Curs de handbal 1

of 36 /36
BALINT ELENA HANDBAL TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE BAZĂ

Embed Size (px)

description

EFS Balint educatie fizica si sport hadbal

Transcript of Curs de handbal 1

Page 2: Curs de handbal 1

I.1 Istoricul jocului - apariţia şi evoluţia jocului de handbal

Page 3: Curs de handbal 1

I.2 Organismele de conducere ale handbaluluiI.3 Descrierea şi caracteristicile generale ale joculuiII. 1 Tehnica jocului de handbal II.1 1 Definiţia, caracteristicile şi componentele tehnicii

II.1.2 Caracteristicile tehniciiII.1.3 Componentele tehnicii

II.2. Învăţarea procedeelor tehnice II.2.1 Momentele învăţării motriceII.3 Conţinutul tehnicii II.3.1 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului în atac

II.3.1.1.Poziţia fundamentală de atacII.3.1.2.Mişcarea în terenII.3.1.3.Ţinerea, prinderea şi pasarea mingiiII.3.1.4.Conducerea mingii (driblingul)II.3.1.5. Fentele II.3.1.6. Aruncările la poartă

II. 4. 2 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului de apărare II.4.1 Poziţia fundamentală; II.4.2 Mişcarea în teren pentru apărare; II.4.3 Atacarea adversarului cu corpul; II.4.4 Blocarea mingilor aruncate la poartă; II.4.5 Scoaterea mingii de la adversar.III. Tehnica portaruluiIV. Tactica jocului de handbal IV.1 Definiţia, scopul şi clasificarea tacticii IV.2 Principiile tactice generale IV.3 Sistematizarea tacticii în atac IV.3.1 Acţiuni tactice individuale de atac IV.3.2 Tactica colectivă în atac IV.4 Forme de joc în atac IV.5 Fazele atacului IV.6 Sisteme de joc în atacV. Tactica jocului în apărare

V.1.1.Tactica individuală V.1.2 Tactica colectivă de apărareV.1.3 Fazele apărării

V.1.4 Formele de joc în apărareBibliografieTematica referatelor

CURSUL 1

I. 1 ISTORICUL JOCULUI - APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA JOCULUI DE HANDBAL

Page 4: Curs de handbal 1

Obiective de referinţe:Formarea bagajului teoretic despre:1. Cunoaşterea evoluţiei jocului de handbal de-a lungul timpului2. Noţiuni introductive despre performanţele obţinute de echipelor româneşti în

întrecerile naţionale şi internaţionale3. Noţiuni generale despre forurile conducătoare ale handbalului

Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a apărut in Europa la sfârşitul secolului al 19-lea si începutul secolului 20. Originile lui sunt insa mult mai depărtate si le găsim in unele jocuri cu caracter popular practicate in Evul Mediu si in jocurile dinamice folosite in şcolile din centrul si nordul Europei la începutul secolului al 19-lea. Toate acestea ca principale surse de origine, au fost contopite si modernizate sub influenta unor jocuri sportive deja cu statut de competiţie: baschetul, rugbyul si mai ales fotbalul. In toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi in scoli ca material didactic, rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi profesori de educaţie fizica. Vom lua in considerare ca data de atestare a fiecărei variante, momentul in care depasesc “curtea scolii” iar ca “părinte” pe cel care i-a dat un regulament oficial si l-a lansat intr-o forma competiţionala in afara orelor de educatie fizica. Se disting si sunt atestate trei rădăcini multinaţionale, fiecare cu o varianta nu prea mult deosebita de handbalul consacrat si practicat astăzi in 2000 pe toate cele cinci continente. 1. DANEMARCA 1904 “HAANDBOLD” profesor HOLGER NIELSEN 2. CEHOSLOVACIA 1905 “HAZENA” profesor VACLAV KARAS 3. GERMANIA 1919 “HANDBALL” profesor KARL SCHELENTZ  1. Handbalul nordic de sala Povestea adevărata a jocului de handbal începe in anul 1898, când directorul scolii REALE din localitatea ORDRUP – Danemarca, interzice elevilor practicarea fotbalului din cauza numeroaselor accidentări care determinau foarte multe absente de la cursuri. Pentru a nu renunţă la jocul cu mingea, baietii din clasele superioare au inceput sa joace fotbal … cu mana. Profesorul lor de educaţie fizica HOLGER NIELSEN, participant la prima editie a Jocurilor Olimpice moderne in anul 1896, la probele de tir si scrima, este cucerit de aceasta idee a elevilor sai, dand acestui nou joc un cadru organizat, stabilind si primele reguli. Il denumeste in mod logic “HAANDBOLD” in replica la FOOTBALL. Terenul avea cca 45m x 35m, atat cat permitea curtea scolii, poarta 2m x 3m, echipele erau formate din 7 jucatori, la fel ca astazi, dar mingea era tot de fotbal si se purta ca la rugby (driblingul a aparut ceva mai tarziu), se arunca le la o linie dreapta (ca la handbalul pe plaje de astazi) aflata la o distanta care a variat intre 8 si 6 metrii. In anul 1904 profesorul HOLGER NIELSEN redacteaza si tipareste intr-o mica brosura un regulament al acestui nou joc sportiv practicat in aproape toate scolile din Danemarca, iar dupa 1906 si in Suedia. Am socotit anul 1904 data oficiala “de nastere” a handbalului ca joc sportiv deoarece atunci a aparut primul regulament oficial si primele jocuri interscoli din diverse orase, si nu 1898 cand s-a petrecut povestea noastra dar care a ramas in cercul inchis al „curtii scolii respective”. 2. Hazena Tot la inceputul secolului 20, dupa unele date in 1894, in Cehoslovacia inspectorul ministerial pentru educatie fizica JOZEF KLEMKER introduce in programa scolara un joc dinamic asemanator ca idee generala cu handbalul de astazi.

Page 5: Curs de handbal 1

In anul 1905 profesorul VACLAV KARAS din Praga, si imediat in 1906 profesorul ANTONIM KRISTOF consacra acest joc dandu-i un cadru competitional cu regulamente denumindu-l CESKA HAZENA spre a se deosebi mai clar de handbalul nordic dar si pentru a-si asigura paternitatea. Terenul de joc avea 35m x 25m, numarul jucatorilor a fost de la inceput 7, mingea era din acest an (1905) una speciala mult mai mica ca cea de fotbal, a aparut si driblingul la 4-5 pasi dar putea fi repetat, semicercul era mai intai la 4m apoi in final la 6m. Poarta 2,40 pe 2m. Diferenta evidenta fata de cel nordic era doar faptul ca se putea juca si pasa din semicerc dar numai din afara lui se arunca la poarta. Jocul foarte raspandit in Cehoslovacia a avut perioada lui de glorie, chiar si un unic Campionat Mondial – feminin in 1930 la Praga castigat bineinteles de Cehoslovacia. Raspandirea lui s-a limitat la cateva tari din jurul Cehoslovaciei si in Romania dar numai sub forma de demonstratie ale unor echipe feminine. 3. Handbalul “mare” – pe terenul de fotbal in 11 jucatori – este o “inventie nemteasca” si il are ca autor final pe profesorul KARL SCHELENZ, seful catedrei de atletism de la facultatea de educatie fizica din Berlin.

Profesorul SCHELENZ a experimentat cu studentii lui timp de doi ani o varianta a unui joc cu mana inspirat din cateva jocuri dinamice folosite in orele de educatie fizica: TORBALL, FOLKERBALL si o varianta denumita chiar HANDBALL pe care profesorul MAX HEISER l-a definit si practicat chiar din 1917. A preluat de la fiecare cate ceva le-a scos din sala de gimnastica si intr-o forma finala le-a transpus pe terenul de fotbal respectand dimensiunile si marcajul respectiv. Primele jocuri demonstrative au loc in cadrul serbarilor sportive de sfarsit de an (1919), iar imediat in toamna se organizează competitii locale la Berlin dar si in alte orase. Raspandirea handbalului in 11 jucatori in Germania este extrem de rapida fiind socotit sport national oarecum in opozitie cu fotbalul de origine engleza. Imediat in anul următor 1920 se organizează la Berlin “Cupa Germaniei” cu 10 echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori! Iar din 1921 el se raspandeste si in tarile vecine, in primul rand in Romania, in Ardeal prin intermediul profesorilor de educatie fizica, unii chiar absolventi ai facultatii din Berlin. Nemtii l-au socotit ca sport national, in orice caz copilul lor de suflet si l-au denumit “GROSSFELD HANDBALL” (handbal pe teren mare) spre a-l deosebi categoric de cel nordic caruia i-au zis “HALLEN HANDBALL” (handbalul de sala) si de CESKA HAZENA. Raspandirii lui explozive in Germania si apoi in Europa ii urmeaza o perioada de glorie si dominatie. In 1925 primul meci international AUSTRIA – GERMANIA 6-3 la masculin iar in 1930 primul joc la feminin AUSTRIA – GERMANIA 5-4. In 1936 la Berlin handbalul (in 11 jucatori) este prezent prima oara la Jocurile Olimpice, locul 1 Germania iar Romania locul 5. De notat ca conditionata de Federatia Internationala, Germania organizează si un C.M. de handbal in 7 cu un ecou foarte slab, doar 5 echipe – Romania nu a participat. In toata aceasta perioada si in continuare pana in anii 60 handbalul in 11 domina categoric arena internationala iar cel in 7 jucatori putem sa-i spunem cu adevarat nordic fiindca se juca cu deosebire, in Danemarca si Suedia, in celalte tari din Europa se faceau cei drept demonstratii si chiar turnee uneori de hazena sau handbal in 7 combinat mai mult ca o curiozitate. Dupa anii 60, ultimul C.M. de handbal in 11 la masculin 1959 si la feminin 1960, el va ceda total dominatia in favoarea fratelui mai mic (handbal in 7) care va ramane singur si total stapan pe arena sportiva. Dupa anii 70 nici nu se mai vorbeşte de handbalul in 11 si de Hazena de parca nici nu au existat.  

APARITIA JOCULUI DE HANDBAL IN ROMANIA  In Romania handbalul a patruns prin “filiera germana” in anii 1920 – 1921 imediat dupa lansarea lui oficiala la Berlin in anul 1919 de catre profesorul KARL SCHELENTZ.

Page 6: Curs de handbal 1

Ne referim la handbalul in 11 jucatori pe terenul mare de fotbal care va domina categoric cele doua surori mai mici – handbalul in 7 pe teren mic si Hazena ceha – in toata aceasta perioada interbelica. Adevarata poveste a handbalului din Romania incepe in anul 1920 cand un mic grup de profesori de educatie fizica din Ardeal, de la Sibiu, Bistrita si Brasov, unii cu studii superioare de specialitate in Germania sunt invitati de rectorul facultatii din Berlin si de fostul lor profesor de atletism KARL SCHELENTZ (parintele handbalului in 11 jucatori) sa asiste la marile serbari sportive traditionale cu ocazia sfarsitului de an scolar, abia reluate dupa razboi. Cu aceasta ocazie profesorii nostrii au asistat si la o serie de meciuri din marea competitie “Cupa Germaniei” – aflata la prima editie – cu o participare extraordinara: 10 echipe masculine, 4 feminine si 4 de juniori. Intorsi in tara si entuziasmati de virtutiile acestui sport, l-au introdus imediat in orele de educatie fizica din scolile in care predau. In anul următor 1921 incep deja meciurile inter-clase in scoli, la Sibiu chiar pe stadionul central, iar din 1922 putem vorbi de primele jocuri inter-orase cu echipe formate din elevi dar si cativa absolventi si chiar profesorii acestora. Promotorul acestor actiuni si cel pe care putem sa-l numim “parintele” handbalului din Romania a fost profesorul WILHELM BINDER titularul catedrei de educatie fizica de la Liceul BRUKENTAL din Sibiu care l-a introdus ca disciplina obligatorie in scoala imediat dupa ce vazuse la Berlin meciurile din Cupa si demonstratiile studentilor Facultatii de Educatie Fizica. Tot WILHELM BINDER a organizat si primele meciuri de handbal cu public pe stadionul central din Sibiu intre elevii lui, a fost astfel primul antrenor si primul arbitru din istoria handbalului romanesc. A condus la centru ca unic arbitru toate jocurile din primii ani inclusiv cele de fete de la liceul din localitate. Presa din Sibiu din acele vremuri atesta toate acestea mai intai prin ziarul de limba germana SIEBEN BURGISCHE DEUTSCHES TAGEBLATT numarul 14442 din 18 iunie 1921 care semnaleaza primul meci cu public – pe stadionul mare – al unor echipe de elevi de la Liceul Brukental iar peste o saptamana si primul meci de handbal feminin intre elevele liceului de fete din localitate. Suntem indreptatiti, pe baza acestor atestari oficiale sa spunem ca “data nasterii” jocului de handbal in Romania este 18 iunie 1921, locul Stadionul Central din Sibiu, “parinte” profesorul WILHELM BINDER iar ca participanti elevii liceului Brukental si elevele liceului de fete. Handbalul (in 11 jucatori) se raspandeste apoi foarte repede in principalele orase din Ardeal, apoi in Banat (Timisoara, Lugoj, Arad 1927 – 1928) si in Regat (Bucuresti, Ploiesti 1930 – 1933), mai apoi si in Moldova (1934 – 1935). Incepand cu anul 1931, Sibiul preia organizarea unei competitii de amploare “Cupa Transilvaniei”, care din 1933 va cuprinde si echipe din Banat (Lugoj si Timisoara) iar din anul 1934 se transforma in campionat national pe trei ligi: Nord – Ardealul; West – Banatul; Sud – Bucuresti si Ploiesti. In tot acest timp echipa din Sibiu se afla pe primul loc. Dupa ce in anul 1933 handbalul intra alaturi de Volei si Baschet in F.R.V.B.H. in 1936 se constituie independent Federatia Romana de Handbal (F.R.H.). Seria jocurilor internationale este deschisa in 1934 de o echipa a orasului Sibiu care intreprinde un turneu de 11 jocuri in Cehoslovacia si Germania iar in 1935 primim vizita unei echipe din Munchen care sustine 4 jocuri la Sibiu si Bistrita. In anul 1936 la Berlin, handbalul (masculin in 11 jucatori) este introdus pentru prima oara in programul Jocurilor Olimpice. Echipa Romaniei participa la aceasta prima editie a handbalului la J.O. si obtine un onorant loc V, avand in vedere conditiile de constituire si pregatire a echipei nationale aflata la prima ei actiune. In anul 1938 Federatia Internationala de Handbal Amator (I.H.F.A.) organizează prima editie a Campionatelor Mondiale de handbal in 11 jucatori. Echipa Romaniei ocupa tot locul V dar acum din 12 echipe aproape toate cu mai vechi state de pregatire si jocuri internationale de pregatire.

Page 7: Curs de handbal 1

In ordine cronologica urmeaza Hazena care a patruns la noi imediat dupa handbalul in 11 jucatori, chiar in anul 1924 se semnaleaza in Banat primele jocuri demonstrative ale unor echipe feminine. In acea zona, respectiv la Timisoara, Arad si Lugoj, hazena are o scurta perioada de avant. In 1926 se organizează o competitie cu 6 echipe feminine iar formatia Industria Lanei Timisoara efectueaza un turneu international in Iugoslavia. In aceeasi perioada 1925 – 1927 au loc si in Bucuresti jocuri demonstrative tot ale unor echipe feminine. Dar pana in anul 1939 nu poate fi vorba de un sistem competitional si de o raspandire care sa depaseasca zona Timisoarei si a Bucurestiului. Handbalul in 7, cel nordic pe teren mic a patruns foarte timid la noi in tara dupa 1930. La inceput se confunda cu Hazena, dar de regula era socotit un mijloc de pregatire in timpul iernii pentru echipele de handbal in 11 jucatori. Abia in anul 1937 se semnaleaza, la Sibiu, un turneu de sala cu participarea a 8 echipe din Sibiu si Medias, respectiv cele care evoluau in Campionatul de handbal in 11. In toata aceasta perioada pana in 1939 si inca mult timp dupa acest an nu putem vorbi de un sistem competitional pentru handbal in 7, doar demonstratii si in cateva locuri 2-3 turnee in sezonul de iarna.

P A L M A R E S D E O N O A R E1936 – 2008

42 Medalii: 19 De Aur, 10 De Argint Şi 13 De Bronz

S E N I O R I – 16 Medalii7 Medalii De Aur – Campioni Mondiali – Seniori

4 Masculin - 3 Feminin3 Medalii De Argint – Vicecampioni Mondiali – Seniori

1 Masculin - 2 Feminin2 Medalii De Bronz La Campionate Mondiale – Seniori4 Medalii La Jocurile Olimpice – Seniori

Argint 1976, Bronz 1972, 1980, 1984

T I N E R E T – 7 Medalii2 Medalii De Aur – Campioni Mondiali Tineret – Feminin2 Medalii De Aur – Campioni Europeni – Tineret2 Medalii De Bronz – C.M. Feminin De Tineret1 Medalie Bronz – C.E. Feminin - Tineret

J U N I O A R E – 4 Medalii

1 Medalie De Bronz La C.M. Junioare1 Medalie De Aur – Campioni Europeni – Junioare2 Medalie De Argint – Vicecampioni Europeni – Junioare

U N I V E R S I T A R I – 15 Medalii7 Medalii De Aur – Campioni Mondiali – Univeristari

6 Masculin - 1 Feminin4 Medalii De Argint – Vicecampioni Mondiali – Univ.

2 Masculin - 2 Feminin4 Medalii De Bronz La Campionate Mondiale – Univ.

2 Masculin - 2 Feminin*****

19 Echipe De Club Câştigătoare De Cupe Europene23 Titluri De Campioni Balcanici Seniori – Tineret

27 Medalii La Campionatele Mondiale, Europene Şi J.O.

Page 8: Curs de handbal 1

Seniori – Tineret – Juniori

Echipele naţionale de seniori şi senioare ale României au cucerit 16 medalii.La Jocurile Olimpice: 4 medalii din care 1 de argint, 3 de bronz.

La Campionatele Mondiale: 12 medalii din care 7 de aur, 3 de argint si de 2 de bronz.

S E N I O R I – 11 Medalii 4 Medalii La Jocurile Olimpice 1 Argint, 3 Bronz

1. 1972 MUNCHEN - Bronz; 3. 1980 MOSCOVA - Bronz;2. 1976 MONTREAL - Argint; 4. 1984 LOS ANGELES - Bronz.

4 Titluri De Campioni Mondiali1. 1961 RF GERMANIA - Dortmund 3. 1970 FRANŢA - Paris;2. 1964 CEHOSLOVACIA - Praga; 4. 1974 RD GERMANIA - Berlin

1 Loc II - Vicecampioni Mondiali - Medalii De Argint1. 1959 AUSTRIA - Finala La Viena. Handbal În 11 Jucători.

2 Loc III - Medalii De Bronz1. 1967 SUEDIA 2 1990 CEHOSLOVACIA

S E N I O A R E – 5 Medalii 3 Titluri De Campioane Mondiale

1. 1956 RF GERMANIA - Frankfurt 3. 1962 ROMANIA - Bucureşti2. 1960 OLANDA - Amsterdam *1956, 1960 Handbal În 11 Juc. *1962: Handbal În 7

Juc.2 Loc II - Vicecampioane Mondiale - Medalii De Argint

1. 1973 IUGOSLAVIA - Finala La Belgrad. 2. 2005 RUSIA - Finala La Sankt Petersburg.

T I N E R E T – 7 Medalii Echipa naţională feminină de tineret (junioare în versiunea E.H.F .) a cucerit: 6 medalii la

campionatele mondiale din care 2 de aur, 3 de bronz şi 2 medalii de aur la campionatele europene.2 Titluri De Campioane Mondiale

1.1995 BRAZILIA - Aracaju 2. 1999 CHINA - Pekin2 Medalii De Bronz La Campionatele Mondiale

1. 1977 ROMÂNIA - Bucureşti 2. 1997 COASTA DE FILDEŞ2 Titluri De Campioane Europene

1. 1998 SLOVACIA - Bratislava 2 2000 FRANŢA - Saint Rafael1. 2007 TURCIA – IZMIR – 1 MEDALIE DE BRONZ LA C.E.

J U N I O A R E – 4 Medalii Echipa Naţională Feminină De Junioare (YOUTH În Versiunea E.H.F.) A Cucurit 4 Medalii:

1 La Campionatele Mondiale Şi 3 La Campionatele Europene: 1 De Aur Şi 2 De Argint.1 Loc III – Bronz La Campionatele Mondiale

1. 2006 CANADA - Shebrooke1 Titlu De Campioane Europene - Junioare

1. 1999 GERMANIA - Finala La Rotenburg.2 Loc II - Medalie De Argint

1. 2003 RUSIA - Finala La Togliatti.2. 2005 AUSTRIA - Finala La Viena

Palmaresul echipelor româneşti de handbal 16 MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE ŞI CAMPIONATELE MONDIALE

Page 9: Curs de handbal 1

MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE Din care 7 de aur la campionatele mondiale (3 la fete, 4 la băieţi), 4 argint (1 la j.o. băieţi, 2

fete şi 1 băieţi la c.m., 5 de bronz ,3 la j.o. şi 2 la c.m. - băieţi).S E N I O R I

1. 1976 La MONTREAL ARGINT 2. 1972 La MUNCHEN BRONZ 3. 1980 La MOSCOVA BRONZ 4. 1984 La LOS ANGELES BRONZ

CAMPIONI MONDIALIS E N I O A R E

1. 1956 In R.F. GERMANIA AUR Handbal In 11 Jucători 2. 1960 In OLANDA AUR Handbal In 11 Jucători 3. 1962 In ROMÂNIA AUR

S E N I O R I 1. 1961 În R.F. GERMANIA AUR 2. 1964 În CEHOSLOVACIA AUR 3. 1970 În FRANŢA AUR 4. 1974 În R.D. GERMANIA AUR

VICECAMPIONI MONDIALIS E N I O A R E

1. 1973 În YUGOSLAVIA ARGINT2. 2005 În RUSIA ARGINT

S E N I O R I1. 1959 În AUSTRIA ARGINT Handbal În 11 Jucători

MEDALII DE BRONZ LA CAMPIONATE MONDIALES E N I O R I

1. 1967 În SUEDIA BRONZ 2. 1990 În CEHOSLOVACIA BRONZ

11 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE ŞI EUROPENE TINERET – JUNIORI Din care 5 de aur, 2 argint, 4 de bronz - feminin

CAMPIONI MONDIALI-TINERET FEMININ

1. 1995 În BRAZILIA AUR 2. 1999 În CHINA AUR 3. 1967 Ediţie Experimentala - DANEMARCA AUR

MASCULIN

1967 Ediţie Experimentala - DANEMARCA AUR

2 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE-TINERET FEMININ

1. 1977 În ROMÂNIA BRONZ 2. 1997 În COASTA DE FILDEŞ BRONZ

MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE-JUNIOARE

Page 10: Curs de handbal 1

1. 2006 În CANADA BRONZ 2 TITLURI DE CAMPIOANE EUROPENE-TINERET

1. 1998 În SLOVACIA AUR 2. 2000 În FRANŢA AUR

1 MEDALIE LA CAMPIONATELE EUROPENE – TINERET1. 2007 În TURCIA BRONZ

CAMPIOANE EUROPENE-JUNIOARE1. 1999 În GERMANIA AUR

VICECAMPIOANE EUROPENE-JUNIOARE 1. 2003 În RUSIA ARGINT

2. 2005 În AUSTRIA ARGINT

15 MEDALII LA CAMPIONATELE MONDIALE UNIVERSITAREEchipele Reprezentative Ale României Au Cucerit La Campionatele Mondiale Universitare:

15 Medalii Din Care 7 De Aur, 4 De Argint Şi 4 De Bronz.

7 CAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARIMASCULIN – 6 Medalii

1. 1973 În SUEDIA AUR2. 1975 În ROMÂNIA AUR3. 1977 În POLONIA AUR4. 1981 În FRANŢA AUR5. 1984 În R.F. GERMANIA AUR6. 1984 În ROMÂNIA AUR

FEMININ – 1 Medalie

1. 2002 În SPANIA AUR

4 VICECAMPIONI MONDIALIMASCULIN – 2 Medalii

1. 1968 În R.F. GERMANIA ARGINT2. 1990 În OLANDA ARGINT

FEMININ – 2 Medalii

1. 1998 În SLOVACIA ARGINT2. 2000 In FRANŢA ARGINT

4 MEDALII DE BRONZMASCULIN

1. 1963 În SUEDIA BRONZ2. 1971 În CEHOSLOVACIA BRONZ

FEMININ1. 1994 În SLOVACIA BRONZ2. 1996 În BULGARIA

ECHIPE DE CLUB CĂŞTIGĂTOARE DE

Page 11: Curs de handbal 1

CUPE EUROPENE 1961-2008

FEMININ1. 1961 Cupa Campionilor = ŞTIINŢA Bucureşti2. 1964 Cupa Campionilor = RAPID Bucureşti3. 1984 Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm. Vâlcea4. 1989 Cupa Cupelor = ŞTIINŢA Bacău5. 1989 Cupa I.H.F. = CHIMISTUL Rm. Vâlcea6. 1993 Cupa I.H.F. = RAPID Bucureşti7. 1996 Cupa Oraşelor = SILCOTUB Zalău8. 2000 Cupa Oraşelor = RAPID Bucureşti9. 2002 Cupa Challenge = U. REMIN Deva10. 2006 Cupa Challenge = RULMENTUL Braşov11. 2007 Cupa Cupelor = OLTCHIM Rm. Vâlcea

MASCULIN12. 1965 Cupa Campionilor = DINAMO Bucureşti13. 1968 Cupa Campionilor = STEAUA Bucureşti14. 1977 Cupa Campionilor = STEAUA Bucureşti15. 1985 Cupa I.H.F. = MINAUR Baia Mare16. 1988 Cupa E.H.F. = MINAUR Baia Mare17. 2006 Cupa Challenge = STEAUA Bucureşti18. 2007 Cupa Challenge = U.C.M. REŞIŢA19. 2008 Cupa Challenge = U.C.M. REŞIŢA

STEAUA Bucureşti 3 Cupe Europene (1968, 1977, 2006), MINAUR Baia Mare 2 (1985, 1998), DINAMO Bucureşti 1 (1965), U.C.M. REŞIŢA (2007).

CAMPIONATE MONDIALE SENIORI Echipele naţionale de senoiri – senioare au cucerit 11 medalii la campionatele mondiale din care: 7 de aur, 2 de argint şi 2 de bronz.

7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALIMASCULIN

1. 1961 În RF Germania Finala La DORTMUND 2. 1964 În Cehoslovacia Finala La PRAGA 3. 1970 În Franţa Finala La PARIS 4. 1974 În Germania Finala La BERLIN

FEMININ 5. 1956 În RF Germania – Handbal În 11 Jucători Finala La FRANKFURT

6. 1960 În Olanda – Handbal În 11 Jucători Finala La AMSTERDAM 7. 1962 În România Finala La BUCUREŞTI

3 MEDALII DE ARGINT – VICECAMPIONI MONDIALIMASCULIN

1. 1959 În Austria – Handbal În 11 Jucători Finala La VIENA FEMININ

2. 1973 În Iugoslavia Finala La BELGRAD 3. 2005 În Rusia Finala SANK PETERSBURG

2 MEDALII DE BRONZ

Page 12: Curs de handbal 1

MASCULIN 1. 1967 În Suedia

2. 1990 În Cehoslovacia

4 MEDALII LA JOCURILE OLIMPICE Echipa Naţională De Seniori A Cucerit La Jocurile Olimpice 4 Medalii: 1 De ARGINT Şi 3 De BRONZ

1. 1972 La Munchen – Bronz 2. 1976 La Montreal – Argint 3. 1980 La Moscova – Bronz

4. 1984 La Los Angeles – Bronz

CAMPIONATE MONDIALE UNIVERSITAREEchipele naţionale studenţeşti au cucerit 15 medalii la Campionatele Mondiale Universitare

din care: 7 de aur, 4 de argint şi 4 de bronz.7 MEDALII DE AUR – CAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI

MASCULIN 1. 1973 În Suedia

2. 1975 În România 3. 1977 În Polonia 4. 1981 În Franţa

5. 1985 În RF Germania6. 1987 În România

FEMININ 7. 2002 În Spania

4 MEDALII DE ARGINTVICECAMPIONI MONDIALI UNIVERSITARI

MASCULIN 1. 1968 În RF Germania

2. 1990 În Olanda

FEMININ

3. 1998 În Slovacia 4. 2000 În Franţa

4 MEDALII DE BRONZ MASCULIN

1. 1963 În Suedia 2. 1971 În Cehoslovacia

FEMININ3. 1994 În Slovacia 4. 1996 În Bulgaria

I.2 ORGANISMELE DE CONDUCERE ALE HANDBALULUIFEDERAŢIA INTERNAŢIONALĂ DE HANDBAL – IHF – a apărut cu ocazia JO de la

Amsterdam din anul 1928 denumită iniţial Federaţia Internaţională de Handbal Amator (IAHF). În anul 1946 se transformă în IHF, în cadrul Congresului desfăşurat la Copenhaga, la care au participat

Page 13: Curs de handbal 1

ţările fondatoare: Danemarca, Finlanda, Franţa, Ţările de Jos, Norvegia, Polonia, Suedia, Elveţia. În anul 1996 IHF număra 138 ţări afiliate, de pe toate continentele.

IHF este singură în măsură să organizeze competiţii de handbal şi să atribuie unei federaţii continentale sau naţionale membre această organizare; controlează, conduce, îndrumă şi organizează activitatea handbalistică pe plan mondial; este formată din federaţiile naţionale; nu permite nici un fel de discriminare din motive politice, religioase sau rasiale între federaţiile afiliate

Organele de conducere sunt: Congresul, Consiliul, Comitetul executiv, iar activitatea federaţiei este condusă prin comisii de specialitate. Aceste comisii sunt: Comisia tehnică cu atribuţii organizarea competiţiilor COC; arbitraj şi regulament CAR; metodică şi antrenori CEM, comisia medicală şi comisia de propagandă.

IHF are în subordine federaţiile continentale cu responsabilităţi zonale continentale bine determinate. Aceste federaţii sunt: Federaţia Europeană de Handbal – EHF; Federaţia Africană de Handbal – CAHB; Federaţia Asiatică de Handbal - AHF ; Federaţia Panamericană de Handbal – PATHF; Federaţia Oceania de Handbal – OHF.

FEDERAŢIA NAŢIONALĂ DE HANDBAL – FRH - a fost fondată la 7 aprilie(după alte surse la 1 aprilie) 1936 şi cuprinde cluburile şi asociaţiile sportive, care au secţii de handbal. Este organul de specialitate, apolitic şi nediscriminatoriu, care are ca scop organizarea, îndrumarea, dezvoltarea şi controlul activităţii de handbal din România.

Organele de conducere ale FRH sunt: Adunarea generală – organ legislativ – Biroul federal – organ executiv şi administrativ – Biroul executiv sau comitetul de urgenţă – organ executiv şi administrativ.

În teritoriu FRH are comisii teritoriale judeţene şi municipale.Activitatea handbalistică se desfăşoară după acte normative aprobate de Ministerul

Tineretului şi Sportului, elaborate după cerinţele acestuia şi a altor organisme implicate în activitatea de handbal (IHF, EHF, CIO, FISU). Aceste acte normative sunt: Statutul Federaţiei Române de handbal, Regulamentul de Organizare şi funcţionare a FRH, Regulamentul intern şi internaţional de transfer, Regulamentul antrenorului şi sportivului de lot naţional, Regulamentul de clasificări, etc.

SECŢIA – CLUBUL DE HANDBAL – sunt forme organizatorice în care se desfăşoară activitatea handbalistică, de tip profesionist sau de amatori.

I.3 DESCRIEREA ŞI CARACTERISTICILE GENERALE ALE JOCULUII.3.1. DESCRIEREA JOCULUIHandbalul este un joc sportiv de echipă, încadrat în categoria jocurilor inventate. Întrecerea

se desfăşoară între două echipe formate din câte 7 jucători, care mijloace tehnice regulamentare caută să marcheze cât mai multe goluri în poarta adversă. Caracteristica de bază este jucarea mingii cu mâna. Jocul începe printr-o pasă dată unui partener, la centrul terenului, cu un picior pe linie şi la semnalul sonor al arbitrului. Tot astfel se procedează la începutul reprizei secunde şi după marcarea unui gol. Prin pase succesive, conducere a mingii în dribling şi alte procedee tehnico-tactice, se caută să se marcheze un. Jucătorii sunt în număr de 12, din care 7 sunt în teren, iar restul pe banca de rezerve.

Portarul are rol la fel de important ca şi jucătorii de câmp şi are misiunea de a apăra poarta (poate folosi în acest scop orice parte a corpului). Odată cu părăsirea spaţiului de poartă, portarul se supune aceloraşi reguli ca şi jucătorii de câmp. În afară de rolul pe care îl are (de apăra poarta), acest jucător mai are misiunea de a lansa contraatacuri prin pase lungi şi precise la jucătorii avansaţi poziţional.

Conducătorul de joc – centrul – trebuie să posede o bogată gamă de procedee tehnice de pasare şi aruncare la poartă. El are sarcina de a organiza atacul poziţional în funcţie de dispunerea adversarilor în sistemul defensiv. De asemenea, în cele mai multe cazuri, el este cel care angajează pivotul ori de câte ori acesta se eliberează de marcajul adversarului. Acest port este încredinţat unui

Page 14: Curs de handbal 1

jucător cu multă experienţă de joc şi spirit creativ, având capacitatea de a dezvolta sau improviza variante noi.

Extremele - (două) - sunt jucători cu o bună mânuire a mingii, posesori ai viteze de deplasare excepţionale şi bineînţeles buni aruncători la poartă. Ei participă şi la fazele de apărare devenind apărători laterali, având ca sarcini de joc marcarea extremelor, colaborarea - întrajutorarea apărătorilor intermediari şi închiderea culoarelor de pătrundere.

Interii, în număr de doi, acţionează în zonele centrale, pe spaţii mai puţin întinse, atât în atac cât şi în apărare. Sunt jucători cu un control deosebit al mingii, dispunând de forţă mare de aruncare au sarcina importantă de înscrie goluri de la distanţă, dar şi cu pătrundere spre semicercul de 6 m şi finalizare din săritură sau plonjon.

Pivotul – acţionează pe semicercul de 6m sau puţin înaintea acestuia, prin faţa sau prin spatele apărătorilor, având un joc caracterizat prin luptă strânsă cu adversarii pentru primirea pasei în poziţii de echilibru precar, efectuând întoarceri rapide şi aruncări la poartă din plonjon.

Jucarea mingii. Jucătorii au dreptul să arunce, să lovească, să împingă, să oprească şi să prindă mingea în orice fel şi din orice direcţie, folosind mâinile, braţele, capul, trunchiul, coapsele şi genunchii. Mai au dreptul să ţină mingea maximum 3 secunde, chiar dacă aceasta se găseşte pe sol. Au dreptul se deplaseze cu mingea în mână maximum 3 paşi, să arunce o dată mingea spre sol şi să o reprindă în momentul când aceasta revine, cu o mână sau cu ambele mâini de pe loc sau din mişcare.

Timpul de joc este de 2 reprize a câte 30 minute fiecare, cu 10 minute pauză între ele. Schimbările de jucători sunt nelimitate şi ele se efectuează printr-un spaţiu de schimb,

delimitat de o parte şi de alta a liniei de centru, la 4,5 m. Orice schimbare greşită se sancţionează conform regulamentului de joc.

Pentru a realiza scopul jocului (înscrierea de goluri în poarta adversă) jucătorii celor două echipe utilizează în limitele prevederilor regulamentare acţiuni individuale şi colective specifice. Aceste acţiuni constau din mai multe procedee tehnice prin care jucătorii mânuiesc mingea şi execută diferite deplasări în teren, în condiţii de colaborare cu coechipierii şi de adversitate cu componenţii celeilalte formaţii. Aceste acţiuni însoţite procedeele tehnice aferente constituie conţinutul jocului. Deci, putem spune că jocul constă din acţiuni, precum şi din interacţiuni cu coechipierii, dar şi cu adversarii.

Pentru evitarea şi prevenirea succesului acţiunilor adversarilor şi pentru asigurarea eficienţei acţiunilor proprii, jucătorii fiecărei echipe îşi organizează şi coordonează reciproc acţiunile în funcţie de cele două faze de joc: apărarea şi atacul. Modul de organizare şi coordonare a acţiunilor în cadrul fazelor de joc constituie împreună cu acesta structura jocului.Conţinutul de joc de atac este constituit din procedee tehnice (deplasarea în teren, pasa, driblingul, aruncarea etc.) integrate în acţiuni de joc şi organizate pe baza unor cerinţe şi principii obiectiv necesare rezolvării unor sarcini specifice fazei, dau structura jocului în atac. La fel se aplică şi pentru faza de apărare(dar cu procedeele specifice ei).

I.3.2 CARACTERISTICILE GENERALE ALE JOCULUI Este un joc sportiv accesibil din următoarele considerente: nu necesită calităţi fizice deosebite până la un anumit nivel al performanţei şi nici o pregătire specială prea îndelungată în cazul iniţierii (vezi educaţia fizică şcolară); în conţinutul său are elemente tehnico-tactice uşor de însuşit şi aplicat; elementele tehnico-tactice ale jocului se realizează pe baza deprinderilor naturale de alergare, săritură, aruncare; regulile de joc sunt uşor de înţeles şi aplicat, oferind în scurt timp satisfacţia practicării jocului global în limitele regulamentului; nu necesită o bază sportivă sofisticată şi nici materiale foarte costisitoare. Angrenează toate segmentele corpului în susţinerea efortului specific astfel: musculatura membrelor inferioare este solicitată în timpul deplasărilor rapide (cu şi fără minge, în atac şi în apărare), săriturilor, opririlor, pornirilor etc.;

Page 15: Curs de handbal 1

- musculatura membrelor superioare participă în efort în toate momentele de joc în care se acţionează pentru prinderea, pasarea, aruncarea la poartă, prin intermediul procedeelor tehnice. Efectuarea acestor aruncări cu eficacitate impune o bună dezvoltare a grupelor musculare ;- trunchiul este solicitat în numeroase situaţii de joc efectuând aplecări, întoarceri, răsuciri, extensii şi flexii – fapt ce duce la îmbunătăţirea potenţialului fizic general. Solicită următoarele calităţi fizice:- viteza de execuţie, de deplasare, şi de reacţie;- rezistenţa specifică;- capacităţile de coordonare corelate cu calităţile analizatorilor chinestezici (exemplu – cu cel tactil, care se poate traduce în joc prin “simţul mingii”; cu cel optic care permite aprecierea fină a distanţei şi vitezei de pasare – aruncare “simţul distanţei” etc.;- mobilitate generală şi supleţea;- forţa explozivă la nivelul membrelor superioare şi inferioare (detenta). Solicitări din punct de vedere biomecanic

În timp ce trunchiul şi braţele efectuează mişcări variate care solicită toate lanţurile musculare, membrele inferioare îndeplinesc, pe lângă activitatea dinamică de alergare şi un important rol static de asigurare a echilibrului corpului şi de suport pentru mişcările trunchiului şi ale braţelor.

Musculatura care efectuează lovitura formează un lanţ muscular întins, care începe la braţul care ţine mingea, trece peste trunchi şi se termină la membrele inferioare. Acest lanţ muscular, care depune o intensă activitate dinamică, de “învingere” este format din flexorii corpului, ai cotului, retroductorii şi adductorii braţului, muşchii care coboară, deplasează ventral şi basculează medial scapula. El se continuă cu lanţurile musculare ventrale ale trunchiului – în principal rotatorii – şi cu tripla extensie de la membrul inferior de sprijin. Din punct de vedere psihologic sunt implicate procesele complexe şi intercondiţionate de reglare şi autoreglare a stărilor psihice care vizează :- controlul emotivităţii;- controlul şi mobilizarea capacităţilor intelectuale;- capacitatea de angajare voliţională maximă în timpul jocului;- mobilizarea motivaţională şi energetică a organismului pentru a răspunde cât mai bine solicitărilor impuse de complexitatea situaţiilor de joc;- mobilizarea motorie corespunzătoare sarcinilor stabilite.

Întrebări recapitulative:1. Care au fost etapele prin care a trecut handbalul actual?2. Care organismele de conducere a jocului?3. Accesibilitatea jocului de handbal în ce constă?

CURSUL 2II. TEHNICA JOCULUI DE HANDBAL

II.1 DEFINIŢIA, CARACTERISTICILE ŞI ELEMENTELE TEHNICII

Page 16: Curs de handbal 1

Obiective de referinţe:Formarea bagajului teoretic despre: 1. Noţiunile generale ale tehnicii de joc2. Principalele elemente şi procedee de bază3. Metodica instruirii elementelor tehnice4. Noţiuni generale de regulament

II.1.1 DEFINIŢIA TEHNICII:Tehnica reprezintă totalitatea metodelor şi procedeelor întrebuinţate în practicarea unei

meserii, în efectuarea unei operaţii, a unei lucrări (Breban Vasile, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980).

Tehnica cuprinde totalitatea acţiunilor motrice executate ideal din punct de vedere al eficienţei acestora (Adrian Dragnea).

Prin tehnică sportivă se înţeleg procedeele de executare a acţiunilor motrice (D.Donskoi); modalităţi de executare a exerciţiului fizic (N.G.Ozolin); totalitatea acţiunilor şi procedeelor de mişcare ce au formă şi conţinut specific alcătuiesc tehnica ramurii respective (Ion Şiclovan).

Prin tehnica unui joc sportiv se înţelege “ansamblul de procedee specifice ca formă şi conţinut (cunoscute sub denumire de procedee tehnice) folosit în scopul practicării cu randamentul maxim al unui joc sportiv, în concordanţă cu cerinţele jocului competiţional. Folosirea acestor procedee tehnice se referă atât la manevrarea obiectului de joc, cât şi la deplasările jucătorilor efectuate în vederea acestor manevrări” (Leon Teodorescu).

Tehnica de joc este un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automate, cu ajutorul cărora se rezolvă scopul şi sarcinile fazelor de atac şi apărare ale jocului (D.Colibaba-Evuleţ, I. Bota).

Tehnica jocului de handbal reprezintă un ansamblu de deprinderi motrice specifice ca formă şi conţinut, care se referă atât la mişcările de manevrare a mingii cât şi la cele de deplasare a jucătorilor în scopul realizării acesteia. Aceste deprinderi complexe se însuşesc în scopul obţinerii randamentului maxim de joc şi au la bază legile biomecanicii şi ale activităţii nervoase superioare (Ioan Kunst-Ghermănescu).

II.1.2 CARACTERISTICILE TEHNICII

Tehnica de joc are următoarele caracteristici: are un caracter individualizat pentru că executarea deprinderilor motrice specifice depind de constituţia, calităţile fizice, tipul de activitate nervoasă şi de alte particularităţi specifice fiecărui jucător. Pentru a analiza un procedeu tehnic se au în vedere următoarele elemente:

- poziţia corpului şi a segmentelor sale înainte sau într-un moment oarecare al execuţiei acţiunii motrice;

- interacţiunea forţelor care se exercită asupra corpului jucătorului în timpul efectuării actului motric;

- traiectoria mişcării cu o anumită direcţie şi amplitudine;- viteza, ritmul şi tempoul mişcării.

Individualizarea însuşirii tehnicii este determinată de cerinţele impuse de îndeplinirea unor atribuţii specifice fiecărui post din echipă. De aceea mergând pe idea aceasta spunem că este necesară o anumită tehnică pentru postul de portar şi o cu totul alta pentru cea de inter, extremă sau pivot.

Page 17: Curs de handbal 1

Tehnica are o mare importanţă în activitatea sportivă fiind un liant între componentele pregătirii, ale jocului de handbal în cazul nostru. Ea se subordonează tacticii şi regulamentului de joc. Se spune pe drept cuvânt că un nivel ridicat al tehnicii asigură posibilităţi multiple tacticii, iar tactica de joc perfecţionată până în cele mai mici amănunte permite valorificarea la maximum a tehnicii şi pregătii individuale a jucătorilor.

Tehnica are un caracter evolutiv şi perfectibil. Comparând tehnica handbalului actual cu cea din trecut se constată că nivelul ei general nu a rămas acelaşi. Cele care au determinat evoluţia tehnicii au fost concepţia de joc şi necesitatea de a rezolva cât mai eficient situaţiile concrete de joc. Cerinţele tot mai ridicate impuse de întrecerea sportivă concretă au solicitat adaptarea permanentă a structurilor de exerciţii şi modelarea lor în concordanţă cu o “tehnica competiţională”. De aceea, în procesul instruirii formarea şi mai ales perfecţionarea tehnicii cu variaţii de ritm, intensitate de efort, condiţii îngreuiate de pregătire, apropiate de cele de joc au condus la apariţia automatismului şi a stereotipiei de joc. Evoluţia permanentă a tehnicii are ca urmare şi îmbunătăţirea concepţiei de joc şi a domeniul teoretic despre această latură a pregătirii.

II. 1.3 COMPONENTELE TEHNICIITehnica este formată din structuri şi acţiuni motrice bine stabilite, concretizate în elemente

şi procedee tehnice.Elementele tehnice sunt structuri motrice cu caracter global şi abstract care permit

rezolvarea sarcinilor jocului în conformitate cu regulamentul de desfăşurare. Rezolvarea acestor sarcini este legată de fazele de joc: atac sau apărare. Fiecare fază a jocului are atât elemente comune celorlalte cât şi specifice ei. Condiţiile de joc în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la formarea, transformarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice cu rol esenţial în rezolvarea sarcinilor concrete de joc.

Procedeele tehnice cuprind în structura lor internă mecanisme specifice care permit caracterizarea, adaptarea şi aplicarea elementelor tehnice la diferite situaţii impuse de joc într-un anumit moment. Procedeul tehnic este definit ca fiind un complex de mişcări şi acţiuni ale corpului şi ale segmentelor acestuia, executate conştient într-o succesiune logică, depunându-se eforturi musculare şi de voinţă, în ritm şi tempo corespunzătoare cu intenţiile de intervenţie ale adversarului în scopul rezolvării unei sarcini parţiale de joc. El are un caracter concret de execuţie, putând fi pus în practică cu sau fără minge.

Fiecare procedeu tehnic are un mecanism de bază format dintr-o succesiune logică de acte motrice, obiectiv necesare în vederea efectuării eficiente a acestuia şi care o dată însuşit este baza de plecare pentru execuţia altor procedee. El implică corelaţia generală şi obligatorie a fazelor principale ale mişcării, fără de care nu poate fi executat. Ca la orice act motric fazele de execuţie ale mecanismului de bază se referă la mişcările pregătitoare sau preliminare, execuţia propriu-zisă şi de încheiere – finalizare. De însuşirea lui depinde posibilitatea rezolvării eficiente şi raţionale a acţiunilor motrice în timpul cel mai scurt şi la momentul oportun.

Pe lângă mecanismul de bază, un rol esenţial în executarea procedeelor tehnice îl au şi detaliile de tehnică influenţate de particularităţile fizice şi psihice ale fiecărui jucător.

Învăţarea şi perfecţionarea mecanismelor de bază a procedeelor tehnice se fac în cele mai multe cazuri prin exersarea globală a momentelor tipice şi mai rar prin prelucrarea analitică a unor elemente de structură. În procesul de învăţare procedeul tehnic este exersat până când acesta devine stereotip, ducând la automatizarea lui.

După structură motrică (simplă sau complexă) procedeele tehnice au fost grupate în: procedee tehnice simple şi complexe.

Procedeele tehnice simple sunt gesturi motrice care cuprind în mod obişnuit trei faze distincte: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă şi poziţia finală. Ele au următoarele caracteristici:

au caracter invariabil; repetate sistematic formează automatismul dinamic; au condiţii similare sau foarte apropiate de execuţie;

Page 18: Curs de handbal 1

sunt specifice fazelor de învăţare a unui nou procedeu tehnic; sunt utilizate rareori în joc şi numai atunci când adversarul nu este opoziv - de

exemplu la pasa cu o mână de deasupra umărului – sau în momentele fixe ale jocului – repunerea din lateral, aruncarea de la 7 m, aruncările de la colţ, reluările de joc după gol sau de repriză.

Procedeele tehnice complexe sunt înlănţuiri de două sau mai multe procedee tehnice simple şi au următoarele caracteristici de execuţie:

sunt utilizate în funcţie de situaţiile schimbătoare ale fazelor de joc; impun variaţii de ritm, intensitate şi amplitudine; au poziţii iniţiale modificate, întreruperi ale execuţiei unui procedeu tehnic în

funcţie de prezenţa şi opoziţia adversarului, situaţia tactică a momentului de joc şi înlănţuirea cu un alt procedeu tehnic;

variabilitatea aplicării procedeelor tehnice complexe în joc depinde de: gândirea, inteligenţa şi plasticitatea scoarţei cerebrale ale jucătorului, precum şi de bagajul de deprinderi pe care-l are jucătorul. În procesul instruirii trebuie să se înveţe cât mai multe mecanisme de bază ale mişcărilor specifice care să constituie puncte de plecare pentru procedeele tehnice complexe corespunzătoare condiţiilor de joc. (Exemplu: aruncarea la poartă prin evitare, aruncarea la poartă din săritură de pe extrema dreaptă prin înclinarea trunchiului sau cu aterizarea pe piciorul din partea braţului de aruncare).

Stilul reprezintă modul personal sau particular – amprenta personală – de efectuare a unui procedeu tehnic. În faza în care calităţile fizice şi psihice ale jucătorului se răsfrâng asupra uneia sau a alteia dintre părţile mecanismului de bază ale unui procedeu tehnic se poate vorbi de stilul acelui jucător. Deşi se respectă mecanismul de bază respectiv, totuşi particularităţile morfologice, funcţionale şi psihice ale jucătorului se întipăresc asupra execuţiei.

Stilul presupune o structură şi o formă corecte ale mişcărilor, cărora li se imprimă un mod propriu, personal de execuţie caracteristic acelui jucător. Stilul nu se poate confunda cu mişcări incorect executate din punct de vedere biomecanic. Stilul tehnic este caracteristic atât executării actelor motrice simple cât şi celor complexe prin variaţie de viteză, ritm de execuţie, prin implicarea unor însuşiri personale (talie-robusteţe), prin manevrarea deosebită a mingii, prin utilizarea în mod original a unor procedee tehnice, legarea lor în combinaţii utile, scurtarea unor faze ale actelor motrice şi înlocuirea lor cu fente de joc.

Stilul tehnic poate caracteriza comportamentul tehnic al unei echipe. Aceasta poate adopta un stil în care acţiunile tehnico-tactice sunt executate în regim de viteză sau poate adopta un stil bazat pe însuşirilor fizice ale jucătorilor – talie, robusteţe etc. Astfel, putem vorbi de “Şcoala daneză”, Şcoala franceză”, “Şcoala românească” de handbal.

Putem aminti câţiva jucători români care şi-au adus contribuţia la îmbunătăţirea conţinutului tehnicii cu noi procedee sau a modului de abordare a activităţii tehnico-tactice din domeniul handbalului:

Virgil Hnat – a îmbunătăţit tehnic aruncarea la poartă prin evitare; Petre Ivănescu – a perfecţionat aruncarea la poartă pe lângă şold; Gh. Gruia şi V. Stângă – au perfecţionat aruncarea la poartă din săritură; Mihai Redl – a “raţionalizat” tehnica şi tactica portarului; Maricel Voinea – a “impus” aruncarea la poartă de pe extremă cu efect.

Aceste procedee tehnice, datorită eficienţei lor în joc şi primind îmbunătăţiri în execuţie au devenit “stiluri”, putând fi studiate de către specialişti, preluate şi învăţate de către alţi sportivi transformându-se astfel în procedee tehnice noi şi purtând chiar denumirea creatorilor lor. Măiestria executării procedeelor tehnice este rezultatul instruirii la care se adaugă, cu un rol destul de important şi predispoziţiile vocaţionale ale subiecţilor (D.C.Evuleţ).

II. 2 ÎNVĂŢAREA PROCEDEELOR TEHNICE

Page 19: Curs de handbal 1

Zapan Gh. susţine ca deprinderile sportive se formează prin exersarea îndelungată, cu şi fără control, fiind influenţate de oboseală, de activitatea mentală, de forma de exersare, de condiţiile variate în care se exersează etc.

Învăţarea inteligent – motrică după Craty B. este caracteristică în procesul însuşirii tehnicii ramurilor de sport: box, lupte, scrimă, jocurilor sportive în care adversarul este opoziv, iar acţiunile se desfăşoară în condiţii variate şi imprevizibile.

Etapele învăţării motriceI. Etapa informării şi a formării reprezentării sau după Matveev – etapa învăţării iniţiale. Această etapă are următoarele specificaţii:

- denumirea corectă a procedeului ce urmează a fi învăţat;- explicaţia necesară înţelegerii mecanismului tehnic de execuţie;- demonstraţia nemijlocită a profesorului, utilizarea desenelor, fotografiilor, chinogramelor,

observaţia execuţiei altor subiecţi pentru formarea reprezentării mentale a procedeului de învăţat.II. Etapa mişcărilor “grosiere” sau insuficient diferenţiate. Acestei etape îi sunt caracteristic:

execuţia practică a procedeului tehnic, în care subiectul se conduce în principal după indicaţiile verbale ale profesorului;

mişcări inutile, efort excesiv, ritm sacadat, amplitudine şi precizie scăzute; folosirea mijloacelor ajutătoare. Acestea ar putea fi următoarele:

- efectuarea unor exerciţii pentru precizarea unor detalii ale procedeului tehnic;- explicaţii cu precizarea momentelor cheie;- observaţia execuţiilor altor elevi;- demonstraţia profesorului.

III. Etapa consolidării şi perfecţionării continue (Matveev) are următorul conţinut: corectitudinea efectuării mişcărilor în condiţii variate sau standard ( concurs,

întrecere, antrenament); execuţia mişcărilor fluent, ritmic, precis şi cu amplitudine mare; efectuarea mişcărilor cu indici crescuţi de viteză, forţă ţi în condiţii de rezistenţă. IV. Etapa perfecţionării şi supraînvăţării procedeului tehnic prezintă următoarele: repetarea procedeului tehnic în condiţii şi situaţii diferite:- îngreuierea condiţiilor externe (limitarea numărului de acţiuni, reducerea spaţiului de manevră, prezenţa adversarului);

- modificări în starea fizică şi psihică a subiecţilor (oboseală, distragerea atenţiei, emoţii etc.); eforturi fizice în continuă creştere.

îmbinarea perfectă a proceselor de perfecţionare a tehnicii cu educarea calităţilor fizice.

II.2.1 MOMENTELE ÎNVĂŢĂRII MOTRICEEtapele învăţării procedeelor tehnice prezentate anterior sunt trepte general-obligatorii pe

care trebuie să le parcurgă un subiect, în vederea iniţierii într-o anumită activitate specifică domeniului educaţiei fizice şi sportului. Ţinând cont de această primă treaptă, instruirea specifică jocului de handbal, prezintă unele particularităţi. C.Boyer şi M.Mauvoisin – prof. de educaţie fizică şi sport din Franţa resping “dresajul” ca mijloc de învăţare şi propun următoarea metodă globală de instruire, structurată pe trei faze de învăţare:

Faza de căutare şi de descoperire sau faza de explorare. Ea se derulează prin încercări succesive în faţa aceleaşi situaţii-problemă, în care jucătorul capătă experienţa mediului şi propune propriile sale soluţii (înţelegere, spontaneitate, creaţie, utilizarea experienţelor anterioare). Profesorul-antrenor trebuie să aleagă cu rigoare exerciţiile globale şi să definească în mod precis scopul care trebuie atins.

Faza de disociere. Prima faza, exclusiv globală nu este suficientă. Subiectul trebuie ca, printr-o reprezentare mentală a acţiunilor în desfăşurare, să ia cunoştinţă de fenomenele inerente situaţiei de joc (inteligenţă, situaţia tactică) sau situaţiei motrice (atenţie interiorizată orientată spre propria execuţie), să înţeleagă şi să înveţe din propriile greşeli. Printr-o

Page 20: Curs de handbal 1

perfecţionare motrică progresivă şi o ameliorare crescândă a datelor perceptive, datorate aferentaţiei inverse (feed-back) mişcarea devine mai exactă, mai precisă, mai adaptată, datorită unei mai fine percepţii a sinchineziilor (eliminarea contracţiilor musculare parazite). Se observă o mare participare a cortexului, responsabil de fenomenul de conştientizare a acţiunii motrice.

Faza de repetare sau de stabilizare. Repetarea permite consolidarea şi automatizarea gestului motric şi care trece în această etapă sub controlul structurilor sub-corticale. Pentru dobândirea unui automatism suplu şi plastic, uşor adaptabil şi nu a unor stereotipuri motrice rigide, trebuie efectuate aceste repetări, propunându-se situaţii variate cu condiţii de execuţie variabile

În procesul învăţării şi consolidării procedeelor tehnice apar de cele mai multe ori fenomene care perturbă progresul subiecţilor. Cauzele care duc la stagnarea evoluţiei tehnice sunt următoarele:

numărul mare de informaţii date de profesor pe care sportivul nu le poate asimila; oboseala accentuată care duce la scăderea capacităţii de efort, coordonare şi de

control; informaţii incomplete care nu-i formează subiectului reprezentarea clară a actului

motric ce se învaţă; lipsa de motivaţie din partea sportivului; utilizarea unor materiale necorespunzătoare în procesul de învăţare; neconcordanţa între nivelul de aspiraţie şi capacitatea fizică a subiectului; timp insuficient pentru repetarea şi consolidarea procedeului tehnic; includerea timpurie a procedeului tehnic însuşit în structuri prea complexe înainte ca

mecanismul de bază a acestuia să-i devină stereotip.

II.3 CONŢINUTUL TEHNICIITehnica jocului se diferenţiază în funcţie de fazele de joc şi de portar. Avem astfel:

II.3.1 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului în atac;II.3.2 Elemente şi procedee tehnice specifice jocului în apărare;III.3.3 Elemente ţi procedee tehnice specifice portarului.

II.3.1 ELEMENTE ŞI PROCEDEE TEHNICE SPECIFICE JOCULUI ÎN ATACÎn conţinutul jocului de atac sunt cuprinse următoarele elemente tehnice:

II.3.1.1 Poziţia fundamentală de atacII.3.1.2 Mişcarea în terenII.3.1.3 Ţinerea, prinderea şi pasarea mingiiII.3.1.4 Conducerea mingii (driblingul)II.3.1.5 Aruncarea la poartăII.3.1.6 Fentele

II.3.1.1 POZIŢIA FUNDAMENTALĂ DE ATACPoziţia fundamentală: caracteristici, particularităţi, avantaje, greşeli de execuţie şi metodica

învăţăriiCaracteristici

- corpul orientat spre coechipierul de la care se aşteaptă mingea; capul şi privirea orientate spre a primi cât mai multe informaţii de la coechipieri şi adversari;

- braţele flexate din articulaţiile coatelor, relaxate, cu palmele deschise şi degetele orientate în direcţia mingii pregătite pentru a o primi;

- spatele uşor rotunjit, umerii relaxaţi, cu trunchiul flexat din articulaţia coxo-femurală;

Page 21: Curs de handbal 1

- genunchii îndoiţi şi împinşi înainte din glezne, iar piciorul opus braţului de aruncare este dus înainte la o distanţă determinată de înălţimea poziţie fundamentale;

- greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare.ParticularităţiSituaţiile schimbătoare ale jocului impun adaptarea poziţiei corpului şi a segmentelor

acestuia prin modificări temporare ale poziţiei de bază. Aceste modificări sunt determinate de: - postul pe care evoluează atacantul;- poziţia lui faţă de poartă;- locul mingii în teren;- procedeele de deplasare în teren;- poziţia şi distanţa faţă de adversarul direct.

În funcţie de cele menţionate mai sus poziţia fundamentală se poate clasifica astfel: joasă (pentru pivoţi), medie şi înaltă (pentru jucătorii de 9 m).

AvantajeÎn joc poziţia optimă adoptată de jucători aduce următoarele avantaje:

- deplasare energică şi în scurt timp pentru prinderea mingii;- executarea surprinzătoare a unor aruncări la poartă care nu necesită un elan mare pentru execuţia propriu-zisă;

- interii utilizează adesea poziţia înaltă şi medie pentru a scurta elanul unei aruncări, pentru a surprinde utilizând o aruncare din sprijin pe sol sau pentru a efectua un pas scurt concomitent cu o desprindere energică urmată de o aruncare surprinzătoare din săritură;

- pivoţii, care au o poziţie joasă de aşteptare a mingii, vor folosi extensia picioarelor şi a trunchiului pentru a pregăti, a efectua desprinderea şi în acelaşi timp pentru a imprima forţă aruncării;

Greşeli frecvente (specifice începătorilor)- picioarele prea depărtate sau prea apropiate, genunchii întinşi;- trunchiul prea extins sau prea aplecat înainte;- braţele lăsate să cadă pe lângă corp;- greutatea inegal repartizată pe picioare;- privirea orientată în jos.

II.3.1.2 MIŞCAREA ÎN TERENMişcarea în teren cuprinde totalitatea poziţiilor şi a formelor de deplasare, caracteristice

jocului de handbal în vederea mânuirii mingii cu eficacitate; pentru a iniţia şi finaliza atacurile spre poarta adversă;

În atac, mişcarea în teren cuprinde deplasările şi acţiunile jucătorului efectuate în scopul câştigării unei poziţii avantajoase faţă de adversar, pentru a crea premisele necesare intrării în posesia mingii sau pentru a declanşa şi susţine un atac.

Conţinut tehnic porniri alergări frânări – opriri schimbări de direcţie sărituri mişcări speciale ale trunchiului şi ale braţelor

Pornirea din poziţie fundamentală de atac se face în modul următor: jucătorul angajat într-o combinaţie de joc face o plecare bruscă de lângă apărător caracterizată prin alergare cu paşi mici şi foarte rapid executaţi. Prin proiectarea CGG a corpului în direcţia dorită sau prin efectuarea unei uşoare sărituri se urmăreşte scoaterea cât mai rapidă a corpului din poziţia staticăUtilizări: - pentru - efectuarea demarcărilor directe;

- depăşirilor;

Page 22: Curs de handbal 1

- realizarea contraatacului.Metodica învăţării- porniri din poziţie fundamentală de atac, după sărituri ca mingea, din mers, din joc de glezne, din alergare;- porniri din ghemuit, şezând, culcat înainte după efectuarea piruetelor, opriri, întoarceri;- porniri bruşte pentru a primi mingea sau după pasarea mingii;- porniri pe contraatac la semnal vizual sau auditiv.

Alergarea nu diferă cu mult de cea specifică probelor atletice de semifond şi fond. Ea este prezentă în conţinutul jocului sub forma următoarelor procedee:

- alergare tropotită- alergare accelerată- alergare cu pas lansat - alergare cu spatele- deplasare cu paşi adăugaţi

Alergarea tropotită şi alergarea accelerată sunt utilizate pentru a realiza trecerea în cel mai scurt timp la alergarea de viteză cu pas lansat.

Caracteristici:- corpul aplecat înainte;- picioarele împing în sol înapoia CGG;- genunchii pendulează înainte şi se extind înapoi;- contactul cu solul se face pe pingea;- sprijinul posterior este energic;- trunchiul se menţine uşor aplecat înainte;- spatele şi umerii sunt relaxaţi;- frecvenţa paşilor este mărită;- laba piciorului nu se rulează;- mişcările braţelor scurte şi energice.Greşeli de execuţie:

exagerarea frecvenţei paşilor; împingerea insuficientă în sol; contractarea prea accentuată a musculaturii care ca efect crisparea efectuării mişcărilor.

Alergarea cu pas lansat sau alergarea de viteză – apare ca urmarea firească a alergării accelerate

Caracteristici:- se realizează atunci când lungimea paşilor este optimă, iar poziţia trunchiului este normală;- trecerea de la alergarea accelerată la alergarea lansată se face lin şi economic;- este o alergare cu pas întins şi relaxat;- piciorul ia contact cu solul pe pingea ( laba piciorului rulează elastic de la călcâi spre vârf);- corpul este aplecat înainte;- lungimea şi frecvenţa paşilor este relativ constantă;- respiraţia trebuie să fie amplă, cutia toracică nu se blochează.

Alergarea obişnuită – ca modalitate generală de deplasare a jucătorului în teren este alcătuită din paşi de alergare care se repetă succesiv.

DescriereLa un pas de alergare distingem două perioade:

- una de sprijin care permite faza de amortizare, momentul verticalei şi faza de impulsie. În aceste trei faze corpul trece dinapoi spre înainte având ca punct de sprijin laba piciorului care rulează dinspre călcâi spre vârf;

Page 23: Curs de handbal 1

- alta de pendulare care cuprinde faza pasului posterior, momentul încrucişării şi faza pasului anterior.

În timpul alergării membrele inferioare efectuează o mişcare ciclică. Când piciorul de sprijin execută momentul verticalei, faza de sprijin şi faza de împingere, piciorul pendulant efectuează momentul încrucişării, faza pasului posterior şi a pasul anterior.

La terminarea fazei de împingere corpul alergătorului, prin pierderea contactului cu solul execută faza de zbor. Începând cu faza de amortizare piciorul opus revine pe sol şi astfel se reia ciclul mişcării. Poziţia corpului trebuie să fie cu trunchiul aplecat din articulaţia coxo-femurală, umerii relaxaţi, braţele îndoite din articulaţia coatelor, mişcându-se pa lângă corp, privirea orientată înainte.

Alergarea cu spatele Utilizată mai mult în jocul de apărare sub denumirea de repliere, alergarea cu spatele se

regăseşte şi în conţinutul tehnic al atacului. După o încercare nereuşită de pătrundere spre poartă sau spre semicercul de 6 m jucătorul se retrage pe postul ocupat în cadrul dispozitivul de atac.

Caracteristici:- greutatea corpului este lăsată puţin înapoia poligonului de sprijin;- picioarele se mişcă în sens invers alergării înainte;- piciorul de sprijin se întinde brusc, corpul este împins înapoi;- împingerea pe verticală în înainte (luând direcţia deplasării) se face pe vârful picioarelor;- braţele se mişcă normal pe lângă corp ajutând alergarea şi menţinând echilibrul acestuia.

Alergarea cu paşi încrucişaţi – se execută mai ales de către extreme în tentativa lor de a-şi orienta cât mai bine corpul în direcţia zonei în care va ajunge mingea. Ea se transformă repede în alergare obişnuită.

Frânări şi opririFrânarea alergării are ca scop reducerea vitezei atinse la un moment dat.Caracteristici:

- trunchiul execută o uşoară extensie;- articulaţiile picioarelor, genunchilor şi coxo-femurale se blochează şi cedează treptat la contactul piciorului cu solul;

- utilizată în situaţii de contraatac, când vârful de atac nu poate întra în posesia mingii.Oprirea din alergare se poate face într-un timp sau în doi timpi.Caracteristici:

- înclinarea bruscă a corpului înapoi, executându-se o uşoară săritură;- aterizarea se efectuează cu CGG şi trunchiul uşor înapoia tălpilor, pentru a nula inerţia cinetică;

- articulaţiile gleznelor, genunchilor şi coxo-femurale sunt flexate pentru a amortiza şocul produs de aterizare

- sprijinirea puternică (bătaie) pe piciorul cu care se execută păşirea înainte, realizându-se frânarea;

- bătaia puternică pe piciorul de sprijin împinge corpul în sus şi spre înapoi;- şocul produs de oprirea bruscă aduce trunchiul înainte.

Când viteza de deplasare este mică oprirea din alergare se poate face într-un timp prin frânare pe un picior sau pe două picioare (picioarele iau contact cu solul simultan). În cazul în care viteza de deplasare este mare şi jucătorul nu are suficientă forţă pentru a învinge inerţia se va utiliza oprirea în doi timpi; pe primul pas se frânează înaintarea, iar pe al doilea se echilibrează poziţia corpului; sunt condiţionate de forţa musculaturii membrelor inferioare.

Opririle se mai pot realiza şi prin paşi oblic înainte (stânga-dreapta) ducând la schimbarea de direcţie.

Greşeli de execuţie

Page 24: Curs de handbal 1

- picioarele nu se avântă înaintea CGG- greutatea corpului nu se repartizează uniform pe suprafaţa de sprijin;- capul este prea mult împins înainte (nu realizează mişcarea de flexie) ceea ce duce la dezechilibrări sau căderi înainte.

Schimbările de direcţie Scop: demarcarea atacantului de marcajul strâns al apărătorului sau pentru a intra la timp

într-o acţiune colectivă.Clasificare1.schimbare de direcţie cu pas oblic – lateral;2.schimbare de direcţie prin pas încrucişat;3.schimbare de direcţie prin piruetă;4.schimbare de direcţie cu frânare pe două picioareSchimbarea de direcţie cu pas oblic – lateral (schimbare simplă de direcţie)DescriereJucătorul aflat în deplasare – păşeşte cu piciorului corespunzător direcţiei spre care se va

face schimbarea, oblic lateral şi înainte. Pentru schimbarea de direcţie spre stânga jucătorul face cu piciorul stâng un pas lateral-oblic, înainte preluând greutatea corpului; piciorul drept se poziţionează pe noua direcţie. Printr-o împingere puternică a piciorului stâng şi o mişcare de avântare a trunchiului, jucătorul porneşte cu piciorul drept pe noua direcţie.

Schimbarea de direcţie prin piruetăDescriereJucătorul aflat în deplasare va efectua următoarele acţiuni:

- piciorul stâng (sau drept) se va duce oblic înainte spre dreapta (stânga);- greutatea corpului va trece pe piciorul corespunzător concomitent cu întoarcerea spatelui către adversar;

- celălalt picior se va aşeza înapoi şi în sens invers deplasării iniţiale;- piciorul din faţă împinge energic pornind prin piruetă înapoi, schimbând direcţia deplasării.

Succesiunea învăţării tipurilor de schimbări de direcţie se va face în ordinea complexităţii mecanismului de bază. Se va învăţa mai întâi schimbarea de direcţie cu frânare pe două picioare (pentru că este cea mai accesibilă), apoi cea prin pas oblic – lateral, urmată de schimbarea prin piruetă, de cea prin pas încrucişat şi de schimbările duble de direcţie.

Greşeli de execuţie- gleznele şi genunchii prea rigizi;- centrul de greutate nu este coborât suficient;- trunchiul nu se înclină oblic – înainte spre interiorul schimbării de direcţie pentru a contracara forţele contrare (centrifugă şi inerţia).

SăriturileSunt efectuate de către atacant în vederea prinderii mingilor înalte; pentru depăşirea

apărătorilor în momentul aruncărilor la poartă sau pentru a câştiga teren în aruncările din unghiuri mici faţă de poartă. Se efectuează de pe loc sau din deplasare, pe unul sau pe ambele picioare.

Descriere- genunchii îndoiţi, efectuându-se o uşoară ghemuire;- braţele uşor înapoi pe lângă corp, pentru a ajuta la execuţia elanului necesar desprinderii;- corpul se avântă în sus prin întinderea bruscă a picioarelor şi împingerea energică a vârfurilor pe sol, iar braţele se pendulează brusc dinapoi spre înainte – sus contribuind la înălţarea şi la echilibrarea lui.

Page 25: Curs de handbal 1

Mişcările speciale ale trunchiului şi braţelorÎn această categorie sunt cuprinse următoarele acţiuni ale segmentelor corpului:

- Îndoirea trunchiului – care se execută din alergare încercându-se menţinerea ritmului de alergare;

- Ghemuirea corpului este rezultatul relaxării tuturor articulaţiilor şi gruparea corpului.- Efectuarea acestor două acţiuni au drept scop intrarea în posesia mingilor pasate sub nivelul bazinului sau celor care se rostogolesc / stau pe sol;

- Răsucirea trunchiului din alergare, lateral sau spre înapoi se execută pentru a primi sau pentru a pasa mingea fără a modifica direcţia şi viteza de deplasare;

- Mişcarea membrelor independentă de cea a picioarelor se va face în funcţie de necesităţile impuse de situaţia concretă de joc.

Mişcarea în teren realizată de jucător - în atac - pe post- deplasări înainte – înapoi;- deplasări cu paşi adăugaţi stânga-dreapta, pe elipse, pe cercuri;- porniri bruşte cu pătrunderi în breşa apărării şi retrageri;- deplasări în zona de teren, opriri, porniri, schimbări de direcţie;- uşoare sărituri de pe loc sau din deplasare specifice postului.

Întrebări recapitulative ale cursului:1. Definiţi tehnica sportivă, tehnica jocului de handbal2. Enumeraţi şi explicaţi care sunt procedeele tehnicii de joc3. Descrieţi succint poziţia fundamentală de atac, mişcarea în teren, procedeele de deplasare

în teren4. Care sunt mijloacele de instruire pentru procedeele prezentate în curs?