un strat format în urma unei activităţi umane se numeşte strat de cultură, poziţia lui. Mai sus sau mai jos, determinând vechimea lui.

Această metodă este esenţială pentru stabilirea vechimii relative sau a contemporaneităţii unor fenomene culturale pe ansamblu, şi a obiectelor şi construcţiilor care aparţin unui anumit strat de cultură. Încadrări mai restrânse se pot face chiar în interiorul unui strat de cultură, dacă acesta este format din mai multe niveluri de locuire.

62

3.3.1.2. Metoda tipologică

Metoda tipologică (gr. typos=model, tip) se bazează pe faptul că obiectele şi fenomenele culturale se pot clasifica pe tipuri sau pe ansambluri de tipuri. Un anumit tip de obiect sau de fenomen cunoaşte în timp o dezvoltare, o modificare, datorită unor factori diverşi cum ar fi: aculturaţia, preferinţe funcţionale, credinţe religioase, arta ş.a..

Prin această metodă se pot stabili serii tipologice, urmărindu-se etapele evolutive ale unui produs (ex. vase ceramice, arme, podoabe, ş.a.). Pentru ca încadrarea să fie cât mai exactă, în analiza unei serii tipologice se foloseşte asocierea cu alte obiecte care apar în complexe închise (locuinţe, gropi, morminte, depozite de bronzuri, tezaure), dar şi în niveluri de locuire sau straturi de cultură.

3.3.1.3 Metoda comparativă

Principiul după care funcţionează această metodă are la bază faptul că lucrurile asemănătoare sau identice pot fi contemporane. Totuşi metoda are limitele sale deoarece pot apărea fenomene de convergenţă. Rezultatele obţinute cu ajutorul acestei metode trebuie verificate şi prin alte datări relative şi absolute.

3.3.1.4. Metoda chorologică

Această metodă (gr. chora=spaţiu, regiune) constă din asocierea metodei comparative şi tipologice, urmând răspândirea unor anumite fenomene în spaţiu, după ce s-a procedat la înregistrarea, cartarea acestora pe hărţi geografice. Cu ajutorul acestei metode se pot determina procese de difuziune culturală sau de migraţii. Încadrarea cronologică este relativă, ţinând însă cont de datele oferite de metoda stratigrafică sau de metodele de datare absolută.

Această metodă poate fi aplicată şi pe spaţii mai mici, cum ar fi de exemplu un sit sau o necropolă cercetată integral. Se pot insera complexe similare în funcţie de inventarul acestora obţinându-se date privind evoluţia lor în timp şi spaţiu.

3.2.1. Metodele absolute de datare

63

3.1.2.1. Metoda carbon – 14

Cea mai utilizată metodă de datare absolută este cea care foloseşte Carbonul – 14 (C14). Metoda, cunoscută şi sub numele de carbon radioactiv sau radiocarbon, a fost inventată de Willard Libby, în primii ani de după cel de-al doilea război mondial, fiind răsplătit cu premiul Nobel. Prin această metodă se pot data în general materiale organice, nefiind excluse cele anorganice care pot conţine carbon.

Carbonul 14 reprezintă un izotop radioactiv al carbonului, care se formează în atmosfera superioară a planetei, printr-o serie complexă de reacţii între radiaţia cosmică care ajunge pe Terra şi azotul – 14 din atmosferă. După ce se formează, C14 intră într-un proces de descompunere în azot – 14, perioada de înjumătăţire fiind de aproximativ 5730 de ani.

În atmosferă mai există un izotop al carbonului şi anume C-12, acesta fiind stabil şi neradioactiv. Cei doi izotopi ajung în proporţii relativ constante în toate organismele vii, ca urmare a unor procese vitale cum ar fi: fotosinteza la plante şi alimentaţia la animale şi oameni. Când un organism moare, el încetează să mai facă schimb de carbon cu mediul înconjurător. Datorită faptului că C-14 pe care-l conţine, continuă să se descompună, raportul conţinutului de C 14/ C 12 începe să descrească. Mărimea acestui raport, măsurat de o aparatură specială, arată timpul scurs de la moartea organismului.

Folosind această metodă se pot data obiecte cu o vechime de cca. 30.000 de ani, însă unii specialişti susţin, graţie perfecţionării tehnologiei de măsurare a C-14, că se pot data obiecte ce au o vechime de aproximativ 80.000 de ani.

Exactitatea datelor oferite de această metodă a fost şi este contestată de unii cercetători care susţin cu argumente că C-14 a cunoscut fluctuaţii regionale privind cantitatea, viteza de dezintegrare, raportul faţă de C-12 ş.a.. Datorită acestor fluctuaţii datările puteau da erori ce mergeau până la 1000-2000 de ani.

Cu toate rezervele existente, această metodă este în curs de a deveni mult mai eficientă odată cu perfecţionarea modului de colectare a probelor, înmulţirea analizelor făcute pe materialele databile, cunoaşterea cât mai exactă a oscilaţiilor pe care C-14 şi C-12 le-au suferit, precum şi compararea datelor obţinute cu cele provenite în urma utilizării altor metode de datare relativă şi absolută. În acest sens, cea mai importantă contribuţie privind recalibrarea datelor obţinute prin radiocarbon aparţine metodei dendrocronologice.

3.1.2.2. Metoda dendrocronologică

64

Această metodă de datare absolută a fost elaborată de E.A.Douglas şi foloseşte exclusiv probe lemnoase (gr. dendros=arbore), provenind numai de la arborii care trăiesc în zone temperate şi reci. Metoda se bazează pe măsurarea grosimii inelelor de creştere a arborilor care dau circumferinţa unui copac. Grosimea şi structura unui inel de creştere se datorează în primul rând climei şi mediului în care planta trăieşte, dar şi a altor factori legaţi de metabolismul intern al acesteia. Inelele de creştere se dezvoltă anual şi pot fi mai groase dacă au existat condiţii prielnice (umiditate) sau mai subţiri dacă au fost prezente condiţii nefavorabile (secetă).

Cercetarea unui număr foarte mare de arbori dintr-o regiune, permite să se precizeze trăsăturile inelelor de creştere ale unor ani-reper sau ale unor succesiuni de ani din zona respectivă, stabilindu-se o scară dendrologică regională. În siturile arheologice există resturi de la trunchiuri de copaci, pentru perioade mai vechi ele fiind prezente numai sub formă de lemn carbonizat. În cazul în care un complex arheologic sau un obiect se află sub apă sau în gheaţă, el poate rezista foarte mult timp în starea lui naturală. În urma examinării inelelor acestor probe se alcătuieşte o microscară dendrologică individuală care apoi se compară cu scara generală, stabilindu-se apartenenţa la o serie prin asemănare sau identitate. Datorită faptului că un inel de creştere desemnează un an se poate afla destul de exact data când a fost tăiat copacul din care s-a realizat ulterior un obiect, un edificiu sau o structură de fortificare. Prin asociere cu aceste elemente se poate data stratul de cultură, nivelul de locuire sau un obiect realizat din alt material decât lemn.

Dezavantajele acestei metode sunt legate de existenţă insuficientă pe arii largi a scărilor dendrocronologice şi de faptul că în puţine regiuni de pe glob cresc arbori ce au o durată de viaţă foarte mare. De exemplu, pentru California (S.U.A.) a fost creată o scară dendrocronologică pe arbori din specia sequvoia giganteia şi pinus aristata, care merge până la 4500 î.Hr.. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Europa, unde speciile de arbori existente nu trăiesc mai mult de 400-500 de ani. Folosirea unei scări dendrocronologice realizate în America pentru regiunile europene nu dau cele mai bune rezultate, deoarece mediul şi clima sunt sensibil diferite de la o zonă la alta. Un alt dezavantaj, mai ales pentru perioadele preistorice, este prezenţa redusă a materialului lemnos bine conservat, care ar putea să ofere o microscară dendrocronologică alcătuită pe baza a cel puţin 25-30 de inele de creştere.

Cu toate aceste dezavantaje, metoda dendrocronologică este foarte exactă atunci când se pot realiza asemenea datări fiind totodată reper pentru recalibrarea datelor obţinute cu alte metode, cum ar fi de exemplu metoda radiocarbon.

65

3.1.2.3. Metoda termoluminiscenţei

Termoluminiscenţa reprezintă o metodă de datare care foloseşte probe ceramice sau material similar (cărămidă, vetre de foc, pereţi de locuinţă). Principiul după care funcţionează această metodă se bazează pe faptul că anumite minerale aflate în compoziţia ceramicii, cum ar fi de exemplu cuarţul, au capacitatea de a absorbi şi înregistra RADIAŢII TERMOLUMINISCENTE. Aceste radiaţii se adaugă de la un an la alt an, fiind determinate într-o oarecare măsură şi de mediul înconjurător.

În momentul în care ceramica este arsă la temperaturi mai mari de 5000 C, toate înregistrările de până atunci dispar, pentru ca după răcire să înceapă un nou ciclu de înregistrări. Folosind tehnologii şi calcule speciale se poate afla data aproximativă a momentului când a fost arsă ceramica.

Această metodă are şi dezavantaje cauzate de mai mulţi factori cum ar fi: ritmul absorbţiei de radiaţii termoluminiscente care poate fi mai mare sau mai mic, precum şi a temperaturilor de ardere care pot fi mai mici de 5000 C.

3.1.2.4. Metoda arheomagnetismului

Arheomagnetismul reprezintă o altă metodă de datare absolută care se bazează tot pe probe ceramice. Ceramica conţine cantităţi destul de însemnate de oxizi de fier, care în momentul arderii conservă intensitatea şi orientarea câmpului magnetic existent atunci. Prin măsurători se pot obţine hărţi ale câmpurilor magnetice terestre pentru diverse perioade istorice. Aceste hărţi trebuie realizate mai întâi pe materiale ceramice încadrate bine cronologic, ulterior ceramica nedatată ar putea fi încadrată în funcţie de rezultatele obţinute prin comparaţie cu harta existentă.

Din păcate această metodă este extrem de puţin utilizabilă datorită costurilor mari şi a lipsei de hărţi cu câmpurile magnetice din diverse perioade.

3.1.2.5. Metoda potasiu-argon

Metoda se bazează pe descompunerea Potasiului-40 existent în diverse roci vulcanice sau sedimentare din care sunt confecţionate unelte, în Argon-40, cu o perioadă de înjumătăţire de 1,3 miliarde de ani. Procesul de descompunere este reluat de la zero, în momentul în care roca este supusă unor temperaturi mari, ca urmare a trecerii prin foc a obiectelor. Acelaşi proces are loc şi pentru rocile care

66

fac parte din structura unei instalaţii de încălzit (vatră, cuptor) sau a unor ruguri funerare.

3.1.2.6. Metoda uraniu-plumb

Metoda uraniu-plumb are la bază descompunerea Uraniului-235 prezent în roci, ceramică, oase, în plumb-207, cu o perioadă de înjumătăţire de 700 milioane de ani. Pe acelaşi principiu se bazează şi metoda rubidiu-stronţiu, dezintegrarea la jumătate a Rubidiului-87 în Stronţiu-87 având loc după 47 miliarde de ani.

Datele obţinute prin aceste metode dau de multe ori erori cauzate de contaminări în timp, vitezele de dezintegrare care au putut fi oscilatorii datorită radiaţiilor cosmice ş.a.. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că o rocă datată cu cele trei metode a oferit încadrări sensibil diferite.

De asemenea, recalibrarea lor este problematică întrucât nu există o altă metodă de datare mai precisă, care să poată data obiecte aparţinând unor perioade atât de vechi. Singura soluţie în momentul de faţă rămâne înmulţirea datărilor care pot restrânge erorile.

3.1.2.7. Alte metode de datare

Datări absolute se mai pot obţine folosind propagarea ultrasunetelor în oase. Metoda se bazează pe viteza de propagare a ultrasunetelor care se reduce la jumătate după 500 de ani şi la un sfert după 5000 de ani.

O altă metodă este măsurarea gradului de oxidare a diverselor metale aflate în compoziţia sticlei prin care se poate afla o dată aproximativă a fabricării obiectului.

Cu toate limitele menţionate, metodele de datare relativă şi absolută sunt indispensabile arheologiei deoarece ne oferă un tablou cronologic, fie el şi fluctuant, destul de realist, a ceea ce s-a petrecut de-a lungul istoriei.

67

?: Teste de autoevaluare:- Ce metode de datare arheologică cunoaşteţi?- Ce deosebiri există între datarea absolută şi cea relativă?- Prezentaţi câteva dintre metodele de datare absolută pe care le cunoaşteţi.- Prezentaţi câteva dintre metodele de datare relativă pe care le cunoaşteţi.

68

ANEXE

Fig.2. Sincronisme ale Mediteranei orientale

CRETA CONTINENTUL GREC TROIANeolitic 2 700 Neolitic 2 600 2 700Minoicul Vechi I 2 500 I 2 400Minoicul Vechi II 2 200 Arcadia 2 300 Helladicul

Vechi 1 950

II 2 150

Minoicul Vechi III 2 000 Helladicul Vechi 1 950

III – V1 850-1 750

Minoicul Mijlociu 1 580 Helladicul Mijlociu 1 580 VI Minoicul Recent 1 200 Helladicul Recent 1 200 VI 1 200

(După F. Schachermeyr)

Fig. 3. Tabel cronologic pentru Grecia înainte de invaziile dorienilor

Perioada culturală CronologieA. Neoliticul I 4 500 – 3 000 Neoliticul II 3 000 – 2 600B. Bronzul Vechi/Helladicul vechi 2 600 – 1 950Către 1 950: primele invazii greceşti în GreciaC. Bronzul Mijlociu/Helladicul Mijlociu 1 950 – 1 580Către 1 580: noi invazii: Aheenii(?) şi EolieniiD. Bronzul Recent/Helladicul Recent sau Perioada Miceniană

1 580 – 1 100

Începând din 1 200: invazii doriene(După Pierre Lévêque)

BIBLIOGRAFIE:

69

1. Iulian Petrescu, Perioadele glaciare ale pământului, Bucureşti, 19902. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală, Bucureşti, 19773. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, I, Bucureşti, 19914. Idem, Aspecte ale mitului, Bucureşti, 19785. Idem, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, 19806. Guy Rachet, Universul arheologiei,Tehnică, istorie, bilanţ, Bucureşti, 19777. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în Sud-estul european, Bucureşti, 19898. Idem, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici. Originea şi dezvoltarea celor mai vechi civilizaţii europene (circa 7500-700 î.e.n.), Bucureşti, 1997 9. André Leroi Gourhan, Gestul şi cuvântul, Bucureşti, 198310. Claude Lévi Strauss, Antropologia structurală, Bucureşti, 197811. Gordon Childe, Făurirea civilizaţiei, Bucureşti, 196612. Idem, De la preistorie la istorie, Bucureşti, 196513. Jean Deshayes, Civilizaţiile Vechiului Orient, Bucureşti, 197614. Meliné Poladian Ghenea, Arta preistorică şi antică din regiunea caucaziană, Bucureşti, 198815. Enciclopedia arheologiei şi istorie vechi a României, coord. C. Preda, Bucureşti, 1994-200016. Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Bucureşti, 199917. Colecţia revistei "Archéologia. Préhistoire et archéologie", 1983-198918. Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara 199419. Sabatino Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 198220. Richard Leakey, Originea omului, Bucureşti, 199521. Nicoleta Ionac, Clima şi comportamentul uman, Bucureşti, 199822. Nicolas Platon, Civilizaţia egeeană, vol 1-2, Bucureşti, 198823.Jean-Pierre Mohen, Les Megalithes d'Irlande, în “Archéologia. Préhistoire et archéologie”, nr. 173, 1982, p. 14-18.24. La Préhistoire française, Paris, 197625.Christos Doumas, Grece. La société cycladique à l'àge du bronze, în “Archéologia. Préhistoire et archéologie”, nr. 195, 1984, p. 46-52.26. Alain Pasquier, L'art des Cyclades, în “Archéologia. Préhistoire et archéologie”, nr. 185, 1983, p. 16-23.27.Gabriel Camps, L'Afrique du Nord avant la révolution néolithique , în “Archéologia. Préhistoire et archéologie”, nr. 184, 1983, p. 42--54.

70

28. Ovidiu Drîmba, Incursiuni în civilizaţia omenirii, I, Bucureşti, 199729. Idem, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti,I, 1985 şi 199930.Etnografia continentelor, I, Bucureşti, 195931. Ch. Mountford, Oameni negri şi nisipuri roşii, Bucureşti, 196232. George Iaru, Băştinaşii Australiei, Bucureşti, 196733. Giovanni Pettinato, Ebla, una ciudad olvidada. Arqueología e historia, Barcelona, 200034. Idem, L'uomo cominciò a scrivere, Barcelona, 199735. Dumitru Berciu, La izvoarele preistorie. O introducere în arheologia preistorică, Bucureşti, 196736. H.Breuil, R. Lantier, Les hommes de la pierre ancienne, Paris, 195637. Lucian Roşu, Treptele antropogenezei, Bucureşti, 198738.Constantin Maximilian, Evoluţia biologică a omului, Bucureşti, 39. Claude Lévi Strauss, Gestul şi cuvântul, Bucureşti, 198340. Idem, Gândirea sălbatică, Bucureşti, 197041. Rudolf Otto, Sacrul, Cluj, 199242. K.Jettmar, Arta stepelor, Bucureşti, 198343. Henri Lhote, Frescele din Tassili, Bucureşti, 196644. Georges Dumézil, Zeii Indo-europenilor, Bucureşti, 199845. Kurt Horedt, Istoria comunei primitive, Bucureşti, 195746. Ion Nestor, Istoria societăţii primitive, Bucureşti, 197047. Caterina Rochat, La mesure du temps, Florenţa, 199548. Willem J.J.Glashouwer, Aşa a apărut lumea, Bielefeld, 199349. Gabriel et Adrien de Mortillet, Le Préhistorique. Origine et antiquité de l'homme, Paris, 190050. A.Vayson de Pradenne, La Préhistoire, Paris, 1938.51. Mandics György, Civilizaţia şi culturile Africii vechi, Bucureşti, 1983

71