2.3. Capacitatea părţilor

Regula generală în materia vânzării – cumpărării este dată de Codul civil,

art. 1652, care prevede că "pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este

interzis prin lege". Aşadar, în cazul contractului de vânzare-cumpărare,

capacitatea constituie regula, iar incapacitatea, excepţia. De aceea,

incapacităţile de a vinde şi cumpăra sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi

sunt de strictă interpretare.

Menirea instituirii acestor incapacităţi o reprezintă ocrotirea persoanelor

supuse interdicţiilor, ocrotirea terţilor sau ocrotirea intereselor generale ale

societăţii.

Vânzarea-cumpărarea, fiind un act de dispoziţie asupra unui bun, poate fi

încheiată numai de persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină.

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani şi

interzişii judecătoreşti pot încheia valabil contracte de vânzare-cumpărare prin

reprezentanţii lor legali (părinţi sau tutore), cu autorizarea instanţei de tutelă,

fiind exceptate actele juridice de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent

şi care se execută la momentul încheierii lor.

Minorii între 14 şi 18 ani, având capacitatea de exerciţiu restrânsă, pot

încheia personal contracte de vânzare-cumpărare, dar numai cu încuviinţarea

prealabilă a ocrotitorilor legali, iar în toate cazurile prevăzute de lege şi cu

autorizarea instanţei de tutelă.

Pentru contractul de vânzare-cumpărare, legea prevede anumite

incapacităţi speciale, de a cumpăra şi de a vinde.

A. Incapacităţi speciale de a cumpăra

1. Potrivit art. 1653 Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii,

procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi

practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,

drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei

circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire

la existenţa sau întinderea sa. În consecinţă, dreptul supus unui proces este

litigios până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, dată la care 1

încetează caracterul litigios.

Întrucât această interdicţie este întemeiată pe un motiv de ordine publică

(apărarea prestigiului justiţiei, a profesiei), încălcarea ei se sancţionează cu

nulitatea absolută a actului.

Sunt exceptate de la dispoziţia legală menţionată, fiind permise:

a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de

proprietate de la comoştenitori sau coproprietari, după caz;

b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care

s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;

c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce

stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios.

2. Conform art. 1654 Cod civil, sunt incapabili de a cumpăra, direct sau

prin persoane interpuse, chiar şi prin licitaţie publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu

excepţia cazului în care au fost împuterniciţi expres în acest sens; încălcarea

interdicţiei se sancţionează cu nulitatea relativă.

b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile

persoanelor pe care le reprezintă; încălcarea interdicţiei se sancţionează cu

nulitatea relativă.

c) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă,

executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile

vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le

administrează ori a căror administrare o supraveghează; încălcarea interdicţiei

se sancţionează cu nulitatea absolută.

Incapacităţile de a cumpăra care rezultă din acest text legal se aplică

tuturor bunurilor, indiferent dacă sunt mobile sau imobile, fiind justificate prin

necesitatea evitării conflictului de interese.

B. Incapacităţi speciale de a vinde

Mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu,

funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii,

precum şi alte asemenea persoane nu pot să vândă bunurile proprii pentru un

preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea

bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o

2

supraveghează, după caz.

Această interdicţie a fost instituită pentru a nu permite abuzul de

reprezentare şi vânzarea bunurilor proprii de către persoane aflate în categoriile

prevăzute în art. 1654 Cod civil către persoane pe care le reprezintă ori ale

căror bunuri sau patrimonii le administrează.

2.4. Obiectul contractului

Art. 1179 Cod civil enunţă, printre condiţiile esnţiale pentru validitatea

oricărui contract, existenţa unui „obiect determinat şi licit”. Art. 1225 Cod civil

reia enunţul şi aduce precizarea că „obiectul contractului îl reprezintă

„operaţiunea juridică precum vânzarea...”, iar art. 1226 Cod civil defineşte

obiectul obligaţiei ca fiind prestaţia la care se angajează debitorul, şi sub

sancţiunea nulităţii absolute trebuie fie determinat sau cel puţin determinabil şi

licit. Aşadar, Noul Cod civil face o distincţie foarte clară între obiectul

contractului: operaţiunea juridică convenită de părţi şi obiectul obligaţiei:

prestaţia la care se angajează părţile.

Datorită caracterului său sinalagmatic, contractul de vânzare-cumpărare

presupune existenţa a două obligaţii, cu două obiecte diferite: obligaţia

vânzătorului are ca obiect bunul vândut, iar obligaţia cumpărătorului are ca

obiect preţul.

Deci obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează lucrul vândut

şi preţul.

A. Bunul vândut

Contractul de vânzare poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile.

Bunul vândut, ca obiect al obligaţiei vânzătorului, trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele condiţii:

1. să existe sau să poată exista în viitor

2. să fie în circuitul civil

3. să fie determinat sau determinabil, posibil şi licit

1. Bunul vândut să existe în momentul încheierii contractului sau

să poată exista în viitor.

Art. 1659 Cod civil statuează că „dacă în momentul vânzării unui bun

individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce nici un

3

efect. Altfel spus, părţile au avut în vedere un lucru existent, dar care era pierit

total în momentul încheierii contractului, caz în care vânzarea este nulă absolut,

pentru lipsa obiectului vânzării, dar şi pentru lipsa cauzei obligaţiei

cumpărătorului.

Dacă în momentul încheierii contractului, bunul era pierit numai în parte,

cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie

anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului.

Dispariţia lucrului după încheierea vânzării, dar înainte de data predării

fixată de părţi la un moment ulterior nu afectează valabilitatea contractului de

vânzare-cumpărare, punându-se doar problema suportării riscurilor pieirii

fortuite a lucrului vândut.

Vânzarea de bunuri viitoare este valabilă dacă bunurile ce fac obiectul

vânzării, deşi nu există în momentul încheierii contractului, vor exista cu

certitudine în viitor, dintre bunurile viitoare numai moştenirea nedeschisă

neputând forma obiect al vânzării.

Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte

proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. Dacă se vând bunuri dintr-

un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul

dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a

bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se

realizează, contractul nu produce nici un efect. Cu toate acestea, dacă

nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el etrebuie să plătească

daune-interese. Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului

sau genului limitat, după caz, el rămâne obligat la plata preţului.

Bunurile altuia pot face obiectul unei prestaţii, debitorul având obligaţia

fie să le procure el pentru a le transmite creditorului, fie de a-l determina pe terţ

să-şi dea acordul, sub sancţiunea de daune-interese în cazul producerii unui

prejudiciu.

2. Bunul vândut să fie în circuitul civil

Art. 1657 Cod civil consacră principiul liberei circulaţii a bunurilor, potrivit

căruia "orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă

ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament".

4

În aceeaşi ordine de idei, art. 1229 Noul Cod civil prevede că „numai

bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”.

Prin bunuri aflate în circuitul civil se înţeleg acele bunuri care pot fi

dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba

despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în

condiţii restrictive.

Aşadar, numai lucrurile care se află în circuitul civil pot forma obiect al

contractului de vânzare-cumpărare, iar bunurile indisponibilizate constituie o

excepţie şi trebuie expres şi limitativ prevăzute în lege.

Astfel, nu se află în circuitul civil şi deci nu pot forma obiect al contractului

de vânzare-cumpărare aşa-numitele lucruri comune – res communis (aerul, apa,

lumina, etc) – care, fiind inepuizabile, nu aparţin nimănui şi al căror uz este

comun tuturor .

De asemenea, nu pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare

bunurile inalienabile. Art. 136 alin.4 din Constituţie declară inalienabile bunurile

proprietate publică a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, idee reluată

de art. 861 Noul Cod civil, care prevede „bunurile proprietate publică sunt

inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”. Proprietatea supra acestor bunuri

nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau, după

caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.

Există bunuri care sunt în circuitul civil, dar din raţiuni de politică

economică şi socială sau din motive de ordine publică, sunt restricţionate în

privinţa circulaţiei lor prin dispoziţii legale, aşa cum este cazul armelor şi

muniţiilor, materialelor explozive, produselor şi substanţelor toxice, substanţor

stupefiante, etc.

În afară de limitările legale ale dreptului de proprietate, Noul Cod civil

permite limitările instituite prin act juridic de către proprietar, sub rezerva

respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.

Art. 627 Cod civil reglementează expres clauza de inalienabilitate: „prin

convenţie sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai

pentru o durată de cel mult 49 de ani şi dacă există un interes serios şi legitim”.

Termenul începe să curgă de la data dobândirii bunului. Dobânditorul poate fi

autorizat de către instanţă să dispună de bun dacă interesul care a justificat

5

clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o

impune.

3. Bunul vândut să fie determinat sau determinabil, posibil şi licit

În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare priveşte un bun

individual determinat, cert, determinarea presupune indicarea acestuia prin

datele de identificare (de exemplu, autoturismul identificat prin marcă, număr

de înmatriculare, seria motorului). Dacă vânzarea are ca obiect bunuri de gen,

determinarea se face prin stabilirea speciei, a cantităţii şi calităţii (de exemplu o

tonă de grâu de calitate medie).

Lucrul vândut este determinabil atunci când părţile stabilesc criteriile cu

ajutorul cărora bunul să poată fi determinat în viitor (de exemplu, toate cerealele

din silozul x). Elementele de determinare trebuie să fie îndestulătoare pentru a

putea individualiza bunul vândut.

Sancţiunea nedeterminării lucrului este nulitatea absolută a contractului

pentru lipsa unui element de validitate.

Obiectul contractului trebuie să fie posibil atât din punct de vedere

material cât şi juridic. Obiectul nu este posibil dacă imposibilitatea este

absolută, adică pentru orice persoană. Dacă imposibilitatea este numai relativă,

adică numai pentru un anumit debitor, obiectul contractului va fi valabil şi va

angaja răspunderea din partea debitorului. În acest sens, art. 1227 din noul Cod

civil consacră valabilitatea contractului chiar dacă, la momentul încheierii sale,

una dintre părţi se află în imposibiltate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul

în care prin lege se prevede altfel.

În sfârşit, bunul ce formează obiectul contractului trebuie să fie licit, adică

în conformitte cu legea, ordinea publică şi bunele moravuri.

Spre deosebire de Codul civil anterior, art. 1683 Codul civil actual

reglementează vânzarea bunului altuia, adică a bunului individual determinat

care, la momentul încheierii contractului se află în proprietatea unui terţ,

considerând contractul valabil, vânzătorul fiind obligat să asigure transmiterea

dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.

Obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea

de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie

prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului

6

proprietatea asupra bunului.

În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de

proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea

contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese.

B. Preţul vânzării

Preţul este obiectul obligaţiei cumpărătorului şi constă în suma de bani

care reprezintă echivalentul datorat de una dintre părţi (cumpărătorul), în

schimbul lucrului transmis de cealaltă parte (vânzătorul).

Pentru ca vânzarea-cumpărarea să fie un contract valid, preţul trebuie să

îndeplinească, conform art. 1660 Cod civil, cumulativ următoarele condiţii:

1. să fie stabilit în bani,

2. să fie determinat sau determinabil,

3. să fie sincer şi serios. Nerealizarea oricăreia din aceste condiţii atrage

nulitatea absolută a contractului, din lipsa unui element constitutiv, anume

preţul vânzării.

1. Preţul să fie stabilit în bani

Această condiţie, prevăzută expres în art.1660 Cod civil, este de esenţa

vânzării. Preţul trebuie să constea în bani, căci dacă ar consta în orice alt bun

sau prestaţie, nu ar mai exista vânzare. Dacă înstrăinarea unui bun se face

pentru a obţine un alt bun, contractul este de schimb şi nu vânzare-cumpărare.

În cazul în care cumpărătorul, pe lângă preţ, se obligă să mai dea un lucru

sau să facă ceva, cu „titlu de complement al preţului”, convenţia părţilor este tot

o vânzare-cumpărare. Dacă însă valoarea lucrului ori a prestaţiei întrece

valoarea preţului, contractul încheiat nu va mai fi vânzare.

2. Preţul să fie determinat sau determinabil

Părţile au obligaţia să determine preţul vânzării, cuantumul acestuia, iar

suma stabilită trebuie să rezulte cu claritate. Determinarea preţului nu

presupune şi stabilirea modalităţilor concrete de plată, ori a termenului plăţii;

aceste elemente ţin de executarea contractului şi nu de validitatea lui.

Părţile pot să indice în contract unele modalităţi cu ajutorul cărora preţul

va putea fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu

necesită un nou acord de voinţă al părţilor, caz în care preţul este determinabil,

conform art. 1661 Cod civil.

7

Codul civil prevede şi posibilitatea determinării preţului de una sau mai

multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor, iar dacă acestea nu

determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de

la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei

de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu,

prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea preţului (art. 1662).

Nedeterminarea preţului în termen de 1 an de la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare atrage nulitatea absolută a vânzării, dacă părţile au

convenit un alt mod de determinare a preţului.

Pentru securitatea circuitului civil, s-a prevăzut un termen supletiv, în

intervalul căruia terţul desemnat să-şi execute obligaţia de a stabili preţul.

În cazul în care preţul se determină în funcţie de greutatea lucrului

vândut, la stabilirea cuantumului său nu se ţine seama de greutatea ambalajului,

dispune art. 1663 Cod civil.

Legea asimilează caracterului determinabil al preţului şi situaţia în care

preţul poate fi stabilit potrivit împrejurărilor. Astfel, atunci când contractul are

ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că

părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător, aspect de

fapt ce poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.

Bunurile al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate sunt prezumate a fi

fost comercializate, în lipsă de prevedere contrară, la preţul mediu aplicat în

ziua încheierii contractului sau în ultima zi lucrătoare pe piaţa cea mai apropiată

de locul încheierii contractului.

3. Preţul să fie sincer şi serios

Prin preţ sincer se înţelege un preţ pe care părţile l-au stabilit cu intenţia

de a fi plătit şi primit în mod real, în cuantumul stabilit în contract.

Nesinceritatea preţului atrage nulitatea relativă a contractului. Astfel, potrivit

art. 1665 alin.1 Cod civil, vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit

fără intenţia de a fi plătit.

Prin preţ serios se înţelege un preţ al cărui cuantum corespunde valorii

bunului vândut. Preţul nu este serios atunci când este derizoriu, disproporţia

între prestaţiile părţilor fiind atât de mare, încât nu se poate considera că există

un preţ. Dacă preţul este derizoriu (într-atât de disproporţionat faţă de valoarea

8

bunului încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare), se

prevede tot sancţiunea nulităţii relative a contractului de vânzare-cumpărare.

Neseriozitatea preţului nu se confundă cu vilitatea acestuia (valoare mai

mare sau mai mică decât cea reală), numai prima atrage nulitatea vânzării-

cumpărării, cea de-a doua nu, deoarece părţile sunt libere să stabilească preţul

sub sau peste valoarea reală a bunului, cu condiţia ca acesta să nu fie derizoriu.

2. 5. Cauza contractului de vânzare-cumpărare

Cauza este definită în art. 1235 Cod civil ca fiind motivul care determină

fiecare parte să încheie contractul. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii, prevăzute în art. 1236 Cod civil:

a) să existe - vânzarea este valabilă chiar în situaţia în care cauza nu este

stipulată expres, deoarece existenţa ei se prezumă până la proba contrară. Lipsa

cauzei atrage nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare, potrivit

art. 1238 Cod civil, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi

poate produce alte efecte juridice..

b) să fie licită, adică în concordanţă cu legea şi ordinea publică. Cauza este

ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei

norme legale imperative.

c) să fie morală, adică în concordanţă cu bunele moravuri.

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă

este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după

împrejurări, trebuia să o cunoască.

Secţiunea a III-a. EFECTELE CONTRACTULUI DE VÂNZARE-

CUMPĂRARE

3. 1. Generalităţi

Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe care contractul le

creează în sarcina părţilor contractante.

Datorită caracterului său sinalagmatic, contractul de vânzare-cumpărare

dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi,

vânzătorul şi cumpărătorul.

9

Pentru a-şi produce efectele voite de părţi, contractul trebuie să conţină

clauze clare. Dacă părţile nu au prevăzut nimic sau voinţa lor este greu de

dedus, se pune problema interpretării clauzelor vânzării.

Potrivit regulilor generale prevăzute în art.1268 Noul Cod civil, clauzele

susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se potriveşte

cel mai bine naturii şi obiectului contractului. Clauzele îndoielnice se

interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările

în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit

în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe. Clauzele se

interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar

putea produce nici unul.

De asemenea, contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-

au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.

Conform art. 1269 Noul Cod civil, dacă, după aplicarea regulilor de

interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui

care se obligă.

Spre deosebire de dreptul comun, interpretarea contractului de vânzare-

cumpărare se face după o regulă specială. Astfel, clauzele îndoielnice în

contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub

rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii şi

contractelor de adeziune (art.1671 Cod civil).

În concluzie, în materie de vânzare, nu numai clauzele referitoare la

propriile obligaţii, dar şi cele referitoare la obligaţiile vânzătorului se

interpretează în favoarea cumpărătorului, cu cele două excepţii menţionate.

3. 2. Obligaţiile vânzătorului

Noul Cod civil înscrie trei obligaţii principale ale vânzătorului:

1. să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;

2. să predea bunul;

3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.

Aceste obligaţii sunt de esenţa vânzării, adică principale, cum le defineşte

art. 1672 Cod civil, dar părţile pot stabili şi alte obligaţii sau să modifice

obligaţiile prevăzute în lege.

În vechea reglementare, art. 1313 prezenta doar două obligaţii principale

10

în sarcina vânzătorului – obligaţia de predare a bunului şi de garanţie pentru

evicţiune şi vicii.

3.2.1. Obligaţia de a transmite proprietatea bunului sau, după caz,

dreptul vândut

Potrivit art. 1673 din Codul civil, vânzătorul este obligat să transmită

cumpărătorului proprietatea bunului vândut. Odată cu proprietatea,

cumpărătorul dobândeşte toate drepturile şi acţiunile accesorii ce au aparţinut

vânzătorului. Prevederile legale sunt aplicabile şi atunci când prin vânzare se

transmite un alt drept decât cel de proprietate.

Această obligaţie a vânzătorului, neexistentă în vechiul Cod civil, a fost

consacrată expres de legiuitor din două motive: efectul constituitv de drepturi al

înscrierii în cartea funciară şi valabilitatea vânzării lucrului altuia.

Privitor la momentul transmiterii proprietăţii, cu excepţia cazurilor

prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul,

proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul

încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a

fost plătit încă.

În cazurile expres prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor

decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate respective.

În materie imobiliară, strămutarea proprietăţii de la vânzător la

cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară, vânzătorul fiind obligat

să radieze din cartea funciară, pe cheltuiala lui, drepturile înscrise asupra

imobilului vândut, dacă acestea sunt stinse.

Transferul dreptului de proprietate se face instantaneu, adică nu se poate

concepe un eventual „transfer în rate” al dreptului de proprietate.

Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un

gen limitat, proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării

acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare orin prin orice alt mod

convenit sau impus de natura bunului.

11

În cazul vânzării bunului altuia, dacă din lege sau din voinţa părţilor nu

rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din

momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de

vânzare de către proprietar.

În cazul vânzării în rate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate

la data achitării ultimei rate din preţ, chiar dacă bunul a fost predat la

încheierea contractului.

3.2.2. Obligaţia de predare a bunului vândut

Noţiunea de predare. Prin predare se înţelege punerea efectivă a

bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este

necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei

(art. 1685 Noul Cod civil).

Prezintă o mare importanţă pentru că îl pune pe cumpărător în posesia

efectivă a bunului, îi dă posibilitatea să-şi exercite toate prerogativele pe care i

le conferă dreptul de proprietate, ca de exemplu, perceperea fructelor sau

începerea unei posesii.

În ce priveşte întinderea obligaţiei de predare, ea include, pe lângă

obligaţia predării bunului, predarea:

a) accesoriilor şi a tot ce este destinat folosinţei perpetue a bunului;

b) titlurilor şi a documentelor privitoare la proprietatea sau folosinţa

bunului;

c) fructele bunului vândut; dacă nu s-a convenit altfel, ele se cuvin

cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii.

Prin accesorii se înţeleg elementele materiale unite cu lucrul, de exemplu,

cutia viorii, husa şi cricul autoturismului, etc. Titlurile şi documeentele sunt de

exemplu, titlul de proprietate, certificatul de înmatriculare a autoturismului şi

cartea de identitate, etc.

Modul de executare a obligaţiei de predare. Executarea obligaţiei de

predare presupune, de cele mai multe ori, efectuarea unor acte care să permită

şi să asigure intrarea efectivă a cumpărătorului în stăpânirea materială a

bunului.

Predarea bunului imobil se face prin punerea acestuia la dispoziţia

cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului (art. 1687 Noul Cod civil).

12

Predarea bunului mobil se face prin:

- remiterea materială sau

- remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care

permite cumpărătorului preluarea în orice moment.

În ce priveşte locul predării, art. 1689 Noul Cod civil stabileşte că

„predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii

contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia,

din uzanţe”. În consecinţă, obligaţia de predare este portabilă.

Regula este valabilă dacă bunul este individualizat în momentul încheierii

contractului; în celelalte cazuri (vânzarea bunurilor de gen, vânzarea de bunuri

viitoare), obligaţia de predare este cherabilă, deci trebuie să se facă la domiciliul

vânzătorului (art.1494 alin.1 lit.c din Noul Cod civil).

Starea bunului vândut. Bunul trebuie predat în starea în care se afla în

momentul încheierii contractului.

Potrivit art. 1486 Noul Cod civil, în cazul bunurilor de gen, debitorul are

dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este însă liberat decât prin

predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.

La preluare, cumpărătorul trebuie să verifice imediat starea bunului

potrivit uzanţelor. Dacă în urma verificării se constată existența unor vicii

aparente, cumpărătorul trebuie să îl informeze pe vânzător despre acestea fără

întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul și-a executat obligația

de predare.

Potrivit art. 1691 Cod civil, în cazul în care cumpărătorul contestă

calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziție,

președintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligației de

predare, la cererea oricăreia dintre părți, va desemna de îndată un expert în

vederea constatării. Prin aceeași hotărâre se poate dispune sechestrarea sau

depozitarea bunului. Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar

ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala

proprietarului, în condițiile stabilite de instanță.

Din analiza acestor texte legale, rezultă că legiuitorul a instituit o

procedură specială a recepţiei lucrului în etapa predării-primirii acestuia,

procedură nereglementată în vechiul Cod civil.

13

În ce priveşte momentul predării bunului vândut, predarea acestuia

trebuie să se facă la termenul stipulat. În lipsa unui termen, cumpărătorul poate

cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a

unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea

bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părțile sunt

prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen

( art. 1693 Noul Cod civil).

Cu referire specială la imobile ( în special terenuri), noul Cod civil

consacră, în art.1741-1745, câteva reguli care reglementează relaţiile dintre

părţi dacă bunul predat nu este conform celor convenite.Astfel:

a) vânzarea imobilelor fără indicarea suprafeţei (art.1741)

Atunci când se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeței,

pentru un preț total, nici cumpărătorul și nici vânzătorul nu pot cere

rezoluțiunea ori modificarea prețului pe motiv că suprafața este mai mică ori mai

mare decât au crezut.

b) vânzarea unei suprafețe dintr-un teren mai mare (art. 1.742)

Atunci când se vinde, cu un anumit preț pe unitatea de măsură, o anumită

suprafață dintr-un teren mai mare, a cărei întindere sau amplasare nu este

determinată, cumpărătorul poate cere strămutarea proprietății numai după

măsurarea și delimitarea suprafeței vândute.

c) vânzarea unui imobil determinat cu indicarea suprafeței (art. 1.743)

Dacă, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeței și a prețului pe

unitatea de măsură, suprafața reală este mai mică decât cea indicată în contract,

cumpărătorul poate cere vânzătorului să îi dea suprafața convenită. Atunci când

cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu poate să transmită această suprafață,

cumpărătorul poate obține fie reducerea corespunzătoare a prețului, fie

rezoluțiunea contractului dacă, din cauza diferenței de suprafață, bunul nu mai

poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat.

Dacă însă suprafața reală se dovedește a fi mai mare decât cea stipulată,

iar excedentul depășește a douăzecea parte din suprafața convenită,

cumpărătorul va plăti suplimentul de preț corespunzător sau va putea obține

rezoluțiunea contractului. Atunci când însă excedentul nu depășește a douăzecea

parte din suprafața convenită, cumpărătorul nu poate obține rezoluțiunea, dar

14

nici nu este dator să plătească prețul excedentului.

Acțiunea vânzătorului pentru suplimentul de preț și aceea a

cumpărătorului pentru reducerea prețului sau pentru rezoluțiunea contractului

trebuie să fie intentate, sub sancțiunea decăderii din drept, în termen de un an

de la încheierea contractului, afară de cazul în care părțile au fixat o dată pentru

măsurarea imobilului, caz în care termenul de un an curge de la acea dată.

d) vânzarea a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia (art. 1.745)

În această situaţie, când prin același contract s-au vândut două fonduri cu

precizarea întinderii fiecăruia și pentru un singur preț, dacă întinderea unuia

este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face compensația între valoarea

surplusului și valoarea lipsei, iar acțiunea, fie pentru suplimentul de preț, fie

pentru scăderea sa, nu poate fi introdusă decât potrivit regulilor prevăzute la

art. 1.743 și 1.744.

Cheltuielile de predare a bunului vândut (cântărire, numărare,

măsurare) sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de ridicare a bunului de la locul

predării (încărcare, transport, descărcare) sunt în sarcina cumpărătorului, dacă

părţile contractului nu au convenit altfel (art. 1666 alin.2 Cod civil).

Obligaţia accesorie predării. În cazul în care lucrul vândut nu se predă

în momentul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să îl conserve până

la predare, indiferent dacă a operat sau nu transferul dreptului de proprietate.

Această obligaţie se explică prin faptul că lucrul vândut trebuie predat în starea

în care se află în momentul perfectării contractului şi constituie prin urmare un

accesoriu al obligaţiei de predare.

Sancţiunea neexecutării obligaţiei de predare

15

Dacă obligația de plată a prețului este afectată de un termen și, după

vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanțiile acordate vânzătorului s-

au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligației de predare cât

timp cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătoare că va plăti prețul la

termenul stabilit.

Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoștea

insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul

termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanțial.

În caz de neexecutare a obligaţiei de predare a bunului din culpa

vânzătorului, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare, sau poate

cere fie executarea în natură a contractului, fie rezoluţiunea contractului de

vânzare-cumpărare cu daune interese.

16