PROGRAMA ANALITICA A DISCIPLINEINEUROPSIHOLOGIE

Obiective :   Cursul isi propune prezentarea datelor clasice si moderne de neurofiziologie umana, completata cu achizitiile faptice si conceptuale noi privind bazele morfofunctionale si

neurochimice ale diverselor forme de activitate nervoasa, cu precadere a functiilor cerebrale complexe (psihoafective si comportamentale).  Fiecare dintre aceste functii este prezentata in

forma sa normala, in comparatie cu cele mai importante aspecte patologice.   Prin acest mod de prezentare, consider ca studentii isi vor asigura cunostintele fundamentale

privind baza neurofiziologica a functiilor psihice umane.Obiective specifice :

   Crearea cadrului specific pentru intelegerea modului de relationare a creierului cu psihicul uman ; stabilirea structurilor si conexiunilor nervoase care contribuie la realizarea functiilor psihice, stabilirea consecintelor malfunctionarii structurilor nervoase la nivelul psihicului.

TEMATICA :1. Definitia si obiectul neuropsihologiei2. Relatia dintre creier si viata psihica

- principiile relatiei creier – psihic / - categoriile de functii ale creierului / - prezentarea generala a creierului

3. Structura functionala a sistemului nervos- neuronul si prelungirile sale / - celula gliala / - sinapsa / - modele de transmisie sinaptica / -

arcul reflex4. Legile conducerii impulsului nervos

Proprietatile generale ale sinapselor / Retelele nervoase si proprietatile lor5. Maduva spinarii

- structura anatomica / - fiziologia maduvei spinarii6. Maduva spinarii – aspecte patopsihologice

- maladii ale transmiterii chimice ale nivelului sinapsei / - sindroame medulare caracteristice/ - aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor medulari

7. Trunchiul cerebral- bulbul rahidian : structura anatomica, functii / - puntea lui Varolio / - mezencefalul / -

sindroame clinice produse prin leziuni ale trunchiului cerebral8. Formatiunea reticulata – anatomie si functii ; sindroame clinice reticulate

Cerebelul – anatomie si functii ; sindroame cerebeloase9. Diencefalul (talamusul, metatalamusul, epitalamusul, subtalamusul)- structura anatomica si functionala / - sindromul de neglijenta talamica

10. Hipotalamusul- structura anatomica si functionala / - rolul hipotalamusului in reglarea temperaturii corpului

11. Hipotalamusul – functii :- reglarea foamei si aportului de hrana / - reglarea setei si aportului de lichide / - reglarea

metabolismului : glucidic, lipidic, proteic/ - reglarea somnului / - reglarea comportamentului afectiv-emotional

12. Telencefalul- emisfere cerebrale / - sistemul limbic – amigdala si hipocampul / - corpul calos si nucleii bazali

13. Functiile cerebrale complexe- starea de veghe / - viata afectiva / - instinctele si trebuintele / - orientarea / - atentia

14. Functiile cerebrale complexe - invatarea / - memoria si uitarea / - gandirea / - limbajul 

2. RELATIA DINTRE CREIER SI VIATA PSIHICA  Exista o relatie directa intre organizarea morfologica a creierului si functiile acestuia, incluzand si functiile psihice. Organizarea morfofunctionala a creierului are la baza un ansamblu de principii care explica raportul dintre creier si viata psihica. Aceste principii sunt :1. Principiul neuronului – are la baza faptul cunoscut ca unitatea morfologica si functionala a creierului este neuronul.2. Principiul centralizarii – principiul de convergenta reciproca si de grupare a neuronilor in ansambluri organizate in centrii nervosi.3. Principiul cefalizarii este legat de planul general de organizare a organismului si de planul de organizare a sistemului nervos central.4 . Principiul corticalizarii stabileste faptul ca scoarta cerebrala, care este cea mai noua formatiune filogenetica, tinde sa devina centrul superior de comanda si control al sistemului nervos central, subordonand activitatea formatiunilor subiacente.5. Principiul diferentierii si specializarii stabileste faptul ca encefalul este un sistem morfofunctional neomogen, fiind diferentiat atat structural cat si functional si avand o specializare functionala a elementelor din care este alcatuit.6. Principiul ierarhizarii si integrarii sistemice stabileste legile dupa care se realizeaza diferentierea si specializarea in organizarea functionala a creierului. Din punctul de vedere al acestui principiu, se creeaza un tip de relatie cu dublu sens, cu un sens ascendent, de la nivelele inferioare catre cele superioare si un sens descendent, de la nivelul superior catre cele inferioare.7. Principiul comutarii implica doua aspecte : primul se refera la diversificarea si cresterea intrarilor si iesirilor la nivelul organismului, iar celalalt aspect se refera la legea fiziologica a exclusivitatii , conform careia organismul nu poate efectua, in acelasi timp, doua comportamente adaptive, in raport cu stimulii exteriori, ci numai unul singur.8. Principiul reflexului exprima natura de baza a activitatii creierului, unitatea functionala a acestuia fiind arcul reflex.9. Principiul modelarii informationale se exprima, pe de o parte, prin dependenta functionarii creierului de sursele de stimulare si de informatie exterioare si pe de alta parte prin caracterul reflectoriu al vietii psihice.10. Principiul conexiunii inverse sta la baza modelului general de functionare a creierului, considerat ca un sistem cibernetic, cu autofunctionare si autoreglare. Conform acestui principiu, creierul are capacitatea de a-si mentine un anumit echilibru si de a-si corecta eventualele erori de functionare si, de asemenea, are capacitatea de a-si dezvolta experienta prin achizitiaunor structuri informationale noi si prin crearea unor sisteme noi de lagaturi.11. Principiul redundantei se refera la actiunea factorilor perturbatori, interni sau externi, asupra activitatii informationale a creierului.12. Principiul verbalizarii este legat de aparitia si dezvoltarea limbajului articulat.13. Principiul instruibilitatii – evidentiaza faptul ca organizarea si functionarea creierului au o anumita plasticitate de autoelaborare in cadrul interactiunii sale cu mediul. Viata psihica nu trebuie confundata cu functiile creierului. Functiile creierului se refera la mobilitate, sensibilitate, tonus muscular, la functiile de relatie si functiile vegetative. Alaturi de acestea, creierul participa in mod direct la edificarea functiilor psihice.

  In ansamblu, exista 3 categorii de functii ale creierului :1. Functii pur neurologice : motorii, senzoriale, de echilibru, de coordonare si reflexe.2. Functii instrumental simbolice : gnozii, praxii, l imbaj, orientare spatiala, constructie spatiala, schema corporala. Toate acestea intra in sfera psihicului.3. Functii integratoare : atentia, orientarea, dispozitia afectiva, memoria, activitatea, comportamentul, constiinta. Functiile integratoare reprezinta sfera proceselor psihice propriu-zise, la care se adauga constiinta, adica totalitatea functiilor legate de starea de vigilenta in raport cu propria persoana si cu realitatea extracorporala. Daca realizam o ierarhizare de organizare a celor 3 tipuri de functii , putem spune ca functiile neurologice fundamentale sunt functii primare, functiile instrumental simbolice sunt functii secundare, iar functiile de integrare sunt functii tertiare. Din punct de vedere filogenetic, aceste functii apar treptat, de la cele primare catre cele tertiare, o data cu dezvoltarea morfofiziologica a creierului. Astfel, functiile primare se intalnesc la toate vertebratele. La mamifere, apare reflexul de orientare, atentia, un anumit tip de memorie elementara. La acestea se adauga o buna dezvoltare a conduitelor instinctuale : de construire a cuibului, de crestere a puilor, de procurare a hranei, de reproducere s.a.m.d. La om, prin dezvoltarea creierului, apar functiile gnozice, cele praxice si cele de limbaj, care au o valoare functionala predominanta. Functiile primare sunt functiile solide, foarte bine organizate structural. Functiile secundare si cele tertiare apar mai tarziu, in evolutia sistemului nervos. Ele sunt mai complexe, dar sunt mai putin bine organizate si, prin urmare, sunt mult mai vulnerabile. In mod experimental, s-a putut demonstra ca primele care sunt afectate intr-un proces patologic sunt functiile tertiare si in special cele legate de constiinta. In cursul traumatismelor cerebrale, datorate accidentelor sau in intoxicatii se constata o dezintegrare a functiilor secundare si ulterior a celor primare, de tip neurologic pur. Acest fapt se explica prin aceea ca functiile creierului deriva unele din altele prin diferentiere si specializare functionala. Relatia dintre creier si psihic nu poate fi redusa la o schema de tipul stimul-raspuns. Reactia de acest tip apare ca un mecanism de reflex automat, numai la nivelul functiilor primare. Din punct de vedere al formarii proceselor mentale, ordinea dezvoltarii este, prin urmare, de la functiile primare la functiile secundare apoi la functiile tertiare, ordinea dezintegrarii acestor functii fiind inversa. Afectarea functiilor superioare, adica a celor secundare si tertiare duce la eliberarea sau dezvaluirea functionala a functiilor primare, asa cum se observa in bolile neurologice. Adica functiile superioare exercita asupra celor inferioare, primare, un anumit tip de control supresiv. Mai exista un model de intelegere a functiilor creierului, preluat din cibernetica. Conform acestui model, creierul este considerat un sistem cibernetic cu o intrare si o iesire. Dar, daca vom incerca sa intelegem creierul ca pe o masina in care introducem ceva, masina prelucreaza si noi trebuie sa obtinem ceva, riscam sa excludem aspectele evolutive, de specializare si de complexitate ale creierului. Creierul are capacitatea de a autocontrola, concomitent de a-si pune probleme si a rezolva probleme. Ceea ce inseamna ca a privi creierul ca pe o masina este un rationament simplist si insuficient. Emisferele cerebrale sunt implicate direct in construirea mecanismelor si proceselor psihice.

  LOBUL FRONTAL este implicat direct in mecanismele vietii afective. Sunt cunoscute tulburarile afective in leziunile lobului frontal. De asemenea, in aceleasi leziuni poate apare iritabilitatea, torpoarea (somnolenta), lipsa de initiativa, alaturi de discrete tulburari de personalitate. Tulburarile psihice din afectarile lobului frontal se impart in 3 grupe :1. Tulburari de dispozitie si caracter , care constau in cresterea tonusului afectiv, cu euforie si erotism, alternand cu faze de melancolie, cu reactii caracteriale, de tip psihopatic sau iritabil.2. Tulburari de activitate – se refera la activitatile fizice exterioare si la manifestarile intelectuale. Apare o ruptura intre bolnav si lumea exterioara, cu saracirea relatiilor si cu absenta reactiilor la evenimente externe. Se adauga o stare de apatie, indiferenta la durere, mutism achinetic si poate evolua catre coma si moarte.3. Tulburari intelectuale , care privesc atentia si memoria. Pot merge de la confuzie, dezorientare temporo-spatiala la starea de perplexitate pana la dementa.LOBUL PARIETAL este in relatie cu functiile proxice si gnozice, cu schema corporala si cu limbajul. In leziunile lobului parietal apar 3 tipuri de tulburari :1. Tulburari praxice , adica apraxie ideomotorie, apraxia imbracatului si apraxie constructiva.2. Tulburari ale schemei corporale sunt tulburari ale perceptiei referitoare la dimensiunile si postura propriului corp.3. Tulburari de limbaj – duc la afazie senzoriala. LOBUL TEMPORAL este in relatie cu memoria, constiinta si viata emotional-afectiva. In leziunile lobului temporal, exista 4 tipuri de tulburari :1. Tulburarile emotionale – experimental, la animale, au putut fi produse accese de furie, de agresivitate, de alerta, de frica si fuga, prin excitarea lobului temporal. La om, se pot obtine stari de tristete, teama de moarte, senzatia de singuratate. De asemenea, crize de manie si violenta, care se pot permanentiza sau croniciza, in situatii de excitare continua a lobului temporal, cum ar fi in epilepsia de lob temporal. In aceasta boala, se adauga si modificari de caracter si de personalitate.2. Tulburari psihomotorii : mutismul achinetic, somnolenta, catalepsia (stare hipnotica).3. Tulburari de memorie – sunt constante, in leziunile de lob temporal si sunt sub forma de amnezie si de fixare.4. Starile de vis , care constau in tulburari de constiinta, asociate cu halucinatii vizuale, auditive, gustative, olfactive, stari care survin sub forma de criza. La acestea se adauga ruperea partiala de realitate a bolnavului. LOBUL OCCIPITAL este in relatie functionala cu perceptia timpului si a miscarilor, a spatiului vizual, a memoriei si a dispozitiei afective. Leziunile acestui lob prezinta 3 tipuri de tulburari :1. Halucinatii vizuale2. Tulburari de memorie si de afectivitate3. Tulburari de perceptie temporala, de miscare si de spatiu CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care uneste cele doua emisfere ale creierului mare) este implicat in mecanismele memoriei si a constiintei, precum si in procesele gnozice si praxice.

Leziunile corpului calos produc 3 tipuri de tulburari :1. Tulburari psihice : inertia motorie, scaderea memoriei, l ipsa de initiativa, lipsa legaturii intre idei, iritabilitatea, nesiguranta, anumite tulburari de caracter.2. Tulburari praxice : apraxia ideomotorie, apraxia mimica.3. Tulburari gnozice : agnozia obiectelor.Pe baza tuturor acestor date, putem sintetiza mai multe tipuri de relatii care exista intre creier si viata psihica. Aceste relatii sunt :1. Relatii neuropsihologice2. Relatii neuroumorale3. Situatii psihotraumatizante

3. STRUCTURA SISTEMULUI NERVOS 

Neuronul este unitatea structurala si functionala a sistemului nervos. Neuronul este alcatuit dintr-un corp celular, care se numeste pericarion si din mai multe prelungiri. Prelungirea principala si cea mai mare este axonul. Acesta conduce impulsul nervos de la corpul celular catre periferie. Celelalte prelungiri sunt mai mari si mai mult sau mai putin ramificate, se numesc dendrite si conduc impulsul nervos de la periferie catre corpul celular. Axonul este o prelungire unica, iar dendritele sunt prelungiri multiple. Corpul celular este alcatuit din citoplasma, nucleu si o membrana periferica care se numeste neurilema. Citoplasma contine in interiorul sau organite celulare de doua tipuri : 1. organite celulare comune cu celelalte celule din corp : lizozomi, ribozomi, mitocondri, aparatul Golgi si reticulul endoplasmatic. 2. organite specifice neuronului – sunt, la randul lor, impartite in doua : neurofibrilele si substanta tigroida (corpusculii Nissl). Corpusculii Nissl sunt granulatii care la microscop sunt intens colorate, dand neuronului un aspect tigrat. Neurofibrilele sunt filamente subtiri , de lungimi variabile, formate din lanturi de proteine, care strabat pericarionul si axonul pe toata lungimea sa. Nucleul neuronului are aspectul unei vezicule clare, asezata in centrul corpului celular. El contine in interiorul sau un nucleol. Membrana nucleului este alcatuita din substante proteice si este prevazuta cu pori sau pliuri. In nucleul neuronului se gaseste o cantitate mica de cromaina. Membrana corpului celular, neurilema, este formata din doua straturi de macromolecule lipoproteice, intre care se afla un strat de lipide. Dendritele sunt prelungiri citoplasmatice, scurte, de grosimi diferite si ramificate. Numarul, forma si dimensiunile lor variaza de la un neuron la altul. Functia dendritelor este de a reactiona la excitatii si de a le conduce de la periferie catre corpul axonului. Axonul este tot o prelungire citoplasmatica, mult mai lunga ; este unic, intotdeauna prezent si de regula neramificat. El prezinta ramificatii scurte, numai in portiunea terminala, inainte de sinapsa. Axonul este invelit intr-o membrana citoplasmatica, care se numeste axolena. In citoplasma axonului, care se mai numeste si axoplasma, se afla neurofibrile. Functia axonului este de a conduce impulsul nervos de la corpul neuronului la dendritele sau corpul celular al altui centru sau la o celula efectoare. Contactul dintre 2 neuroni se realizeaza printr-o zona specifica sistemului nervos, care se numeste sinapsa . Influxul nervos are un singur sens de circulatie : de la dendrita la corpul neuronului si apoi la axon.

Axonul este infasurat intr-o teaca de mielina, care este discontinua, fiind intrerupta la distante regulate prin niste strangulatii incomplete numite nodurile Ranvier. Teaca de mielina este invelita la exterior de o formatiune gliala care se numeste teaca Schwann. La randul sau, teaca Schwann este invelita de o alta teaca, cu structura conjunctiva (mai dura) care se numeste teaca Henle. Din punct de vedere morfologic, neuronii sunt de mai multe tipuri si se clasifica dupa mai multe criterii : - dupa marimea lor , neuronii pot fi : 1. somatocroni – de dimensiuni mari, bogati in citoplasma ; 2. neuroni citocromi – mici, cu nucleul mare si cu citoplasma mai putina ; 3. neuroni cariocromi – sunt de marime medie si cu citoplasma relativ redusa. - dupa numarul prelungirilor , neuronii pot fi : 1. neuroni multipolari , care au prelungiri multiple, pornind de pe intreaga suprafata ; 2. neuroni bipolari – cu prelungiri dispuse la cei 2 poli ai celulei ; 3. neuroni unipolari – in care dendritele si axonul pleaca din acelasi loc si ulterior se despart. - dupa functia pe care o indeplinesc , neuronii pot fi : 1. neuroni motori – care sunt bogati in substanta tigroida si sunt mai mari, de regula multipolari ; 2. neuroni senzitivi – care sunt mai mici decat cei motori ; 3. neuroni de asociatie – cu forme variate ; de regula multipolari, cu prelungiri scurte si volum mai mic.  Sinapsele sunt zonele de legatura dintre 2 neuroni ; ele se pot realiza in 3 feluri : 1. sinapse axodendritice – leaga axonul unui neuron de dendritele altui neuron 2. sinapse axosomatice – fac legatura intre axonul unui neuron si corpul celular al altui neuron 3. sinapse axoaxonale – fac legatura intre axonii a 2 neuroni vecini Oricare ar fi t ipul de sinapsa, structura sa este aceeasi : - o componenta presinaptica, reprezentata prin butonii terminali ai axonului - spatiul sau fanta sinaptica – spatiul aflat intre butonii terminali ai unui axon si membrana sa sau butonii terminali ai celuilalt axon - componenta postsinaptica, reprezentata de corpul unui neuron, de dendritele unui neuron sau de axonul unui neuron Din punct de vedere functional, sinapsele pot fi : excitatorii sau inhibatorii . Ele pot multiplica influxul nervos sau il pot inhiba. Transmiterea sinaptica este de doua tipuri, dupa mecanismul prin care se realizeaza : 1. Transmiterea chimica , in care, la nivelul sinapsei, se elibereaza neurotransmitatori sau mediatori chimici care umplu spatiul intersinaptic si activeaza membrana postsinaptica, rezultand un potential postsinaptic. 2. Transmiterea electrica a influxului nervos – atunci cand potentialul electric axonal atinge terminatiile presinaptice se produce o descarcare de curent care induce un potential electric in membrana postsinaptica. Rezulta ca functia principala a neuronului este aceea de transmitere a influxului nervos. Acesta este un proces specific celulei nervoase. Producerea si transmiterea influxului nervos este legata de proprietatile membranei neuronale. Aceasta membrana are doua proprietati importante : a) este un foarte bun izolator electric

b) are permeabilitate selectiva pentru diferiti ioni (are o permeabilitate foarte mare pentru ionii de K si una mult mai mica pentru ionii de Na). Datorita acestor proprietati, neuronul se comporta ca un conducator electric, fiind marcat cu sarcini negative la interior si pozitive la exterior. Intre cele doua fete ale membranei se creeaza o diferenta de potential electric, care se numeste potential de membrana. In repaos, acest potential este cuprins intre 60-80 mV si poarta denumirea de potential de repaos. Polarizarea membranei este efectul unui proces activ, realizat in doua momente : intai ionii de K patrund in interiorul celulei, iar apoi ionii de Na ies in exteriorul celulei. Daca se aplica o excitatie pe fibra nervoasa, se produce o depolarizare in acesti 2 timpi a membranei si o scadere a diferentei de potential dintre interiorul si exteriorul membranei. Se produce, astfel, de-a lungul membranei o unda de excitatie ca un curent electric, care poarta denumirea de potential de actiune. In fibrele mielinice (cele care au teaca de mielina), transmiterea influxului nervos este discontinua, saltatorie, adica influxul nu mai parcurge intreaga lungime a fibrei si sare de la un nod Ranvier la altul. In fibrele amielinice (lipsite de mielina) transmiterea influxului este continua.Alaturi de neuron, din structura sistemului nervos face parte si nevroglia, care se mai numeste si celula gliala. Nevroglia are aceeasi origine ca si neuronul, dar are alte roluri decat neuronul : rol de sustinere si rol de hranire a celulei nervoase. Din punct de vedere morfologic, nevrogliile sunt de mai multe feluri :1. microglia – o celula mica, fusiforma ;2. oligodendroglia – are prelungiri putine si scurte ;3. macroglia – celule mari, cu aspect fibros ;4. nevroglia periferica – reprezentata de celulele Schwann, cele care contribuie la alcatuirea tecii Schwann a axonului. Tesutul glial are rol multiplu, de sustinere si de protectie a neuronilor, de nutritie, de cicatrizare a eventualelor leziuni neuronale si rol de secretie a unor substante necesare metabolismului neuronului. Modelul functional al sistemului nervos este reprezentat de actul reflex . Acesta consta in receptarea informatiei din mediul intern sau extern, prin intermediul organelor senzoriale, transmiterea informatiei pe caile de conducere senzitive la centrii nervosi care, prin caile motorii, transmit comanda de efectuare catre organele efectoare. Schema morfologica a actului reflex este reprezentata de arcul reflex . Arcul reflex este alcatuit din : receptor, dintr-o cale aferenta, un centru nervos, o cale eferenta si organul efector.Prin act reflex intelegem o reactie de raspuns efector, produsa de excitatia venita din mediul intern sau extern.Pavlov a fost cel care s-a preocupat in mod deosebit de problema reflexelor. El a stabilit faptul ca reflexele sunt de doua feluri : reflexe neconditionate si reflexe conditionate.Reflexele neconditionate (innascute) sunt de mai multe feluri : - reflexe neconditionate de tip A : salivatia, masticatia, deglutitia, clipitul si reactiile vasomotorii ; - reflexe neconditionate de tip B : reflexe statotonice (de tonus si de postura) si reflexe de orientare ; - reflexe neconditionate de tip C : reflexe mimico-vegetative.Alaturi de aceste tipuri, mai exista o serie de reflexe neconditionate complexe : reflexul alimentar, de cautare si de procurare a hranei, reflexul de aparare fata de pericolele exterioare, reflexul de orientare, reprezentand reactia la aparitia

unui excitant nou, reflexul de investigatie si cercetare (curiozitate) si reflexul de reproducere, legat de perpetuarea speciei.Reflexele conditionate se dobandesc in timpul vietii prin invatare si devin o a doua experienta psihoneurofiziologica, la intalnirea cu un excitant care are valoarea de conditionare. Reflexul conditionat reprezinta legatura permanenta dintre agentul exterior si activitatea de raspuns a organismului, deci legatura dintre excitant si raspuns. Din punct de vedere anatomic, sistemul nervos central este compus din doua segmente : encefalul si maduva spinarii. La randul sau, encefalul este compus din 5 parti , care se diferentiaza din vezicula cerebrala primitiva in cursul dezvoltarii embrionare :1. mielencefalul – alcatuit din bulbul rahidian2. metencefalul – alcatuit din cerebel si puntea lui Varolio3. mezencefalul – reprezentat de trunchiul cerebral4. diencefalul – hipotalamusul, glanda hipofiza, caile optice, subtalamusul si talamusul5. telencefalul – emisferele cerebrale, nucleii de la baza creierului, bulbii si bandeletele olfactive

4. LEGILE CONDUCERII IMPULSULUI NERVOS  

Conductibilitatea prin fibrele nervoase are la baza o serie de legi, dintre care cele mai importante sunt :1. Legea integritatii morfofunctionale – potrivit acestei legi, conducerea impulsului necesita integritatea anatomica si functionala a fibrei nervoase. Comprimarea, ligaturarea, tractionarea, refrigerarea sau anestezierea fibrei reduce sau anuleaza conductibilitatea. Lezarea fibrei se insoteste de o disfunctie reversibila sau nu, in functie de importanta leziunii.2. Legea conducerii izolate – se refera la proprietatea fiecarei fibre de a conduce exclusiv si independent impulsurile proprii, fara a influenta fibrele din vecinatate, fapt care explica posibilitatea efectuarii unor miscari sau unor comenzi foarte precise. Aceasta proprietate se datoreaza, in cea mai mare parte, tecii de mielina. S-a dovedit ca lezarea acestei teci se insoteste de difuzia excitatiei catre fibrele vecine, ceea ce explica necoordonarea miscarilor.3. Legea conducerii bilaterale – se refera la capacitatea fibrei nervoase de a conduce excitatia in ambele sensuri : centripet (de la periferie catre centru) si centrifug (de la centru catre periferie).4. Legea conducerii nedecrementiale – potrivit careia impulsul este condus fara nici o pierdere, amplitudinea undei de propagare fiind aceeasi de-a lungul fibrei, indiferent de cat de lunga este aceasta.5. Legea multiplicarii impulsului nervos la nivelul terminatiilor axonale – asigura distributia impulsului nervos la nivelul tuturor terminatiilor axonale, indiferent cat de multe sunt acestea.6. Legea „totul sau nimic” – inseamna ca fibrele nervoase raspund maximal la un stimul prag, iar odata format impulsul, in oricare punct al fibrei, acesta este transmis nemodificat pe intreaga fibra. Daca stimulul nu atinge nivelul de prag, acesta nu produce un impuls si stimulul nu se va transmite. 

PROPRIETATILE GENERALE ALE SINAPSELOR 

1. Intarzierea sinaptica – cand un impuls ajunge la terminatiile sinaptice, exista un interval de timp care trece pana la obtinerea unui raspuns in neuronul postsinaptic si acest interval este numit intarziere sinaptica. In consecinta,

conducerea printr-un lant de neuroni este cu atat mai intarziata cu cat exista mai multe sinapse in lantul neuronal.2. Conducerea unidirectionala – sinapsele permit conducerea intr-o singura directie, adica de la terminatiile presinaptice la cele postsinaptice.3. Vulnerabilitatea la hipoxie, la noxe si unele medicamente – aceasta proprietate este o explicatie pentru afectarea neurologica in cazul anesteziilor, intoxicatiilor si a privarii de oxigen.4. Fatigabilitatea sinapsei – stimularea repetata si rapida a terminatiilor presinaptice face ca numarul de descarcari prin neuronul postsinaptic, care la inceput este foarte mare, sa scada progresiv, in timp. Acest fenomen numit fatigabilitate sau instabilitate este important pentru ca explica aparitia oboselii , in momentul suprasolicitarii unei arii neuronale. Aceasta oboseala apare ca un mecanism de protectie impotriva hiperactivitatii neuronale. Se presupune ca mecanismul oboselii ar putea fi o simpla epuizare a rezervelor de substante transmitatoare din terminatiile presinaptice.5. Sumatia temporo-spatiala – se refera la faptul ca impulsurile nervoase cu o intensitate sub prag se pot suma pentru a atinge nivelul de prag, deci pentru a realiza un potential de actiune.6. Ocluzia – in cazul unor excitanti puternici, stimularea concomitenta a 2 nervi aferenti determina un raspuns mai slab decat suma raspunsurilor separate ale fiecaruia. Acest fenomen se numeste ocluzie.Practic, datorita acestui fenomen, raspunsurile reflexe ale muschiului la o excitare indirecta vor fi mai mici decat in cazul excitarii directe.7. Facilitatea posttetanica – dupa o stimulare repetitiva, care se mai poate numi si tetanizare, aplicata pe terminatiile presinaptice ale neuronilor pentru o scurta perioada de timp, neuronii devin mai excitabili decat in mod obisnuit. In timpul acestei perioade este facilitata trecerea unor impulsuri ulterioare. Prin acest fenomen, neuronii pot stoca o cantitate mai mare de informatii, fenomen care ar putea sta la baza memoriei de scurta durata.8. Postdescarcarea – o excitatie aplicata pe nervul aferent este urmata de o descarcare eferenta a neuronului, prelungita si dupa incetarea excitatiei, fenomen denumit postdescarcare si explicit prin existenta neuronilor intercalari (de asociatie). 

RETELELE NEURONALE SI PROPRIETATILE LOR  Prelucrarea informatiei si obtinerea semnificatiei mesajului raman procesele cele mai obscure ale functiei sistemului nervos central. De multe ori, creierul nu poate stabili cu exactitate gradul de adevarat sau de fals al informatiilor de care dispune si devine obligat sa lucreze, pe langa aceste valori, si cu valoarea de posibil, trecand de la logica bivalenta la o logica trivalenta. Pentru a functiona astfel, sistemul nervos central este constituit din retele si centri neuronali in care se leaga tot ce se poate lega si in care totul se leaga de tot. Retelele sunt concepute ca o populatie uniforma, indeplinind aceeasi functie, dar pe cai multiple si diferite. Complexitatea functiei retelelor reiese din multitudinea conexiunilor fiecarui neuron. Asadar, informatiile excitatorii sau inhibitorii circula printr-un ansamblu de cai nervoase, realizandu-se numeroase tipuri de retele, al caror element fundamental este neuronul. Existenta neuronilor intercalari (de asociatie) interpusi intre neuronul senzitiv (locul de captare a informatiilor) si neuronul motor (locul de raspuns) sugereaza faptul ca semnalul care intra in sistemul nervos central este supus unui proces de dispersie, inainte de a atinge neuronul motor. Prin acest fenomen de dispersie, informatia intra in

diverse retele neuronale, este prelucrata din puncte de vedere diverse si diferite, conducand la emiterea comenzii optime.Exista doua tipuri de retele neuronale : - retele paucineuronale , care sunt alcatuite din 2 neuroni, se gasesc la nivelul maduvei spinarii si a sistemului nervos vegetativ ; - retele multineuronale , alcatuite din mai multi neuroni, se gasesc in special la nivelul scoartei cerebrale, contin, de regula, un numar imens de neuroni, iar activitatea lor se poate studia numai probabilistic (statistic). 

Proprietatile retelelor neuronale : 

1. plasticitatea retelelor – se refera la faptul ca terminatiile nervoase ale neuronilor degenereaza continuu, in timp ce se formeaza altele noi. Aceasta proprietate se numeste plasticitate.2. convergenta stimulilor la nivelul retelelor este proprietatea prin care retelele neuronale ale sistemului nervos central coreleaza, sumeaza si sorteaza diferite tipuri de informatie, raspunsul rezultat fiind suma efectelor diferitelor tipuri de semnale.3. divergenta stimulilor la nivelul retelelor – este proprietatea care asigura distribuirea concomitenta a impulsului, la mai multi neuroni din retea.4. legatura inversa (feed-back) – controlul feed-back este mecanismul prin care raspunsul unui neuron influenteaza in plus sau in minus stimulul care produce acest raspuns. Cel mai frecvent este feed-back-ul negativ in organism, cel care diminueaza stimulul prin intensitatea raspunsului. Feed-back-ul pozitiv este mult mai rar intalnit si este cel care amplifica stimulul prin raspuns.5. transformarea ritmului de excitatie . Retelele neuronale sunt capabile sa modifice ritmul impulsurilor primite, de multe ori cu o frecventa a impulsurilor eferente independenta de stimulul aferent.6. fenomenul de rebound – se refera la inlocuirea rapida a unui impuls nervos cu un altul cu caracter opus primului ; ex. : o flexie puternica este urmata de o extensie rapida a segmentului flectat. Explicatia acestui fenomen consta in existenta unor legaturi reciproce intre centrii nervosi.7. principiul dominatiei care arata ca in conditii normale, exista o dominanta a focarului de excitatie intr-un centru nervos, care modifica sau subordoneaza activitatea altor centri. In conditii naturale, centrii dominanti sunt cei care controleaza alimentatia, apararea organismului, sexualitatea. Un focar dominant se caracterizeaza prin excitabilitatea crescuta, stabilitatea excitatiei, capacitatea de sumare a excitatiei si inertia (capacitatea de a ramane excitat pentru o anumita perioada) mai mare sau mai mica, dupa incetarea stimulului.

5. MADUVA SPINARII 

Maduva spinarii reprezinta filogenetic formatiunea cea mai veche. Ea se afla in interiorul canalului vertebral si reprezinta segmentul inferior al sistemului nervos central. Are forma unei tije turtite antero-posterior si se intinde pe o lungime de 43-45 cm de la atlas pana in dreptul vertebrei lombare 2 si se termina prin conul medular. Din varful conului maduva se continua printr-un filament pana la coccis. La acest filament se alatura oblic si in jos trunchiurile nervilor spinali, lombari, sacrali si coccigieni, alcatuind asa-numita coada de cal. Maduva spinarii are 31 de segmente, fiecare dand nastere unei perechi de nervi spinali, ce conecteaza diferitele parti ale corpului cu sistemul nervos central.

Particularitatile maduvei spinarii sunt :- modul de dispunere a celor doua tipuri de substanta, alba (la exterior) si cenusie (la interior), dispunere perfect justificata d.p.d.v. functional- caracterul compact al substantei cenusii, care in sectiune are forma literei H Substanta cenusie este impartita in 3 zone functionale :- cornul dorsal (posterior), care primeste informatiile senzoriale si le transmite catre nivelele superioare ale sistemului nervos central- cornul ventral (anterior), care alcatuieste zona motorie, ca controleaza muschii trunchiului si ai membrelor- cornul lateral, care mediaza controlul functional visceral si transmite informatii aferente la cerebel Substanta alba este alcatuita din fibre nervoase, in special mielinizate, si este dispusa in 3 perechi de cordoane simetrice : doua cordoane anterioare, doua cordoane laterale si doua cordoane posterioare. Ele contin tracturi ascendente, descendente si de asociatie, care fac legatura intre periferie si nivelele superioare ale sistemului nervos ori intre diferite segmente medulare. 

FIZIOLOGIA MADUVEI SPINARII  Maduva spinarii indeplineste, in principiu, 3 functii mari : 1. Functia de integrare reflexa – consta in faptul ca la nivelul maduvei spinarii se inchid circuite complex ale unor raspunsuri la actiunea diferitilor stimuli. Aceste circuite cuprind 4 verigi de baza :* veriga receptoare, alcatuita din exteroceptorii cutanati (tactili , termici si durerosi), proprioceptorii trunchiului si ai membrelor si interoceptorii organelor viscerale* veriga senzitiva, de prelucrare a informatiilor receptionate, reprezentata de neuronii din coarnele posterioare si laterale, unde alcatuiesc zonele somato-senzitive si viscero-senzitive ale maduvei* veriga de comanda, reprezentata de neuronii motori, somatici si vegetativi din coarnele anterioare si din partea anterioara a coarnelor laterale* veriga de executie, reprezentata de muschii scheletici ai trunchiului si ai membrelor si de muschii viscerelor Cornul lateral al maduvei spinarii contine celule cu functie vegetativa, care inerveaza musculatura neteda, glandele si vasele. Axonii neuronilor vegetativi din cornul lateral au o activitate involuntara si primesc excitatii atat de la centru, cat si de la periferie. Desi in calitatea sa de centru reflex specific maduva spinarii poseda o anumita autonomie, activitatea ei este subordonata influentei etajelor superioare ale sistemului nervos si ale scoartei cerebrale. 2. Functia de coordonare reflexa – consta in participarea maduvei, ca veriga componenta, necesara in reglarea unor acte reflexe, cum ar fi : stabilirea ordinii de desfasurare a actiunilor, dozarea intensitatii raspunsurilor, modularea ritmului si a tempo-ului de lucru. Componentele in care este implicata functia de coordonare a maduvei spinarii sunt : mersul, inotul, gimnastica, deci miscari active, cu componenta de act reflex. 3. Functia de conducere a impulsurilor – este esentiala in tabloul de ansamblu al activitatii reflexe a sistemului nervos central, iar comparativ cu scoarta cerebrala, maduva spinarii este considerata un segment eminamente de legatura, de transmisie.

Tracturile nervoase ale maduvei spinarii ofera doua sisteme de comunicatie, intre creier si segmente din afara sistemului nervos. Tracturile care transmit impulsurile si informatiile senzoriale de la diferite parti ale corpului catre creier, poarta numele de tracturi ascendente, iar cele care conduc impulsurile motorii de la creier catre glande si muschi sunt tracturi descendente. Tracturile descendente asigura finalizarea in acte comportamentale, motorii sau viscerale ale comenzilor emise de centrii supraordonati. Rezulta ca maduva spinarii reprezinta un segment important al sistemului nervos central, cu rol fundamental in integrarea sistemica a comportamentului si in reglarea acestuia. 

CAILE SENZITIVE SPINALE  Sunt alcatuite din tracturi ce asigura conducerea semnalelor de la zonele receptoare ale corpului catre centrii nervosi integrativi superiori, in speta catre talamus si scoarta cerebrala. Fiecare tip de sensibilitate are caile proprii de transmitere, astfel :* calea sensibilitatii termice si dureroase (calea spino-talamo-corticala), conduce impulsurile nervoase determinate de actionarea asupra receptorilor specifici, a stimulilor termici si algici, producand senzatiile de cald-rece si senzatii de durere* calea sensibilitatii tactile nespecifice (tractul spino-talamic anterior), transmite impulsurile determinate de stimularea mecanica (atingere si presiune), determinand formarea senzatiei de contact cu obiectele* calea sensibilitatii tactile proprioceptive constiente (tractul Goll si Burdach), permite formarea senzatiei tactile specifice, discriminative si a celor proprioceptive, respectiv constientizarea pozitiei spatiale si a segmentelor corpului* calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente (tractul Flechsig si Gowers), transmite catre cerebel si scoarta impulsurile de la nivelul articulatiilor aflate in repaus, contribuind la integrarea si mentinerea la nivel adecvat a imaginii schemei corporale* calea sensibilitatii vestibulare si a reglarii echilibrului (tractul spino-cerebelos, spino-mezencefalic, spino-reticulat), transmit impulsurile de la receptorii aflati la nivelul aparatului acustic si vestibular 

CAILE MOTORII SPINALE  La nivelul maduvei spinarii se situeaza centrii motori care fie transmit direct comenzi organelor de executie prin intermediul arcului reflex neconditionat somato-motor si viscero-motor, fie primesc comenzi de la centrii encefalici superiori si le transmit aparatelor de executie, participand la crearea reflexelor conditionate si a actelor motorii voluntare, intentionate. Aceasta functie de conducere motorie este asigurata de fascicule de fibre descendente,ce alcatuiesc mai multe cai :* calea piramidala directa (cortico-spinala directa), ce realizeaza motilitatea voluntara si are originea in aria motorie a scoartei cerebrale* calea piramidala incrucisata, are aceeasi origine si functie ca si cea directa, cu deosebirea ca fibrele din alcatuire se incruciseaza la nivelul bulbului rahidian* calea motorie lunga extrapiramidala (calea cortico-ponto-cerebelo-dento-rubro-spinala), cu originea in ariile premotorii si motorii ale scoartei ; finalizeaza miscarile involuntare

* calea cortico-strio-nigrica, se refera tot la miscarile involuntare si are aceeasi origine* calea tectospinala, cu originea in tuberculii cvadrigemeni ; transmite comenzi la muschii gatului, realizand miscarile reflexe neconditionate de intoarcere a capului in directia stimulilor acustici si luminosi, realizand structura reactiei primare de orientare* calea rubro-spinala, cu originea in nucleul rosu, transmite impulsurile de realizare a reflexelor motorii ortostatice (de stat in picioare) si statokinetice (de mentinere a tonusului muscular pentru realizarea pozitiei verticale)* calea vestibulo-spinala, formata din neuroni care pleaca din bulbul rahidian si realizeaza reflexul de echilibru* calea olivo-spinala, cu originea in olivele bulbare ; transmite comenzi la neuronii somatici din maduva spinarii* calea reticulo-spinala, cu originea in trunchiul cerebral ; regleaza amplitudinea reflexelor motorii medulare Din toate acestea rezulta ca maduva spinarii, desi anatomic este un segment bine delimitat in cadrul sistemului nervos central, d.p.d.v. functional este intr-o stransa si multilaterala conexiune cu celelalte formatiuni de la bulb la scoarta cerebrala.

6. Maladii ale transmiterii chimice de la nivelul sinapsei intre nerv si muschi

  Miastenia gravis este cea mai bine studiata maladie care afecteaza transmiterea sinaptica. Aceasta maladie se produce la nivelul sinapselor de tip colinergic, care utilizeaza ca element chimic acetilcolina. Boala este data de reducerea numarului receptorilor acetilcolinici, de la nivelul sinapsei nerv-muschi. Primul caz de miastenia gravis a fost raportat in 1877 de un cercetator medic Wilks, de aceea se mai numeste si boala Wilks. La autopsie el nu a gasit modificari cerebrale medulare ale nervilor periferici sau ale muschilor si de aceea a tras concluzia ca este o boala functionala. Mai tarziu s-a ajuns la concluzia ca miastenia gravis este o boala autoimuna. Adica, din anumite cauze, la nivelul sinapsei se produc anticorpi impotriva receptorilor de acetilcolina. Acesti anticorpi reduc numarul de receptori postsinaptici, impiedicand transmiterea sinaptica. In aceste conditii , se reduce mult posibilitatea de transmitere a calitatii fortei musculare, ceea ce duce la reducerea fortei musculare. D.p.d.v. clinic, aceasta boala caracterizata prin scaderea fortei musculare, are 4 aspecte :* diminuarea fortei musculare afecteaza cel mai frecvent muschii de la nivelul craniului, adica ai pleoapelor, ai ochilor, ai faringelui si, intr-o masura mai mica, muschii membrelor* severitatea slabiciunii variaza in cursul aceleiasi zile sau de la o zi la alta ori chiar pe perioade mai lungi, dar intotdeauna perioadele de mai bine alterneaza cu cele de boala* nu exista nici un semn clinic conventional care sa indice o afectare a unitatii motorii, respectiv atrofie musculara sau disparitia reflexelor osteotendinoase* diminuarea fortei musculare poate fi tratata cu medicamente, respectiv cu enzime care degradeaza acetilcolina Dupa identificarea sindromului clinic, s-a constatat cca. 15% dintre bolnavii adulti cu miastenie au o tumora benigna la nivelul timusului (glanda de crestere, situata in spatele sternului). Dupa inlaturarea acestei tumori, simptomele se

amelioreaza iar extirparea timusului a devenit, in timp, o procedura standard de tratament. Aceasta metoda se bazeaza pe faptul ca tumora de timus elibereaza acei anticorpi ce reduc numarul receptorilor acetilcolinici. Procedeul prin extirpare este eficient in miastenia gravis, dar nu este ideal. Cu cca. 30 de ani in urma rata mortalitatii in miastenia gravis era de ~33%, dar astazi foarte putini bolnavi mai mor din aceasta cauza. Succesul procedurii se datoreaza perfectionarii terapiei intensive intra si postoperatorii , ventilatiei mecanice si antibioticelor. Dupa extirparea timusului, cca. jumatate dintre pacienti nu mai prezinta nici un simptom de miastenie si nu este nevoie sa consume nici un medicament. Se fac cercetari in continuare asupra metodelor de aplicat la pacientii care nu raspund la aceasta terapie. O alta boala a sinapsei – blocajul neuromuscular presinaptic. Exista un cancer pulmonar care prezinta, alaturi de alte tulburari, si diminuarea fortei musculare. Aceasta boala se atribuie prezentei unor anticorpi fata de canalele de Ca ionic de la nivelul terminatiilor presinaptice. Pierderea acestor canale reduce miscarile Ca prin membrana si afecteaza eliberarea mediatorului chimic. Aceasta boala poate sa apara si la pacienti ce nu au cancer pulmonar, cazuri in care cauza bolii nu se cunoaste inca. Se mai numeste boala Lambert-Eaton. 

Patologia medulara – sindroame medulare caracteristice  Sunt boli care se produc, de regula, prin traumatisme vertebro-medulare, cum deseori se intampla in accidentele de circulatie. Gravitatea acestora depinde de extinderea leziunii medulare, de forta compresiunii maduvei de catre vertebra deplasata si de hemoragia locala. In aceste conditii , pot apare transsectiuni medulare complete sau partiale. Transsectiunea partiala a maduvei spinarii se realizeaza cu semne senzitive si motorii specifice. Spre ex. Compresiunea partiala anterioara duce la atrofii musculare si fenomene motorii importante, dar fara tulburari de sensibilitate. Compresiunea partiala posterioara provoaca durere intensa medulara, pareza discreta sau paralizie, disparitia sensibilitatii profunde, cu pastrarea sensibilitatii superficiale si ataxie (tulburari de mers). Durerile sunt localizate la nivelul spatelui la unul sau ambele membre, sunt intermitente si insotite sau nu de rigiditate musculara. Hemisectiunea sau compresiunea partiala unilaterala provoaca semne diferite : pe partea leziunii provoaca paralizie motorie, tulburari de sensibilitate profunda si paralizie vaso-motorie (piele rece si cianotica). Pe partea opusa leziunii provoaca tulburari de sensibilitate superficiala, adica anestezie termoalgica si scaderea sensibilitatii tactile. Transsectiunea completa se produce, de regula, prin plagi de cutit , de glont, prin fracturi cu dislocare vertebrala, prin inflamatii sau prin metastaze tumorale. Aceste transsectiuni se caracterizeaza prin :* pierderea imediata a sensibilitatii si motricitatii voluntare, in segmentul situat sub leziune* pierderea controlului vezical si intestinal* daca leziunea este deasupra vertebrei cervicale 3, afecteaza si respiratia* dispar reflexele tendinoase datorita socului spinal care persista cateva saptamani, dupa care revine. Apar, de asemenea, tulburari de dinamica sexuala si tulburari trofice ale tesuturilor. In afara de tulburarile produse prin traumatisme, exista si tulburari spinale produse prin alte conditi patologice, organice. Exista o boala care se numeste siringomielie – o boala cronica, data de dezvoltarea unui chist in tesutul medular. Dezvoltarea acestui chist se insoteste de anestezie termica si

dureroasa, cu afectarea neuronilor motori, dar cu pastrarea sensibilitatii tactile. De asemenea, se poate produce intreruperea tracturilor ascendente si descendente, ceea ce duce la paralizie, cu ponderea sau diminuarea reflexelor. - degenerescenta combinata subacuta a maduvei spinarii – se datoreaza deficientei de vitamina B¹², ce apare in diferite tipuri de anemii. Clinic, in aceasta boala apar tulburari de mers, cu pierderea sensibilitatii vibratorii si tulburari de pozitie a membrelor inferioare, tulburari de mers si absenta reflexelor. Aceleasi simptome se pot intalni in SIDA, prin actiunea directa a virusului HIV asupra neuronilor din maduva spinarii, prin actiunea altor virusi sau prin interactiunea metabolismului vitaminei B¹². - sindromul tabetic dorsal – forma de sifilis a sistemului nervos central ce produce degenerarea proceselor centrale localizate in celulele nervilor spinali. Ca rezultat, apare demielinizarea fibrelor dorsale, cu afectarea sensibilitatii profunde, vibratorii si de pozitie, cu dureri si parastezii. Dificultatea mersului apare datorita pierderii simtului pozitiei ; compensarea se realizeaza prin largirea bazei de mers si prin directionarea mersului cu privirea. Tonusul muscular si reflexele sunt mult dimunuate. 

Aspecte psihosociale si psihoterapeutice ale bolnavilor medulari 

Mersul vertical este o achizitie importanta a evolutiei umane, intrucat a eliberat bratele, a perfectionat libertatea de a efectua miscari diferite ale mainilor, a largit orizontul vizual, a dat auzului o finete selectiva, a facut posibila receptionarea unei cantitati mai mari de informatii favorizand, astfel, dezvoltarea inteligentei. Dar, mentinerea statiunii bipede si realizarea locomotiei presupun, obligatoriu, integritatea anatomica si functionala a maduvei spinarii. De aceea, instalarea unei tulburari medulare produce o schimbare majora a echilibrului personalitatii si a modului general de raportare si de integrare a pacientului in mediu. Subiectul nu mai poate sa-si evalueze corect posibilitatile fizice si psihice, in functie de nivelul sau cultural, de starea sa afectiva premorbida, de sperantele si promisiunile de viata, de gradul si durata imbolnavirii . De aceea, devine foarte important modul in care subiectul isi utilizeaza imaginea despre sine, atunci cand se pune problema revizuirii planurilor de viitor. Psihicul unui bolnav medular care prezinta tulburari senzoriale, motorii, vezicale, sfincteriale si genitale este evident zdruncinat mai ales cand prognosticul afectiunii este nefavorabil. Climatul de ingrijire a acestor bolnavi trebuie sa fie incurajator si tonic. Bolnavii arata o revolutie afectiva, determinata de discordanta dintre nivelul de aspiratie si imposibilitatea realizarii acestora impusa de boala. Aceasta duce la instalarea unei nevroze psihogene, care face parte integranta din tabloul simptomatic al bolii . Aici poate interveni psihoterapia, in ideea modelarii unor noi linii de perspectiva pentru pacienti. Ca urmare a modernizarii vietii , numarul de traumatisme vertebro-medulare si de bolnavi cu sechele grave este tot mai mare si ridica probleme noi, atat terapeutice, cat si psihosociale. Initial, dorinta de viata este pastrata, dar in timp, pe masura prelungirii bolii si a aparitiei complicatiilor inerente, visurile de mai bine se prabusesc rand pe rand, iar dorinta de a lupta cu greutatile scade treptat, odata cu instalarea unor serioase tulburari ale echilibrului psihic. Tulburarea afectiva de tip regresiv este dominanta si se poate transforma in timp intr-un handicap serios. In aceste situatii , bolnavul trebuie ajutat prin calmarea durerilor cu ajutorul sedativelor, prin crearea unei atmosfere apropiate

de mediul familial, prin inlesnirea vizitelor si prin psihoterapie care, la un loc, vor mentine un tonus optimist, la fel de important ca si recuperarea motorie. Alte afectiuni psihice care se adauga acestei drame sunt psinastenia, melancolia, isteria, deseori schizofrenia. Dezordinea psihica si dezorientarea sunt primele semne asupra carora medicul si psihologul trebuie sa ia atitudine, pentru a nu permite dezvoltarea nevrozei. Psihoterapeutul trebuie sa observe primele semne de tulburare psihica, respectiv fizionomia, expresia verbala, conduita generala, activitatea otrica pastrata. Ca simptome subiective, se vor lua in considerare emotiile, experimentele de viata respectiv evenimentele descrise de pacienti si procesele mentale deduse din conduita sau exprimate verbal. Se poate concluziona faptul ca intr-o leziune medulara psihicul se deterioreaza odata cu fizicul, iar reeducarea motorie neinsotita de o reeducare psihica da un rezultat cel mult injumatatit .

7. Psihoterapia bolnavilor medulari  Psihoterapia bolnavilor medulari poate fi de grup sau individuala. Psihoterapia de grup poate fi de 3 tipuri majore :* analitica, care ajuta bolnavul sa constientizeze mai clar temerile si nelinistile sale, usurandu-i in acest fel adaptarea la un nou tip de viata* psihanalitica, care se bazeaza pe studiul motivatiilor inconstiente ale pacientului* psihoterapia prin analiza tranzactionala, bazata pe legaturile si tranzactiile ce apar in cursul sedintei de psihoterapie Metodele de terapie individuala sunt : psihoterapie de relaxare, psihoterapie de sinteza si reconstructie, psihoterapie nondirectiva prin vis dirijat in stare treaza si psihoterapie existentiala si ocupationala. In cazul pacientilor medulari, cea mai indicata este psihoterapia de relaxare, care combate durerea, contractura musculara, tensiunea, nelinistea si frica. Ea trebuie sa mentina un tonus psihic satisfacator, pe fondul caruia sa se poata trece la rezolvarea problemei reintegrarii familiale si sociale a bolnavului, problema care este destul de complicata. Daca la inceput bolnavii sunt ingrijiti cu un devotament extraordinar, cu timpul datorita aspectului cronic al bolii , entuziasmul si afectiunea scad. Solutia ar putea fi existenta unor centre specializate de reeducare psihosomatica, in vederea combinarii tratamentului medical cu cel psihic si socio-profesional. Psihoterapia trebuie sa se realizeze dupa un plan riguros stabilit , care ar trebui sa includa 4 etape obligatorii :* in prima etapa se realizeaza un examen psihologic aprofundat pentru evaluarea tipului de personalitate, a vointei, a starii afective actuale si a capacitatii de rationare. Se va actiona in aceasta etapa pentru combaterea complexului de inferioritate si a atitudinii de rupere si evitare a contactelor sociale* in a doua etapa bolnavul trebuie determinat sa participe personal, in mod progresiv la reeducarea motrica, in acest sens sportul fiind o foarte buna metoda* in a treia etapa psihoterapia se va imbina cu sedintele de activitate profesionala, atat in vederea reducerii consecintelor bolii , cat si pentru reintegrarea socio-profesionala a bolnavului* in a patra etapa numarul sedintelor si durata acestora vor creste, cuprinzand activitatea profesionala si psihoterapie, pentru cresterea increderii in fortele proprii si a sentimentului de utilitate sociala. Durata acestei etape depinde de natura si gravitatea deficitului senzorio-motor si somato-psihic si depinde, de

asemenea, daca pacientul isi continua exercitarea propriei profesii sau trebuie sa se recalifice pentru o profesie accesibila. 

BULBUL RAHIDIAN  Bulbul rahidian face parte, impreuna cu puntea lui Varolio si cu mezencefalul, din trunchiul cerebral. Bulbul este formatiunea anatomica situata deasupra si in continuarea maduvei spinarii. Superior ajunge pana la nivelul puntii lui Varolio, avand ca limita un sant transversal numit santul bulbopontin. Limita inferioara intre bulb si maduva se afla imediat deasupra originii primei perechi de nervi cervicali. Bulbul are forma de con cu baza mica la limita cu maduva si baza mare catre punte. Are doua fete : una anterioara si una posterioara si doua parti laterale. Pe fata anterioara se afla piramidele bulbare anterioare, care contin fibre motorii cortico-spinale, care se incruciseaza in proportii de 80% pe aceasta fata anterioara, formand incrucisarea sau decusatia piramidala. Lateral fata de piramide sunt santurile colaterale anterioare, ce continua santurile medulare. Pe fata posterioara se continua fasciculele Goll si Burdach medulare. Fata laterala contine oliva bulbara cu nuclei de substanta cenusie. Ca structura, bulbul este alcatuit din substanta alba la exterior si substanta cenusie la interior, continuand in acest sens maduva spinarii. Spre deosebire de aceasta, datorita decusatiei piramidale si a unor cai ascendente senzitive, substanta cenusie este fragmentata in mici insule sau nuclei motori, senzitivi si vegetativi, care poarta numele de nuclei echivalenti, omologi centrilor medulari cu care se leaga. Nucleii motori sunt : nucleul nervului hipoglos (XII), glosofaringian (IX), vag (X) si spinal (XI). Nucleii senzitivi sunt : nucleul solitar, vag, glosofaringian, trigemen, acusticovestibular. Nucleii vegetativi sunt 2 : nucleul solitar inferior pentru glandele salivare si parotida si nucleul dorsal al vagului pentru inima, plamani si organele abdominale. Bulbul are si nucleii proprii : 1. nucleul Goll si Burdach, pentru sensibilitatea proprioceptiva constienta ; 2. nucleul olivar sau oliva bulbara, care are conexiuni cu cerebelul, cu nucleul rosu, cu corpii striati , cu scoarta cerebrala si cu maduva. Are rol in miscarile involuntare si semiautomatizate ; 3. nucleii vegetativi bulbari, anexati nucleilor nervilor glosofaringan si vag, adica nucleul salivar inferior si nucleul cardiopneumoenteric. In componenta bulbului intra si o substanta specifica formatiunilor nervoase superioare, numita substanta reticulata bulbara, alcatuita din celule motorii, vegetative si de asociatie, care alcatuiesc un subsistem functional, cu legaturi similare in mezencefal, substanta care are rol in reglarea generala a tonusului si dinamicii activitatii psihice. Substanta alba este formata din fibre de mielina, grupate sub forma de tracturi, fibre care pot fi impartite in doua clase : prima clasa cuprinde fibrele care trec prin bulb, formand tracturi ascendente si descendente, iar a doua clasa cuprinde fibrele proprii ale bulbului, care au originea la acest nivel. Fibrele de tranzitie ascendente provin de la maduva si formeaza fasciculul Goll, ce se opreste in nucleul Goll din bulb, fasciculul Burdach, care vine de la maduva si se opreste in nucleul Burdach din bulb, tractul spino-cerebelos posterior (vine de la maduva, se duce in cerebel) si tractul spino-cerebelos anterior. Fibrele de tranzitie descendente provin din formatiunile suprabulbare si formeaza urmatoarele tracturi : doua tracturi cortico-spinale : anterior si

lateral ; tractul rubrospinal (pleaca din nucleul rosu, se duce la maduva spinarii); tractul tectospinal, tractul olivospinal, tractul reticulospinal, tractul vestibulospinal. Fibrele proprii bulbului sunt si ele de mai multe categorii : fibre olivocerebeloase (pleaca din olivele bulbare, merg spre cerebel), fibrele tractului spinocerebelos posterior si fibre cu origine variata (in olivele bulbare, in nucleii vestibulari, in nucleii Goll si Burdach). Functiile bulbului sunt asemanatoare cu functiile maduvei spinarii :* functia de integrare reflexa, are rol esential in comanda si controlul activitatii principalelor organe interne pentru ca la nivelul bulbului se afla centrul respirator, centrul cardiac, centrul vasomotor, centrii unor procese digestive precum salivatia, deglutitia, suptul, centrii unor reactii de aparare precum stranutul, tusea, clipitul si voma, centrii de reglare a tonusului muscular. Particularitatea centrilor bulbari este automatismul. El se manifesta printr-o anumita independenta functionala, precum si prin capacitatea de autoexcitare determinata de modificarile chimice ale sangelui.* functia de conducere, consta in mijlocirea transmiterii intre zonele receptoare si centrii superiori ai integrarii senzoriale pe de o parte si intre centrii de comanda (motori) si organele de executie corespunzatoare, pe de alta parte. Bulbul este traversat de doua tipuri de fibre nervoase : ascendente si descendente. Caile ascendente transmit informatia de la receptorii cutanati proprioceptivi si viscerali catre formatiunile superioare, iar caile descendente transmit comenzi de la scoarta cerebrala din organele de executie.* functia de reglare a tonusului si dinamicii activitatii psihice, functie care se realizeaza cu precadere prin intermediul substantei reticulate. 

PUNTEA LUI VAROLIO  Puntea lui Varolio provine din metencefal, ca si cerebelul. Are un aspect cuboid, este dispusa transversal deasupra bulbului, intinzandu-se in lateral de la o emisfera cerebeloasa la alta. Are o fata anterioara, una posterioara, doua fete laterale si doua margini (una inferioara si una superioara). Fata anterioara a puntii este strabatuta de un sant median longitudinal, in interiorul caruia se situeaza trunchiul cerebral bazilar (un vas de sange foarte important pentru creier). Pe marginile acestui sant se formeaza doua umflaturi ce se numesc piramidele pontine, prelungiri ale piramidelor bulbare. Fetele laterale ale puntii se continua in sus cu pedunculii cerebelosi. Fata anterioara este acoperita de cerebel, are o forma triunghiulara si formeaza jumatatea superioara a plafonului ventriculului 4 cerebral. In partea superioara se gaseste santul pontopeduncular, care desparte puntea de mezencefal, iar in partea inferioara se afla santul bulbopontin, care desparte puntea de bulbul rahidian. Dispozitia substantei cenusii si albe la nivelul puntii este similara cu cea de la nivelul bulbului (la exterior se afla substanta alba, iar la interior substanta cenusie, sub forma de nuclei).Substanta alba a puntii contine fibre longitudinal corticopontine (pleaca de la scoarta si se opresc in punte) si corticospinale (pleaca de la scoarta, trec prin punte si merg la maduva). De asemenea, contine fibre transversale ce pornesc din nucleii puntii , se incruciseaza pe linia mediana si formeaza tracturile pontocerebeloase ce merg la cerebel. Din insulele nucleare de la nivelul puntii pornesc fibre transversale si tot in aceste insule se opresc fibre longitudinale care vin de la formatiunile superioare sau inferioare.

Fibrele albe leaga nucleii Goll si Burdach, precum si nucleii senzitivi ai nervilor cerebrali cu cerebelul, cu nucleii subcorticali sau cu talamusul. Substanta cenusie proprie puntii formeaza nucleii unor nervi cranieni, motori, senzitivi si vegetativi. Astfel, in punte isi au originea mai multi nervi, precum nervul trigemen, oculomotor, facial, acustico-vestibular. Al treilea tip de substanta la nivelul puntii – substanta reticulata. Este situata in partea de mijloc a puntii , se compune din fibre si celule cu dispunere dezordonata, formand o substanta care se deosebeste si de cea alba si de cea cenusie, alcatuind insule sau nuclei mici. Aceste fibre alcatuiesc un fel de retea, ce contribuie nu doar la sustinere, ci intra chiar in alcatuirea tracturilor ascendente si descendente. Functiile puntii lui Varolio :* functia de integrare reflexa – la acest nivel, se inchid reflexul lacrimal, reflexul salivar, reflexul masticator, reflexul cornean, reflexul audiooculogir, reflexe secretorii , cum ar fi : reflexe sudoripare si sebacee ale fetei si pielii capului ; de asemenea se realizeaza contractia muschilor fetei, mimica expresiva, se regleaza miscarea laterala a globilor oculari si tonusul muscular* functia de conducere – se conduc informatii din mediul extern si intern catre cortex, precum si mesajele de comanda catre organele de executie. Aceasta functie se indeplineste prin intermediul fasciculelor care trec prin punte in sens ascendent si descendent. 

MEZENCEFALUL  Mezencefalul este cuprins intre puntea lui Varolio si diencefal, este orientat longitudinal si continua in sus bulbul si puntea. Are o fata anterioara, una posterioara si doua laterale. Din mezencefal se dezvolta doua formatiuni structurale principale : pedunculii cerebrali si tuberculii cvadrigemeni. Structura interna a mezencefalului cuprinde substanta alba si cenusie. Substanta alba face legatura intre structurile inferioare si scoarta cerebrala, fiind alcatuita din fibre care au originea in talamus, hipotalamus, maduva spinarii sau fibre care merg la centrii mezencefalului si la scoarta. Substanta cenusie formeaza nuclei mezencefalici, iar intre nuclei si substanta alba se gaseste substanta reticulata. Cei mai reprezentativi nuclei din mezencefal sunt : substanta neagra, nucleul rosu, nucleii unor nervi cranieni precum : nucleul nervului trohlear, nucleul nervului oculomotor si nucleul nervului ocular. Functiile mezencefalului sunt functia de integrare reflexa si cea de conducere. Prin aceste functii , la nivelul mezencefalului se realizeaza miscarile voluntare ale globilor oculari, miscarile de convergenta ale globilor oculari, reflexele pupilare si de clipire si miscari de masticatie. Acoperisul mezencefalului alcatuieste cateva structuri aparte, dintre care cele mai cunoscute sunt tuberculii cvadrigemeni superiori si inferiori. In acestia substanta alba alterneaza in straturi cu substanta cenusie. Tuberculii cvadrigemeni superiori au rol in reglarea automata a miscarilor oculare si in miscarile implicate in realizarea reflexului de orientare fata de stimulii vizuali. De asemenea, au rol in fixarea obiectului in zona de perceptie vizuala maxima. Tuberculii cvadrigemeni inferiori realizeaza reflexele motorii neconditionate la stimuli acustici, precum si reflexul de orientare care precede si faciliteaza perceptia auditiva.

8. Sindroame clinice produse de leziuni ale trunchiului cerebral 

Trunchiul cerebral poseda o mare densitate de structuri vitale, inghesuite intr-un volum mic :- nucleii nervilor cranieni si o parte din fibrele acestora- tracturi senzoriale ascendente, care urca de la maduva catre talamus si cortex- cai motorii descendente corticale si subcorticale destinate trunchiului cerebral si maduvei spinarii- formatiunea reticulata cu centrii autonomi care controleaza respiratia, presiunea sanguina, functiile gastro-intestinale- nucleii pentru trezire si starea vigila Datorita acestor particularitati structurale, leziunile trunchiului cerebral sunt extrem de multe si pot fi foarte complexe, in functie de localizare, de extensie si de profunzime. Cele mai cunoscute si cu repercusiuni adesea fatale sunt : tumorile, abcesele cerebrale si hemoragiile cerebrale. Aceste leziuni produc multiple, diverse sindroame cerebrale, cu manifestari specifice, dintre care cele mai cunoscute sunt : paraliziile unor segmente faciale la nivelul pleoapei, la nivelul limbii sau la nivelul diferitilor muschi faciali, in functie de nervul cranian implicat, absenta sau modificarea reflexelor pupilare sau palpebrale, pierderea sau modificarea sensibilitatii cutanate si mucoase, profunde sau superficiale, modificarea vocii, a deglutitiei, a reflexului faringian, modificari ale tonusului muscular la nivelul capului, gatului, umerilor si a portiunii superioare a bratelor.

Formatiunea reticulata  Formatiunea reticulata a trunchiului cerebral se intinde in partea superioara pana la diencefal (talamus, hipotalamus si cortex) si in partea inferioara pana la nivelul maduvei spinarii.* a fost descrisa, initial, de un medic roman, Cajal, in 1911, dar atunci a fost descrisa ca o simpla structura de sprijin si abia mai tarziu s-a putut afirma ca formatiunea reticulata are si alte functii , care au fost greu de precizat la inceputul studiilor* este alcatuita din nuclei si fibre si este dispusa in forma de retea, in afara grupelor nucleare de substanta cenusie din trunchiul cerebral* este in legatura cu toti centrii si nucleii reticulati de la toate nivelele cerebrale ; formeaza, astfel, un sistem functional foarte important, care a primit numele de sistemul reticulat activator ascendent (SRAA). Aceasta structura este bine sistematizata, cu rol in mentinerea tonusului cerebral sau a starii vigile, care este acea stare de pregatire a intregului sistem nervos, pentru orice tip de activitate cerebrala. Pe fondul acestei stari vigile, formatiunea reticulata contribuie la realizarea unor reflexe si la reglarea unor mecanisme de integrare legate de emotii, perceptii , motivatii , somn si habituare* este foarte importanta pentru functii precum : atentia accentuata, lipsa de reactie, repulsia la un anumit stimul. Absenta actiunii sale corticale duce la somn, iar stimularea sa produce trezirea* formatiunea reticulata alcatuieste si un al doilea sistem important, numit sistemul reticulat descendent, cu rol in modelarea tonusului muscular, in sens activator sau inhibator* in 1972, prof. Danaila, care a continuat studiile prof. Cajal, a descris un al treilea sistem – sistemul reticulat inhibitor ascendent. Lezarea acestuia produce sindromul de logoree si hiperkinezie, caracterizata prin agitatie motorie si vorbire fara sfarsit

Sistemul reticulat activator ascendent si sistemul reticulat inhibitor ascendent sunt conectate reciproc si actioneaza in mod continuu, ilustrand starea de veghe si somn, precum si intreaga gama de aspecte intermediare dintre acestea. Alaturi de aceste sisteme reticulate, mai actioneaza sistemul umoral hormonal, sistemul vegetativ, motivatiile, trebuintele, vointa si ratiunea. Impreuna realizeaza extrem de multe functii , care contribuie la functionarea psihicului : vigilenta corticala, perceptia, discriminarea temporo-spatiala, memorizarea, expresia emotionala, recompensa, ritmurile biologice, somnul, reglarea fina a miscarilor muschilor scheletici, pozitia si locomotia, indemanarea, gestica, expresia faciala, masticatia, deglutitia, respiratia, circulatia, precum si controlul sistemului somato-senzorial si neuroendocrin. 

Sindroame de tip reticulat produse prin leziuni ale formatiunii reticulate * mutismul akinetic – este o tulburare permanenta sau intermitenta a starii de constienta, caracterizata prin lipsa de raspuns la intrebari, fapt care se numeste mutism, imobilitate a corpului si capului, ceea ce se numeste akinezie, prin prezenta orientarii globilor oculari spre punctul de interes, dar cu lipsa raspunsului emotional si motor la incercarea de comunicare a examinatorului. Bolnavul nu este paralizat, dar se comporta ca si cum ar fi . Acest sindrom are origine reticulata. Cu toate acestea, ritmul veghe-somn este pastrat, iar alimentarea este posibila, deglutitia fiind buna. Leziunile anatomice in urma carora apare acest sindrom sunt foarte variate, fiind observate in cursul proceselor lezionale, intinse de la punte pana la nucleii bazali ai bulbului. Aceste leziuni se manifesta la nivelul sistemului reticulat activator ascendent.* sindromul de logoree cu hiperkinezie – apare la bolnavi cu diferite afectiuni neuro-chirurgicale si se caracterizeaza prin vorbire incontinenta, adesea fara sir, insotita de hiperkinezie, adica un fel de logoree a miscarii. Bolnavul exagereaza evocarile, atentia, reflexul de orientare, mobilitatea, simtul critic. Doarme foarte putin, 2-3 ore pe zi, are judecata si rationamentul deteriorate, in functie de gradul de localizarea leziunii cerebrale. Sindromul apare prin afectarea sistemului reticular ascendent.* rigiditate prin decerebrare – are drept cauza lezarea aceluiasi sistem reticular inhibitor ascendent, dar fiind cunoscut faptul ca cele doua sisteme, activator si inhibitor ascendent, nu pot fi strict separate anatomic, de regula, leziunile dau sindroame combinate, greu de diferentiat, insotite de cele mai multe ori de tulburari ale tonusului muscular. In mod normal, atat trunchiul cerebral cat si maduva spinarii se afla sub controlul nivelelor superioare ale sistemului nervos central. Cand acest control se intrerupe printr-o transectiune a trunchiului cerebral, se produce aceasta rigiditate decerebrala caracterizata prin hipertonia (cresterea tonusului muscular) la muschii extensori ai membrelor si gatului, la care se adauga deficite ale miscarilor lobilor oculari. Ca o concluzie, putem spune ca formatiunea reticulata de la nivelul trunchiului cerebral are un rol deosebit in urmatoarele situatii :- mentinerea ritmului normal veghe-somn- mentinerea tonusului muscular- reglarea reflexelor musculare- coordonarea functiei sistemului nervos autonom- modularea perceptiei durerii Formatiunea reticulata nu reprezinta un sistem functional autonom cu valente psihoafective sau de constienta deosebite, ci reprezinta o cale intermediara, un filtru reglator al unei largi game de influente umorale, vegetative, senzoriale si

motorii. Functionalitatea sa este subordonata ansamblului functional al intregului organism si activitatii tuturor aparatelor si sistemelor, in corelatie cu mediul fizic si social al individului. 

Cerebelul  Se dezvolta filogenetic relativ tarziu, fiind individualizat prima oara la reptile, dar avand abia la om o structura strict delimitata topografic si anatomic. Este situat inapoia bulbului si puntii , in partea postero-inferioara a cutiei craniene, dedesubtul lobilor occipitali ai creierului mare.- este invelit intr-o foita subtire numita cortul cerebelului, foita care este o prelungire a durei mater (de la maduva spinarii). Prin asemanarea sa cu creierul mare, la forma si aspect, a primit numele de creierul mic. Are la suprafata o banda de substanta cenusie, numita scoarta cerebelului, apoi o masa de substanta alba, in interiorul careia se afla nucleii cenusii subcorticali.- dispune de fibre de proiectie, de fibre de conexiune cortico-subcorticale si de reprezentari corticale ale periferiei.- are in structura componente mai vechi si mai noi pe scara filogenetica, intre care nu sunt limite clare, dar care pot indreptati o delimitare aproximativa in 3 parti :* partea intai – arhicerebelul, constituit din lobul floculonodular, care este structura cea mai veche si cea mai mica, conectata cu nucleii vestibulari, avand rol in mentinerea echilibrului.* partea a doua – paleocerebelul, alcatuit din lobul central si lobul patrulater anterior ; primeste aferente de la maduva spinarii si trunchiului cerebral si trimite eferente la nucleii cerebelosi, la nucleul rosu din trunchi, la substanta reticulata si la maduva spinarii.* partea a treia – neocerebelul, este portiunea cea mai mare si cea mai noua, alcatuita din lobul patrulater posterior, lobul semilunar inferior si superior, lobul gracilis si lobul biventer, care au conexiuni multiple cu scoarta cerebrala.- are o forma ovoidala, cu diametru de 10, respectiv 6 cm si are 3 fete : o fata superioara, in contact cu emisferele cerebrale, o fata inferioara, in raport cu osul occipital si o fata anterioara, in raport cu trunchiul cerebral.- legaturile exterioare ale cerebelului se realizeaza prin intermediul fibrelor de proiectie, care se grupeaza in 6 manunchiuri pereche, ce poarta numele de pedunculi cerebelosi : pedunculii cerebelosi inferiori, care conecteaza cerebelul cu maduva, cu bulbul si cu puntea lui Varolio ; pedunculii cerebelosi mijlocii, care leaga cerebelul de punte ; pedunculii superiori,alcatuiti din fibre aferente si eferente. Fibrele aferente vin de la maduva spinarii, trunchiul cerebral si scoarta cerebrala, fibrele eferente merg la maduva spinarii, trunchiul cerebral, la talamus si la scoarta cerebrala.- substanta cenusie a cerebelului este reprezentata la exterior de o mantie ce inveleste cerebelul si se numeste scoarta cerebeloasa, iar in profunzime, de nucleii cenusii subcorticali.- scoarta cerebrala are o structura simpla, alcatuita din 3 straturi care contin mai multe tipuri de neuroni ; functia scoartei cerebrale este de a realiza legatura dintre informatiile aferente si celelalte structuri nervoase superioare.- cerebelul constituie, in intregime, un centru superior integrativ important, fiind intercalat intre zona receptoare si cea motorie. In mod clasic, cerebelul este implicat in coordonarea activitatii motorii, in controlul tonusului muscular si in mecanismele care influenteaza echilibrul. Aceasta inseamna ca semnul patologic caracteristic leziunii cerebeloase consta in perturbarea miscarilor

secventiale complexe si in descompunerea miscarilor. Fiecare miscare are la baza actiunea coordonata a unor grupe musculare, unele grupe declanseaza miscarea, in timp ce grupele opuse se relaxeaza, pentru a o facilita.- cerebelul are rolul de a regla tonusul muscular, de a pastra echilibrul si de a regla si coordona miscarile acestor grupe musculare opuse, contribuind in felul acesta la executarea miscarilor precise, la coordonarea mersului si a miscarilor voluntare.- cerebelul are insa si o functie generala, legata de performantele motorii si de cele cognitive, in timp, prin controlul central de programare a timpului motor (timpul motor este timpul de executie al unei miscari).- cerebelul are un rol important in planificarea miscarilor, in invatarea motorie, in controlul timpului de miscare si in calculul traiectoriei miscarilor ; un al doilea rol important este cel cognitiv, legat de participarea la activitatile cognitive legate de limbaj si in mod secundar in procesarea emotiilor si in modularea acestora. 

Leziunile cerebeloase  Printre cele mai importante semne de afectare cerebeloasa sunt :* atonia si hipertonia – diminuarea rezistentei la miscari pasive, intarzierea raspunsului efector al miscarilor rapide, precum si imposibilitatea opririi rapide a miscarii, ceea ce determina producerea asa-numitelor reflexe pendulare.* ataxia – intarzierea declansarii miscarii , erori in efectuarea miscarii, ceea ce se mai numeste dismetrie si erori ce privesc rata si regularitatea miscarilor, adica decompensarea temporo-spatiala a miscarii.* tremorul intentional – o tremuratura fina, dar aparenta, la intentia de miscare, care devine mai marcata la terminarea miscarii.* disfunctiile in mentinerea ortostatismului (pozitiei verticale).* tulburarile in articularea vorbirii , ceea ce se numeste dizartrie, adica vorbirea sacadata si uneori exploziva.* tulburarile de mers – mersul cerebelos este leganat, cu baza larga de sustinere si este tipic in degenerarea cerebeloasa la alcoolici. Leziunile cerebeloase tind sa se amelioreze in timp, prin neaccentuarea leziunii, ceea ce sugereaza faptul ca, in special la persoanele tinere, functiile cerebeloase pot fi si deseori sunt preluate de alte formatiuni ale creierului, ceea ce inseamna ca, desi aceste leziuni nu pot fi tratate medicamentos, ci doar stopate, ele pot suferi un proces de vindecare intr-un timp mai lung sau mai scurt, in functie de starea functionala a intregului organism.

9. DIENCEFALUL  Structurile diencefalice continua inainte si in sus mezencefalul, fiind acoperite de emisferele cerebrale. Diencefalul se compune din doua formatiuni : talamoencefalul si hipotalamusul. Din talamoencefal fac parte : talamusul, metatalamusul, subtalamusul si epitalamusul. Talamusul este alcatuit din doua structuri ovoide, de substanta nervoasa, care mai poarta denumirea si de corpi optici. Substanta cenusie a talamusului formeaza 5 grupe de nuclei talamici :1. grupul nuclear anterior , care are conexiuni cu corpii mamilari si cu cortexul cerebral.2. nucleii liniei mediane, care au conexiuni cu hipotalamusul si cu cortexul.3. nucleii mediali, care au conexiuni cu cortexul frontal, cortexul motor si cu corpul striat.

4. nucleii laterali, care au legaturi multiple cu zone intinse ale scoartei cerebrale.5. nucleii posteriori, care au conexiuni cu cortexul temporal si parietal. Substanta alba a talamusului este alcatuita din tracturi care ies din lateralele talamusului si se termina in cortexul cerebral. D.p.d.v. functional, nucleii talamici se impart in doua grupe : nucleii de transmitere si nucleii de proiectie difuza. Nucleii de transmitere au 3 caracteristici : * prelucreaza fiecare numai o singura modalitate senzoriala sau informatii venite de la o anumita parte a sistemului motor.* fiecare se proiecteaza intr-o anumita zona corticala.* fiecare nucleu primeste comenzi numai de la zona pe care s-a proiectat. Aceste caracteristici permit cortexului sa-si modeleze comenzile in functie de tipul si caracteristicile activitatii desfasurate. Nucleii de proiectie difuza au conexiuni mult mai numeroase, pot influenta activitatea nervoasa prin mai multe relee si fac parte din sistemul care regleaza starea de trezie a creierului. Functional, talamusul reprezinta structura hotaratoare pentru perceptia senzoriala, fiind ajutat de reglarea fina corticala. Sindromul talamic, descris pentru prima data in 1906, este alcatuit din mai multe simptome neurologice : hemianestezia contralaterala, care apare imediat dupa o hemoragie talamica, este cea mai importanta dintre simptome, se manifesta prin afectarea sensibilitatii superficiale, durere de tip central, adica persistenta, dezagreabila, accentuata de stres si de oboseala, tremor intentional, ataxia membrelor inferioare, hemianopsia (absenta mirosului) de aceeasi parte cu leziunea, hemipareza de partea opusa leziunii, uneori tulburari de gust si tulburari simpatice (mioza – contractie pronuntata a pupilei, care apare in timpul expunerii la lumina, la efortul de acomodare etc.) sau ptoza (caderea) palpebrala partiala. Din sindromul talamic face parte si afazia talamica, descrisa de Fischer, care include tulburarile de limbaj, de dinamica a expresiei si fluentei verbale, voce slaba, raspunsuri scurte, debit verbal redus si sacadat, intretaiat de segmente accelerate si tulburarile de articulare. De asemenea, incoerenta a discursului, insotite toate de absenta tulburarilor de intelegere a limbajului vorbit si scris. Toate aceste tulburari din afazia Fischer pot apare prin lezarea cortexului sau prin lezarea conexiunilor talamice sau prin leziuni ale talamusului propriu-zis. Se adauga tulburari de memorie constante, exclusiv verbale, deficit al memoriei logice, al capacitatii de asociere si al invatarii seriei de cuvinte. Tulburarile de memorie verbala sunt durabile, chiar atunci cand afazia talamica are evolutie favorabila. Afazia talamica da nastere unei degradari calitative a expresiei, care contrasteaza cu pastrarea posibilitatilor de intelegere si de repetitie. Talamusul are rol si in ordonarea temporala a vorbirii . Un alt sindrom caracteristic leziunilor talamice este sindromul de neglijenta talamica, care descrie tulburarile vizuo-spatiale, vizand actiunea si perceptia spatiului si are doua componente :1. neglijenta motorie, care se manifesta in cadrul comportarii spontane a bolnavului si duce la un adevarat defect de utilizare a unei jumatati de corp, in sine perfect functionala. Prin incitare verbala acest tip de neglijenta poate sa dispara cel putin partial.2. neglijenta spatiala se refera la notiunea de spatiu drept si spatiu stang, precum si la directie. Are o componenta atentionala, legata de atentie si una intentionala, legata de intentie si se manifesta, in principal, prin modalitatea

vizuala ca mijloc primar de cunoastere a spatiului extrapersonal. Se insoteste adesea de o deviere a privirii spre dreapta, spre ex., si de refuzul explorarii spatiului stang. Sindromul este confirmat prin testul desenului spontan sau copiat in care o parte, stanga sau dreapta, lipseste, prin testul plasarii oraselor pe o harta alba, prin explorarea tactila a spatiului, prin amputarea unei parti a textului sau a cuvintelor. Adesea acest sindrom este insotit de tulburarile de recunoastere a locurilor si de orientare spatiala, de erori in manipularea datelor spatiale, de deficit de memorie anterograda pentru materialul vizual si spatial, de deficit de memorie anterograda pentru materialul vizual si spatial, de o spontaneitate excesiva a limbajului si de o perceptie eronata a corpului. Aceste simptome duc la aparitia unui delir al corpului si al locurilor si la confabulatii extravagante in contextul unei boli maniacale. In hemoragiile cerebrale, sindromul de neglijenta talamica se asociaza cu hemiplegie stanga. Afazia talamica si sindromul de neglijenta talamica sunt asociate cu un defect de invatare a materialului verbal si a celui vizuo-spatial. Aceste tulburari de achizitie proprii fiecarei emisfere sunt strans legate de tratarea defectuoasa a informatiilor ce trebuie memorizate. Un alt semn de leziune talamica este dementa talamica. S-a observat ca leziunile talamica bilaterale produc o deterioare globala a functiilor superioare, ce a fost denumita dementa talamica. Clinic se manifesta prin pierderea spontaneitatii motorii si a initiativei verbale, prin apatie, mormaituri neinteligibile, indiferenta fata de sine si fata de anturaj, stereotipii gestuale, intelegerea partiala a ordinelor, perseverare motorie sau verbala, absenta oricarei reactii afective, amnezie retrograda marcata si dezorientare temporo-spatiala. Dependenta fata de solicitarile elementare se manifesta sub forma de bulimie sau de tulburari ale comportamentului urinar. Dementa talamica apare dupa leziunea bilaterala a conexiunilor talamo-corticale. In cadrul acestei demente, afazia si sindromul de neglijenta sunt acoperite de celelalte simptome de deteriorare globala. Cauza cea mai frecventa a dementei talamice este infarctul bilateral in teritoriul arterelor care iriga talamusul. Tulburarile de emotie, de natuta talamica, apar in sfera manifestarilor motorii si expresive datorita faptului ca talamusul intervine ca modelator al proceselor afective. La nivelul talamusului se poate interveni chirurgical in scopul reducerii tensiunii emotionale, a anxietatii , a agitatiei si a agresivitatii bolnavilor psihici. Dimpotriva, stimularea unor nuclei talamici poate creste anxietatea, insotita de fenomene vegetative corespunzatoare. 

METATALAMUSUL  Este alcatuit din corpii geniculati laterali si mediali. Aici se afla centrul vizual primar, aici se termina tracturile optice care pleaca de la retina, iar eferentele lor merg in scoarta vizuala din lobul occipital. Corpii geniculati mediali sunt legati de caile auditive, de la ei pornesc radiatii acustice, care ajung la ariile auditive din lobul temporal. In concluzie, metatalamusul este un punct important pe calea transmiterii sensibilitatii vizuale si acustice. 

EPITALAMUSUL 

Este alcatuit din glanda epifiza, care se mai numeste si glanda pineala si din aparatul habenular. Glanda epifiza este asezata in comisura posterioara intre tuberculii cvadrigemeni si este d.p.d.v. functional o glanda endocrina, cu rol important in crestere si dezvoltare. Ea are implicatii in metabolismul proteic, glucidic si mineral si stimuleaza sfera sexuala. Dupa varsta de 7 ani, aceasta glanda involueaza si apoi se calcifica. Melatonina este hormonul pineal care indeplineste aceste functii . Precursorul sau chimic este serotonina. Nu s-a putut stabili exact rolul hormonilor pineali in declansarea pubertatii , in sensul franarii procesului si nici in crestere, desi se cunoaste faptul ca de la nastere catre batranete concentratia lor in sange scade treptat. De asemenea, se mai cunoaste faptul ca concentratia lor este mai mare noaptea, fiind influentata de intuneric si de temperatura, de camp magnetic si de modalitatile alimentare. Fiziologic, glanda pineala moduleaza fiziologia somnului prin ritmul circadian al secretiei de melatonina, intarzie declansarea pubertatii , efect de altfel nedorit si influenteaza metabolismul. 

SUBTALAMUSUL  Este constituit din fascicule de fibre si nuclei cenusii, are conexiuni cu toate celelalte formatiuni diencefalice, cu nucleul rosu si cu substanta neagra. Are rol in integrarea centrilor de control motor. Lezarea sa produce hemibalism, caracterizat prin miscari violente de torsiune, necontrolate, contralaterale si prin miscari coreice ale membrelor. Miscarile coreice sunt miscari spontane, bruste, necontrolate, cu amplitudine mai mare sau mai mica. Aceste miscari dispar in timpul somnului si a anesteziei generale si se accentueaza in starea de trezire si in stare de iritabilitate, ceea ce sugereaza ca activitatea subtalamusului este direct controlata de scoarta cerebrala.

10. HIPOTALAMUSUL  Hipotalamusul reprezinta mai putin de 1% din totalul volumului creierului, dar reprezinta, in acelasi timp, aproape cea mai importanta structura neuronala, din punctul de vedere al neuropsihologiei. Este alcatuit din doua jumatati, fiecare jumatate fiind alcatuita, la randul ei din 3 portiuni :* portiunea supraoptica, aflata in relatie cu chiasma optica (locul in care seincruciseaza fibrele optice)* portiunea tumerala, aflata in relatie cu glanda hipofiza* portiunea mamilara, alcatuita din tuberculii mamilari Hipotalamusul are mai multe grupe de nuclei :* grupul anterior, format din nucleul paraventricular si nucleul supraoptic* grupul lateral, format din nucleul tuberomamilar si nucleii tuberali laterali* grupul mijlociu, format din nucleul ventromedial, nucleul dorsomedial si nucleul infundibular* grupul posterior, format din nucleii mamilari (nucleul mamilar lateral si mamilar medial) Fiecare din acesti nuclei contribuie la sustinerea anumitor functii ale hipotalamusului. Hipotalamusul are, de asemenea, mai multe tipuri de conexiuni cu celelalte structuri nervoase, atat intern cat si extern. El constituie o veriga intermediara intre talamus si scoarta cerebrala, pe de o parte, si intre talamus si sistemul nervos vegetativ, pe de alta parte. Hipotalamusul are o mare influenta asupra sistemului endocrin, prin intermediul glandei hipofize.

 Functiile hipotalamusului

  Una din cele mai importante functii este mentinerea constantelor mediului intern al organismului (homeostazie). Aceasta functie se indeplineste prin intermediul a 3 mari sisteme : sistemul neuroendocrin, sistemul autonom si sistemul motivational. Reglarea sistemului neuroendocrin – prin controlul sistemului endocrin si sistemului nervos autonom, hipotalamusul, impreuna cu sistemul limbic, cu care are stranse legaturi, actioneaza asupra mediului intern, pentru a-i mentine valorile si functiile in limite constante optime. Prin aceasta functie, hipotalamusul regleaza urmatoarele domenii : comportamentul motional, comportamentul motivational specific, fenomenul de trezire, starea generala de constienta, anumite functii vitale (precum temperatura, ritmul cardiac, tensiunea arteriala, constantele sanguine, ingestia de apa si alimente si organizarea motorie a raspunsurilor endocrine ce se constituie in comportamente adaptative). Pe langa acestea, hipotalamusul controleaza glanda pituitara, precum si hipofiza si, prin intermediul acestora, ovarul, testicolul si tiroida, controland astfel functia de reproducere, care este functia fundamentala a speciei umane. Reglarea comportamentului vegetativ si a sistemului nervos autonom inseamna mentinerea unei stari interne adecvate supravietuirii organismului, in conditii optime de activitate. Aceasta se face prin intermediul a doua sisteme : sistemul nervos simpatic si sistemul nervos parasimpatic. Stimularea parasimpaticului produce vasodilatatie periferica, bradicardie, cresterea aciditatii sucului gastric, cresterea tonusului tractului digestiv si urinar si ocazional scaderea tensiunii arteriale si constrictia pupilara (mioza). Stimularea simpaticului produce intensificarea activitatii somatice si metabolice, caracteristice stresului emotional, atacului si fugii, dilatatia pupilelor (midriaza), piloerectie, tahicardie, cresterea tensiunii arteriale, cresterea frecventei si amplitudinii miscarilor respiratorii , inhibitia peristaltismului si tonusului muscular ale intestinului si vezicii urinare. Toate aceste semne se pot evidentia atunci cand hipotalamusul iese de sub control cortical. Indepartarea zonelor de corticale de control, ori intreruperea conexiunilor acestora cu hipotalamusul provoaca simptome caracteristice reactiei de furie. Distrugerea hipotalamusului posterior produce letargie emotionala, somn anormal, scaderea temperaturii corpului, scaderea activitatii somatice si vegetative. Pe de alta parte, excitarea hipotalamusului poate produce ulcere gastrice acute, hemoragii digestive prin cresterea aciditatii gastrice, cresterea functiei de evacuare digestiva, hipertensiune, alterari ale functiei respiratorii si cardiace. Reglarea sistemului motivational. Starile motivationale reprezinta impulsuri determinate de anumite conditii interne, care determina omul sau animalul la actiune, ori directioneaza comportamentul voluntar in vederea satisfacerii unor necesitati corporale. Spre ex., reglarea temperaturii corporale scazute prin miscare, prin tremurat, prin frecatul mainilor sau bataia rapida a picioarelor. Starile motivationale implica comportamente complexe, care determina reglarea necesitatilor de baza : reglarea temperaturii corpului, satisfacerea foamei, setei si cerintelor sexuale. La aceste reglari contribuie stimularile interne legate de nevoi, dar si cele externe, precum vederea alimentelor, a persoanei de sex opus s.a.m.d.

Toate sistemele de control fiziologic au efecte duble : excitatorii si inhibitorii si functioneaza impreuna pentru crearea si optimizarea functiilor organismului. 

Rolul hipotalamusului in reglarea temperaturii  Cercetatorii au demonstrat ca hipotalamusul anterior reprezinta centrul de risipire a caldurii, iar hipotalamusul posterior reprezinta centrul de producere a caldurii. Leziunile hipotalamusului anterior provoaca hipertermii, iar cele ale hipotalamusului posterior hipotermii. Exista diferite tipuri de reglare a temperaturii : 

Poikilotermia  Aceasta reprezinta incapacitatea hipotalamusului de a mentine o temperatura centrala a corpului constanta si independenta fata de temperatura ambianta. Se vorbeste despre poikilotermie atunci cand fluctuatia temperaturii corpului, legata de schimbarea temperaturii ambiante, depaseste 2°C. La om, aceasta dereglare rezulta din dereglarea centrilor termoreglatori din hipotalamusul posterior si a centrilor termoreglatori din mezencefal, atunci cand disconfortul termic, coordonarea functiilor autonome si reglarea comportamentului termic dispar. Leziunile intinse dau o poikilotermie severa, cu un declin marcat al temperaturii corpului, aparut la o temperatura ambianta normala (20-25°C). Nou-nascutii , in special cei prematuri, precum si batranii, prezinta un grad variabil de poikilotermie, care insa se accentueaza daca apare o hemoragie cerebrala, care afecteaza hipotalamusul. La batrani, temperatura corpului tinde sa scada anormal intr-un mediu rece. Ei au un mecanism generator de caldura inadecvat, dar adesea aceasta tulburare este lipsita de disconfort termic. Exista si o serie de bolnavi care nu arata nici un semn de disconfort termic si nu sunt nici surprinsi de reactia lor, si acestia sunt schizofrenii. Exista diferite tipuri de hipertermii :- hipertermia tranzitorie, care se datoreaza edemului central, adica acumularilor de lichid in cantitate anormala in substanta cerebrala, precum si micilor hemoragii din hipotalamusul anterior. Acestea dau febra de tip central, care se exprima printr-o curba termica crescuta, care se mentine in platou sau cu variatii mici, neregulate, la care se adauga lipsa reactiilor vasomotorii sau respiratorii , iar temperatura centrala este mai crescuta decat temperatura periferica. In aceasta situatie exista un mecanism cerebral antipiretic care se declanseaza automat prin eliberarea unui mediator chimic ce poarta numele de vasopresina. Dar vasopresina poate produce, in situatii de descarcare rapida, reactii de tip convulsiv si de aici vine riscul de producere a convulsiilor, in timpul crizelor de temperatura, in special la copii, la care sistemul de termoreglare este mai vulnerabil.- hipertermia sustinuta, de origine hipotalamica. Aceasta perturba mecanismele de risipire a caldurii sau stimuleaza mecanismele de producere a caldurii. Apare dupa traumatisme sau dupa sangerari ale hipotalamusului anterior ori ale ventricolului III, deci dupa un proces acut, si se mentine circa doua saptamani. Apare si in cazul tumorilor, in care caz se mentine mai mult timp sau in cazul encefalitelor, caz in care se datoreaza infectiei persistente care afecteaza si hipotalamusul.- hipertermia paroxistica are caracter episodic si se manifesta prin crosete febrile inalte, insotite de frisoane si de fenomene vegetative. Aceste crize

cedeaza rapid sau mai lent, cu transpiratie si vasodilatatie periferica. Hipertermia paroxistica apare in general in procese infectioase sisteme acute. 

Hipotermiile : - hipotermia sustinuta, apare fie prin distrugerea mecanismelor de producere a caldurii, fie prin stabilirea unui centru anormal inferior. Hipertermia sustinuta prin lezarea mecanismelor de termogeneza necesita ca mediul extern sa fie mai rece decat temperatura normala a corpului. In al doilea caz (c. anormal inferior) intervine un centru anormal care stabileste o temperatura mai scazuta a corpului si o mentine constanta, independent de fluctuatiile inconjuratoare. Hipotermia sustinuta este foarte rara si apare in leziunile hipotalamusului atat la om, cat si la animale.- hipotermia paroxistica, consta in episoade de scadere a temperaturii corpului, care variaza ca frecventa zilnica. Incepe brusc, prin transpiratie si inrosirea pielii , scade temperatura corpului pana la circa 32°C, fenomen care dureaza de la minute la zile si se asociaza cu oboseala, scaderea activitatii cerebrale, scaderea tensiunii arteriale, aritmie cardiaca, scaderea amplitudinii respiratorii . Criza cedeaza lent sau brusc, prin frison, insotit de vasoconstrictie periferica. Intregul sindrom seamana cu procesul unei descarcari epileptice, cu punct de plecare hipotalamic, dar, cu toate acestea, tulburarile nu cedeaza la tratament antiepileptic. Hipotermiile pot fi usoare (35-32°C), medii (32-24°C) sau grave (sub 24°C). Tulburarile medii se insotesc de bradicardie, bradipnee, hipotensiune arteriala, scaderea metabolismului si tulburari de constienta. Hipotermiile severe se insotesc de coma si, de regula, bolnavul moare prin tulburari de ritm cardiac.- hipotermiile accidentale, apar in arsuri intinse, de gradele I si II, datorita vasodilatatiei intense de la nivelul arsurii si in arsurile de gradul III datorita evaporarilor si pierderilor masive de lichide.

11. FUNCTIILE HIPOTALAMUSULUIReglarea foamei si a aportului de hrana

  Teoretic, se stie ca aportul de hrana se afla sub controlul a 2 centri hipotalamici : unul dintre acesti centri se afla in hipotalamusul central – centrul foamei, celalalt se afla in hipotalamusul medial – centrul satietatii . Aceasta concluzie este extrasa din din experimente multiple realizate pe oameni si animale. Dar, desi pare simpla si atractiva, concluzia este gresita, pentru ca, in ansamblu, creierul nu este organizat pe centri bine definiti , care controleaza functii izolate. De regula, aceste functii sunt dependente de circuite neurale complexe. Datele obtinute prin lezarea hipotalamusului lateral si medial se datoreaza mai multor factori : alterarea informatiei senzoriale si motorii, modificarea punctelor de referinta obisnuite organismului, dezechilibrarea balantei hormonale si nu in ultimul rand afectarea fibrelor de relatie (de asociatie). Toate aceste modificari apar in mod inerent, odata cu lezarea hipotalamusului, dar ele sunt mai greu de evidentiat experimental. Dupa numeroase cercetari clinice, s-a constatat ca setul de semnale care regleaza alimentatia poate fi impartit in doua grupe mari : semnale care regleaza alimentatia pe termen scurt si semnale care regleaza alimentatia pe termen lung. Din prima categorie fac parte proprietatile chimice ale alimentelor. Acestea se manifesta la nivelul cavitatii bucale, stimuland comportamentul alimentar, dar

se manifesta si la nivelul sistemului gastrointestinal si hepatic, producand de la acest nivel inhibarea comportamentului alimentar. Impulsurile care pleaca din traiectul gastrointestinal activeaza centrul de satietate imediat dupa ingestie. Aceste semnale ajung in hipotalamusul lateral. Semnalele pe termen scurt sunt modelate de cele pe termen lung, adica de greutatea corporala, deci de cantitatea de grasime stocata. Datorita acestor semnale, greutatea corporala se poate mentine constanta prin dieta, prin activitate si prin mecanisme feed-back care ajusteaza rata metabolica atunci cand organismul se indeparteaza de punctul de referinta. Spre ex., daca un animal primeste o dieta hipocalorica, rata metabolismului scade pe termen lung, ceea ce inseamna ca el are nevoie de mai putina mancare pentru mentinerea constanta a greutatii corporale. Daca organismul pierde in mod repetat in greutate, rata metabolismului scade pe termen lung si greutatea constanta a corpului poate fi mentinuta cu mai putine calorii decat in mod obisnuit, fara a se afecta functiile organismului. Mai exista si alte mecanisme care contribuie la reglarea ingestiei de alimente : reglarea glicemica a centrilor hipotalamici ai foamei si satietatii . In acest sistem, hipoglicemia excita centrul foamei, producand nevoia de alimente, pe cand hiperglicemia inhiba centrul foamei si activeaza centrul satietatii . Un alt mecanism cunoscut este cel sustinut de hormonii intestinali, eliberati in timpul mesei, care declanseaza fenomenul de satietate. Un alt mecanism este cel sustinut de temperatura organismului, cunoscut fiind faptul ca temperatura scazuta activeaza foamea, pe cand temperatura crescuta o inhiba. 

Anorexie si emaciere  Anorexia, desi este considerata o dereglare psihologica, ea poate apare si ca tulburare a functiei hipotalamice. Este insotita de scaderea in greutate, de amenoree de cauza endocrina si de alte tulburari neendocrine, cum ar fi poikilotermia. S-a stabilit ca in majoritatea cazurilor de anorexie, encefalul este normal, in afara de acele cazuri in care s-au gasit tumori hipotalamice. Emacierea (slabirea pronuntata) poate apare atat la adult cat si la copii. Se insoteste de miscari oculare asemanatoare nistagmusului (simptom neurologic in care globii oculari efectueaza miscari involuntare, permanente, scurte, laterale sau rotatorii ; este, de regula, un semn de leziune a trunchiului cerebral) si de comportament afectiv inadecvat, anormal. Emacierea se mai insoteste de apatie sau iritabilitate, copiii sunt, de regula, alerti si hiperactivi in ciuda starii de slabire severa ; nivelele endocrine sunt, de regula, normale. Tumorile lezeaza initial hipotalamusul anterior, dupa care distrug intreg hipotalamusul. In multe cazuri de emaciere moartea survine ca urmare a complicatiilor acestei stari. La copii, in putinele cazuri de supravietuire peste varsta de 2 ani, apetitul revine, emacierea cedeaza, iritabilitatea si furia se accentueaza, hiperactivitatea si voma se adauga anorexiei si deficitului de aport caloric. La adulti se cunosc putine cazuri de emaciere hipotalamica, cazuri care nu supravietuiesc si la care se constata distrugerea completa a hipotalamusului. De regula, la adult anorexia si emacierea survin pe cauze psihologice. 

Reglarea setei si a aportului de lichide 

Experimental s-a demonstrat ca reglarea aportului de apa se afla sub control hipotalamic care regleaza balanta hidrica fie prin actiuni directe (transpiratia, diureza) fie prin actiuni comportamentale specifice. Ingestia de lichide depinde de doua mecanisme : unul primitiv, asemanator unui instinct si unul secundar, determinat de starea de hidratare sau de deshidratare a organismului. Regiunile din hipotalamus care raspund de reglarea apei sunt regiunea anterioara a hipotalamusului, aria mediala preoptica si nucleul paraventricular. In mecanismul hipotalamic al setei un rol important il are deshidratarea celulelor nervoase din regiunea respectiva hipotalamica, apoi receptorii voluntari termoreceptivi, legaturile talamusului cu cortexul central si tulburarile metabolice. Spre deosebire de alimente, volumul precis de lichid care trebuie ingerat este relativ neimportant, iar excesul de apa este eliminat rapid din corp. Cu toate acestea, fiecare organism are o cantitate ideala de apa necesara, iar deviatiile in plus sau in minus nu au importanta foarte mare. Balanta hidrica este strans legata de aportul oral de substante osmotice, precum si de existenta unui hormon eliberat de glanda suprarenala, hormon care se numeste aldosteron. Hipotalamusul exercita un control mai mult sau mai putin direct asupra acestei glande, determinand variatii de secretie (cantitate) a aldosteronului si, implicit, modificari ale necesitatilor hidrice. Aportul de lichide depinde de doua variabile fiziologice : osmolaritatea tesuturilor si volumul fluidului vascular (sangele). Setea mai poate fi controlata de uscaciunea limbii si de asemenea de hipertermie, fenomene detectate de neuronii termosensibili ai hipotalamusului anterior. La om, tulburarile balantei hidrice pot rezulta din secretia anormala de hormoni, din setea excesiva sau din consumul exagerat de apa. Cauza cea mai frecventa este aparitia unor procese tumorale, inflamatorii vasculare sau traumatice care se dezvolta la nivelul talamusului. Cea mai cunoscuta tulburare in acest sens – diabetul insipid manifestat prin ingestie exagerata de apa. 

Alte functii ale hipotalamusului  In afara de cele 3 sisteme de reglare a mediului intern al organismului, adica neuroendocrin, autonom si motivational, hipotalamusul tine sub control si alte functii cum ar fi metabolismul, comportamentul afectiv emotional, ritmul circadian si somnul. Reglarea metabolismului glucidic se realizeaza cu participarea hipotalamusului in care exista un centru nervos care provoaca hiperglicemia si mai exista unii centri glicoreglatori. Reglarea metabolismului lipidic este corelata cu a celui glucidic. Spre ex., lezarea nucleului ventromedial duce la obezitate, spre deosebire de hiperfagia diencefalica care provoaca tot obezitate prin bulimie. In hipotalamus exista neuroni sensibili la variatiile nivelului lipemic din sange. Acestia contribuie la controlul ingestiei alimentare. Reglarea metabolismului proteic si al troficitatii reprezinta o functie specifica a hipotalamusului. La fel este reglarea metabolismului ureic, care se refera la cresterea sau scaderea nivelului ureei in sange, ureea fiind un indicator al bunei functionari a rinichiului. Hipotalamusul regleaza cantitativ si elementele figurate ale sangelui, adica cantitatea de globule rosii si de plachete. Aceasta reglare s-a demonstrat experimental in leziuni hipotalamice. La bolnavii care au tumori hipotalamice si

s-a efectuat extirparea acestor tumori, s-a observat aparitia unor anemii severe si modificarea constantelor sanguine. 

Reglarea comportamentului afectiv-emotional  Este cunoscut faptul ca expresia fiziologica a emotiei este dependenta in parte de sistemul nervos autonom simpatic si parasimpatic si ca hipotalamusul este unul din principalele centre care integreaza sistemul autonom periferic in complexul activitatii somatice care insoteste expresia emotionala. Furia si teama reprezinta cele mai comune tulburari comportamentale descrise la adult si determinate de diferite maladii ale hipotalamusului. Furia este expresia emotional-comportamentala, produsa de leziunea ventromediala a hipotalamusului. Prin contrast, stimularea regiunii posterioare a hipotalamusului provoaca reactii de teama si groaza. Hipotalamusul regleaza comportamentul in 3 feluri : coordoneaza componentele motorie autonoma si endocrina ale comportamentului, produce comportamentul adecvat starii afective si influenteaza intensitatea fiecarui act comportamental. De asemenea, hipotalamusul influenteaza si starea afectiva intrinseca a organismului care, datorita influentei corticale inhibitorii si datorita actului volitiv poate ramane interiorizata. Aceste concluzii au fost extrase din experientele facute pe animale. Mecanismul inhibitor al comportamentului este legat de cortexul lobilor frontali, dar caile exacte nu sunt bine stabilite. Se presupune ca hipotalamusul integreaza toate raspunsurile motorii si endocrine implicate intr-un comportament emotional, in timp ce telencefalul (scoarta cerebrala) suprima raspunsurile emotionale la stimuli inconsecventi, inconstanti si neinsemnati. Telencefalul este cel care conecteaza hipotalamusul cu lumea externa, fapt care permite manipularea sistemului autonom si endocrin si aparitia expresiilor emotionale corespunzatoare ca raspuns la conditiile externe. Apatia este comportamentul emotional opus celui de teama si furie. Lezarea hipotalamusului lateral sau posterior produce o stare apatica hipoactiva. Acest lucru a fost demonstrat experimental pe animale, dar la om e numai presupus. Euforia insotita de o aparenta stare de confort este insa mai rar considerata o manifestare, tulburare hipotalamica. Comportamentul sexual excesiv sau necontrolat reprezinta o manifestare rara, care pune multe semne de intrebare si care poate apare in relatie cu afectarea hipotalamusului, a sistemului limbic, dar si a telencefalului. Se pare ca leziunile hipotalamice produc un comportament hipersexual, asociat cu furie si cu dorinta excesiva. Scaderea libido-ului este, de asemenea, un simptom frecvent intalnit in bolile hipotalamusului, in special la sexul masculin. In concluzie, hipotalamusul nu este doar un nucleu motor pentru sistemul nervos autonom, ci este un important centru de integrare a diferitelor informatii necesare asigurarii unor raspunsuri adecvate, coerente si bine organizate, atat autonome cat si somatice.

12. TELENCEFALUL  Telencefalul reprezinta la om segmentul cel mai proeminent si cel mai evoluat al sistemului central (SNC). Se compune din cele doua emisfere cerebrale, din comisurile si cavitatile lor. Ca structura, in componenta emisferelor cerebrale intra sistemul limbic si ganglionii bazali.

Emisferele cerebrale au substanta alba dispusa la interior si substanta cenusie dispusa la exterior, alcatuind scoarta cerebrala. Fiecare emisfera cerebrala are 3 fete, delimitate prin 3 margini : o fata externa (superolaterala), o fata interna (mediala) si o fata inferioara (bazala). Suprafata externa prezinta circomvolutiuni (girusuri), separata prin scizuri (santuri). Impreuna, alcatuiesc o arie de circa 2200 cm², din care numai 1/3 este vizibila. Sunt 3 santuri principale, respectiv : santul central (scizura lui Rolando), santul lateral (scizura lui Silvius) si santul parieto-occipital (scizura perpendiculara). Aceste 3 scizuri mari delimiteaza cei 4 lobi cerebrali (frontal, temporal, parietal si occipital). Sistemul limbic este alcatuit din cortexul primitiv, cel mai vechi, care formeaza un inel in jurul trunchiului cerebral. El are rol important in comportamentul emotional, in integrarea informatiilor olfactive, viscerale si somatice, precum si in mentinerea homeostaziei. La animale, aceasta include cautarea si capturarea prazii, ritul si imperecherea, cresterea puilor, raspunsurile emotionale, balanta dintre agresivitate si comportamentul comun si formarea memoriei. D.p.d.v. structural, definirea acestei regiuni este inca neclara, granitele ei nu sunt inca bine stabilite, datorita conexiunilor multiple si interdependentei functionale cu cortexul frontal si cu hipotalamusul. Unii cercetatori considera hipotalamusul ca un centru esential al sistemului limbic. S-au sistematizat doua grupe de structuri anatomice, care ar face parte din sistemul limbic :- grupul structurilor concentrice, din care fac parte lobii olfactivi, aria hipocampica, cortexul amigdalian si substanta perforata anterioara- grupul structurilor exterioare : corpul calos (girus cinguli), circumvolutia hipocampului, nucleii amigdalieni din lobul temporal si partea anterioara a lobilor temporal si frontal. Dintre toate acestea, cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt hipocampul, amigdala si corpul calos. Hipocampul si amigdala sunt ambele localizate in partea mediala interna a lobului temporal anterior si amandoua sunt foarte sensibile la leziuni anoxice si la infectii virale. Hipocampul este o structura complexa, care a devenit importanta in momentul in care s-a descoperit ca leziunile sale structurale se asociaza cu o boala foarte cunoscuta si frecventa, epilepsia de lob temporal. Alcatuirea lui cuprinde 3 regiuni : girusul dintat – arie receptoare, campurile piramidale – arie de conexiune si de prelucrare a informatiilor, subiculum – arie de eferente sau de comenzi motorii. Hipocampul este implicat in comportamentul emotional, in reglarea autonoma, dar functia sa principala este in formarea memoriei. Distrugerea sa provoaca o amnezie profunda si durabila, cunoscuta sub numele de sindrom amnestic clasic. In acesta, pacientul nu poate inregistra in memorie stimuli sau evenimente explicate, constiente, dar capacitatile intelectuale, limbajul, atentia si memoria imediata sunt pastrate. Calea aferenta a hipocampului poarta denumirea de fornix. Lezarea fornixului provoaca intreruperea conexiunilor hipocampului cu trunchiul cerebral, cu hipotalamusul, cu nucleii mamilari si cu restul scoartei cerebrale, iar aceasta duce la pierderea memoriei si invatarii spatiale, cu pastrarea memoriei de recunoastere. Amigdala este singura structura din sistemul limbic care stabileste conexiuni directe cu alte arii corticale, cu hipocampul, cu talamusul, cu nucleul striat si cu trunchiul cerebral. Amigdala are implicatii in aparitia modificarilor somato si

visceromotorii legate de somn si trezire, in masticatie si salivatie, in motilitatea gastro-intestinala, in reglarea frecventei cardiace si a presiunii sanguine, in atentie, in comportamentele de teama, furie, in senzatia de deja vu, in memorie, in mecanismele de aparare, de hranire, sexuale si sociale, in invatare si in mecanismele autonome si endocrine. Cea mai cunoscuta afectiune a amigdalei este epilepsia de lob temporal, caracterizata prin multe tipuri de fenomene, si anume :- fenomene viscero-senzitive – greata, palpitatii , senzatie de cald sau rece, disconfort gastric si toracic, modificari respiratorii , tahicardie, apnee, transpiratie, mictiune sau defecatie involuntara- fenomene afective – teama, plecand de la anxietate usoara pana la teroare, cu halucinatii de groaza si cu comportament defensiv ; alte emotii negative ca supararea, dezgustul, culpa, tristetea, depresia, sentimentul de singuratate, acte agresive sau de violenta ; emotiile pozitive in timpul crizei sunt rare, dar sunt descrise ca veselie, fericire sau excitatie erotica ; setea sau impulsul de a bea este un alt fenomen care apare uneori in criza si, mult mai rar, senzatia de foame- fenomene perceptuale – halucinatii vizuale, auditive, gustative si olfactive, al caror continut este intotdeauna asociat cu memoria personala, ceea ce inseamna ca au un caracter experiential. In concluzie, fiziologia complexa a sistemului limbic prezinta conexiuni cu toate ariile sensibilizate de sistemele extero si interoceptive. El poate sintetiza informatiile si poate actiona ca tampon in structurile somatice si viscerale, cu rol important in reglarea afectelor, a motivatiei, a homeostaziei, a autoconservarii, a procrearii si a comportamentului. 

CORPUL CALOS  Este marea comisura transversa a creierului, care conecteaza cele doua emisfere, are forma de arc si variaza ca forma si dimensiuni in functie de sex si in functie de dominanta emisferica. Principala sa activitate este de a conecta cele doua emisfere si de a transmite informatiile senzoriale si motorii de la o emisfera la cealalta. Distrugerea sa produce sindromul de deconexiune caloasa, manifestat printr-un defect de transfer al informatiilor intre emisfere, cu afectarea functiilor cognitive si psihice in general. Emisferele sunt specializate : cea stanga in comportamentul verbal, cea dreapta in scriere si in abilitati video-perceptuale si spatiale. Din acest motiv, corpul calos devine important in limbaj, in lectura, in scriere, in senzoriu si activitati motorii, in atentie, memorie, emotii si comportamente elaborate. 

Sindromul de deconexiune (split brain)  Se produce atunci cand corpul calos este sectionat si informatia se limiteaza la o singura emisfera. Simptomele depind de varsta la care se produce sectiunea. La 11 ani se incheie mielinizarea neuronilor, motiv pentru care pana la aceasta varsta mai este posibil transferul de informatii intre cele doua emisfere, dar dupa aceasta varsta nu mai este posibil nici un fel de transfer. Sindromul de deconexiune cuprinde afectarea coordonarii mainilor, cu imposibilitatea compararii intermanuale, agrafie unilaterala stanga, apraxie constructiva unilaterala dreapta, anomie tactila stanga, adica subiectul nu poate denumi obiectele pipaite cu mana stanga, nu poate denumi obiectele din campul

vizual stang, elemente de amnezie, perturbari atentionale si tulburari de control emotional. 

Nucleii bazali  Sunt nuclei de substanta cenusie din interiorul emisferelor cerebrale. Se cunosc inca foarte putine despre activitatea nucleilor bazali, din acest motiv exista mai multe clasificari ale nucleilor :* o clasificare introduce in aceasta categorie nucleul caudat, in forma de coada sau virgula, cutamenul, globus palidus, nucleul subtalamic si substanta neagra* o alta clasificare include in aceasta categorie complexul amigdaloid, claustrumul si corpul striat 

Complexul amigdaloid  Are rol in modificarile comportamentale, viscerale, somatice si endocrine. Stimularea sa produce teama, confuzie, tulburari de constienta sau amnezie. Raspunsurile viscerale sunt modificari respiratorii , circulatorii si cardiace, digestive si de temperatura a corpului. Raspunsurile somatice sunt miscarile oculare, diverse contractii ale muschilor faciali, miscari de adulmecare, mestecare si inghitire. Raspunsurile endocrine se refera la eliberarea de hormoni, la reglarea secretiei hipofizare, stari de hipersexualitate. 

Substanta neagra  Este masa nucleara cea mai mare care pleaca din mezencefal si urca pana la diencefal, se numeste asa datorita pigmentarii de melanina, un pigment de culoare neagra care apare in jurul varstei de 4-5 ani. Este principala sursa de dopamina a organismului, un neurotransmitator cu rol in transmiterea informatiei de la nervi catre muschi, in special. O leziune a substantei negre provoaca o degenerare metabolica generala care este cunoscuta sub numele de boala Parkinson. La boala Parkinson contribuie degenerarea si a altor nuclei bazali, precum si a neuronilor corticali, datorita scaderii sau lipsei dopaminei. Boala Parkinson se caracterizeaza prin miscari involuntare, prin actiuni stereotipe, prin tulburari de vorbire si limbaj, dificultati de scriere, tulburari de gandire, reducerea atentiei si afectarea dispozitiei si personalitatii . In final, boala se caracterizeaza printr-o dementa profunda, cu tulburari senzoriale, motorii, cognitive si comportamentale profunde, care necesita ingrijiri permanente si ale caror manifestari sunt ireversibile. Manifestarile pot fi stopate medicamentos, la nivelul la care este surprinsa boala, dar ceea ce s-a pierdut nu poate fi reparat.

13. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXEGeneralitati despre functiile cerebrale complexe

  Acestea sunt rezultatul activitatii globale a sistemului nervos in general si a cortexului in special, care la om cunoaste cea mai mare dezvoltare. Aceste procese sunt incluse intr-un complex numit activitate nervoasa superioara, prin care se intelege activitatea emisferelor cerebrale si a formatiunilor subcorticale, in vederea elaborarii reactiilor constiente comportamentale, afective sau ideatice, asigurand interactiunea organismului cu mediul ambiant si activitatea neuropsihica umana. Daca activitatea nervoasa elementara se realizeaza pe baza reflexelor neconditionate, activitatea nervoasa

superioara presupune procese comportamentale legate de interactiunea organism – mediu, care are un grad mare de anticipare. Suportul structural al activitatii umane superioare este scoarta cerebrala si formatiunile subcorticale care interactioneaza cu aceasta. Procesele cerebrale complexe apar si exista numai in legatura cu functiile creierului, fiind materiale dupa origine, subiective dupa modul de existenta si obiective dupa continutul lor. Activitatea cerebrala complexa este rezultatul integrarii verticale si orizontale a 3 tipuri de comportamente, legate intern intre ele : comportamente cognitive, cu ajutorul carora omul cunoaste realitatea si patrunde in explicarea acesteia, incluzand atentia, orientarea, memoria, invatarea si gandirea ; comportamente afective, adica ansamblul trairilor emotionale, sentimentale si pasionale pe care omul le incearca in fata realitatii ; comportamente volitionale, constand in totalitatea hotararilor si deciziilor, precum si in perseverenta indeplinirii acestora, manifestata specific comportamental, constientizata si evocata prin limbaj. 

Starea de veghe  Se defineste mai ales in raport cu abolirea ei, respectiv cu starea de coma si reprezinta fundalul pe care se defasoara intreaga activitate nervoasa superioara a fiintei umane. Vigilenta este greu de separat de constienta, ambele presupunand starea organismului de a-si da seama de sine si de mediul inconjurator. Deci constienta este o parte din starea de veghe, reprezentand capacitatea de a raspunde la stimuli senzoriali, pe fondul unei experiente subiective anterioare, precum si posibilitatea mentala si fizica de a actiona adecvat situatiei. Constienta este catacterizata prin 4 elemente : starea de veghe, comportamentul receptiv, capacitatea cognitiva si integrativa si posibilitatea mentala de actiune. Structurile implicate in starea de veghe sunt reprezentate de intregul sistem nervos, dar mai ales sistemul reticulat activator ascendent (SAA), sistemul limbic, talamusul si scoarta cerebrala. Desi scoarta cerebrala este indispensabila in realizarea starii de veghe, totusi structurile subcortical si conlucrarea adecvata a acestora cu scoarta au, la randul lor, un rol foarte important. Nu doar starea de veghe si somn, dar si alte functii cerebrale complexe, precum motivatia, atentia, memoria, gandirea sunt rezultatul unei astfel de conlucrari, bazate pe sincronizare si desincronizare. Reactia de trezire se poate declansa prin mai multe mecanisme :* primul este legat de stimularea analizatorilor specifici, care trimit colaterale ce activeaza formatiunea reticulata, situatie in care conteaza intensitatea stimulului.* activarea formatiunii reticulate prin variati stimuli interni: senzatia de foame, de ex.* activarea formatiunii reticulate prin reactii de interes psihologic motivational : strigarea numelui sau plansul copilului pentru mama* cresterea spontana a excitabilitatii generale ca urmare a disparitiei oboselii sinaptice a neuronilor, ceea ce poarta numele de trezire spontana facultativa Mentinerea starii de veghe este rezultatul activitatii tonice a SAA, printr-o serie de circuite de autointretinere, cum ar fi :* circuitul somato-muscular – activeaza motoneuronii medulari, ducand la cresterea tonusului musculaturii somatice. Aceasta hipertonie determina

stimularea proprioceptorilor musculari, care determina descarcari ale impulsului, activand SAA* circuitul neurovegetativ – starea de veghe determina stimularea hipotalamusului posterior, care genereaza un impuls simpatic predominant, care activeaza SAA* circuitul cortical (corticuloreticulocortical) – componenta de autointretinere a tonusului si starii de veghe* circuitul endocrin, ce se realizeaza pe doua cai : pe de o parte prin actiunea corticala directa si pe de alta parte prin axul hipotalamohipofizar, care activeaza SAA si determina o stare de alerta corticala Se poate concluziona ca formatiunea reticulata imparte SAA, se implica predominant in starea de trezire involuntara sau de necesitate, in timp ce cortexul este legat in special de continutul starii de constienta, chiar daca cele doua stari nu pot fi strict separate. 

Viata afectiva  Sfera vietii afective, prin natura sa, pentru ca marcheaza formele si variatiile dispozitiei sufletesti, a constituit multa vreme un subiect de mare interes speculativ pentru specialisti . Multa vreme, in istoria culturala a umanitatii , starile de afect au fost identificate mai intai cu nebunia, apoi cu pasiunea si au constituit o tema predilecta pentru religie, filosofie, morala, arta si cultura. In perioada moderna, pasiunile in sens moral si ca forma de manifestare a bolii psihice devin obiect de studiu pentru psihiatrie. Primul pas catre terapia pasiunilor s-a facut odata cu psihoterapia, prin instituirea unor forme de terapie morala. La inceputul sec. XX, Freud a continuat medicalizarea pasiunilor prin incadrarea lor in pulsiuni ale inconstientului si prin crearea psihanalizei. El a realizat o separatie intre pulsiuni, care au fost alaturate instinctelor, si formele usoare ale pasiunilor, care au trecut in sfera emotional-afectiva a personalitatii . Desi apartin sferei psihologiei, starile afective au interesat si neuropsihofiziologia si din acest punct de vedere se analizeaza doua aspecte : motivatia si emotiile. Motivatia sau impulsul este un proces nervos care impinge organismul catre o anumita actiune sau scop, prin obtinerea acestuia diminuand impulsul. Actiunile rezultate pot fi pozitive, negative sau de evitare. Esenta motivatiei este reprezentata de caracterul placut al experientei. Emotia este un mod de a simti, dar si un mod de a actiona. Ea reprezinta tendinta organismului catre un obiect sau tendinta de indepartare de acel obiect, tendinte insotite de modificari importante ale organismului. D.p.d.v. neuropsihologic, emotia are 4 aspecte :1. cunoasterea, care se refera la faptul ca o situatie trebuie sa fie perceputa, raportata la experientele anterioare si evaluata2. expresia ; emotia este exprimata in exterior sub forma de activitati somatice si autonome : mimica, lacrimare, vocalizare, piloerectie, congestionare sau paloare, ras, lupta sau fuga. De asemenea, emotia se exprima in interiorul organismului, sub forma de modificari viscerale3. surescitarea – este starea de neliniste, care poate merge pana la agitatie, irascibilitate, manie sau in mod opus, veselie4. simtirea, ce reprezinta aspectul interior al emotiei si se percepe in mod placut sau neplacut, in functie de caracterul emotiei

Emotiile sunt stari afective elementare ale vietii psihice, sunt necontrolate si foarte putin controlabile. Ele pot fi diminuate in formele de expresie, odata cu maturizarea individului, ori prin interventia unui control emotional, moral si social. Emotiile sunt mai vii in copilarie, precum si la persoanele cu grad de educatie scazut, la cei izolati de societate si la persoanele bolnave sau cu tulburari psihice. Ele sunt foarte bine exprimate in societatile primitive, sunt stari afective de scurta durata, ce apar brusc, au caracter violent, de criza, dar sunt trecatoare. Ele pot constitui elemente pozitive, de descarcare emotional-afectiva sau pot fi elemente negative, de incarcare emotional-afectiva. Sentimentele sunt stari afective de lunga durata ce au caracter stabil si sunt, de obicei, foarte bine motivate : iubirea fata de aproape, fata de patrie, fata de familie (sentimentul de cooperare in familie). Daca emotiile se pot manifesta sub forma de manie, indispozitie subita, irascibilitate, sentimentele se manifesta in mod complementar, prin forme cu caracter complementar : simpatie – antipatie, iubire – ura, incredere – gelozie, rusine – obraznicie, mandrie, curaj – lasitate etc. Pasiunile sunt stari afective de mare intensitate si de lunga durata. Ele se instaleaza lent, nu se epuizeaza, ci se transforma si se modeleaza, devenind stabile in timp. Acestea marcheaza profund personalitatea individului, putand determina sensul conduitelor si modul acestuia de a gandi. Activitatile individuale sunt, de regula, strans legate de pasiuni. In mod obisnuit, ele pot determina alegerea unei anumite profesiuni, a unui mod preferat de petrecere a timpului liber, alegerea unuia sau mai multor parteneri, prieteni, si in esenta, cantoneaza individul intr-un anumit grup social. Pasiunile reprezinta o forma superioara, evoluata a vietii afective a individului. Ele pot fi pozitive sau negative, pot domina viata psihica si prin intensitatea lor pot pune in umbra judecata si rationamentul. Pot lua forme precum delirul pasional, delirul mistic, reformator, erotic, inventator etc., asa cum se intalneste in unele forme de paranoia. Alte forme de manifestare a pasiunilor sunt cele care declanseaza o stare de sugestie colectiva a maselor, influentand comportamentele de grup prin inductie sugestiva. Acest tip de manifestari pasionale colective se pot prezenta sub doua aspecte : emotia colectiva care apare ca o forma de contagiune psihica si se manifesta prin aderarea la o stare afectiva generala. Este fenomenul pe care-l intalnim pe stadioane, la spectacole muzicale sau de alt gen etc. Cel de-al doilea aspect se refera la fenomenul dictatorial, care este tot o forma de delir pasional indus la nivelul maselor, de personalitatea liderului, la care se asociaza exaltarea hiperbolica a personalitatii acestuia transformata intr-un cult al personalitatii de catre masele sociale induse. Pasiunile, sentimentele si emotiile reprezinta o latura extrem de importanta a vietii psihice a individului. Fara acestea, viata ar fi l ipsita de culoare, de aspiratii si de idealuri. In orice situatie de viata, starile afective trebuie cultivate si adaptate in directia scopurilor pozitive, care sa motiveze comportamente si actiuni benefice. Structurile vietii emotional-afective au la baza structuri neurofiziologice relativ bine individualizate in creier. Un rol important in acest sens revine hipocampului, corpilor mamilari, bulbilor si cailor olfactive. Stimularea acestor zone, realizata experimental, declanseaza manifestari emotional-afective deosebit de complexe si variate. La bolnavii schizofreni se pot observa descarcari emotionale bruste, neconcordante cu realitatea, insotite de manifestari pulsionale, cu caracter paradoxal, de tip impulsiv, agresiv. Pornind de la aceste observatii , a fost

preconizata o metoda neurochirurgicala ce poarta numele de leucotomie si consta in separarea lobilor prefrontali de restul creierului. Se intrerup, astfel, caile agresivitatii , prin separarea cortexului prefrontal. Dar bolnavii operati devin apatici, inactivi, l ipsiti de orice expresie emotionala. Din acest motiv operatia se practica pe o scara foarte restransa, de regula la criminalii foarte periculosi, cu mare potential agresiv, antisocial sau la cazurile grave de toxicomanie. Separat de acest mecanism neuropsihologic, mai exista un mecanism incriminat in reglarea vietii afective – mecanismul umoral biochimic. La nivelul sistemului limbic al encefalului, exista neuroni care secreta substante cu actiune psihotropa (monoaminooxidaze – MAO). Aceste substante, in functie de concentratia lor, regleaza ritmurile vietii emotional-afective. Ele sunt metabolizate in creier si regleaza starea de dispozitie, dar si ritmul veghe-somn, pe langa ritmurile afective. Secretia de MAO nu este continua si nu are permanent aceeasi concentratie. Ea este mai accentuata primavara si toamna, cand se produce si o crestere a ritmului vietii emotional-afective. Cand se produce o crestere in exces a MAO in creier, individul prezinta o dispozitie afectiva exagerata, insotita de hiperactivitate, manifestata prin logoree, fuga de idei, activitati dezordonate, mergand pana la starea de agitatie, de agresivitate, de euforie, calambururi obscene, toate aceste manifestari facand parte din tabloul clinic al starilor maniacale. Cand se produce o diminuare a secretiei de MAO, individul devine inactiv, indiferent, trist, depresiv, putand ajunge pana la melancolie, idei de suicid, bazate pe sentimentul propriei inutilitati si de lipsa de sens a vietii . Acesta este tabloul clinic al starilor depresive sau melancoliforme. In aceste situatii , cunoasterea mecanismelor neuropsihologice ce stau la baza proceselor afective poate dirija precis tratamentul acestor bolnavi. Astfel, in cazurile de excitatie maniacala se administreaza medicamente ce inhiba MAO (IMAO), iar in cazul starilor depresive se administreaza substante ce suplinesc absenta MAO. Mai exista cateva substante ce regleaza ritmul vietii afective sau care influenteaza acest ritm si anume psihostimulantele de tipul alcoolului, cofeinei, amfetaminelor, dar in doze crescute acestea dezorganizeaza comportamentul, nu numai cel afectiv, ci si cel general. In patologia psihiatrica, se intalneste o mare varietate de manifestari clinice legate de patologia afectiva, cele mai importante ca manifestari ramanand crizele de manie si starile depresive. 

Instincte si trebuinte  Instinctele sunt structuri fundamentale ale vietii psihice care cuprind un grup complex de procese, diferite intre ele ca structura si functie, ca impreuna contribuie la satisfacerea unor trebuinte ale persoanei. Ele sunt forme de viata psihica comune omului si animalelor, motiv pentru care reprezinta obiectul atat al psihologiei umane cat si al psihologiei comparate. Organizarea sociala a unor insecte, conduitele acestora au la baza satisfacerea unor nevoi sau trebuinte. Din acest motiv, la aceste insecte (furnicile de ex.), rolurile sunt strict distribuite genetic in raport cu modelele de comportament instinctual. Astfel, muncitorii procura hrana, luptatorii apara colonia, reproducatorii asigura perpetuarea speciei. Exista o diferentiere neta a rolurilor comportamentale in functie de diversificarea activitatii intelectuale. Fiind forme elementare ale vietii psihice, instinctele reprezinta mobilul satisfacerii nevoilor

biologice vitale ale individului, relevand prin aceasta raportul lor atat cu sfera somatica cat si cu viata psihica. Exista doua forme principale de manifestare de tip instinctual : nevoile sau trebuintele si instinctele sau pulsiunile. Nevoile sunt manifestari naturale, interioare, care declanseaza cautarea unei anumite categorii de obiecte sau determina tendinta de indeplinire a unui anumit act. Nevoia este, deci, o stare funciara, materiala, fundamentala a persoanei. Pulsiunile sunt cele care mobilizeaza organismul in scopul satisfacerii nevoilor. Toate conduitele intelectuale sunt motivate de nevoi si sunt declansate, manifestate prin pulsiuni. Pulsiunea este, prin urmare, functia de indeplinire a unui act, deci gradul de activare a mecanismelor unui comportament motivat. Pulsiunile pot fi pozitive sau negative. Pervertirea pulsiunilor conduce individul spre satisfacerea anormala a nevoilor sale sau la exagerarea nevoilor obisnuite. Astfel de exemple sunt tendinta de a manca produse necomestibile, precum varul, pamantul, sticla sau diverse alte obiecte, de asemenea bulimia (nevoia de a manca continuu) sau potomania (nevoia de a bea lichide in cantitati exagerate). Exista si pulsiuni cu caracter negativ, care se opun nevoilor naturale si sunt impuse de individ (asa-zisa greva foamei si diferite forme de manifestare instinctuala intalnite la psihopati, la isterici sau la persoanele cu labilitate emotional – afectiva. Exista si pulsiuni ce au la baza o motivatie morala, cum este asceza, ce constituie o veritabila conduita ritualizata. In general, pulsiunile sunt orientate in raport cu cerintele individului, care vin din sfera somato-viscerala si impun anumite regimuri de viata si de comportament. La copil, viata instinctuala se modeleaza prin educatie si invatare. Omul devine fiinta superioara sociala numai atunci cand instinctele se transforma in comportamente sociale, conforme cu normele social-juridice si moral religioase ale grupului din care face parte. Nevoile pot fi primare si secundare. Nevoile primare sunt exprimate prin foame, sete, nevoia de aer, somn, activitate sexuala, activitate materna, activitate de explorare. Intre aceste nevoi exista sau pot exista legaturi stranse, cum ar fi relatia (legatura) dintre nevoia sexuala si cea materna. Nevoile secundare sunt motivationale, ele apartin fiecarei persoane si se dezvolta prin invatare. Ele nu sunt decat nevoi primare, modelate cultural, transmise prin educatie, consecutiv activitatii formative a modelului socio-cultural. Instinctele sunt procese psihice pure si reprezinta un complex structural si functional greu de definit. Instinctul poate fi privit ca un mod de cunoastere, dar si ca o activitate adaptativa. Ele sunt activitati psihice adaptate unui scop, dupa o schema comportamentala precisa, fara a fi rezultatul unei experiente sau a unei invatari anterioare. Cele mai multe dintre instincte sunt innascute, dar pot fi si dobandite prin conditionare si invatare. Exista mai multe clasificari ale instinctelor :* o prima clasificare imparte instinctele in 3 grupe : instincte fiziologice, instincte sociale, instincte egointegrative (de adaptare a eului la viata exterioara)* o alta clasificare imparte instinctele in mai multe categorii : instincte de activitate, instincte de adunare, instincte de autonomie, instincte de sociabilitate, instincte de intelegere umana, instincte de ajutor, instincte de

dominatie, instincte de autoapreciere, instincte de schimbare, instincte de rabdare si de heterosexualitate. Un aspect important referitor la nevoi si instincte este reprezentat de mecanismele neuropsihologice ale acestor procese. La inceput, s-a considerat foarte importanta mentinerea starii de echilibru sau de constanta a mediului fiziologic intern al organismului (homeostazia – tendinta generala de mentinere si restabilire a echilibrului somatic si psihic al fiintelor vii). Instinctele prin natura lor urmaresc satisfacerea acestei stari de echilibru. Cercetarile efectuate in neuropsihologia instinctelor au evidentiat structuri anatomice specializate functional in raport cu viata instinctuala. Din aceste structuri fac parte hipocampul, nucleul amigdalian, hipotalamusul precum si conexiunile acestora cu talamusul si cu cortexul cerebral. Acestea alcatuiesc structuri psihice primare, solide, cu rol bine determinat. Daca luam ca exemple setea si foamea, putem spune ca in aceste situatii se produc urmatoarele fenomene : intr-o prima etapa, factorii fizici externi, senzoriali se transmit pe caile spinotalamice, ajungand la cortexul cerebral, apoi la hipotalamus, producand senzatia de uscaciune a gurii, ce se transforma in senzatia de sete. Aceasta declanseaza nevoia si aportul de lichide. Senzatia de foame implica initial excitarea mucoasei gastrice, de unde senzatiile sunt transmise la talamus, apoi la cortexul cerebral si de aici la hipotalamus, de unde se declanseaza foamea si nevoia implicita a aportului alimentar. In conditiile patologice, procesele de inhibitie se pot declansa determinand dereglari cu manifestari clinice importante, de lunga durata si cu consecinte deseori grave asupra intregii personalitati a individului. Astfel, inhibitia instinctului alimentar poate duce la aparitia unor stari de anorexie, reprezentate prin refuzul aportului alimentar sau de lichide. Invers, dereglarea proceselor de excitatie hipotalamica pot duce la exacerbarea aportului alimentar sau de lichide, ca in cazul bulimiei sau potomaniei. 

Orientarea  Este un proces comportamental prin care se localizeaza corect, in timp si spatiu, sistemele propriului organism, precum si ale lumii inconjuratoare, in vederea realizarii actiunilor voite. Cu alte cuvinte, orientarea reprezinta procesul prin care se alege, voluntar, dintre multiplele posibilitati create in timp si spatiu o directie speciala sau un anumit scop. Ea are o semnificatie dinamica, exprimand, in timp si spatiu, scopuri si actiuni de mare complexitate. Activitatea de orientare sta la baza majoritatii proceselor cerebrale complexe si actelor comportamentale. Starea vigila, atentia, perceptia, invatarea, activitatea motorie, comportamentele specifice implica si o activitate de orientare la care se adauga explorarea, investigarea si manipularea. La randul lor, aceste activitati , de explorare, investigare si manipulare presupun o impulsionare motivationala. Initial s-a considerat ca orientarea unei actiuni depinde direct de factorul motivational (o legatura de tipul om flamand – hrana, de ex.), dar divergentele privind aceasta teorie au aparut odata cu incercarea de precizare a sferei motivationale, astfel ca in timp, motivatiei i s-a atribuit doar un rol stimulator, energizant, presupunandu-se ca ea nu trebuie invocata ca principal director al unui comportament specific. Motivatia ramane doar cu calitatea orientativa, existand conexiuni stabile intre stimul si motivatie si avand ca rezultat comun un anumit raspuns comportamental. Deci, starea motivationala asigura doar un grad de sensibilizare

fata de anumiti stimuli ce orienteaza comportamentul catre scop. Activitatea de orientare se face simtita atat in conditii normale, cat si in situatii speciale, de genul atacului sau apararii . Monotonia, privarea de stimuli, reducerea conditiilor de stimulare ori saturatia de stimuli sunt factori care genereaza activitatea de orientare si comportamentul explorator. Exista un tip de explorare specifica, care are scop imediat, de genul potolirii foamei sau a setei si o explorare nespecifica, cu caracter general, de tipul evitarii plictiselii , de ex. In mod obisnuit, intreaga activitate cerebrala este orientata permanent intr-o anumita directie, cu exceptia starilor de reverie, de oboseala exagerata sau de hiperexcitabilitate difuza. Aceasta activitate nu are intotdeauna un corespondent motor manifest. In sfera activitatii de orientare, se cuprinde intr-un sens mai larg atentia, care este definita ca un proces de orientare selectiva fata de un obiect, o persoana sau o actiune si avand un puternic caracter situational. Atentia selecteaza preferential stimulii, marind eficienta proceselor cognitive. Din fazele atentiei, se desprinde ca prima faza cea de orientare, la care se adauga apoi atitudinea pregatitoare si atentia operanta. Orientarea sta la baza starii vigile, a perceptiei, a conditionarii, a invatarii si a multor acte comportamentale necesare activitatii cotidiene. Mecanismele neurofiziologice ale orientarii cuprind reflexul de orientare, care reprezinta o reactie complexa, declansata de un excitant nou, situandu-se la granita intre reflexele innascute si cele conditionate. Acest reflex are o componenta motorie, una vegetativa si una senzoriala, precum si una electroencefalografica. In mecanismul orientarii , mai este important nivelul subcortical, reprezentat de formatiunea reticulata, respectiv SAA, precum si scoarta cerebrala, ce are rol nu numai in integrarea superioara a reflexului de orientare, ci si in specifizarea acestuia, precum si in incetarea lui. 

Atentia  Este dificil de definit, fiind marcata de contrastul dintre usurinta recunoasterii acesteia prin introspectie si dificultatea definirii ei d.p.d.v. neurofiziologic, ea putand fi descrisa mai mult subiectiv decat obiectiv. Se refera la o stare de veghe, in care informatia senzoriala si mnestica este selectiv perceputa, realizand o orientare selectiva si concentrarea activitatii mentale asupra unor stimuli informationali, avand ca efect cresterea claritatii reflectarii acestora si in general cresterea eficientei unei activitati . O alta caracteristica a atentiei este selectivitatea, care este intotdeauna asociata cu o cantitate foarte mare de stimuli, din care cauza atentia include si aspectul inseparabil al inatentiei. Atentia este strans legata de orientare, dar ea corespunde unei vigilente specifice si nu poate fi izolata de celelalte procese cerebrale cu care este in stransa interdependenta. A acorda atentie unui lucru inseamna, de fapt, a face abstractie de restul, a bloca accesul la simturile noastre tuturor stimulilor irelevanti. Asta inseamna ca nu exista atentie in sine, ci doar atentie la ceva. De aceea, nici o activitate nu se poate desfasura in absenta atentiei. Atentia este un proces aflat in esenta in serviciul cunoasterii mai exacte, mai fidele a lumii inconjuratoare. Comportamentul atentiv are mai multe caracteristici :* selectivitatea – se exprima prin atentia fata de un stimul concomitent cu inatentia fata de alti stimuli* mobilitatea (flexibilitatea) – reprezinta usurinta cu care se poate trece de la o problema la alta si care suplineste, in timp, perimetrul limitat al atentiei

* directionarea – inseamna ca atentia este intotdeauna orientata catre o sursa de stimuli. Din acest punct de vedere exista o atentie pregatitoare reprezentand orientarea mentala catre stimul si atentia operanta, in care predomina selectia din cursul actelor de perceptie si gandire* concentrarea – capacitatea de aprofundare a unei probleme, prin detasarea de ambianta. Din acest punct de vedere se poate spune ca subiectul invata sa fie atent.* distributia – capacitatea de a cuprinde asa-zis simultan dar, de fapt, succesiv, dar foarte rapid, dand impresia de simultan, mai multe actiuni, dintre care intotdeauna una este dominanta pentru un timp* intensitatea – este o caracteristica de ordin cantitativ, care traduce intens procesele neuronale implicate* stabilitatea sau durabilitatea – caracteristica relativa, atat timp cat atentia fluctueaza in timp si spatiu Sursele atentiei sunt :- ambianta, cuprinzand stimuli interni sau externi- competitia stimulilor, adica intensitatea stimulilor, adica contrastul lor fata de fond, mobilitatea, variatia, noutatea si accesibilitatea. Din acest punct de vedere, stimulii verbali fac parte dintre cei care castiga in competitie de cele mai multe ori- incertitudinea stimulilor, capacitatea de a atrage atentia, in functie de cantitatea de informatie continuta de stimuli si masurata prin gradul de incertitudine- motivatia – forta propulsiva care genereaza, sustine sau orienteaza atentia- interesul – ar putea reprezenta chiar suportul atentiei daca nu un factor stimulator. Interesul sau curiozitatea releva elementele de noutate si de surpriza care, odata cunoscute, conduc la reducerea atentiei. Curiozitatea specific umana are o sfera larga, cuprinzand nu doar informatii concrete, ci si aspecte abstracte, evenimente sociale, prezent-viitor etc.- recompensa – are rol important in suscitarea atentiei, pentru ca dobandirea atentiei recompenseaza cautarea (explorarea), deci si atentia. Cand efortul de concentrare este ineficient, se trece la starea opusa atentiei – inatentia. Atentia si inatentia sunt doua laturi complementare ale aceluiasi proces complex, conditionandu-se reciproc. Exista doua tipuri de inatentie : inatentia de inhibitie, consecutiva aparitiei unei noi dominante si inatentia prin habituare, adica invatarea de a nu raspunde la un stimul care prin repetare isi pierde semnificatia pentru organism (foamea, de ex.)

 Posibilitatile si limitele stabilitatii atentiei

  Stabilitatea atentiei este relativa, atat in timp cat si in spatiu, prezentand oscilatii ale intensitatii ori devieri de la un subiect la altul. Aceasta se intampla datorita oboselii centrilor nervosi, datorita monotoniei stimulilor. Mentinerea unei atitudini sustinute se realizeaza cu sprijinul unor factori :- marirea stimulului- frecventa si regularitatea acestuia- motivatia- cunoasterea si asteptarea rezultatelor- conditiile generale ale ambiantei- starea functionala a sistemului nervos

Persoanele introvertite prezinta un nivel de activare corticala spontana mai ridicat si concomitent un grad de atentie mai sustinut, pe cand persoanele extrovertite au un nivel de activare spontana mai redus si performantele inferioare in privinta stabilitatii atentiei. 

Distributia atentiei Atentia este distributiva, practic doar in aparenta. Se pot, totusi, efectua mai multe activitati in acelasi timp, datorita urmatoarelor mecanisme :* cand una dintre activitati este automatizata, stereotipa* cand atentia se comuta rapid de la o activitate la alta, dand impresia de simultaneitate* cand activitatile multiple sunt integrate intr-un complex coordonat, stereotip si invatat

14. FUNCTIILE CEREBRALE COMPLEXEINVATAREA

  Invatarea si stocarea informatiilor este una dintre cele mai importante caracteristici ale sistemului nervos central deoarece intregul comportament uman este un proces invatat, suprapus si dezvoltat peste unele componente genetice si o serie de reflexe neconditionate si conditionate. Invatarea este procesul complex, prin care se obtin cunostinte si deprinderi noi. Ea consta din modificari adaptative ale comportamentului individual ca rezultat al experientei, prin care se genereaza sau este modificata o activitate ca raspuns la o situatie data. Creierul are nevoie pentru functionarea sa, alaturi de un program ereditar, si de un program dobandit, constituit in cursul experientei sale. Procesul de invatare are o dezvoltare etapizata :I – adunarea informatiilorII – gruparea informatiilor pe categorii sau paternuriIII – stocarea pentru scurta durataIV – intarirea si compararea cu experientele anterioareV – engramarea si stocarea pentru lunga durata La invatare participa, deci, si alte functii cerebrale : memoria, atentia, motivatia, starea de activare corticala, gandirea, limbajul, vointa, aptitudinea, inteligenta, starile afective. Invatarea nu utilizeaza capacitatea integrala a sistemului nervos, ramanand inca mari rezerve si disponibilitati , fapt care explica permanenta, precum si perioadele maximale ale invatarii . In ciuda marii pierderi neuronale din timpul vietii , procesul invatarii nu sufera, gratie plasticitatii sistemului nervos, datorita careia pierderile sunt compensate prin comutari sau transferuri de informatii dintr-o zona in alta. Structurile nervoase implicate in invatare sunt : cortexul cerebral (in special lobii frontali si temporali), sistemul limbic, corpul calos, hipotalamusul si talamusul. D.p.d.v. al mecanismelor neuronale implicate, invatarea ar fi : de tip neasociativ, care se realizeaza fara existenta unei relatii intre stimuli si se bazeaza pe repetare si experienta sau invatare de tip asociativ, care se bazeaza pe stabilirea unor relatii intre stimuli si se realizeaza prin conditionare reflexa clasica sau conditionare operanta. Ambele mecanisme sunt modificate prin experienta, devenind importante pentru invatare numai in masura in care apar schimbari datorate experientei. In afara de aceste tipuri, mai exista invatare

perceptuala, invatare intuitiva, invatare prin imitarea unui model, invatare prin intelegerea informatiei transmise, invatare seriala, de tip probabilistic s.a. 

MEMORIA  Este capacitatea de fixare, conservare, recunoastere si evocare a informatiilor, a experientelor cognitive, afective si volitive acumulate anterior. Este un proces dinamic, de reflectare selectiva activa si inteligibila a experientelor anterioare. Intre invatare si memorie este dificil de stabilit o separatie neta, memoria fiind o componenta esentiala si centrala a invatarii , iar aceasta este, ca si memoria, bazata pe un flux informational cu semnificatie pentru organism, la momentul respectiv. Dar, intre cele doua procese nu se poate pune semnul egalitatii , deoarece invatarea implica memorie, are efecte modelatoare asupra memoriei, in timp ce memoria este un proces prin excelenta acumulativ. Selectarea si codificarea informatiilor depinde de semnificatia acestora si de capacitatea de stocare a creierului care, practic, este nelimitata. Din totalul informatiilor primite, de fapt numai o mica parte ajunge la creier, iar din aceasta creierul stocheaza sub forma abstracta numai datele semnificative, conceptele si generalizarile si abia apoi detaliile. Procesul de selectie a stimulilor, ca si procesul uitarii protejeaza creierul de acumularea informatiilor inutile. Mecanismul memorarii cuprinde 3 etape esentiale :1. achizitia informatiilor2. stocarea si conservarea informatiilor3. evocarea informatiilor Achizitionarea presupune o functionare optima a organelor senzoriale si implicarea ariilor corticale prefrontale. Stocarea si conservarea implica mecanismul de selectie, care se produce in sistemul limbic, apoi transportul si in cele din urma codificarea prin mecanisme intra si interneuronale. D.p.d.v. functional, exista mai multe tipuri de memorie :* memorie imediata, operationala sau momentana, utilizata in timpul starii de veghe, operand cu date recente, litere, cuvinte, cifre, numere de telefon. Se mai numeste si memorie senzoriala, pentru ca stocheaza informatiile ce ajung la creier pe calea analizatorilor specifici. Are in general durata foarte scurta, sub 1 minut, are avantajul rapiditatii inregistrarii si manierei instantanee de evocare si este putin afectata de varsta* memorie primara, tot de scurta durata, dureaza pana la 15 minute, are o capacitate limitata de codificare, scade rapid prin distragerea atentiei sau prin prelungirea intervalului dintre stocare si evocare. Consolidarea acestui tip de memorie se asigura prin repetare, rezultand o intarire a circuitului, stare ce face trecerea spre memoria secundara* memoria secundara, are la baza aceleasi mecanisme intarite prin repetare si permanentizare ; este de mai lunga durata* memoria tertiara, de foarte lunga durata, este implicata mai ales in stocarea unor informatii personale, individuale, se refera la datele de identificare, la scris, citit si la date generale, care nu se uita pe toata durata vietii , chiar in cazul alterarii celorlalte tipuri de memorie. Are o capacitate mare, o viteza mare de evocare, in functie de tipul de memorie, de varsta, de dezvoltarea individuala, de educatie, de mediul ambiant etc.* se vorbeste despre existenta unei memorii constiente si a unei memorii inconstiente, ultima fiind rezistenta la evocari volitionale si disponibila doar

prin tehnici speciale, precum narcoza, hipnoza sau psihanaliza. Totusi, datele stiintifice nu sunt convingatoare referitor la aceste doua tipuri de memorie. Consolidarea continutului mnestic se bazeaza pe procesul de facilitare sinaptica, pe repetarea informatiei, pe codificarea acesteia, dar nu aleatoriu, ci prin comparatie cu informatiile anterioare. 

UITAREA Este un fenomen fiziologic caracterizat prin stergerea informatiilor sau prin lipsa evocarii acestora, proces prin care creierul se degaja de o serie de informatii in vederea acumularii altora noi. Este un mecanism protector fata de solicitarile imense ale mediului. Se refera in special la informatiile neesentiale, la detalii care nu intereseaza suficient. In general, se uita mai intai neesentialul recent, care este mai putin fixat si apoi cel mai vechi, fixat si conservat. 

GANDIREA  Reprezinta trasatura cea mai complexa si distincta a omului, care este data de experienta si intuitia general umana, avand continut reflectoriu, prezumtiv si orientativ. Procesul gandirii reprezinta treapta cea mai inalta a cunoasterii , care ofera posibilitatea prospectarii si reflectarii realitatii ca si a reproducerii particularitatilor lumii materiale, intr-un fenomen ideal, ideea, care depaseste senzorialul si se situeaza pe treapta superioara a activitatii intelectuale si logice. Gandirea nu se reduce nici la materie nici la energie, dar ea nu exista nici in afara proceselor materiale cerebrale, fiind de fapt o reflectare generalizata si mijlocita a obiectelor si fenomenelor ca si a relatiilor dintre acestea la nivelul creierului. Este cea mai dinamica functie cerebrala, avand drept scop rezolvarea permanenta a problemelor ridicate de mediul ambiental si aflarea in cel mai scurt timp a solutiilor adecvate in vederea adaptarii organismului la solicitarile mediului fizic, biologic si social. Eficienta gandirii se apreciaza in functie de rapiditatea stabilirii legaturii intre materialul acumulat si solicitarile momentului, de rapiditatea deciziei si de actionarea adecvata. Gandirea opereaza prin notiuni care reflecta, de fapt, insusirile esentiale ale unui obiect sau fenomen, insusiri extrase prin abstractizare si asociate pe baza asemanarii contrastului in cadrul unor judecati. Gandirea are la baza mai multe procese : analiza si sinteza, comparatia, generalizarea, abstractizarea si sistematizarea. Particularitatile gandirii :1. intelegerea (clarificarea si asimilarea eficienta a unui material)2. explicatia si rezolutivitatea sau capacitatea de rezolvare a unei probleme3. inventivitatea (particularitate ce tine cont si se exprima numai la nivelul experientei personale) Gandirea se manifesta in activitati creatoare, de tip decizional, in rezolvarea unor probleme si in efectuarea unor raspunsuri la anumite situatii date. Cel putin deocamdata, gandirea este o functie psihica prin excelenta umana.