Curs Arheologie

Curs arheologie

Prof.univ.dr. Sabin Adrian Luca

CUPRINS

Capitolul I. Introducere în arheologie.............................………....……... 5

Capitolul II. Definiţia arheologiei...........................……………………...11

Capitolul III. Scurt istoric a arheologiei....................………………....…21

Capitolul IV. Date şi contexte...................................……………………..61

Capitolul V. Metode pentru stabilirea cronologiei relative şi absolute..79

Capitolul VI. Cercetarea siturilor arheologice………………………...133

Bibliografie selectivă.............…………………………………....……….165

1

CAPITOLUL IIntroducere în arheologie

Arheologia a fost considerată, de-a lungul timpului, un subiect romantic. Dar, de fapt, arheologia modernă este o disciplină ştiinţifică riguroasă şi exigentă. Utilizăm termenul disciplină deoarece arheologia constă dintr-o gamă largă de metode şi tehnici ştiinţifice pentru studierea trecutului, folosite cu atenţie şi într-un mod disciplinat.

Mulţi oameni au confundat arheologii cu căutătorii de comori, asociindu-i pe aceştia cu eroii romantici. Arheologii sunt prezentaţi ca eroi distraţi, atât de absorbiţi de detaliile vieţii trecute, încât sunt prea puţin influenţaţi de presiunile şi frustrările vieţii moderne. Există convingerea că arheologia deschide porţi spre o lume a romantismului. Chiar şi astăzi, mulţi oameni cred că arheologii îşi petrec viaţa rezolvând marile mistere şi găsind civilizaţii dispărute, afirmaţii în parte adevărate. Cercetătorul trecutului îmbină propria pasiune cu necesitatea studiului obiectiv, de multe ori cele două noţiuni confundându-se. Oricum, puţini arheologi au şansa descoperirii unei civilizaţii dispărute şi uitate, majoritatea mulţumindu-se să sape o viaţă întreagă găsind doar ceramică sau unelte de piatră, os, corn, plastică măruntă, urme de case şi urme consistente, complexe cu importanţă deosebită. Cu toate acestea arheologia rămâne un subiect fascinant, care captează în acelaşi mod imaginaţia oamenilor de ştiinţă şi publicului.

Arheologul rămâne un cercetător care îşi petrece viaţa investigând vestigii abandonate, care supravieţuiesc societăţilor vechi. El nu este interesat atât de aur sau obiecte fine, ci de informaţia care rezultă din dezgroparea obiectelor şi din interpretarea lor corectă. Arheologul de astăzi este interesat atât de modul în care au trăit oamenii, cât şi de obiectele pe care le-au făcut sau de construcţiile pe care le-au realizat.

La prima vedere, studiul arheologiei, oricum fascinant, pare un lux pe care ni-l permitem cu greu într-o lume asaltată de incertitudini economice, sărăcie şi foamete, dar, a privi arheologia într-un asemenea mod ar însemna să tratezi întregul patrimoniu cultural al umanităţii ca irelevant şi inutil pentru existenţa noastră. Realitatea arată că arheologia este un rău necesar.

Începuturile arheologiei se leagă de oamenii cărora le-a plăcut să cerceteze trecutul.Primii arheologi au fost, fără îndoială, amatori. Călătorii pasionaţi de antichităţi au învăţat cum

să sape în timp ce înaintau cu excavaţia, obiectivul lor fiind acela de a descoperi şi a scoate la lumină cât mai multe obiecte în timpul avut la dispoziţie. Fundamentele arheologiei moderne stau nu numai în spiritul de aventură al primilor călători, ci şi în curiozitatea lor intelectuală. În acest punct exemplul dat de Heinrich Schliemann este deja clasic, chiar dacă metodele lui de cercetare rămân în continuare brutale -asemănătoare vânătorilor de comori-, distrugând tot atât de mult pe cât a descoperit. Pierderile ştiinţifice ale acestei perioade sunt incalculabile, primii arheologi fiind interesaţi mai mult în transportarea obiectelor preţioase pentru a le expune şi mai puţin în conservarea marilor situri pentru generaţiile următoare.

Arheologia ştiinţifică a apărut în urmă cu mai bine de un secol, devenind un domeniu de investigaţii serios şi popular numai în ultima jumătate a secolului XX. În ultimele decenii a explodat şi literatura arheologică de popularizare ceea ce face ca ştiinţa arheologică să fie mult mai apropiată de înţelesul unor pături tot mai largi de cunoscători sau pasionaţi, ea făcând parte din cultura populară. Mii de oameni citesc cărţi de popularizare a arheologiei din plăcere, se alătură societăţilor arheologice sau participă în mod direct la realizarea săpăturii arheologice propriu-zise. Mirajul arheologiei este ocazional pentru unii, dar devorator pentru majoritatea oamenilor.

Succesul arheologiei poate fi pus şi pe seama aportului pe care aceasta şi-l aduce la descifrarea mitului originii. Geneza caută să aducă răspunsuri la curiozitatea umană asupra propriei origini. Originea omului este un prilej de speculaţii de mult timp căutându-se crearea unor modele teoretice

2

pentru explicarea acesteia. Multe dintre aceste modele sunt strict filosofice, altele sunt bazate pe date ştiinţifice furnizate de arheologi.

Curiozitatea noastră referitoare la felul trecutului nu reiese doar din preocuparea noastră pentru origini, ci şi din puternicele simţăminte de nostalgie cu privire la trecutul înceţoşat de vechime. Trăim într-o lume în care au loc schimbări rapide, o dezvoltare urbană ce implică aglomerări şi suprapopulări sau o diminuare a resurselor naturale. Cu cât creşte populaţia şi problemele ecologice se adâncesc, cu atât suntem mai nostalgici la simplitatea vremurilor trecute. Viaţa popoarelor preistorice, determinată de legumele sezoniere şi de mişcările de populaţii, este percepută cu simplitate. Arheologia dă o vedere interioară a societăţilor trecute, puţin complicată, dar incitantă.

Arheologia contribuie, de asemenea, cu informaţii valoroase la îmbogăţirea patrimoniului nostru cultural prin cercetările de teren pe care le întreprinde. Din păcate, acest atribut al arheologiei poate fi folosit şi în scopuri politice.

Naţiunile noi, independente, naţionaliste de cele mai multe ori, încurajează cercetarea arheologică ca fiind ultimul mod de a descoperi rădăcinile îndepărtate ale lor. Acestea au nevoie să-şi exploateze istoria nescrisă. Exemplele sunt atât de cunoscute încât nici nu mai trebuie date. Unele naţiuni au avut nevoie să-şi demonstreze vechimea, altele dominaţia cât mai îndelungată a teritoriului în care locuieşte astăzi iar altele au demonstrat ambele variante. De aici dezvoltarea arheologiei partinice. Deci naţiunile au folosit şi manipulat trecutul pentru nevoile proprii. Inevitabil, arheologii înşişi aduc valorilor muncii lor şi perspectivele propriei culturi (subiectivitate educaţională), chiar dacă sunt mult mai conştienţi de acest lucru decât cu o generaţie în urmă. Acum, aceştia caută să nu mai dezvolte cercetări intenţionat subiective la adresa unor obiective guvernamentale, chiar dacă imobilismul este încă mare, mi ales în anumite ţări din estul Europei.

Arheologii au o influenţă unică asupra ştiinţelor sociale. Perspectiva istorică dată de cercetările proprii ajută la înţelegerea mecanismelor unice ale dezvoltării unor popoare din timpurile vechi sau străvechi. Arheologia contribuie la înţelegerea mult mai bună a propriei noastre istorii, cât şi a dezvoltării economiei, climei şi geografiei terestre. Aşezările umane abandonate de mult timp reprezintă date precise de ordin geologic şi biologic care aduc o lumină nouă asupra studiilor contemporane. Pe lângă aceste date, siturile arheologice sunt depozitarele unor informaţii pentru ştiinţele naturale şi fizice. Chimiştii şi fizicienii au adus o mare contribuţie la studiul optim al trecutului dezvoltând procese ajutătoare cum ar fi datarea cu radiocarbon sau analizele spectrografice. De asemenea, geologii, botaniştii şi zoologii şi-au adus contribuţia vitală la cercetare trecutului.

Cu toate acestea, arheologia nu este ferită de agresori. Vânătorii de comori au cercetat mii de situri, stricându-le în aşa măsură încât cercetarea arheologică sistematică nu mai este posibilă. Activităţile industriale, cele din minerit şi agricultură au adus şi ele siturile într-o situaţie de neinvidiat. Legislaţia din domeniul construcţiilor, a îmbunătăţirilor funciare, mineritului şi altor activităţi lucrative nu a evoluat, cel puţin în România, o dată cu societatea. Legi precum Legea investiţiilor sau Legea patrimoniului fie că nu sunt promulgate, fie că nu sunt respectate. În acest timp straturile cu depuneri arheologice au rămas în voia sorţii. În alte ţări respectarea şi aplicarea unor legislaţii corespunzătoare a făcut ca arheologia să ia un avânt considerabil şi să furnizeze informaţii şi tehnologii şi altor domenii. Aşa s-a ajuns la o cunoaştere corespunzătoare a valorilor trecutului, ca o etapă necesară în crearea scenariilor evoluţiilor viitoare a culturilor umanităţii.

Arheologia influenţează în mod pozitiv societatea contemporană, fie şi numai prin faptul că ne ajută să înţelegem alte culturi. Numai aşa civilizaţia noastră va putea supravieţui.

A spune, în aceste condiţii, că arheologia este un lux înseamnă să negăm realizările culturale ale predecesorilor noştri şi să renunţăm la mii de posibilităţi de învăţare despre rădăcinile culturii noastre. Oamenii se mută din satele lor, locuri tradiţionale de viaţă, şi se mută în oraşe. Arheologii, alături de antropologi şi etnologi, sunt chemaţi să studieze cât mai repede aceste locuri părăsite pentru a pierde cât mai puţin din informaţiile culturale rămase pe loc.

Făcând o sinteză a rândurilor anterioare constatăm că arheologia satisface curiozitatea intelectuală asupra naturii societăţii, cea mai mare realizare a acesteia fiind stabilirea originii

3

existenţei omului pe pământ. Arheologia este, ca şi istoria, parte a vieţii noastre, iar pentru unele culturi singura sursă de istorie culturală.

Din păcate, siturile arheologice sunt în pericol. Multe dintre acestea au fost repede distruse, astfel încât o bună parte a patrimoniului cultural a dispărut pentru totdeauna. În faţa buldozerelor sau a căutătorilor de comori siturile arheologice sunt cel mai bine apărate tot de pământul în care au fost conservate până în acest moment. Este preferabilă această posibilitate decât cercetarea accelerată, nepregătită şi planificată corespunzător.

Nu putem încheia acest capitol fără să lămurim locul şi rolul colecţionarilor şi moralitatea colecţionării. Colecţionarii sunt, după unii autori, persoane care-şi satisfac necesitatea de a poseda, nevoia de activitate spontană, impulsul evoluţiei proprii şi tendinţa de a clasifica lucrurile. Nevoia de colecţionare este atât de puternică uneori încât duce la o pasiune atât de violentă încât este inferioară unor activităţi puternice precum iubirea sau satisfacerea unor ambiţii doar prin lipsa de însemnătate imediată a scopurilor sale. Sensul ştiinţific al colecţiei este irelevant pentru colecţionar. Acesta îşi satisface prin crearea grupului de obiecte unele nevoi legate de cele mai multe ori de frivolitate. Deci obiectele au doar valoare în sine pentru colecţionar.

Societatea contemporană este una materialistă (în sensul libertăţii acumulării valorilor materiale), încurajează bunăstarea şi proprietatea asupra pieselor valoroase. Mulţi oameni simt o mare plăcere în a poseda trecutul şi de a expune o piesă antică. Piesele de acest fel au ajuns la valori enorme la licitaţii şi expoziţii cu vânzare. Valoroasele obiecte sunt expuse în afara contextului lor arheologic fapt ce anulează valoarea lor ştiinţifică a obiectului. Preţurile mari, tentante pentru vânzători, fac să se nască adevărate bătălii pentru descoperirea unor categorii de obiecte, de multe ori la comanda plătitorului. Astfel că înfloreşte traficul ilegal cu obiecte de patrimoniu rezultate, de cele mai multe ori, din spolierea unui sit arheologic. Distrugerea siturilor arheologice a luat, în consecinţă, proporţii alarmante, dar aceasta nu reprezintă, neapărat, un lucru nou, ştiută fiind dorinţa dintotdeauna a potentaţilor de a avea propriile colecţii de obiecte preţioase ca operă de artă, sau înmagazinând la acea vreme o mare semnificaţie valorică sau religioasă.

În secolul XX competiţia după operele de artă s-a acutizat şi din cauza înfiinţării unor muzee şi fundaţii deosebit de bogate care achiziţionează mari cantităţi de patrimoniu cultural. De multe ori acestea au în spate organizaţii guvernamentale care au drept scop polarizarea valorilor culturale ale lumii la un pol sau altul.

Protejarea antichităţilor este, în consecinţă, extrem de greu de făcut. Statele au la îndemână pentru realizarea acestui deziderat un sistem legislativ, de multe ori armonizat la nivel internaţional. Greutatea vine atunci când metodele şi mijloacele tehnice aflate la îndemâna braconierilor depăşeşte logistica aflată la îndemâna legii. Şi cum acest lucru se întâmplă tot mai des se constată o mare migraţie a patrimoniului cultural din emisfera sudică în cea nordică şi dinspre est spre vest.

Speranţa încetinirii acestei spolieri stă în atitudinea schimbătoare a publicului (inversarea modei), creditele alocate cu prudenţă când este vorba despre achiziţionarea unor bunuri culturale şi în sortarea antichităţilor.

Arheologia modernă are o tehnicitate ridicată devenind, uneori, plicticoasă. Această latură mai greu de înţeles de public a făcut să apară pseudoarheologi (von Däniken) care au elaborat teorii cu bază ştiinţifică greu demonstrabilă, inutilizabile de către oamenii de ştiinţă. Lumea a adorat o vreme aceste teorii iar arheologii au fost revoltaţi şi înspăimântaţi ! Rezultatele ştiinţifice adunate cu migală mai bine de 100 de ani riscau să se prăbuşească. Baza sistemului nou creat era publică şi atitudinea evazionistă a pseudoarheologilor a făcut ca terenul pierdut pentru o vreme de arheologi în faţa acestora să fie repede recucerit. S-a dovedit, în consecinţă, că credibilitatea arheologiei moderne depinde de abilitatea arheologilor de a comunica rezultatele cercetării lor ştiinţifice unui larg auditoriu, sub forme inteligibile şi frumoase. Ei au o bază formidabilă pentru că, după cum se vede, atitudinea unora faţă de arheologie tinde spre romantism şi exotism. Specificul arheologiei, chiar dacă aceasta suferă în acest moment o puternică tehnologizare, rămâne unul fascinant. Această observaţie trebuie transformată într-un argument suprem pentru propăşirea definitivă a arheologiei între ştiinţele indispensabile omului în continua sa adaptare la mediu.

4

CAPITOLUL IIDefiniţia arheologiei

Această parte a lucrării noastre cuprinde date referitoare la principiile de bază ale cercetării arheologice legate de formulările de cultură şi cea de concept. Fiecare sit arheologic şi fiecare descoperire are un context, nu în cadrul unei culturi de mult apuse, ci în spaţiu şi timp. În această parte a cursului se va examina conceptul de cultură în arheologie, natura datelor arheologice şi metodele prin care cercetătorii stabilesc contextul arheologic. Referitor la context fundamentale sunt metodele de definire a activităţilor umane, în spaţiu, şi cele care măsoară timpul preistoric. Se vor descrie metodele create pentru datarea culturilor preistorice, din cele mai vechi timpuri.

Pseudoarheologia. Arheologia modernă posedă o tehnică extrem de ridicată ceea ce face -de multe ori- să fie, mai degrabă, plicticoasă. Din păcate în ultimii ani a renăscut pseudoarheologia ca un reflex al dorinţei omului modern de romanţă şi încântare facilă prin secretele greu de înţeles ale civilizaţiilor de mult dispărute. Pseudoarheologii caută corăbii încărcate de comori, Atlantida sau cele 10 triburi pierdute ale Israelului. Pseudoarheologia nu este nouă şi a fost întotdeauna avantajoasă în afaceri. Unul dintre cele mai importante capitole dezvoltate de această pseudoştiinţă este cel al originii extraterestre a omenirii şi a continuelor contacte dintre civilizaţia pământeană şi cea care provine de pe alte planete sau sisteme solare depărtate de al nostru. În acest domeniu este de notorietate activitatea şi sunt binecunoscute lucrările redactate de Erich von Däniken. Lumea, în general, a adorat incredibilele ipoteze ale acestui autor, dar arheologii s-au revoltat. Teoriile lui extravagante sunt un exemplu minunat de date arheologice întrebuinţate greşit. Mulţi oameni de ştiinţă găsesc imposibil raţionamentul lui Däniken pentru că acesta amestecă date care altfel sunt total deosebite şi emite raţionamente la limita bunului simţ. Pseudoarheologia acestui autor este neobişnuită deoarece el şi-a mutat eroii în spaţiu.

Acest mod neştiinţific şi exagerat de explicare a istoriei şi devenirii omenirii se adresează întotdeauna oamenilor ce sunt nerăbdători cu mersul inexorabil al ştiinţei şi acelora care nu cred în posibilităţile metodelor practicate de aceasta. Înflorirea acestor pseudoarheologii se datorează şi faptului că arheologii nu au depus eforturi semnificative pentru popularizarea celor găsite de ei, lăsând frâu liber bizarului şi excentricităţii în demonstrarea evidenţelor ştiinţifice.

Credibilitatea arheologiei moderne depinde de abilitatea arheologilor de a comunica rezultatele cercetării lor ştiinţifice unui larg auditoriu sub forme inteligibile şi facile. Arheologia de astăzi este departe de a fi exotică şi excentrică şi, deşi foloseşte tehnologii înalte, este fascinantă. Pseudoarheologii trebuie combătuţi tocmai cu ajutorul acestor noi posibilităţi date de ştiinţa modernă, publicul larg putând fi atras prin imaginea mondializată prin folosirea sistemului Internet.

Antropologia. Antropologia este studiul ştiinţific al umanităţii în cel mai larg sens posibil. Antropologii studiază fiinţele umane ca organisme biologice şi ca oameni cu o cultură unică şi distinctivă, caracteristică doar lor. Ei fac cercetări asupra societăţilor umane contemporane şi asupra dezvoltării ei din cele mai vechi timpuri. Acest domeniu enorm este împărţit în mai multe subdiscipline:

Antropologia fizică care include studiul evoluţiei biologice umane şi variaţiile acesteia în cadrul diferitelor populaţii. De asemenea, aceasta studiază comportamentul primatelor cum ar fi cimpanzeii şi gorilele pentru că o astfel de cercetare ar putea aduce explicaţii ale comportamentului oamenilor primitivi.

Antropologia culturală studiază viaţa umană din punct de vedere social prin prisma faptelor trecutului şi prezentului. Această ramură este un studiu al culturii umane şi a modului în care aceasta se adaptează schimbărilor. Antropologia culturală este indispensabilă unor specialişti precum:

5

Etnografii. Aceştia petrec cea mai mare parte a vieţii studiind şi descriind cultura, tehnologia şi viaţa economică a societăţilor vii sau dispărute.

Etnologii. Cercetătorii acestei categorii alcătuiesc studii comparative ale societăţilor umane într-o manieră care include reconstituirea principiilor generale ale comportamentului uman.

Antropologii sociali care studiază şi analizează organizarea socială şi modurile în care se asociază oamenii şi comunităţile acestora.

Lingviştii. Categoria lingviştilor studiază modul şi forma comunicării dintre oameni prin limbaj având un rol deosebit de important în studierea trecutului. Mulţi dintre arheologi s-au preocupat de astfel de probleme majore cum ar fi originea indo-europenilor ca vorbitori ai primelor limbi europene.

Arheologia. Arheologii construiesc teorii şi concepte teoretice şi aplică tehnici ştiinţifice în studierea dovezilor directe ale culturii materiale ajunse până la noi. Studiul realizat de aceştia acoperă tot parcursul istoriei umane din momentul apariţiei primelor fiinţe omeneşti, până în prezent. Pentru a înţelege ce presupune arheologia, trebuie să avem cunoştinţe despre mărturiile materiale pe care le examinăm. Piatra, ceramica sau picturile pe perete sunt aproape indestructibile. Lemnul, pielea, metalele sau osul sunt mult mai friabile. În majoritatea siturilor arheologice se păstrează doar o parte dintre aceste resturi datorită condiţiilor variate de păstrare în sol. Arheologia a dezvoltat metode sofisticate pentru studiul trecutului preistoric. Acest studiu se realizează prin înregistrarea exactă, săparea precisă şi analiza detaliată de laborator. În afară de aceste etape (descoperirea, ordonarea şi descrierea obiectelor din trecut) arheologia presupune şi interpretarea rezultatelor. De fapt, în acest context, arheologia se transformă într-o disciplină interactivă, stabilind un echilibru între săparea precisă şi descrierea şi interpretarea teoretică.

Teoria în arheologie. Termenul teorie are mai multe accepţiuni în ştiinţele sociale. În arheologie acesta este scheletul cu care operează omul de ştiinţă. Teoria arheologică este, încă, puţin dezvoltată pe de o parte datorită faptului că lucrul cu comportamentul variabil al omului este dificil, pe de altă parte deoarece metodele de lucru sunt încă instabile. În mod normal arheologii lucrează cu reguli procedurale şi cu un sistem de clasificare care este folosit şi de alţi cercetători (având aceleaşi legături teoretice de bază). Arheologia interactivă reprezintă un dialog constant între teorie şi observaţie, un procedeu de autocritică mai mult sau mai puţin însemnat, care se bazează pe concluzii despre trecut ce au modele în lumea contemporană. Abordările teoretice sunt numeroase în mediul arheologic. În continuare vom trece câteva în revistă:

Materialismul dialectic şi istoric caută cauzele socio-culturale ale diversităţii lumii moderne. Condiţiile tehnico-economice şi ale mediului înconjurător exercită presiuni selective asupra societăţii şi ideologiei sale. Materialismul cultural (dialectic şi istoric) este asociat îndeaproape cu teoriile lui F. Engels şi K. Marx şi este atractiv pentru arheologi pentru că se referă la tehnologie, economie, mediul ambiant şi relaţiile sociale, mare parte dintre acestea supravieţuind în siturile arheologice şi fiind descoperite ca atare. Mare parte dintre arheologi aderă la aceste idei.

Obiectivele structuraliste tratează natura umană ca fiind împărţită în structuri mentale (creaţii cumulative ale minţii umane). Analizele structurale sunt desemnate să descopere principiile de bază ale minţii umane, structuralismul fiind asociat cu antropologul Claude Lévi-Strauss. Pentru arheologi dificultatea acestui obiectiv constă în faptul că părţile intangibile ale minţii umane sunt foarte greu de verificat prin înregistrările arheologice.

Obiectivele ecologice se referă la studiul societăţilor vechi cu ecosistemele lor. Acest principiu este unul fundamental pentru arheologia contemporană în care studiul paleopolinic, arheozoologic sau a altor resturi organice sunt realizări cotidiene.

Obiectivele evoluţioniste sunt populare în arheologie o dată cu secolul al XIX-lea. Conceptele ce fundamentează evoluţia culturală multiliniară sunt inseparabil legate de cercetările arheologice moderne.

Definiţia arheologiei. Arheologia este, în consecinţă, o ştiinţă ce completează cunoaşterea istorică mai ales pentru acele perioade pentru care izvoarele scrise sunt sărace sau lipsesc cu desăvârşire, adăugând acestora noi informaţii, ce devin la rândul lor surse istorice şi permit o analiză mai apropiată de realitatea istorică.

6

O definiţie posibilă a arheologiei ar fi: arheologia este o disciplină istorică autonomă, având ca obiect depistarea, sistematizarea şi interpretarea vestigiilor materiale aflate în pământ, la suprafaţa acestuia sau sub apă, în scopul unei reconstituiri independente sau prin coroborare cu surse literare a proceselor social-economice sau politice, ori a fenomenelor culturale ce au avut loc în etapele timpurii ale omenirii. Definiţia este cuprinzătoare, dar limitează studiul arheologiei la începuturile istoriei. Altă definiţie, mai generalizată, surprinde doar esenţialul: arheologia este ştiinţa ce descoperă, studiază şi interpretează cu metode şi tehnici speciale, proprii sau împrumutate, resturile materiale ale activităţii umane din trecut, care devin izvoare importante pentru cunoaşterea istorică. Prin particularităţile dezvoltării sale ca ştiinţă, arheologia apelează la rezultatele ştiinţelor naturii şi ale celor umaniste, devenind o ştiinţă de graniţă ce operează în contextul inter- şi pluridisciplinar. Vestigiile de orice natură ale activităţii umane, devenite izvoare arheologice, ca şi studiul acestora, constituie baza construcţiilor teoretice a disciplinei arheologice.

O definiţie completă a arheologiei include nu numai conţinutul subiectului ci şi tehnicile folosite pentru descrierea şi explicarea acestuia. După mai bine de un secol şi jumătate de cercetare arheologică în toată lumea s-au dezvoltat o serie de metode şi tehnici pentru descrierea şi explicarea trecutului. Acestea nu sunt suficiente, din nefericire, ele fiind legate de o bază teoretică pe care arheologul trebuie să o stăpânească cu temeinicie. Multe cercetări arheologice şi teorii sunt influenţate de contribuţiile aduse de cercetători din alte discipline academice, cum ar fi antropologii, biologii, chimiştii, geografii, fizicienii, informaticienii etc. Cercetarea multidisciplinară este esenţială pentru arheologia modernă, dar, în multe cazuri, înregistrările arheologice nu sunt tratate în sine, fapt care le face să-şi piardă sensul primordial.

Ştiinţele auxiliare ale arheologiei. Dezvoltarea arheologiei a impus recurgerea la anumite ştiinţe, unele de utilitate generală, iar altele doar pentru un domeniu mai restrâns. Ştiinţele auxiliare cu aplicaţie generală permit reconstituirea mediului fizic în care s-a dezvoltat o societate, unele ramuri economice, organizarea socială şi a caracteristicilor biologice ale speciei umane. Între acestea enumerăm paleogeografia, palinologia, paleoetnobotanica, paleontologia, arheozoologia, paleoecologia, geologia, antropologia, paleopatologia, fizica, chimia, matematica, cibernetica, ştiinţele sociale şi sociologia. Între ştiinţele auxiliare particulare se numără istoria artelor, istoria arhitecturii, studiul comparat al religiilor, epigrafia şi heraldica.

Cu ajutorul acestor discipline se ajunge la descoperirea unor date pe baza cărora se poate face reconstituirea civilizaţiei create de comunitatea respectivă. Au putut fi astfel reconstituite diferite tehnologii, iar pe baza studiului scheletelor au putut fi depistate diferite maladii congenitale ale oaselor şi s-a putut determina durata de viaţă, modul de trai, sexul şi grupele sanguine. Cercetarea arheologică a depăşit prin folosirea acestor discipline complementare, etapa romantică, având acum un caracter interdisciplinar, iar stadiul actual este de neconceput fără munca în echipă şi dotarea cu laboratoare pentru studiul interdisciplinar. Aceste metode şi mijloace de cercetare reprezintă suportul pe care se bazează abordarea integrală a istoriei civilizaţiei umane.

Arheologia şi preistoria. Termenul de arheologie a desemnat la început studiul istoriei antice ca un tot, dar termenul a fost adus, gradat, la definiţia care ne spune că aceasta este studiul reminiscenţelor materiale şi ale culturii omeneşti, folosind tehnici şi teorii specifice.

În anul 1833, omul de ştiinţă francez Paul Tournal (1805-1872) a folosit termenul de période ante-historique pentru perioada din istoria umană întinsă până la apariţia documentelor scrise. Între timp, denumirea acestei faze s-a limitat la preistorie, un sector imens al evoluţiei culturale a umanităţii care se întinde în vechime până la o vârstă de peste 3 milioane de ani. Aceasta este perioada studiată de arheologii specializaţi în preistorie.

Arheologia şi istoria. Primele mărturii scrise au fost descoperite pe malurile fluviilor Tigru şi Eufrat pe locul actual al Irakului. Vechimea acestor descoperiri este de aproape 5 000 de ani, o dată cu aceste descoperiri începând istoria.

Arheologia este sursa primară de informaţie pentru 99% din istoria umană. Istoria scrisă descrie mai puţin de o zecime dintr-un procent din acest domeniu vast. Informaţiile scrise de acum 5 000 de ani sunt destul de sărace pentru istoric, iar în majoritatea zonelor lumii scrisul apare mult mai târziu.

7

În multe zone ale lumii există până în zilele noastre comunităţi care de abia ies din preistorie. Acest proces arată cât de nuanţat trebuie privit procesul de evoluţie culturală la nivel planetar.

Istoria documentară contrastează puternic cu viziunea asupra trecutului nostru aşa cum este el reconstituit prin mărturiile arheologice. Mărturiile istorice au lacune nu atât ca precizie cronologică cât ca subiectivitate a informaţiei preluate şi transmise mai departe. Detaliile evenimentelor politice sunt mult mai competent descrise decât amănuntele vieţii satelor, de exemplu, care rămân astfel obscure. Tocmai aceste minusuri atrag cercetătorii spre domeniul arheologiei care-şi dovedeşte utilitatea şi în epoci istorice.

Categoriile arheologiei. Nimeni nu poate fi expert în toate perioadele arheologiei. Definirea acestora a luat extrem de mult timp, ajungându-se la concluzia după care arheologia are următoarele mari domenii care sunt:

Arheologia preistorică. Preistoricienii studiază timpurile foarte vechi, din ziua apariţiei primelor fiinţe umane până la limita inferioară a istoriei documentate cu înscrisuri. În cadrul arheologiei preistorice există zeci de specializări între care se distinge paleoantropologia care are drept scop stabilirea evoluţiei etapelor vieţii umane şi a artefactelor fiinţelor omeneşti primitive. Această specializare are o cooperare strânsă cu cei care se ocupă cu antropologia fizică – interesată în evoluţia biologică umană – şi cu geologii – care studiază straturile complexe în care s-au descoperit primele urme umane. Alţi arheologi sunt experţi în tehnologia prelucrării pietrei studiind populaţiile primitive şi strategiile de subzistenţă ale acestora. O altă specializare se referă la arheologii care se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei civilizaţiilor agricole studiind ceramica, cerealele, oasele de animale şi un diversificat repertoriu de situri, locuinţe, modele economice sau religioase. Alţi arheologi sunt experţi în analiza solului, a oaselor de animale străvechi, în aplicaţii pe computer, metode statistice sau doar în tehnica de săpătură.

Marile regiuni geografice ale globului sunt prea întinse pentru ca un specialist să studieze singur pe un plan teritorial foarte întins. Specificul arheologiei preistorice este de găsit în colaborarea dintre arheologii de aceeaşi specializare având drept scop realizarea unei imagini de ansamblu asupra desfăşurării evenimentului cultural preistoric pe întregul său spaţiu de exprimare.

Arheologia clasică. Arheologii acestei specializări studiază urmele marilor civilizaţii clasice ale Romei şi Greciei, necesitând în mod obligatoriu cunoaşterea limbii vechi greceşti şi a latinei antice. Majoritatea arheologilor clasicişti dau o mare atenţie istoriei arhitecturii. Mulţi dintre ei lucrează în colaborare cu istoricii, aducând noi argumente, pe lângă mărturiile documentare, prin observaţii de arheologie şi istoria artelor. În mod tradiţional, arheologii clasicişti dau atenţie obiectelor de artă, inscripţiilor şi construcţiilor, dar unii încep acum să studieze şi tipurile de probleme arheologice de habitat. Alţii se preocupă şi cu studiul problemelor sociale.

Egiptologii şi asirologii. Această categorie de arheologi reprezintă un grup microspecializat pe civilizaţiile vechi ale Egiptului şi a zonei microasiatice. Aceste specializări cer nişte condiţii speciale de cercetare. Egiptologii trebuie să cunoască fluent hieroglifele, iar asirologii, scrierea cuneiformă.

Arheologia istorică. Arheologii acestei categorii studiază situri arheologice contemporane cu mărturiile scrise. Ei examinează oraşele sau monumentele medievale (medievistică), dezgroapă aşezările coloniale (arheologia colonială), forturi de secolul XIX şi alte artefacte istorice. Majoritatea oraşelor europene necesită şi cercetarea arheologică pentru cunoaşterea completă a istoriei lor.

Arheologia istorică îşi intră în drepturi o dată cu apariţia primelor izvoare scrise, mărturii documentare. Înregistrările arheologice sunt importante pentru că ne informează asupra comunităţilor şi societăţilor care au mărturii scrise limitate.

Arheologia subacvatică. Această ramură studiază siturile arheologice scufundate şi epavele de pe fundul mărilor şi ale lacurilor. Aceşti arheologi au un spectru larg de tehnici specializate pentru înregistrarea şi săparea siturilor subacvatice. Există tendinţa de a gândi această ramură a arheologiei ca fiind ceva diferit şi exotic, dar nu este aşa. Instrumentarul arheologiei de suprafaţă este folosit integral, iar obiectivele sunt aceleaşi: să reconstituie şi să interpreteze culturile istorice. Faptul că cercetările se fac sub apă este total irelevant pentru modul în care se fac săpăturile.

8

Arheologia biblică. Ramura arheologiei cu acest nume studiază cu metode specifice faptele din Vechiul şi Noul Testament, făcând legăturile între datele istorice din Biblie şi siturile arheologice din Orientul Apropiat. Această specializare complexă cere cunoştinţe detaliate de istorie, limbi străine sau moarte (aramaica, ebraica), cât şi de arheologie.

Arheologia industrială. Arheologii acestei specializări studiază construcţii diferite datând din timpul revoluţiei industriale sau de mai târziu, cum ar fi instalaţiile industriale, staţiile de tren, pieţele, morile etc. Oricine doreşte să intre în acest domeniu are nevoie de cunoştinţe din istoria arhitecturii şi tehnicii.

Etnoarheologia. Etnoarheologii studiază societăţile vii pentru a înţelege şi interpreta mai bine trecutul. Ei examinează dinamica ocupaţiilor moderne, ca şi colectivităţile de ţărani, pentru a culege date empirice despre prezent, care pot fi utilizate în interpretarea mărturiilor arheologice. Etnoarheologii studiază fenomene cum ar fi abandonarea satelor sau modul vânătorilor de a-şi procura hrana în diferite sezoane.

¤Acestea sunt doar câteva dintre specializările arheologiei. Ştiinţa modernă este atât de complexă

încât există experţi în zeci de aspecte ale subiectului. Toţi aceşti cercetători sunt uniţi prin interesul comun în studierea trecutului umanităţii.

Obiectivele arheologiei. Indiferent dacă arheologii se concentrează asupra celor mai vechi societăţi umane – sau celor mai recente –, majoritatea lor sunt de acord în ceea ce priveşte cele patru obiective majore ale cercetării arheologice:

1. Studierea siturilor şi a conţinutului lor arheologic în contextul temporal şi spaţial, pentru reconstituirea secvenţelor culturii umane. Această activitate descriptivă reconstituie istoria culturală.

2. Reconstituirea modurilor de viaţă din trecut.3. Studierea procesului cultural şi explicarea schimbărilor culturale.4. Înţelegerea siturilor, artefactelor, resturilor alimentare şi a altor mărturii arheologice, în relaţie

cu lumea contemporană.Obiectivele arheologiei sunt diferenţiat văzute în diverse părţi ale lumii. În timp ce arheologii

europeni caută să definească arheologia ca pe o parte a istoriei, cei din Lumea Nouă o văd ca pe o parte a antropologiei. Din punctul de vedere al metodei ambele categorii folosesc înregistrarea atentă şi detaliată a artefactelor şi contextelor. Mulţi dintre arheologii care au dobândit faimă ca cercetători şi muzeografi sunt adevăraţi artizani care reconstruiesc trecutul prin îmbogăţirea cu noi date a izvoarelor scrise, de multe ori incomplete. Un motiv de departajare a celor două poziţii este cel după care arheologii europeni gândesc preistoria ca pe o istorie proprie, în timp ce restul cercetătorilor sunt mult mai detaşaţi de această cutumă. Cu toate diferenţele de ţeluri şi atitudini fiecare arheolog, indiferent de poziţia pe care o ocupă şi de opinia personală, este conştient că nu se poate apela decât la o cercetare arheologică bazată pe o informare detaliată a modului de viaţă preistoric, în strânsă corelaţie cu rezultatele obţinute de arheologia experimentală. Temele majore ale arheologiei contemporane rămân:

1. Cum au arătat cei mai vechi înaintaşi ai noştri şi când au apărut ? Cât de vechi este comportamentul uman şi când au evoluat oamenii spre vorbire ? Prin ce se distinge comportamentul uman de cel animal?

2. Când şi cum a populat (umanizat) omul globul pământesc ?3. Care au fost condiţiile, cum şi când au abandonat fiinţele umane modul de viaţă primitiv şi au

trecut la domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor, devenind sedentari ?4. Cum s-a creat civilizaţia şi ce a cauzat evoluţia complexă a societăţii spre urbanismul din care

se va trage mai târziu societatea industrială ?5. O altă întrebare este: care sunt cauzele şi mecanismele intime ale întinderii, pas cu pas, a

civilizaţiei dinspre est spre vest şi dinspre sud spre nord şi cum s-a ajuns la secătuirea de civilizaţie a fostelor focare ale acesteia ?

¤

9

Fiecare om de ştiinţă ar fi de acord că aceste patru obiective au aceeaşi importanţă, luate separat. În practică, fiecare obiectiv este -în mod uzual- complementar celuilalt, mai ales atunci când arheologii îşi argumentează cercetarea ca răspuns la întrebări specifice lansate de predecesori pentru a descrie serii de obiecte descoperite anterior.

Istoria culturii şi arheologia. Această expresie – istoria culturii – înseamnă, simplist, descrierea culturii umane extinsă cu mii de ani în urmă. Un arheolog care lucrează pentru a descifra aceste sensuri se referă la descrierea culturii din regiunea cercetată. Această descriere derivă din investigarea mai multor situri preistorice şi a artefactelor lor făcând posibilă obţinerea unor imagini ale culturii locale şi regionale extinse peste secole sau, chiar, milenii. În majoritatea cazurilor, această activitate este descriptivă, acumulând date arheologice, cronologice şi spaţiale, creând o bază pentru observarea evoluţiei particulare a culturilor şi a schimbării / transformării acestora de-a lungul timpului. Istoria culturii este reconstituită prin punerea cap la cap a secvenţelor locale ale siturilor arheologice în cadrul regional, sau chiar mai extins, al schimbărilor culturale umane. Aceasta este o premisă esenţială a oricărei lucrări despre modul de viaţă sau procesul cultural.

Mulţi arheologi care lucrează la istoria culturii sunt întrebaţi despre conservarea deficitară a artefactelor şi siturilor în momentul în care vor să facă legături între cele mai intangibile aspecte ale preistoriei umane cum ar fi religia şi organizarea socială. Aceştia susţin că se pot extrage concluzii viabile doar prin studiul rămăşiţelor materiale ale comportamentului uman antic. Din păcate, această viziune limitată asupra istoriei culturale i-a condus pe cercetători în direcţii neprofitabile, la o preocupare accentuată pentru tipurile de artefacte şi pentru cronologii locale care au transformat o mare parte din arheologie într-un tip îmbunătăţit de clasificare.

Studiul modurilor de viaţă din trecut s-a accelerat după primul război mondial. Modurile de viaţă preistorice au fost pentru prima dată studiate în contextul analizei adaptării omului la mediul ambiant. Oamenii de ştiinţă au realizat că artefactele şi structurile negăsite în contextul mediului propriu de dezvoltare dau un caracter unilateral umanităţii şi adaptării sale la mediu. În consecinţă, arheologii au început să se concentreze asupra reconstituirii modelelor de subzistenţă în vechime – studiind oasele de animale, grăunţele carbonizate, analize de sol şi sporo-polinice ş.a. – pe baza săpăturilor meticuloase. Consecinţa firească a acestui mod de abordare este colaborarea cu botaniştii, geologii, osteologii etc., fapt ce dă un caracter multidisciplinar lărgit cercetărilor arheologice. Contextul acestor studii a fost stabilit, încă, de arheologia descriptivă, preocupată de timp şi spaţiu, legate de schimbarea modelelor de aşezări umane, pe strategiile de subzistenţă şi pe împrejurările antice.

Aşa a arătat pionieratul în reconstituirea modelelor aşezărilor şi cheia pentru reconstituirea oricărui mod de viaţă din preistorie. Factori ca densitatea populaţiei şi capacitatea agricolă a pământului sunt esenţiali pentru înţelegerea acestor moduri de viaţă. În momentul descris arheologia este, încă, eminamente descriptivă, într-un cadru teoretic care a sesizat complexitatea culturii umane într-un sistem în continuă schimbare.

Procesul evoluţiei culturale. Un obiectiv al arheologiei ultimilor 30 de ani este explicarea schimbărilor culturale în preistorie şi nu numai descrierea trecutului. Arheologii având acest ţel tind să explice procesul schimbării culturale şi evoluţia în preistorie prin mijloacele specifice propriei pregătiri. În consecinţă, se doreşte explicarea faptului pentru care culturile umane din toate părţile lumii au atins stadii variate în evoluţia culturală. Uneltele umane sunt văzute ca părţi ale unui sistem de fenomene interactive, care includ atât cultura cât şi mediul cultural. Ei argumentează că preistoria este o ştiinţă în care cercetarea trebuie să fie mult mai riguroasă decât până acum. Arheologii trebuie să-şi încadreze cercetarea într-un cadru de argumente palpabile, ce pot fi fondate, modificate sau respinse când sunt studiate toate obiectele scoase dintr-o săpătură şi analizate datele arheologice rezultate. Acest mod de abordare se mai numeşte şi noua arheologie. Arheologii acestui curent cred că trecutul poate fi cunoscut în mod inerent, dacă se folosesc metode de cercetare riguroase. Astfel că, arheologia depăşeşte cu mult stadiul descriptivităţii ajungându-se la posibilitatea explicării tuturor sau cvasituturor schimbărilor culturale din trecut. Acest mod de a vedea lucrurile poartă numele de arheologie procesuală, un termen ce exprimă concentrarea asupra cunoaşterii procesului cultural în explicarea trecutului.

10

Înţelegerea mărturiilor arheologice. Bunurile arheologice sunt descrise astăzi în funcţie de experienţa acumulată de omenire până în acest moment. Tocmai aici este de găsit şi deosebirea dintre arheologi şi istorici, cercetătorii celei de a doua categorii fiind obligaţi să întrebuinţeze limbajul epocii pe care o studiază, limbajul dat de documentele scrise. Limbajul folosit de arheolog este, de multe ori, ca o limbă străină, care trebuie învăţată în instituţii specialitate. Avantajul folosirii limbajului comun este posibilitatea înţelegerii transnaţionale. De asemenea, arheologii trebuie să fie foarte atenţi la artefactele prezentului pentru a le putea înţelege pe cele ale trecutului. Din acest motiv experimentele controlate, observarea unor obiceiuri şi acţiuni contemporane, sunt vitale arheologului.

11

CAPITOLUL IIIScurt istoric al arheologiei

Dezvoltarea arheologiei pe plan mondial

Nimeni nu poate înţelege complet arheologia ştiinţifică fără să aibă noţiuni despre rădăcinile sale. Primii arheologi au fost puţin mai mult decât filosofi şi anticari cercetând curiozităţi, comori îngropate, ce se constituiau -la acea vreme- în reale provocări intelectuale. Aceşti vânători de comori au fost predecesorii primilor profesionişti, oameni de ştiinţă care s-au concentrat asupra descrierii siturilor şi care credeau că societatea umană a evoluat în etape simple, etapa finală fiind civilizaţia modernă. De la cel de al doilea război mondial arheologia a fost supusă unei transformări majore, de la o disciplină descriptivă spre o activitate extrem de diversificată care încearcă să înţeleagă cum s-au schimbat culturile umane şi cum au evoluat acestea în trecut. În această etapă s-a înţeles, din istoria arheologiei, că nici o dezvoltare în acest domeniu nu s-a făcut izolat. Toate inovaţiile în arheologie sunt rezultatul dezvoltării calităţii cercetării ştiinţifice.

Începuturile arheologiei. Cele mai timpurii preocupări legate de arheologie sunt, fără îndoială, cele ale regelui Babilonului, Nabonid, care culege statui din templele în ruină folosindu-le ca argumente pentru demonstrarea vechimii familiei sale şi legalităţii propriei dinastii.

În mileniul I î.Chr. Nabucodonosor era conştient de importanţa copierii şi păstrării textelor înaintaşilor ca un argument pentru legitimitatea propriei puteri.

Momentul dezvoltării timpurii a arheologiei este legat de speculaţiile filosofice ale grecilor din Antichitatea clasică. În secolul VIII î.Chr. filosoful grec Hesiod a scris în poemul Munci şi zile despre trecutul glorios şi eroic al regilor şi luptătorilor. El a descris cinci etape mari ale istoriei, dintre care prima era cea de aur, când oamenii pluteau în tihnă, departe de orice mizerie şi fără trudă obositoare. Ultima era etapa războiului, când toţi lucrau din greu şi sufereau.

Homer, poetul orb, descrie cetăţi, ritul şi ritualul de înmormântare al şefilor militari, tehnici de luptă şi arme caracteristice epocii, corăbii şi metodele de navigaţie, date esenţiale pentru înţelegerea istoriei civilizaţiei arhaice greceşti.

Herodot, părintele istoriei, descrie piramidele din Egipt sau mormintele scitice, ceea ce reprezintă o primă realizare meritorie pentru metoda descriptivă folosită cu atâta stăruinţă în arheologie ştiinţifică. El admiră perşii şi descrie deosebit de minuţios Babilonul.

Preotul babilonean numit Berossus descrie peregrinările războinice ale lui Alexandru Macedon, campaniile acestuia din Asia Mică, Palestina, Egipt, Persia şi Bactria (334-325 î.Chr.) fiind un exemplu pentru răspândirea culturii greceşti pe spaţii extrem de largi.

Respectul pentru lucruri vechi cu semnificaţie mistico-religioasă dar şi culturală este reflectat prin dezgroparea, transportarea şi reîngroparea osemintelor unor eroi. Cu acest prilej se descoperă şi se admiră şi inventarul depus în mormânt odată cu decedatul. Un astfel de exemplu îl găsim atunci când comandantul grec Kimon aduce osemintele lui Tezeu şi le depune într-un templu construit special pentru acest prilej, Tezeion, din cauza primejdiei persane. Aceste exemple pot continua cu cetăţile Teba şi Sparta (spartanii dezgroapă osemintele lui Oreste, fiul lui Agamemnon, şef al grecilor în vremea homerică).

Pausanias descrie monumente, mai ales temple, văzute în timpul peregrinărilor sale. El ne lasă şi idei referitoare la modul în care se realizează conservarea, dar şi protecţia operelor de artă, în antichitate.

În antichitatea romană preocupările pentru arheologie se disting fie prin interesul arătat diferitelor monumente şi obiecte de artă din epocă, fie prin cel pentru obiectele şi obiceiurile vechi sau diferitele tehnici meşteşugăreşti.

12

Plinius cel Bătrân ne transmite, spre exemplu, tehnologiile antice de obţinere a sticlei şi mozaicului, împăratul Claudius era pasionat de studiul antichităţilor şi civilizaţiei etrusce, iar împăratul Hadrian îşi mobilează villa de la Tivoli cu copii după sculpturi antice, creează aici biblioteci şi o atmosferă impregnată de istoria şi civilizaţia antică în locuinţa sa de vară. Varro, Dionyssos din Halicarnas şi Tucidide folosiseră de mai multe ori termenul de arheologie, căruia Platon îi dăduse sensul de ştiinţă veche.

Când Iulius Caesar pătrunde în oraşul Capua, biograful său Suetonius înregistrează numărul de vase din mormintele vechi descoperite cu acest prilej. Geograful Strabo descrie că fondarea coloniei romane, în vremea aceluiaşi Iulius Caesar, dispuse peste vechiul Corint s-a soldat cu numeroase descoperiri de lucruri vechi. Aceste obiecte se vând la Roma pentru preţuri deosebit de mari.

Lucretius în poemul De rerum natura spune – preluând, fără îndoială, idei din panteonul spiritual grecesc – că omenirea parcurge tehnologii de la piatră spre bronz, către fier. Acesta este un contemporan al lui Cicero şi a murit în anul 55 î.Chr.. După opinia lui, lumea a apărut drept rezultat al faptului că natura se află în veşnică schimbare. Primii oameni semănau mai mult cu animalele, dar treptat au învăţat să supună forţele naturii, să aprindă focul, să se îmbrace în blănuri, apoi apare familia şi societatea veche. În locul epocii de aur el presupune, după natura materialului din care au fost fabricate uneltele, trei epoci, după cum am mai amintit în rândurile anterioare. Acesta anticipează, fără îndoială, una dintre descoperirile fundamentale de mult mai târziu, din secolul XIX, care arată existenţa celor trei mari perioade în evoluţia omenirii.

Sigur că ideile acestuia sunt preluate de la Dicaiarh, care a trăit în secolul IV î.Chr. şi a fost primul care a susţinut existenţa a trei etape deosebite ale dezvoltării omenirii. La început oamenii se hrăneau cu ceea ce găseau în natură, fiind culegători, nu ucideau vieţuitoarele şi nu duceau războaie. Devenind vânători şi păstori, prin proprietatea asupra vitelor au apărut invidia şi luptele, iar în faza a treia oamenii au început să lucreze pământul. Se postulează, deci, existenţa a trei perioade caracterizate prin anumite forme ale vieţii economice stabilindu-se prin aceste forme un criteriu nou şi mai adecvat pentru analiza evoluţiei omului, aplicat – mai apoi – şi în ştiinţa modernă.

Idei interesante expune şi arhitectul din vremea lui Augustus şi Tiberius, Vitruvius. Acesta, în tratatul numit De arhitectura, care reflectă părerile curente ale epocii sale despre începuturile societăţii, dar – în special – despre arhitectură, explică cum a ajuns omul să-şi construiască locuinţe, dar şi cum se raportau unul la celălalt.

O dată cu generalizarea creştinismului în zona mediteraneană obiectele de cult ale vechilor religii sunt abandonate. Oficialii noii religii colecţionează şi ocrotesc, uneori, vestigiile vechilor culte. Într-o cronică bizantină se descrie faptul că la distrugerea prin foc, în anul 475 d.Chr., a palatului lui Lausus din Constantinopol s-au pierdut statui precum Afrodita din Knidos (Praxitele), statuia Atenei descoperită în templul lui Amasis din Egipt şi replica statui lui Zeus din Olimpia (Fidias).

Speculaţii în ceea ce priveşte vârstele omenirii şi alte observaţii specifice epocii descrise anterior erau foarte frecvente în scrierile clasice chinezeşti. În timpul dinastiei Song (960-1279 d.Chr.) se constată o renaştere a respectului pentru tehnologiile de prelucrare bronzului şi altor materiale dezvoltate în timpul dinastiilor Shang şi Han (1700 î.Chr.-220 d.Chr.), dar şi mai timpuriu. În anul 1092 d.Chr. învăţatul Lu Dalin face un catalog cu astfel de antichităţi ce se imită în vremea Song.

La începuturile creştinismului marea masă a credincioşilor credeau – spre deosebire de o parte din clerici – că pot distruge fără frică bunurile antichităţii, considerate păgâne. Unele monumente păgâne scapă distrugerii devenind locuri de cult creştine. Unele mitologii create în evul mediu timpuriu includ şi personaje antice, devenite deja mitologice, precum Brutus, în rândurile lor.

Cruciadele, cu toate distrugerile cauzate de îndelungatele conflicte armate generate de conflictul ideologic inter-religios, au şi un rol pozitiv ducând la cunoaşterea nemijlocită a Orientului pa cale de a fi uitat de Europa creştină.

În anul 1162 Columna lui Traian, monument simptomatic pentru istoria naţională a românilor scapă de la distrugerea timpului şi a necunoaşterii prin decretarea sa ca monument al eternităţii.

13

Secolele Renaşterii au arătat o mare curiozitate intelectuală faţă de istoria umanităţii şi lumea clasică. Oamenii avuţi şi fără o ocupaţie riguroasă au început să călătorească în Grecia şi Italia studiind antichităţile şi colecţionând opere de artă antică. În curând, colecţionarea a devenit una din marile pasiuni ale celor bogaţi şi puternici, iar studiul artei greceşti şi romane una dintre preocupările majore ale oamenilor de ştiinţă. Acum – după unii cercetători ai istoriei arheologiei – s-ar găsi şi primul arheolog, Ciriac din Ancona (1391-1451 d.Chr.), părintele arheologiei, cel care realizează releveul tuturor monumentelor păstrate în Roma, contribuind la renaşterea respectului pentru antichitatea clasică.

Asia este tot mai cunoscută datorită dezvoltării comerţului cu mirodenii, dar şi activităţii de emisar papal al lui Marco Polo, acesta fiind un adevărat deschizător de drumuri în reamintirea pentru Europa a unor civilizaţii cândva cunoscute, devenite în acel moment legendare.

Benjamin de Toledo face un tur al lumii între anii 1160-1673. El vede în Mesopotamia Ninive şi Babilonul, descriindu-le.

Vasco da Gama face descoperiri foarte importante după anul 1498 deschizând noi regiuni pentru cercetarea istorică.

Un rol important în dezvoltarea arheologiei l-au avut descoperirile geografice, care au adus informaţii despre popoare ce trăiau în regiuni aflate la mari depărtări şi care au dus la apariţia unor noi modele de gândire. Construcţiile de edificii în zonele nou cucerite au scos în evidenţă, prin lucrările de fundaţie, existenţa unor artefacte sau monumente mai vechi, iar colecţionarea operelor de artă din zonele nou-descoperite a deschis gustul pentru formarea unor cabinete de curiozităţi şi colecţii ce vor constitui nucleele unor mari muzee. Teritoriile nou descoperite au contribuit la însănătoşirea finanţelor europene (prin infuzarea unor mari cantităţi de aur şi argint), comerţului (prin iniţierea unor linii maritime şi terestre) şi, chiar, a sănătăţii (prin aducerea mirodeniilor şi a unor plante), industriilor (plantele tehnice) şi alimentaţiei (noi plante rădăcinoase şi cerealiere).

Imaginaţia se înfierbântă acum atât de tare încât unii pictori caută să înfăţişeze, cu prea puţine argumente, mari realizări ale antichităţii. Astfel că pictorul Peter Bruegel cel Bătrân (cca. 1515-1569) îşi închipuie, într-o operă deja clasică, Turnul Babel.

Leonhard Rauwolff localizează Turnul Babel în timpul unei expediţii realizate în Siria, Palestina şi Mesopotamia între anii 1573-1576. La zece ani după aceea englezul John Eldred descrie acest zigurat comparându-l cu catedrala St. Paul din Londra. John Cartwright face acelaşi lucru în anul 1611. Acesta vizitează şi Persepolis descriind monumente între care palatul regelui Cyrus. În anul 1615 italianul Pietro della Valle face o excursie de 10 ani în Asia, locuind un an în India. El descrie Babilonul şi Ur-ul, copiază o inscripţie de la Persepolis şi aduce la cunoştinţa Europei scrierea cuneiformă. Acelaşi Babilon este descris şi de Claudius Rich (1787-1821) care publică în anul 1815 Descrierea ruinelor Babilonului.

În această perioadă îşi realizează activitatea de colecţionar Thomas Howard (1585-1646) care adună sculptură şi inscripţii cu ajutorul unor agenţi din Grecia, Italia şi estul egeean. Antichităţile adunate la Londra exercită o mare influenţă asupra filosofului Thomas Bacon care este profund emoţionat când vizitează grădina proprietăţii colecţionarului.

Toate aceste descoperiri fac ca Societatea regală din Londra să organizeze o expediţie în anul 1667 pentru cunoaşterea mai aprofundată a acestor realităţi. Astfel că se descrie Persepolis-ul şi Palmira. Rezultatele acestor expediţii sunt publicate în anul 1695.

Anul 1692 aduce prima săpătură arheologică în Japonia de către un nobil local care descoperă două morminte şi o inscripţie. Această iniţiativă este o consecinţă firească a înfloririi confucianismului în această perioadă (Endo, 1603-1868) şi zonă a Pământului, doctrină care împinge la cunoaşterea naturii, rocilor, plantelor etc.

În anul 1748 guvernatorul Coreei face săpături în urma cărora descoperă şase morminte din dinastia Koryo (918-1392).

O dată cu secolul XVIII a început o etapă crucială pentru dezvoltarea arheologiei. Se organizează mari expediţii de explorare a unor aşezări romane şi necropole etrusce.

O nouă eră în arheologia clasică a început odată cu primele săpături arheologice din faimosul oraş roman Herculaneum (1738). Săpăturile de aici au scos la iveală incredibilele detalii ale unuia

14

dintre oraşele romane îngropate în urma erupţiei Vezuviului din anul 79 d.Chr. Aceste săpături au dus arheologia şi practicanţii acesteia într-un tărâm spectaculos, la Pompei cenuşa a conservat corpuri umane în ipostazele specifice fricii sau repausului, surprinse aşa în urma erupţiei fulgerătoare.

Colecţionarii avuţi au fost atraşi de ţările mediteraneene, pe când cei cu posibilităţi financiare mai reduse stăteau acasă şi făceau speculaţii asupra istoriei antice a Europei sau asupra construcţiei mormintelor, fortificaţiilor şi a unor monumente spectaculoase, cum ar fi Stonehenge în sudul Angliei. Întrebările fireşti care se puneau erau: cât de vechi sunt aceste structuri ?; sau asemănat indienii americani cu insularii din Mările sudului sau cu alte popoare civilizate ? etc. Singurul mod de a afla răspunsuri la acest întrebări se găsea în săparea siturilor vechi.

Săpăturile din secolul al XVIII-lea au dat la iveală o masă de topoare din piatră sau bronz, vase de lut, bijuterii de aur, schelete îngropate împreună cu diverse obiecte. Combinaţiile de obiecte descoperite stârneau confuzii. Unele morminte conţineau aur şi bronz, altele numai unelte de piatră, iar în altele se găseau urme de incineraţie în vase mari. Descoperirile atrăgeau, fără îndoială, întrebări în ceea ce priveşte apartenenţa acestora, cronologia internă sau amplasarea culturală. În acel moment dezordinea stăpânea descoperirile arheologice şi interpretarea acestora. Acum, preistoria avea rolul unei sacoşe în care se depozitează bunuri exotice.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea au loc expediţiile lui Napoleon care, în special prin cea egipteană, duc la startarea cercetărilor ştiinţifice cu privire la antichităţile orientale şi nord-africane. Acum se inventariază şi repertoriază antichităţile egiptene şi prin descoperirea şi descifrarea de către Jean-Marie Françoise Champollion (1790-1832) a inscripţiei de la Rosette (1822) s-a ajuns la descifrarea scrierii hieroglife.

În această perioadă se încearcă organizarea cercetărilor arheologice ştiinţifice, în funcţie de limitele metodologice şi tehnologice ale vremii, şi apar primele publicaţii de specialitate precum Societatea Anticarilor publicată în anul 1791. Cu aceste prilejuri se elaborează teorii şi concepte legate de diferite idei ce apar în civilizaţia greco – romană, punându-se accentul pe explorare, arheologia devenind o ştiinţă istorică importantă pentru cunoaşterea istoriei vechi, fapt pentru care Johann Joachim Winkelmann (1717-1768) este socotit părintele arheologiei clasice. Acesta a fost un exponent al şcolii clasice de arheologie, lucrările sale fiind reprezentative pentru a doua jumătatea a secolului al XVIII-lea. El este unul dintre principalii autori ai publicării rezultatelor cercetărilor de la Pompei şi Herculanum. De asemenea s-a ocupat şi cu studiul şcolii greceşti clasice de sculptură şi pictură. Lucrarea sa monumentală este Istoria artei vechi (1764).

De acest moment se leagă şi activitatea a doi englezi Sir William Hamilton (1730-1803) şi Lady Emma Hamilton care cercetează cimitire campaniene la Neapole (1764-1766) sau Nola (1790) publicând vestigii etrusce.

Acum se elaborează şi primele ghiduri arheologico-turistice ale diferitor regiuni nou cercetate ale lumii.

¤Unul dintre motivele confuziei primilor arheologi a fost faptul că nu aveau idee de când trăiau

primii oameni pe pământ, neavând posibilitatea datării obiectelor descoperite în săpăturile arheologice. În acelaşi timp, majoritatea cercetătorilor credeau că Geneza, în capitolul I, spunea povestea adevărată şi nu alegorică a Creaţiei. În această perspectivă Dumnezeu a creat lumea în şase zile. Povestea lui Adam şi Eva oferea o explicaţie consistentă asupra creaţiei omenirii şi a populaţiei globului. În secolul al XVII-lea (1650) arhiepiscopul James Ussher a folosit genealogiile din Vechiul Testament pentru a calcula că lumea a fost creată în noaptea dinaintea zilei de 23 octombrie 4004 î.Chr. Această cronologie aloca 6000 de ani (4000 de ani î.Chr. şi 2000 de ani d.Ch) pentru întreaga istorie şi devenire a omenirii. Venerabilul Beda plasează Creaţia în 3952 î.Chr., în alte scrieri această dată fiind 3761 î.Chr.

În acest timp arheologii cercetau morminte din Europa, navigatorii explorau mările şi oceanele lumii adunând informaţii despre populaţiile primitive întâlnite, aflate în diverse stadii de cultură, iar câţiva oameni de ştiinţă au început să aşeze preistoria într-o nouă perspectivă, vizând progresul uman în timp, de la simplu la complex.

15

În paralel, noi descoperiri arheologice aduceau dubii asupra cronologiei biblice. Oasele animalelor – cum ar fi elefantul, cămila sau hipopotamul – au început să fie găsite în albiile râurilor din Europa, de multe ori asociate cu unelte de piatră cioplită create, în mod evident, de om.

Acum puţini oameni de ştiinţă aveau curajul, evidenţiat prin textul scris, de a susţine că aceste obiecte sunt mai vechi de 6 000 de ani. Chiar şi cei mai glorioşi exponenţi ai ştiinţei vremii au crezut că oamenii au populat lumea timp de 6 000 de ani glorioşi, într-o lume minunată care abunda de o existenţă încântătoare. Această concepţie este solitară până în jurul anului 1860.

Pentru a înţelege modul de formare al teoriilor moderne în arheologie trebuie să reparcurgem o perioadă de aproape trei secole. Teoria expusă este respectată de toată lumea prin autoritatea dată de respectul faţă de biserică. Spiritul căutător al omului a făcut ca să se dezvolte o categorie de oameni care prin activitatea lor vor contribui, de multe ori fără voia lor, la erodarea imaginii biblice a Creaţiei, anticarii. Astfel ştim că Henric al VIII-lea avea un anticar pe nume John Leland (1533). Acesta face studii în cele mai cunoscute Universităţi ale momentului şi descrie -în urma unui tur al Angliei şi Ţării Galilor- monumente şi inscripţii romane. Alt anticar, William Camden (1551-1623), publică în anul 1586 lucrarea intitulată Britannia. Observaţiile acestuia se bazează pe drumuri şi descrieri făcute personal la Stonhenge, valul picţilor sau valul lui Hadrian.

Alţi anticari celebrii sunt Johan Bure (Suedia) şi Ole Worm (Danemarca). Aceştia îşi aduc contribuţia la dezvoltarea învăţământului superior cu privire la antichitatea clasică din ţările lor. Un alt suedez ce ajunge cunoscut ca şi anticar este Olof Rudbeck, unul dintre primii care înţelege importanţa recoltării obiectelor după criterii atente, stratigrafice empirice.

În Germania activitatea anticarilor în legătură cu studiul antichităţii clasice este uşurată, în mare măsură, de Tacitus care descrie în bună măsură vechii germani.

Un anticar al centrului şi estului Europei este Jan Johnston care publică în anul 1632 volumul Thaumatographia Naturalis în care descrie vase şi alte artefacte.

Construcţia palatului Versailles a dus, fără voia regilor Franţei, la dezvoltarea arheologiei perioadei anticarilor. În anul 1685 un nobil local Robert Le Prévôt începe să exploateze piatră pentru interesul amintit, dar şi pentru construirea unui pod. Lucrările de exploatare a pietrei se transformă în cercetare arheologică, descoperindu-se schelete, topoare de piatră, vase ceramice ş.a. Săpăturile de la Cocherel devin astfel un exemplu pentru definirea perioadei neoliticului târziu. În anul 1719 fratele lui Robert Le Prévôt, Bernard de Monfaucon, realizează o lucrare în care artefactele descoperite de primul sunt folosite pentru a demonstra cronologia preistorică a acelei părţi a Europei, rămânând ca un îndreptar pentru istorici mult timp de acum încolo. Aceste observaţii vor duce la evoluţia ideilor despre perioadele foarte vechi prin adnotările aduse de Georg Agricola (geolog şi mineralog german) şi pe baza observaţiilor mai vechi ale lui Michele Mercati (1541-1593) (naturalist italian, autorul lucrării Metallotheca). Opera ultimului este publicată postum în anul 1717 (în ea apare denumirea de paleolitic).

John Aubrey William Camden

16

Joseph Prestwich (stânga, pe scaun) Jacques Bucher de Perthes

Aceste descoperiri şi constatări fac ca anticarul german A. A. Rhode să reconstituie, în anul 1720, modul de realizare a unor artefacte din piatră, iar Antoine de Jussieu compară aceste unelte cu unele provenite din Canada sau din zona Caraibelor.

John Aubrey este anticarul care descrie o seamă de monumente din Wiltshire, numele său legându-se de studierea monumentelor de la Stonehenge şi Avebury, legându-le de religia druidă. Lucrarea vieţii acestui anticar este Monumenta Britannica. Aceasta este realizată cu acurateţă ştiinţifică, concluziile lui influenţând interpretarea monumentelor sub forma unor cercuri de piatră. Opera lui este influenţată de prietenii săi între care se detaşează filozoful Thomas Hobbes şi anticarul Elias Ashmole.

Teoriile lui John Aubrey sunt dezvoltate de un alt anticar, succesor al acestuia, William Stukeley. Acesta studiază monumentul megalitic de la Silbury Hill, alte vestigii preromane şi drumul roman de la Mindelhall la Bath. Stukeley continuă să aloce druizilor monumentele megalitice realizate din pietre dispuse circular.

Evoluţia anticarilor expusă pe scurt în rândurile anterioare a făcut să se nască la Londra, în anul 1707, Societatea anticarilor, al cărei preşedinte este, din anul 1717, William Stukeley. Din anul 1770 societatea are o publicaţie anuală proprie, Archaeologia.

Secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea a arătat – după cum am mai afirmat de atâtea ori –, un interes deosebit pentru arheologie, geologie şi ştiinţele naturii. O explozie de cunoştinţe în ştiinţe au coincis cu revoluţia industrială. Geologii erau în prima linie, studiile lor fiind stimulate de construcţiile industriale, cum ar fi cele ale şoselelor şi canalelor.

Una dintre cele mai vechi descoperiri cunoscute având drept obiect complexe arheologice de epoca pietrei este făcută de John Conyers, lângă Londra, în anul 1690. Aceste artefacte şi resturi umane sunt atribuite unor epoci preromane, descoperitorii nefiind încă de acord cu teoria omului pre-Adamic sau antediluvian aşa cum a fost definită aceasta de Isaac Lapeyrère în lucrarea Sistemul teologic după presupoziţia bărbatului înainte de Adam, apărută la Amsterdam şi Londra în anul 1655. Teoria era, fără îndoială, revoluţionară şi greu de crezut. De altfel ea se rezumă la o viziune literară, romantică şi paternalistă asupra perioadei antediluviene.

După anul 1760-1770 şi până către primele decenii ale veacului următor se constată dezvoltarea ideilor cu privire la originea şi evoluţia omului şi a culturii create de acesta în strânsă legătură cu Iluminismul. Reprezentanţi de seamă a acestuia cum ar fi Voltaire şi Montesquieu în Franţa sau John Locke sau David Hume în Scoţia contribuie la aşezarea teoretică a ideilor legate de arheologie, ca metodă de cercetare şi istorie, ca ştiinţă socială.

Sir Thomas Pownall vizitează în anul 1769 situl preistoric de la Newgrange, în Irlanda. Acesta revine la ideile lui M. Mercati şi compară evoluţia societăţii cu unele evenimente din natură având şi „acceptul” lui Lucretius din lucrarea De rerum natura. Sistemul de evoluţie în trei epoci imaginat de mult timp de Mercati este folosit pentru organizarea Muzeului Naţional Danez de la Copenhaga realizat de Christian Jurgensen Thomsen.

17

Aceste momente nu sunt lipsite de accente epice legate de vechii strămoşi care înduioşau prin sălbăticia lor, dar şi prin modul de viaţă curat, simplu şi sănătos. Tocmai de aceea – şi, poate, pentru a da exemple moralizatoare – nobilii caută să supravegheze lucrările de construcţie ce se fac în aceste momente sau chiar să conducă unele de cercetare directă. Astfel, William Cunnington (1754-1810) şi Richard Colt-Hoare (1758-1838) supervizează săpături ce au loc în zona Stonehenge în anul 1807. În urma acestor cercetări se naşte o carte scrisă într-o viziune profund romantică Ancient History of South Wiltshire (1812) de Colt-Hoare.

Înţelegerea descoperirilor din ţările Europei Occidentale nu se poate face fără cunoaşterea realităţilor etno-culturale din Orient sau de la porţile acestuia. Astfel, colecţionarii şi cercetătorii perioadei au cercetat nu numai materiale foarte vechi sau de epocă romană, dar şi antichităţile greceşti. Dr. Edward Daniel Clarke realizează o importantă colecţie de sculpturi şi inscripţii antice la biblioteca Universităţii Cambridge (1803).

Un alt cercetător perseverent al realităţilor din zona egeeană a fost Thomas Bruce. Acesta mijloceşte aducerea unor opere antice de pe Acropola Atenei la British Museum.

Teoria evoluţionistă. Definire şi sens. Primul profil geologic realizat după criterii riguroase aparţine lui Niels Stensen (1699), cercetător de origine daneză. Acesta constată că straturile mai vechi sunt mai adânci decât cele mai noi. Prima aplicare a acestei metode la cercetarea arheologică a acestei opinii este făcută de englezul John Frere (1797). El distinge 13 niveluri de depunere diferite într-un strat arheologic de 4 m.

John Evans (1832-1908)

În anul 1771 un pastor german pe nume Johann Friedrich Esper descoperă oase umane împreună cu resturi de urs şi alte resturi osteologice lângă Bayreuth şi speculează timpul lor de încadrare, considerându-le antediluviene. Constatările acestuia se bazau pe cunoaşterea unor teorii pe care le vom expune în continuare.

William Smidt (1769-1839) a fost unul dintre cei care au studiat geologia, identificând tipurile de straturi arheologice şi de fosile umane care au apărut şi dispărut simultan peste tot în lume. El a

18

susţinut că rocile de pe pământ sunt rezultatul unui proces geologic continuu şi natural. Lucrarea sa de bază se numeşte Harta geologică a Angliei (1815).

James Hutton (1726-1797) a susţinut în lucrarea Teoria Pământului că Terra s-a format în urma unui proces natural, nu prin intervenţia divină sau prin Potop.

Teoriile lui Hutton şi Smith au fost avansate ca uniformitarianism şi au stârnit furori, deoarece atacau esenţa cronologiei biblice a lui Ussher prin faptul că argumentau că Pământul este rezultatul unui proces natural şi nu al intervenţiei divine. Dacă se acceptă aceste teorii se presupune – implicit – că omenirea a trăit pe Pământ multe mii de ani.

Un pas înainte în definirea teoriei evoluţioniste este făcut de Georges Cuvier (1769-1832). El închipuie un sistem original de clasificare al regnului animal studiind fosile prin metoda paleontologică şi a anatomiei comparate. El este numit profesor la College de France (din anul 1789). În anul 1908 Cuvier stabileşte că fosilele de elefanţi descoperite în straturile geologice sunt de alt tip decât formele cunoscute astăzi şi că fosilele umane asociate cu acestea sunt mai vechi decât Biblia.

Dezbaterea asupra vechimii omenirii a culminat, în anul 1855, cu publicarea Teoriei evoluţiei şi selecţiei naturale a lui Charles Darwin şi verificarea contemporaneităţii oamenilor vechi cu animalele dispărute, prin apariţia teoriei stratigrafiei geologice care stipula că straturile mai adânci sunt mai vechi, teorie care conferă soliditate ştiinţifică observaţiilor empirice de până acum.

Charles Darwin (1809-1892) a început să-şi formuleze teoriile ca rezultat al unei expediţii ştiinţifice de cinci ani în jurul lumii, la bordul navei Beagle, între anii 1831-1836. Întors în Anglia, Darwin şi-a adâncit şi mai mult cercetarea în ceea ce el a numit probleme ale speciilor. El a realizat că teoria sa implică faptul că variaţiile favorabile acumulate în organismele vii în perioade lungi de timp trebuie să rezulte în naşterea a noi specii şi în stingerea celor vechi. Fiind un om timid, Darwin a amânat publicarea rezultatelor sale, dar teoria sa – evoluţionismul – a ţinut piept (mai mult decât uniformitarianismul) interpretării sacrosante a Creaţiei din Geneză. El şi-a menţinut părerile timp de 20 de ani, până când, un alt biolog, Alfred Wallace, i-a trimis un eseu în care ajungea la aceeaşi concluzie. Darwin a schiţat o formă preliminară a lucrării, intitulând-o Asupra originii speciilor (1859).

Această lucrare ştiinţifică clasică descrie evoluţia şi selecţia naturală dând o explicaţie teoretică pentru diversitatea formelor vii de viaţă şi a fosilelor. Evoluţia prin selecţie naturală nu explică, desigur, în totalitate, fenomenele naturale, dar dă un mod de interpretare pentru schimbările biologice din decursul timpului. Previzibil, teoria lui Darwin a făcut furori, îngrozind multă lume prin aceea că fiinţele umane se trag din maimuţe. În curând, teoria sa a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică şi a format baza teoretică pentru unele descoperiri arheologice importante.

Descoperirea artefactelor umane asociate cu oase de animale dispărute nu erau noutăţi la acea dată (1859) deoarece multe din obiecte fuseseră anunţate ani de zile de către săpătorii amatori entuziaşti. Unul dintre cei mai insistenţi a fost ofiţerul vamal francez Jacques Boucher de Perthes, care a colecţionat unelte de piatră şi oase de animale din mormintele de pe râul Sômme şi în valea acestuia, lângă Abbeville, în nordul Franţei, între anii 1837-1860. El a fost ridiculizat de către oamenii de ştiinţă când a afirmat că cei care au folosit toporaşele de mână au trăit înainte de potopul biblic. Dar a insistat, iar colecţia sa a atins o dimensiune impresionantă în anul 1859. Veşti despre obiectele găsite de acesta au ajuns la urechea anticarului John Evans şi a geologului Joseph Prestwich. Ei l-au vizitat pe de Perthes şi au examinat colecţia sa şi siturile descoperite. Într-un loc, J. Evans a descoperit un toporaş de mână în acelaşi loc cu un os de hipopotam. Cei doi vizitatori ai lui de Perthes au fost convinşi că cele găsite de el constituie dovada unei lungi antichităţi a omenirii, concluzie posibilă intelectual datorită existenţei teoriilor uniformitarianiste şi evoluţioniste. Acceptarea rapidă a acestei idei a devenit, imediat, inevitabilă.

Imediat s-a pus problema identităţii, a modului în care arăta, strămoşul direct al omului. Răspunsul a venit când în anul 1856 s-a descoperit, într-o peşteră de lângă Düsseldorf, în regiunea germană Neanderthal (valea Neanderthal), un craniu uman primitiv. Acesta avea arcadele proeminente şi o porţiune de craniu turtită asemănătoare, doar în parte, craniului rotund al lui Homo sapiens. Oamenii de ştiinţă s-au împărţit în două tabere. Cei mai mulţi dintre ei au considerat

19

craniul de la Neanderthal ca fiind cel al unui idiot patologic modern. A doua grupare, o minoritate în cadrul căreia îl putem găsi şi pe biologul englez Thomas Huxley, a considerat că acel craniu provenea de la o fiinţă umană primitivă, probabil a uneia dintre acelea care au făcut primele unelte din piatră. Huxley însuşi nu numai că a susţinut teoria evoluţionistă, dar a şi exprimat una dintre problemele fundamentale cu care arheologii se confruntă: constatarea locului pe care omul îl ocupă în natură şi relaţia sa cu universul lucrurilor. În timpul în care el exprima aceste cuvinte, oamenii de ştiinţă realizau că trecutul dinaintea mărturiilor scrise putea fi cunoscut şi că omenirea a evoluat biologic şi cultural de-a lungul unei perioade foarte lungi de timp.

Charles Lyell (1797-1875) vizitează şi el în anul 1859 cercetările sistematice ale lui Boucher de Perthes de la Abbeville confirmând concluziile acestuia.

În Africa se descoperă tot mai multe unelte de piatră şlefuită şi perforată sau de piatră cioplită. E. C. Hore, un marinar descoperă, în anul 1877, obiecte de piatră în zona Tanganika, trimis fiind într-o misiune de prospectare de Societatea misionară din Londra.

Între anii 1840 şi 1860 se descoperă şi în India multe unelte cioplite sau şlefuite, realizate din piatră, care confirmă supoziţiile europene.

Progresul uman văzut prin prisma evoluţionismului. După cum am putut constata ideea de progres uman nu este una nouă. Ideea de progres suferă un oarecare declin în secolul al XVIII-lea, fapt ce nu se mai poate afirma pentru următorul secol, unul al revoluţiei industriale. În anul 1850, sociologul Herbert Spencer (1820-1903) declara deja că: progresul nu este un accident ci o necesitate; este un adevăr al naturii.

C. J. Thomsen

Teoria evoluţionistă a lui Darwin a apărut pentru mulţi gânditori ca o extensie a doctrinelor progresului social. Noile teorii au deschis o perioadă enormă de timp preistoric pe care arheologii perioadei victoriene trebuiau să o umple cu fapte. Cele mai vechi obiecte au fost găsite de Boucher de Perthes în valea râului Somme. Mai târziu au fost descoperite – datând tot din preistorie – marile peşteri din Sud-vestul Franţei databile într-un timp în care mai trăiau în Europa hipopotamii sau renii. Şi mai târzii s-au dovedit a fi, din punct de vedere cronologic şi cultural, descoperirile de sate preistorice găsite pe fundul lacurilor elveţiene între anii 1853-1854.

Mulţi arheologi au căutat să trateze oamenii preistorici ca pe nişte artefacte biologice. Saturaţi de mii de obiecte din piatră cioplită şi de siturile arheologice de o bogăţie greu de imaginat, ei au

20

încadrat obiectele descoperite într-o serie lungă de epoci, asemănătoare erelor geologice, epoci prin care ar fi trecut orice societate umană. Progresul universal al omenirii a atins un anumit statut când un arheolog francez, Louis Laurent Gabriel de Mortillet (1821-1898), l-a numit Marea lege (1867). Dar, pe măsură ce cercetarea arheologică s-a extins în Europa şi în alte regiuni ale globului, incredibila diversitate a experienţei umane timpurii a devenit vizibilă prin mărturiile arheologice.

Marile civilizaţii ale Orientului Apropiat au fost reconstituite de Henry Layard (1817-1894) şi alţii, iar marile complexe religioase din America Centrală au fost descrise într-o formă nouă. Arta paleolitică a fost acceptată ca autentică la câţiva ani după ce au fost descoperite picturile rupestre din peştera Altamira din nordul Spaniei, în anul 1879. Totuşi, mari părţi din America de Nord şi Africa nu au arătat semne ale civilizaţiei dezvoltate. Ideea obsedantă din acel moment era că marile centre religioase din Mesopotamia au fost abandonate, iar o artă egală cu cea din faimoasele peşteri franco-cantabrice nu a mai apărut mii de ani. În acest context a apărut ideea de regres, oamenii de ştiinţă au devenit din ce în ce mai puţin siguri că omenirea a avut o preistorie comună şi un progres constant. A apărut o nuanţă de îndoială la concluzia după care omenirea a progresat considerabil şi constant din momentul naşterii sale.

Unul dintre gânditorii epocii care s-a preocupat de aceste aspecte a fost Edward B. Tylor (1832-1917). Acesta a făcut parte din categoria primilor antropologi victorieni, pionier al unui domeniu ce se dezvoltă dintr-un puternic interes faţă de instituţiile umane, de asemenea, evoluţionist. El a studiat dezvoltarea umană în toate formele ei, de la topoarele de piatră din valea râului Somme, la templele mayase şi la civilizaţia victoriană. Originile civilizaţiei ar putea fi căutate în modelele mai simple de viaţă ale oamenilor primitivi. Dacă topoarele de piatră făcute de aborigenii australieni au fost asemănătoare cu cele găsite pe terasele râurilor vechi din Europa, atunci poate că obiceiurile de nuntă ale australienilor erau asemănătoare cu cele ale europenilor din paleolitic. Majoritatea datelor lui proveneau din două surse: descrierea oamenilor primitivi actuali şi descoperirile arheologice ce exemplificau trecutul îndepărtat. El a considerat că există trei niveluri ale dezvoltării umane: sălbăticie din care printr-un stadiu de barbarism se ajunge spre civilizaţie, cea mai complexă condiţie umană.

Antropologul american Lewis Morgan (1818-1881) a mers mai departe decât Tylor. El a subliniat nu mai puţin de şapte perioade (etnice) ale progresului uman în lucrarea Societatea antică (1877). Ca şi la Tylor, stadiile lui Morgan încep de la sălbăticie şi ajung la cele mai înalte realizări ale omenirii, la stadiul de civilizaţie. Cele şapte niveluri ale sale s-au dezvoltat aproape raţional şi independent în diferite părţi ale lumii.

Teoriile lui Morgan au influenţat puternic pe filosofii comunişti Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895). Ei au constatat, prin aplicarea ideilor teoriei lui Morgan, existenţa unui comunism primitiv (noţiune prin care înţelegeau că oamenii îşi împărţeau resursele în mod egal) pe care-l considerau erodat o dată cu apariţia societăţii industriale.

Asemenea noţiuni de progres uman au fost uşor de apărat într-o lume ale cărei frontiere erau neexplorate total. În anul 1870 nu exista încă noţiunea de preistorie a lumii, în pofida obiectelor descoperite în Europa, în Mediterana sau în America de Nord. Experţii au apelat la structurile evoluţiei biologice şi sociale pentru a explica uimitoarea diversitate umană, fără a merge mai departe.

Evoluţia uniliniară şi difuzionismul ca teorii ale secolului XIX. Spectaculoasele descoperiri ale sfârşitului secolului XIX au avut loc în timpul în care antropologia devenea una dintre ştiinţele sociale. Antropologul englez James Frazer a expus obiectivele pe termen lung ale antropologiei în anul 1890. Antropologii – a spus el – au descoperit legile generale care au guvernat istoria umană şi care vor continua să guverneze dezvoltarea umană în viitor. Ele defineau originea sau, mai degrabă, fazele rudimentare, pruncia şi copilăria societăţii umane. Remarcile sale au reflectat o rigoare profesională crescândă printre cei care studiau umanitatea, corespundeau unui anume rafinament intelectual în modurile de clasificare ale trecutului şi a metodelor de săpare.

Evoluţia uniliniară este o concluzie filosofică asupra unui mod de dezvoltare a societăţii. Antropologia s-a format dintr-o serie de filosofii intelectuale diverse. Acestea includ evoluţia biologică, noţiunea de progres social şi ideea de evoluţie culturală. O influenţă foarte importantă a

21

avut-o contactul constant între civilizaţia occidentală şi alte societăţi umane cu structuri sociale diferite. A fost uşor pentru antropologii care corespondau cu misionari şi exploratori din toată lumea să afirme că civilizaţia victoriană a fost apogeul acumulărilor umane. Marele volum de date antropologice şi arheologice pe care l-au colectat a fost folosit pentru a construi o schemă universală a evoluţiei culturale uniliniare. Cu alte cuvinte, toate societăţile umane au avut puterea să evolueze de la modul simplu, vânătoresc, de viaţă, la un stadiu de civilizaţie avansată. Dar, multe dintre aceste societăţi, nu au reuşit acest lucru niciodată.

Astăzi, evoluţia uniliniară pare o explicaţie pentru originea societăţii şi evoluţia acesteia (trebuie să ne reamintim, însă, că fiecare generaţie de arheologi priveşte lumea prin propriile-i puncte de vedere asupra dezvoltării sociale şi politice). În acest context, primii arheologi nu au constituit o excepţie, pretinzând că propria lor civilizaţie a fost cea mai bună perioadă a acumulărilor umane. Cu cât mai multe date erau acumulate din cercetarea arheologică şi antropologică din toată lumea, a devenit tot mai clar că o schemă universală a evoluţiei uniliniare era un mod total nerealist de interpretare a istoriei lumii.

Difuziunea şi difuzioniştii apar, ca teorie filosofică, atunci când cunoştinţele arheologice au înflorit, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de la XX-lea, ca o recunoaştere a diversităţii culturale umane de-a lungul preistoriei.

Difuziunea de obiecte şi idei de la un popor la altul a fost recunoscută de timpuriu ca o explicaţie validă a schimbării culturale în preistorie. Difuzionismul a fost popular printre arheologi în special la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca o reacţie împotriva ideii schimbării uniforme a culturilor, apărut sub presiunea constatării că schimbările culturale pot fi explicate şi prin presiuni exterioare. Astfel s-a explicat, spre exemplificare, originea micenienilor descoperiţi de Heinrich Schliemann în anul 1874, sau a civilizaţiilor Orientului Apropiat, proaspăt descoperite la acel moment.

Săpăturile lui Heinrich Schliemann

În formele sale cele mai extreme, difuzionismul colportează presupunerea că multe invenţii umane cu originea într-un singur loc s-au difuzat în toate părţile lumii, prin comerţ, populaţii în migraţie, contacte culturale sau exploratori, lucru greu de preluat în întregime ca fiind valabil. Ideile

22

difuzioniste, simple, erau foarte populare la timpul citat. Ele aveau avantajul că erau uşor de formulat şi de înţeles, existând şi ceva romantic în ideea unei vaste migrări a unor popoare de la un capăt la celălalt al lumii.

La începutul secolului XX, anatomistul englez Elliot Grafton Smith a devenit obsedat de tehnicile egiptene de mumificare şi de arhitectura acestei civilizaţii. El a avansat ideea că civilizaţiile lumii şi cea Occidentală au migrat din valea Nilului. Cei care au realizat toate acestea erau poporul soarelui, oameni cărora nu le era frică să călătorească pe tot globul în căutarea aurului şi a pietrelor preţioase. Oriunde se duceau îşi luau civilizaţia lor arhaică cu ei. Printre elementele exportate amintim: cultul soarelui, tehnicile de irigaţii, agricultura, metalurgia şi arhitectura în piatră. Valorile difuzioniste ale lui Smith insinuate asupra istoriei umane erau simplificate şi, în final, la fel de inadecvate ca şi evoluţia culturală uniliniară. Încet, primii arheologi profesionişti ai secolului XX au realizat că au de a face cu probleme mult mai complexe, au renunţat la acest fel extrem de simplist de gândire şi au început să colecteze cu grijă bunurile culturale ascunse în siturile arheologice.

Arheologia descriptivă sau începuturile arheologiei ştiinţifice. Aceasta s-a născut într-un moment în care culturile tradiţionale au fost eliminate în mare măsură de tehnologia modernă. Priorităţile cercetătorilor se axează, în consecinţă, pe culegerea de date şi informaţii de bază despre culturile pe cale de dispariţie (antropologii), sau dispărute (arheologii). Aceste date erau esenţiale în acel moment pentru a putea elabora obiectivele arheologiei de astăzi.

Heinrich Schliemann (1822-1890) a fost un negustor german care a adunat o mare avere în urma unor afaceri făcute, în special, cu Rusia. Pasionat, dar mai bine – spus, obsedat, de faptul că operele lui Homer au un fundament istoric real, acesta şi-a investit averea în căutarea Illionului antic (Troia) – o dată cu anul 1871, oraşului Micene – între anii 1874-1878, Itaca – 1878 etc. Pregătirea sa negustorească, intuiţia dezvoltată în afaceri, aplecarea înnăscută pentru studiul limbilor, dar şi deja amintita obsesie pentru perioada homerică, au făcut ca acesta să descopere unele dintre cele mai importante situri pentru antichitatea grecească. Echipa sa a învăţat arheologie din mers, de cele mai multe ori pe seama sitului arheologic. Cu toate acestea, introducerea în echipă a savantului german Virchow Rudolf (1821-1902) – medic igienist, anatomopatolog (specialist în patologie celulară) şi antropolog ce s-a ocupat, ca amator, şi de arheologie şi etnologie – a dat o mai mare soliditate cercetărilor de la Troia. Acesta, către sfârşitul vieţii, în perioada de afirmare a imperialismului prusac, a încercat să justifice pe temeiuri antropologice expansionismul statului german, fiind unul dintre cei ce au oferit premise teoretice rasismului de mai târziu. Dar în perioada de maturitate a fost un remarcabil promotor al vieţii şi activităţii ştiinţifice din Germania.

Săpăturile de la Troia se constituie într-unul dintre cele mai cunoscute şi timpurii şantiere arheologice unde s-a aplicat metoda stratigrafică. Susţinând că evenimentele descrise în Iliada nu sunt numai rodul imaginaţiei lui Homer ele reflectând, în consecinţă. anumite tradiţii cu un sâmbure de adevăr istoric, Schliemann a reuşit să descopere lângă satul Hissarlîk, pe coasta nord-vestică a Asiei Mici, locul unde s-au desfăşurat luptele dintre ahei şi troieni. În movila cercetată straturile sunt distribuite dintr-un centru iniţial (Troia I-II) către exterior (Troia III-V), unde se suprapun ulterior mai multe aşezări pe acelaşi loc (Troia VI-IX). Cercetările mai noi au dovedit că aici sunt chiar mai mult de nouă niveluri, numărul lor iniţial a fost menţinut pentru a nu se face confuzie între vechile şi noile cercetări. Putem afirma în acest moment că Troia homerică se regăseşte în nivelul VIIb2.

Punerea în valoare a săpăturilor lui Schliemann din punct de vedere ştiinţific se datorează arheologului german W. Dörpfeld. Stratigrafia stabilită o dată cu primele săpături arheologice de aici rămâne, în mare parte, valabilă până astăzi, excepţie făcând atribuirile cronologice şi culturale ale nivelurilor de locuire. Oricum, aceste săpături lasă impresia realizării primelor cercetări arheologice făcute cu metodele de interpretare şi cercetare ce se vor generaliza în anii următori.

La jumătatea secolului al XIX-lea au loc mari săpături arheologice la Susa şi Ninive, precum şi în Franţa, care trezesc interesul publicului pentru marile civilizaţii ale antichităţii. Astfel, odată şi cu evoluţia gândirii, izvoarelor scrise ale istoriei li se adaugă şi cele arheologice, ceea ce a dus la modificarea concepţiei despre izvoarele istoriei. Se acreditează ideea că, în fond, toate creaţiile

23

activităţii umane reprezintă – în esenţă – izvoare istorice, valorificarea şi studiul acestora constituind obiectul arheologiei. Un alt obiect al acesteia îl reprezintă descifrarea mesajului purtat de descoperirile arheologice. Pe măsura constituirii acestei discipline, se încearcă definirea acesteia.

Chiar dacă multitudinea cercetărilor arheologice din perioada de la cumpăna secolelor XIX şi XX ne face să fim punctiformi în descriere reamintim alte două mari momente pentru definirea arheologiei ca ştiinţă şi – cu această ocazie – două mari personalităţi.

Howard Carter (1874-1939) cercetează timp de mai mulţi ani antichităţile egiptene şi descoperă, în anul 1922, împreună cu lordul Carnavon (1866-1923) celebrul mormânt al lui Tutankamon. Chiar dacă faraonul cu acest nume a fost unul puţin important pentru cultura şi civilizaţia egipteană, descoperirea are o importanţă epocală deoarece mormântul acestuia a fost descoperit aproape intact.

Arthur Evans (1851-1941) este un continuator al ideilor lui Schliemann. Astfel că, săpăturile sale din Creta dezvăluie strălucitoarea civilizaţie minoică, palate, artefacte şi înscrisuri prin care cunoaştem mult mai bine civilizaţiile Mediteranei.

Antropologul american Franz Boas (1858-1942) a fost printre cei care au insistat asupra necesităţii unor cercetări mult mai detaliate ale domeniului preistoriei. El a ajutat la fondarea antropologiei ca ştiinţă, în strânsă şi indisolubilă legătură cu arheologia, aplicând metode mai precise de colectare şi clasificare a informaţiilor. Acesta a adunat o cantitate incredibilă de date asupra picturii pe ceramică, asupra obiectelor împletite şi mii de alte detalii culturale. Artefactele şi obiceiurile erau atent studiate şi folosite ca baze pentru explicarea trecutului. Aceste date de natură etnografică devin o sursă valoroasă de informaţii pentru arheologie.

Cel mai studiat dintre arheologii epocii a fost şi este Vere Gordon Childe (1892-1957). Acesta a fost, la origine, australian şi şi-a făcut studiile la Oxford. Ca lingvist a acumulat o cantitate imensă de informaţie, ca şi din miile de obiecte preistorice aflate în muzeele din Edinburg şi Cairo. Odată prelucrate datele, lucru oarecum simplu datorită abilităţii sale lingvistice, Childe a început să studieze preistoria europeană (1925). El a dorit să extragă din rămăşiţele arheologice un substitut pentru istoria politico-militară convenţională, cu culturi în locul oamenilor de stat şi migraţii în locul bătăliilor. Gordon Childe a clasificat culturile prin obiectele care au supravieţuit lor – ceramică, în general, dar şi prin obiecte de metal, piatră, sticlă – şi prin formele caselor, siturilor, sau ornamentelor, cunoscute ca fiind caracteristice pentru o cultură deoarece au fost descoperite împreună. Astfel de culturi au fost expresia materială a popoarelor, după V. Gordon Childe (ele au putut să se întindă sau să se limiteze în timp şi spaţiu). Succesiunile culturale au fost reconstituite pe zone geografice limitate şi comparate cu cele din regiunile învecinate. Obiceiurile culturale despre care s-a presupus că s-au extins dintr-o zonă într-alta au fost verificate cu atenţie. Acest tip de metodologie s-a extins în anii '30-'40, când arheologia era încă o ştiinţă descriptivă. Dar, Childe a mers mai departe, pentru că a fost unul dintre primii arheologi care au realizat că o catalogare a artefactelor ar fi inutilă dacă nu este raportată la o structură de referinţă. De aceea, a folosit date din sute de situri şi duzini de culturi pentru a formula un punct de vedere comprehensiv asupra preistoriei Lumii Vechi şi Orientului Apropiat, care a devenit clasic. Originile agriculturii, domesticirea animalelor şi viaţa urbană au fost momente de schimbare în istoria lumii. Childe a descris două stadii majore: revoluţia neolitică şi revoluţia urbană. Fiecare aşa-zisă revoluţie (orientarea pro-marxistă a autorului a făcut ca să adopte termeni apropiaţi, de multe ori, terminologiei filozofiei materialist-dialectice şi istorice) a arătat invenţii noi şi vitale care au putut fi identificate în mărturiile arheologice prin artefacte caracteristice. Neoliticul şi revoluţia urbană au constituit un real model tehnologic şi evoluţionist, combinat cu unul economic, astfel încât modelul în care se trăia avea criterii pentru a compara epocile istoriei lumii. Childe a dominat gândirea arheologică în Europa până către sfârşitul anilor '50.

În lucrarea Progres şi arheologie, Childe a arătat că: prin obiectul său arheologia a revoluţionat studiul istoriei, lărgindu-i orizontul în aproape acelaşi grad în care telescopul a lărgit cercetarea în domeniul astronomiei, iar microscopul a relevat biologiei că sub aspectul marilor organisme se ascunde viaţa micilor celule. Arheologia a modificat conţinutul istoriei asemenea radioactivităţii, care a transformat ştiinţa. Arheologia este ştiinţa situată la limita dintre ştiinţele

24

sociale şi ştiinţele naturii, ceea ce explică aplicarea în cercetarea arheologică a unor metode aparţinând ştiinţelor exacte.

Arheologul care a preluat şi continuat în cea mai mare măsură sistemul iniţiat de Childe este Vladimir Milojčić (Heidelberg). Acesta a profitat de rezultatele cercetărilor proprii, în anii '40-'60, din Serbia şi Thessalia pentru a crea un sistem cronologic şi evolutiv folosit şi astăzi de mare parte din arheologii europeni. Acesta a rezolvat, în mare parte, problemele de cronologie relativă ale neoliticului din centrul şi sud-estul Europei, corelând aceste date cu cele obţinute în sudul continentului, în Anatolia şi în Orientul Apropiat.

Datele de cronologie relativă rămân un capitol tentant pentru arheologi, până în zilele noastre. Astfel că putem aminti o importantă încercare de sinteză arheologică pe spaţii foarte largi realizată de arheologul german Harald Parzinger pentru epoca neolitică, sau încercarea pentru epoca bronzului realizată de germanul Bernhard Hänsel. Exemplele putând continua, ne oprim aici cu scurta noastră înşiruire.

¤Concluziile acestui capitol ne duc spre opinia că europenii îşi studiază originile (preistoria)

concentrându-se asupra construirii unor scheme istorice descriptive, de la primii vânători până la începuturile înregistrărilor istorice. Primele situri au fost cele în care s-au descoperit toporaşele de mână. Apoi s-a arătat că neanderthalienii au fost urmaţi de populaţii de vânători mult mai evoluate. Secvenţa istorică postulată se aplică şi asupra Orientului Apropiat atunci când Gordon Childe a arătat că oamenii preistorici din Europa şi Orientul Apropiat au fost, în mod logic, strămoşii grecilor, romanilor şi ai altor civilizaţii. Nu este o întâmplare că Arnold Toynbee şi alţi istorici ai lumii au adoptat schemele istorice ale lui Childe atunci când au făcut din preistorie primul capitol al marilor lor sinteze istorice.

Lumea Nouă sau abordarea istorică directă. Arheologii Lumii Noi se situează pe poziţii uşor diferită. Modul lor obişnuit de lucru consta în punerea cap la cap a informaţiilor cunoscute despre trecutul istoric al culturii indiene în timpurile preistorice. Această abordare a fost folosită pentru prima dată de Cyrus Thomas în anul 1880. Împreună cu alţi arheologi acesta a dezgropat sute de obiecte din valea râului Ohio, folosind ceramica şi alte obiecte mici pentru a demonstra continuitatea dintre cultura indiană preistorică şi modernă. Aceeaşi atitudine a fost folosită şi în sud-vestul Americii, după anul 1890, pentru a arăta stilurile ceramicii indiene din trecut. Totul culminează cu săpăturile întreprinse de A. V. Kidder, între anii 1915-1929, pentru dezvelirea sitului arheologic de la Pecos Pueblo. Secvenţele culturale definite cu acest prilej sunt folosite, cu mici modificări, şi astăzi. W. D. Strong a aplicat cu succes aceeaşi metodă în arheologia câmpiilor / preeriilor.

Abordarea istorică directă este oricum limitată. Ea este satisfăcătoare atâta timp cât se lucrează pe obiecte asemănătoare (cum ar fi ceramica). O dată săpate, siturile ocupate de populaţii cu culturi total deosebite îşi pierd continuitatea, iar abordarea istorică directă nu mai poate fi folosită.

Sistemul taxonomic din Vestul Mijlociu. Influenţa lui Franz Boas a fost foarte puternică în perioada anilor 1920-1950 printre arheologii care s-au concentrat asupra redactării şi clasificării unui număr enorm de obiecte preistorice din sute de situri din toată America. Ei le-au grupat în secvenţe elaborate, regionale (pe cele ce aparţin culturilor preistorice) şi au întâmpinat probleme, pentru că nu există doi arheologi care să cadă de acord în clasificarea ceramicii şi a altor obiecte. Astfel că, nu se puteau compara zone diferite şi nu se putea folosi o terminologie comună. Din fericire, un grup de oameni de ştiinţă conduşi de W. C. McKern au emis definiţii care în curând au fost recunoscute sub numele de sistemul taxonomic din Vestul Mijlociu. Acest sistem a încercat să unifice secvenţele de cultură preistorică din tot Vestul Mijlociu, găsind similitudini între colecţiile de artefacte preistorice. Corelând colecţiile de artefacte şi sutele de situri aflate de-a lungul unor mari perioade preistorice, folosind metode succesive, utilizatorii sistemului puteau compara secvenţele culturale din Vestul Mijlociu cu cele din estul S.U.A. Sistemul era eficace în legarea secvenţelor culturale, dar era limitat în ceea ce priveşte interpretarea trecutului, deoarece se baza doar pe artefacte şi pe evidenţa stratigrafică, dând mai puţină atenţie altor aspecte ale trecutului. Acest sistem a fost aplicat în timpul Crizei economice, fiind elaborat în anii '30. În 1940, James

25

Ford, James Griffin şi Gordon Willey au început să observe şi alte regiuni, mai ample ca întindere. La dispoziţia lor se găseau o serie de date arheologice nepublicate, din sutele de situri excavate în timpul Crizei. Studiile lor au arătat o dezvoltare permanentă a culturii materiale preistorice în estul S.U.A. de-a lungul a mii de ani. Ei au distins unele perioade care ofereau asemănări ale culturilor preistorice care au putut fi decelate şi definite ca stadii de dezvoltare. În lucrările următoare ale acestui grup de lucru se distinge faptul că au ajuns să stabilească astfel de stadii de dezvoltare pentru întreg continentul nord-american.

Marea problemă a arheologiei anilor 1920-1950 a fost stabilirea vârstei siturilor şi a obiectelor descoperite. O dată atinse limitele legăturilor istorice directe, nu s-au putut data absolut culturile arheologice. Prima realizare în acest sens a venit în primii ani ai acestui secol, când astronomul de la Universitatea din Arizona A. E. Douglass a început un studiu asupra inelelor anuale de creştere ale copacilor din sud-vestul S.U.A. În anul 1929, Douglass a dezvoltat o cronologie exactă a siturilor din această zonă a Americii de Nord care datau din primele secole î.Chr. Din păcate, datarea cu ajutorul inelelor de creştere a copacilor s-a putut face doar în zonele uscate, unde pomii aveau un sezon anual de creştere bine definit (mai nou, metoda şi-a găsit aplicarea în majoritatea zonelor lumii).

În alte părţi ale lumii, cronologia arheologică era rezultatul unor speculaţii inteligente până în anul 1949, când oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Chicago (J. R. Arnold şi W. F. Libby) au descris metoda de datare absolută a resturilor organice din siturile istorice cu ajutorul radiocarbonului. Willard F. Libby (1908-1980) se mută în anul 1959 la Universitatea California din Los Angeles şi în urma cercetărilor de aici primeşte Premiul Nobel. În câţiva ani, datele cu radiocarbon au fost aplicate în sute de situri din toată lumea. Pentru prima dată, o structură ştiinţifică a înlocuit speculaţiile logice anterioare. Arheologii au putut, în sfârşit, să compare situri separate şi scale cronologice pe arii largi.

Există, şi aceasta se întâmplă în anii '80-'90 ai secolului XX, şcoli arheologice ce pun accentul pe interpretarea datelor radiocarbon pentru a ajunge la imagini veridice pentru societatea preistorică. Astfel că, Paul Breunig realizează la sfârşitul anilor '80 una dintre cele mai complete lucrări de cronologie absolută comparată pentru Europa şi zonele împrejmuitoare. Metoda sa de lucru este simplă dar, în acelaşi timp, sofisticată, interpretările de date ducându-l la concluzii care demonstrează valoarea în sine a metodei aplicate.

După descoperirea datării cu radiocarbon, noul accent în arheologie se pune pe interpretarea ce se bazează pe secvenţe regionale, studiate cu atenţie. Cultura materială umană şi organizarea socială a comunităţilor s-au dezvoltat de la simplu la infinit de complex, realizări ale lumii preistorice sau sinteze ale marilor zone de cultură au dus la noţiunea de progres în preistorie. Childe cu revoluţiile sale, Robert J. Braidwood în Orientul Apropiat şi Gordon Willey în America de Nord au privit istoria culturii ştiind că cultura umană este constant şi dinamic legată de mediul ambiant şi de alţi factori cu care interacţionează.

Cam în acelaşi timp, antropologul Julian Steward a început să se întrebe dacă există moduri de identificare a caracteristicilor comune culturale ale societăţilor distribuite în diferite arii culturale. În total dezacord cu evoluţioniştii fundamentalişti care susţineau că toate societăţile au trecut prin stadii similare de dezvoltare culturală el a apreciat că tipurile culturale de bază s-ar dezvolta în moduri similare, în condiţii similare. Foarte puţine dintre trăsăturile actuale, concrete, ale culturii ar apărea în societăţile umane într-o ordine similară, regulată, repetată de nenumărate ori. Cu alte cuvinte, evoluţia culturală a fost multiliniară, ceea ce înseamnă că se îndreaptă în multe sensuri şi la niveluri diferite, neavând o tendinţă de dezvoltare uniliniară, universală, cum a crezut Tylor şi alţii.

Înaintea lui Steward, cercetători ca Alfred Kroeber, Lewis Morgan şi Leslie White s-au gândit la cultură ca la un fapt stratificat în aşa fel încât tehnologia stă la bază, organizarea socială la mijloc şi ideologia la partea superioară. Steward nu a făcut altceva decât să adauge şi mediul ambiant acestei construcţii. Pentru a face acest lucru el a dezvoltat o metodă pentru recunoaşterea modurilor în care asemenea schimbări sunt produse de adaptarea la mediu.

Numind studiul său asupra mediului şi schimbărilor culturale ecologie culturală, Steward a schiţat câteva idei:

26

1. Adaptări similare pot fi găsite în diferite culturi în medii similare;2. Nici o cultură nu a acumulat o adaptare la mediul său care să rămână neschimbată pentru o

lungă perioadă de timp;3. Diferenţele şi schimbările în timpul perioadelor de dezvoltare culturală, în orice zonă, pot ori

să se adauge unei complexităţi sociale, ori să rezulte într-un model cultural complet nou.Steward a folosit aceste principii ca o bază pentru studiul culturii şi a schimbărilor culturale în

zone largi. Pentru a studia culturi diferite el a izolat şi definit caracteristicile distincte ale fiecărei culturi, alcătuind un nucleu al acestora numit inima culturii. El a observat că africanii, aborigenii australieni şi indienii fuegieni au fost organizaţi în grupuri, pe descendenţă masculină, formând un anumit tip cultural deoarece adaptarea lor la mediul natural şi organizarea socială erau similare. Deşi mediul lor ambiant diferea mult, de la deşert la câmpii reci şi umede, cerinţele practice ale vânătorii şi culesului au adunat aceşti oameni în grupuri mici, fiecare cu propriul său teritoriu. În fiecare zonă structura socială şi organizarea generală a acestor grupuri era asemănătoare, iar adaptarea lor la mediu a fost fundamental acelaşi, în pofida multelor diferenţe în detaliu. Steward a folosit procedeul propriu mult prea izolat şi şi-a petrecut prea mult timp studiind relaţiile dintre mediu şi cultură (care formează contextul şi motivele unor trăsături critice ale culturii). O tradiţie culturală – de exemplu, un nou tip de casă sau o anumită formă de organizare socială – poate fi găsită într-un loc deoarece a fost difuzată acolo. Această explicaţie nu lămureşte, însă, de ce populaţiile acceptau tradiţia în primul rând.

Steward a aplicat principiile ecologiei culturale unor probleme cum ar fi trecerea societăţilor umane, prin anumite tipuri de comportament în medii ambientale diferite. Difuziunii şi evoluţiei le-a adăugat un nou concept – cel al adaptării variabile la mediul ambiant. Cu alte cuvinte, studiul schimbărilor culturale implică studierea culturilor umane şi transformările lor într-un mediu dat.

Când a apărut lucrarea lui Steward arheologia era preocupată complet de cronologii şi artefacte astfel că fiecare parte a oricărei reviste arheologice erau pline de articole aride despre cronologie şi despre ceramică şi se refereau doar foarte rar la contextul în care au fost descoperite artefactele, sau la însemnătatea lor ca expresii ale spiritului uman. Era ca şi când arheologii ar fi clasificat mărci poştale sau insecte. Această etapă s-a încheiat în anul 1948 când arheologul W. W. Taylor a publicat faimoasa lucrare Studiul arheologiei, o critică devastatoare a preocupărilor arheologilor pentru cronologie. Taylor pleda pentru o abordare conjugată a arheologiei, luând părţi din cronologie, detalii culturale obţinute prin studiul siturilor individuale cu mai multe niveluri etc. Abordarea conjugată adună toate sursele posibile de evidenţă asupra siturilor – tehnologie, stil evidenţa resturilor de natură organică, arhitectură şi informaţii asupra vieţii sociale – adică toate elementele esenţiale ale vieţii populaţiilor care au trăit în acel loc, ca şi toate aspectele dezvoltării culturale a zonei.

Studiul popoarelor presupunea să vezi artefactele lor în contextul propriu, ca produse ale unui sistem cultural întreg şi reconstituirea acestora cât mai complet posibil, incluzând chiar şi părţile mai puţin tangibile (cum ar fi organizarea socială şi instituţiile religioase). Acest punct de vedere contrasta cu cel al lui Childe şi al contemporanilor săi de pe cealaltă parte a Atlanticului, care preferau să-şi limiteze studiile la artefacte. Taylor a încercat să introducă în arheologie o imagine a culturii, integrând-o antropologiei. El simţea că disciplinele trebuie să lucreze împreună, pentru a putea ajunge la adevărul general despre cultura umană.

Toate acestea au avut un mare răsunet asupra schemelor evoluţiei simple şi a difuziunii din decadele anterioare. Studiile lui J. Steward şi W. W. Taylor au dus arheologia secolului XX spre o mare schimbare teoretică. Ei au stabilit, odată pentru totdeauna, relaţia strânsă dintre antropologie şi arheologie, arătând că unul dintre obiectivele primare ale arheologiei trebuie să fie dezvoltarea de explicaţii adecvate pentru istoria umană, un lucru mai sofisticat decât săpăturile, colecţionările şi observaţiile.

Alţi cercetători, cum ar fi David Clarke, caută să pună ordine desăvârşită în zecile de milioane de artefacte rezultate în urma cercetărilor arheologice sistematice. Astfel, se realizează un sistem instituţionalizat de prelucrare mecanică a datelor prin intermediul computerelor. Materialele arheologice sunt prelucrate într-un sistem imaginat pe baza statisticilor matematice care se

27

constituie în partea primară a studiului. Partea secundară este prelucrarea propriu-zisă a datelor matematice brute din care rezultă grafice, tabele şi alte metode care stimulează partea nefolosită până acuma a imaginaţiei şi culturii arheologului. Această parte a arheologiei poartă denumirea de arheologie analitică şi a avut o mare dezvoltare în anii '70 – '90. Astăzi posibilităţile – altă dată considerate fabuloase – arheologiei analitice au devenit o parte uzuală a modului ştiinţific de prelucrare a materialului arheologic.

Analiza faptului cultural în Europa. Revenind la Europa, considerând teoria culturii şi civilizaţiei şi influenţa acestora asupra concepţiei cercetării contemporane, trebuie să amintim pe englezul Arnold Joseph Toynbee (1889-1975) care, influenţat de iraţionalistul Oswald Spengler (1880-1936), a formulat o teorie originală, de multe ori atacată, asupra devenirii civilizaţiei umane. El considera că civilizaţiile sunt fenomene largi, şi că acestea parcurg un drum obligatoriu până la maturizare. Inutil să constatăm că doar unele dintre acestea ajung la coacere. În concepţia sa un rol determinant în evoluţie îl au minorităţile creatoare, imitate de restul masei de populaţie. Bineînţeles că această concepţie, gravă pentru adepţii evoluţiei de tip darwinist a societăţii umane, elitistă şi, oarecum, neconformă cu marile curente intelectuale ale secolului XX şi-a găsit adepţi şi în domeniul arheologiei. Aceştia sunt, însă, puţini şi nu au încercat să aprofundeze mai mult teoria amintită.

Teoria lui Toynbee este bazată pe faptul că mediul geografic exercită asupra omului un stimulent sau o provocare (Ying, challenge), în timp ce felul în care omul reacţionează la această provocare a naturii reprezintă răspunsul său (Yang, response). Aceşti doi termeni, Ying şi Yang, de origine chineză, sunt întovărăşiţi în expunerea sa de numeroşi alţi termeni, a căror formulare este mai mult sau mai puţin precisă, ca de pildă stat universal, secesiune, schismă, dezintegrare, minoritate creatoare, minoritate dominantă, nemesis, eterializare, palingenezie, proletariat intern şi extern etc. Poate că teoriile avansate de cercetătorul englez trebuie să mai aştepte puţin până îşi vor găsi aplicarea !

Arheologia, ca şi celelalte ştiinţe sociale, s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii. Computerul, metodele statistice şi filozofia ştiinţei au transformat arheologia dintr-o disciplină descriptivă, într-una mult mai cuprinzătoare. Abordările ecologice şi evoluţioniste mai sofisticate, împreună cu aplicaţiile metodelor ştiinţifice deductive şi cu noile condiţii teoretice au dus arheologia într-o direcţie nouă. Noile tendinţe din dezvoltarea ştiinţelor sociale se regăsesc tot mai pregnant şi în aplicaţiile arheologice.

Metodele statistice au început să schimbe arheologia şi antropologia începând cu anii '50. Deşi arheologii numărau uneltele şi alte obiecte arheologice găsite de-a lungul timpului, Albert Spaulding, unul dintre pionierii în domeniu, menţiona că tehnicile statistice sunt folosite sporadic până la el. Interesul arătat de către cercetători, ca şi posibilitatea ordonării cu ajutorul calculatorului a unui număr enorm de obiecte, au dus la această nouă abordare în evidenţa arheologică. Metodele statistice au devenit rapid la modă atunci când arheologii au realizat că pot face descrieri mult mai meticuloase şi mai detaliate cu ajutorul lor a obiectelor descoperite. Spaulding a prevăzut că viitorul arheologiei depinde de succesul aplicării metodelor cantitative la datele arheologice.

Lucrând pentru licenţă la Universitatea din Michigan, Lewis Binford a intrat în contact cu oamenii de ştiinţă care au avut o contribuţie importantă în dezvoltarea arheologiei între anii '40-'50. Printre aceştia s-au numărat James Griffin, care l-a învăţat arheologia descriptivă, Albert Spauling, care l-a familiarizat cu folosirea tehnicilor statistice în tratarea unor probleme specifice şi Leslie White, care i-a apropiat logica şi l-a îndreptat spre implicarea în filozofia ştiinţei.

Binford a învăţat importanţa teoriei şi a recunoscut legăturile strânse dintre arheologie şi etnografie. El a descoperit că obiectivul principal al arheologiei este căutarea legilor universale care guvernează transformările în filozofia ştiinţei.

Prin anii '60 el a scris o serie de lucrări care au produs agitaţie în cercurile arheologice. În aceste lucrări el se arăta în favoarea unei verificări ştiinţifice riguroase. Afirmaţiile despre importanţa înregistrării datelor arheologice erau evaluate în funcţie de cât de departe puteau fi proiectate cunoştinţele contemporanilor în contextul preistoric şi de cât de competenţi profesional şi obiectivi au fost arheologii atunci când au interpretat trecutul. Concluziile despre înregistrarea datelor

28

arheologice erau rezultatele unor deducţii făcute pe baza datelor etnografice şi ale arheologiei experimentale. Binford arăta că, deşi deducţiile şi concluziile sunt metode perfecte pentru înţelegerea trecutului, era nevoie reală de metode independente pentru verificarea afirmaţiilor despre trecut, iar acestea trebuie să fie mult mai riguroase decât judecăţile de valoare. Concepţia sa a fost numită în curând noua arheologie.

Cu o abordare ştiinţifică bazată pe interacţiunea dintre datele vechi şi datele şi ideile noi, se pot culege o serie de date observabile care ne permit să formulăm ipoteze. Unele probleme generale pot avea legătură cu schimbarea, sau pot atinge relaţiile culturale. A lucra cu ipoteze nu reprezenta un fapt nou în arheologie. Abordarea lui Binford era diferită deoarece pleda pentru verificarea explicită a acestor ipoteze, în funcţie de datele arheologice culese în domeniu, dar şi de informaţiile alternative. Odată tratată o ipoteză în funcţie de o dată primară, aceasta ar putea deveni parte a unei cunoaşteri sigure, care putea duce la următoarele ipoteze, iar acestea, în schimb, ar putea cere date suplimentare sau chiar aprecieri total noi ale săpăturilor şi informaţiei arheologice. Binford a sugerat că metoda ştiinţifică explicită, folosită în mod normal în ştiinţă, ar trebui aplicată şi în cercetarea arheologică.

Metoda lui Binford a trezit interesul arheologilor, în special a celor Occidentali şi, în particular, a celor americani, dintre care mulţi i s-au alăturat în încercarea de reevaluare a metodelor ştiinţifice folosite în arheologie. El şi discipolii săi au afirmat faptul că înregistrarea arheologică, fiind incompletă, nu poate determina interpretări sigure ale componentelor spirituale şi perisabile ale societăţii preistorice. Toate artefactele găsite într-un sit arheologic au funcţionat într-o perioadă de timp, într-o anumită cultură şi societate. Ele apar în contexte semnificative care sunt legate de sistemele economice şi de alte contexte în care erau folosite. Mai mult, toate aceste artefacte au fost la cheremul unor factori efemeri, cum ar fi moda sau stilurile decorative, fiecare având o istorie proprie a acceptării, folosirii şi respingerii de către societate. Aceste artefacte sunt mai mult decât subiecte materiale – mai degrabă ele reflectă multe dintre variabilele intangibile care au intrat în determinarea formei actuale a obiectelor păstrate. Binford a argumentat că datele referitoare la majoritatea (dacă nu la toate) componentele sistemelor socio-culturale din trecut sunt menţionate în înregistrările arheologice. Scopul arheologiei este de a găsi metode pentru extragerea acestor informaţii care reprezintă toţi determinanţii societăţii, sau culturile care se studiază.

În anul 1960 arheologul englez David Clarke, deja amintit în această lucrare, a scris o critică monumentală a arheologiei preistorice, cerând metode ştiinţifice mult mai explicite, de rigoare mai mare şi cu un schelet teoretic care să înlocuiască exaltaţia întunecoasă pe care o reprezintă teoria în arheologie.

Cel mai nou reprezentant al acestui curent pare a fi germanul Wolfram Schier care s-a învrednicit cu reinterpretarea săpăturilor din celebrul sit arheologic de la Vinča (Iugoslavia). Metoda de lucru se întemeiază pe ierarhizarea tuturor artefactelor pe criterii fixe tipologico-stilistice, de stratigrafie şi tehnologie şi pe prelucrarea mecanică a datelor pe baza unor criterii verificate ştiinţific şi practicate pe unele mari şantiere europene. Cercetătorul citat a folosit din plin experienţa acumulată de colectivul condus de Bernhard Hänsel (Berlin) sau de colectivul şantierului arheologic Gomolava (Bogdan Brukner). Rezultatele procedeului experimentat de Schier sunt spectaculoase, vechile săpături arheologice din situl iugoslav putând fi reintegrate în spiritul cercetătorilor anilor '90.

Tot acum se reanalizează descoperiri mai vechi paleolitice remarcându-se activitatea lui Raymond Dart (1893-1988) care publică în anul 1947 rezultatele cercetărilor sale în legătură cu Australopithecus africanus, continuând până la moarte aceleaşi preocupări şi André Leroi-Gourhan (1911-1986) care caută noi interpretări activităţilor artistice şi tehnologice paleolitice.

Tendinţa pentru revigorarea ştiinţifică a arheologiei a fost generată de interesul reînnoit al arheologilor pentru popoarele vii. Lewis Binford nu a fost, desigur, primul arheolog care s-a ocupat şi de etnografie, preocupare manifestă deoarece acesta observase dispariţia cu repeziciune a societăţilor preindustriale din toată lumea. Încă din anul 1865, lordul Avebury i-a îndemnat pe colegii săi arheologi să compare culturile din epoca de piatră cu popoarele primitive din epoca

29

modernă care trăiau din vânătoarea de animale şi din culesul sezonier al plantelor, fructelor şi tuberculilor.

Leo Frobenius, distins etnolog, întemeietor al Institutului de cercetări privind morfologia culturii de la Frankfurt am Main (astăzi „Institutul Frobenius”), spune că materialul etnologiei a fost doar obiectul metodei bazate pe sistematizare şi analogie, din vremurile mai vechi. Concepţia sa se înscrie în materialismul etnologic, nu mecanicist, ci încercând să găsească sensurile ascunse ale documentului etnologic. Concepţia despre universul etnologic a lui Frobenius cuprinde şi particularităţi în definirea istoriei culturii ca: ..., adică de studiul operelor şi faptelor sufletului însuşi, obiectivat în produse ale conştiinţei, subiectul şi obiectul în acelaşi timp al cunoaşterii istorice. Teoriile lui Frobenius stârnesc şi interesul arheologilor, mai ales că se descoperă o lume mai puţin cunoscută, cea a spiritului african, într-o viziune lipsită de preconcepţii europocentriste, a superiorităţii omului alb faţă de popoarele barbare ce sunt aborigenii celorlalte continente. El ne atrage atenţia că acest mod de a vedea lumea (europocentrist) este o frână în calea cunoaşterii de sine a omului şi în calea istoriei şi filozofiei ei, ca şi în calea filozofiei culturale, care nu e altceva decât încercarea de a vedea demersul autocunoaşterii treptate a umanităţii considerate ca o fiinţă, în ansamblul ei. Concepţia lui Frobenius despre existenţa şi devenirea paideumatică (paideia = formaţie, educaţie, instrucţie, cultură), termen ce a speriat pe mulţi oameni de cultură, istorici şi arheologi, din cauza conotaţiilor simbolismului său filozofic şi a făcut ca arheologii europeni să nu observe interesantele rezultate practice ale şcolii de cercetare fondate de cercetătorul german. Datele şi observaţiile lui Frobenius şi ale succesorilor săi constituie, însă, o bază solidă pentru cunoaşterea societăţilor umane dintr-un areal geografic sensibil pentru devenirea umană.

James Frazer (1854-1941), etnolog şi folclorist englez, antropolog al religiei, istoric şi interpret reputat al magiei, mitologiei şi religiilor şi-a întemeiat gândurile pe o foarte vastă erudiţie în toate zonele mitologice ale lumii. Lucrarea sa principală Creanga de aur este o originală oglindă a devenirii civilizaţiei umane prin coridoarele memoriei şi simbolismului miturilor. Opera lui Frazer este comparată de unii cercetători, ca impact în cultură, cu opera lui Darwin pentru biologie. Concepţia lui Frazer a avut o influenţă uriaşă asupra tuturor ştiinţelor şi – implicit – şi asupra arheologiei.

Binford îi îndemna şi el pe cercetători, dar îndemnurile lui se făceau auzite în America, ca odată alese criteriile de comparaţie, să statueze explicit concluziile şi apoi să le compare, în funcţie de datele arheologice. Condiţiile pentru a face o asemenea comparaţie erau accesibile, observându-se adaptarea culturală a vânătorilor şi agricultorilor. Cu mult înainte, el afirmase că arheologia va fi singura sursă de explicaţii pentru variaţiile culturale din societăţile preindustriale. El s-a ocupat, însă, mai mult de felul în care mărturia arheologică este interpretată, ca fenomen static legat de continua devenire a culturii.

Richard Lee, ca să revenim la antropologii americani, a fost printre antropologii care a studiat tribul Kung San din Kalahari. El a realizat dificultăţile arheologilor şi a rezolvat ca aceştia să poată lua cu ei artefacte ale acestui trib pentru a studia eventualele reminiscenţe tehnologice ce puteau fi puse în legătură cu aşezări de mult abandonate şi cu urmele unor culturi de mult dispărute. Un alt antropolog, Richard Gould, a studiat aborigenii australieni prin cercetări de teren ce au avut drept rezultat adunarea unor artefacte care, comparate cu altele mai vechi, au dus la creionarea unei imagini veridice despre culturile vechi din acea zonă a lumii. Lewis Binford însuşi a lucrat printre eschimoşii Nunamiut şi Navajo, studiind variabilitatea lor la adaptare şi căutând analogii între culturile vii şi materialul arheologic, încercând să dezvolte modele de culturi ca unităţi de măsură pentru studierea variabilităţii.

Marija Gimbutas , cercetătoare lituaniancă stabilită în S.U.A., a cărei operă se distinge printr-o convergenţă arheologico-etnologico-filosofică. Ea se preocupă de două mari aspecte ale preistoriei: neoliticul şi venirea primilor indo-europeni. Non-convenţionalismul modului de tratare a acestei problematici, folosirea unor surse de documentare periferice pentru alţi cercetători şi încercarea includerii în esenţa concepţiei sale a unor elemente de cultură contemporană caracteristice unor civilizaţii în care s-au păstrat, după opinia domniei sale, elemente ale unor culturi de mult apuse, face ca lucrările ca lucrările redactate după anul 1970 de autoare să ridice mai multe semne de

30

întrebare decât să dea răspunsuri. Remarcăm, însă, robusteţea teoriei propuse şi folosirea din abundenţă a informaţiilor etnografice şi mitologice care dau o aură mistică supoziţiilor avansate.

Un alt element ce a dus la fundamentarea unei arheologii cu adevărat ştiinţifice s-a produs sub influenţa a doi filozofi ai ştiinţei, Thomas Kuhn şi Carl Hempel, care au îmbunătăţit teoria generală a sistemelor. Când arheologii au trecut de la evoluţia uniliniară şi explicaţiile simple la teorii mult mai elaborate, au început să examineze şi relaţiile delicate şi complexe dintre societăţile umane şi mediul lor aflat într-o continuă schimbare. Sistemele studiate implicau mentalitatea umană într-un sistem complicat de elemente aflate în interacţiune (cum ar fi organizarea tehnologică şi socială, care au interacţionat cu sistemele ecologice a căror părţi componente erau). Studiul acestor sisteme a influenţat puternic arheologia, datorită interesului intens pentru stabilirea relaţiilor dintre oamenii preistorici şi aceste medii ecologice.

Gândirea ecologică corelată cu ştiinţa arheologică are o lungă istorie. O mare parte din această istorie se bazează pe ideea conform căreia culturile umane pot afecta mediul înconjurător, şi invers. Un curent de gândire numit determinismul mediului înconjurător consideră că formele active din natură determină cultura umană, care este pasivă. Franz Boas şi alţi antropologi au ajuns atât de departe, încât argumentau că mediul înconjurător este pasiv şi cultura umană s-a dezvoltat deoarece unele posibilităţi ambientale au fost selectate, iar altele ignorate.

Ecologia modernă, cu determinarea unor ecosisteme variate, a dus la respingerea acestor noţiuni simple în favoarea unor puncte de vedere mai sofisticate referitoare la cultura umană şi mediul înconjurător. Prin aceste abordări noi se presupune că ecologia culturală studiază întregul tablou al adaptărilor culturii şi transformării mediului ambiant, în funcţie de populaţiile umane. Ecologia sistemelor deschise este foarte realistă având un rol important în studiul variaţiei dintre culturile individuale moderne şi culturile arheologice. Orice explicaţie a culturii trebuie să fie în stare să opereze şi cu modele reale ale variaţiei găsite prin studiul culturilor vii, nu numai cu cele artificiale, găsite de cei care au clasificat culturile arheologice. Atât de mulţi factori influenţează sistemele culturale încât este extrem de greu de stabilit o ordine aleatorie a acestora. Bruce Trigger le-a numit: acele procese prin care sunt generate asemănările şi deosebirile culturale. Mulţi factori sunt externi culturii şi nu por fi controlaţi de arheologi. Nu se poate reconstitui un sistem cultural întreg doar dintr-o singură componentă a sa. Fiecare faţetă a sistemului cultural trebuie reconstituită separat, folosind dovezile relevante specifice acelei faţete, creând în timp un tablou al întregului sistem cultural, cât mai succint posibil. În final, rezultă o adaptare socială totală, atât la mediul natural, cât şi la cel cultural, Trigger arăta că: dezvoltările afectează un aspect al culturii şi pot produce, în final, alte modificări în sistem, putându-i afecta relaţia cu mediul natural înconjurător.

Studiul societăţilor preistorice în contextul dezvoltării lor (în mediul lor ambiental) implică examinarea relaţiilor dintre aşezările preistorice şi mediul natural ce le înconjoară. Studii importante au arătat că modelele de aşezări umane -reconstituite ca o evoluţie de la simplu la complex- au oferit un mod acceptabil de studiere a adaptărilor culturale umane la mediu în timp (acestea constituie variabilele), de-a lungul unei mari perioade cronologice. Asemenea studii au putut fi făcute numai pe baza unor cunoştinţe anterioare detaliate asupra mediului înconjurător, şi la raportarea acestuia la culturile care au înflorit, s-au schimbat şi au murit în acel areal geografic. Una dintre importantele perspective ale arheologiei constă în studiul sistemului cultural uman, pe baza variabilelor economice, demografice şi sociale, care interacţionează cu schimbările mediului ambiant. O cercetare arheologică foarte sofisticată, realizată prin prisma ecologiei sistemelor deschise se poate realiza în momentul în care arheologii fac legătură între schimbările culturale şi necesitatea de a studia fiecare cultură (în esenţă schimbătoare) pe de o parte şi microadaptarea la mediul înconjurător (care este dinamic), aspectele enunţate fiind urmărite concomitent.

Astfel că, în anii '60-'70 formele de cercetare ale arheologiei s-au schimbat profund. Rezultatul a fost un climat intelectual fascinant, în care orice teorie clasică a arheologiei era pusă în discuţie. Multe dezbateri au vizat obiectivele arheologiei. Unii cercetători susţineau că arheologia este o ştiinţă al cărei obiectiv de bază este studierea legilor fundamentale ale comportamentului uman. Alţii considerau arheologia ca pe o formă de cercetare a activităţilor umane din trecut, ca pe o disciplină mai puţin ştiinţifică decât istoria şi care are propriile ei limite, resurse şi metode de

31

cercetare. Toţi sunt însă de acord că modelele matematice, abordările statistice şi metodele riguros ştiinţifice vor fi tot mai necesare arheologiei. Putem fi siguri că arheologia viitorului va include generalizări ale istoriei.

Fervoarea dezbaterii şi controversele s-au mai liniştit în anii '80 datorită impuse de cercetătorii curentului sistemelor ecologice şi rolului lor asupra dezvoltării comunităţilor umane. Acum, metodele ştiinţifice sunt mult mai larg folosite, desenele mai sofisticate decât ale generaţiilor anterioare, iar tehnicile ştiinţifice de vârf au devenit comune. Există totuşi şi motive de frustrare deoarece ideile şi conceptele anilor '60 au fost puse în aplicare doar parţial. Arheologii de astăzi par a fi divizaţi în două tabere:

1. Un grup mic care scrie despre concluziile teoretice şi se concentrează asupra conceptelor, metodelor şi tehnicilor care sunt aplicate ocazional asupra unui trunchi de date;

2. Un grup mai mare care face studii empirice de acelaşi timp ca cel făcut în urmă cu generaţii. Aceştia folosesc şi metode mai ştiinţifice, dar efectul lor este superficial.

Puţine fapte leagă cele două grupuri. Arheologia nu şi-a găsit încă locul în cadrul ştiinţelor sociale ea părând de multe ori ateoretică, chiar dacă este obligată să se alinieze la transformările din cadrul aceluiaşi grup de ştiinţe. Această observaţie face oportună postularea după care arheologia, teoria arheologică, reprezintă o ştiinţă de sine stătătoare.

Rezultatele cercetărilor şi căutărilor arheologice din ultimele decenii (în plan teoretic şi practic) ne arată o ramură a ştiinţelor umaniste care reuşeşte să ne demonstreze existenţa unei legături trainice între legile comportamentului uman şi manifestările externe ale teoriei generale a sistemelor, sau interacţiunea dintre sistemele culturale în continuă schimbare şi mediul înconjurător. Arheologii se gândesc mai mult, totuşi, la mărturiile arheologice (artefacte) şi la modul lor de apariţie. Aici se află şi întrebarea pusă arheologilor anilor '90: care sunt modalităţile şi cum va evolua înregistrarea arheologică ? Înregistrarea în sine pare a fi marea problemă a arheologilor acestui sfârşit de mileniu, interpretarea urmând, în mod firesc, căile deschise de noile modalităţi de înregistrare arheologică.

Arheologia experimentală şi etnoarheologia au crescut în popularitate după anii '70. Întrebările şi răspunsurile născute în urma experimentării acestor metode de cercetare au dus, la rândul lor, la formarea unor teorii precum middle-range theory care exprimă definirea bazei teoretice pentru legarea mărturiilor arheologice ale trecutului de lumea modernă. În analiză finală cercetarea arheologică este, în această perspectivă, o interacţiune între faptele observabile (mărturiile arheologice) şi cercetarea făcută pentru a da sens acestor observaţii (arheologia experimentală, etnoarheologia şi documentele istorice). Această interacţiune implică arheologul deplin în propria cercetare.

Noua arheologie a anilor '60-'70 nu mai este atât de la modă. Unii arheologi au reacţionat puternic împotriva materialismului acestei metode de cercetare şi au optat pentru o cercetare a înţelesului şi structurii înregistrărilor arheologice. Ei cred că oamenii au un rol activ în cultură, în societate, care duce la transformarea acesteia de multe ori prin mijloace intuitive. Arheologia de acest tip (arheologie structurală) înseamnă mai mult decât o simplă idee !

În acelaşi timp, tot mai mulţi arheologi se gândesc la rolul pe care îl are arheologia în societatea contemporană, la influenţa sa asupra ideilor folosite în interpretarea trecutului. Ei sunt conştienţi că trecutul poate fi interpretat în multe moduri diferite, folosind arheologia chiar şi în scopuri politice.

Arheologia contemporană constituie o bază teoretică considerabilă pentru cei ce caută fundamentele teoriei necesare în studiul şi interpretarea preistoriei. Până acum, cercetările în acest sens au fost încununate de un succes relativ. Multe idei bune ar putea veni înspre acest domeniu dinspre dezvoltarea actuală a biologiei evoluţioniste la fel cum şi relaţia inversă este benefică.

Chiar dacă nu am reuşit să parcurgem toate aspectele dezvoltării ştiinţei arheologice până în zilele noastre, avatarurile unei sinteze urmărindu-ne, vom căuta să dezvoltăm şi în paginile următoare principalele teme ale teoriei arheologice.

32

Dezvoltarea arheologiei în România.Cercetarea arheologică din România se integrează în cea universală încă din secolul al XVIII-

lea.Aceste preocupări sunt mai vechi în Transilvania, unde interesul pentru monumente şi inscripţii

datează din sec. al XVI-lea. În Moldova şi Valahia asemenea preocupă se întâlnesc încă din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea în operele cronicarilor Miron Costin, Dimitrie Cantemir şi Constantin Cantacuzino.

În Transilvania interesul pentru antichitate este cultivat de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Gheorghe Şincai, Petru Maior, Samuil Micu), care doreau să arate originea romană a românilor. La jumătatea secolului al XIX-lea apar şi colecţiile de antichităţi.

În anii 1836-1837 Vladimir de Blarenberg iniţiază cercetările arheologice de pe teritoriul Moldovei. Tot în anul 1837 G. Săulescu tipăreşte la Iaşi o lucrare arheologică despre fortificaţia de la Caput Bovis (Ghertina) din apropierea Galaţilor. În acţiunea de formare a colecţiilor se remarcă eforturile lui Mihalache Ghica, în anul 1842, când creează propria colecţie. Aceste eforturi sunt continuate de Mavros, P. Polonic, D. Papazoglu şi C. Bolliac. Acesta din urmă tipăreşte un itinerar arheologic cu diferite informaţii. În anul 1837 este descoperit tezaurul de la Pietroasa. La jumătatea sec. XIX se fac eforturi pentru deschiderea unui muzeu de arheologie.

Alexandru Odobescu iniţiază primul curs de arheologie la Universitatea din Bucureşti. Acesta a fost un mare erudit şi arheolog şi creatorul arheologiei ştiinţifice în România.

Activitatea sa a fost precedată de cea a anticarilor şi colecţionarilor pasionaţi de arheologie, care erau însă lipsiţi de metodă ştiinţifică, obiectele arheologice reprezentând pentru ei o valoare materială şi nu un document istoric. Ei au adunat însă o serie de piese valoroase şi rare, încât rolul lor nu poate fi neglijat. Al. Odobescu se distinge însă prin aceea că are o concepţie identică cu cea a lumii ştiinţifice contemporane lui. Deşi autodidact, el înţelege importanţa activităţii sistematice de teren, ce nu urmărea numai îmbogăţirea colecţiilor, ci şi încadrarea cronologică şi culturală a obiectelor descoperite.

El încearcă introducerea studiului sistematic, deschizând în 1874 primul curs universitar de arheologie la Bucureşti. Deşi educat la Paris, el se apleacă şi asupra epocilor şi domeniilor încă necercetate, asupra preistoriei şi barbariei, numită de el period preistoric şi barbar, nelimitându-se doar la arheologia clasică. Chiar dacă observaţiile sale sunt bazate mai mult pe intuiţie, odată cu activitatea sa arheologică se ajunge la strângerea, ordonarea şi interpretarea rezultatelor descoperirilor, astfel încât acestea să poată fi de folos ştiinţei. Odobescu a fost obligat să se mulţumească cu sistemul cronologic relativ al celor trei epoci: epoca pietrei, epoca bronzului şi fierului. El a iniţiat statistica arheologică, adunând date şi informaţii de ordin numeric şi statistic. Între anii 1870-1871 a întocmit şi difuzat în rândul intelectualilor de la sate un Cestionar arheologic. Rezultatele acestui chestionar (peste 1.600 de informaţii arheologice) au stat la baza primului repertoriu arheologic publicat în România, Antichităţile judeţului Romanaţi. Interesul pentru preistorie şi epoca migraţiilor s-a materializat în studiul asupra tezaurului de la Pietroasa, care este şi azi un model de cercetare ştiinţifică. Prin participarea la conferinţe şi congrese internaţionale, ca şi prin cursul ţinut la Universitate, Al. Odobescu a introdus metoda şi spiritul critic în cercetarea istorico-arheologică.

El a fost urmat la Universitate şi la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţi de către Grigore Tocilescu, a cărui metodă de cercetare istorico-arheologică o influenţase. Acesta şi-a întregit studiile la Viena şi Praga. În anul 1880 Tocilescu a publicat lucrarea Dacia înainte de romani, lucrare influenţată ca stil şi metodă de Al. Odobescu. În anul 1881, G. Tocilescu devine director al Muzeului Naţional de Antichităţi. El este pasionat şi de epigrafie şi studiază şi monumentul de la Adamclisi, publicând prima lucrare ştiinţifică închinată acestuia. Începând cu

33

anul 1891 a făcut săpături arheologice în cetatea Tropaeum Traiani. În decursul activităţii sale ştiinţifice Tocilescu a identificat 60 de staţiuni romane şi peste 600 de inscripţii. El a început şi cercetarea fortificaţiilor de pe limesul alutan şi transalutan, publicând Fouilles et recherches archéologiques en Roumanie.

Încercări similare au avut loc şi la Iaşi, unde catedra de arheologie a fost înfiinţată în anul 1895. Aici s-a remarcat Teohari Antonescu, autorul unei lucrări despre Columna lui Traian şi despre monumentul de la Adamclisi. Între anii 1885-1895 se fac sondaje arheologice la Cucuteni, staţiune cunoscută prin activitatea lui Beldiceanu şi Buţureanu. Săpăturile de la Cucuteni au fost reluate de Hubert Schmidt în urma unei convenţii încheiate cu Muzeul din Berlin unde se află o parte din materialele descoperite. Hubert Schmidt a întreprins săpături sistematice, a publicat o lucrare în care şi-a valorificat ştiinţific propriile cercetări şi a reuşit să creeze o cronologie internă a culturii Cucuteni valabilă şi astăzi: Cucuteni A, AB şi B.

În Transilvania, unde erau favorizate naţiunile privilegiate, au apărut colecţii muzeale la Sibiu, Cluj şi Sf. Gheorghe (1859). Au apărut şi reviste locale, care au publicat studii de preistorie şi arheologie clasică: Archiv des Vereines für Siebenbürgische Landeskunde la Sibiu şi Érdély Múzeum la Cluj. Se remarcă activitatea lui Johann Michael Ackner, arheolog, numismat şi epigrafist.

Un alt pasionat al vremii este Carl Goos care a publicat primul repertoriu al descoperirilor din Transilvania. Tot aici se înfiinţează în anul 1817 Muzeul Brukenthal, fondat pe seama colecţiilor adunate încă din anul 1763 de baronul Samuel von Brukenthal, ca cel mai vechi muzeu public din centrul şi sud-estul Europei.

În domeniul preistoriei se remarcă cercetările de la Turdaş ale baronesei Zsófia von Torma efectuate în anul 1875. La 1900, cercetările arheologice din Transilvania aveau deja un caracter sistematic. Carl Seraphin a iniţiat săpăturile de la Sighişoara, ale căror rezultate au fost publicate de nepotul acestuia, Kurt Horedt.

László Ferenc de la Muzeul Secuiesc din Sf. Gheorghe a început săpăturile arheologice de la Ariuşd în anul 1910, acestea fiind primele săpături sistematice într-o aşezare preistorică din Transilvania. El a aplicat metoda şanţurilor şi a suprafeţelor. Cercetarea şi publicarea parţială a rezultatelor a trezit un interes internaţional în rândul arheologilor, aşa cum o dovedeşte corespondenţa sa cu G. V. Childe. După anul 1918 aceste cercetări au fost sprijinite financiar de V. Pârvan.

Cel care va duce mai departe muzeul din Sfântu Gheorghe este Székely Zoltán. Acesta va fi angajat aici în anul 1937 şi va fi director între anii 1947-1990. În această vreme el a urmărit lămurirea unor probleme legate de epoca neolitică (cultura Ariuşd), dar şi de alte aspecte ale preistoriei, căutând să conducă cercetarea spre observarea sistematică a obiectivelor de epocă dacică, romană şi medievală timpurie sau de numismatică.

István Kovács a întreprins săpături arheologice la Decea Mureşului, Târgu Mureş şi Apahida, iar Márton Roska s-a ocupat cu cercetarea paleoliticului, epocii bronzului şi a fierului din Transilvania (Repertoriul Ardealului redactat de acest autor a apărut în anul 1942, iar publicarea monografică a cercetărilor de la Turdaş aflate în colecţia Z. Torma în anul 1941). În anul 1910 M. Róska a făcut săpături arheologice la Turdaş, prin mai multe sondaje de verificare şi secţiuni, consemnând observaţiile făcute în studiul introductiv la lucrarea sa Die Sammlung Zsófia von Torma, importantă pentru cunoaşterea conţinutului acestei colecţii.

Un repertoriu arheologic al Transilvaniei a fost publicat la Viena în anul 1909 de către Iuliu Marţian. Varianta în limba română a acestuia s-a tipărit la Bistriţa în anul 1920. Între cercetătorii români din prima jumătate a sec. XIX din Transilvania se numără şi Damaschin Bojincă, interesat de cercetarea vestigiilor romane.

În Bucovina o societate de arheologie a fost întemeiată în anul 1886, dintre arheologii de acolo remarcându-se D. Olinescu, C. Mateescu şi M. Moroşanu, ultimul ocupându-se de studiul preistoriei din părţile de nord ale României.

În primele două decenii ale secolului XX cercetarea arheologică din România a depăşit etapa pionieratului, transformându-se după anul 1918 dintr-o mişcare ştiinţifică într-o şcoală naţională de

34

arheologie prin activitatea lui Vasile Pârvan (1882-1927). Elev al marilor istorici care au fost Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga publică încă din vremea facultăţii studii de istorie medievală şi modernă. În anul 1904 pleacă ca bursier în Germania pentru o specializare în istorie antică, vreme de cinci ani. La reîntoarcerea în ţară, la vârsta de 27 de ani, este deja un autor consacrat în studiul istoriei antice. Din anul 1913 el este ales membru activ al Academiei Române.

Acesta a dat directive precise, stabilind o strategie unitară în cercetarea interbelică, reuşind să formeze o şcoală de arheologie printr-o generaţie pe care s-au bazat şi cercetările ulterioare şi care a continuat principiile sale, contribuind prin aceasta la formarea altor generaţii de arheologi. În prima etapă (1911-1914) acesta s-a dedicat cercetării Dobrogei datorită interesului său pentru arheologia clasică.. În anul 1914 a întreprins săpături arheologice având drept scop cunoaşterea epocii cetăţilor de la Histria, Tomis şi Callatis având drept colaboratori pe Dim. Teodorescu, C. Mateescu şi Z. Lambrino. Nu au fost neglijate însă nici alte epoci istorice. După reorganizarea activităţii Muzeului Naţional de Antichităţi în anul 1916, prin Ion Andrieşescu, au început săpăturile sistematice la Sălcuţa şi a fost iniţiată secţiunea preistorică a aceluiaşi muzeu. I. Andrieşescu a scris lucrarea Contribuţie la Dacia înainte de romani şi a obţinut înfiinţarea primei catedre de preistorie din România.

După anul 1918 V. Pârvan a încercat să realizeze o continuare a cercetărilor iniţiate în diferitele provincii ale României Mari, sprijinindu-se pe diferiţi colaboratori, amintind în cursul său universitar toate săpăturile şi aşezările de pe teritoriul României. A continuat cercetarea Dobrogei, reluând săpăturile de la Histria în anul 1921, iniţiind săpăturile de la Capidava cu ajutorul lui Gr. Florescu şi de la Callatis cu ajutorul lui I. Săureanu. V. Pârvan a încercat să acopere prin cercetări sistematice principalele perioade istorice, mai ales preistoria şi protoistoria. Lucrarea sa, Getica, apărută în anul 1926, este o încercare de reconstituire a evoluţiei culturale şi istorice a geto-dacilor, de la sfârşitul epocii bronzului până la cucerirea romană, arătând rolul substratului autohton în procesul etnogenezei.

Prin activitatea sa, Pârvan a sprijinit săpăturile lui I. Andrieşescu la Zimnicea, ale lui Gh. Ştefan, Radu şi Ecaterina-Dunăreanu Vulpe de la Poiana, cele neolitice de la Sultana, Gumelniţa, Traian ale lui Vladimir şi Hortensia Dumitrescu, cele ale lui V. Christescu de la Vădastra, ale lui I. Nestor şi I. Andrieşescu de la Sărata Monteoru şi ale lui D. Popescu de la Lechinţa de Mureş vizând o largă arie din istoria multimilenară din această zonă a Europei. Pentru valorificarea rezultatelor acestor cercetări au fost înfiinţate două reviste în limbi de circulaţie internaţională Ephemeris daco -romana şi Dacia.

Magistrul a intenţionat să deschidă un institut de arheologie, însă a murit prematur în anul 1927.Activitatea Magistrului nu se reduce numai la publicarea unor dovezi arheologice ce ţin de

istoria veche. El a publicat şi studii de filosofie, etică, sociologie. Astfel că, una dintre lucrările sale de bază este Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane publicată în anul 1918.

Travaliul imens dus de Pârvan este răsplătit cu titlurile de membru corespondent al Institutului Arheologic German, membru fondator al Comitetului congreselor internaţionale de ştiinţe istorice, profesor oaspete al Sorbonei, membru al Academiei Pontificale romane de arheologie şi membru al Academia dei Lincei.

Cele mai semnificative cuvinte pentru a încheia scurta prezentare a vieţii şi activităţii Magistrului sunt, poate, cele ale lui Radu Vulpe: Necruţător cu propria-i fiinţă, el a închinat ştiinţei şi ridicării culturale a patriei întreaga sa forţă de gândire, toată voinţa sa de muncă şi toate deosebitele însuşiri ale minţii şi talentului său. Opera sa de creaţie ştiinţifică, precum şi etica sa sobră şi consecventă, îl înalţă în rândul marilor valori intelectuale şi morale pe care le-a produs poporul român.

Cercetările începute de V. Pârvan au fost continuate de elevii săi. Aceştia, elevi sau admiratori ai Magistrului, au început noi săpături la Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau Micia (Constantin Daicoviciu), la Celeiu şi Sucidava (D. Tudor), Barboşi, Drobeta şi Băneasa (Gh. Cantacuzino), Bologa şi Râşnov (M. Macrea). Cercetarea arheologică din România atinge în această perioadă un nivel european.

35

Cercetările arheologice dintre anii 1926-1927 de la Sărata Monteoru au fost executate de Ion Nestor, care a întreprins ample cercetări privitoare la epoca bronzului ale căror rezultate au fost publicate doar parţial. Un moment important în evoluţia arheologiei în România a fost publicarea lucrării de doctorat a acestuia în anul 1933, la Berlin. Aceasta se numeşte: Der Stand der vorgeschichtlischen Forschungen in Rumänien şi pune în ordine culturile şi cronologia preistoriei din România. El analizează cercetarea arheologică din România cu întreaga sa bibliografie, sistematizează cunoştinţele de preistorie, stabileşte stadiul cercetării arheologice, reia analiza cultural-cronologică şi corectează erorile oarecum fireşti acumulate în perioada anterioară introducând în cercetarea arheologică românească spiritul critic şi deschizând astfel calea cercetărilor ulterioare.

Cercetarea arheologică progresează prin studiile lui Radu Vulpe asupra culturii Cucuteni şi Precucuteni, ale lui Vladimir şi Hortensia Dumitrescu asupra aşezărilor eneolitice, din epoca bronzului şi a fierului din Moldova, ale lui C. S. Nicolăescu-Plopşor asupra paleoliticului, dar şi prin cele întreprinse de M. Róska şi Moroşanu.

Vl. Dumitrescu (1902-1991) ajunge în anul 1940 conferenţiar definitiv la catedra de Arheologie preistorică a Universităţii Bucureşti fiind, în acelaşi timp, director al Muzeului Naţional de antichităţi (1935-1945). După al doilea război mondial devine şef de secţie la Institutul de Arheologie din Bucureşti (1955-1975) şi realizează săpăturile de la Gumelniţa, Traian, Cârna, Rast, Basarabi, Hăbăşeşti, Căscioarele, Drăguşeni şi Târpeşti. Dumitrescu a fost membru al Institutului Arheologic German din Bonn şi membru al Institutului Italian de Arheologie preistorică şi protoistorică de la Florenţa. Activitatea şi viaţa exemplară a lui Vladimir Dumitrescu a făcut cinste memoriei magistrului său, Vasile Pârvan.

Remarcăm în continuare şcoala arheologică ieşeană, fondată de Oreste Tafrali, profesor de istorie şi istoria artei şi condusă, mai apoi, de Mircea Petrescu-Dâmboviţa. Un profesor de marcă al Universităţii ieşene este şi Radu Vulpe care lucrează aici, la Catedra de studii clasice, până la pensionare.

Şcoala clujeană dezvoltă cercetarea epocii clasice şi preclasice prin săpăturile din Munţii Orăştiei şi de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi a monumentelor medievale. Rezultatele săpăturilor arheologice sunt publicate mai ales în Anuarul Institutului de Studii Clasice. Conducerea şcolii clujene s-a remarcat prin încercarea lui Constantin Daicoviciu de a îmbina şi dirija cercetările pe termen lung şi pe spaţii largi. Între lucrările de amploare şi cu rezultate importante se numără şi cele startate la Porolissum. C. Daicoviciu este şi autorul unei prime sinteze de istorie veche a Transilvaniei: La Transylvanie dans l'Antiquité.

Activitatea de cercetare şi catalogare a siturilor istorico – arheologice s-a făcut şi prin antrenarea unor muzee cum ar fi cele din Craiova, Deva, Sf. Gheorghe, Piatra Neamţ, Alba Iulia, Cluj, Sibiu etc., încercându-se o concentrare a eforturilor şi o coordonare a activităţii pentru a da o imagine de ansamblu a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Astfel, C. Daicoviciu sprijină numirea lui Z. Székély la muzeul din Sfântu Gheorghe sau a lui Octavian Floca (1904-1982) la muzeul din Deva unde este director din anul 1934 până în anul 1963, când se pensionează. Floca organizează cercetări arheologice la Zlatna, Cinciş, Caşolţ, Hobiţa, Micia şi Ulpia Traiana Sarmizegetusa sau în Munţii Orăştiei.

Rezultatele acestor cercetări au constituit obiectul a numeroase publicaţii şi a 5 congrese de arheologie şi numismatică desfăşurate la Bucureşti, Cluj, Craiova, Iaşi şi Cernăuţi. În anul 1937 s-a desfăşurat la Bucureşti al XVII-lea Congres de Antropologie şi Arheologie de la Bucureşti, care a însemnat recunoaşterea internaţională a valorii şcolii româneşti de arheologie, bazată pe o concepţie modernă care i-a asigurat în perioada următoare stabilitatea, continuitatea şi dezvoltarea. Cercetarea arheologică românească a dat lucrări speciale şi de sinteză care s-au bucurat de apreciere internaţională, bazându-se pe baza care o constituiau Universităţile, Muzeul Naţional de Antichităţi şi muzeele din centrele provinciale, care dispuneau de specialişti de valoare cu o experienţă asemănătoare cu a celor din centrele naţionale.

Muzeul Naţional de Antichităţi a cunoscut o evoluţie care reflectă fluctuaţiile avute de arheologie în perioada următoare. La 18 iulie 1948 acesta a intrat în structura Academiei R.P.R. Cu

36

timpul, datorită cercetărilor în curs, colecţiile muzeului s-au îmbogăţit, motiv pentru care o parte din colecţii au fost transferate la Muzeul Naţional de Istorie al R.S.R. (înfiinţat în luna mai a anului 1972). Înfiinţarea acestui muzeu reflectă, de fapt, lipsa de respect pentru instituţiile şi şcolile de cercetare dezvoltate în perioada anterioară, prin modul de constituire a colecţiilor nou înfiinţatului muzeu. Prin hotărâri de multe ori nescrise sau redactate în deplină necunoaştere de cauză, subiective, s-au selecţionat cele mai reprezentative bunuri de patrimoniu aflate la diverse muzee din ţară şi s-au adunat la Bucureşti. La multe dintre acestea situaţia patrimonială a rămas incertă. Mare parte din colecţiile reprezentative a Muzeului Brukenthal s-au transferat spre Bucureşti, chiar dacă prin aceasta s-a trunchiat colecţia sibiană şi materialele erau reprezentative mai mult pentru civilizaţia transilvăneană. În sfârşit, se poate constata că mare parte din materialele istorico-arheologice luate cu acel prilej pentru a fi expuse stau în depozit la Bucureşti, în loc să stea în expoziţie, la muzeul de unde au fost luate !

După anul 1945 cercetarea a ajuns într-o situaţie limită. Unii cercetători, ca Vl. Dumitrescu, au fost arestaţi, asupra altora s-au făcut presiuni pentru a-şi pune de acord concepţiile cu cea a istoriografiei sovietice. A apărut revista Studii şi cercetări de istorie veche, bazată – cel puţin la lansare – pe doctrina marxist-leninistă.

Din anul 1950 s-a trecut la centralizarea săpăturilor arheologice pentru a acoperi toate perioadele istorice, creându-se posibilitatea întoarcerii cercetării spre problemele sale reale. Mai târziu, când a apărut primejdia unei depărtări de linia oficială a partidului, puterea de stat a găsit noi forme de subordonare a cercetării ştiinţifice, prin controlul exercitat de către Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice. S-a luat măsura trecerii institutelor de cercetare (între care şi Institutul de Arheologie, înfiinţat în anul 1956) în subordinea Ministerului Învăţământului, încât s-a ajuns la reducerea fondurilor pentru cercetări şi la marginalizarea cercetării arheologice (nu este un secret pentru nimeni că şi astăzi menţinerea unor structuri centralizate precum Comisia Naţională Arheologică, care nu îşi mai găseşte rostul, şi finanţările adresate cercetării arheologice, directe care sunt inexistente, fac ca cercetarea arheologică să nu mai existe, cu rare excepţii datorate pasiunii fără limite a unor cercetători care îşi pun la bătaie şi firavele economii pentru a putea cunoaşte mai aprofundat istoria; şi suntem cu un pas în mileniul III !). În Institutul de Arheologie din Bucureşti şi-au dus activitatea mari cercetători precum C. S. Nicolăescu-Plopşor (1900-1968), Florea Mogoşanu, Radu Popa (1933-1993) ş.a. Şi astăzi personalităţi ca S. Marinescu-Bâlcu, Marin Cârciumaru, Alexandru Vulpe, V. Babeş ş.a. duc mai departe frumoasa tradiţie inaugurată aici de V. Pârvan sau I. Nestor.

C. S. Nicolăescu-Plopşor îşi începe activitatea ştiinţifică făcând periegheze împreună cu colegul şi prietenul său Radu Vulpe. Apoi îşi împlineşte studiile la Institutul de antropologie din Paris, susţinându-şi – în anul 1934 – şi doctoratul, cu o temă legată de paleoliticul din România. După o perioadă în care este Directorul onorific al Muzeului Olteniei şi director al Arhivelor Statului din Craiova el se stabileşte la Bucureşti, unde este numit şef al secţiei paleolitice de la Institutul de Arheologie al Academiei (1956). Vladimir Dumitrescu remarca că: abia sub conducerea lui Plopşor se poate vorbi cu adevărat de o şcoală paleolitică românească, iar Radu Vulpe consideră că: acesta este întemeietorul şcolii româneşti de arheologie paleolitică. În anul 1966 Plopşor pune bazele Centrului de istorie, filologie şi etnografie din Craiova (Baza Academiei) şi din anul 1967 a funcţionat ca profesor şi şef de catedră la Universitatea din Craiova. C. S. Nicolăescu-Plopşor s-a remarcat ca om de cultură fiind şi un foarte sensibil poet.

Radu Popa a funcţionat ca muzeograf la Muzeul Naţional de Artă al României (1956-1963), trecând apoi la Institutul de Arheologie al Academiei Române din Bucureşti. Activitatea acestuia se leagă de dezvoltarea preocupărilor pentru protejarea monumentelor istorice, în special de perioadă medievală.

În paralel cu institutele din Bucureşti s-au dezvoltat şi institute (Baze ale Academiei) în provincie la Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara, Târgu-Mureş şi Sibiu, acestea având o foarte bogată activitate. Au apărut numeroase reviste de specialitate dintre care se pot remarca cele ale unor muzee mai vechi, apărând în continuare (Apulum la Alba Iulia, Sargetia la Deva etc.), reviste noi apărute sub egida unor muzee vechi (Studii şi comunicări Brukenthal la Sibiu, Crisia la Oradea,

37

Tibiscus şi Analele Banatului – serie nouă la Timişoara etc.) sau reviste noi a unor muzee nou înfiinţate (Banatica la Reşiţa, Muzeul Naţional la Bucureşti, Dacia – serie nouă, sub egida Academiei etc.). Cercetarea ştiinţifică românească s-a remarcat prin congresele internaţionale de epigrafie de la Constanţa, de ştiinţe istorice de la Bucureşti sau de tracologie de la Tulcea – Mangalia. S-a pus chiar problema reeditării tratatului de Istoria României, tipărit în anul 1960. Toate aceste gânduri au început să se năruie, unul câte unul, o dată cu anul 1971, când – o dată cu apariţia cultului personalităţii la adresa lui Nicolae Ceauşescu – s-a pus tot mai mult baza pe autohtonism, ajungându-se la tracomanie şi dacomanie până la a se afirma de tracologul Iosif Constantin Drăgan că dacii au fost un popor care cunoştea limba latină. După anul 1989 s-a revenit la normalitate politică, normalitatea cercetării fiind în continuare un deziderat, mai ales că sub masca păstrării unor linii şi direcţii unitare de cercetare aceasta este influenţată în esenţa sa de măsuri centraliste, discriminatorii, din care nu au de câştigat decât generaţii crescute şi adaptate regimului comunist.

38

CAPITOLUL IVCultura ca şi concept. Cultura arheologică

Conceptele de cultură, spaţiu şi timp în arheologie (elemente de bază în investigarea acestei discipline) sunt inseparabile. Măsurarea exactă, în ani calendaristici, a vârstei şi punerea în context stă la baza oricărei cercetări făcute asupra unor culturi arheologice. O definire foarte generală a arheologiei o descrie ca fiind studiul relaţiilor dintre artefactele găsite într-un sit arheologic (la care se adaugă datele rezultate din analiza acestora) şi localizarea problemei aflate în studiu.

În această lucrare vom încerca definirea unor concepte de bază ale cercetării, cum ar fi cel de cultură arheologică, dar şi în studiul datelor arheologice (întâlnite sub forma artefactelor), a provenienţei şi contextului lor. Provenienţa şi contextul tuturor datelor arheologice sunt bazate pe două legi fundamentale, suprapunerea şi asocierea. De la prezentarea conceptelor fundamentale vom trece la discutarea contextului spaţial, în sensul unei localizări precis definite pentru fiecare obiect descoperit în timpul unui studiu, al unui releveu arheologic, sau a unei săpături arheologice.

Antropologii studiază fiinţele umane ca organisme biologice şi în grupuri ca popoare cu o cultura distinctă şi caracteristică. Arheologii sunt, din acest punct de vedere, un tip special de antropologi specializaţi în studiul culturii umane din trecut. Puţine concepte în antropologie au generat atâtea controverse şi dezbateri academice ca cele ce decurg din afirmaţia de mai sus. Toate definiţiile acestei formulări teoretice evazive vor să explice cultura şi comportamentul uman prin prisma ideilor comune unui grup de oameni. Una dintre definirile posibile ale culturii spune că aceasta este acel complex ce include cunoaştere, credinţă, artă, morală, legi, datini şi orice alte aptitudini şi obiceiuri ale omului ca membru al societăţii. S-ar putea adăuga şi faptul că aceasta (cultura) reprezintă primul nostru mod de adaptare la mediul înconjurător.

Cultura este un atribut uman distinctiv, deoarece suntem singurele fiinţe care au folosit cultura ca mod primar de adaptare la mediu, ea fiind sistemul nostru de adaptare la habitat. Folosim cultura ca pe un intermediar între fiinţa noastră biologică şi mediul ce a devenit din ce în ce mai complex de-a lungul mileniilor de preistorie. Suntem atât de ataşaţi de mediul nostru încât eliminarea factorului cultural ne-ar face aproape neajutoraţi şi, probabil, ar duce la dispariţia speciei umane într-un timp foarte scurt deoarece culturile umane sunt formate din comportamentul uman şi de rezultatele sale. Ele constau, în mod evident, din variabile complexe aflate într-o interacţiune constantă. Cultura umană, niciodată statică, se adaptează întotdeauna schimbărilor, atât interne cât şi externe, chiar dacă este vorba despre mediu, tehnologie sau societate. Oamenii au modificat mediul natural atât de mult încât acesta a devenit subjugat şi dependent de ei.

Cultura este o categorie convenţională ce serveşte la identificarea unui grup de monumente sau vestigii aparţinând aceleiaşi epoci şi care se află pe acelaşi teritoriu. Ea este definită în diferite moduri, căpătând în contexte diferite conotaţii diferite. Pentru a o defini, în afara unui cadru teritorial, este nevoie de un complex de indicii, dintre care cele mai importante sunt cele comune. Ea nu este echivalentă întotdeauna cu o comunitate etnică, putând fi adoptată de o serie de etnii, care în cursul dezvoltării lor istorice adoptă o serie de elemente dominante comune. Acest fenomen are loc prin asimilare sau prin aculturaţie. Aculturaţia poate să nu fie totală, existând cazuri când o comunitate îşi păstrează şi elementele specifice. În condiţii similare sau identice de climă, de exploatare a aceloraşi resurse naturale de către comunităţi având acelaşi grad de dezvoltare social economică, dar aflate la mari distanţe una de cealaltă, se produce fenomenul de convergenţă culturală, adică produsele culturii materiale şi spirituale sunt foarte asemănătoare.

Pe măsura dezvoltării cercetărilor arheologice s-a produs şi o definire mai exactă a termenilor şi conceptelor pe care aceasta le întrebuinţează, întrucât terminologia depinde de natura fenomenelor studiate şi reflectă stadiul cunoştinţelor şi cercetărilor din epoca respectivă.

39

Claude Lévi-Strauss , care a pus accent pe dezvoltarea gândirii sistemice, a încercat să definească şi conceptul de cultură. El înţelege prin acest concept un ansamblu de tipuri aparţinând aceleaşi perioade istorice şi care, legate între ele, formează un tot unitar. Din punct de vedere filosofic, cultura este – din această perspectivă – un ansamblu de obiecte caracteristice pentru o comunitate. Definiţia arheologică adaugă, însă, şi vestigiile materiale (artefactele) ce intră în conceptul de cultură. Din punct de vedere arheologic, cultura implică elemente ale vieţii materiale, pe care le descriu cercetările şi informaţiile de ordin general, social-economic şi cultural, ce pot fi smulse prin analize şi comparaţii. Definiţia antropologică a culturii, datorată lui Claude Lévi-Strauss, este mai generală şi surprinde mai exact elementele ce compun cultura materială.

Cultura materială este un complex de tipuri (sau artefacte), care în procesul evoluţiei unei culturi iau forme caracteristice, ce definesc diferite stadii de evoluţie a diferitelor culturi, urmând o anumită traiectorie, ce se înscrie în următoarele faze:

1. De tranziţie (în care se definesc caracteristicile culturii);2. Coerentă (în care elementele de tranziţie primesc trăsături proprii unui spaţiu);3. Postcoerentă (în care, datorită contactelor cu alte culturi, formele clasice sunt dislocate, se

modifică până la dobândirea de noi elemente şi pot ajunge – printr-o fază finală, de tranziţie – la fenomene culturale noi).

Conceptul de cultură permite ierarhii de niveluri şi surprinderea unei succesiuni de stări ce reprezintă momente şi etape diferite de evoluţie. Acestea pot constitui un temei pentru periodizarea arheologică, pentru situarea în timp a unei faze sau etape caracteristice unui element al culturii respective, ceea ce poate duce la stabilirea duratei în care pot fi sesizate o serie de schimbări care pot avea acelaşi sens, arătând o coerenţă a evoluţiei. Evoluţia determină schimbări, iar acestea contribuie la ruperea coerenţei, care duce la noi stări, ce pot avea o perioadă coerentă sau o rupere de coerenţă. Însăşi faza coerentă a unei culturi poate fi subîmpărţită, la rândul ei, în etape. Acest mecanism stă la baza modelului formal de periodizare, bazat pe dezvoltarea sistemică. Viziunea sistemică se bazează pe coerenţa de sistem, ce se aplică la ansamblul culturii. Această coerenţă se încadrează, în final, într-o evoluţie de tip spiralic, ce cuprinde 5 faze:

1. De tranziţie (caracteristică stării iniţiale);2. Formativă (în care se formează efectiv elementele culturii);3. Coerentă (în care tipurile şi cultura se perfecţionează, ajungând la apogeul dezvoltării);4. Postcoerentă (în care apare procesul de disoluţie a unor elemente componente, caracteristice

fazei coerente);5. De tranziţie (care duce la transformarea într-un lucru nou).Cultura poate fi subdivizată în multe moduri, în funcţie de limbă, economie, tehnologie, religie,

organizare politică sau socială, artă ş.a. Cultura umană, ca întreg, înseamnă o organizare complexă, structurală, în care toate elementele componente se formează şi se influenţează reciproc. Toate culturile sunt alcătuite din nenumărate trăsături, tangibile şi intangibile, al căror conţinut rezultă dintr-o adaptare complexă la o serie de factori ecologici, sociali şi culturali. O parte foarte mare din cultura umană este transmisă din generaţie în generaţie prin forme sofisticate de comunicare, acestea permiţând o adaptare complexă şi neîntreruptă în lupta pentru supravieţuire, şi contribuie la formarea rapidă a culturii.

Fiecare dintre noi trăieşte într-o cultură de un anumit tip, iar fiecare cultură este etichetată într-un mod individual. Această etichetare presupune atribute caracteristice sau modele comportamentale tipice celor asociate cu o anumită formulă culturală. Imaginile noastre mentale despre culturi sunt, de asemenea, asociate stereotipurilor populare. Astfel că fiecare cultura naţională îşi are propria tentă individuală, particulară. Fiecare cultură are un stil individual şi caracteristic care supune instituţiile politice, juridice şi morale.

Arheologii gândesc cultura ca pe un sistem alcătuit din următoarele componente:Versiunea cultural individuală. Aceasta este proprie fiecărui individ. Practic, aceasta înseamnă

că aceasta (cultura) este formată dintr-o multitudine de comportamente individuale (la care se adaugă elementele de mai jos);

40

Cultura distributivă. Aceasta este formată din elementele culturale distribuite de fiecare individ (activităţi culturale sau oricare altă activitate umană, la care se adaugă şi reguli şi prescripţii). Însumate, aceste elemente alcătuiesc cultura. Limbajul alcătuieşte, ca şi sistemul cultural, latura critică a fenomenului;

Sistemul cultural. Sintetizând, acesta este un sistem comportamental în care fiecare individ participă. Individul nu numai că împarte sistemul cultural cu alţi membri ai societăţii, dar este şi parte activă în el.

În acest context, cultura poate fi privită ca un sistem ce permite societăţii să interacţioneze cu mediul său înconjurător. Pentru a face mai mult decât o simplă prelucrare de secvenţe cronologice, arheologul trebuie să privească cultura ca fiind compusă din mai multe elemente interactive, complexe, acestea rămânând statice până în momentul în care procesul care face sistemul operaţional este definit cu atenţie. Arheologii sunt preocupaţi, în consecinţă, tocmai de definirea culturală a acestui proces prin care societăţile omeneşti s-au transformat în trecut.

Sistemul cultural este alcătuit din cultură şi mediile sale înconjurătoare care reprezintă un număr de sisteme articulate (interconectate). Schimbarea apare în acestea printr-o serie de variaţii minore, interdependente, în unul sau mai multe din aceste sisteme, sistemul cultural având mai multe componente bine precizate între care se remarcă subsistemul economic, cel politic, social etc. O modificare a unuia dintre subsisteme duce, inevitabil, la dereglarea şi transformarea sistemului cultural. Un sistem cultural este într-o permanentă stare de adaptare cu interiorul său, cât şi cu ecosistemul din care face parte. Conceptul de sistem cultural este derivat din teoria generală a sistemelor, un trunchi de concepte teoretice formulate prin cercetarea relaţiilor generale din lumea empirică. Sistemele culturale au început să fie folosite în arheologie ca nişte concepte generale, pure, care ne ajută să înţelegem relaţiile în permanentă schimbare dintre culturi şi mediile lor înconjurătoare.

Multe dintre componentele interactive ale culturii sunt perisabile (nimeni nu a reuşit să descopere prin săpături o filosofie religioasă sau o limbă nescrisă). Arheologii operează cu rămăşiţele tangibile ale activităţii umane care au supravieţuit în sol, acestea fiind – la rândul lor – afectate de aspectele intangibile ale culturii umane. De aceea arheologul întâlneşte mai multe limite în cercetare decât etnograful care lucrează cu societăţile vii putând să schimbe informaţii cu membri acestora.

Modelele normative. Conceptul avansat se referă la faptul că tot comportamentul uman este compus din modele, forma acestora fiind determinată, în general, de cultură (vedere normativă asupra culturii). Sub denumirea de model normativ cultural au fost stabilite o serie de reguli (norme comportamentale) ce funcţionează într-o societate şi care sunt transmise din generaţie în generaţie. Variaţiile individuale nu afectează întregul, deoarece normele stabilesc limitele domeniului comportamentului acceptabil.

Antropologii încearcă să abstractizeze normele comportamentale umane prin observarea societăţilor de-a lungul unor perioade de timp limitate (se caută gramatica societăţilor). Arheologii folosesc în schimb reminiscenţele materiale (artefactele) descoperite în cercetarea comportamentului uman, argumentând că asemenea artefacte durabile reprezintă norme ale comportamentului tehnologic. S-a demonstrat, de altfel, că există reguli implicite care guvernează producerea tuturor tipurilor de artefacte de-a lungul generaţiilor.

Această formă de abordare, descriptivă, a permis arheologilor să reconstituie şi să observe variaţiile şi schimbările normelor comportamentale, cu rezultate bune în prelucrarea detaliată a trăsăturilor caracteristice ale preistoriei umane, la nivel local şi regional. Modul de abordare descris se referă la două mari obiective ale arheologiei: reconstituirea modurilor de viaţă din trecut şi explicarea transformărilor culturale.

Modele funcţionale. Din punctul de vedere al acestei teorii cultura înseamnă: artefacte, bunuri, procese tehnice, idei, obiceiuri şi valori existente. Fiecare cultura umană a fost clădită pe mecanisme interdependente desemnate să satisfacă atât nevoile sociale cât şi pe cele de supravieţuire, nu numai pentru fiecare individ, ci şi pentru societate ca întreg. Pentru reprezentanţii şcolii funcţionaliste cultura este un mod de a răspunde nevoilor umane de orice fel, natura unei

41

societăţi putând fi înţeleasă doar prin observarea întregii reţele de relaţii complexe ce formează structura de bază a acelei societăţi. Fiecare componentă a sistemului cultural, actual sau preistoric, are o funcţie specifică, fie că este vorba despre tehnologia pietrei, sau despre modurile de recoltare ale produselor agricole, fie reguli legate de dezvoltarea relaţiilor sociale interne grupului. Fiecare funcţie este legată de celelalte printr-o reţea de relaţii formând, astfel, un sistem cultural în continuă schimbare.

Funcţionalismul poate fi considerat ca un mod de a privi societăţile umane mai îndepărtat de istorie, arheologii considerându-l un ajutor însemnat în examinarea artefactelor şi curentelor culturale, ca pe o parte a unei reţele mult mai largi de relaţii funcţionale. Astfel că, funcţionalismul rezultă din modelele ecologice mai recente ale culturii, acestea considerând că sistemele culturale se dezvoltă nu ca nişte sisteme cu autoreglare, ci ca nişte sisteme supuse unor schimbări constante, pe măsura adaptării lor la mediu.

Modele procesuale. Ultimul şi cel mai important obiectiv al arheologiei este acela de a explica de ce şi cum s-au schimbat culturile umane în trecut. Modelele culturale evoluţioniste, ecologice şi multiliniare descrise până acum au încercat să rezolve şi această problemă.

Modelele schimbătoare ale culturii reflectă, în arheologie, o trecere graduală de la pure descrieri ale trecutului (realizate prin cercetări inductive) la modele mult mai sofisticate, bazate pe strategii deductive, ipotetice. Modelele culturale nu pot fi gândite, în consecinţă, în mod static, deoarece ele răspund unor abordări teoretice mult mai sofisticate şi foarte fin gradate ale trecutului.

Teoria sistemelor operează cu relaţii şi variaţii ale acestora. Ea se ocupă, în consecinţă, cu studierea fenomenelor implicate în explicarea proceselor prin care culturile se schimbă. Arheologia, ca ştiinţă strâns legată de evoluţia modernă a cercetării, analizează cauzele schimbărilor culturale, ceea ce înseamnă că priveşte cu mijloacele puse la îndemâna de noile condiţii de cercetare modul de formare şi transformare al procesului cultural. Prin proces înţelegem o desfăşurare modelată de operaţii care fac legătura dintre o stare şi alta. Desfăşurarea modelată este determinată de un proces decizional care pune ordine în operaţii. Arheologia este un astfel de proces pentru că implică descrierea proiectului de cercetare, formularea ipotezelor, colectarea şi interpretarea datelor, verificarea acestora şi, în final, publicarea rezultatelor.

În arheologie, procesul cultural se referă la identificarea factorilor responsabili pentru direcţia şi natura schimbărilor în sistemul cultural, deci la depistarea cauzelor prin sistemul de analiză şi prin modelarea acestuia. Cauzele sunt, în consecinţă, evenimentele care forţează oamenii să ia decizii referitoare la comportamentul în situaţii noi. Arheologia procesuală este analiza cauzelor schimbării culturii, aceasta implicând luarea în considerare a relaţiilor dintre variabilele ce pot duce la schimbarea culturală. Aceste cauze posibile se verifică, mai apoi, funcţie de datele arheologice obţinute prin cercetarea de profil, uneori în contextul teoriei sistemelor. Pe măsură ce tot mai multe date arheologice au devenit accesibile prin noile metode de cercetare, cele vechi (explicaţiile simpliste datorate studierii procesului cultural în preistorie obţinute prin aplicarea principiilor de cercetare ale metodei evoluţioniste sau ale difuzionismului universal) nu mai pot reflecta cu exactitate situaţiile complexe ce ni se dezvăluie. Astfel că trebuie să cercetăm cultura umană ca pe o parte, un element dintr-un sistem (punct de vedere ecologic). Deci, cultura umană se adaptează, mai degrabă, la ecosistem (se creează, astfel, noţiunea complexă de habitat), fiind o parte din acesta. Reţinem că prin această relaţie se creează premisele adaptării oamenilor prin cultura umană la mediu.

Studiul cultural arheologic se realizează prin reconstituiri, pe baza datelor arheologice obţinute prin cercetări sistematice. Datele arheologice sunt resturile materiale rezultate în urma activităţilor umane (ceramică, unelte de piatră, unelte de metal, resturi osteologice, resturi de locuinţe etc.). Pentru a defini aceste resturi în vederea cercetării, arheologii au propus denumiri generice pentru uniformitate terminologică:

Înregistrarea arheologică este un termen generic desemnând distribuţiile mai mult sau mai puţin continue ale artefactelor pe suprafaţa pământului, în densităţi variabile. Variaţiile densităţii artefactelor reflectă caracterul şi frecvenţa folosirii unor zone de pe suprafaţa acestuia, variabilă

42

măsurabilă arheologic. O acumulare de mare densitate a artefactelor se întâlneşte în situri. Înregistrările arheologice includ:

Artefacte – în sens strict acestea sunt produse sau modificate de oameni;Contexte particulare – artefacte sau asocieri de artefacte ce nu pot fi scoase intacte din pământ;Structuri arhitecturale – case sau fragmente de case, grânare, temple şi alte clădiri ce pot fi

identificate pe baza dispunerii şi realizării fundaţiei sau a altor caracteristici ale solului;Ecofacte – resturile alimentare (oase, grăunţe etc.) care ne oferă o imagine asupra activităţilor

umane şi a modelelor economice adoptate de fiecare comunitate în parte.Datele sunt materiale naturale recunoscute de arheologi ca dovezi semnificative. Acestea sunt

adunate şi înregistrate ca părţi ale cercetării. Uneori, datele arheologice se mai numesc şi evidenţe. Datele arheologice nu sunt alcătuite numai din artefacte, particularităţi, structuri arhitecturale şi ecofacte, ci şi din contextul lor în timp şi spaţiu. Sarcina arheologului este, în consecinţă, să extragă convingător informaţiile arheologice, să stabilească mijloacele necesare pentru creionarea componentelor socio-culturale din trecut.

Izvoarele arheologice sunt urme ce reflectă cultura materială care le-a produs. Fiind o frântură a vieţii din vechime, ele slujesc la reconstituirea vieţii sociale şi spirituale a societăţii respective. Interpretarea lor se face pe baza anumitor criterii, putându-se determina astfel perioada din care provin şi, uneori, chiar etnia celor care le-au produs sau folosit, ori reconstituit / distrus construcţiile, precum şi modul de viaţă din epoca respectivă. Evoluţia diferită a artefactelor în diferite regiuni poate duce la greşeli în reconstituire, fapt pentru care este necesară corelarea şi confruntarea părerilor diferiţilor autori. În arheologie, ipotezele noi trebuie să se bazeze pe date sigure. Pentru asemenea încercări de reconstituire a istoriei vechi, pe lângă cunoştinţe speciale şi specifice este necesară şi o continuă perfecţionare a metodelor de cercetare.

Izvoarele arheologice s-au păstrat de regulă în arhiva pământului, rare fiind cazurile în care nu au fost găsite îngropate. Obiectele de preţ au fost îngropate din diferite motive, dintre acestea tezaurele constituind izvoare de excepţie, iar altele făceau parte din inventare funerare. Unele au ajuns la lumină întâmplător, uneori chiar pe cale naturală, altele prin săpături arheologice sau având ca scop căutarea de comori. Cele descoperite prin această ultimă situaţie fie sunt pierdute pentru totdeauna, fie nu mai au o importanţă istorică deosebită deoarece nu s-au observat şi condiţiile stratigrafice de păstrare.

Matrice (strat de cultură) şi provenienţă. Solul este stratul superficial şi afânat al litosferei, care datorită însuşirii sale principale, fertilitatea, este capabil să întreţină viaţa plantelor superioare. Procesul de pedogeneză cuprinde formarea părţii minerale (anorganice) şi a părţii organice a solului. Partea minerală se formează prin dezagregarea şi alterarea rocilor, prin acţiunea forţelor mecanice şi biomecanice, respectiv prin degradare chimică, sub acţiunea apei (dizolvare, hidratare, hidroliză), a oxigenului (reducere şi oxidare), a dioxidului de carbon (carbonatare) şi a organismelor vii (bacterii, ciuperci, alge, licheni, muşchi de pământ, organisme litofage). Partea organică, numită humus, este o formaţiune specifică, o substanţă organică complexă, coloidală, stabilă, cu caracter slab acid, provenită din descompunerea substanţelor organice din sol şi a azotului atmosferic, sub acţiunea factorilor climatici şi a timpului. Caracterul slab acid al solului se datorează existenţei acizilor humici, huminici şi fulminici, ce apar datorită bacteriilor aerobe şi anaerobe, precum şi ciupercilor. Există mai multe tipuri de humus: mull-ul calcic (rezultat prin descompunerea rapidă a substanţelor organice în condiţiile unei vegetaţii de stepă, dezvoltate pe o rocă-mamă calcaroasă), mull-ul forestier (care apare ca un strat subţire, brun-cenuşiu, în zona pădurilor de foioase, în prezenţa ciupercilor din sol, pe rocă-mamă necalcaroasă), modern (care apare în prezenţa ciupercilor acidofile în zona pădurilor de foioase sau conifere pe o rocă-mamă silicioasă), brun sau moor (care apare tot în prezenţa ciupercilor acidofile şi tot pe o rocă-mamă silicioasă, dar în mediile cu activitate biologică slabă din zonele cu climă rece şi umedă) şi de turbă (care conţine materii organice acide, puţin huminizate şi care se găseşte în mediul saturat în apă).

În profilurile de sol se pot recunoaşte procese de iluviere (de deplasare pe verticală, odată cu apa din precipitaţii sau de irigaţie a substanţelor solubile şi coloidale) şi de bioacumulare (de concentrare a humus-ului în partea superioară a solului, ceea ce-i dă un aspect aparte). Straturile

43

succesive de sol rezultate în urma procesului de pedogeneză se deosebesc din punct de vedere morfologic şi chimic, formând diferite orizonturi genetice. Acestea se notează de jos în sus (A, B, C, D, ş.a.). Procesele de pedogeneză se petrec într-un timp îndelungat şi prezintă un caracter stabil pe orizontul de formare / depunere. Odată produs un deranjament, acesta are o anumită stabilitate în timp, orizontul genetic refăcându-se foarte greu, ceea ce poate dura milenii sau zeci de milenii. Orice deranjament este, astfel, sesizabil şi vizibil, profilul fiind unul din principalele obiecte ale observaţiei în stratigrafia arheologică.

Există scheme ale proceselor de pedogeneză în funcţie de materialele vegetale, care dau o coloratură specifică solului. În zona deşertică, datorită climatului arid materia organică este puţină, se descompune rapid şi total, formându-se soluri de culoare brună sau cenuşie. În zonele de stepă uscată solurile sunt castanii sau brune. În zonele de stepă cu fâneţe se întâlnesc cernoziomuri de fâneaţă şi soluri castanii deschis. În formaţiunile de pădure se întâlnesc soluri brune de pădure şi brun – roşcate, iar în zonele mai umede, podzolurile. În formaţiunile vegetale cu graminee sau tufe dese se găsesc soluri brune şi brune podzolice, iar în mlaştini şi turbării solurile turboase.

În formaţiunile pedologice apa se prezintă sub diferite forme: de constituţie sau cristalizare (intrinsecă solului) şi capilară sau gravitaţională. Prezenţa apei este diferită, în funcţie de anotimp: apa de constituţie are o prezenţă cvasipermanentă, pe când cea capilară are o apariţie vremelnică. Capacitatea unui depozit pedologic de a reţine o cantitate de apă depinde de structura sa granulometrică, de cantitatea şi dimensiunile porilor, de spaţiile disponibile pentru înmagazinare şi de caracteristicile chimice ale solului, fiind definită prin potenţialul hidric. Raportul dintre elementele ce constituie potenţialul hidric se stabilizează în timp. Orice modificare naturală sau antropogenă a elementelor sale determină propria sa modificare, care este greu reversibilă. Diferenţele de umiditate, uneori apărute pe areale întinse, determină discordanţe în dezvoltarea vegetaţiei (reducerea taliei, grăbirea sau întârzierea coacerii, nuanţe diferite în cazul monoculturilor). Când diferenţele sunt foarte puternice, apar plante caracteristice condiţiilor respective. Potenţialul hidric influenţează circulaţia curentului electric, deoarece apa acţionează ca un electrolit. Rezistenţa electrică este invers proporţională cu cantitatea de apă, iar circuitul curentului electric poate fi redat grafic (metoda rezistivităţii solului).

O mare atenţie se acordă în momentul actual adunării probelor de sol în momentul cercetărilor preliminare ale siturilor arheologice. Distingem, în primul rând, o analiză directă, de cele mai multe ori independentă de instrumentele de lucru. Astfel că analiza la faţa locului în timp de secetă va arăta existenţa unor zone de uscăciune excesivă, dezvăluind foste drumuri sau ziduri de clădiri din piatră, uneori foarte detaliat. În aceste cazuri izvoarele sau adânciturile care reţin mai bine apa sunt mai închise la culoare distingându-se imediat. De exemplu, plante cerealiere precum porumbul cresc mult mai bine pe solurile aflate în incinta siturilor arheologice unde pământurile sunt mai bogate în substanţe active.

Siturile arheologice pot fi evidenţiate şi prin analizarea apariţiei fosfaţilor în diferite puncte şi realizarea unei grile a câmpului arheologic. Această metodă poate fi anihilată de fertilizarea excesivă a ogoarelor care poate elimina diferenţele chimice existente în mod natural.

Toate obiectele arheologice colectate ştiinţific sau dezgropate întâmplător apar într-o matrice de sol (strat de cultură) şi au o provenienţă specifică. Peste obiectele arheologice se depun de-a lungul vremii straturi de pământ succesive, care formează, în măsura în care prezintă interes arheologic, straturile de cultură, ce diferă ca grosime (diferenţa de grosime nu este dată întotdeauna de timpul în care se formează stratul de cultură, el putând avea grosimi foarte mari pentru depuneri formate într-o perioadă scurtă de timp, şi invers). Ele pot fi spălate de ape, acoperite de aluviuni, putând suprapune direct solul viu (sau steril din punct de vedere arheologic). Denumirea straturilor de cultură se face în funcţie de epoca din care datează, sau de cultura căreia îi aparţin.

Matricea (stratul de cultură) este substanţa fizică ce înconjoară obiectul descoperit (pietriş, mâl, nisip, apă, pământ etc.). Majoritatea matricelor arheologice sunt de origine naturală, fiind create de natură. O matrice arheologică poate fi creată, însă, şi de om (prin lucrările antropice masive).

Provenienţa este poziţia tridimensională exactă a obiectului în cadrul matricei, după cum a fost înregistrată de arheolog. Ea rezultă din însemnările exacte făcute în timpul excavării şi cercetării

44

sitului, sau în timpul cercetărilor de suprafaţă pentru siturile ce nu mai au strat de cultură. În cazul săpăturilor sistematice evidenţa este principalul mijloc prin care se evită posibilitatea pierderii poziţiei obiectului în matrice.

Fiecare artefact are o provenienţă în timp (care poate fi determinată prin mijloacele moderne de datare sau, în ultimă instanţă, prin poziţionarea exactă într-un strat datat în prealabil) şi spaţiu (prin colectarea datelor stratigrafice exacte). Provenienţa în spaţiu se bazează, în ultimă instanţă, pe asocierile dintre unelte şi alte obiecte care sunt rezultatul comportamentului uman. Legile după care se determină provenienţa unui artefact sunt: legea asocierii şi legea suprapunerii.

Legea arheologică a asocierii se bazează pe principiul după care obiectele descoperite într-un complex arheologic închis sunt contemporane şi folosite în scopuri comune. Artefactele neasociate, studiate independent de contextele arheologice, dau informaţii puţine, trunchiate. Multe dintre cele mai importante şi valoroase date arheologice derivă din studiul exact al asocierii diferitelor obiecte din strat, complex închis etc.

Dimensiunea timpului arheologic este determinată de principiile de bază ale geologiei stratigrafice stabilite de şcoala geologică britanică la începutul secolului al XIX-lea. Aceasta îşi întemeia modul de interpretare a straturilor pe principiul suprapunerii, straturile cele mai vechi fiind şi cele mai adânci. A fost simplu pentru arheologi să adopte această lege deoarece majoritatea obiectelor importante găsite de ei se aflau în straturi sau contexte intersectate.

Legea suprapunerii arată că straturile geologice ale Pământului sunt dispuse unul peste altul, ca straturile unei prăjituri. Desigur că orice obiect descoperit în straturile cele mai adânci, fie că este vorba despre o piatră sau despre un obiect făcut de om, a ajuns acolo înainte ca straturile superioare să se acumuleze (în cazul ideal), cu alte cuvinte straturile inferioare sunt întotdeauna mai vechi decât cele superioare.

Tocmai de aceea, baza oricărei săpături arheologice se găseşte în observarea şi înregistrarea atentă a profilului stratigrafic. Asupra problematicii stratigrafiei şi suprapunerii vom mai avea prilejul să revenim în continuare.

Contextul arheologic este derivat din înregistrarea atentă a matricei, a provenienţei şi asocierii dintre obiectele găsite. Contextul înseamnă mult mai mult, este o poziţionare în timp şi spaţiu, implicând determinarea modului în care obiectul a ajuns în poziţia sa şi ce s-a întâmplat de când posesorul original l-a abandonat. Oricine încearcă să reconstituie un comportament uman, sau sisteme culturale străvechi, trebuie să acorde atenţie contextului fiecărui bun cultural găsit.

Contextul arheologic este influenţat de trei factori:1. Primul factor este legat de producerea şi folosirea obiectului, casei şi altor bunuri

descoperite, de către posesorul lor original. Dacă, de exemplu, axa casei a fost orientată după poziţia soarelui în după-amiezile de vară, acest aspect al contextului devine vital, deoarece se reconstituie un aspect al comportamentului uman al epocii studiate;

2. Al doilea factor depinde de modul în care obiectul a fost depozitat în sol. Unele descoperiri au fost îngropate deliberat în sol, altele au ajuns în pământ în urma fenomenelor naturale.

3. Bunul descoperit în sol mai poate fi influenţat şi de istoria sa anterioară, deoarece multe complexe arheologice au fost afectate, perturbate, de activităţi antropice sau naturale ulterioare.

Contextul oricărui obiect arheologic poate fi influenţat de două procese:De comportamentul original al oamenilor care l-au creat şi folosit;De evenimentele care au urmat mai târziu.Contextul primar se constituie în cel original al obiectului găsit, neperturbat de factori umani

sau naturali din momentul în care a fost depozitat de oamenii ce-l foloseau.Contextul secundar se referă la corelaţia obiectelor al căror context primar a fost perturbat de

activităţile umane ulterioare. Există şi perturbări ale contextului primar datorate unor factori naturali, în special climatici. Toate aceste obiecte (care au suferit perturbări) se găsesc într-un context secundar.

Contextul spaţial. Contextul spaţial este important pentru arheologi deoarece le permite determinarea distanţei dintre diferitele obiecte, aşezări, sau dintre aşezări şi principalele zone de

45

aprovizionare cu diferite materii prime. Distanţele importante pot să fie de câţiva cm ajungând, în cazuri mult mai rare, la km.

Se pot identifica mai multe niveluri de contexte spaţiale, fiecare corespunzând unui nivel de comportament uman:

1. Artefactele grupează activităţile umane individuale;2. Contextele structurale grupează activităţile casnice sau de grup (case, clădiri publice, temple

etc.) ce sunt folosite de comunitate;3. Siturile grupează activităţile comunităţii (grupuri de case contemporane, hambare şi alte

structuri);4. Regiunile grupează activităţile unor comunităţi omeneşti reflectate de siturile distribuite pe

hartă. Se poate ajunge, parcurgând aceste etape, la realizarea unor modele.Aceste patru niveluri ale contextului spaţial sunt strâns legate de comportamentul cultural actual

(ierarhia începe cu atribute şi artefacte şi se încheie cu culturile arheologice complecte). Un artefact poate da informaţii valoroase asupra tehnologiei sale de fabricare, dar şi asupra modului său de folosire. Este de la sine înţeles, în aceste condiţii, că pentru cunoaşterea comportamentului cultural trebuie să cunoaştem artefactele în asociere cu alte artefacte, cât şi cu matricea în care au fost descoperite.

Presupunerea de bază de la care pornesc toate studiile cu privire la artefacte este că ele au fost folosite în scop raţional, iar tipurile caracteristice au fost folosite pentru activităţi specifice (prelucrarea fierului, realizarea uneltelor de piatră cioplită, vânătoarea etc.). De aici putem trage concluzia că tipuri similare de artefacte din diferite situri au rezultat din activităţi similare chiar dacă apar, uneori, diferenţe de detaliu.

Într-o clasificare elementară a obiectelor descoperite, tipul răspunde unei anumite nevoi funcţionale. Compararea tipurilor şi determinarea grupurilor şi subgrupurilor de tipuri arată că tipul nu este o entitate statică, ci una dinamică. Tipul cunoaşte o evoluţie caracterizată printr-o succesiune de stări ce pot fi grupate într-o traiectorie ce capătă valori particulare, care grupează gradul de dezvoltare şi diversificare al tehnicilor, dând astfel posibilitatea de a aprecia dacă evoluţia comunităţii care a folosit acele tehnici este una statică sau dinamică. Traiectoria tipului poate arăta dacă acesta a dispărut, s-a oprit din evoluţie sau a fost înlocuit de altul. Compararea tipurilor poate arăta existenţa unor legături şi interacţiuni între diferite tipuri şi asociaţii de tipuri. În cazul asociaţiilor de tipuri, când se cunoaşte frecvenţa acestora, se pot depista raporturile ce pot fi apoi cuantificate şi comparate, ce pot duce la descoperirea unui posibil ansamblu de discriminări, de la care, prin comparaţii mai complexe, se poate ajunge la anumite reconstituiri şi concluzii.

Conceptul de cultură presupune un nivel superior de clasificare, o permanentă asamblare a tipurilor şi descoperirea unor raporturi între acestea, care să dea posibilitatea de a stabili care dintre ele sunt specifice culturii şi care arată o îmbinare sau coexistenţă cu elementele altei culturi. Pe această bază se poate reconstitui structura internă a comunităţii, raporturile dintre comunităţi şi chiar gruparea culturilor în entităţi ordonate sau subordonate, conform viziunii structuraliste. Tipul şi cultura sunt categorii formale aplicabile vestigiilor arheologice. Printr-o comparare şi analiză a nuanţelor acestor concepte şi noţiuni, şi prin deducţie logică, pot fi explicate anumite procese ale evoluţiei istorice.

Artefactele se pot defini ca orice atribut fizic, orice obiect, ce poate fi considerat drept rezultat al activităţii umane. Definiţia implică faptul că termenul de artefact acoperă orice formă de obiect arheologic găsit, de la topoare de piatră la vasele ceramice, oasele de animal, resturile carbonizate etc. Toate acestea sunt manifestări ale comportamentului uman şi pot fi găsite în siturile arheologice. Fiecare artefact are o trăsătură caracteristică, un atribut. În funcţie de atribute se stabilesc tipurile de obiecte. un tip de obiect este un artefact cu anumite atribute, care îl deosebesc de altele. Atributele definesc un tip, care în timp poate fi asociat pe baza unor similitudini unui grup sau ansamblu de tipuri, care din punct de vedere arheologic formează cultura arheologică. În unele lucrări găsim că artefactele se pot împărţi în patru categorii: portabile, particularităţi (contexte), structuri şi ecofacte.

46

Oricum abordăm problematica artefactelor, şi orice definiţie acceptăm, toate ideile presupun că orice obiect sau rezultat al producţiei şi consumului este o repercursiune a activităţii omului şi nu poate fi pus pe seama unui fenomen natural. Cu alte cuvinte, artefactele se pot compara cu obiecte din natură, observându-se cu uşurinţă diferenţele, nu atât ca o rezultantă a unor proprietăţi particulare, cât prin imprimarea unor proprietăţi cauzate de om. Această modelare a lor este importantă deoarece, în mod normal, nu este greu să se distingă un artefact făcut de om de cele create de apă, foc, rostogolire, sau alte fenomene naturale.

Subansamblurile. Un artefact este alcătuit dintr-o combinaţie de atribute, ce constituie un model constant de comportament, ce se reflectă în artefactul făurit. Când asemenea artefacte sunt găsite în asociaţii ce reflectă comportamentul cultural al unui individ sau a unor grupuri mici, sunt clasificate, de obicei, în subansamble. Subansamblele reflectă, fără îndoială, comportamentul individului component al grupului.

Ansamblurile. Când un număr de subansamble de artefacte (cum ar fi o cantitate de arme de vânătoare, coşuri, unelte, vase ceramice) sunt găsite într-o asociere contemporană, ele reflectă -în modelarea lor- activităţile întregii comunităţi şi sunt cunoscute sub denumirea de ansamble. Prin ansamble se vede comportamentul comunităţii ca întreg, lucru frecvent reflectat în resturile de case şi în ansamblul siturilor arheologice.

Scoarţa terestră păstrează fosilele multor vieţuitoare, între care şi omul, care a apărut abia în Cuaternar. Urmele sale se pot găsi doar în aceste depozite, mai rar în cele villafranchiene. Cunoaşterea proprietăţilor şi evoluţiei acestor depozite dau o idee asupra mediului în care a apărut şi evoluat omul, ale cărui urme de activitate se găsesc în siturile arheologice şi care dau posibilitatea reconstituirii habitatelor umane şi a condiţiilor naturale în care acestea s-au dezvoltat.

Siturile se identifică cel mai adesea cu formele de relief pe care se găsesc, integrându-se în peisaj şi evoluând odată cu acesta. Conservarea lor este asemănătoare cu cea a scoarţei terestre. Asupra siturilor arheologice, ca parte a reliefului actual, acţionează factori distructivi naturali şi antropici a căror cunoaştere este necesară pentru păstrarea stării de echilibru între formele de relief şi siturile pe care le conţin.

Formele de relief actuale reprezintă o etapă în cursul evoluţiei acestora. Genetic vorbind, se distinge un relief primar (de ordinul I), generat de forţele interne ale planetei (vulcanismul, mişcările tectonice) şi un relief secundar sau derivat (de ordinul II), provenit din acţiunea factorilor externi (prin eroziune sau denudare) sau rezultat în urma unor acumulări (formarea grindurilor, dunelor, teraselor sau câmpiilor de acumulare şi a cordoanelor litorale). La acestea se adaugă şi factorii antropogeni (îndiguiri, desecări, canalizări etc.). Gradul de alterare al reliefului depinde şi de climă sau de natura rocii-mamă.

Relieful influenţează habitatul din punct de vedere economic şi strategic, şi exercită un determinism geografic. El influenţează cultura şi mentalitatea comunităţilor din preajmă. Reţeaua hidrografică influenţează dinamica societăţii umane, mai ales în ceea ce priveşte schimbările economice şi culturale.

Siturile arheologice sunt locuri în care se găsesc urme ale activităţii umane din trecut. Siturile sunt identificate în mod normal prin prezenţa artefactelor. Ele pot avea dimensiunile unui oraş actual, sau pot să fie o simplă asociere de artefacte. Există milioane de situri arheologice în toată lumea, mare parte rămânând, încă, nedescoperite. Siturile arheologice au fost ocupate (locuite) câteva ore, zile, săptămâni, de-a lungul unei generaţii (sau mai multe), pentru ca mai apoi să fie abandonate pentru totdeauna. Alte locuri, cum ar fi tell-urile, au fost mereu reocupate, de-a lungul a sute şi mii de ani, conţinând mai multe straturi succesive. În cele mai multe cazuri, însă, siturile arheologice conţin artefacte situate într-unul sau – cel mult – două niveluri de cultură, îngropate sub câţiva centimetri de pământ sau, mai rar, sub grosimi mai mari de sol. Siturile arheologice pot fi alcătuite din asociaţii simple (descoperiri izolate alcătuite din câteva obiecte), mai multe asociaţii formând un ansamblu de artefacte reprezentând o comunitate, sau o serie de ansamble stratificate unele peste altele.

Într-o definiţie simplă o suprafaţă de teren pe care s-au depistat urme de locuire şi activitate umană despre care nu se ştie încă din epoca istorică în care locuirea sau activitatea umană a

47

funcţionat, este numită sit arheologic (staţiune arheologică). În cuprinsul acestuia depunerile apar sub forma unor straturi succesive de cultură. Acestea pot fi, uneori, intermitente, depuneri răzleţe putând apărea şi nelegate de un strat continuu şi precis. De cele mai multe ori straturile de cultură pot fi legate de niveluri de călcare care reprezintă partea de sol pe care se circula într-o epocă bine individualizată. Stratigrafia staţiunii poate fi cunoscută cel mai bine prin săpături arheologice sistematice.

Siturile arheologice pot fi clasificate după următoarele criterii:După contextul arheologic. Contextul arheologic al artefactelor poate fi folosit pentru a face

distincţie între siturile, aşezările, localizate pe o suprafaţă ca nivelurile individuale de ocupaţie şi aşezările stratificate.

După conţinutul în artefacte. Situl poate fi etichetat în funcţie de conţinutul specific de artefacte: ceramică, unelte de piatră, metal etc. Asociaţiile, ansamblele şi subansamblele de artefacte descoperite în sit sunt folosite pentru a eticheta epoca din care acesta face parte (epoca pietrei, epoca metalelor etc.).

După localizarea geografică. Majoritatea aşezărilor umane sunt concentrate în tipuri bine definite de localizările geografice. Aceste situri pot fi definite după forma de relief cu care se asociază: situri în peşteri, situri de vârful colinei, situri de baza terasei, situri de terasă etc.

După conţinutul de artefacte raportate la funcţia sitului. Subansamblele reflectă comportamentul individual uman. În consecinţă, siturile pot fi clasificate după tipul caracteristic de artefacte găsite în el.

Siturile de habitat. Acestea sunt cele mai importante situri fiind numite, în literatura de specialitate, şi siturile vii, pentru că sunt locurile în care oamenii au trăit şi şi-au desfăşurat activităţile multiple. Artefactele din aceste situri reflectă activităţi domestice, cum ar fi procurarea hranei şi confecţionarea uneltelor. Siturile de habitat, de orice complexitate, sunt asociate cu alte situri ce reflectă nevoi specializate, cum ar fi sistemele agricole, cimitirele etc.

Siturile sacre. Sunt locurile în care oamenii diferitelor epoci, istorice sau preistorice, au făcut sacrificii rituale.

Siturile de ceremonie. Acest tip de sit poate fi asociat cu siturile vii. Artefactele de ceremonie, cum ar fi cele pentru ritualurile mutilante, pot fi asociate siturilor sacre. Acestei categorii pot fi asociate şi siturile ce se dezvoltă în jurul unor sanctuare.

Siturile funerare. Includ cimitirele şi mormintele izolate. Oamenii şi-au îngropat morţii începând cu sute de mii de ani în urmă, făcând mari eforturi pentru a-i pregăti pentru viaţa de după moarte. De multe ori, monumentele funerare au absorbit munca a mii de oameni pentru construirea lor. Multe morminte sunt asociate cu mobilier specific, bijuterii şi alte obiecte decorative sau militare. Reprezentanţii unor culturi îşi îngroapă decedaţii în mari necropole, altele preferă înmormântările izolate. În unele culturi mormintele sunt organizate în necropole plane (de incineraţie sau inhumaţie), în altele înmormântările se realizează în necropole sau înmormântări izolate tumulare (de inhumaţie sau de incineraţie).

Siturile comerciale, miniere şi artistice formează o categorie specială datorită caracterului deosebit al acestor ocupaţii. Uneltele speciale necesare pentru extragerea cuprului, sării şi altor metale sau materii prime identifică siturile miniere. Siturile comerciale sunt identificabile prin apariţia unor mari cantităţi de obiecte deosebite şi de apropierea, oarecum strategică, de unele oraşe mari. Siturile artistice sunt identificabile cu peşterile cu pereţi pictaţi, sanctuarele diferitelor epoci etc.

Unităţile spaţiale la care ne-am referit sunt legate de comunitatea umană. Ele reflectă activităţile unui număr de oameni ce ocupau o aşezare (sit) la un moment dat. Un mare număr de cercetări arheologice se fac în siturile individuale, dar finalitatea înţelegerii fenomenelor preistorice sau istorice este legată de zone largi, de multe ori multiculturale. Unele comunităţi – care trăiesc într-o regiune bine determinată – pot fi legate între ele prin acelaşi sistem de subzistenţă. Aceste sisteme comune, şi activităţile umane ce deriva din ele, formează o cultură. Comportamentul cultural este identificat cu modelarea ce apare într-un ansamblu. Studiul unei culturi întregi implică munca cu informaţii arheologice mult mai largi.

48

Uzuale în arheologie sunt următoarele unităţi spaţiale:Culturile arheologice sunt modelări conştiente ale subansamblelor, echivalentul arheologic al

societăţilor umane. Culturile arheologice sunt alcătuite din resturile materiale ale culturii umane, conservate într-un spaţiu şi într-un timp specific, în situri.

Ariile culturale sunt spaţii geografice de dimensiuni mari, în care artefactele caracteristice unei culturi arheologice se regăsesc într-un context spaţial şi temporal precis.

Regiunile arheologice sunt descrise în general ca şi arii geografice bine definite, cuprinzând munţi, câmpii sau lacuri. O dată definită o regiune geografică, cercetătorul va încerca să identifice limitele ecologice şi culturale de-a lungul preistoriei.

Majoritatea abordărilor regionale implică mult mai mult decât compararea artefactelor din aşezări diferite. Acest model de cercetare se bazează pe o strategie de cercetare a întregii regiuni şi pe obiective ce intenţionează să reconstituie mai multe aspecte ale vieţii preistorice sau istorice, decât cele rezultate dintr-un singur sit. Aceste aspecte vizează atât organizarea socială cât şi strategiile economice ale comunităţilor.

Într-o altă accepţiune putem distinge – de cele mai multe ori pentru arii geografice bine definite – o terminologie generală şi specifică, de multe ori controversată, dar generalizată la nivel global, care defineşte cultura, complexul cultural sau orizontul cultural. Aceste concepte folosite în arheologie ne arată că această ştiinţă are atât o terminologie cu un grad ridicat de generalitate (destul de cuprinzătoare pentru obiectul şi scopurile propuse), cât şi termeni specifici (adecvaţi metodelor de cercetare ale acesteia), iar vocabularul este destul de bine definit, încât adesea se operează cu termeni neexplicaţi îndeajuns pornindu-se de la premisa că aceştia sunt înţeleşi de la sine. Mulţi specialişti folosesc terminologia în sensuri diferite de cele general-acceptate sau într-un sens propriu, nu întotdeauna aplicabil în mod consecvent. Astfel, în legătură cu metoda tipologică se folosesc adesea termenii de tip şi obiect, fără a fi, însă, definiţi. Termenii specifici ar trebui să capete o folosinţă generală unitară ca înţeles şi în conformitate cu sistemul ortografic şi fonetic internaţional care, însă, nu este nici el, încă, stabilit şi unanim acceptat. De aceea mulţi termeni se autodefinesc prin folosirea lor frecventă, prin exersarea lor şi nu prin definire riguroasă.

Din punct de vedere arheologic, în conceptul de cultură trebuie cuprinse nu numai artefacte, ci şi manifestări de suprastructură (definite prin obiecte şi complexe de cult, folosite în practicile magico-religioase şi care reflectă dezvoltarea spirituală, putând servi la evaluarea procesului de evoluţie a gândirii şi a concepţiei despre lume şi viaţă). S-a ajuns la un consens asupra faptului că sunt posibile formulări ce înglobează toate elementele culturii materiale şi spirituale ale omului sau ale unor colectivităţi. Din punct de vedere arheologic, în cadrul conceptului de cultură intră şi modalităţi de expresie caracteristice unui stadiu de dezvoltare a gândirii, ce înglobează elemente sau sugestii cu privire la organizarea socială. Această concepţie se datorează modelului structuralist al evoluţiei istorice, propus de Claude Lévi-Strauss. Această definire a necesitat o continuare a eforturilor de înţelegere mai exactă şi de clarificare a terminologiei care stă la baza unui sistem de explicare coerentă a evoluţiei social-economice şi spirituale, a istoriei omenirii în general. În acest sens el a procedat la ierarhizarea de niveluri, încercând să acrediteze ideea că în interiorul conceptului de cultură (din punct de vedere arheologic şi antropologic) pot fi descifrate nişte ierarhii de niveluri care sunt constituite şi pot fi distinse pe bază de tipuri, ansambluri şi subansambluri, care pot fi determinate de particularităţile geografice şi, eventual, de specificul etnic sau social al comunităţilor respective.

Prin complex cultural se înţelege o cultură care se dezvoltă în timp de-a lungul a mai multor faze şi în spaţiu, luând forme specifice diferite de cele anterioare şi având un loc comun, iniţial, din care a pornit dezvoltarea sa. Acest fenomen se datorează despărţirii iniţiale sau parţiale de zona nucleară, evoluţiei şi dezvoltării proprii şi contactului cu alte culturi sau orizonturi culturale, ceea ce duce la apariţia unor elemente atât de diferite de cele iniţiale, încât se poate considera că este vorba de o nouă cultură. Conform legii periferizaţiei, există un sistem evolutiv care poate duce, prin sinteză sau aculturaţie, de la o cultură specifică unui anumit spaţiu la un nou aspect sau complex cultural în altă regiune, care devine, la rândul ei, un nou centru nuclear de difuziune, prin dezvoltarea acestuia în spaţiu şi în timp.

49

Culturile pot fi grupate în ansambluri de culturi sau în complexe culturale. Acest sistem de ierarhizare este utilizat în antropogeografie, începând cu Ratzel şi perfecţionat de Leo Frobenius, care-l adaptează nevoilor etnologiei, vorbind nu despre complexe culturale, ci despre arii de civilizaţie.

Orizontul cultural este un spaţiu larg, pe care se întâlnesc elementele ce definesc cultura, ca pe un ansamblu de valori, rezultat al creaţiei umane.

50

CAPITOLUL VMetode pentru stabilirea cronologiei relative şi absolute

Măsurarea timpului şi ordonarea culturilor preistorice în secvenţe cronologice au fost unele dintre cele mai importante preocupări ale arheologilor încă de la începuturile cercetării ştiinţifice. În

51

acest capitol vom examina modul în care arheologii stabilesc relaţii cronologice între artefacte şi situri.

Fenomenele istorice se desfăşoară în spaţiu şi timp. Pentru prezentarea şi studierea lor este necesară stabilirea cronologiei, fixarea datei sau delimitarea intervalului de timp în care acestea s-au desfăşurat. Fără precizarea succesiunii şi duratei cronologice, descrierea evenimentelor istorice nu este decât o înşiruire a unor evenimente necontrolabile a căror interdependenţă este de neimaginat. Astfel că, pentru perioadele istorice în care ne lipsesc izvoarele scrise cronologia, timpul desfăşurării acestora, ne este indispensabil[. Cercetările asupra timpului desfăşurării faptelor istorice sunt atât de importante pentru arheologi încât s-au elaborat metode speciale pentru stabilirea cronologiei istorice.

Arareori este posibil să se stabilească datele de timp preistoric cu mare exactitate, în date absolute. De cele mai multe ori se pot stabili doar corelaţii dintre diferite evenimente, fapte sau artefacte. Astfel se operează cu date de cronologie relativă, acestea transformându-se ulterior în date de cronologie absolută. Deci, principalele modalităţi de a ajunge la fixarea poziţiei cronologice a unui obiect decurg din cronologia relativă sau din cronologia absolută.

Cronologia absolută indică anul sau luna, ziua şi, chiar, ora desfăşurării evenimentului pe când cronologia relativă stabileşte relaţiile / raportul dintre două artefacte, fapte sau alte evenimente, folosind termeni precum înainte, mai devreme, după, mai târziu etc.

Preistoriei îi sunt caracteristice, în primul rând, datele de cronologie relativă, faptele fiind raportate la altele a căror cronologie absolută ne este necunoscută. În ultimele decenii datele de cronologie absolută devin tot mai importante în urma exploziei tehnologiilor din societatea contemporană. Astfel, multe raportări cronologice relative au fost transformate în date absolute mai ales prin întrebuinţarea metodei datării cu C14.

Pentru stabilirea datei la care se raportează un obiect sau o situaţie arheologică se analizează şi studiază contextul şi condiţiile de păstrare stratigrafică, acumulările din depozit fiind comparate cu alte situaţii (stratigrafia verticală, orizontală şi comparată). În a doua etapă se studiază tehnicile de realizare a artefactelor (factură, textură, structură, finisare, ardere, şlefuire ş.a.) pentru stabilirea unei evoluţii tipologice sau tehnologice şi pentru stabilirea cronologiei relative şi absolute a sitului sau artefactelor componente.

Cronologia absolută se obţine prin metode fizico-chimice, geo-cronologice, izvoare scrise etc.Cronologia relativă se exprimă printr-o mare varietate de forme, diferind ca modalităţi de

exprimare ştiinţifică de la o epocă istorică la alta.La fundamentul acestor datări stă studiul unor structuri şi corespondenţe de bază:– baza paleontologică prin mineralizarea osemintelor şi acumularea fluorului;

dinamica polenului (elemente de botanică); evoluţia taliei şi faciesului unor specii (elemente zoologice) sau prin evoluţia taliei, faciesului şi ocupaţiilor omului (elementele de antropologie);

– baza geologică prin studiul variaţiilor glaciare, a nivelului mărilor, a apelor şi teraselor continentale, a temperaturilor mării ş.a. Dintre acestea cea mai importantă este metoda varvelor (straturi de argilă) depuse ca urmare a topirii gheţarilor pe terase sau funduri de lacuri, lângă morene. Studiul morenelor şi recesiunea gheţarilor lasă numeroase straturi cu varve care oferă o scară de cronologie relativă sau absolută (după anumite datări fizico-chimice). Sincronizarea datelor stabilite de geologi cu cele ale paleobotaniştilor sau paleozoologilor şi arheologilor duce la stabilirea unor date de cronologie. În obţinerea acestor date trebuie să se ţină seama şi de alte elemente cum ar fi viteza sau intensitatea de sedimentare sau eroziune;

– baza petrografică prin studiul granulometric al nisipurilor, înlocuirea geo-chimică a unor substanţe cu altele, studiul evoluţiei stalagmitelor sau studiul patinei şi lustrului suprafeţei obiectului;

– baza arheologică care poate fi de natură stratigrafică, sincronică distributivă, tipologică, cantitativă şi secvenţială;

– baza pedologică prin studiul originii şi evoluţiei solului în condiţii normale şi după intervenţia antropică sau prin studiul depunerilor şi straturilor de guano alternante cu cele

52

arheologice în peşteri; prin analiza microstratigrafiei determinată de evoluţia humusului, a oxidului de potasiu (K2O) şi fosfor (P2O5) sau a altor elemente geo-chimice ale solului.

Studiul resturilor unei comunităţi omeneşti trebuie făcut în contextul ecologic din care aceasta face parte. Analiza ştiinţifică a comunităţii trebuie făcută în funcţie de sistemul din care face parte. Acest sistem este definit prin termeni ca mediul geografic sau habitat. Ambientul este format dintr-o structură corelată formată din mediul geografic, geologic, faunistic şi floral, reconstituit după resturile de polen.

Metode pentru stabilirea cronologiei relative

Primii anticari şi teologi se luptau cu enigma legendei biblice a Creaţiei, cu fosilele animale şi artefactele găsite în diferite contexte.

Modul nostru de implicare personală în istoria umanităţii se extinde numai pe durata vieţii individului. Implicările individuale se rezumă la viaţa părinţilor, a rudelor sau prietenilor. Finalul vieţii biologice corespunde cu momentul culminant în viaţa propriei familii. Legătura cu istoria lungă o găsim prin referirile la trecutul familiei, istoria comunităţii, a naţiunii şi a lumii. Puţini oameni au, însă, simţul perspectivei atât de dezvoltat încât să cuprindă întreaga existenţă a experienţei umane.

Sistemul de clasificare al celor trei epoci. Până în secolul al XIX-lea lumea a avut o securitate intelectuală confortabilă, oamenii speculau liber asupra originii lor, mai cu seamă din perspectiva orizonturilor create de viziunea biblică a Creaţiei. Oamenii nu îşi puteau închipui dacă s-a întâmplat ceva sau nu înaintea acestui proces. Creştinii reflectau la eternitatea neumbrită şi fixă a lui Dumnezeu. Cei 6 000 de ani a lui Ussher erau suficienţi pentru toată preistoria. Chiar şi periodizarea acestor ani se constituia într-o problemă de netrecut.

La sfârşitul secolului al XVI-lea unii anticari au scris despre epocile preistorice ale pietrei, bronzului sau fierului. Acest concept a fost redescoperit de arheologii scandinavi la începutul secolului al XIX-lea. În anul 1806, profesorul Rasmus Nyerup de la Universitatea din Copenhaga se plângea că tot ce ne-a provenit din lumea păgână este învăluit într-o ceaţă groasă, aparţine unui spaţiu de timp pe care nu-l putem măsura. Acesta şi alţii erau responsabili pentru modul dezlânat şi desperecheat în care erau aranjate exponatele în Muzeul Naţional Danez. Anul 1816 îl aduce custode al acestui muzeu pe Jungensen Thomsen (1788-1865). Acesta a ordonat colecţiile muzeului, clasificându-le în trei grupe reprezentând epoca pietrei, bronzului şi fierului, folosind observaţiile de context din mormintele descoperite nedistruse. Thomsen se plângea că aceste trei epoci sunt rupte cronologic.

Clasificarea îndrăzneaţă propusă de autorul amintit în rândurile anterioare a fost preluată de alt danez, J. J. A. Worsaae, care a demonstrat valabilitatea stratigrafică de bază a sistemului prin studierea mai multor obiecte descoperite în toată Europa. Metoda devine cunoscută ca sistemul celor trei epoci, realizându-se o subdivizare tehnologică a trecutului preistoric. Aceasta le-a dat arheologilor un context larg în care obiectele găsite de aceştia puteau fi plasate. Această primă încercare de ordonare cronologică a trecutului preistoric a fost adoptată ca o bază pentru clasificarea primară a siturilor, supravieţuind şi astăzi.

Metoda tipologică. Ideile lui Ch. Darwin despre evoluţia speciilor au exercitat o influenţă profundă asupra ştiinţelor naturii. În aceleaşi decenii în care darwinismul a primit fundamentarea ştiinţifică, H. Hillebrand face în anul 1871 încercarea aplicării ideilor evoluţionismului şi asupra produselor muncii omeneşti. Suedezul Oskar Montelius (1843-1921) a elaborat, în anul 1885, metoda tipologică prin care a arătat că omul este supus în munca sa legilor evoluţiei şi va rămâne supus lor... Evoluţia poate să decurgă încet sau repede, întotdeauna omul este însă nevoit în crearea unor forme noi, să asculte de aceleaşi legi ale evoluţiei care sunt valabile şi în restul naturii. Cu ajutorul metodei tipologice s-a elaborat o schemă care stabileşte succesiunea cronologică a artefactelor de la simplu la complex. Se stabilesc serii tipologice în care fiecare

53

artefact îşi are locul propriu urmărindu-se, totodată, şi etapele succesive ale transformării acestuia. Se constată că în momentul în care un artefact ajunge la perfecţionare maximă transformările sale încetează.

Fiecare obiect reprezintă, în lanţul seriei tipologice, o verigă care permite să se precizeze poziţia lui faţă de formele premergătoare şi cele ulterioare. Locul care îl ocupă acesta în cadrul categoriei respective, indică, în linie ascendentă sau descendentă, totodată, cronologia lui relativă faţă de celelalte piese.

În ultima jumătate de secol tehnica de ordonare a artefactelor după morfologia lor s-a dezvoltat în mod deosebit. Studii recente ale acestei tehnici se bazează pe presupunerea că popularitatea oricărui artefact sau caracteristici culturale este tranzitivă. Toate obiectele au o perioadă de maximă popularitate, caracteristicile culturale schimbându-se, gradual, în timp.

Evoluţia tipologică a dălţilor

Odată stabilită secvenţa tipului de artefacte există posibilitatea de a înseria situri singulare sau componentele singulare ale aşezărilor cu mai multe niveluri într-o secvenţă, atent corelată, formată din tipuri înseriate de artefacte. Acestea se adaugă, simplu, prin compararea procentajelor de tipuri găsite în noul sit cu cele din secvenţa corelată, considerată ca un întreg. Noul sit este cercetat în consecinţă cu o precizie considerabilă, pe baza presupunerii că artefactele asemănătoare (aproape similare) au fost produse în acelaşi timp (perioadă de timp) şi că durata de viaţă a acestora coincide, aproximativ, în toate siturile unei arii culturale restrânse. Dacă piesele se datează şi cu radiocarbon se pot asocia şi date exacte exprimate în ani.

Actualmente se folosesc şi tehnici statistice sofisticate pentru a putea face ordonarea şi pentru a testa valabilitatea concluziilor lor. Se poate controla, astfel, dacă materialele arheologice au fost colectate cu tehnici riguroase. Dacă se poate prevedea modul în care se schimbă tipurile de artefacte

54

de-a lungul unei perioade şi aceste schimbări sunt bine determinate / documentate având şi datări cronologice exacte, este posibilă atribuirea siturilor nedatate, dar având artefacte similare, pe scală, în timp şi spaţiu cultural.

Metoda tipologică a adus servicii importante la fundamentarea ştiinţifică a cronologiei relative. Determinarea şi clasificarea amănuntelor tipologice nu trebuie să fie scopul principal sau exclusiv al preocupărilor arheologiei. Metoda tipologică poate fi aplicată numai acolo unde există materiale arheologice reprezentative pentru precizări tipologice şi pentru stabilirea unei serii tipologice. Pentru interpretarea unei aşezări sau a unor culturi întregi trebuie să se recurgă şi la alte metode de investigaţie adecvate pentru înţelegerea fenomenului istoric în complexitatea lui. Funcţia metodei tipologice este, în consecinţă, una subordonată scopului de a înţelege fenomenul istoric în complexitatea lui.

Metoda stratigrafică. Cronologia relativă are la bază în arheologie observaţiile stratigrafice asupra siturilor încadrate în epoci istorice diferite.

Eminentul arheologi englez Sir Mortimer Wheeler demonstrează că datele oferite de săpăturile arheologice ştiinţifice se bazează pe observarea meticuloasă şi atentă a profilului stratigrafic. Stratigrafia este fundamentală în studiul siturilor. Descifrarea nivelurilor succesive de locuire omenească este cheia succesului în stabilirea cronologiei relative. Ocupaţiile omului dintr-un sit arheologic rezultă în mod firesc din cantitatea de un tip sau altul, de pe şi din jurul ariei respective, perimetru în care obiectele sunt pierdute, aruncate sau sparte în momentul folosirii şi intră în pământ. O inundaţie poate fi factorul care duce la distrugerea şi acoperirea cu aluviuni a nivelului dispărut. După retragerea apelor situl poate fi reocupat. În alte cazuri procesul poate avea loc în sens invers. Suprafaţa unui oraş sau sat dispărut este distrusă continuu de rezultatele efortului uman sau ale neglijenţei acestuia, iar interpretarea corectă a acestei alterări ne poate da speranţe pentru reconstituirea unor caracteristici ale sitului şi ale ocupanţilor săi.

Stratigrafia, aşa cum se aplică siturilor arheologice, reprezintă o scală mult mai redusă, cronologic şi stratigrafic, decât în geologie, dar este, adeseori, mult mai complicată. Cronologia arheologică relativă implică o abordare atentă a secvenţelor nivelurilor de ocupare, cât şi o corelare a acestora cu secvenţele culturale ale altor situri din aceeaşi arie culturală.

Artefactele, oasele de animale sau alte obiecte descoperite în straturile unui sit sunt la fel de importante ca şi stratigrafia în sine. Fiecare nivel al unei aşezări, mică sau mare, îşi are artefactele asociate în aşa mod încât se realizează indici revelatori pentru încadrarea cronologică şi culturală a nivelului. Profilurile stratigrafice reflectă ocuparea continuă sau discontinuă a unui perimetru de locuire.

Ca şi metoda anterioară, metoda stratigrafică nu se aplică numai pentru determinarea cronologiei relative preistorice. Şi geologia îşi bazează cercetările cu precădere pe metoda stratigrafică şi reconstituie cu ajutorul ei trecutul Pământului. Succesiunea verticală a straturilor geologice indică şi vechimea lor dacă nu a intervenit vreo perturbare ulterioară formării lor. După aceleaşi criterii se stabileşte cronologia relativă într-o aşezare, unde succesiunea straturilor culturale indică raportul cronologic al straturilor inferioare faţă de cele suprapuse, în sensul că cele mai adânci sunt şi cele mai vechi.

Domeniul predilect pentru cronologia tipologică este epoca bronzului iar cel pentru metoda stratigrafică este cronologia relativă a neoliticului. Metoda stratigrafiei a adus lumină în stabilirea succesiunii diferitelor culturi neolitice şi la compararea acestora pe spaţii largi, stabilindu-se legături la sute de kilometri distanţă.

Metoda stratigrafică se bazează atât pe studierea succesiunii straturilor de cultură pe verticală (stratigrafie verticală), cât şi pe orizontală (stratigrafie orizontală). Studiul corelat cu folosirea ambelor metode se numeşte stratigrafie comparată. De exemplu, relaţia topografică dintre locuinţele într-o aşezare arată cronologia lor, la fel ca şi în cazul mormintelor din cimitire. Straturile arheologice asemănătoare sau identice ca şi compoziţie humică sau de artefacte aparţin, fără îndoială, unor fenomene culturale comparabil identice sau foarte asemănătoare.

Succesiunea depunerilor culturale se stabileşte cu ajutorul unor secţiuni pe peretele cărora se conturează numărul straturilor şi compoziţia lor în artefacte. Întocmai ca şi la metoda tipologică, şi

55

la cea stratigrafică determinarea necesară şi obligatorie a stratigrafiei poate să devină principalul, dacă nu scopul în sine al cercetărilor. De aceea se preconizează folosirea intercalată a altor metode din această înşiruire.

Stratigrafia verticală aduce date de cronologie relativă extrem de importante. Datele stratigrafice se întâlnesc întotdeauna atunci când se realizează un profil într-un sit arheologic. Acestea trebuie citite cu grijă (descrise, comentate, înregistrate, explicate). Descrierea şi citire unei stratigrafii este deosebit de importantă, ea permiţând unui arheolog să verifice, independent de interpretări mai vechi sau mai noi, anumite ipoteze şi să formuleze altele.

Există modele clasice de stratigrafie verticală şi orizontală cum ar fi cel de la Troia. Pe baza acestuia s-au impus chiar şi sisteme cronologice pentru areale largi.

Stratigrafia orizontală reprezintă reconstituirea pe niveluri a arhitecturii, organizării interne a aşezării şi a unor probleme economico-sociale. Metoda s-a aplicat la început pentru studiul cimitirelor, iar mai recent, cu ajutorul computerului, şi între complexe (bordeie, gropi, locuinţe), niveluri, staţiuni sau culturi. În prelucrarea pe calculator se folosesc algoritmi ca serierea, analiza de corespondenţă, analiza de clusteri („partiţii” sau „nori”).

Transformările culturale rezultă din comportamentul uman. De exemplu, ultimii ocupanţi ai unui sat pot săpa gropi de gunoi sau morminte în straturile mai vechi, vitele pot fi crescute pe situl anterior, copitele lor îndepărtând solul şi perturbând nivelurile superioare de locuire. Activităţile de construcţie pot cauza surparea şanţurilor de fundaţie şi chiar a pereţilor de piatră în straturile anterioare, mai vechi. Alteori locuitorii straturilor mai noi distrug intenţionat dovezile locuirilor anterioare. Se observă, în sfârşit, doar câteva posibilităţi de amestecare a materialelor arheologice, situaţii ce se rezolvă prin metoda riguroasă de săpătură şi de cercetare, catalogarea şi observarea atentă a tuturor evidenţelor şi intuiţia bazată pe o temeinică pregătire teoretică a arheologului.

Stabilirea stratigrafiei unui sit preistoric este mult mai complicată decât cea a unui sit istoric. Dar chiar şi aşa este imposibil să ştii dacă la o distanţă mică de propriul profil stratigrafic există sau nu un zid !

Ale elemente care contribuie la realizarea transformărilor culturale sunt elementele naturii. O inundaţie poate acoperi un sat cu mâl sau un vulcan acoperă cu cenuşă sau lavă o aşezare. Condiţiile chimice şi fizice de păstrare în sol sunt diferite de la o zonă la alta pe de o parte prin existenţa solurilor acide, pe de altă parte prin activitatea animalelor ce-şi construiesc galerii, vizuini, etc.

Această metodă face parte dintre metodele bazate pe observaţia logică a cercetărilor arheologice de teren. Prin metodă se stabileşte succesiunea şi nu durata straturilor. Modul de formare al acestora depinde de intensitatea de locuire şi dinamismul de construcţie, tipurile de acumulări, activităţile eoliene ş.a. Pentru completarea datelor stratigrafice se adaugă diferite alte metode de datare absolută sau relativă (dendrocronologia, palinologia, varvele glaciare etc.).

Elemente importante în aplicarea metodei stratigrafice sunt sincronismul şi anacronismul. Primul reprezintă afinităţile sau diferenţele rezultate prin compararea cu alte straturi. Al doilea arată procesele de evoluţie sau involuţie sau fenomenele de convergenţă ce pot duce la „stratigrafie artificială” prin scoaterea materialelor arheologice din context şi prezentarea lor izolată. Trebuie ţinut seama că atunci când o groapă rămâne deschisă mai mult timp în ea pătrund şi materiale ulterioare.

Metoda stratigrafică reprezintă una dintre cele mai importante modalităţi de stabilire a cronologiei relative, dar trebuie folosită cu unele rezerve de spaţiu şi timp, ţinându-se cont şi de alţi factori cum sunt cei climatici, zoologici, botanici, tehnologici şi relaţia dintre factorul tip şi cel funcţionalitate. Metoda se foloseşte nu numai în arheologie ci şi în alte ştiinţe cum ar fi palinologia, pedologia, paleobotanica sau geologia.

Metoda stratigrafică oferă specialistului date de cronologie fixând relaţia timp prin noţiuni ca „înainte”, „mai devreme”, „după”, „mai târziu” sau „contemporan”.

Metoda palinologică. Dacă vânătoarea era importantă în preistorie, alimentaţia bazată pe consumul plantelor sălbatice era şi mai importantă, ocupând un rol semnificativ în viaţa vânătorilor. Vegetaţia este unul dintre cei mai buni indicatori ai variaţiei ecologice deoarece este dependentă de

56

climă şi de sol pentru ca plantele să supravieţuiască, fiind un barometru sensibil al alterărilor climatice.

O ramură aparte a metodei stratigrafice este analiza polenului. Palinologia este un mod comprehensiv de studiu al vegetaţiei preistorice. Aceste cercetări au fost începute în Suedia şi Danemarca unde existau condiţii naturale favorabile pentru aplicarea lor. Principalul autor al primelor studii legate de analiza polenului din straturile preistorice este suedezul Lennart van Post care în anul 1916 a pus bazele teoretice ale metodei. După primul război mondial, această metodă s-a generalizat repede şi a devenit un mijloc indispensabil pentru rezolvarea problemelor legate de paleobotanică şi paleoclimatică în conexiune cu cultura materială a epocii paleolitice şi mezolitice.

Palinologia este ştiinţa care studiază polenul şi sporii plantelor. Polenul plantelor, îndeosebi polenul copacilor, care indică compoziţia pădurilor, are o înfăţişare proprie, deosebită după specia copacilor de la care provine. El este învelit de plută şi se păstrează vreme de milenii nealterat într-un mediu corespunzător, cu precădere în straturile de turbă. An de an polenul se depune pe suprafaţa pământului şi reflectă, prin numărul şi forma lui, caracterul vegetaţiei existente. În urma oscilaţiilor climatice se schimbă vegetaţia şi se modifică compoziţia polenului depus. Un mare număr de grăunţe de polen pot fi identificate microscopic cu o mare acurateţe, putând fi folosite pentru a reconstitui o imagine a vegetaţiei ce creştea pe locul în care au fost descoperite. Analizând la o anumită adâncime a solului polenul păstrat în pământ se pot deduce prin studiul său elementele constitutive ale vegetaţiei. Raportul cantitativ de polen dintre diferitele epoci se exprimă în procente faţă de numărul total al boabelor de polen identificate, stabilindu-se spectrul polinic al unui anumit strat arheologic. La intervale de adâncime de 20-50 cm se repetă analiza polenului şi se stabileşte spectrul polenic pentru adâncimea respectivă. Uneori, dacă depunerile sunt reduse şi stratul vegetal a crescut încet, analizele se fac chiar la intervale de numai 5 cm. Spectrele polinice sunt sintetizate într-o diagramă polenică, care indică transformările intervenite în compoziţia vegetaţiei în urma schimbărilor climatice. Modificările climei survenite în epoci glaciare şi interglaciare, precum şi schimbările climei în epoca postglaciară se oglindesc în speciile de plante prezente în diagrama polinică generală, care se întocmeşte prin contopirea diferitelor diagrame dintr-o regiune mai întinsă.

Analizele polenului au început în câmp. Botaniştii vizitau şantierele arheologice şi colectau o serie de mostre de polen din secţiunile sitului. În laborator mostrele erau examinate cu un calculator foarte puternic. Grăunţele fiecărui gen sau specii erau numărate şi rezultatele erau supuse analizei statistice. Ulterior, rezultatele erau corelate cu stratigrafia săpăturii pentru a se obţine secvenţa vegetală a sitului. Tipic este faptul după care secvenţa vegetală durează câteva secole sau milenii formând o parte a unei secvenţe mult mai largi a ariei cercetate, formată din sute de mostre, din situri diferite. În Nordul Europei, de exemplu, botaniştii au elaborat serii vegetale complicate care acoperă ultimii 10 000 de ani. Comparând secvenţele de polen siturile independente cu întreaga zonă cunoscută pot rezulta date cronologice relative despre sit.

57

Diagramă polinică

Termenul de palinologie a fost introdus în anul 1945 de doi botanişti britanici. Principalele aplicaţii ale palinologiei sunt: studierea evoluţiei populaţiilor de plante şi a habitatelor acestora, datarea sedimentelor şi studiul schimbărilor climatice.

Palinologia are două ramuri principale: palinologia fundamentală (care cuprinde studiul morfologic al polenului şi al rezistenţei acestuia la acţiunea agenţilor distructivi) şi palinologia aplicată (care cuprinde palinologia sistematică, geopalinologia şi palinologia arheologică, ultima având ca obiect de studiu sporii şi polenul din sedimentele arheologice). Primul care a folosit palinologia ca metodă de datare în arheologie a fost L. von Post, în anul 1925. În România, primele studii de palinologie arheologică, privitoare la conţinutul sporopolinic al straturilor de cultură din Peştera Hoţilor de la Băile Herculane, datează din anul 1967. În anul 1968, din iniţiativa arheologului C. S. Nicolăescu-Plopşor a luat fiinţă la Craiova un laborator de palinologie.

Prelevarea probelor se face de către un palinolog asistat de un arheolog. Acestea se recoltează în acelaşi timp cu probele sedimentare şi carpologice. La prelevarea probelor este necesară:

1. Precizarea unui profil de referinţă care să cuprindă – pe cât posibil – întreaga succesiune stratigrafică a aşezării;

2. Precizarea secvenţelor de importanţă majoră;3. Însoţirea fiecărei probe de toate informaţiile stratigrafice, geologice şi pedologice;4. Corelarea probelor palinologice cu cele necesare celorlalte discipline cu ajutorul cărora se

studiază aşezarea.Prelevarea probelor de face de jos în sus. Există două tipuri de eşantionaj: în serie stratigrafică

şi punctuală, în suprafaţă. Succesiunea pe verticală a spectrelor polenice constituie diagrama sporopolinică, care sintetizează toate rezultatele analizei de polen, cuprinzând stratigrafia zonei studiate, scara adâncimilor şi încadrările culturale ale diferitelor niveluri. Siturile arheologice permit studierea simultană a trei tipuri de informaţii: datele privitoare la vegetaţie, cele privind cronologia şi cele privind etapele culturale umane.

Aceste constatări ale analizei polenului pot fi valorificate pentru determinarea cronologiei relative. Pentru un obiect oarecare se stabileşte spectrul polenic al stratului în care a fost găsit şi se află poziţia şi vechimea descoperirii în cadrul succesiunii perioadelor climatice. În felul acesta, analiza polenului dă un ajutor preţios la elaborarea cronologiei relative. Prin conexarea rezultatelor

58

palinologiei cu metoda numărării varvelor şi cu cea a radiocarbonului, schimbările climatice şi perioadele lor pot fi datate şi în mod absolut.

Din păcate, polenul din siturile arheologice este uneori puternic contaminat de activităţile umane. Astfel, dacă există o ocupaţie recentă în acelaşi loc în care există o aşezare preistorică, mostrele recoltate din acel loc trebuie folosite cu prudenţă.

Identificarea activităţilor umane din siturile în care există polen poate fi extrem de înşelătoare, deoarece granulele uşoare de polen pot fi transportate într-un sit în multe feluri (de vânt, apă şi chiar de oameni care aduc acasă fructe şi flori din alte locuri). Uneori, oamenii folosesc soluri din ariile învecinate pentru a-şi face podeaua casei, iar în acest pământ există granule de polen. Polenul diferitelor specii poate fi prezent pe alte specii, contaminând siturile, fiind necesară – în consecinţă – o evidenţă a plantelor pentru a confirma datarea palinologică.

Metoda comparativă. Aceasta stă la baza multor metode şi discipline, în ramuri apropiate de arheologie, dar şi în aceasta, în cercetările interdisciplinare. Ea stă la baza metodei tipologice, stratigrafice şi a stratigrafiei comparate. Metoda se aplică tuturor elementelor unui sistem (cum ar fi habitatul compus din geologie, geografie, floră, faună, climă) sau subsistem (cultura materială, viaţa economică, socială sau spirituală, psihologia comunităţii).

Spre deosebire de metodele discutate anterior, folosite cu precădere pentru determinarea raporturilor de cronologie relativă, metoda comparativă posedă un câmp de aplicare cu mult mai vast, atât în cadrul acestei discipline, cât şi în alte ramuri ale ştiinţelor. Ea stă la baza metodei tipologice care prin caracterul ei trebuie să compare artefactele pentru a stabili tipologia lor. Aportul metodei pentru stabilirea tipologiilor este însă doar o mică parte din spectrul disponibilităţilor metodei. Întrebuinţată din acest punct de vedere metoda se bazează pe faptul că lucrurile asemănătoare sau identice pot să fie contemporane. Prin identificarea în mai multe situri arheologice a unor materiale asemănătoare (în primul rând ceramică) acestea sunt cuprinse în unitatea mai mare, cultura, admiţându-se contemporaneitatea acestor artefacte în anumite limite. Dacă se constată în cadrul analogiilor valabile anumite deosebiri, aceasta indică, sub raport cronologic, o fază premergătoare sau ulterioară.

Metoda comparativă este utilă, dar trebuie folosită cu precauţie pentru că analogiile constatate pot să fie întâmplătoare. Se impune, deci, ca rezultatele metodei comparative să fie verificate şi pe altă cale.

În cazul în care unul dintre lucrurile comparate este datat şi în mod absolut, metoda serveşte şi la determinarea cronologiei absolute a stratului din care provine acesta.

Datarea încrucişată. Una dintre tehnicile clasice de datare relativă folosită în cercetarea arheologică a fost aplicată multor situri cunoscute. În aplicarea ei clasică datarea încrucişată se bazează pe obiecte deja datate – cum ar fi monete sau diferite feluri de ceramică –, a căror vârstă este binecunoscută. V. G. Childe arată că atunci când un artefact datat (o monetă, de exemplu) apare într-un nivel de locuire nedatat, departe de locul său de origine, este natural să se concluzioneze că orizontul cronologic nu poate fi poziţionat înaintea datei piesei căreia i se cunoaşte vârsta.

Unele artefacte cum ar fi porţelanul chinezesc, vasele romane din sticlă, amforele greceşti etc. erau obiecte de lux care se difuzează larg. Aceste obiecte se găsesc la sute sau chiar mii de kilometri de sursa de producţie, în aşezări nedatate. Siturile nedatate pot fi contemporane sau mai noi decât obiectul respectiv. Lărgind aria de aplicare a metodei şi siturile din jurul celui datat, având artefacte similare, primeşte din semnificaţia cronologică a aşezării proaspăt datate anterior, prin cronologia de contact.

Artefacte cum ar fi uneltele de piatră sau ceramica dau rezultate mai puţin exacte deoarece stilurile ceramice şi tehnologiile de fabricaţie au alt mod de circulaţie de la o arie culturală la alta. În lipsa altor elemente ajutătoare este de preferat cronologia relativă de contact în faţa absenţei oricărei cronologii.

Metoda cartografică sau chorologică. Aceasta se bazează pe răspândirea anumitor fenomene culturale în spaţiu şi pe înregistrarea lor pe hărţi geografice. Ea este folosită în mai multe ştiinţe, printre altele şi în lingvistică, etnografie şi arheologie, unde serveşte pentru ilustrarea celor mai

59

variate probleme. Cu ajutorul metodei pot fi definite procese de migraţie, difuziune sau asocierea acestora la alte fenomene.

Studiul preistoriei duce la definitivarea unor hărţi de răspândire care delimitează ariile de răspândire a diferitelor culturi arheologice, ele oglindind legăturile de schimb şi răspândirea fenomenelor culturale în spaţiu. Metoda cartografică este strâns legată de metoda tipologică, palinologică şi de cea comparativă, deoarece clasificarea fenomenelor cartografiate se face cu ajutorul acestor metode.

Răspândirea anumitor variante tipologice pe un teritoriu oarecare arată şi raportul lor cronologic în sensul că forma cu cea mai mică arie de răspândire poate să fie şi cea mai veche, iar tipul cu cea mai mare întrebuinţare poate să fie cel mai recent.

De asemenea, ariile culturale care sunt separate printr-o pronunţată linie de demarcaţie sunt, probabil, contemporane deoarece se împiedică reciproc în expansiunea lor.

Folosul metodei cartografice pentru problemele cronologiei relative este însă limitat, iar concluziile ei cronologice trebuie verificate cu ajutorul altor metode.

Metode moderne pentru stabilirea cronologiei absolute

La elaborarea acestor metode au contribuit diferite ştiinţe ca astronomia, geologia, chimia, fizica, botanica şi arheologia. Metodele vor fi descrise în ordinea succesiunii epocii pentru care au fost, cu precădere, elaborate.

Caracteristici ale epocii glaciare. Perioada marii glaciaţiuni este cunoscută de către geologi sub denumirea de Pleistocen – o perioadă geologică recentă –, când o mare parte din Europa şi din America de Nord aveau o climă arctică. De-a lungul acestei perioade s-a derulat o mare parte a preistoriei umane, în pofida unor schimbări climatice complexe şi adesea majore, care au afectat radical modelele de aşezări umane. Ştiinţa geocronologiei pleistocene ne permite să dezvoltăm cronologii relative sau chiar absolute pentru preistoria timpurie şi să încercăm o reconstituire a perioadei paleolitice.

Epoca glaciaţiunii a început cu 1,6 milioane de ani în urmă, dintr-o tendinţă de răcire a oceanelor lumii. Anii ce au urmat au fost unii de schimbări climatice constante. Pleistocenul este împărţit convenţional în trei subdiviziuni: pleistocenul inferior, mijlociu şi superior.

Pleistocenul inferior se derulează până în jurul anilor 700 000 î.Chr. Forările marine adânci arată că fluctuaţiile climatice între zone mai calde şi mai reci erau încă relativ mici. Acestea au fost milenii critice pentru oamenii din Africa, deoarece au migrat din zonele tropicale spre latitudinile temperate din Europa şi Asia.

Pleistocenul mijlociu a început cu o schimbare a polarităţii pământului în jurul anului 730 000 î.Chr. Acest important eveniment – aşa-numitul hotar Matuyama-Brünhes –, a fost recunoscut în straturile marine adânci şi în depozite din diferite părţi ale lumii. De atunci au existat cel puţin opt cicluri de răcire (glaciare) şi de încălzire (interglaciare), ultimul ciclu de răcire sfârşindu-se cu aproximativ 12 000 ani în urmă (strict vorbind, ne aflăm şi astăzi într-o perioadă interglaciară). Aceste cicluri au fost atât de constante încât se poate spune despre clima lumii că a fost în tranziţie de la o climă caldă la una rece şi invers pentru peste 75% din ultimii 700 000 ani. Tipic, ciclurile reci au început gradual cu straturi groase de gheaţă ce s-au format pe pământ – în Scandinavia, în Alpi şi peste părţile nordice ale Americii de Nord. Aceste suprafeţe întinse de gheaţă au blocat imense cantităţi de apă, cauzând scăderea nivelului mărilor lumii cu câteva sute de metri de-a lungul perioadelor glaciare. Geografia pământului s-a schimbat dramatic şi mari zone terigene au fost deschise aşezărilor umane. Când începea încălzirea, topirea gheţii avea loc foarte rapid, iar apele mărilor, ale căror nivel creştea, au inundat coastele joase, de-a lungul câtorva milenii. În perioada de maximă glaciaţiune, gheţarii acopereau o treime a suprafeţei teritoriului de globului. Această suprafaţă s-a redus la dimensiunile actuale în perioadele interglaciare.

De-a lungul ultimilor 700 000 de ani modificările vegetaţiei au constituit oglinda fluctuaţiilor climatice. În timpul episoadelor glaciare stepele arctice lipsite de copaci, cum este tundra, acopereau mult din Europa şi părţi ale Americii de Nord, dar făceau loc pădurilor temperate în

60

interglaciaţiune. La tropice, deşertul Sahara ar fi putut fi plin de vegetaţie de-a lungul interglaciaţiunilor, extinzându-se în timpul perioadelor reci, uscate.

Pleistocenul superior a început în urmă cu aproximativ 128 000 de ani, la începutul ultimei interglaciaţiuni. Aceasta a durat până în urmă cu 118 000 de ani, când un curent de răcire înceată a determinat condiţii glaciare în Europa şi America de Nord. Această glaciaţiune, Würm, numită aşa după un râu din Alpi, a durat până acum 10 000 de ani, când a avut loc o revenire rapidă a condiţiilor temperate.

Ultima parte a glaciaţiunii Würm a fost una de fluctuaţii climatice periodice, cu mai multe episoade de climă temperată în latitudinile nordice. Această perioadă a servit drept fundal celei mai importante extinderi a speciei umane, şi anume răspândirii lui H. sapiens sapiens în toate colţurile lumii. În urmă cu aproximativ 25 000-15 000 de ani în urmă, clima Nordului Europei era foarte rece şi o serie de culturi de vânători se dezvoltă realizând artefacte deosebit de bine lucrate din piatră, os şi corn şi lucrări de artă de excepţie.

Geografia lumii era mult diferită cu 20 000 de ani în urmă, aceste diferenţe având un impact major asupra preistoriei umane. Oamenii preistorici se puteau plimba din Siberia spre Alaska traversând o câmpie joasă, plană, aşa numita punte Bering. Aceasta a fost ruta prin care oamenii au călcat pentru prima dată în America cu aproximativ 12 000 (după alţii peste 20 000) de ani în urmă. Coastele joase din Sud-estul Asiei erau mult mai extinse cu 15 000 de ani în urmă şi erau ocupate de o populaţie de vânători ai epocii pietrei. Distribuţia diferită a vegetaţiei a influenţat, de asemenea, modelele de habitat şi cursul istoriei acestora.

Din perspectivă arheologică, fenomenele climatice majore ale ultimilor 1,5 milioane de ani au creat un schelet pentru o cronologie relativă a istoriei umane. Deşi oamenii nu locuiau în apropierea zonelor cu gheaţă care acopereau emisfera nordică, aceştia erau supuşi influenţelor pe care geologia o avea asupra calotelor de gheaţă şi a celorlalte forme de relief. Când artefactele sunt găsite în asociere directă cu diferitele etape geologice ale Pleistocenului este posibil, uneori, ca siturile arheologice să se încadreze în cronologia relativă a perioadei amintite (derivată din studiul straturilor geologice) şi datorită modelelor geocronologice sofisticate, cum ar fi analiza polenului, este adeseori posibilă reconstituirea mediilor locale din perioada Marii Glaciaţiuni cu o precizie remarcabilă.

Straturile de gheaţă şi gheţarii – care reprezintă scheletul stadiilor geocronologice – s-au format în zonele montane de înaltă latitudine şi în câmpiile continentale în timpul Pleistocenului. Lungile perioade în care a dominat climatul arctic au dus la formarea gheţarilor pe zone enorme în nordul Europei, în America de Nord şi în ariile alpine din Franţa, Italia şi Elveţia. De multe ori, în această perioadă, condiţiile arctice au dominat emisfera nordică. Acestea au alternat cu faze interglaciare de scurtă durată, când clima Pământului era mult mai caldă decât astăzi.

Orice calotă de gheaţă are o zonă periglaciară, o arie influenţată de variaţii climatice. Cu 25 000 de ani în urmă zona glaciară de înaltă presiune era influenţată, în zona periglaciară, de vânturile uscate şi reci ce băteau asupra ei. Acestea aduceau particule mici de praf cunoscute sub denumirea de loess, pe câmpiile din Centrul şi Estul Europei şi în America de Nord, câmpii locuite de vânătorii de mamuţi şi alte animale mari. Aceştia locuiau în case lungi, făcute din oase şi piei, care în timpul săpăturilor arheologice au fost descoperite total sau parţial scufundate în loess. Datele cronologice relative ale acestor aşezări au fost stabilite prin corelarea nivelurilor de ocupaţie cu diferitele perioade ale acumulărilor de loess din Pleistocen. Mult mai târziu, primele populaţii neolitice de pe Dunăre s-au aşezat pe aceleaşi soluri de loess, soluri pe care au făcut pentru prima dată agricultură.

Calota de gheaţă care se extindea pe sol a avut efecte asupra formării câmpiilor de loess. Apa care cădea sub formă de zăpadă, care forma straturile de gheaţă şi gheţarii provenea din evaporarea apelor oceanelor. Mare parte a apelor erau imobilizate pe sol, sub forma gheţarilor, mai ales în perioadele de maximă glaciaţiune (mai mult de 90 de m s-a redus nivelul apelor oceanelor cu 18 000 de ani în urmă, spre exemplu). Efectul eustatic era acompaniat de efectul isostatic. Masa brută de gheaţă scufunda blocurile continentale, presându-le în straturile subterane care se aflau la peste 10 km sub suprafaţă. Efectul isostatic era legat tot de calotele de gheaţă, dar efectul eustatic se resimţea în toată lumea. În momentul de maxim al glaciaţiunii, nivelul mărilor lumii era scăzut până

61

la 200 m sub nivelul actual constituindu-se în cauzele unor modificări geografice majore. Până în anul 4 500 î.Chr. Britannia a fost legată de continentul european printr-o limbă de pământ, acoperind aria actuală a Mării Nordului şi o parte a Canalului Mânecii.

Multe aşezări umane preistorice au ocupat, de-a lungul perioadelor de nivel maritim scăzut arii aflate în interiorul ţărmurilor oceanelor moderne. Numeroase situri aflate pe plajele străvechi au fost datate ca fiind încadrabile cronologic în perioadele cu nivel maritim ridicat. Arheologul american Richard Klein a cercetat peşterile de pe malurile de la Nelson Bay în Cap Province din Africa de Sud. Aici s-au descoperit resturile a mari cantităţi de peşte şi alte animale marine aflate în straturile superioare ale peşterilor. Dar, în straturile inferioare, ocupate cu 11 000-12 000 de ani în urmă, oasele de peşte şi alte resurse marine erau foarte rare. Klein presupune că ţărmul era foarte îndepărtat în acea perioadă, deoarece nivelurile marine erau mult mai scăzute în timpul climei arctice din latitudinile nordice. Astăzi, peştera este în apropierea imediată a mării.

Animalele din Epoca Glaciară sunt deosebite, în mare parte, faţă de cele din vremurile noastre. În primele milenii ale existenţei umane aceştia se hrăneau în mod expres cu carne sau plante. Până relativ recent, cam cu 25 000 de ani în urmă, îşi oamenii procurau carnea prin uciderea unor animale mici, şi această problemă este încă în discuţie. După aceşti ani omul a devenit vânător eficient de animale mari, netemându-se de bizoni sau mamuţi. Dar, de-a lungul preistoriei s-au găsit arme de vânătoare şi unelte pentru măcelărire în asociere cu fragmente de oase de animale mari şi mici. În timpul Epocii Glaciare aceste specii erau porcii giganţi şi bivolii găsiţi la Olduwai Gorge în Tanzania. Paleontologii au clasificat fauna Pleistocenului din mai multe situri şi au încercat să alcătuiască o cronologie relativă a perioadei ţinând seama de evoluţia unor animale cum ar fi elefantul. Asemenea secvenţe sunt de folos, dar oasele animalelor au multe dezavantaje dacă sunt considerate etalon de datare. Mamiferele variază mult în reacţia lor faţă de variaţiile climei. Unele, cum ar fi caii, suportă atât clima rece cât şi pe cea caldă deci pot trăii în condiţii extrem de variate.

Mulţi alţi factori afectează distribuţia mamiferelor şi este greu de stabilit succesul unei specii de a se extinde în detrimentul alteia, luându-se, astfel, în considerare variaţia cronologică şi nu cea a mediului ambiant. Datele climatice rezultate din analizele polenului oferă mult mai multe posibilităţi pentru măsurarea exactă a variaţiei climatice.

În câteva rânduri a avut loc dispariţia mamiferelor arctice mari cum ar fi rinocerul cu blană şi alte 50 de specii de animale nord-americane. Întreaga problematică a extinderii faunei în Perioada Glaciară este mult dezbătută, în special rolul pe care l-au jucat oamenii în dispariţia acestor specii.

Cercetările în adâncul mărilor. Până în anul 1960 oamenii de ştiinţă reconstituiau evenimentele climatice pe baza fenomenelor referitoare la sol, cum ar fi secvenţele din straturile de gheaţă şi din vegetalele obţinute din mlaştinile şi fundurile lacurilor din Pleistocen. Progresul înregistrat de oceanografie, mai ales în studiul forărilor subacvatice, au revoluţionat cunoştinţele noastre referitoare la epoca glaciaţiunii. Sedimentele rezultate din forări au arătat ceva ce nu s-a mai găsit niciodată pe sol -o înregistrare continuă a stratigrafiei fenomenelor ce s-au petrecut în Pleistocen. Acestea au fost fixate cu ajutorul datării cu C14 şi cu ajutorul studiilor de paleomagnetism. Hotarul Matuyama-Brünhes de acum 730 000 de ani este un etalon ce poate fi identificat atât în forările marine cât şi în straturile vulcanice de pe mal, unde poate fi datat cu precizie cu ajutorul metodei potasiu-argon.

Miezul marin care a servit drept standard pentru evenimentele ultimilor 700 000 ani se află în platoul Solomon din Oceanul Pacific. Nivelul Matuyama-Brünhes apare la o adâncime de 12 m în miezul recoltat. Printr-o reprezentare grafică se disting opt cicluri glaciare şi interglaciare complete care dau o imagine complicată a Pleistocenului mediu şi superior decât cea rezultată din sedimente. Oamenii de ştiinţă cred că aceste schimbări sunt determinate de modificările astronomice pe termen lung, în special al celor intervenite în orbita Pământului. Acestea datează variaţiile radiaţiunii solare cu impact asupra caracteristicilor anotimpurilor.

S-a depus un mare efort pentru inventarea metodelor de datare cronologică în arheologie. Motivul acestui interes este necesitatea de a răspunde la întrebări fundamentale legate de trecut între care cea mai importantă este când s-a întâmplat evenimentul relatat ?

62

Acum avem o gamă largă de tehnici pentru datarea cronologică, unele fiind clar stabilite, altele fiind doar utilizabile.. Altele, după o perioadă în care au fost la modă, au fost date uitării atunci când cineva descoperă o defecţiune fatală.

Metode pentru stabilirea cronologiei absolute

Este important să se sublinieze că toate descoperirile ştiinţei actuale rămân instrumente accesorii şi ale arheologiei. Ele servesc la prospectarea siturilor, la datarea obiectelor şi la analiza şi conservarea lor. Acestea vor permite dezvoltarea arheologiei submarine, dar nu evoluează în plus cu nimic metoda de lucru a arheologiei care se bazează în continuare pe instrumentele cele mai elementare, dar şi cele mai eficace, lopata, târnăcopul şi toate celelalte ustensile mici indispensabile arheologului. Mă îndoiesc, dealtfel, că vreo descoperire oarecare ar putea să înlocuiască carnetul de note şi de schiţe sau, de asemenea, cercetarea comparativă a săpătorului. Epoca noastră este obişnuită cu soluţii facile, cu fuga de efort, dar cel ce vrea să devină arheolog trebuie, totuşi, să se convingă că nici un instrument modern nu va putea să-l scutească pe arheolog de efortul de a învăţa şi de a munci în mod direct. Desigur, unii fantezişti nu au nici cea mai mică noţiune despre ceea ce este o săpătură arheologică, pentru ca să poată crede că magnetofonul sau videocamera au înlocuit jurnalul de săpătură, de exemplu !

Ştiinţele secolului XX au pus la dispoziţia arheologiei numeroase metode de datare absolută. Aceste metode au ajuns să se verifice una pe cealaltă pentru calibrări şi recalibrări, pentru corectarea şi verificarea datelor. Multe dintre acestea sunt singurele metode de datare posibile în cazul epocii paleolitice, neolitice, eneolitice sau a bronzului. Ele s-au dezvoltat, în consecinţă, pentru datarea absolută a materialelor preistorice, dar, ulterior, s-au aplicat şi pentru datarea unor artefacte, straturi şi niveluri din perioadele istorice pentru plusul de exactitate pe care-l dau, uneori, datărilor.

Cronologia glaciară şi dependenţa ei faţă de radiaţiunea solară. Cauzele schimbărilor climatice care determină apariţia glaciaţiunilor au fost mult discutate. Modificările intervenite în intensitatea radiaţiunii solare pe glob constituie, fără îndoială, unul dintre motivele principale ale acestor transformări uriaşe care s-au petrecut pe suprafaţa globului, chiar dacă nu este unica şi exclusiva explicaţie a acestui fenomen. Matematicianul sârb Milan Milancovici a urmărit problema dependenţei climei de intensitatea radiaţiunii solare în epoca cuaternară şi a reuşit să întocmească o diagramă din care rezultă şi durata celor patru perioade glaciare. Cantitatea căldurii soarelui care ajunge pe suprafaţa pământului, precum şi coeficientul absorbit de atmosferă pot fi calculate. Ele nu sunt însă constante, deoarece axa Pământului şi orbita lui în jurul Soarelui nu sunt constante, iar schimbările lor pot fi determinate şi ele cu ajutorul legii gravitaţiei a lui Newton. Cunoscând cele două elemente de bază, revoluţia pământului şi căldura soarelui iradiată pe pământ, precum şi toate schimbările intervenite în aceste două fenomene, Milancovici a calculat pentru un milion de ani media temperaturii anuale pe anumite latitudini geografice. Valorile termice găsite au fost introduse într-o diagramă asemănătoare curbelor clinice care înregistrează temperatura umană. În ceea ce priveşte exactitatea rezultatelor, se susţine că valorile calculate pentru epoca actuală s-ar deosebi cu doar o zecime de grad Celsius de măsurătorile meteorologice. În intervalul ultimilor 600 000 de ani se constată pe curba intensităţii radiaţiunii solare nouă scăderi accentuate de temperatură, în care, din cauza mediei anuale minime, trebuiau să crească gheţarii. Repartizate pe patru perioade glaciare aceste momente cronologice au şi subdiviziuni după cum urmează: primele trei perioade cuprind câte două înaintări glaciare, iar în ultima, perioada Würm, se înregistrează trei etape succesive de înaintare şi de retragere a calotei glaciare. Cercetările geologice au ajuns, încă înaintea publicării curbei radiaţiunii solare în anul 1904, la concluzii identice privitoare la succesiunea perioadelor şi subfazelor glaciare în nordul Alpilor. În felul acesta rezultatele geologiei şi astronomiei se completează şi se confirmă reciproc. Cronologia absolută a perioadelor glaciare calculată pe baza diagramei radiaţiunii solare este următoarea:

Perioada glaciară I, Günz 592 000-543 000Perioada interglaciară I, Günz – Mindel 543 000-478 000

63

Perioada glaciară II, Mindel 478 000-429 000Perioada interglaciară II, Mindel – Riss 429 000-236 000Perioada glaciară III, Riss 236 000-183 000Perioada interglaciară III, Riss – Würm 183 000-118 000Perioada glaciară IV, Würm 118 000-21 000.Arheologii şi geografii operează cu cifrele diagramei radiaţiunii solare şi le consideră ca

valabile. În schimb, geologia cuaternară obiectează împotriva lor pe motivul că ele nu coincid cu cronologia perioadei epiglaciare, în măsura în care poate fi controlată cu datele geo-cronologice şi cu cele ale metodei radiocarbonului. Deci, datele deduse din curba radiaţiunii solare, pentru cronologia glaciară, nu sunt recunoscute în mod unanim şi fără rezerve.

Datarea potasiu-argon. Datarea potasiu-argon este un mijloc de stabilire al cronologiei folosit pentru a încadra în timp aşezări arheologice mai vechi de 50 000 de ani.

Potasiul (K) este unul dintre cele mai abundente elemente din scoarţa terestră şi este prezent în aproape fiecare mineral. În stare naturală, potasiul conţine o proporţie mică de atomi radioactivi K40. Pentru fiecare 100 de atomi de K40 care se descompun, 11% devin argon (Ar), un gaz inert, care se poate evapora uşor din materialul prezent, prin difuziune, în cazul topirii naturale. Concentraţia de argon scade aproape total, dar degradarea K40 continuă şi 11% din fiecare 100 de atomi de K40 va deveni Ar40. De aceea, folosind un spectrometru, este posibilă măsurarea concentraţiei de Ar40 care s-a acumulat din momentul în care s-a format roca. Geologii folosesc această metodă pentru a data rocile vulcanice, variind în vechime de la 4 la 5 milioane de ani, până în urmă cu 100 000 de ani (metoda este mai puţin practicată pentru datări de până la 20 000 ani î.Chr.).

Multe dintre aşezările arheologice, cum sunt cele ocupate de oamenii preistorici din Oldoway din Africa de Est, s-au format în timpul perioadelor de intensă activitate vulcanică. Dedesubtul sau deasupra straturilor de cenuşă şi lavă vulcanică se găsesc, uneori, unelte şi oase sparte de animale. Mostrele de potasiu – argon de la Oldoway datează hominizi preistorici cu cel puţin 1,75 milioane de ani în urmă, datele mai noi dând cifre chiar mai înalte. Datări vechi provin şi din straturile cu fosile din Hadar în Etiopia şi din Koobi Fora în Kenya de Nord, unde obiecte din piatră şi oase de animale au fost datate cu aproximativ 2,4 milioane de ani în urmă sau chiar mai vechi.

Datele K-Ar au rezultat din multe minerale analizate între care cele mai rezistente la difuzia Ar sunt biotitele, muscovitele şi sanidinele. Examinarea microscopică a rocii este esenţială pentru a elimina posibilitatea contaminării prin recristalizare sau alte procese petrografice. Mostrele sunt procesate prin sfărâmarea rocii, concentrarea ei şi tratarea cu acid hidrofluoric pentru îndepărtarea oricărei urme de Ar atmosferic din mostră. Diferitele gaze ce pot apărea sunt apoi îndepărtate din mostre, iar gazul Ar este izolat şi supus analizelor spectrografice de masă. Vârsta mostrelor se calculează folosind conţinutul de Ar40 şi K40, folosind o formulă standard. Datele rezultate sunt apoi cotate cu o deviaţie standard pentru siturile Pleistocenului timpuriu pe un interval de 1/4 dintr-un milion de ani.

Din fericire, multe aşezări umane vechi sunt găsite în areale vulcanice, unde asemenea depozite, create prin scurgerea şi întărirea lavei sunt găsite în profunzime. Aici există roci care conţin potasiu, astfel că argonul radiogenic este prezent. Metoda se bazează pe principiul de funcţionare după care în roci se întâmplă acumularea radiogenică a argonului 40 (Ar40) produsă în raport cu scăderea potasiului (K40). Procesul se manifestă prin capturarea electronilor de la K40 de către Ar40. Acest proces se petrece prin emisia de radiaţii β ce se transformă în Ca40, un izotop stabil, foarte cunoscut, al calciului. Această radiaţie constantă formează, practic, un ceas de timp. Numeroase materiale minerale precum mica, feldspaţii, sticlele vulcanice şi silexul conţin între 1 şi 10% potasiu. Ceasul K-Ar este adus la zero atunci când este supus unor temperaturi mari, determinate de procesele geologice (erupţiile vulcanice şi formarea rocilor magmatice) sau în procesele geochimice de formare. Pentru perioade mai recente acestea constau în trecerea prin foc a probelor de silex (vulcanic) sau obsidian în locuinţe incendiate, pe vetre de foc sau pe ruguri funerare (incinerarea decedaţilor).

Metoda impune unele cerinţe esenţiale de păstrare şi prelevare a probelor. În primul rând, probele trebuie să conţină potasiu, să fie proaspăt decopertate, să fie găsite in situ şi să fie

64

identificabile mineralogic. Cu cât este mai mult potasiu (1% înseamnă 1 milion de ani) cu atât datarea este mai precisă. Potasiul este măsurat prin diferite metode (prin fotometrie sau prin măsurarea absorbţiei atomice cu spectrofotometrul). Argonul este măsurat prin separarea şi calcularea proporţiei izotopilor Ar38 / Ar40 pentru determinarea Ar40. Relaţia dintre cei doi izotopi este folosită pentru calcularea şi pentru înlăturarea contaminării argonului din aer.

Prima dată arheologică obţinută prin această metodă, şi una dintre cele mai spectaculoase, vine de la Oldoway Gorge în Tanzania unde Louis şi Mary Leakey au găsit o lungă secvenţă de evoluţie culturală umană ce se întinde mult peste Pleistocenul Inferior şi Mijlociu, fiind asociată cu fosile umane. Oldoway este o mică rarişte în câmpiile Serengeti care s-a format prin deplasarea şi eroziunea pământului în urma căreia se poate observa cu ochiul liber fundul unui lac din Pleistocen, peste care s-a depus tuf vulcanic. Oamenii preistorici se plimbau de-a lungul malurilor lacului. Locurile umblate sunt de găsit – în consecinţă – pe marginile ferăstruirii, iar uneltele şi oasele sparte de animale zac acolo unde s-au aşezat în vremurile imemoriale, păstrându-se sub straturile de mâl fin depuse de lac. Urme găsite de oamenii preistorici au fost descoperite în aceste situri, asociate uneltelor şi oaselor de animale, împreună cu bulgări de lavă. Unele straturi depuse peste situri au fost datate cu metoda K-Ar. Mostre din locul în care a fost descoperit primul craniu al Australophitecului boisei au fost datate ca fiind de acum 1,75 milioane de ani. În timpul discutat, aceste date şi altele apropiate au făcut senzaţie, deoarece majoritatea oamenilor au presupus că Pleistocenul a început în urmă cu aproximativ 1 milion de ani. Printr-o singură datare umanitatea şi-a dublat vechimea.

Date dintre cele mai timpurii provin din valea Omo din sudul Etiopiei unde expediţii americane, franceze şi kenyene au investigat depozitele datate în Pleistocenul inferior, bine cunoscute pentru straturile bogate în fosile. Fosile ale australophitecului au fost descoperite în câteva locuri, dar nu s-au găsit unelte. Datele K-Ar au dat vechimi cuprinse între 2 şi 4 milioane de ani pentru depozitele ce conţineau şi fosile umane.

Aşchii de piatră şi unelte cioplite produse în mod sigur de oameni au provenit din Koobi Fara, în nordul Kenyei, datate cu 1,85 milioane de ani în urmă, acestea fiind unele dintre primele date despre artefactele umane.

Ca şi datările prin metoda C14, cele prin metoda K-Ar au o deviaţie standard, de obicei de câteva zeci de mii de ani, pentru aşezările omeneşti timpurii. Pe de altă parte, pentru că multe dintre cele mai importante aşezări arheologice timpurii ale lumii se află în arii vulcanice active, suntem norocoşi în a avea cel puţin o cronologie provizorie pentru cele mai vechi capitole ale evoluţiei umane.

Datarea cu K-Ar poate fi făcută numai pe roci vulcanice. Tehnica de laborator este atât de specializată încât numai un geolog antrenat poate lua mostre în acest domeniu. Din punct de vedere arheologic este evident că relaţia între lava datată şi aşezarea umană ce se vrea datată trebuie să fie atent studiată. Deviaţiile standard pentru datele K-Ar sunt aşa de mari încât fac ca – de multe ori – să nu fie foarte sigure.

Metoda are anumite limite impuse doar de erorile de măsurare. Acurateţea ei este de 2%. Există şi o deviaţie standard a măsurătorilor care depinde de 2-3 măsurători pentru 2%. Probele mai recente au o rată de deviaţie standard mai mare, de unde şi limitele metodei la anumite tipuri de datări.

Acestea fiind dovedite, şi multe altele experimentate, metodele de datare ne asigură o scară temporală provizorie pentru preistoria umană. Datările K-Ar localizează originile umane cu cel puţin 3 milioane de ani în urmă şi apariţia unor oameni mai evoluaţi, Homo erectus, cu cel puţin 1,5 milioane de ani în urmă.

Metoda fluorului (testul fluorului). Fluorul se găseşte în natură sub formă de fluoruri, iar în oase se află sub formă de hidroxipartite / Ca10(Po4)6(OH)2. Fluorul este absorbit de ape, având loc o schimbare a ionizării, iar osul devine fluorapatit / Ca10(PO4)6-F2 care este foarte stabil şi rezistă acţiunii agenţilor chimici naturali. Cantitatea de fluorapatite dintr-un os se măsoară, ea indicând o datare relativă faţă de oasele din aceeaşi zonă şi acelaşi tip. Limitele metodei sunt determinate de unele condiţii geografice diferite de la o zonă la alta. Există deosebiri dacă oasele aparţin unor

65

depozite din terenurile silicioase sau vulcanice, din zonele tropicale (unde este o mineralizare foarte rapidă şi neregulată) sau pentru oasele calcinate, ori pentru cele mai recente de 10 000 de ani. Acestea reduc substanţial câmpul de utilizare al metodei.

Testul fluorului datează descoperirile de oase din aşezări. În oasele recente procentajul de fluor este scăzut, însă el creşte din momentul infiltrării, până la saturarea oaselor. Metoda nu se poate folosi cu succes pentru stabilirea cronologiei absolute decât pentru perioade foarte îndepărtate de timp. O datare prin această metodă pentru o mostră de 20 000 de ani poate să cuprindă, după cum se susţine, o eroare de ± 5 000 de ani, iar una de 200 000 de ani poate să difere cu ± 20 000 de ani. Datarea oaselor fosile din straturile paleolitice, mai precis determinarea cantităţii de fluorid de calciu din aceste oase, fixează în limite aproximative şi cronologia absolută a urmelor găsite împreună.

Metoda geo-cronologică a varvelor. Această metodă se bazează pe înregistrarea anumitor fenomene geologice legate de retragerea calotei glaciare în perioada epiglaciară şi permite precizarea etapelor precum şi a duratei acestui proces în Europa de Nord. Pe un teritoriu întins de aici se întâlnesc depuneri de argilă foarte fin stratificate, în care alternează benzi de culoare închisă şi mai deschisă, numite – în limba suedeză – varve. Ele au fost sedimentate în timpul retragerii gheţarilor, de apele rezultate din topirea acestora şi conţin părticele foarte fine de nisip şi mâl. Deosebirile în culoarea benzilor se explică prin faptul că în anotimpurile calde procesul de topire se desfăşoară mai accelerat şi se depune o cantitate mărită de sedimente sub forma unor benzi de culoare deschisă, pe când banda închisă la culoare se sedimentează iarna, când topirea se făcea mai încet. Stratul compus din câte o bandă închisă şi alta deschisă la culoare echivalează, sub raport cronologic, cu câte un an. Numărând grupele de câte o bandă închisă şi una deschisă la culoare se poate preciza în ani durata retragerii treptate şi, în sfârşit, data dispariţiei gheţarilor diluviali în centrul Scandinaviei. Varvele, urmând gheţarul, se suprapun ca ţiglele unui acoperiş, indicând, totodată, prin distanţarea lor pe orizontală şi mărimea teritoriului eliberat de gheţari într-un interval de timp. Astfel se poate stabili şi repeziciunea cu care s-a făcut retragerea gheţarilor. Varvele nu s-au depus numai în timpul topirii gheţarilor, ele se formează şi pe malurile lacurilor şi râurilor în perioade mai recente, încât se poate face conexiunea cronologiei epiglaciare cu cea actuală. Geologul suedez G. de Geer, cel care a elaborat şi aplicat metoda varvelor, a reuşit împreună cu colaboratorii săi, printr-o muncă migăloasă de câteva decenii, să precizeze în cifre absolute cronologia epocii epiglaciare în Europa de Nord.

66

Varve

Etapa în care a fost eliberată partea nordică din teritoriul Germaniei şi Poloniei de gheţari (Germaniglacial) a durat, cu aproximaţie, de la 18 000 î.Chr. la 14 000 î. Ch.. În faza a doua, calota glaciară s-a retras, între 14 000-13 000 î.Chr., din Danemarca şi s-a apropiat de coasta sudică a Mării Baltice (Daniglacial). Eliberarea Mării Baltice şi a Suediei de Sud reprezintă faza a treia (Gotiglacial), între anii 13 000-8 000 î.Chr.. În ultima etapă a apărut de sub calota de gheaţă, Finlanda de Sud, Suedia Centrală şi Norvegia de Sud (Finiglacial), până ce restul calotei de gheaţă s-a împărţit în două, în Suedia Centrală. Acest fenomen marchează sfârşitul epocii glaciare în Europa de Nord şi poate fi datat în anul 6 740 î.Chr.. Intervalul de timp necesar pentru retragerea din Finiglacial, între anii 7 813-6 740 î.Chr. este cu mult mai redus cronologic şi cuprinde numai 1 075 de ani, dovadă că la sfârşitul perioadei gheţarii s-au topit şi s-au retras mai repede.

Metoda radiocarbonului sprijină datele elaborate de G. de Geer şi de şcoala lui, încât acestea pot să constituie o bază valabilă pentru cronologia absolută epiglaciară din Europa de Nord. Faţă de precizia datelor metodei geo-cronologice a varvelor un dezavantaj îl constituie aria limitată a posibilităţii aplicării ei. Aceasta se restrânge la Scandinavia şi la ţările din jurul Mării Baltice. Încercările făcute pentru conexarea cronologiei varvelor din Europa de Nord cu cea a continentului american, sau cu datele dendrocronologice, au fost respinse de specialişti ca fiind neverosimile.

Dendrocronologia. Dendrocronologia, sau metoda de datare prin numărarea cercurilor ce compun trunchiul unui copac, este o altă metodă frecventă de stabilire a cronologiei. Toată lumea cunoaşte existenţa cercurilor concentrice care pot fi observate în secţiunea transversală a unui trunchi de copac. Aceste inele dintre lemn şi scoarţă apar la mai toţi copacii reprezentând etapele de creştere a acestora. Ele au o importanţă deosebită pentru arheologii din zone în care vremea se schimbă odată cu anotimpurile – deci unde sezoanele sunt foarte bine marcate, în mod constant –, iar creşterea se realizează doar în decursul câtorva luni ale anului. Creşterea din fiecare an formează

67

un inel distinct care variază în grosime. Forma şi aspectul acestuia depinde de vârsta copacului şi de schimbările climatice. Aceste schimbări climatice tind să apară în cicluri de ani secetoşi şi umezi, care se reflectă în tipare ale inelelor ce pot fi mai subţiri sau mai groase. Ca regulă, arborii produc inele de creştere anuale, acestea fiind formate din cambium (ţesut aflat sub coajă) şi alburn. Când începe sezonul de creştere al lemnului acestuia i se adaugă celule mari, cărora li se îngroaşă peretele, acestea micşorându-se pe măsură ce sezonul de creştere progresează. La sfârşitul sezonului se sfârşeşte şi producţia de celule. Acest proces apare în fiecare an de creştere, iar o linie distinctă se formează între lemnul sezonului anterior din celule mici.

Variaţiile climatice în interiorul unei arii circumscrise tind să se desfăşurare în cicluri. O decadă de ani umezi poate fi urmată de 5 decade de ani uscaţi. Un sezon poate aduce un record de ploi ce nu a fost atins în ultimii 40 de ani. Aceste cicluri ale climatului sunt reflectate în modele de inele mai groase sau mai subţiri, care se repetă – de la copac la copac, în cadrul unei arii limitate. Dendrocronologii au inventat metode sofisticate pentru corelarea inelelor provenite de la diverşi copaci, astfel încât se formează o lungă secvenţă de inele de la un număr de trunchiuri ce se poate extinde peste multe secole. Folosind copaci moderni ale căror date de tăiere sunt cunoscute, dendrocronologii sunt în stare să reconstituie o datare exactă care merge până în urmă cu 8 200 ani.

Aceste observaţii constituie baza teoretică a metodei dendrocronologice elaborată şi pusă la punct de americanul A. E. Douglass în Arizona cam prin anul 1913. Ideea de a folosi inelele copacilor pentru datarea siturilor arheologice este mult mai veche. Încă din anul 1788 reverendul Manasseh Cuther număra inelele copacilor ce creşteau pe siturile arheologice de lângă Marietta, Ohio, şi a apreciat că situl pe care îl studia avea aproximativ 1000 de ani. Dar scala de timp preistorică stabilită după inelele de creştere ale copacilor merge mult mai mult înapoi în timp, mai ales în Sud-vest-ul S.U.A. unde a fost aplicată cu succes asupra grinzilor lemnoase din locuinţele străvechi, conservate în condiţiile uscate ale deşertului. Atât Sequoia (care creşte încet), cât şi Pinul cu conuri ţepoase din California (Pinus aristata) au dat o secvenţă lungă de inele de vârstă, ultimul chiar o cronologie continuă de 8 200 de ani.

Experţii în datarea cu ajutorul inelelor din trunchiul copacilor extrag miezul circular din trunchiurile copacilor verzi sau doborâţi. Bucăţile circulare sunt comparate unele cu altele şi cu tabele / diagrame alcătuite prin studiul inelelor extrase din mulţi alţi copaci, precum şi cu inele legate de un buştean căruia i se cunoaşte data când a fost doborât, contextul cronologic absolut în care a fost descoperit (strat arheologic datat cu precizie). Tiparele de inele – subţiri şi groase – pentru noua secvenţă sunt comparate cu secvenţa principală, raportate la Pinul cu conuri ţepoase din California (Pinus aristata).

Cel mai bun reper pentru comparare sunt resturile de lemne folosite la foc sau în construcţii descoperite în contexte arheologice sigure. Localizarea arborelui mostră este importantă. Copacii ce cresc pe soluri bine uscate sunt cei mai buni deoarece inelele lor arată o variaţie anuală suficientă pentru a-i face mai uşor databili. Inelele copacilor din locuri cu apă abundentă sunt prea regulate pentru a putea fi folosite în datare. Mostrele sunt colectate prin tăierea unei secţiuni transversale complete, folosind un burghiu special sau o tăiere în V. Mostrele sunt impregnate cu parafină sau acoperite cu lac. Adusă în laborator, suprafaţa mostrei este nivelată pentru a se ajunge la o suprafaţă plană exactă. Analiza inelelor arborilor constă în înregistrarea seriilor de inele individuale şi compararea lor cu alte serii. Comparaţii pot fi făcute cu ochiul liber sau prin imprimarea inelelor pe o scală uniformă astfel încât o serie să poată fi comparată cu alta. Seriile astfel desenate pot fi apoi comparate cu cronologiile inelelor pentru acea regiune. Măsurarea exactă a inelelor arborilor poate adăuga o precizie în plus desenelor.

Cronologii extrem de exacte au fost realizate în Sud-vest-ul S.U.A. pentru siturile indienilor, comparându-se secvenţele principale stabilite pe inelele de copaci tăiaţi cu grinzile caselor. Grinzile din mai multe asemenea structuri au fost folosite repetat, astfel că unele sunt mai bătrâne decât casele în care au fost utilizate mai recent. Cele mai vechi inele de copaci din asemenea aşezări datează din sec. I î.Chr., dar majoritatea au fost folosite între anul 1000 î.Chr. şi timpurile istorice.

Una dintre cele mai remarcabile aplicaţii ale datării inelelor de creştere a fost făcută de Jeffrey Dean (1970), care a strâns numeroase mostre din grinzile de lemn. Dean a avut 292 de mostre cu

68

ajutorul cărora a reconstituit istoria unei locuinţe din jurul anului 1 270 d.Chr. cameră de cameră. El a stabilit că trei camere au fost construite în anul 1 267, iar o a patra cu un an mai târziu. În anul 1 269 locuitorii au tăiat şi cioplit stâlpii pentru a-i folosi mai târziu. Aceştia nu au fost, de fapt, folosiţi până în anul 1 275, când s-au mai adăugat complexului de locuit încă 10 camere. Dean a descoperit că situl a fost abandonat între anii 1 286-1 300. Asemenea datări în situri arheologice sunt posibile numai dacă se descoperă un număr mare de mostre.

Dendrocronologia este folosită şi în alte părţi ale Americii de Nord, beneficiind de un mare succes în Grecia, Irlanda şi Germania. Cronologia irlandeză de datare cu ajutorul inelelor din trunchiul copacilor – şi acesta este un alt exemplu deosebit – dă date exacte pentru o perioadă istorică datată absolut anul 8 200 î.Chr. şi vremuri apropiate de cele contemporane.

Cercetările europene recente au avut mare succes. Arborele folosit în Europa pentru datări dendrocronologice este stejarul. Experţii au adunat un număr mare de înregistrări ale inelelor de vârstă ale unor stejari în vârstă de aproximativ 150 de ani. Prin compararea vizuală şi statistică aceştia au făcut legătura între copacii vii şi cei din siturile arheologice preistorice şi cu stâlpii fermelor şi bisericilor, alcătuind o secvenţă cronologică care merge până în urmă cu 7 272 de ani în Irlanda de Nord şi cu 6 000 de ani în Germania. Aceasta înseamnă că datele C14 din Europa nu pot fi calibrate decât până în anul 5 200 î.Chr. Experţii olandezi în inelele de vârstă ale copacilor au încercat să dateze panourile din stejar folosite de pictori pentru picturile în ulei, pentru autentificarea lucrărilor de artă.

Laboratoarele dendrocronologice din Arizona încearcă să analizeze data sau variaţia anuală a ploilor în funcţie de cronologia arborilor. Un sistem de cronologii vechi şi moderne este bazat pe reconstituirea variaţiilor climatice în ultimii 2 000 de ani. Aceste variaţii vor fi comparate cu evenimentele complexe din preistoria aceleaşi zone şi perioade şi, după cum s-a mai afirmat şi mai sus datele C14 sunt calibrate cu ajutorul dendrocronologiei.

Dendrocronologia trebuie să se limiteze la arii geografice în care există ploi sezoniere, bine definite. Acolo unde clima este umedă sau rece ori unde arborii au un supliment constant de apă, diferenţierea anuală a inelelor este imperceptibilă. Contextul arheologic în care a fost descoperită mostra cu inelele de vârstă o poate face ineficientă pentru cercetare. Mulţi stâlpi ai unor case au fost şlefuiţi cu rindeaua de mai multe ori, iar suprafaţa exterioară a trunchiului a fost tăiată în mod repetat. Data tăierii nu poate fi stabilită exact fără a lua în considerare contextul şi asocierea arheologică a stâlpului. De aceea, multe date trebuie obţinute direct din cercetarea sitului arheologic. Artefactele dintr-o structură cu cinci stâlpi care sunt dataţi nu aparţin întotdeauna şi neapărat aceleiaşi perioade, deoarece casa a putut fi utilizată de câteva generaţii.

Ca orice altă metodă de datare cronologică, dendrocronologia cere observaţii meticuloase pe situl arheologic şi o colectare foarte atentă a mostrelor.

Dendrocronologia este exactă pentru circa 7 000 ani înaintea prezentului având şi aplicaţii posibil mai largi. Datele nearheologice rezultate din studiul inelelor de creştere merg până în urmă cu 8 200 de ani.

Datarea prin metoda radiocarbonului. Dintre metodele de datare absolută cea mai frecvent întâlnită şi folosită, dar care a provocat şi cele mai aprige discuţii, este metoda C14 sau metoda radiocarbon.

Metoda are la bază consecinţele radiaţiei cosmice asupra comportamentului izotopilor C14 şi a fost pusă în valoare de R. Hess în anul 1911. Datarea prin metoda radiocarbonului (C14), dezvoltată de fizicienii J.R. Arnold şi W.F. Libby, în anul 1949 – într-un articol publicat în revista Science –, este viabilă pe mai mult de 35 000 de ani din preistorie. Articolul a creat furori şi metoda, o dată verificată, a fost aplicată materialelor organice descoperite în siturile preistorice pentru care nu există altă metodă realistă pentru măsurarea cronologiei absolute. Pentru prima dată s-au pus bazele unei metode mondializate pentru stabilirea cronologiei preistorice. Metoda a fost lansată în anul 1952 şi acceptată în anul 1962.

Radiaţia cosmică produce neutroni care penetrează atmosfera Pământului, reacţionează cu nitrogenul (azot) şi produce izotopul de carbon-14 (C14 sau radiocarbonul), care în nucleu are 8 şi nu 6 neutroni, cum sunt în mod normal. Cu aceşti doi neutroni adiţionali (în plus), nucleul este

69

instabil şi expus degradării, adică dezintegrării radioactive. Willard Libby a propus numărarea particulelor radioactive eliberate de neutronii care părăsesc nucleul şi a ajuns la o metodă pentru înregistrarea numărului de emisii dintr-un gram de carbon. Înjumătăţirea vieţii, adică timpul necesar unei jumătăţi de C14 pentru a se dezintegra este, în orice mostră, de aproximativ 5730 de ani (iniţial se stabilise vârsta de înjumătăţire la 5 568 ± 30 de ani; valorile calculate de diverse laboratoare variază de la 5 500 la 6 400 de ani). Mostrele mai vechi de 75 000 de ani conţin o cantitate foarte greu măsurabilă sau nemăsurabilă de C14.

Se consideră că, din punct de vedere chimic, izotopul de C14 se comportă exact ca şi carbonul obişnuit (C12). Împreună cu C12 acesta intră în dioxidul de carbon al atmosferei. Pentru că vegetaţia îşi dezvoltă propria materie organică, prin fotosinteză şi prin folosirea dioxidului de carbon atmosferic, raportul dintre C14 şi C12 acumulat în vegetaţie şi animale este egal cu cel din atmosferă. De îndată ce un organism moare, radiocarbonul nu se mai incorporează în el. Radiocarbonul prezent în organismul mort va continua să se dezintegreze, astfel că după aproximativ 5 730 de ani, doar jumătate din cantitatea iniţială va mai rămâne în organism; după aproximativ 11 400 de ani, va mai rămâne un sfert din cantitatea iniţială ş.a.m.d. Astfel, măsurând cantitatea de C14 prezentă în resturile animale sau vegetale, putem determina timpul care s-a scurs de la moartea plantei sau animalului. Calculând diferenţa dintre valoarea C14 prezent iniţial şi valoarea celui prezent în momentul descoperirii putem calcula timpul scurs în ani de la momentul dispariţiei vieţii din resturile organice cercetate.

Principiul radiocarbonului

Mostrele de radiocarbon pot fi luate din multe materiale organice antice, incluzând mangalul de lemn, oasele arse sau nu, scoici, carapace, păr şi alte substanţe organice. Puţine lucruri făcute din aceste materiale rezistă în straturile de depunere arheologică. De aceea mostrele sunt colectate cu grijă, din zone stratigrafice specifice, astfel încât să poată fi datate porţiuni precise ale stratului de

70

cultură sau nivelului de călcare cercetat. Pentru materialele cu conţinut de carbon sunt necesare următoarele cantităţi:

– cărbune şi lemn – 25 gr.;– seminţe, iarbă, hârtie – 25 gr.;– resturi organice amestecate cu pământ – 50-300 gr.;– turbă – 50-200 gr.;– fildeş – 50 gr.;– oase – 300 gr. (mai ales cele poroase);– scoici – 100 gr.;– ceramică şi fier (oţel) – 2-5 kg etc.La colectarea datelor proba trebuie să fie ferită de apucarea directă cu mâna. Este de preferat ca

aceasta să fie ridicată cu spatula sau cu şpaclul. Probele păstrate vreme mai îndelungată este posibil să se contamineze prin impregnare sau prin alte forme (cenuşă sau scrum de ţigară). Împachetarea probelor trebuie să se facă în pungi de plastic, iar acestea să fie învelite în folii de aluminiu. Folosirea cutiilor de medicamente sau în care au fost alte substanţe chimice poate produce contaminări moderne ale probelor cu alte resturi cu conţinut de carbon.

Materialele arheologice prelevate trebuie să fie însoţite de informaţii precum: descrierea staţiunii şi probei; semnificaţia ştiinţifică a acesteia; denumirea ştiinţifică şi populară a probei; localizarea geografică exactă, latitudinea şi longitudinea (până la minute şi secunde); ocurenţa şi poziţia stratigrafică; asocieri culturale şi cronologice; factorii care afectează datele (praf, intruziuni, pământul sau humusul); alte referiri, complexul în care s-au descoperit probele; numele colectorului şi data colectării; numele instituţiei căreia îi aparţine; referinţele bibliografice despre staţiune, cultură, fază sau nivel şi compararea cu date C14 din alte situri arheologice.

În laborator proba suferă mai multe operaţii dintre care amintim sortarea mecanică, curăţirea şi tratamentul chimic pentru îndepărtarea resturilor organice.

În etapa următoare mostra se transformă în gaz şi se pompează într-un dispozitiv de măsură (tub de cuarţ) prin care se stabileşte proporţionalitatea dintre elemente. Emisiile de particule radioactive sunt măsurate, de obicei, pentru 24 de ore. Contorul în sine este protejat împotriva radiaţiilor de fond (ambientale) prin scuturi masive din fier. Mostra este contorizată de cel puţin două ori, la intervale de aproximativ o săptămână, pentru a verifica dacă există contaminări. Între laboratoare se realizează calibrări sau se măsoară masa emisiei spectrografice între izotopi de C12 / C13 pentru a verifica încă o dată posibilele erori.

Rezultatele contorizării sunt comparate pentru a determina data C14 obţinându-se şi limita de eroare statistică. Rezultatele măsurătorii sunt convertite într-un anumit număr de ani. Informaţia rezultată reprezintă un factor statistic la care se adaugă un număr de ani plus sau de minus, de exemplu: 3 600 ± 200 de ani (200 de ani reprezintă o deviaţie / eroare de standard) aceasta însemnând că şansele de precizie sunt două din trei ca data corectă să fie între 3 400 şi 3 800, conform teoriei statisticii. Dacă dublăm deviaţia (abaterea), şansele sunt 19 din 20 ca perioada 3 200 la 4 000 să fie corectă. Astfel, datările cu radiocarbon sunt mai mult aproximări statistice, decât constatări extrem de precise. Pentru toate datele obţinute cu C14, anul 1 950 d.Chr. este luat ca prezent, conform înţelegerilor internaţionale. Foarte important este faptul că mostra este datată în ani C14 şi nu în ani calendaristici aplicându-se, în consecinţă, corecţii pentru a transforma data într-una absolută.

Metoda convenţională radiocarbon se bazează pe măsurătorile unui grad de scădere a razei Beta pentru a data mostra. Una dintre limitele acestei metode constă şi în timpul relativ îndelungat de măsurare. Limitele practice ale măsurării razei Beta sunt între 40 000-60 000 ani.

O altă abordare foloseşte spectrometrul accelerator de masă care permite ca datarea radiocarbon să fie finalizată prin măsurarea atomilor de C14 într-un timp foarte scurt , altfel decât prin măsurarea dezintegrării radioactive. Aceasta face posibilă datarea unor mostre mici, cum ar fi o aşchie de lemn prinsă în locaşul unei suliţe metalice, sau un singur inel de copac. Acesta este un mod mult mai precis de datare al resturilor agricole antice, decât simpla folosire a mangalului sau a lemnului din vetre, sau a altor lucruri (podoabe) din acelaşi strat. Intervalul de timp optim pentru

71

măsurătorile realizate prin această metodă sunt cuprinse între 10 000-30 000 de ani în urmă. Datarea cu acceleratorul de masă face distincţia între C14 şi C12 şi alţi ioni prin decelarea caracteristicilor lor de masă şi energie ale acestora. Importantă este eliminarea radiaţiilor de fond, iar dimensiunile mostrelor sunt aceleaşi pentru toate perioadele de timp, mica cantitate de material organic cerută pentru analiză permiţând retestarea aceleiaşi mostre, dacă acest lucru se dovedeşte necesar. Mostrele necesare sunt atât de mici încât este posibil să se dateze un inel individual dintr-un trunchi de copac. Metoda este mult mai rapidă, mostrele putând fi datate în aproximativ 30 de minute şi nu în orele necesare obţinerii datelor după sistemul convenţional.

Datarea cu ajutorul acceleratorului este folositoare în special pentru datarea aminoacizilor din colagenul oaselor, dar se poate data aproape orice material, chiar şi fragmentele subţiri de lemn păstrate în manşonul vârfurilor metalice, de exemplu. În prezent, aproximativ o treime din datele C14 provin din acest mod de prelucrare.

Datele C14 pot fi obţinute numai din materiale organice, ceea ce înseamnă că se pot data relativ puţine artefacte (vetre cu cărbune, oase de animale, structuri de lemn ars etc.). Artefactele descoperite pe acelaşi nivel de călcare sunt, în mod evident, contemporane cu mostrele datate. Contextul oricărei mostre datate trebuie stabilit fără nici un dubiu, iar un grup de mostre din aceeaşi categorie dă o mai mare siguranţă pentru interpretările statistice. Ceea ce se datează este momentul morţii unui organism, toate datele C14 reprezentând calcule statistice, iar dacă nu sunt calibrate vom şti doar vârsta C14.

Arnold şi Libby au presupus, într-un mod original că în atmosferă concentraţia radiocarbonului a rămas constantă de-a lungul timpului, astfel încât mostrele preistorice, în momentul în care fuseseră vii, conţineau aceeaşi cantitate de radiocarbon ca şi materia vie din ziua de astăzi. Dar, de fapt, acum ştim că schimbările activităţii solare au determinat variaţii considerabile în concentraţia radiocarbonului din atmosferă şi din materia vie. Din fericire, oricum, este posibilă corectarea datelor de C14, cel puţin în urmă cu 4 500 de ani î.Chr., corelându-se rezultatele cu cronologiile rezultate din studiul inelelor de creştere a copacilor (dendrocronologie).

Deci, pentru a fi credibilă, metoda radiocarbonului (mostra supusă acesteia) trebuie să îndeplinească câteva condiţii:

1. Intensitatea razelor solare şi influenţa lor asupra neutronilor a rămas neschimbată în ultimii 30 000 de ani;

2. Acţiunea neutronilor asupra azotului pentru transformarea sa în C14 şi apoi în dioxid de carbon a rămas constantă;

3. Concentraţia de C14 în atmosferă, plante şi animale a rămas neschimbată;4. Frecvenţa izotopilor de carbon (cu excepţia descompunerii C14) a rămas neschimbată;5. Nici o împrejurare cosmică, fizică sau biologică nu poate modifica conţinutul de C14 al unei

probe şi dizolvarea acestuia;6. Timpul de înjumătăţire al C14 este exact sau aproape exact.Aceste observaţii demonstrează că metoda C14 este încă perfecţionabilă. În acest sens probele

izolate nu mai au putere probatorie, fiind nevoie de recoltarea mai multor probe din acelaşi strat al aşezării, deci de determinări în serie. Prin confruntarea datelor obţinute prin diferite metode se obţine o cronologie încrucişată, urmărindu-se valorile constante. Neconcordanţele pot fi posibile variante de datare.

La început s-a crezut că prin metoda radiocarbonului s-ar fi înlăturat toate dificultăţile ce le întâmpină rezolvarea problemelor de cronologie absolută în preistorie. O asemenea siguranţă şi precizie nu există însă. În consecinţă, treptat, s-au înmulţit şi s-au confirmat părerile care preconizau o atitudine mai sceptică în privinţa premiselor teoretice ale metodei, precum şi cu privire la dificultăţile pe care le întâmpină aplicarea ei. O dată stipulate aceste concepte s-a constatat că datarea inelelor pinului cu conuri ţepoase dă ani absoluţi mult mai noi pentru copacii dinaintea anului 1 200 î.Chr. ceea ce pune sub semnul întrebării valabilitatea prezumţiilor de mai sus. De fapt, schimbările puterii câmpului magnetic pământesc şi modificările activităţii solare au dus la variaţii semnificative ale procentului de C14 din atmosferă şi din fiinţele vii. Mostrele de acum 6 000 de ani, de exemplu, au fost supuse unei concentraţii mult mai mari decât cea la care sunt supuse fiinţele vii

72

astăzi. Este posibil, din fericire, să se corecteze datele C14 cu cele provenite din analiza inelelor de vârstă ale copacilor. Din anul 1966 experţii în dendrocronologie au aplicat sistematic analiza C14

inelelor copacilor de vârstă cunoscută şi au tipărit curbe de calibrare. Acestea sunt folosite pentru transformarea datelor C14 în date actuale (în ani). Cu ajutorul acestei metode se calibrează datele cuprinse între anii 6 500 î.Chr. şi 1 950 d.Chr. Discrepanţele dintre datele C14 şi cele calibrate sunt mari. De exemplu, anul 10 î.Chr. ± 30 are un interval calibrat cuprins între anii 145 î.Chr.-210 d.Chr. Arheologul britanic Collin Refrew a calibrat, acum câţiva ani, date C14 ale preistoriei europene. El a pretins că, în urma rezultatului obţinut, multe relaţii cronologice acceptate de mult timp pot fi privite – în cel mai bun caz – cu rezervă. Conform spuselor lui, faimoasele morminte megalitice din piatră din vestul Europei sunt mai vechi decât piramidele din Egipt. Noua cronologie pentru Europa ne permite să ne gândim, după spusele lui Refrew, la societăţi europene distincte, care şi-au dezvoltat propriile instituţii fără influenţa orientală preferată de majoritatea arheologilor. Puţini specialişti au acceptat noua teorie, dar extinderea calibrării datelor C14 este sigură pentru următorii ani. Între timp majoritatea oamenilor de ştiinţă se gândesc la datele C14 doar ca la vârste C14 şi nu la date în ani actuali. Datele mai vechi sunt încă necalibrate, dar oamenii de ştiinţă au folosit recent o nouă tehnică mai exactă, bazată pe descompunerea uraniului în thorium pentru a data fosilele de corali de lângă Barbados (Caraibe). Ei au comparat aceste date cu rezultatele C14 şi au văzut că citirile cuprinse între 10 000-30 000 de ani în urmă pot fi mai recente cu 3 500 de ani. În consecinţă, noile tipuri de datare pot da vârste mult mai exacte pentru ultima glaciaţiune.

Curba radiaţiunii solare, cosmice şi terestre variază la fel ca şi datele statistice ale măsurătorilor cu ±. Compararea celor două curbe poate duce la determinarea unor erori de până la 800 ani. Pentru limitarea erorilor şi corectarea datelor s-au imaginat curbe noi de recalibrare, având drept bază recalibrarea curbei iniţiale, realizată pe baza măsurătorii pinilor americani. Aceste curbe sunt introduse în calculator, iar datele elaborate prin măsurători statistice ce dau diferenţe de ± sunt comparate cu curba corectată şi în acest fel se poate recalibra data măsurătorilor făcute de către diferite laboratoare.

De aceea, în prezent nu se mai acordă datelor izolate o putere probatorie prea mare şi se recurge într-o singură aşezare la determinări în serie, prin care se corectează şi se controlează reciproc rezultatele, reducându-se posibilitatea erorilor.

Datele stratigrafice ale probelor sunt foarte importante şi necesare pentru cei care compară curbele şi aproximează alura curbei graficului. Pentru ca erorile să fie cât mai mici analizele trebuie făcute pe materiale cât mai variate (cărbune, os, resturi organice din construcţii in situ, dar şi aşa trebuie privite cu rezerve. Doar serii mari de probe pot da o anume orientare pozitivă a datelor.

În ciuda limitelor sale, datarea radiocarbon are o mare importanţă. Rezultatele obţinute prin metoda cu C14 au datat de obicei epoca pietrei, asigurându-se cronologii pentru originile civilizaţiei şi a civilizaţiei agricole de pe întinsul lumii. Datarea prin metoda radiocarbonului asigură un mijloc pentru a desfăşura o cronologie globală veridică, ea poate pune în ecuaţie evenimente majore, cum ar fi originile civilizaţiilor literate – în arii largi şi separate –, cum ar fi cele din Peru, China sau Mesopotamia, fiind valabilă pentru intervalul de timp cuprins între anii 40 000 î.Chr. şi 1 500 d.Chr.

Datări absolute cu ajutorul contactelor culturale sau a pieselor de import. Alături de folosirea metodei comparative pentru determinarea cronologiei relative ea poate fi utilizată şi pentru stabilirea cronologiei absolute, în cazul în care un fenomen transmis prin contacte culturale este datat în mod absolut. De asemenea, anumite artefacte datate în mod absolut şi s-au transmis pe calea schimbului, pot servi pentru datări absolute în regiunea în care au ajuns. Înainte de aplicarea pe o scară mai largă a metodelor ştiinţifice pentru determinarea cronologiei absolute, aceste posibilităţi constituiau singurele mijloace pentru fixarea unor date absolute în cadrul preistoriei în general. Prin compararea unor piese asemănătoare sau folosirea pieselor de import pe distanţe prea mari decalajul în timp necesar vehiculării poate fi -uneori- atât de mare încât relaţiile cronologice stabilite pot pierde importanţa iniţială.

Hidratarea obsidianului. Obsidianul este o sticlă naturală rezultată din solidificarea rapidă petrecută în urma activităţii vulcanice. Aceasta duce la întreruperea procesului de cristalizare al silicaţilor (SiO2). Obsidianul apare numai în anumite zone terestre unde a existat o intensă activitate

73

vulcanică. Proprietăţile microcristaline ale obsidianului sunt determinate de procesul de micro-cristalizare început în perioada de formare a lui şi fiind determinat de conţinutul unor elemente asociate (bentonite, bacilite şi feldspaţi). Datorită procesului genetic diferit se pot preciza câteva categorii de obsidian şi anume obsidian riolitic – care este şi cel mai răspândit – şi obsidian trahitic (răspândit doar în Egipt).

Acestea lasă imagini micro – cristaline de forme precise care permit identificarea structurii cristaline şi prin aceasta precizarea unor posibile zone de provenienţă. Identificarea surselor de materii prime se poate face macroscopic (metodă mai puţin precisă) sau pe bază de analize. Analiza elementelor rare din obsidian, efectuate prin metode diverse (difracţie cu raze X, analize prin radiaţii gamma, analize spectrografice), permit calcularea unor diagrame sau o analiză de clusteri care precizează grupele de provenienţă şi sursele de materii prime. Principalele surse de obsidian din lume sunt legate de zone vulcanice vechi (Europa de Sud şi Central – Sud-estică, Orientul Apropiat, estul Africii) sau noi (cele două Americi, estul Asiei şi Noua Zeelandă).

Obsidianul a fost multă vreme căutat pentru faptul că prin spargere are muchii foarte ascuţite rezultând uneltele indispensabile omului din preistorie. Vârfurile, topoarele de mână, lamele şi oglinzile din obsidian au fost larg comercializate atât în Lumea Veche cât şi în Lumea Nouă.

O nouă metodă de datare se bazează pe faptul că o suprafaţă a obsidianului recent realizată (prelucrată) va absorbi apă din mediul înconjurător, formând un strat de hidratare comensurabil, care este invizibil ochiului liber. Deoarece suprafaţa nou expusă are o afinitate mare pentru apă o absoarbe până când este saturată cu un strat de molecule de apă. Acestea se difuzează apoi încet în interiorul (corpul) obsidianului. Această zonă de hidratare conţine aproximativ 3,5% apă, mărind densitatea stratului şi permiţând măsurarea lui exactă sub lumină polarizată, la microscop. De câte ori se prelucrează o suprafaţă nouă hidratarea începe din nou de la locul remodelat. Totuşi, adâncimea hidratării obţinute reprezintă timpul scurs din momentul confecţionării obiectului.

Hidratarea este observată în secţiuni microscopice, subţiri de obsidian, tăiate din artefacte, ale căror dimensiuni ating 0,01 cm. Grosimea stratului este măsurată prin microscop la opt spoturi, ceea ce înseamnă că valoarea principală este calibrată în unităţi de microni. Aceste citiri ale adâncimii stratului pot fi folosite atât în cronologia absolută, cât şi în cea relativă. Din păcate, această metodă prezintă unele probleme datorate în principal neînţelegerii totale a hidratării ca fenomen fizico-chimic. Se ştie puţin despre influenţa diferitelor temperaturi sau a compoziţiei chimice asupra hidratării. Astfel, este posibilă utilizarea metodei fără a o calibra, comparând-o cu datele obţinute din dendrocronologie sau alte proceduri arheologice cu metode mai bine stabilite. Deci, rata de hidratare este influenţată în mode direct de mediul înconjurător fiind, astfel, diferită atât de la o regiune la alta, cât şi în timp. Cercetătorii lucrează ambiţios pentru a rezolva aceste probleme, astfel încât hidratarea obsidianului să poată deveni o metodă răspândită de datare în viitor. Pentru aceasta este nevoie să se determine rata de hidratare pentru regiunea respectivă cu ajutorul C14, datându-se straturile în care se găsesc piese de obsidian şi observându-se cu cât creşte adâncimea de hidratare de la un strat la altul. Aşa se poate calcula numărul de ani care corespund la o grosime de 1 µ a hidratării obsidianului din regiunea respectivă.

Aplicaţiile arheologice ale metodei sunt legate în primul rând de datarea unor straturi şi niveluri de locuire. Metoda prezintă un mod simplu de ordonare a unui număr mare de artefacte în serii relative, prin poziţionarea fiecăreia în serii, în funcţie de citirea sa în microni. Dacă există controlul asupra unor constante cum ar fi compoziţia chimică, artefactele se pot ordona cu mare precizie. Această abordare a fost încercată în situl de la Mammoth Junction din Colorado care a servit atât ca punct de staţie pentru vânători, cât şi ca aşezare rezidenţială. Asociind 450 de artefacte (vârfuri de lance şi răzuitoare) poziţionate într-o serie, cercetătorii au fost în stare să găsească ordinea în care 37 de tipuri de vârfuri de lănci au intrat şi au ieşit din modă. Datele cronologice au putut fi legate de atribute cum ar fi greutatea sau lungimea, constatându-se că unele erau mai uşoare fiind folosite pentru confecţionarea săgeţilor.

Hidratarea obsidianei este extrem de folositoare pentru sortarea conţinutului cultural al siturilor în care nivelurile nu sunt distincte, iar situl este săpat după criterii arbitrare. Investigând valorile hidratării din artefactele din obsidian şi comparându-le cu straturile săpate, punându-le pe o

74

diagramă tridimensională, se poate identifica modul în care săparea arbitrară a amestecat artefactele provenite din diferitele niveluri cercetate. O altă aplicaţie posibilă a metodei este folosirea citirilor hidratării pentru a asocia artefactele găsite pe o suprafaţă dată, unele cu altele, în grupuri comune. Folosind limite arbitrare – să spunem de la 1,5 la 1,9 – se pot grupa uneltele din obsidian în unităţi utile analizelor, eliminând aproape total pericolul contaminării cu alte unelte. Tehnica este folositoare siturilor de suprafaţă.

Aplicaţiile hidratării obsidianului asupra cronologiei absolute sunt încă în faşă. Dacă se poate determina rata hidratării unui grup de artefacte, există şansa asocierii unei date în ani fiecărui artefact.

Hidratarea obsidianului este, potenţial, la fel de folositoare ca şi datarea cu C14, dar are mari limite, mai ales când avem de a face cu situri străvechi. Obsidianul, în sine, are o distribuţie a răspândirii foarte limitată în spaţiu. Straturile de hidratare mai mari de 50 µ grosime se cojesc, iar atingerea acestei grosimi poate dura mai mult în unele locuri decât în altele. Multe dintre siturile arheologice străvechi ale lumii au în componenţa inventarului arheologic şi obsidianul, iar metoda s-a experimentat în aşezările din E Africii, vechi de 300 000-700 000 ani. Dacă metoda se validează pentru situri de această vechime, aceasta va avea aplicaţii mai largi decât C14 şi K-Ar.

Metoda se aplică la perioade de până la circa 800 000 ani în urmă.Metoda izotopilor de argint. Aceasta se întemeiază pe determinarea raportului dintre izotopii

Ag39 şi Ag40. Principiile metodei sunt asemănătoare cu unele din cele de mai sus.Metoda thoriu-uraniu. Metoda se bazează pe dezintegrarea izotopului U235, dar şi a U238, şi

transformarea acestuia în Th230, permiţând datarea organismelor marine găsite în formaţiunile geologice litorale. Metoda este aplicabilă cu succes pentru vârstele paleoliticului şi antropogenezei. Deoarece datele dezintegrării spontane nu sunt cunoscute este necesară asocierea acesteia cu dezintegrarea uraniului U235 din acelaşi eşantion (în care există şi U238), care este cunoscută şi poate servi drept etalon. Compararea celor două grile oferă posibilitatea stabilirii modelului matematic care permite calcularea vechimii obiectului (eşantionului).

Datarea prin fisiune este o metodă cronometrică nouă care permite aplicaţiile arheologice, mai ales în viitor. Principiul acestei metode este că multe minerale şi sticle naturale cum ar fi obsidianul, conţin mici cantităţi de uraniu care sunt supuse încet şi constant descompunerii. Majoritatea atomilor de uraniu se descompun emiţând particule α, dar fisiunea spontană cauzează descompunerea unui atom la fiecare 2 milioane de atomi. Rata de descompunere prin fisiune şi extensia ei sunt constante, iar vârsta multor minerale ce conţin uraniu poate fi obţinută prin măsurarea conţinutului de uraniu din mostră. Acest proces constă în numărarea urmelor lăsate de fisiune în material. Acestea sunt semne adânci ale deteriorărilor create în material prin fragmentarea cu particule încărcate cu energie mare. Cu cât este mai veche mostra, cu atât are mai multe urme. Este posibilă examinarea urmelor sub influenţa unei mari magnitudini şi să se calculeze vârsta mostrei stabilind raportul dintre densitatea urmelor şi conţinutul de uraniu din mostră.

Pentru fiecare mostră sunt necesare două numărări ale urmelor fisiunii. Materialele folosite – care trebuie să aibă un conţinut mare de uraniu – pot fi ori roci vulcanice, ca cele din lavă – care au origini mult mai recente decât începuturile preistoriei – sau materiale manufacturate, cum ar fi anumite tipuri de sticle artificiale. În roci se datează timpul originii lor, nu momentul în care au fost folosite. Un microscop optic este folosit pentru a examina urmele lăsate în mostră, care au fost mai întâi descoperite cu acid hidrofluoric. Această procedură face ca urmele să devină mai vizibile. Prima numărare stabileşte densitatea urmelor, iar a două, prin inducerea fisiunii U235 realizată prin iradierea neutronilor, face posibilă numărarea uraniului conţinut de mostră. Vârsta mostrei este raportul dintre numărul de urme observate – rezultate în urma fisiunii naturale – şi numărul celor rezultate din fisiunea indusă.

Datarea cu ajutorul urmelor lăsate de fisiune este încă nouă în arheologie, dar promite să devină un mod precis de datare a mostrelor cuprinse între 100 000 şi 1 000 000 de ani. Metoda poate fi folosită pentru datarea multor materiale ce conţin minerale, dar în arheologie este aplicabilă numai siturilor care au fost supuse activităţii vulcanice înaintea, în timpul sau la scurt timp după ocupare. Siturile ce acoperă lava sau sunt acoperite de lavă pot fi datate prin datarea lavei. Datarea lavei dă

75

limite mai ridicate sau mai joase pentru vârsta descoperirilor. Deoarece multe situri străvechi au fost descoperite în zone vulcanice, cum ar fi valea Marelui Rift african din Africa de Est, metoda are aplicaţii evidente.

Puţine rezultate ale metodei urmelor lăsate de fisiune au fost publicate, dar cenuşa vulcanică din nivelul I din Oldoway Gorge, unde au fost descoperite fosile ale hominizilor străvechi, a fost datată pentru 2,03±0,28 milioane de ani, cu ajutorul fisiunii. Această citire a fost aproape de data originară a lui Leakey – 1,8 milioane de ani – obţinută din citirile cu potasiu – argon pentru acelaşi nivel.

Sticla realizată prin metode moderne poate fi datată cu mare acurateţe.Limitele datării prin fisiune sunt asemănătoare cu cele ale metodei potasiu-argon. Numai roci

vulcanice contemporane unei aşezări omeneşti, formate în timpul ocupării sitului, pot fi datate.Metoda izotopilor de oxigen. Această metodă constă în studierea raportului dintre izotopii 018

şi 016, în scopul datării probelor provenite din zonele marine.Zonele foarte adânci au succesiuni lungi de sedimente ce includ scheletele unor organisme

marine mai mici care au trăit aproape de suprafaţa oceanelor. Această foraminiferă planctonică constă în mare măsură din carbonat de calciu. Când trăiau, scheletele absorbeau izotopi organici. Proporţiile a doi dintre aceşti izotopi – 016 şi 018 – variază ca rezultat al evaporării. Când evaporarea este mai mare, mai mult 016 (care este mai uşor) este extras din ocean, lăsând planctonul îmbogăţit cu 018. Când se formau calotele de gheaţă, de-a lungul glaciaţiunii, nivelurile mărilor scădeau, deoarece umezeala era absorbită de calotele glaciare. În timpul acestor perioade apele oceanelor conţineau mai mult 018 decât 016, doze exprimate în milioane de foraminifere. Un spectrometru de masă se foloseşte pentru determinarea dozei care reflectă variaţii de temperatură, dar dau şi informaţii asupra dimensiunilor oceanelor şi a fenomenelor contemporane de pe Pământ. Se poate determina fluctuaţia climatică şi cu ajutorul altor metode (evidenţe). Se poate analiza variaţia frecvenţei de foraminifere şi a altor grupuri de microfosile marine în adâncul mărilor. Folosind tehnici statistice şi presupunând că relaţiile între diferitele specii şi condiţiile marine nu s-au modificat, climatologii au fost în măsură să transforme aceste frecvenţe în transpuneri numerice ale temperaturilor de suprafaţă ale apei şi a salinităţii acesteia în ultimele câteva mii de ani şi pot executa un profil climatic ale epocii glaciaţiunii.

Datarea arheomagnetică. Studiul paleomagnetismului a revoluţionat geologia în ultimii ani confirmând teoriile migraţiei continentelor şi arătând că câmpul magnetic al Terrei şi-a schimbat de multe ori polaritatea în trecut.

Această metodă permite stabilirea unei cronologii bazate pe variaţia câmpului magnetic al pământului de-a lungul timpului. În cursul răcirii lor, rocile supraîncălzite şi lutul ars fosilizează câmpul magnetic al momentului respectiv prin orientarea particulelor pe care le conţin probele. De-a lungul vremii au existat nu numai variaţii, ci şi inversiuni ale câmpului magnetic, cunoscându-se patru faze principale: faza Gilbert inversă (sfârşită în urmă cu 54,7 milioane de ani), faza Gouré (sfârşită în urmă cu 3,5 milioane de ani), faza Matuyama inversă (sfârşită acum 700 000 de ani) şi faza normală Brünhes. Acestea cuprind subdiviziuni scurte. De scurtă durată, de exemplu, a fost subfaza Matuyama normală. Pe lângă marile inversiuni şi perioade au fost şi inversiuni de scurtă durată, întrerupând polaritatea normală a fazei Brünhes.

Ştim că direcţia şi intensitatea câmpului magnetic terestru au variat de-a lungul timpurilor preistorice. Multe luturi şi soluri lutoase conţin minerale magnetice. Cu ocazia arderii, obiectele de ceramică se încălzesc la peste 6000 C (culoare roşu-mat) şi se magnetizează, iar vectorul direcţiei de orientare al câmpului lor magnetic continuă să indice pe cel al câmpului magnetic al Pământului din timpul arderii, chiar dacă acesta se deplasează ulterior. Cunoscând variaţiile seculare ale direcţiei câmpului magnetic al Pământului, precum şi vectorul magnetizării remanente al obiectului ceramic, se poate stabili data absolută a acestuia. Se susţine că limitele posibile de erori la metoda paleomagnetică s-ar ridica la doar 25 de ani.

În prezent se lucrează pe baza unor obiecte ceramice precis datate (cărămizi, vase) la stabilirea oscilaţiilor seculare ale câmpului magnetic terestru cu ajutorul cărora urmează să se dateze mai apoi alte produse ceramice. Arheologii descoperă adeseori structuri (locuinţe) de lut ars, cuptoare şi altele, al căror lut ars poate fi folosit pentru datarea arheomagnetică. Desigur că luturile reîncălzite

76

(adică cele folosite din nou după arderea originală) îşi vor schimba înregistrările magnetice, fiind, astfel, de nerefolosit. Magnetismul termoremanent rezultă din feromagnetismul magnetitelor şi hematitelor, minerale ce se găsesc în cantităţi semnificative în majoritatea solurilor. Când solul ce conţine aceste materiale este încălzit, particulele magnetice din magnetite şi hematite se modifică de la o aşezare întâmplătoare la una ce corespunde câmpului magnetic terestru. Ca efect, bulgărele încălzit de lut devine un magnet foarte slab ce poate fi măsurat cu un magnetometru parastatic. O înregistrare a declinaţiei magnetice şi a sedimentării similare celor ale câmpului magnetic terestru actual, este păstrată în bulgărele de lut. Aşezarea particulelor magnetice fixată prin încălzire se numeşte magnetism termoremanent.

Selectarea unui cuptor sau a altor structuri arse pentru datarea magnetică nu este cea mai indicată. Podinele de lut bine ars sunt cele mai indicate pentru datarea magnetică. Probele se extrag cu ajutorul unui tipar (matrice) din bronz, sub forma unor tubulaturi subţiri de lut ars. Tiparul este orientat pe direcţia N – S actuală, iar probele sunt capsulate în gips dentar. Tiparul se îndepărtează cu atenţie de probă. Mostra de lut se plasează sub magneţi suspendaţi şi se roteşte. Scala va înregistra declinaţia şi sedimentarea magnetismului remanent din lut. O dată absolută pentru mostră poate fi obţinută dacă se cunoaşte variaţia pe termen lung, seculară, a câmpului magnetic terestru pentru regiunea respectivă.

Din punct de vedere arheologic, arheomagnetismul are aplicaţii limitate deoarece înregistrări sistematice ale variaţiilor seculare ale câmpului magnetic terestru s-au făcut numai pentru câteva zone. Declinaţia şi sedimentarea au fost înregistrate în Londra timp de 400 de ani, iar o înregistrare foarte exactă a variaţiilor acoperă o perioadă începând cu anul 1600 d.Chr. Franţa, Germania, Japonia şi S.U.A. au făcut şi ele aceleaşi observaţii. Din S.U.A., mostre din lut asociate direct cu mostre dendrocronologice sau cu mostre C14 au fost testate cu un set de citiri din 16 sate precolumbiene, extinzându-se în urmă cu aproape 2 000 de ani. Pentru moment, metoda este limitată, dar pe măsură ce se înregistrează curbe ale variaţiilor locale din mai multe areale geografice arheomagnetismul pare a fi mult mai folositor, mai ales pentru perioadele mai recente, când diferitele obiecte din lut ars intră în uz.

77

Deplasarea nordului magnetic în Marea Britanie

Costurile metodei sunt foarte mari, iar condiţiile de prelevare a datelor sunt cu totul speciale deoarece preluarea amprentei magnetice trebuie făcută direct în teren fiind interzisă transportarea obiectelor pe baza cărora se realizează datarea din stratul lor original de provenienţă.

În ultimii 25 de ani informaţia despre polaritate a fost înregistrată prin studiul unor roci cu poziţie stratigrafică sigură cu vechime extrem de mare. Aceste roci vulcanice sunt datate independent cu metoda potasiu-argon, oferind o scală de polaritate relativ exactă a lumii pentru 5 milioane de ani în urmă. Epoca curentă de polaritate normală se numeşte Brünhes şi a început cu aproximativ 700 000 de ani în urmă. În prezent se întreprind demersuri accelerate pentru aplicarea în arheologie a paleomagnetismului şi ne putem aştepta la o serie de rezultate excepţionale, mai ales din studiul siturilor mai recente, unde se găseşte ceramică.

Datarea arheomagnetică este folositoare, cu un nivel maxim de probitate, pentru o perioadă cuprinsă între 2.000 î.Chr. şi prezent.

Metoda termoluminiscenţei. Metoda a fost propusă în anul 1953 de Daniels şi Sanders, dar aplicarea ei a început către anul 1960, când Kenedy a publicat experimentele făcute pe ceramica greacă. Aplicând această metodă, cercetătorii britanici şi francezi au obţinut datări cu eroare de 10%. Metoda este aplicată, uneori, şi resturilor de vatră sau rocilor arse. Unii autori sugerează întrebuinţarea acesteia la calibrarea radiocarbonului şi pentru perioada care nu poate fi datată exact cu această metodă, ca şi la metoda K-Ar. Metoda în sine este foarte costisitoare datorită necesităţii de a face numeroase repetări ale analizelor. Pe lângă ceramică mai pot fi datate şi vetre, chirpic şi cărămizi sau toate obiectele de lut care au fost arse la o temperatură de peste 500o C.

Metoda se bazează pe proprietatea unor solide de a emite lumină la o încălzire ce urmează unei iradieri. Aceste solide sunt cuarţurile, feldspaţii şi sticlele naturale încălzite la peste 100o C.

78

Iradierea provine de la substanţele radioactive din sol şi are ca efect smulgerea electronilor atomilor respectivi. Unii electroni rămân însă prizonieri între imperfecţiunile cristalului pentru o perioadă nedefinită, putând fi eliberaţi doar printr-o nouă încălzire ce provoacă, la rândul ei, o emisiune luminoasă de densitate proporţională cu doza de iradiere primită de inserările cristaline cu prilejul primei încălziri. Ajunge să cunoaştem doza anuală de iradiere pentru a determina vechimea încălzirii, însă determinarea dozei anuale de iradiere a solului este dificilă şi costisitoare.

Vasele ceramice sunt databile prin măsurarea termoluminiscenţei mostrei în funcţie de radioactivitatea α şi de potenţialul său de a produce termoluminiscenţă. În laborator, electronii sunt eliberaţi dintr-un fragment ceramic printr-o încălzire scurtă şi violentă, în condiţii controlate.

Termoluminiscenţa poate fi folosită cu succes şi la verificarea încadrării culturale a unor descoperiri arheologice cum ar fi unelte de piatră încălzite, lăncii arse şi ceramică. Ca şi la alte metode de datare rezultatele s-au obţinut iniţial prin analizarea vaselor cu vârste cunoscute şi s-a ajuns la o datare de precizie ± 10% pentru anii preistoriei. Posibilităţi foarte mari rezultă din experimentele de datare a sedimentelor din perioada glaciaţiunii (loessul) aflate, uneori, în asociere cu artefacte din epoca pietrei.

Limitele metodei sunt impuse de diferiţi factori determinaţi de condiţiile în care a stat mostra. Aceştia ar fi radiaţia locală naturală, radiaţia cosmică sau factori tehnici precum temperatura de ardere şi intensitatea luminii.

Metoda Jeffrey Bada. Aceasta se bazează pe producerea unor molecule cu arhitectură stânga de către fiinţele vii, care după moarte devin molecule de dreapta. J. Bada a măsurat prin polarimetrie cantitatea de molecule dintr-o fosilă, putând estima vechimea acesteia. Metoda se bazează pe faptul că proteinele sunt compuse din 20 de aminoacizi, care posedă un carbon asimetric. Aminoacizii sunt levogiri la fiinţele vii, deviind lumina spre stânga şi tind să evolueze spre o structură neutră optic, prin racemizare. Este suficientă cunoaşterea vitezei de racemizare a unui aminoacid dintr-o fosilă pentru a determina vârsta acesteia. Aceasta diferă în funcţie de aminoacid, fiind de 100 000 de ani la rizocină şi de 5 700 de ani, la o temperatură de 20o C pentru acidul aspartic. Trebuie avută în vedere siguranţa păstrării purităţii eşantionului. S-a reuşit izolarea hicoxiprolinei – 4, aceasta existând doar în colagenul oaselor, astfel încât riscurile de contaminare sunt practic nule. Întrucât viteza de racemizare variază în funcţie de temperatură, trebuie determinată viteza ratei medii de racemizare a aminoacidului respectiv în locul din care provine eşantionul, pe baza curbelor paleoclimatice, stabilite – deocamdată – doar pentru sedimentele marine profunde, unde se acumulează izotopii de oxigen. În lipsa acestor observaţii se introduc parametrii locali în curbele paleoclimatice. Rezultatele trebuie privite însă cu prudenţă.

Determinarea uraniului din oase. Este cunoscută situaţia după care toate fragmentele osoase conţin o anumită cantitate de uraniu. Familia izotopică a acestuia este foarte mare. Aceşti izotopi sunt asimilaţi de către fiinţele vii din plante, apele subterane sau sol, fiind absorbite de mineralele de fosfaţi din oase sau dinţi. Oasele se păstrează în terenuri de calcare sau argile. Izotopii de uraniu nu sunt reţinuţi în mediile silicioase. Acumularea uraniului, petrecută ca urmare a şederii în sol a oaselor, poate fi măsurată. Metoda poate fi folosită pentru datări pentru areale geografice extrem de restrânse, deoarece nu poate fi aplicată decât probelor din aceeaşi zonă, aceasta având aceeaşi rată de radioactivitate. Neajunsul metodei constă în faptul că acumularea uraniului se produce lent (mai mult de 10 000 ani). Metoda este folosită cel mai bine pentru depunerile din vremea paleoliticului.

Determinarea azotului din oase. Metoda se bazează pe prezenţa în oasele vechi a azotului din proteine sub formă de colagen. Această prezenţă depinde de solul în care se află proba, de conţinutul în azot şi de condiţiile chimice, fizice şi bacteriologice care au favorizat sau nu absorbţia azotului de către oase. Concentraţia normală de azot în oase este de cca 4-5%, iar aceasta se diminuează cu o viteză uniformă în timp. Această metodă este folosită cu succes pentru terenurile calcaroase şi cele cu conţinut în argilă ce au permis izolarea de aer şi bacterii (prin incluziunea lor în argilă). Neajunsurile metodei sunt accentuate pe terenurile bulversate.

Determinări prin propagarea ultrasunetelor. Metoda are drept principiu de bază constatarea vitezei de propagare a ultrasunetelor în oase. Aceasta variază după o curbă logaritmică.

79

Limitele metodei sunt impuse de timpii lungi de cercetat, deoarece viteza se reduce după 500 de ani la jumătate şi la un sfert după 5 000 de ani.

Concentraţia impurităţilor în sticle. Metoda constă în studierea transformării oxizilor şi a urmelor lăsate de alte metale în sticlă. Analiza oxizilor şi metalelor permite stabilirea vechimii prin analiza gradului de oxidare al diverşilor oxizi (MgO, PbO, Sb2O5, K2O, MnO) din compoziţia sticlei. Analizele dau date de cronologie. Acestea trebuie comparate şi raportate cu situaţia sticlei din diferite perioade istorice.

¤Rezumând, constatăm că datările prin metoda radiocarbonului fixează apariţia oamenilor

moderni în Europa cu aproximativ 35 000, până la 45 000 de ani în urmă, iar originile agriculturii şi domesticirea animalelor în Orientul Apropiat înainte de anul 8 000 î.Chr. Ştim că mesopotamienii trăiau în state-cetăţi destul de mari din 3 200 î.Chr. şi că civilizaţia Olmec din Mexic s-a dezvoltat înainte de anul 1 000 î.Chr. Cronologiile inelelor copacilor datează aşezările anasazilor din Mesa Verde la aproximativ 115 î.Chr., iar datele istorice şi obiectele de vârstă cunoscută ne permit datarea nu numai a civilizaţiei Maya din America Centrală, ci şi a sute de aşezări preistorice târzii în Europa şi Mediterana.

Metode moderne de cercetare aplicativă şi prospecţie folosite în arheologie

Metoda traseologică. Aceasta are drept obiect de activitate studiul urmelor lăsate pe unelte cu prilejul confecţionării şi utilizării lor. Această metodă, ce îmbină experimentul cu analizele de laborator şi analogiile etnografice, s-a impus în ultimele decenii în mai multe şcoli arheologice, nu şi în România.

Primul care a folosit această metodă a fost cercetătorul sovietic Semionov, în anii '30, analizând cu ajutorul unei lupe binoculare şi a microscoapelor urmele de uzură de pe unelte, încercând să le reproducă el însuşi. În anul 1964 metoda lui s-a impus pe plan mondial. În anul 1974 B. Ruthingham şi o echipă de la Universitatea Harvard au pus bazele unui program experimental de observaţii cu o lupă stereoscopică, dar abia au putut stabili duritatea materialului şi acţiunea la care erau folosite uneltele. R. Killey de la Universitatea Oxford a început să examineze uneltele cu lupe puternice ce măreau de 100 de ori, precum şi cu microscopul metalografic. Pornindu-se de la ideea că utilizarea uneltei de silex pe un anumit material produce, pe partea activă a acesteia, un lustru specific (datorită acidului existent în tulpina gramineelor, dar şi în lemnul arboretelor), s-a putut determina materialul care a lăsat urmele şi operaţiile la care au fost folosite uneltele. Metoda a fost validată printr-un test orb, experimentându-se diferite acţiuni pe diferite materiale, putându-se identifica materialul în 14 din 15 cazuri şi acţiunea în 12 din 15 cazuri. La examenul microscopic suprafaţa litică se prezintă ca un microcosmos de caracteristici ce trebuie identificate şi clasate. Cu ajutorul macrofotografiilor sunt identificate elementele specifice.

Metoda a fost aplicată la diferite materiale precum cele litice, osul, scoica şi ceramica. Cel mai des folosite în aceste cercetări sunt microscoapele metalografice, deşi au apărut încercări de perfecţionare a metodei prin folosirea microscoapelor electronice, mai ales a celor cu baleiaj. Au putut fi eliminate astfel o seamă de erori datorate fenomenului de difracţie. Au fost descoperite reziduuri vegetale pe partea activă a unor unelte folosite ca seceri, putându-se recunoaşte familia plantelor recoltate. A fost identificat calciul depus pe unelte cu prilejul prelucrării oaselor şi scoicilor, urme de ţesut animal şi, chiar, reziduuri sanguine.

Metoda se poate folosi la studierea raporturilor dintre diferitele arii de locuire şi producţie din aşezare. Principiul fundamental al acestor analize se bazează pe faptul că suprafaţa silexului, observată sub microscop, prezintă o structură granulară, iar adăugirile sau pierderile de material datorate acţiunii mecanice depind de materialul care le produce şi de natura silexului. În practică este posibil ca acţiunea mecanică să ducă la dispariţia depresiunilor intragranulare şi la apariţia lustrului. Pentru a putea fi aplicată această metodă, trebuie ca materialul litic să fie spălat uşor, în apă distilată de diferite temperaturi, mai nou fiind folosită cuva cu ultrasunete. Procedeul fabricării experimentale a uneltelor s-a încetăţenit deja. Specialiştii trebuie să cunoască şi modalităţile de

80

confecţionare a uneltelor, raportându-se la condiţiile preistorice în funcţie de materia primă, tehnica de cioplire, mişcarea uneltei în momentul utilizării, durata de lucru, abilitatea lucrătorului, morfologia uneltei în relaţie cu lucrul efectuat, reamenajarea părţii active a uneltei, prinderea de mâner etc.

Metoda de prospecţie aerofotografică. Fotografia aeriană este, fără îndoială, unul dintre cele mai fecunde mijloace de prospecţie şi în arheologie. Metoda este folosită, de asemenea, pentru a fotografia de la mică înălţime ansambluri arhitectonice dezvelite, constituind astfel planuri pentru proiecţii verticale. Fotografia aeriană a fost folosită pentru prima dată de către D. Vaglieri la Ostia, în anul 1913, pentru a ridica planurile părţii descoperite la acel moment. În acelaşi an în Sudanul pe atunci anglo-egiptean arheologii britanici C. A. Close şi H. Welcome au luat vederi ale săpăturilor dintr-un zmeu uriaş.

După războiul dintre anii 1914-1918, Osbert Crawfort a început în Anglia o lucrare de identificare a staţiunilor antice prin fotografii aeriene şi a publicat o primă comunicare a rezultatelor sale, în anul 1923, în Geographical Journal. Totuşi, abia în Orientul Apropiat părintele Poidebard a întreprins lucrări de prospecţie de mare anvergură cu ajutorul aviaţiei din Levant. Din anul 1925 până în anul 1932 şi din anul 1934 până în anul 1942 el a procedat, în colaborare cu P. R.. Mouterde, la relevarea aşezărilor romane din deşertul Siriei şi la prospectarea instalaţiilor portuare de pe coasta libaneză. În acest din urmă caz, atunci când marea este calmă, fotografiile aeriene permit să se recunoască ruinele antice aflate la mici adâncimi.

Fotografie aeriană

Fotografie aeriană

Tot în Orientul Apropiat, între anii 1938 şi 1939 Sir Aurel Stein a continuat, în Irak şi Palestina, lucrările de cercetare ale părintelui Poidebard, urmând Via Nova a lui Traian până în portul Akaba, la Marea Roşie. În anul 1926, RAF (aviaţia militară britanică) a efectuat releveele aeriene ale aşezărilor din Mesopotamia inferioară, după cum E. Schmidt a făcut numeroase clişee ale staţiunilor din Iran.

În Africa de Nord, în anul 1935, P. Aversery a recunoscut, cu avionul personal, limesul roman al Numidiei şi al Mauretaniei. În acelaşi an, L. Leschi a obţinut concursul aviaţiei militare pentru efectuarea unui releveu fotografic al frontierei romane în sudul algerian.

81

Încă de la sfârşitul celui de al doilea război mondial, fotografia aeriană este folosită în mod curent în toate ţările ca un auxiliar al arheologiei. Una dintre cele mai puternice instituţii cu acest scop dezvoltată în aceşti ani se află în Italia, şi este patronată de Dinu Adameşteanu.

Aerofotogramele permit observarea marilor ansambluri, ordonarea şi geometria peisajului, stabilirea grupurilor de ansambluri, rolul mediului geografic şi relaţia sa cu acţiunea antropică.

Metodele de a lua vederi sunt variabile. Clişeele făcute la înălţimi mijlocii, între 500 şi 1 000 de m, nu ne permit să îmbrăţişăm cu privirea decât arii restrânse. Clişeele luate de la mică înălţime dau fotografii foarte detaliate ale unor puncte identificate anterior. Clişeele efectuate la mare înălţime, până la 5 000 sau 6 000 m trebuie studiate apoi cu ajutor lupelor sau al stereoscopului.

Culorile pământului, densitatea mai mare sau mai mică a vegetaţiei, umbrele proiectate pe sol la răsăritul sau la apusul soarelui de lumina razantă a acestuia, sunt câteva din principalele indicii care ne permit să descoperim prezenţa resturilor arheologice îngropate în pământ sau sub abundenţa vegetaţiei pădurilor tropicale. Aceasta face necesară luarea de fotografii la ore diferite sau în anotimpuri diferite, absenţa sau prezenţa vegetaţiei dovedindu-se, după caz, mai mult sau mai puţin favorabilă pentru dezvăluirea accidentelor din subsol.

Totuşi, dacă fotografia aeriană permite să se identifice staţiuni şi să se efectueze relevee de aşezări, numai săpătura sistematică va putea, apoi, să aducă elemente de analiză arheologică valabilă pentru interpretarea monumentelor astfel descoperite.

Fotografiile aeriene verticale, oblice sau stereoscopice scot mai bine în evidenţă şi amănunte ale propriei săpături arheologice. Interpretarea acestora va lărgi foarte mult şi raportul publicat. Oferind o imagine panoramică, ele pot scoate în evidenţă în suprafaţa săpată noi indicii greu vizibile sau invizibile de la nivelul solului. Dublată cu tehnici speciale, cum ar fi fotografia în infraroşu, această tehnică dă o şi mai mare credibilitate săpăturii arheologice.

Din avion se pot observa trasee rutiere dispărute, mari sisteme defensive, ruine sau sisteme de semnalizare. Sesizările efectuate din avion trebuie marcate pe rute şi hărţi, trebuie precizate date cu privire la lumină, locul, altitudinea, data, ora, condiţiile atmosferice ale zborului ş.a., date care trebuie precizate şi reţinute pentru viitoarele observaţii. Odată cu dezvoltarea tehnicii aviatice (apariţia helicopterelor) sau fotografierea din balon, condiţiile pentru executarea fotografiilor aeriene s-au îmbunătăţit considerabil. Totuşi, acestea au limite impuse de condiţiile geo – fizice.

Folosită iniţial pentru aplicaţii militare, fotografia din satelit este un excelent auxiliar pentru recunoaşterea arheologică. Evoluţia tehnicilor de scanare şi de transformare matematică a datelor obţinute prin fotografieri repetate a făcut să apară hărţi extrem de exacte prin studierea cărora se pot depista şi urme arheologice. Arhivele de acest fel sunt un apanaj al statelor dezvoltate, dar dezvoltarea schimburilor de informaţii actual, prin Internet, face posibil accesul la baze de date şi arhive a căror cunoaştere ajută mult la dezvoltarea ştiinţei arheologice.

Metoda undelor seismice. Aceasta este preluată din geofizică şi poate folosi la identificarea unor complexe de mari dimensiuni. Ea are la bază principiul emiterii unor unde de şoc, propagate în sol prin vibraţii elastice, înregistrate de un seismograf care primeşte răspunsul (detectare prin propagarea undelor). Variaţiile se datorează existenţei unor obiective diferite de natura solului, subterane şi rigide. Anomaliile înregistrate permit realizarea unei diagrame.

Metoda este preluată din geo-fizică şi este folosită la identificarea obiectivelor de mari dimensiuni, cu o masă mare (ziduri masive, morminte subterane realizate din pietre, mine sau goluri subterane).

Metoda georadarului. Această metodă constă în emiterea unor unde în sol, reflectate spre un receptor. Instrumentele folosite sunt specializate în detecţia undelor radio. Detecţia se realizează cu un aparat bazat pe principul emiterii unor unde în sol care sunt reflectate şi recepţionate de un receptor. Existenţa unor anomalii în sol, determinate de densitatea diferită a solului, de existenţa unor aglomerări de materiale de construcţie (aglomerări de pietre sau dărâmături), construcţii, ziduri, grupări de chirpic (pământ ars de la colibe sau locuinţe de suprafaţă masive) sau aglomerări de artefacte care sunt detectate şi înregistrate numeric sau pe un ecran digitalizat.

Datele obţinute sunt prelucrate simplu sau matematic (prin diagrame sau modelări pe calculator) realizându-se şi hărţi ale subsolului.

82

Prospecţiunile electrice. Metoda se realizează cu o punte de măsurare a rezistivităţii electrice a solului. Aceasta are la bază principiul măsurării rezistivităţii solului.

Această metodă a fost folosită în scopuri militare în anul 1916 de către Werner, iar în arheologie din anul 1946 şi constă în împlântarea în pământ, la 4 m – sau alte distanţe mai mici – unul de altul a doi electrozi prin care trece un curent alternativ de 60-80 V. Curentul se comportă diferit în funcţie de rezistivitatea solului. Comportamentul diferit al unor obiective arheologice cu rezistenţă electrică mare (ziduri, dărâmături, blocuri de piatră, aglomerări de pietre) sau cu conductibilitate mărită (gropi sau straturi, anumite tipuri de aglomerări, şanţuri cu apă, cenuşă, cărbune) este sesizat realizându-se profiluri corespunzătoare.

Prospecţiuni topografice şi electrice

În urma măsurătorilor se poate realiza un profil sau măsurători de tip reţea. Metoda în sine dă randament la situri arheologice cu unul, maximum două, straturi de cultură, dar mai ales în cazul în care în sol există pietre, care cauzează o ruptură în măsurători. Printr-un cadrilaj al terenului izbutim astfel să urmărim traseul substructurilor, dar procedeul în sine este încet şi migălos.

Metoda prezintă facilităţi pentru identificarea adâncimii obiectivului arheologic. Prin mărirea distanţei dintre electrozii externi se măreşte adâncimea de prospectare şi se permite identificarea obiectivului, masivitatea lui şi adâncimea lui calculată.

Prospecţiuni magnetice. Detectarea direcţiei liniilor de forţă ale câmpului magnetic terestru actual sau ale celui din trecut se poate face prin măsurarea cu ajutorul unei busole a obiectivelor arheologice. Uneori, acestea, prin ardere, au dus la remanenţa câmpului magnetic din momentul încălzirii şi a orientării spre nord a particulelor cu conţinut feromagnetic (magnetism remanent).

Pentru aceasta se foloseşte o busolă specială cu cadrul paralelipipedic de aluminiu. De obicei se măsoară câmpul magnetic actual (Nm = nordul magnetic), iar de pe hărţi se citeşte declinaţia magnetică (d) a zonei faţă de nordul geografic. Pe obiectiv se măsoară apoi declinaţia (D) ce reprezintă unghiul faţă de nordul magnetic (Nm). Alte elemente măsurabile sunt înclinaţia, declinaţia şi unghiul.

83

Câmpul magnetic terestru a suferit variaţii seculare. Acestea sunt cuprinse pe hărţi speciale care reflectă paleomagnetismul terestru. Compararea datelor noastre cu aceste hărţi duce la găsirea momentului locuirii.

Prospecţiuni electromagnetice. Magnetometria s-a dezvoltat pe baza studierii particularităţilor magnetice ale elementelor din sol (argile arse, pirotit, sau magnetit). În magnetometrie se folosesc mai multe magnetometre: cu protoni, cesiu-rubidiu (experimental), magnetometrul diferenţial şi cel cu radiaţii gamma sau detectorul de mine sau metale. Măsurătorile se realizează în linie, pe trasee sau în suprafaţă, în sistem reţea.

Magnetometrul protonic. Magnetometrul cu protoni are la bază principiul comportării protonului ce se orientează după liniile de forţă ale câmpului magnetic local. Aparatul constă dintr-o bobină de înaltă tensiune cu curent alternativ aflată într-un lichid care poate fi apă cu conţinut de hidrogen-protoni sau lichid organic (alcool, hexan sau heptan). Trimiţând microcurenţi în bobină se emite un câmp magnetic care acţionează asupra protonilor din lichid emiţând un fascicul de protoni. Emiţătorul are rol – în acelaşi timp – şi de receptor care reprimeşte impulsul de protoni reflectaţi de obiectivele arheologice subterane. Bobina se află la o distanţă standard de pământ (între 0,60 şi 1,30 m) şi este fixată pe o tijă. Impulsurile sunt emise din 8 în 8 secunde. O măsurătoare durează 4 secunde (1 secundă inerţia şi 3 secunde necesare polarizării), iar 4 secunde sunt rezervate pentru citirea datei. Un contor este cel care recepţionează protonii reflectaţi, de pe el efectuându-se citirile.

Măsurând într-un sistem de coordonate se pot obţine profiluri magnetice ale anomaliilor din sol, marcate de un minim şi un maxim orientat pe liniile de forţă ale nordului magnetic. Cu aceste profiluri se realizează o hartă a izoanomaliilor, o diagramă a liniilor suspecte. Măsurătoarea poate fi executată şi în reţea, iar matricea de date poate fi prelucrată pe calculator obţinându-se o hartă a anomaliilor magnetice din sol sau o redare în relief a acestora.

Comportamentul diferit al urmelor arheologice din sol depinde de permeabilitatea sau reflexibilitatea faţă de fascicolul de protoni. Aceste date trebuie reţinute de arheolog la citirea hărţii şi interpretate în funcţie de natura obiectivelor arheologice presupuse a exista în sol.

Arheologului îi revine sarcina de a citi şi interpreta aceste hărţi. Trebuie precizat cu această ocazie că există şi o variaţie diurnă câmpului magnetic, ceea ce poate duce la anomalii. Pentru evitarea acestora este necesară efectuarea în paralel cu măsurătoarea a unor măsurători la un punct de referinţă, iar din datele reale se scad variaţiile diurne. Limitele acestei metode sunt determinate de influenţa pe care o exercită asupra aparatului şi măsurătorilor obiectele metalice din sol, obiectele metalice din vecinătatea măsurătorilor, cele terestre sau subterane.

Magnetometrul protonic măsoară magnetismul remanent. Aparatul a fost inventat în anul 1958. Obiectele din pământ ars şi toate obiectele metalice conservă un magnetism la care magnetometrul este sensibil. Acest instrument a fost perfecţionat recent şi de atunci este pe piaţă sub forma magnetometrelor cu rubinium şi cesium care înregistrează foarte repede măsurătorile şi sunt mai puţin sensibile la magnetismul terestru actual. Această metodă este folosită mai mult în Anglia, unde magnetometrul a fost inventat, şi în Italia unde, prin acest mijloc s-au efectuat releveele staţiunii de la Sibaris – oraşul grecesc.

Metoda a fost folosită de fundaţia Lerici pentru localizarea necropolelor etrusce.Magnetometrul diferenţial. Acesta este compus din două butelii detectoare fixate la 1,5 m

distanţă de un stâlp vertical. Cele două detectoare sunt cuplate în serie măsurând diferenţa de intensitate magnetică. Aparatul este folosit de către arheologii de la Institutul Politehnic din Milano.

Detectoarele de metale. Aceste aparate au fost inventate în al doilea război mondial. Ele au la bază principiul schimbării câmpului magnetic dintr-o bobină în formă de potcoavă. Acestea detectează toate obiectele de metal prin schimbarea magnetismului bobinei. Profunzimea până la care acţionează aparatele depinde de puterea sa, mărimea bobinei şi alţi parametri.

Cele mai perfecţionate detectoare actuale pot să facă şi diferenţa dintre fier, alamă, bronz, argint sau aur fiind extrem de utile pentru arheologi (la căutarea obiectelor de metal într-un mormânt, în pământul aruncat sau în cel flotat, în complexele arheologice, înainte de cercetarea lor etc.).

Magnetometrul cu radiaţii gamma. Metoda are la bază principiul măsurării densităţii solului. Magnetometrul este format dintr-o sursă de radiaţii gamma folosind o sursă radioactivă de Cobalt60

84

şi un receptor care măsoară reflectarea radiaţiilor. Sursa este aşezată cu o înclinaţie sub un unghi determinat faţă de receptor. Radiaţiile emanate de sursă penetrează diferit straturile de sol care sunt reflectate diferit în funcţie de densitatea solului şi de conţinutul lui. Metoda are la bază efectul Compton. Acesta se bazează pe efectul bombardării atomilor cu radiaţii gamma care sunt radiaţii cu neutroni dintr-o sursă naturală sau artificială. Prezenţa hidrogenului în sol (prin apă) dă, în aparenţă, o mare densitate acestuia. Astfel, metoda este posibilă a fi folosită în anumite condiţii ale umidităţii solului, fiind necesară o anumită umiditate constantă. Din această cauză se recomandă ca metoda să fie folosită vara când variaţiile de apă din sol sunt minime.

Receptorul este un densimetru nuclear conectat la un echipament electronic care are o scală nucleară portabilă care înregistrează intensitatea radiaţiilor reflectate. Receptorul şi sursa de radiaţii se montează pe un sistem portabil cu unghiuri variabile. Distanţa dintre sursă şi receptor este între 50 şi 100 cm. Distanţa şi unghiurile depind de natura obiectivelor arheologice. Acestea pot fi reglate, cel mai bine, experimental. Pentru verificare se pot face probe cu sonde pedologice, în zona unor obiective cu densitate medie sau mare. La etalonare se urmăreşte unghiul cel mai potrivit dintre sursă şi receptor, în funcţie de adâncimea obiectivului arheologic. Sursa şi receptorul se plasează la o distanţă de cca 20 cm deasupra solului.

Spre deosebire de magnetometrul protonic, magnetometrul cu radiaţii gamma oferă o mai mare precizie la identificarea obiectului, în special ziduri sau la construcţii regulate din cărămidă sau piatră, dar şi pentru observarea aglomerărilor de chirpic, ceramică sau alte obiecte mari.

Metode pasive. Acestea au la bază măsurarea variaţiilor intensităţii în sol a câmpurilor gravitaţionale a unor obiective arheologice subterane. Aceste metode – magnetice şi gravimetrice – au fost folosite şi se folosesc în continuare de un umăr extrem de mic de specialişti. Anumite obiective arheologice mari (statui megalitice sau menhire, blocuri uriaşe de piatră, obeliscuri) au un câmp gravitaţional care provoacă microcurenţi în sol între diferite asemenea piese mari.

Măsurarea acestuia permite extragerea unor ipoteze interesante. Câmpurile magnetice şi electromagnetice au fost sesizate şi folosite pentru efectele lor curative.

Unele dintre aceste metode permit stabilirea unor orientări sau deviaţii magnetice sau gravimetrice pe baza cărora se pot lansa unele ipoteze îndrăzneţe privind folosirea sensibilităţii paranormale ale unor indivizi izolaţi sau grupuri. Asemenea ipoteze au fost lansate şi se studiază în legătură cu monumentele megalitice din Anglia legate de sanctuarul de la Stonehenge sau de alte construcţii megalitice.

¤Variatele forme ale analizei geofizice dau, în condiţii optime, o imagine largă a potenţialului

arheologic al sitului arheologic înaintea excavaţiei propriu-zise, o imagine asemănătoare celei aeriene. Analiza geofizică are aceleaşi limite ca şi fotografia aeriană în sensul că rezultatele negative ale acesteia nu înseamnă că perspectiva cercetării arheologice nu va modifica această opinie. Probele furnizate de un magnetometru sau de o măsurare a rezistivităţii solului pot fi, însă, inestimabile pentru planificarea săpăturii sistematice sau în cazurile în care situl nu poate fi săpat integral. Acolo unde există posibilitatea săpării integrale a sitului arheologic, măsurătorile geofizice pot fi valoroase pentru oamenii de ştiinţă implicaţi în dezvoltarea echipamentului şi interpretarea rezultatelor, când, în cele din urmă, măsurătorile sunt comparate cu finalul cercetărilor arheologice sistematice.

Evident, o excavaţie completă ar trebui executată într-un mod cât mai metodic. Tentaţia de a îndrepta săpătura spre una sau alta din zonele posibil atractive din cuprinsul sitului trebuie anihilată, permiţând ca sistemul de cercetare să-şi urmeze cursul firesc. În astfel de cazuri este foarte interesant de văzut cum rezultatul săpăturilor se compară cu seturile de anomalii sesizate prin metodele de prospecţiune electrică. Dar, în cazul săpăturilor de salvare, care sunt cercetări contracronometru sau acolo unde situl este atât de mare încât nu se poate avea o privire de ansamblu a săpăturilor, măsurătorile geofizice pot fi foarte folositoare în planificarea cursului şi mărimii cercetărilor.

Analiza geofizică va fi şi mai folositoare în situri fără o stratigrafie foarte adâncă, deoarece în siturile multistratificate straturile adânci pot scăpa detecţiei sau la o serie întreagă de structuri şi

85

niveluri de ocupaţie situate unul peste celălalt înregistrarea geofizică va da rezultate eronată în mod inevitabil.

Aparatura folosită atât în analiza rezistivităţii cât şi în cea magnetică este modificată continuu şi tehnicile de colectare a datelor sunt în continuă perfecţionare.

În prezent sunt în desfăşurare experimente în ceea ce priveşte analizele radar sau analizele specializate vizând adâncimile succesive ale săpăturii cu speranţa de a detecta modificări de stratigrafie şi de formare a acesteia majore. Grupuri mici de cercetători au încercat să creeze aparate proprii bazate pe principii uşor diferite. Astfel că s-au inventat aparate de măsurare pentru uz personal sau de scanare magnetică cu ajutorul gradiometrului, acesta permiţând cea mai eficientă măsurare pentru zone întinse într-un timp scurt fiind o tehnică bună pentru munca de salvare.

Prospecţiuni submarine. Prospecţiunile submarine s-au dovedit necesare în urma descoperiri prin fotografiere aeriană a unor perimetre arheologice astăzi acoperite de ape, mai ales în zonele de litoral. Astfel, J. Cousteau a perfecţionat metode de cercetare subacvatică, în special pentru precizarea caracterului urmelor arheologice aflate în partea inundată a insulei Santorin.

Spre deosebire de tehnicile dezvoltate de arheologie pentru cercetarea de suprafaţă, tehnologiile cercetării subacvatice se întemeiază pe aspiratoare puternice şi pe un sistem complex de sortare prin cernere în urma cărui proces rezultă obiectele arheologice. Mari probleme ridică cercetarea obiectelor după scoaterea din mediul salin marin, datorită schimbării stării chimice a depozitului de păstrare. Oricum, arheologia subacvatică îşi modifică substanţial tehnologiile de cercetare şi prezervare o dată cu evoluţia tehnică generală a societăţii.

Metoda periscopului Nistri. Inginerul Carlo Lerici a înfiinţat în anul 1955 Institutul politehnic din Milano, unde sunt folosite pentru prospectarea arheologică metodele puse la punct de întreprinderile sale industriale, şi servind la detectarea rezervelor subterane de petrol şi gaze naturale. După ce au detectat prin fotografii aeriene şi sondaje electrice mormintele etrusce, cercetătorii fundaţiei Lerici folosesc o sondă cu motor care forează terenul până la camera funerară. Sonda se introduce în orificiul astfel obţinut, ea numindu-se periscopul Nistri după numele celui care a introdus pentru prima dată această idee, prevăzut cu o lampă şi cu o fereastră prin care se pot lua fotografii ale tuturor pereţilor camerei. Acest procedeu a permis să se ştie dacă un mormânt merită să fie săpat şi s-au putut releva un mare număr de picturi parietale etrusce, fără ca mormintele să fie deschise.

Prospectările cu prelevare de eşantioane. Prospectările pedologice.Prospectarea prin luare de eşantioane este o metodă specifică prospecţiunilor preliminare de

adâncime, metodă folosită pentru recunoaşterea compoziţiei subsolului în multe discipline care uzitează metode de studiu interdisciplinare. Dintre acestea trebuie să amintim prospectările pedologice, culegerea de probe litice, ceramice, osteologice şi palinologice.

Prospectările pedologice se realizează prin luarea de eşantioane de sol pentru analizare. Prin aceste probe se poate delimita întinderea zonei arheologice, precizarea unei stratigrafii mai fine sau modul de dispunere a straturilor şi precizarea aspectului natural sau artificial al acestuia. De asemenea, se pot preciza calităţile solului din staţiune şi din întreaga zonă arheologică. Elementele cele mai revelatoare sunt humusul, P2O5, K2O şi Ph-ul, ale căror valori variază în funcţie de adâncime şi de activităţile antropice.

Prospectările pedologice constau din luarea unor carote cu ajutorul sondelor pedologice. Aceste carote sunt studiate atât de arheolog cât şi de pedolog. Studiul microscopic şi macroscopic urmăreşte mai multe obiective:

– definirea texturii se face prin studiul la microscop care precizează proporţiile relative de nisip şi particulele elementare din argilă sau altor materiale din structura eşantionului. Această analiză este importantă pentru precizările şi analizele asupra tehnologiei ceramicii, calităţii şi originii surselor de argilă sau a celor de piatră, silex, obsidian ş.a.

– precizarea granulometriei constă în precizarea elementelor şi mineralelor din sol sau din materiale precum silexul, precum şi stabilirea modului de formare a straturilor interne ale eşantionului (tipul de sedimentare). Studiul granulometriei foloseşte şi la precizarea locului de origine a ceramicii sau altor materiale arheologice.

86

– petrografia analizează mineralele din sol sau roci permiţând localizarea şi depistarea originii lor, precum şi a unor elemente componente ca de exemplu prezenţa unor microorganisme ce contribuie la formarea rocilor (silexul).

– litologia analizează galeţii mai mari de 2 cm din sol pentru precizarea naturii, a tipului de formare a solului sau a depunerilor din acesta, a bulversărilor ulterioare momentului iniţial de naştere a lui.

– polenul şi resturile de fosile aduc date despre floră şi formarea straturilor de sol. De asemenea se cunosc mai în amănunt date despre ambient ca parte integrantă a habitatului.

– analizele chimice permit precizarea metalelor sau elementelor chimice indicatoare din sol (fier, magneziu, calciu, sodiu, potasiu, aluminiu), a oxizilor, carbonaţilor (importanţi pentru înţelegerea proceselor de humificare), fosfaţilor (P2O5 importanţi pentru procesele de descompunere a resturilor vegetale sau osteologice), nitraţilor (K2O pentru precizarea nivelurilor de călcare, marcate prin incendii, cenuşă, dărâmătură etc.) şi aciditatea mediului (importantă în stabilirea compoziţiei chimice a solului, pentru păstrarea polenului sau ritmul de descompunere al oaselor. Analizele chimice ale solului pot fi cele realizate standard, folosite curent, fie cele care urmăresc evoluţia unor elemente indicatoare, ca cele mai sus precizate. Rezultatele pot fi extrem de importante deoarece activităţile antropice determină variaţii foarte mari ale unor elemente fizico-chimice (K2O sau P2O5 cresc de 10 până la 200 de ori faţă de media zonei în cazul existenţei unei locuiri) care permit delimitarea zonei arheologice.

Prospectările fără prelevare de eşantioane. Asemenea prospecţiuni sunt foarte variate din punctul de vedere al metodelor şi al aparaturii folosite. Acestea s-au dezvoltat masiv în ultima jumătate de veac. Unele se aplică cu succes mai mare sau mai mic de către geologi şi arheologi în special în geofizică, altele au rămas doar la stadiul de precizare a principiului. Fiind un domeniu de avangardă nu avem încă suficiente argumente pentru a discuta în amănunţime principiile, domeniile şi aplicaţiile prospectărilor fără prelevare de eşantioane.

Periegheza. Periegheza este una dintre metodele de prospectare cele mai des folosite de arheolog şi, în acelaşi timp, cea mai economică. Aceasta presupune o anumită experienţă de teren privind orientarea, sistemul de cercetare, sistemul de notare, cunoaşterea materialelor arheologice şi a asocierilor specifice diferitelor epoci istorice sau preistorice. Descoperirea unor obiective este favorizată de existenţa sau realizarea unei documentaţii anterioare asupra zonei, de existenţa unor hărţi şi aerofotograme sau biografii şi repertorii a zonei. Anomaliile de relief, vegetaţie şi prezenţa urmelor materiale sunt indicii pe care arheologul şi echipa de prospectare le reţin şi le valorifică ca mărturii de identificare. Datele sunt cartate pe planuri sau ridicări topografice detaliate obţinându-se hărţi privind dispunerea obiectelor pe categorii, epoci sau funcţionalitate.

Studiul terenului oferă date prin anomaliile de relief care dau informaţii privind ruinele, şanţurile valurile, tell-urile, tumulii, haldele de la spălările de nisipuri aurifere şi haldele de steril sau minereu. Blocurile mari de piatră pot indica mormintele megalitice, dolmenele sau mormintele în ciste.

Analiza reliefului indică punctele de trecere, posibilităţile de supraveghere, punctele de strajă, punctele de semnalizare sau observare. Aglomerările de pietre pot marca morminte megalitice, tumuli, ruinele unor construcţii de piatră etc.

Cercetarea de suprafaţă, prin datele pe care le adună, permite stabilirea colectivului de cercetare, ales în funcţie de natura obiectivului, epocile şi materialele arheologice descoperite. Cercetarea de suprafaţă îşi aduce contribuţia la adunarea datelor despre natura economică a zonei, demografia şi ecologia culturală a acesteia.

Periegheza presupune şi efectuarea unor prospectări cu caracter etnoarheologic. Acestea pot oferi date despre meşteşugurile tradiţionale din zonă, despre folosirea spaţiului în corelaţie cu alte subsisteme (de la cele actuale spre cele vechi care au lăsat urme materiale).

87

CAPITOLUL VICercetarea siturilor arheologice

Săpătura arheologică: un experiment irepetabil

Săpătura arheologică extrage din pământ dovezi care nu se pot obţine în alt mod, despre viaţa omului în perioade istorice mai vechi sau mai noi. Solul este un document istoric care, la fel ca

88

orice alt document istoric scris, trebuie descifrat. Pentru perioadele istorice străvechi din istoria omenirii arheologia este aproape singura sursă de informaţii, iar pentru perioadele istorice oferă dovezi acolo unde documentele scrise nu spun nimic sau lipsesc. Cu cât ne îmbunătăţim metodele şi tehnicile de săpătură, cu atât mai obiective vor fi interpretările din care extragem rezultatele prin interpretarea istorică.

Aceste rânduri nu se doresc un manual al săpăturii ideale. Nu se va putea descrie cum trebuie săpat în fiecare tip de sol, dar vom constata insuficienţa tehnicilor noastre de săpătură în contrast cu vastitatea, practic infinită, a situaţiilor arheologice ce se ivesc în teren. Fiecare ameliorare a tehnicilor noastre de lucru va aduce noi dovezi, mai complexe, care – la rândul lor – vor complica şi mai mult interpretarea istorică a artefactelor. Oricât de complicate ar deveni interpretările, trebuie să reţinem că singura metodă complexă şi viabilă de a cerceta siturile arheologice este săpătura arheologică, chiar dacă această metodă este – în esenţă – distructivă.

Groapa ce rezultă în urma săpăturii este o purtătoare de istorie, de mii de gesturi care s-au întâmplat vreodată, a resturilor rezultate în urma unor activităţi umane, a animalelor sau, chiar, a plantelor. Scopul săpăturii este de a determina urmările şi efectele schimbărilor ce intervin în urma activităţilor naturale sau umane. Probele colectate vor fi, în mod inevitabil, întotdeauna, relativ minore faţă de întregul areal din jur acoperit cu urme arheologice, deoarece niciodată nu se poate excava tot arealul locuit datorită extensiunii sale în spaţiu şi din cauza răspândirii inegale a artefactelor în acelaşi areal. În consecinţă, punctul ales pentru realizarea săpăturii arheologice va fi ideal, unul care promite să dea informaţii maxime despre caracteristicile care ne interesează: perioada de ocupaţie, tipuri de suprastructură, obiceiuri de înmormântare, evoluţia socială, factorii de mediu din trecut etc. Toate aceste caracteristici, dar şi altele, pot să fie descoperite – în mod fericit – în acelaşi loc sau pot să fie colectate pe rând dintr-un areal geografic mai larg.

Fiecare câmp cu resturi arheologice este prin el însuşi un document istoric. Arheologul bine pregătit poate „citi” toate caracteristicile importante pentru istorie dintr-un profil stratigrafic sau o suprafaţă arheologică. Spre deosebire de cercetarea unui document antic, studiul unui loc prin săpături arheologice este un act care nu se poate repeta. În toate ştiinţele experimentul este prin excelenţă repetabil lucru care nu se poate afirma şi despre arheologie. Niciodată două şantiere arheologice nu sunt identice, niciodată nu se poate justifica o excavaţie prin alta, ele se pot doar completa una pe alta. Chiar la apropieri extreme două săpături arheologice nu dau rezultate identice. Tocmai de aceea responsabilitatea arheologului este foarte mare. Dacă interpretăm greşit documentele extrase din sol prin cercetarea arheologică, dar şi condiţiile de păstrare din acesta, vom fi puşi în situaţia de a minţi şi consecinţa firească a acestui fapt este informarea greşită a urmaşilor noştri despre situaţia descoperită cu ocazia cercetărilor proprii.

Sarcina oricărui arheolog este de a scoate la lumină dovezi noi indubitabile. Deformarea prin subiectivitate a documentului istoric trebuie să fie cât mai mică, astfel încât rezultatele comunicate să fie cât mai grabnic acceptate de comunitatea ştiinţifică. Totuşi, nici acest lucru nu este suficient. Un număr din ce în ce mai mare de oameni sunt interesaţi de trecut. Rezultatele săpăturilor şi integrarea acestora în istoria locală, naţională şi continentală trebuie să le fie prezentată în forme diferite, dar valide, cum ar fi expoziţiile de muzeu, cărţile de popularizare, colocvii, programe televizate şi radiofonice. Tocmai de aceea nu trebuie să cădem în desuetudine şi să propunem idei şi opinii care se dovedesc greu demonstrabile ştiinţific, doar de dragul spectaculosului facil.

Munca de teren în arheologie

Stabilirea amplasamentului sitului.Un prim pas în cercetarea arheologică de teren este cercetarea de suprafaţă. Ea urmează

culegerii informaţiilor de natură arhivistică, muzeografică sau istorică şi constă din periegheze, adică străbaterea cu pasul a locului respectiv în scopul culegerii de informaţii şi recoltării materialului arheologic ajuns la suprafaţă.

89

Ridicarea topografică a unui sit arheologic

Este o banalitate să repetăm că peisajul este un tablou pe care toate activităţile omului au lăsat urme. Suprafaţa terestră, în special în ţări intens populate de-a lungul timpului, este un teritoriu pe care oamenii şi-au lăsat urmele activităţilor lucrative. Formele pe care le au aceste semne nu sunt întâmplătoare. Ele sunt rezultatul unor aspecte fizice cum ar fi compoziţia solului, tipul de agricultură, microclimatul, extinderea sau micşorarea aşezărilor sau necesităţile de apărare ale acestora. Complexitatea muncii de teren şi a rezultatelor excepţionale ce se pot obţine în urma acesteia, face ca unii arheologi să se dedice în exclusivitate cercetărilor de teren. În orice caz, concluziile ce se trag doar în urma cercetărilor prin săpătură arheologică sau a indiciilor ieşite la suprafaţă prin cauze naturale sau antropice pot fi înşelătoare, tot aşa cum şi cercetările de suprafaţă pot fi răsturnate în urma unor verificări prin metoda săpăturii arheologice. În plus, siturile cercetate sistematic se dovedesc a fi – aproape întotdeauna – mult mai complexe decât o sugerează indiciile de la suprafaţă. Săpătura trebuie văzută, în consecinţă, ca un punct culminant al cercetării de suprafaţă.

Cercetarea completă arheologică se compune – şi o repetăm încă o dată – dintr-un amalgam de muncă de teren (examinarea nedistructivă a terenului şi a împrejurimilor acestuia), săpătura arheologică propriu – zisă, studiul lucrărilor de cercetare anterioare şi, în cazul siturilor istorice, un studiu amănunţit şi specializat al materialului documentar.

Situl cercetat este o parte integrantă a peisajului. El s-a format pe o formă de relief rezultat al evoluţiei geologice. Stratigrafia sa este influenţată şi decurge din caracteristicile geologice ale teritoriului. Locuirea a determinat forma actuală a peisajului şi natura solului, a vegetaţiei şi, în cele din urmă, a tipului de agricultură practicat de locuitori. Din acest punct de vedere este lipsit de sens ca arheologul să lucreze izolat de geolog, geograf, pedolog, climatolog sau ecolog. Este deprimant să citeşti în lucrări de specialitate sau studii ştiinţifice idei legate despre aceste domenii şi să vezi amatorismul autorilor. Nu se poate ignora şi de acum încolo rolul factorului complex de mediu care se numeşte habitat asupra evoluţiei comunităţilor omeneşti. Aşa cum săpătura arheologică este – în accepţiunea modernă al termenului – o lucrare rezultată în urma unui efort comun a echipei de specialişti, aşa şi munca de teren preliminară trebuie să fie urmarea unei activităţi de echipă. În zilele noastre devine din ce în ce mai necesar pentru arheologul de teren să fie un intermediar între reprezentanţii unei suite întregi de discipline care se dovedesc necesare în buna desfăşurare a investigaţiei arheologice.

90

Siturile arheologice trebuie privite şi cercetate sistematic ca o parte integrantă a peisajului, nu ca fenomene izolate în peisaj. În plus, publicarea săpăturii trebuie să cuprindă şi hărţi de localizare şi cel puţin o hartă care face legătura între sit şi împrejurimile sale. Aceasta necesită o muncă de teren susţinută.

Nu există nici o îndoială că unii arheologi au „ochi” mai buni de alţii în ceea ce priveşte pământul, dar munca de teren este o artă ce poate fi transmisă prin profesori experimentaţi şi receptivi, care îşi iau sarcina să dezvolte prin practică lucrurile teoretice învăţate de studenţi. Adesea, doar o îndelungată cunoaştere a sitului şi a zonei în care se află acesta va releva subtile indicaţii pentru săpăturile viitoare, drumuri, clădiri etc. Un teren bine cunoscut, văzut zilnic în toate condiţiile de lumină şi umbră, umezeală şi secetă, va scoate la iveală pe neaşteptate, pentru prima dată şi doar pentru câteva ore, într-o zi cu zăpadă care se dezgheaţă, că este plin de urme efemere lăsate de activitatea omului. În alte situaţii o vară cu o secetă extraordinară va scoate în evidenţă urmele arse de soare ale unei clădiri nebănuite ca existând acolo.

Slabele ondulaţii ale solului sunt acoperite de iarbă înaltă şi buruieni, de aceea iarna şi primăvara timpurie sunt anotimpurile ideale pentru deplasarea pe teren. Chiar şi când condiţiile sunt optime, iarba mică şi lumina slabă, urmele antropice pot fi observate doar în mişcare, când observatorul stă nemişcat acestea par să dispară.

Perspectiva tridimensională extrem de cuprinzătoare pe care o dă mişcarea scoţând în evidenţă aceste subtilităţi face din fotografia stereoscopică oblică, făcută dintr-un unghi bine ales săpăturilor arheologice, cel mai util instrument pentru înregistrarea grafică a lucrărilor. Fotogrametria aeriană şi terestră, dacă contururile sunt trasate la intervale destul de mici, ar fi cel mai satisfăcător mod de înregistrare a zonelor întinse. În ceea ce priveşte suprafeţele mici, măsurătorile de contur obişnuite, trasate la intervale de 20 cm sau mai puţin, nu numai că vor scoate în evidenţă lucrările antropice, dar vor face posibil ca ele să fie înţelese într-un mod care este imposibil de observat la faţa locului, aşa cum fotografia aeriană uneşte dovezile vizibile în cuprinderea unei priviri. Măsurile fotogrametrice aeriene realizate înaintea unor acţiuni majore pot fi puse la dispoziţia arheologului, mai ales dacă el este implicat într-o acţiune de săpătură arheologică de salvare premergătoare săpăturilor propriu-zise. Astăzi toate datele fotografice pot alimenta un calculator care le prelucrează în funcţie de programele cu care este echipat şi ne duce la concluzii valoroase, mult mai rapid decât prin mijloacele clasice. Se întocmeşte o grilă la intervale orizontale de 1 m de-a lungul câmpului cu resturi arheologice şi computerul scoate un grafic tridimensional, ca o interpretare obiectivă.

Pentru corelarea amplasării sitului cu hărţile topografice se fac şi măsurători mai simple cu sfoara de lungime determinată, ruleta, nivela topografică sau teodolitul (în cazul lipsei tufelor). Bineînţeles că dacă nu avem alte mijloace la îndemână este bună şi măsurătoarea cu piciorul, care este – contrar aparenţelor – destul de precisă.

Într-o configuraţie avantajoasă locuirii, urmele acesteia pot fi observate cu ajutorul unor semne (indici) specifice, care indică anomaliile (formaţiunile eterogene care se pot datora activităţii umane în cadrul structurii naturale omogene sau invers). Aceste semne pot fi construcţii compacte în zona de umplutură a unor intravilanuri. Există situaţii când singura metodă de depistare a siturilor este întocmirea unui plan la scară foarte detaliată (1:500), cu foarte multe puncte de nivelment, reprezentând curbe de nivel aflate la distanţe foarte mici şi egale între ele. Timpul optim de observare a semnelor specifice se regăseşte în funcţie de momentele lor critice, adică atunci când aceştia îşi trădează prezenţa şi sunt uşor sesizabili în condiţiile bilanţului hidric specific climatului temperat.

Varietatea de factori de care sunt influenţate semnele specifice, modul lor diferit de manifestare şi metodele diferite de depistare a lor, precum şi existenţa lor efemeră, vremelnică sau permanentă, impun stabilirea unor criterii de ordonare şi clasificare. După originea lor, semnele specifice constatate ca anomalii cu prilejul cercetărilor arheologice de suprafaţă pot fi determinate de cauze naturale (procese de pantă sau modificări ale reţelelor hidrografice) sau biogene (acţiunea plantelor, animalelor sau omului). În funcţie de modul lor de manifestare, semnele specifice pot fi letargice (criptoanomalii sau anomalii structurale, existente în pământ la o anumită adâncime, fără a

91

produce efecte observabile la suprafaţă, cum este cazul gropilor nearse şi al celor umplute cu material din strat, încât structura de suprafaţă rămâne uniformă şi semnele nu sunt vizibile decât atunci când se ajunge la ele prin săpătură), active (când prezenţa lor se poate observa în permanenţă, cum este cazul sistemelor de fortificaţii cu şanţ şi val, al tumulilor şi ruinelor) sau temporare (a căror depistare depinde de prezenţa şi amploarea fenomenelor care le condiţionează apariţia şi de metodele de prospecţie). După elementele principale de evidenţiere, semnele specifice pot fi: topografice, sciografice, fitografice, cromatice, litologice, hidrologice şi pedologice.

Semnele topografice se referă la anomaliile formelor de microrelief antropogen, uneori greu de depistat, ceea ce impune efectuarea unor ridicări topografice foarte detaliate.

Semnele sciografice pot fi scoase în evidenţă prin umbrele ce apar în cazul unei iluminări razante, la anumite ore, condiţia de a-i putea surprinde fiind prinderea momentului critic.

Semnele fitografice sunt legate de particularităţile covorului vegetal de la suprafaţă (compoziţie floristică, talia plantelor, durata perioadelor de vegetaţie, uniformitatea perioadelor de înflorire şi de coacere). Informaţii despre natura solului se pot obţine prin observarea speciilor de plante care cresc în zona respectivă: pe terenuri saturate de apă cresc plante hidrofile (papura, trestia, rogozul, nufărul), pe cele umede sau aflate în vecinătatea unor ape, plantele higrofile (izma broaştei, coada calului, iarba neagră, podbalul), pe cele cu umiditate normală, plantele mezofile (păiuşul de livezi, trifoiul alb, măzărichea), pe cele uscate, plantele xerofile (colilia, pirul, scaiul dracului), pe sărături, plantele halofile (iarba sărată, săricica), iar pe nisipuri, plantele psamofile.

Semnele cromatice reprezintă anomalii de culoare a structurilor pedologice.Semnele litologice sunt studiate prin forare sau fotografiere aeriană în infraroşu şi se referă la

rocile din componenţa stratului de sol, care poate fi unitară sau diferenţiată, datorită unor factori naturali sau antropogeni. În terasele inferioare ale râurilor, mai ales în zonele de meandrare, se găsesc lentile cu strat de cultură alternând cu lentile de steril arheologic, aşezările ocupând, mai ales, formele pozitive de relief.

Semnele hidrice depind de granulaţia şi porozitatea solului şi au efect asupra vegetaţiei.Semnele pedologice se datorează modificării profilului natural al solului prin amestec fizic pe

verticală, în urma cărora se schimbă şi compoziţia chimică a solului prin variaţia concentraţiei de substanţă organică sau minerală. Analiza orizonturilor genetice de sol slujeşte la reconstituirea habitatului.

Cercetarea de suprafaţă presupune o serie de cunoştinţe interdisciplinare în domeniul geomorfologiei (care studiază aspectul calitativ al reliefului, cu accent pe factorii genetici), morfometriei (care studiază aspectul cantitativ, dimensional, al reliefului), pedologiei (care studiază formarea şi compoziţia solului), topografiei, botanicii, geologiei şi chimiei.

Munca de teren se bazează pe hărţi standard ale serviciilor naţionale topografice. Din păcate, regimul hărţilor din România face în continuare prohibitivă folosirea acestora. Calitatea lor lasă de dorit.

Pe măsură ce tot mai multe muzee, institute şi universităţi îşi organizează servicii arheologice stocul informaţiilor cunoscute despre arheologia ţinutului în cauză a devenit tot mai mare, dar şi cunoscut în urma redactării şi publicării repertoriilor arheologice a diferitelor regiuni. Multe dintre aceste înregistrări ale locurilor, siturilor şi monumentelor sunt compatibilizate pe fişe-tip.

Cu excepţia cazurilor unor săpături de maximă urgenţă, zona în care este amplasat şantierul arheologic ar trebui să fie examinată foarte atent mergând la faţa locului şi studiind hărţile şi fotografiile aeriene, discutând cu localnicii care poate-şi amintesc de artefacte, ziduri sau urme de activităţi antropice. Rezultatele acestei anchete ar trebui încorporate, pe cât posibil, pe harta zonei publicată o dată cu raportul de săpătură. Mai mult decât atât, studiul peisajului înconjurător clarifică în mod inevitabil amplasarea viitoarei săpături şi aduce o mai bună înţelegere a interpretării cercetărilor în sensul lor mai larg.

Siturile arate, dar şi cele supuse unei eroziuni perseverente datorate factorilor naturali sau animalelor, prezintă la suprafaţă aglomerări – de cele mai multe ori masive – de materiale arheologice. Se poate crea o hartă a complexelor arheologice ce au fost distruse adunându-se şi, în acelaşi timp, cartându-se fiecare fragment ceramic. Prin definirea naturii culturale a fiecărui

92

fragment se poate crea o hartă pentru fiecare epocă istorică. Surpriza vine atunci când în cuprinsul sitului există necropole de inhumaţie care, prin executarea gropilor pentru adăpostirea decedaţilor, au antrenat materiale arheologice din alte straturi şi epoci. Metoda este bună când cercetăm perieghetic un sit care are doar un nivel de locuire.

Siturile plane sunt extrem de greu de localizat cu alte mijloace decât clasica cercetare cu piciorul dublată de colectarea de materiale arheologice de la suprafaţă. În acest caz, singura modalitate de cunoaştere a întinderii lor este metoda amintită în paragraful anterior.

Prea mulţi cercetători au tratat în trecut situl arheologic ca pe un lucru în sine. Evident, este insuficient să dezgropi un sat medieval părăsit fără a identifica şi a examina genul de teren pe care s-a dezvoltat economia acestuia sau să dezgropi un castru roman fără a încerca să dai de urma drumurilor care se întretăiau aici, taberele temporare care ar fi putut fi înaintea fortificaţiei sau aşezările civile ataşate acestuia. Tumulii au fost cercetaţi izolat, fără a se înţelege contextul apariţiei lor, aşa că ei par de sine-stătător. Doar arareori arheologul a lărgit săpăturile pentru a include zona învecinată cu structurile ei posibil aflate în legătură cu acestea sau pentru a include mormintele de la periferie, ori a încercat să identifice locul aşezării din care proveneau cadavrele îngropate în tumuli.

Probleme şi strategii legate de săpătura arheologică

Dezvoltarea tehnicilor de excavaţie arheologică.Dezvoltarea arheologiei, şi o dată cu ea a tehnicilor de săpătură, sunt un capitol aparte al istoriei

acestei ştiinţe. Rădăcinile tehnicilor moderne de cercetare arheologică se află între anii 1881-1896 timp în care Pitt. Rivers a dus la bun sfârşit o serie de excavaţii realizate pe proprietăţile proprii unde putea munci fără a fi întrebat de nimeni asupra acţiunilor sale. După propriile afirmaţii el a învăţat primele rudimente ale meseriei de la Canon Grunwell, cel care a deschis morminte în Yorkshire. Rivers şi-a depăşit cu mult învăţătorul şi a săpat cu multă pasiune şi atenţie. Această atenţie meticuloasă pentru detaliu era şi este importantă, împreună cu faptul că acesta era convins că toate dovezile observate ar trebui înregistrate chiar dacă sensul lor nu este înţeles la timpul respectiv. Două observaţii se impun în acest moment al discuţiei.

Săpătură arheologică de salvare

Săpătorii înregistrează de regulă numai acele lucruri care li se par importante pentru moment, dar problemele noi apar în arheologie şi antropologie în fiecare zi, astfel că unele lucruri – ieri necunoscute – devin, astăzi, dovezi importante. Neînregistrarea tuturor detaliilor duce la pierderea

93

informaţiei. Obiectivul imediat al oricărui arheolog este de a reduce la maximum aceste pierderi. Multe dintre aceste detalii nu vor folosi, poate, niciodată, dar rutina cercetării trebuie respectată.

Există şi pericolul înregistrării unor informaţii ce nu au, de fapt, nici un conţinut valoros. Mare parte din generalizările pripite ale zilelor noastre pornesc din incompatibilitatea cu realitatea a dovezilor ce le stau la bază. Dar când obiectivul principal al studiului îl constituie precizia, adunarea exhaustivă a artefactelor şi înregistrarea ca atare a tuturor descoperirilor mobile sau fixe, această eroare este în mare măsură evitată.

Dacă aceste principii sunt respectate o săpătură arheologică realizată cu ani în urmă rămâne un izvor deosebit de valoros pentru cercetarea ştiinţifică contemporană.

Prima săpătură având drept scop cunoaşterea unei suprafeţe de mari dimensiuni a fost făcută de Richard Bradley. Acesta şi-a dat seama că suprafaţa mare de săpătură este singurul mod viabil de a înţelege structura şi ordinea locurilor de amplasament a complexelor arheologice. Exista în acest moment tendinţa de a fi ignorate anumite straturi, excepţie făcând cele legate de fortificaţii, şanţuri şi puţuri de exploatare, în aşa fel încât numai trăsăturile majore ale stratigrafiei erau notate.

Avansând în timp, metoda de cercetare arheologică se îmbunătăţeşte o dată cu F. Petrie care a scris o lucrare specială dedicată cercetării arheologice implicite: Metode şi scopuri în arheologie (1904).

Sir Leonard Wooley descrie cu modestie prima sa experienţă în domeniul săpăturilor când, în anul 1907, a încercat să arate reprezentantului colectivului de autori ai lucrării Istoria departamentului Norhumberland cum se execută o excavaţie pentru a arăta caracterul locuirii vechi dintr-un loc restrâns. Wooley cu un asistent şi câţiva voluntari şi muncitori a învăţat singur prin metoda încercării şi erorii. El afirmă: . . .Eram toţi, din fericire, inconştienţi de slabele noastre performanţe dar, nimeni din afară nu a sugerat că ar putea fi mai bine. Sigur că putem constata că au fost şi momente romantice ale arheologiei ca ştiinţă.

Până către sfârşitul secolului XIX au avut loc schimbări importante în ceea ce priveşte tehnicile de săpătură existând mai multe etape în ceea ce priveşte concepţia generală despre acestea. Într-o primă etapă se preferă observaţiile stratigrafice pe orizontală, mai apoi pe verticală şi, în sfârşit, din nou pe orizontală.

Siturile arheologice de epocă romană au fost cercetate exhaustiv, pe orizontală, căutându-se structurile de piatră. Nimeni nu a încercat să caute şi alte structuri şi astfel că informaţii inestimabile s-au pierdut. Nepăstrarea unor profiluri de control stratigrafic pe cuprinsul săpăturii de suprafaţă a dus la neobservarea unor complexe care au fost la origine din lemn sau alte materiale uşoare şi greu observabile în pământ, fapt care se mai petrece şi astăzi. Nu s-au făcut, în consecinţă, nici observaţii asupra unor posibile suprapuneri sau faze de refacere ceea ce a făcut ca ordinea cronologică şi structurală a unor construcţii să fie distorsionată de aceste săpături incomplete. Singura lucrare căreia i se dădea importanţă era planul general al săpăturii.

După anul 1930 Sir Mortimer Wheeler a demonstrat că planul general nu este atât de important pe cât era până acum şi a demonstrat că mult mai importante sunt modul de curăţare al materialului arheologic şi înregistrarea cu acribie a tuturor artefactelor şi resturilor tridimensionale din săpătură. Sir Mortimer, ca mulţi alţi reformatori, a depăşit limitele inovaţiilor sale. Asta s-a întâmplat pentru că muncea pe scară întinsă şi că era conştient de nevoia de a cerceta dovezile atât pe orizontală cât şi pe verticală, săpătura sa ajungând la foarte mari dimensiuni.

Metoda sa a fost urmată de generaţii de arheologi, dar nu s-au mai atins decât arareori dimensiunile săpăturilor practicate de acesta. S-a preferat alternarea de suprafeţe şi casete cu secţiuni care sondează aşezările întinse. Părţile descoperite nu erau desenate în detaliu, planurile erau notate destul de sumar, iar structurile care dispăreau sub profiluri erau completate cu linii punctate imaginare. Astfel că se obţinea rapid un microcosmos economic al dezvoltării locului cercetat şi asta a dus la dorinţa de a săpa sute de aşezări, rezultatele obţinute fiind folosite ca un punct de plecare pentru constatări generale despre întreaga aşezare, şi despre alte locuri neexplorate. Se dezvoltă – datorită tendinţei generale de a studia cu predilecţie urmele construcţiilor de piatră – sistemul grilă de cercetare arheologică. Acesta s-a aplicat, de multe ori, şi pentru obiective unde nu se prea potriveşte, până în zilele noastre.

94

Arheologii preistoricieni au fost primii care şi-au dat seama de limitele acestei metode deoarece structurile arheologice specifice preistoriei nu pot fi înţelese doar prin câteva şanţuri şi casete.

Desfăşurând o muncă de pionierat, profesorii danezi G. Hatt şi A. Stensberg şi profesorul britanic G. Bersu au arătat, în consecinţă, că singurul mod de a elucida modelele complicate ale construcţiilor de lemn găsite pe majoritatea aşezărilor străvechi este să se combine observaţiile foarte detaliate a straturilor din planul orizontal cu un studiu al alcătuirii lor în profunzime, aşa numita stratigrafie comparată, metoda extinzându-se mai apoi pentru compararea unor straturi şi niveluri din aşezări diferite aflate – uneori – la mari distanţe unele de altele.

Hatt şi-a dat seama că secţiunile tăiate de-a lungul bazelor fragile şi discontinue ale caselor preistorice le va distruge. În consecinţă este necesară păstrarea unor martori verticali prin care să se verifice tot timpul stratigrafia, dar să şi păstreze intacte resturile de locuinţe.

Este de înţeles diferenţa fundamentală între aceste săpături în care singura dovadă a evoluţiei comunităţii este schimbarea culorii şi texturii solului şi acelea care au straturi suprapuse, complicate de prezenţa pereţilor de piatră sau din alt material mai rezistent în faţa timpului. Tipul al doilea de aşezări este mult mai complicat de cercetat, în special dacă straturile suprapuse sunt foarte groase şi dacă structurile suprapuse au părţi deranjate din straturi, discontinuitatea lor făcându-le şi mai dificil de studiat.

În România profesorul Vl. Dumitrescu şi I. Nestor este cel care pune bazele cercetării moderne a siturilor preistorice, necropole sau aşezări, în anii '50. După aceea se începe şi studierea satelor medievale dispărute sau a altor tipuri de aşezări omeneşti vechi.

Săpăturile sunt începute de la bun început cu mare grijă. Cercetările fiind proiectate în suprafeţe mari şi pe termen lung au suferit – prin evoluţia tehnicilor de abordare prin săpături sistematice – schimbări esenţiale în decursul campaniilor succesive de cunoaştere a sitului. Pe lângă aceasta, tehnicile experimentate pe un anumit tip de teren s-au experimentat şi pe alte terenuri. Astfel încât abordarea tradiţională a câmpurilor ce conţin resturi de construcţii de piatră a evoluat, tehnica de cercetare permiţând şi surprinderea construcţiilor / fazelor de lemn şi aceasta mai ales în ultimii 20 de ani.

Se dezvoltă mult şi arheologia urbană şi datorită ritmului intens al împrospătării şi modernizării arhitecturii şi infrastructurii. S-a dezvoltat în consecinţă o tehnică de săpătură specifică aglomerărilor urbane, atenţia arheologilor fiind îndreptată spre cunoaşterea tipurilor de amestecuri de artefacte şi alte resturi datorate unor comunităţi succesive şi modului de abordare a resturilor activităţii umane aflate la mari adâncimi.

Doar din acest moment s-a dovedit importanţa copleşitoare a fiecărui amănunt, cât de mic, pentru definirea eficientă a contextelor arheologice. Tehnicile de abia descrise până în acest moment erau prea primitive pentru cercetarea modernă astfel că multe oraşe romane, de exemplu, arătau ca nişte „grădini” porţiuni cu ziduri alternând cu altele goale, aşa-zise grădini sau spaţii despărţitoare care, de cele mai multe ori, reprezintă locurile rămase goale a unor construcţii de lemn nesesizate de descoperitori. De aceea multe dintre descoperirile mai vechi deja publicate pot fi înşelătoare deoarece nu putem fi siguri asupra metodei şi tehnicilor de săpătură folosite de arheologi. De multe ori, perioade întregi din momentele de ocupare nemijlocită a sitului s-au pierdut tocmai din cauza acestor erori de săpătură. Şi se pare că aceste metehne nu s-au pierdut nici astăzi !

Săpătura arheologică

Staţiunile arheologice se cercetează prin săpătura arheologică sistematică. Stratigrafia staţiunii cercetate poate fi naturală (aceasta rezultă din înregistrarea datelor ce rezultă din studiul stratigrafiei reale, orizontale şi verticale; acesta se numerotează de jos în sus cu cifre romane, cea mai mică cifră reprezentând cel mai vechi strat arheologic) sau succesivă (aceasta rezultă din numerotarea succesivă a straturilor egale ca grosime, săpate succesiv cu hârleţul; stratigrafia succesivă se numerotează cu cifre arabe, de sus în jos, cea mai mare cifră reprezentând cel mai vechi strat arheologic).

Cercetarea arheologică cuprinde mai multe etape.

95

În etapa preliminară se pregăteşte documentaţia, uneltele şi instrumentele necesare bunei desfăşurări a săpăturii arheologice ştiinţifice.

Etapa cercetărilor de teren, amintită la periegheză, se urmăreşte obţinerea unor informaţii suplimentare prin cercetarea de suprafaţă şi prin efectuarea unor sondaje pentru determinarea grosimii stratului de cultură. Acestea se pot realiza prin săpătură arheologică pe suprafeţe foarte mici (sondaje arheologice) sau prin folosirea forezei de mână, împrumutată de la geologi / pedologi. Sondajele arheologice urmăresc obţinerea unor informaţii ştiinţifice utile cu un minimum de efort, mai ales în cazul unor staţiuni cu mai multe straturi de locuire. De asemenea, se pot realiza – în această etapă – studii topografice, aerofotografice sau, chiar, folosirea sateliţilor pentru fotografierea / detectarea siturilor.

Este esenţial ca înaintea începerii săpăturilor propriu-zise să se descopere, dacă este posibil, întinderea şi natura oricăror semne antropice anterioare asupra sitului. Cercetarea trebuie făcută în ziare naţionale sau locale, în dosarele muzeelor locale (unde pot exista semnalări a unor descoperiri întâmplătoare), în bibliografii sau biografii şi în cataloagele de fişe de la Direcţia Monumentelor şi filialele acestora, Direcţiile judeţene pentru ocrotirea patrimoniului. De prea multe ori această muncă preliminară nu are loc sau dacă se întâmplă localizarea vechilor cercetări nu este făcută. Poziţia unor săpături anterioare trebuie ilustrate pe un plan general al săpăturii, inclus în raportul final. În plus, descoperiri din lucrări anterioare pot fi disponibile spre studiu în muzee sau în colecţii private pentru a fi integrate în acelaşi raport.

Datele obţinute în etapa anterioară se înscriu în proiectul de săpătură, care este un mijloc de programare sistematic, cuprinzând un ansamblu de măsuri şi date necesare bunei desfăşurări a cercetării arheologice. Ideea proiectului de săpătură s-a impus relativ greu, întrucât presupune o gândire prealabilă asupra obiectivului arheologic, o oarecare cunoaştere a obiectivului şi o estimare a rezultatelor în funcţie de informaţiile deja disponibile. Pe plan european, elemente ale acestuia au apărut odată cu teoretizarea metodologiei cercetării.

Proiectul de săpătură trebuie să cuprindă un releveu topografic de ansamblu, un sistem de coordonate, o sectorizare cu un sistem de profiluri, elemente ce depind de metoda de săpătură aleasă în funcţie de natura şi specificul staţiunii. Trebuie prevăzută ordinea de săpătură şi sistemul de evacuare al pământului şi să existe un catalog cu codurile sectoarelor, puncte fixe şi bornarea în funcţie de care se organizează cercetarea. Aceste documente sunt însoţite de un deviz tehnic, care trebuie să prevadă numărul de muncitori şi utilajul necesar pentru evacuarea pământului, modul de plată, estimarea costului şi duratei lucrărilor şi sumelor necesare fiecărei operaţiuni şi modul în care se prevede valorificarea rezultatelor cercetărilor (îmbogăţirea expoziţiei de bază, organizarea unei expoziţii speciale temporare, includerea concluziilor ştiinţifice în rapoarte tehnice şi preliminarii, în materialele pentru sesiuni de comunicări, articole sau monografia staţiunii la încheierea cercetărilor). Pe baza devizului tehnic se întocmeşte devizul economic, care poate cuprinde şi un plan de estimări financiare. Organizarea de şantier trebuie să fie riguroasă, pentru a nu apărea întreruperi în activitatea arheologică.

Proiectarea săpăturilor este un prilej de discuţii contradictorii în ceea ce priveşte strategiile ce trebuie adoptate pentru această etapă. Unii arheologi folosesc modele experimentate ştiinţific, încercând să formuleze ipoteze bazate pe teorii. Pericolul acestei metode este că se poate ca unele aspecte ale cercetării sitului să fie omise şi proiectul de cercetare al aşezării să fie trunchiat. Un exemplu ar fi metoda după care un tumul se poate cerceta şi prin demantelarea cu ajutorul buldozerului şi continuarea manuală a săpăturii. Dacă în mantaua tumulului există şi înmormântări mai noi acestea sunt compromise şi proiectul de săpătură se dovedeşte eronat.

De asemenea, proiectul de săpătură trebuie să ţină seama de faptul că stratigrafia nu este identică pe întinsul sitului. De aceea trebuie să fie imaginat un sistem de abordare al urmelor arheologice care să evite experimentele duble, căutarea unor situaţii stratigrafice identice pe cuprinsul sitului. Fiecare parte a unui sit este unică, astfel încât rezultatele obţinute într-o parte a sitului nu pot fi, cu excepţia unui sens larg, demonstrate a fi corecte făcând trimitere la lucrarea executată în altă parte a aceluiaşi sit.

96

În consecinţă experimentele arheologice nu pot fi stabilite să investigheze probleme izolate, din vreme ce orice sit nu este numai unic, dar şi complicat şi – mai presus de toate – imprevizibil. O săpătură prevăzută pentru a răspunde unei întrebări anume va întâlni în mod sigur şi probleme neaşteptate, de multe ori mult distanţate de situaţia prevăzută iniţial. Căutând un sit de epocă neolitică poţi descoperi şi urme din alte epoci (gropi sau complexe ale epocilor ulterioare şi – de multe ori – cimitire de epocă medievală sau chiar mai vechi). Sigur că în acest fel o să avem întotdeauna mai multe întrebări decât răspunsuri.

În Suedia legea i-a obligat încă din sec. XVII pe beneficiarii construcţiilor noi să finanţeze săpăturile arheologice, ale cărei autorizaţii erau eliberate de un anticar regal, aceasta fiind prima ţară care a dispus de o asemenea legislaţie.

În România autorizaţiile de săpătură erau eliberate de Comisiunea Monumentelor Istorice, apoi de instituţiile competente care i-au urmat. Acum acest document este eliberat de Comisia Naţională Arheologică aflată sub egida Ministerului Culturii.

Organizarea de şantier.Şantierul arheologic este, prin excelenţă, la îndemâna factorului natural. De aceea trebuie, mai

ales în aceste zile de creştere a urgenţelor şi descreştere a resurselor, să ne folosim timpul la maximum şi să utilizăm puterea omului cât mai eficient posibil. Şi pentru pământul saturat cu apă nu este cea mai bună bază pentru realizarea săpăturii arheologice, o primă măsură ar fi protejarea perimetrului săpăturii de intemperiile naturale.

Primul şi cel mai important lucru, în acest caz, este acoperişul care trebuie să fie rezistent şi etanş la acţiunea apei, stabil la vânt şi suficient de mare ca să acopere zona ce va fi excavată. Ideale sunt structurile de solar agricol care pot fi uşor montate şi demontate şi protejează foarte bine mai ales secţiunile. Dezavantajul acestui tip de acoperiş rezultă din faptul că în timpul marilor călduri de vară duce la o încălzire excesivă a atmosferei sub el. Prin rularea polietilenei la timp frumos se poate evita acest dezavantaj.

Dacă nu se poate realiza un acoperiş suprafaţa trebuie protejată de intemperii prin alte metode. Cea mai la îndemână este întinderea foliei de polietilenă direct pe solul curăţat în prealabil. Prin această metodă se rezolvă, în mare parte, şi problema udării suprafeţei pentru observarea cât mai bună a complexelor de locuire. Astfel că, înainte de acoperire, suprafaţa se udă şi la descoperire complexele arheologice vor fi cu mult mai vizibile. Bucăţile de polietilenă trebuie ancorate împotriva vânturilor mari cu bucăţi de piatră sau chirpic.

În zona şantierului trebuie să avem şi nisip pentru a putea astupa suprafeţele sau complexele pe care dorim să le protejăm pentru cercetările viitoare. În cel mai rău caz acest lucru se poate realiza cu ajutorul pământului cernut rezultat de la operaţia de flotat.

Dacă un şantier este lăsat mai multe luni trebuie ca suprafaţa sa să fie stropită cu erbicid pentru a evita creşterea buruienilor.

Organizarea unui şantier este de fapt o problemă de simţ practic, de a gândi mereu moduri în care lucrul poate deveni mai uşor şi mai eficient.

¤Săpăturile arheologice pot fi de mai multe feluri: sistematice, de informare, de verificare şi de

salvare. Acestea din urmă sunt tot săpături sistematice, dar se desfăşoară mai repede şi în condiţii de urgenţă, în cazul existenţei unor descoperiri importante într-un sit arheologic care urmează să fie distrus cu ocazia altor lucrări, de interes economic sau de altă natură. Autorizarea cercetărilor arheologice mai depinde şi de priorităţile tematice, de obiectivele urmărite de anumiţi specialişti – eşalonate în funcţie de importanţă, de raportul dintre cantitatea şi calitatea personalului şi resurselor materiale necesare, de posibilităţile de prelucrare, restaurare şi conservare a materialului arheologic şi de existenţa unei documentaţii complexe, dovedind o bună cunoaştere a elementelor topografice şi arheologice a zonei, concretizată în repertoriul arheologic sau într-o bancă de date conţinând semnalările şi bibliografia privitoare la obiectivul respectiv.

Săpătura de informare.Acest tip de cercetare prin săpătură este de dimensiuni mici şi se proiectează acolo unde credem

că găsim cea mai reprezentativă stratigrafie verticală pentru sit. Acestea sunt specifice siturilor nou-

97

descoperite sau unor obiective arheologice de unde ne provin anumite materiale reprezentative în aşa măsură încât fac necesară executarea cercetării. Săpătura de informare poate genera decizia executării unor săpături sistematice.

Trebuie făcută distincţie între săpăturile de salvare şi cele de informare, de recuperare de obiecte. Săpăturile de salvare se efectuează în situri ameninţate cu dispariţia pe când cele având drept scop recuperarea de obiecte au drept scop recunoaşterea unor situri ce au părţi ameninţate cu distrugerea din cauze naturale (râpe, şanţuri create de ape, mici cariere pentru extragerea lutului etc.). Aceste săpături sunt de scurtă durată şi au un scop bine determinat.

Săpătura de verificare.Săpătura de verificare se poate practica în două situaţii. În primul rând, în siturile săpate aproape

integral pentru a stabili veridicitatea unor informaţii publicate despre acestea. În al doilea rând, în situri de dimensiuni mari care dau numele unor culturi şi au fost săpate cu mai mult de o generaţie în urmă. În ambele cazuri săpătura are drept scop recolelarea informaţiilor mai vechi cu cele noi şi reinterpretarea informaţiei mai vechi prin prisma ultimelor evoluţii din interpretarea ştiinţifică a momentului.

Săpătura de salvare. Săpătura de salvare este o intervenţie în forţă a arheologului pentru a stopa distrugerea unor

situaţii arheologice ce poate interveni în urma lucrărilor de investiţii făcute de societate. Arareori, săpătura de salvare are drept scop cercetarea unor situaţii ivite în urma unor fenomene naturale (alunecări de teren, coturi active ale râurilor, vizuini de animale). Săpătura de salvare are un sens ştiinţific limitat deoarece ea trebuie să urmeze, ca întindere în spaţiu şi timp, interesul investitorului sau naturii şi nu poate fi proiectată cu atenţie datorită timpului scurt şi surprizei cu privire la momentul pornirii. În cazul în care noile descoperiri se dovedesc de importanţă deosebită, arheologul poate proiecta şi executa şi o săpătură sistematică.

În ultimele decenii se constată o activitate de investiţii deosebită. Se construiesc noi cartiere de locuinţe, fabrici, uzine, canale de irigaţie sau de desecare, autostrăzi şi şosele, se extind carierele pentru extragerea nisipurilor sau pietrei etc. Cea mai mare ameninţare pentru siturile arheologice este aratul, în special aratul foarte adânc de la momentul plantării viţei-de-vie, formării de livezi ş.a.

Aceste activităţi au dus la dezbateri aprinse printre arheologi despre posibilitatea limitării pierderilor şi distrugerilor datorate acestor politici. Miezul dezbaterii stă în ideea după care ar trebui să abandonăm cercetările în siturile neameninţate în acest moment şi să săpăm doar siturile ameninţate de aceste activităţi. De ce aceasta ? Deoarece multitudinea investiţiilor face imposibilă acoperirea cu specialişti a tuturor lucrărilor posibile de a fi realizate, această carenţă putând fi suplinită parţial prin oprirea cercetărilor sistematice. Cei care susţin această cale cred că orice informaţie salvată dintr-un sit pe cale de a fi distrus este mai bună decât nici o informaţie.

Una dintre cele mai mari dificultăţi în a evalua viabilitatea şi strategia unor săpături de salvare este imposibilitatea de a cunoaşte dinainte cât de complex poate fi situl şi cât timp ar trebui alocat cercetării sale.

Dat fiind specificul săpăturii arheologice de salvare aceasta se desfăşoară de multe ori cu buldozerul în spate. De multe ori arheologul este predispus să lase şi buldozerului porţiuni de înlăturat. Nouă ni se pare că această metodă este cu totul neconformă principiilor săpăturii arheologice, chiar dacă specialistul supraveghează lucrarea, fie doar pentru a respecta un principiu.

În anumite cazuri, însă, specialistul trebuie să ia nişte decizii dureroase, în sensul alegerii unor obiective dintre multe altele care vor fi distruse. Singura posibilitate de alegere este – fără îndoială – ghidată după priorităţile de cercetare istorică stabilite la nivel naţional sau regional.

Este adevărat că un număr mare de săpături spectaculoase din trecut au fost rezultatul flerului individual, dar descoperirile datorate investiţiilor din epoca contemporană nu mai pot fi lăsate pe seama deciziilor arbitrare sau a capriciilor personale. Înainte de a se lua decizia executării unor săpături de salvare lucrurile trebuie bine cumpănite.

98

În condiţiile săpăturilor de salvare se poate economisi mult timp dacă se reuşeşte ca acestea să fie prospectate cu toate mijloacele moderne de cercetare preliminară. Astfel se poate alege mult mai uşor zona ce va fi cercetată şi se poate cere evitarea afectării investiţionale pe zone întregi care se prezervă pentru cunoaşterea viitoare.

Ţelul unui conducător de săpătură de salvare constă în folosirea la maximum a timpului şi cheltuirea unor sume mici, cu alte cuvinte să se descopere un număr maxim de artefacte şi de situaţii stratigrafice în timpul şi cu suma alocată. Orice metodă de săpare şi de înregistrare care accelerează cercetarea cu o pierdere minimă de dovezi istorice trebuie să fie testată şi exploatată.

Timpul de lucru la o săpătură de salvare este fundamental. Astfel, în cazuri extreme, se poate cerceta şi în ritm de trei schimburi, 18-20 de ore din 24. Trebuie amintit însă, că oricât de mult dorim să accelerăm lucrarea, există un punct la care este imposibil să grăbeşti cercetarea. Nici o invenţie tehnică, nici o cantitate de bani sau un număr mare de oameni nu îţi poate permite să cercetezi prin săpătură arheologică un hectar de teren într-o zi sau într-un termen foarte strâns. Cu atât mai mult, săpăturile executate în grabă pierd calitatea cea mai importantă a unei săpături cercetate într-un ritm normal, oportunitatea de a gândi în linişte, studierea temeinică a descoperirilor, şi, dacă este necesar, reevaluarea tuturor concluziilor în mod drastic încă din timpul săpăturilor.

Gândul la o săpătură tensionată, cu activitate non-stop şi zgomot continuu, poate părea un coşmar pentru unii arheologi, în special pentru cei care preferă săpătura în medii unde se aud doar păsările. Dar acesta este specificul muncii de salvare a vestigiilor istorice în zonele urbane, în plină dezvoltare investiţională.

Săpătura arheologică sistematică.Să sapi şanţuri, casete sau suprafeţe, oricât de bine, este ca şi cum ai decupa părţi dintr-un

manuscris neexaminat încă, ai transcrie fragmente şi apoi le-ai distruge, stârnind stupoare şi indignare printre specialişti.

O singură secţiune – fie ea şi magistrală – poate înşela foarte mult, aşa cum ştie orice arheolog care a făcut mai multe secţiuni într-un sit. Multe straturi sunt discontinue, apar numai într-o parte a secţiunii sau îşi schimbă compoziţia dintr-o parte în cealaltă a profilului pentru a apărea într-o formă schimbată în partea opusă. De multe ori, reluarea cercetărilor într-un sit cercetat sumar, dar publicat după toate rigorile, arată că rezultatul săpăturilor nu a fost suficient pentru a cunoaşte bine staţiunea, ba chiar rezultatele au fost complet compromise de suprafaţa restrânsă de cercetare.

99

Săpătură arheologică sistematică

Concluzia firească este că săpătura sistematică trebuie să fie complexă, o îngemănare între toate metodele şi soluţiile care au fost şi vor fi amintite.

Săpăturile arheologice sistematice ar trebui să tindă spre condiţia cercetării exhaustive. Ţelul cercetătorului este de a explica originea fiecărui strat şi a fiecărei caracteristici pe care o înregistrează, fie că este datorată omului sau animalelor, insectelor ori naturii. Nu este suficient să sapi pur şi simplu şi să explici vestigiile descoperite, fără să încerci să înţelegi procesele de acumulare, schimbare şi distrugere la care acestea au fost supuse continuu. Întotdeauna vor exista numeroase caracteristici ale locului cercetat care nu sunt înţelese în întregime sau altele care vor fi ambigue în interpretare, dar efortul de a explica şi cel mai mic fenomen observabil ne va ajuta considerabil să înţelegem deplin locul cercetat şi istoria sa.

Principiul de bază al tuturor săpăturilor, mari sau mici, este de a îndepărta straturile suprapuse, unul câte unul, în ordinea inversă faţă de cea în care s-au format, înregistrându-l pe fiecare cu suficiente detalii necesare pentru reconstituirea locuirii. Doar făcând aceasta putem obţine suficiente dovezi pentru a începe să înţelegem evoluţia stratificării locului cercetat şi să interpretăm perioadele de locuire şi structurile găsite la faţa locului.

Pentru orice săpătură o regulă generală ce se dovedeşte a fi bună este cea după care trebuie să privim toate caracteristicile observabile ca fiind semnificative în mod egal, până când se dovedeşte contrariul. Doar în acest mod dărâmăturile împrăştiate se dovedesc a fi resturile unor platforme de locuinţe, şirurile de gropi de stâlpi se gândesc ca fundaţii etc. Alternativa de a căuta structurile cele mai evidente omiţând alte tipuri de descoperiri duce la riscul considerabil de pierde informaţii vitale, deşi subtile, dar irepetabile. Cheia tuturor săpăturilor reuşite constă în curăţirea scrupuloasă a suprafeţei excavate. Solul se opacizează rapid, din păcate. Un strat de praf sau de noroi de doar câţiva mm grosime va şterge chiar şi cea mai mare diferenţă de culoare şi textură. Iată de ce cele mai multe săpături arată cel mai bine când sunt proaspăt curăţate cu şpaclul sau raşcheta, fiind inutil să foloseşti pentru curăţare pensula sau măturica, mai ales pe vreme umedă sau sol umezit. Curăţarea locului este atât de importantă încât cel care supraveghează săpătura trebuie să ceară muncitorilor ca aceştia să cureţe suprafaţa de câte ori este necesar, până când va fi curat „ca în casă”. Trebuie ţinut seama şi de faptul că în unele cazuri suprafeţele curăţate pot să fie cercetate

100

mult mai bine după o vreme, timp în care se umezesc din cauza ploii sau efectului de rouă, uscându-se alternativ. După mai multe cicluri de acest fel diferenţele de culoare devin mult mai importante. Acest efect poate fi obţinut şi prin stropirea intenţionată şi egală a suprafeţelor, uscarea şi apoi pensularea lor.

Pentru protejarea cât mai bună a suprafeţelor curăţate acestea trebuie acoperite cu materiale uşoare, fără textură proeminentă şi fără a face condens.

Dar să vedem care sunt principalele categorii de abordare sistematică sau de salvare a siturilor arheologice:

1. Secţiunea. Secţiunea este unitatea de cercetare de bază în arheologie. Indiferent de modalitatea de abordare a sitului stabilită prin proiectul de săpătură, secţiunea rămâne cea mai uzuală metodă pentru stabilirea stratigrafiei verticale. În cazul săpăturii de salvare secţiunea este, de multe ori, singura metodă de cercetare folosită, alături de îndreptarea de maluri şi profiluri despre care vom afla la capitolul următor.

Din punct de vedere tehnic, secţiunea este o unitate de cercetare a siturilor arheologice de o lungime variabilă şi o lăţime de maximum 2 m. Lungimea comună a secţiunii este între 10 şi 20 m, dar există şi secţiuni lungi de sute de metri. Secţiunea magistrală, cea care traversează situl dintr-un capăt în altul, este cea mai lungă şi are drept scop cunoaşterea stratigrafiei verticale a obiectivului arheologic pe la mijlocul său. În cercetările sistematice secţiunea magistrală este baza de la care porneşte toată cercetarea. În mod ideal, trebuie trasate şi excavate 2-4 secţiuni magistrale dispuse în cruce. Spaţiile rămase necercetate între acestea vor fi dezvelite mai apoi printr-un sistem de suprafeţe.

Secţiunile vor fi trasate, cu predilecţie, raportat la punctele cardinale majore (N–S, V–E) pentru a se racorda cu ridicarea topografică a sitului, în care acesta a fost împărţit în prealabil în carouri cu latura de 10 sau 20 m.

Secţiunea magistrală va respecta aceleaşi cerinţe de orientare, cu amendamentul după care, în cazul că modul de dispunere al sitului în teren nu permite această orientare majoră (N–S sau E–V), magistrala I se va orienta perpendicular pe terasa unde se află situl, iar celelalte magistrale paralele sau perpendicular pe aceasta.

2. Caseta. Caseta este o unitate de cercetare de bază în arheologie care se trasează pentru o primă racordare între stratigrafia verticală şi cea orizontală a sitului. Ea se trasează de obicei pentru a dezveli integral obiective arheologice descoperite cu ajutorul secţiunii.

Dimensiunile casetelor variază de la 2 / 2 m la 4 / 4 m sau, arareori, chiar mai mult. Casetele se trasează şi cercetează în situri cu stratigrafie verticală redusă ca grosime pentru a nu risca să distrugem unele obiective din alte straturi.

În cazul necesităţii cunoaşterii stratigrafiei verticale a unor situri ce trebuie salvate se pot executa aşa-numitele îndreptări de maluri şi profiluri. Această metodă de cercetare se aplică la malul apelor, când acestea au afectat situri arheologice, sau la îndreptarea profilurilor unor cariere, canale sau altor lucrări antropice care afectează urmele vechi lăsate de om. Este bine ca şi aceste îndreptări să fie orientate perpendicular faţă de punctele cardinale majore.

3. Suprafaţa. Suprafaţa este unitatea de cercetare de bază în arheologie folosită în cele mai multe cazuri pentru studierea siturilor preistorice în ultimele decenii. Suprafaţa se poate cerceta în aşa mod încât să se adune informaţii despre stratigrafia verticală şi orizontală a sitului, dar şi date complexe şi variate despre microstratigrafia complexelor descoperite.

Dimensiunile săpăturii în suprafaţă variază de la 10 / 10 m până la dimensiuni mari de mii de m2. Dimensiunile suprafeţelor sunt dictate atât de mărimea finanţării cât şi de scopurile propuse de cercetători.

Toate tipurile de săpătură concură – în cele mai fericite cazuri – la realizarea cercetării exhaustive a sitului arheologic. De cele mai multe ori acest obiectiv rămâne unul teoretic, de cele mai multe ori din cauza lipsei banilor şi timpului. Continua îmbunătăţire a tehnicilor de săpătură şi de prelucrare a materialelor arheologice prelevate impune însă cruţarea unor zone din arealul sitului arheologic, dacă se poate în zonele cu cea mai bună stratigrafie, pentru verificări viitoare ce au drept

101

scop confirmarea sau infirmarea concluziilor echipei anterioare. Sigur că această metodă ţine şi de morala cercetătorului, ca şi de puterea acestuia de a înţelege esenţa actului ştiinţific.

Alegerea locului săpăturii arheologice.Cu timp şi resurse limitate săpăturile nu pot fi integrale, deci investigaţia trebuie să fie făcută în

aşa mod încât să dea rezultate optime.Factorii care guvernează alegerea unui loc optim contează foarte mult. Ei vor include

consideraţii pur practice cum ar fi cantitatea finanţării sau existenţa unei forţe de muncă calificate şi a unui organizator eficient, ca şi de durata de timp avută la dispoziţie. Acest moment, cel de start, este inclus în strategia pe termen mediu sau lung al echipei de cercetare. Chiar dacă nu luăm această decizie cu tragere de inimă, trebuie să ne concentrăm, în funcţie de premisele de mai sus, la o porţiune care ni se pare reprezentativă a sitului arheologic. Dacă suntem în faţa unui sit cu ziduri de piatră, tramă stradală şi alte elemente de sistematizare urbană, misiunea noastră devine mult mai uşoară decât în cazul unui sit preistoric aflat pe o terasă dreaptă şi despre a cărui existenţă ştim după materialele arheologice descoperite în urma arăturii.

Dacă situl arheologic este eponim unei culturi tentaţia noastră de a-l săpa în întregime este mult mai mare decât în cazul în care reprezintă un lucru mai puţin reprezentativ.

Alegerea locului în care hotărâm amplasarea săpăturii depinde şi de rezultatul metodelor geofizice de cercetare, ca şi de prospecţiunile aeriene existente. Cea mai comodă abordare este cea care vizează centrul geografic al sitului care, de obicei, concordă cu cel mai înalt punct al terasei cercetate. În cazul în care nu avem siguranţa faptului că vom avea cea mai bună stratigrafie poate fi sondat situl arheologic cu una sau mai multe secţiuni magistrale sau cu sondaje de cel mult 2 / 2 m de-a lungul unor magistrale imaginare. Rezultatul ambelor metode este că aflăm locul cu cea mai bună stratigrafie de pe cuprinsul câmpului cu fragmente ceramice.

Abordarea oricărui tip cronologic de sit arheologic nu cred că se constituie într-un motiv pentru diferenţieri de tehnică e abordare. Regula cea mai importantă ce trebuie să fie respectată este să trasăm perpendicular pe sit sau obiectivul de cercetat în sine, pe curbele de nivel, şi astfel cea mai bună secvenţă stratigrafică.

În cazul în care situl va fi distrus decizia de abordare nu mai suferă amânare şi metoda de lucru trebuie să ne ducă la un rezultat imediat. Sigur că în acest caz nu mai este timp – de cele mai multe ori – pentru o cercetare înceată şi extrem de atentă, dar acesta este riscul săpăturii de salvare !

Modul de realizare al săpăturii arheologice.Principiul de bază de la care porneşte cercetarea arheologică este cel după care secţiunea, caseta

sau suprafaţa se consideră epuizată din punct de vedere istoric atunci când s-a ajuns la o adâncime la care nu mai sunt sesizabile urme ale activităţii umane.

Trebuie să semnalăm că de foarte multe ori cercetătorii s-au oprit la nivelurile cu depuneri care-i interesează, neatingând cu săpătura partea de sol neatinsă prin activităţile antropice anterioare aducând prin aceasta doar deservicii cercetării corecte a sitului.

Practic, săpătura arheologică, de orice tip va fi ea, se realizează prin decopertarea unor straturi succesive de sol, de sus în jos, cu ajutorul unor unelte specializate. Straturile de săpare variază de la câţiva centimetri, până la 20-25 cm (o adâncime de hârleţ). Modul de săpare este dictat de obiectivele propuse de arheolog, dar şi de caracteristicile sitului. De exemplu, în cazul secţiunilor de control stratigrafic din siturile de suprafaţă se sapă cu hârleţul în adâncimi egale, iar odată ce complexele sunt descoperite se prelucrează cu şpaclul. În cazul aşezărilor multistratigrafiate sau nu săpăturile se pot realiza, când cercetăm suprafeţe, doar cu şpaclul, în straturi de până la 5 cm grosime, urmărind nivelurile de călcare şi de dărâmare. Dacă suntem într-o peşteră vom urmări cu şpaclul, în straturi succesive, nivelurile de călcare. Bineînţeles că exemplele pot continua, deoarece am mai afirmat că în arheologie situaţiile ce pot fi întâlnite sunt practic infinite.

Principalele unelte folosite la săpătura arheologică sunt – fără îndoială – hârleţul, târnăcopul şi lopata. Aceste unelte este bine să aibă buza dreaptă şi bine ascuţită pentru a se putea realiza suprafeţe şi profiluri cât mai drepte şi curate. De asemenea se folosesc foarte mult şpaclurile de diferite mărimi, pensulele, măturicile, făraşele şi alte unelte superspecializate cum ar fi raşchetele, şpaclurile-mistrii de diferite mărimi şi forme, râcâitoarele folosite la curăţirea spaţiilor dintre

102

platformele de chirpic, târnăcoapele de mână, pompele pentru stropirea suprafeţelor cu apă (de mână sau tip vermorel), nivelurile fixe sau mobile etc. Mai nou în arheologie au intrat cu succes şi detectoarele de metale, computerele, teodolitele cu laser, microscoapele şi alte tipuri de aparatură sofisticată care necesită însă şi surse de curent la faţa locului. Tocmai de aceea s-a introdus conceptul de laborator mobil arheologic, în dotarea acestuia putând intra toate aparatele amintite, dar şi multe altele care asigură o performanţă înaltă pentru actul arheologic.

Cu ajutorul acestor unelte şi aparate se conturează complexele arheologice care sunt apoi golite de preferinţă cu şpaclul.

Şpaclul este unealta de săpătură arheologică fundamentală. Arta de a mânui această unealtă poate fi învăţată numai în câmpul arheologic, astfel că, dacă sunt folosiţi nou-veniţi în arheologie, este o idee bună să se folosească un sistem monitorial în care săpătorii neexperimentaţi să fie puşi să lucreze lângă unul experimentat, căruia i se va spune să-i înveţe prin exemplul personal. Acest proces uşurează în mod considerabil sarcina de învăţare a celui care supraveghează întregul sector. Începătorul trebuie să înveţe să folosească şpaclul delicat sau cu forţă, aşa cum o cer împrejurările întâlnite în săpătură, să folosească vârful uneltei fie cu o mişcare de răzuire, fie cu una de săpare, sau să cureţe o suprafaţă orizontală cu muchia şpaclului-mistrie, cu o acurateţe milimetrică. Avantajul şpaclului-mistrie este acela că acesta permite să se apese cu mult mai mare presiune pe vârf atunci când – de exemplu – stratul care trebuie îndepărtat este argilos sau pietros. De asemenea, această unealtă este capabilă de a curăţa artefacte delicate, prin mişcări corespunzătoare.

Săpătura cu şpaclul este principalul argument al arheologului când se doreşte o săpătură bine realizată. Este dificil să ştii cum să instruieşti pe cei care acţionează cu şpaclul. Îndepărtarea straturilor succesive presupune experienţă din partea lucrătorului deoarece niciodată nu ştim dinainte când un strat se termină încetul cu încetul sau când acesta se termină brusc. Regula cea mai bună este cea după care se îndepărtează stratul superior până se întâlneşte orice fel de schimbare, chiar dacă aceasta se află la doar câţiva mm dedesubt. Lucrătorul cu şpaclul trebuie să se deplaseze în sens contrar suprafeţei pe care o prelucrează, astfel încât aceasta să rămână curată pentru a putea distinge culoarea solului şi schimbările texturii acestuia. De fapt regula de bază este ca nimeni să nu calce pe o suprafaţă prelucrată doar în cazul în care există motive imperative pentru a o face. Puţine suprafeţe prelucrate rezistă repetatelor călcări în picioare şi multe nu rezistă nici măcar unei singure călcături. Controlul deplasării pe şantier şi în jurul lui este o parte esenţială a disciplinei care trebuie instalată încă de la început. Pentru a facilita deplasarea se fixează culoare de circulaţie sau se întind pe suprafeţele prelucrate scânduri sau bucăţi de pietre (lespezi) pe care să se calce.

Direcţia în care se prelucrează suprafeţele este o altă parte importantă a şantierului arheologic. Dacă muncitorii şpăcluiesc în toate direcţiile există pericolul de a pierde controlul asupra activităţii în general şi a sensului săpăturii sau importanţei informaţiilor stratigrafice culese în particular. Situaţia ideală este atunci când se poate ca întreaga săpătură să fie acoperită cu un rând de muncitori care să şpăcluie în acelaşi sens, pe întreaga suprafaţă a acesteia. În majoritatea cazurilor se recurge la compromisuri, dar suntem siguri că o schimbare în direcţia de săpare trebuie să fie strict controlată dacă nu vrem să distrugem straturile arheologice, să le tăiem şi să amestecăm artefactele diferitelor niveluri cercetate.

Ideal este să se decoperteze cu şpaclul dinspre partea stratificată mai complicat spre o porţiune mai puţin complicată. În acest fel straturile au o oarecare pantă şi este un pericol mai mic de a săpa două dintr-o dată, situaţie care poate avea loc când se sapă din poziţii contrare unde stratul A se scurge sub stratul B.

Pensula sau măturica este adjunctul esenţial al şpaclului. Pe o vreme uscată este uşor să periezi o suprafaţă curată sau prăfuită şi să rezulte ceva ce arată a fi alt strat, iar după treceri repetate prin acelaşi loc diferenţele de culoare şi de compoziţie a stratului va fi extrem de evidentă. Dacă aceste unelte se folosesc pe un strat umed, acesta va fi lustruit, producând o suprafaţă care seamănă cu o podea bine lustruită. În cazul pensulei este de preferat ca să fie alcătuită din păr de animal şi nu din plastic, iar măturica din paie fin selecţionate, cât mai elastice. Folosirea acestor unelte este realizată prin mişcări specifice în arheologie, din încheietura mâinii şi pe suprafeţe mici, succesive.

103

Alte unelte folosite la şpăcluit sunt cuţitele, bisturiele şi orice unealtă care cade bine a fi folosită în situaţii particulare.

Până acum am vorbit despre straturi continue, felii omogene care pot fi îndepărtate de la suprafaţa stratului de cultură, dar de obicei situaţia devine mult mai complicată şi adesea ne confruntăm cu straturi discontinue de o mare varietate şi mai rău, se îmbină unul cu altul astfel încât marginile lor sunt dificil de identificat. În această situaţie se poate doar determina care strat se află deasupra celuilalt şi pentru a face acest lucru trebuie să explorezi joncţiunile straturilor respective fără să deteriorezi stratigrafia originară.

Reconstrucţia unei porţi de castru roman

Mult mai dificilă este săpătura în pantă, mai ales când există din loc în loc amenajări de platforme, şanţuri de apărare sau alte obiective arheologice. Aici regulile nu mai pot fi întotdeauna respectate şi se va alege o metodă de cercetare particulară după care singura regulă de aur rămâne atacarea complexelor perpendicular pe unghiul pantei. Unghiul natural de înclinare a pantei şi tendinţa de rostogolire a straturilor face ca extrem de uşor să se poată amesteca straturile inferioare cu cele superioare.

În anumite straturi adânci, în special în pietriş şi prundiş, roci permeabile asemenea cretei şi gresiei, confuzia interpretării şi săpării straturilor este generată adesea de formaţiunile naturale care simulează trăsături arheologice. De aceea ajutorul unui geolog este indispensabil la interpretarea acestor straturi. În această privinţă trebuie folosit termenul „natural” pentru definirea acestor straturi, terminologia arheologică abundând de termeni precum „virgin” sau „steril din punct de vedere arheologic” care acoperă mai puţin sensul de definire a nivelurilor geologice nederanjate. Uneori descoperim şi porţiuni de stratigrafie naturală care întrerup stratigrafia datorată locuirii umane. Unele straturi de acest fel pot fi atât de groase încât să ne facă să oprim săpătura pe motiv că

104

suntem într-o zonă nederanjată de om. Tocmai de aceea trebuie să practicăm sondaje de verificare stratigrafică adânci înainte de a astupa săpăturile.

Pe şantierele cu stratigrafie complexă straturile variază în compoziţie şi grosime. Un nivel foarte subţire de locuire poate să fie dispus pe niveluri de reamenajare în care sunt preponderente resturi deja rulate, ceea ce face extrem de grea interpretarea artefactelor, dar şi a structurilor locuinţelor. Aceste tipuri de şantiere sunt caracterizate prin faptul că orice structură cercetată trebuie pusă imediat în plan şi descrisă în carnetul de şantier şi de sector. În caz contrar informaţiile se pot pierde pentru totdeauna. Acest mod de cercetare şi notare a informaţiilor va permite o înţelegere mai bună a structurilor şi complexelor de structuri cercetate, de vreme ce ele pot fi văzute ca un întreg şi prelucrate mai apoi pe baza fotografiilor şi desenelor realizate la faţa locului.

Tentaţia unor arheologi de a vedea cât mai repede stratul final este irezistibilă. Această tendinţă trebuie înfrânată în cazul săpăturii de suprafaţă, mult mai importantă fiind studierea pe rând a diferitelor niveluri de dărâmătură sau de călcare.

Pământul evacuat, mai ales cel din zona sau din complexele arheologice trebuie flotat manual sau cu ajutorul maşinii de flotat pentru a se recupera absolut toate artefactele, fie ele cât de mici, şi pentru a se aduna cărbunii, seminţele, coprolitele şi toate resturile organice detectabile. În urma acestei operaţii diversitatea materialului de studiu rezultat din săpătura arheologică devine mult mai mare şi rezultatele cercetării în sine mult mai convingătoare.

Sistemul de evacuare al pământului este simplu, acesta îndepărtându-se cu ajutorul lopeţii sau găleţilor. În cazul săpăturilor de amploare se folosesc pentru evacuare şi roabele sau benzile transportoare.

În cazul în care situl nu va fi irevocabil distrus profilurile trebuie să fie păstrate intacte pentru ca să mai poată fi cercetate. În cazurile cele mai bune acestea pot fi consolidate şi impregnate.

În timpul săpăturii, dacă se ajunge la mari adâncimi sau dacă suntem sub ziduri sau fundaţii de piatră, profilurile păstrate pot deveni periculoase, apărând pericolul prăbuşirilor. Consolidarea mecanică a acestora reduce aria posibilă a cercetărilor aşa că trebuie alese cele mai simple, dar sigure, soluţii în aceste cazuri. Când se ajunge la adâncimi foarte mari pe toată suprafaţa săpăturii este bine ca – măcar către profiluri – să se practice trepte, în jurul adâncimii de 2,50 m, pentru a preveni prăbuşirea acestuia.

Excavarea gropilor.Gropile şi albierile în stratul de cultură apar ca „umbre” ce se diferenţiază de culoarea zonei

înconjurătoare, dar şi prin textura specifică. Cercetarea acestora se face fie prin cercetarea unei jumătăţi, fie prin cercetarea a două sferturi opuse astfel încât să avem minim un profil transversal al complexului. O situaţie mai complicată este în cazul unor intersecţii de gropi, când trebuie aleasă o soluţie de cercetare care să nu afecteze integritatea nici unuia dintre complexele descoperite, dar nici materialele arheologice să nu se amestece. Gropile pot fi cercetate şi prin golirea integrală din 5 în 5 cm, cu şpaclul, desenându-se planurile succesive rezultate. În cazul excavării integrale a complexului este bine ca acesta să fie golit respectându-se nivelurile de umplere originare pentru a nu se amesteca între ele materialele arheologice.

Metodele pentru sporirea diferenţelor de culoare ale solului.În orice săpătură se constată existenţa unor diferenţe de culoare datorate materialelor organice

specifice descompuse la momentul formării solului sau acţiunii oamenilor (incendii, lutuiri etc.). O dată cu uscarea aceste diferenţe de culoare se estompează în cazul unei curăţiri necorespunzătoare sau se accentuează în cazul unor cicluri naturale sau artificiale de udare. Accentuarea diferenţelor de culoare survine datorită capacităţii umpluturii de groapă de a reţine mai mult timp umezeala.

Metodele de sporire a diferenţelor de culoare a solului sunt cele mai importante şi unicele modalităţi de detectare a gropilor şi a oricăror anomalii structurale din stratul de cultură al aşezărilor preistorice sau istorice fără structuri arhitectonice de piatră.

Modul de recuperare al obiectelor.Artefactele şi celelalte categorii de resturi care se recoltează din săpătura arheologică parcurg un

itinerariu bine – stabilit din practica arheologică:

105

În prima etapă resturile sunt descoperite şi dezvelite prin mijloacele specifice arheologiei. Toate bunurile se află într-un echilibru fizico-chimic stabilizat cu solul, matricea, în care se aflau. Tocmai de aceea luarea lor din acea matrice înseamnă o destabilizare a echilibrului. Măsurile care se iau în această primă fază sunt legate de evitarea ruperii echilibrului fizico-chimic legată în primul rând de pierderea bruscă a apei, resturile fiind – de obicei – suprahidratate. Tot în prima fază se asigură şi poziţia stratigrafică a obiectului care trebuie să aibă minimum două poziţionări, cea verticală (adâncimea) şi orizontală (poziţia în caroul de descoperire sau în complexul arheologic de care aparţine). Acum se face o primă defalcare a materialelor arheologice. Materialul ceramic, metalic, de piatră şi os se transportă necurăţat de la săpătură la locul de curăţare în pungi, după ce acestea au fost etichetate. Pământul prelevat din zona complexelor se flotează, iar materialele rezultate se aleg pe categorii, timp în care se şi usucă. După aceea aceste materiale se etichetează şi se aşează în pungi urmând a fi prelucrate mai târziu (desenate, fotografiate, probe radio-carbon etc.).

Toate descoperirile, oricât de indestructibile ar părea, ar trebui tratate cu cel mai mare respect şi prelevarea lor făcută – pe cât posibil – fără a le atinge cu uneltele, pentru a nu le dăuna integrităţii fizico-chimice. Descoperiri ce pot părea neatrăgătoare în pământ se pot dovedi a fi de mare importanţă după ce au fost curăţate şi conservate. Fiecărei descoperiri i-ar trebui acordată o grijă egală în prelevarea, înregistrarea, tratamentul imediat şi depozitarea sa. În cazul unor descoperiri care este considerată vulnerabilă regula de bază este să o păstrezi în mediul în care a fost găsită. Aceasta înseamnă că ar trebui lăsată înglobată în matricea ei de pământ, iar ridicarea acesteia trebuie să fie într-un bloc ce va fi demontat cu atenţie în laborator. Dacă nu se poate aplica acest procedeu, descoperirea ar trebui ţinută în aceleaşi condiţii de umezeală sau uscăciune ca şi în mediul din care a fost prelevată. Pentru acest scop sunt binevenite cutiile sigilate din polietilenă sau alte metode bine verificate de transport.

În alte situaţii obiectul poate fi consolidat în pământ înaintea prelevării lui. În mod ideal, această operaţie trebuie să fie realizată de un conservator care va alege materialele ce sunt folosite în concordanţă cu natura obiectului. Dacă o descoperire destul de mare, precum un vas sfărâmat sau o masă realizată din metal, trebuie consolidată se realizează un bandaj în aşa fel încât învelişul nou-creat să fie dur, dar în acelaşi timp şi sensibil. După transport obiectul astfel consolidat trebuie tratat imediat de specialist.

În straturile hidratate excesiv materialele organice precum lemnul, pielea şi ţesăturile rezistă dacă nu intervine contactul cu aerul. O dată cu prelevarea acestea se distrug repede din cauza efectului oxidării, dar mai repede din cauza uscării bruşte. Această deteriorare începe în timpul descoperirii. De aceea excavarea şi împachetarea acestor obiecte trebuie să fie fină şi delicată. Dacă mostrele din aceste materiale sunt mici, atunci pot fi salvate în întregime. Dacă acestea sunt de mari dimensiuni ele trebuie să parcurgă o etapă intermediară în decursul căreia trebuie să fie transportate şi păstrate în recipiente de mari dimensiuni în care să se imite condiţiile de zacere originare.

A doua fază cuprinde prelucrarea primară a artefactelor. Acestea se curăţă, de obicei cu o perie de păr şi într-o soluţie apoasă bazică, limpezindu-se – mai apoi – şi după aceea se usucă ferite de lumina directă a soarelui, pentru a evita, din nou, dezhidratarea prea rapidă. Aici se face o a doua defalcare a materialelor arheologice care sunt marcate în prealabil cu însemnele de şantier, codate şi transcrise în jurnalul de şantier şi în registrul cu coduri. De obicei această defalcare se face după categoria de material din care sunt alcătuite piesele (ceramică, metal, os, piatră cioplită sau şlefuită) şi după semnificaţia lor în contextul general al culturii (vase, plastică unelte). Eşantioanele de oase de animale sau de oameni sunt, la rândul lor, despărţite. Materialele sunt depozitate în pungi şi saci.

În a treia etapă materialele sunt transportate către muzeu unde, după etapa depozitului preventiv urmează circuitul conservării, restaurării (acolo unde este cazul) şi depozitării. Tot în acest moment se prelucrează eşantioanele de oase, de piatră, de ceramică astfel încât în câteva luni să se poată realiza raportul ştiinţific preliminar. La finalul acestei operaţiuni materialele arheologice sunt inventariate în registrul general al muzeului şi depozitate pe categorii, în cutii, în depozitul de colecţii al muzeului, eşantionul cel mai preeminent, cel al ceramicii, fiind statisticat, restaurat şi selectat în prealabil.

106

Săpătură arheologică din secolul XIX

Săparea mormintelor şi cimitirelor.Mormintele pot fi, din punctul de vedere al depunerii decedatului, de inhumaţie sau de

incineraţie. Din punctul de vedere al poziţionării faţă de nivelul actual de călcare, mormintele pot fi plane (adâncite; acestea pot fi de inhumaţie sau de incineraţie) sau tumulare (construite deasupra solului; acestea pot fi de inhumaţie sau de incineraţie). Necropolele pot fi şi mixte sau birituale ceea ce îngreunează şi mai mult alegerea modalităţii de abordare sistematică a acestora.

Între regulile generale ale cercetării necropolelor distingem pe cea după care în marea majoritate a cazurilor există posibilitatea detectării gropilor mormintelor în prealabil prin metodele descrise mai sus. Dificultăţile vin atunci când din cauze conjuncturale sau general valabile gropile mormintelor nu se disting, metoda de săpătură mărginindu-se la cercetarea unor felii puţin adânci până la dezvelirea complexului arheologic.

În unele cazuri scheletele nu mai reprezintă decât nişte amprente pe fundul gropii folosindu-se pentru curăţirea lor unelte foarte fine ajungându-se chiar la ace.

Dacă este posibil este bine ca în cazul săpării unor morminte lângă noi să fie un specialist în mediu sau în sol pentru a lua probe de sol din interiorul gropii mormântului şi dintre oasele scheletului pentru analizarea posibilelor resturi organice cum ar fi îmbrăcămintea sau mâncarea. Dacă nu este prezent specialistul, aceste probe vor fi duse la laborator.

Mai multe informaţii pot fi obţinute din înhumări dacă la săpături poate fi prezent un specialist în anatomie, capabil să examineze dispunerea oaselor in situ, putând să atragă atenţia asupra unor deranjări ale scheletului şi a cauzelor acestora. Proba ce se va obţine dintre resturile umane nu va include doar informaţii legate de caracteristicile individului, ci şi detalii de ritual şi alte informaţii importante. Se pot constata prin acest studiu aprofundat date despre grupurile din familie, legături din interiorul acesteia, boli sau dereglări ale scheletului datorate muncii sau bolilor.

Documentaţia de şantier.Toate descoperirile şi toate observaţiile trebuie să fie cuprinse în arhiva şantierului, care

cuprinde documente scrise şi desenate. Între acestea se numără: jurnalul de şantier, carnetele de

107

sector şi carnetele individuale de sector, registrul de ambalare şi cel de depozit, jurnalul de restaurări, cartoteca şi fototeca de planuri şi profiluri.

Jurnalul de şantier ar trebui să fie o cronică zilnică a şantierului, cu un conţinut complex, în care să se consemneze toate datele privitoare la acesta, efectivul său, organizarea şantierului şi desfăşurarea lucrărilor pe zile şi codurile complexelor care ies la lumină. Pe prima sa filă trebuie menţionate: denumirea şantierului arheologic, numele responsabilului şi durata lucrărilor. Pe a doua filă se consemnează: fondurile alocate, numărul de lucrători, componenţa colectivului ştiinţific, sistemul de săpătură folosit, utilajul existent şi organizarea internă a şantierului. În cadrul şantierelor complexe, pe a treia filă se consemnează: staţiunile cercetate, descoperiri importante şi observaţii sau detalii deosebite. Toate celelalte date se trec, în cazul şantierelor complexe, în carnetele individuale de sector, care trebuie să existe în această situaţie. Prima parte a acestora cuprinde referiri generale cu privire la sector: dimensiuni, durata lucrărilor, numărul de muncitori şi desfăşurarea lucrărilor pe zile, observaţii stratigrafice şi descoperirile mobile şi imobile. Jurnalul de şantier şi carnetele individuale de sector pot fi înlocuite avantajos cu fişe-tip grupate, care se multiplică la sfârşitul campaniei de cercetare, originalul păstrându-se în arhiva şantierului. Tot atunci, în jurnalul de şantier se adaugă lista documentelor scrise şi desenate, a carnetelor individuale (menţionându-se numărul de pagini), a fotografiilor şi diapozitivelor (cu numărul de pagini), a filmelor şi casetelor video. Se fac menţiuni cu privire la interconectarea dintre documentele scrise şi cele desenate.

Catalogul sau fişierul de descoperiri este un registru sau un ansamblu de fişe numerotat curent. Pentru fiecare descoperire se face o descriere, menţionându-se şi codul de teren, data şi poziţia stratigrafică a descoperirii. În cazul fişelor, acestea sunt ordonate în funcţie de criterii tipologice şi de materialul arheologic descoperit. Ceramica se înregistrează codificat pe straturi, eventual pe sectoare şi subsectoare, datorită faptului că se găseşte în mari cantităţi şi – de obicei – este în stare fragmentară. Se pot face şi încercări de clasificare a acesteia pe baza datelor din jurnalul de şantier, a desenării şi statisticării întregului lot de ceramică.

Orice descoperire mobilă sau imobilă implică operaţiuni de conservare şi restaurare, de consemnare a situaţiilor speciale şi a măsurilor luate în acest caz. Acestea se consemnează în jurnalul de restaurări, în care se menţionează acţiunile de curăţire (prin spălare cu apă sau chimică), consolidare, conservare şi restaurare a descoperirilor mobile şi imobile tratate pe şantier. Aceste însemnări pot fi necesare în cazul unor intervenţii ulterioare în laboratoare de specialitate. El poate fi completat cu fişe de restaurare şi extrase din registre de laborator, care consemnează starea pieselor aflate în tratament, materialele şi procedurile folosite. Este bine ca fragmentele ceramice să fie marcate cu numere care reprezintă cuantificarea datelor stratigrafice (aşezarea, secţiunea / suprafaţa, adâncimea, caroul, contextul).

Registrul de ambalare consemnează pe zile şi sectoare ambalajele făcute şi codul fiecărui pachet. Întrucât materialele ambalate sunt păstrate în depozite de tranzit sau temporare, ar trebui ca acesta să fie dublat de un registru de depozit, cu coduri racordate la registrul de ambalare, încât pachetele să poată fi uşor regăsite în vederea studierii materialului arheologic sau a trimiterii acestuia la un laborator de conservare şi restaurare.

Cartoteca de planuri şi profiluri trebuie să cuprindă obligatoriu şi releveul de ansamblu, cu sistemul de coordonate, sectorizarea şi caroiajul general, codurile folosite şi profilurile desenate. Ea se completează pe măsura descoperirii diferitelor complexe şi se revede la sfârşitul campaniei. Planurile orizontale se întocmesc în cazul fiecărui nivel de călcare sau locuire, consemnându-se elementele de stratigrafie şi topografie racordate la releveul general. Pentru ca documentele grafice să fie unitare este necesară respectarea unor metodologii şi tehnici. Astfel, responsabilul de şantier îşi poate alege metoda de lucru, scara şi elementele convenţionale astfel încât legenda să poată reda deosebirile stratigrafice şi arhitecturale. Pe teren, de o mare eficienţă se dovedeşte folosirea creioanelor colorate în cazul schiţelor de profil, care în momentul tragerii în tuş se înlocuiesc cu semne convenţionale (culorile).

108

Fototeca şi filmoteca conţin toate filmele alb / negru, color, diapozitiv şi casetele video care conţin imaginile şantierului. Acestea vor fi studiate în comparaţie cu cartoteca, jurnalul de şantier şi registrele de inventar pentru a recompune cât mai fidel modelul de viaţă al aşezării cercetate.

La sfârşitul campaniei arheologice se întocmeşte raportul tehnic de săpătură, cuprinzând în mod obligatoriu actele justificative pentru cheltuielile făcute şi concluziile preliminare rezultate din observaţiile directe şi dintr-o primă prelucrare a datelor colectate. El include o copie fidelă a jurnalului de şantier, care poate fi sistematizată într-o concluzie finală despre importanţa obiectivului, specificându-se dacă este necesară continuarea cercetărilor sau verificarea rezultatelor, o listă a complexelor săpate (locuinţe, gropi, morminte, etc.) o listă – inventar a materialelor descoperite, menţionându-se numărul de obiecte, loturile de ceramică pe unităţi de cercetare şi locul de depozitare al acestora, făcându-se propuneri pentru locarea definitivă (muzee sau depozite speciale). Până la data prevăzută pentru predarea documentaţiei preliminare (septembrie-octombrie) aceasta trebuie să fie întocmită, întrucât pe baza ei urmează a se redacta raportul preliminar care se prezintă la Sesiunea anuală cu privire la rezultatele campaniei arheologice din anul precedent ce se organizează, de obicei, în lunile aprilie-mai şi pe baza căreia se alocă fondurile necesare continuării cercetărilor în campania următoare. El trebuie să cuprindă discutarea obiectivelor cercetate, sistemul de săpătură folosit şi principalele documente asociate cu un studiu care să cuprindă concluziile desprinse pe baza rezultatelor obţinute, suficient de limpede şi de amănunţit pentru a putea servi drept ghid al şantierului arheologic.

Întreaga documentaţie amintită formează dosarul şantierului, ordonat pe campanii şi alături din mai multe exemplare, din care unul sau două se păstrează la instituţia respectivă, care garantează dreptul de proprietate ştiinţifică, folosirea acesteia nefiind, încă, reglementată prin lege, cel puţin în România. În mod tacit, responsabilul de şantier poate aproba folosirea ei de către ceilalţi membri ai colectivului ştiinţific pe baza unei consemnări scrise. Prin convenţii de colaborare se fixează termenele până la care trebuie prelucrate materialele în vederea intrării lor în circuitul ştiinţific, care sunt de maximum 3-5 ani. După acest termen arhiva şantierului intră în circuitul naţional de documentaţie ştiinţifică, iar instituţia care o deţine o poate pune la dispoziţia altor cercetători, tot pe baza unei convenţii. Originalele documentelor se păstrează în arhiva instituţiei, o copie a acestora la responsabilul şantierului, iar una se repartizează pe sectoare, domenii, perioade sau epoci. Documentaţia ştiinţifică are atât valoare justificativă, cât şi de document istoric. Documentaţia administrativă, al cărei principal act este devizul tehnic şi economic, căruia i se adaugă diferitele documente de justificare a cheltuielilor sau legate de modificarea planurilor iniţiale serveşte la documentarea financiară a resurselor consumate şi a suplimentării fondurilor necesare continuării cercetărilor, mai ales în cazul unor săpături de salvare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Abrudan D., Corniţescu Em., Arheologie biblică, Bucureşti, 1994.Adam Jean-Pierre, Arheologia între adevăr şi impostură, Bucureşti, 1978.Bahn G. Paul (coordonator), Archaeology, Cambrige, 1996.Bandi H.-G., Originea eschimoşilor în lumina arheologiei, Bucureşti, 1969.Barker P., Techniques of Archaeological Excavation, London, 1982.Bocian M. şi colab., Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Bucureşti, 1996.Bray W., Trump D., Dictionary of Archaeology, ediţia a 2-a, London, 1982.Braudel Fernand, Gramatica civilizaţiilor, 1-2, Bucureşti, 1994.Camps G., Manuel de recherches archeologiques, Dijon, 1980.Chamoux F., Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică, vol. 1-2, Bucureşti, 1985.Daniel Constantin, Pe urmele vechilor civilizaţii, Bucureşti, 1987.Davidsohn B., Redescoperirea Africii vechi, Bucureşti, 1964.Deshayes Jean, Civilizaţiile vechiului Orient, vol. 1-3, Bucureşti, 1987.Drăguţ Vasile, Fata Morgana în Tassili, Bucureşti, 1983.Drioton F., Du Bourguet P., Arta faraonilor, vol. 1-2, Bucureşti, 1972.

109

Dumitrescu Vladimir, Legende celebre în faţa ştiinţei, Bucureşti, 1988.Eliade Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. 1-3, Bucureşti, 1991.Eliade Mircea, Culianu I. P., Dicţionar al religiilor, Bucureşti, 1993.Faure E., Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos (1500 î.e.n.), Bucureşti, 1977.Fredouille G. C., Enciclopedia artei şi civilizaţiei romane, Bucureşti, 1974.Frobenius Leo, Cultura Africii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.Frobenius Leo, Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.Gimbutas Marija, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, 1989.Gimbutas Marija, Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Bucureşti, 1997.Greene Kevin, Archaeology. An Introduction, Ediţia a treia, Londra, 1995.Grigorescu Dan, La Nord de Rio Grande. Introducere în arta amerindienilor, Bucureşti, 1985.Heyerdahl Th., Expediţiile Ra, Bucureşti, 1973.Heyerdahl Th., Aku-Aku. Taina Insulei Paştelui, Bucureşti, 1961.Jefferson-Murphy E., Istoria civilizaţiei africane, vol. 1-2, Bucureşti, 1981.Keller W., Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Bucureşti, 1995.Kernbach Victor, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989.Kramer S. N., Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962.Leroi-Gourhan André, Gestul şi cuvântul, vol. 1-2, Bucureşti, 1983.Lazarovici Gheorghe, Metode şi tehnici moderne de cercetare în arheologie, Bucureşti, 1998. Linde G., Brettschneider E., Înainte de venirea omului alb. Africa îşi descoperă trecutul, Bucureşti, 1967.Makkay J., A Tartariai leletek, Budapest, 1990.Mansuelli Guido A., Civilizaţiile Europei vechi, vol. 1-2, Bucureşti, 1978.Matei Horia C., Enciclopedia antichităţii, ed. a II-a, Bucureşti, 1996.Matz F., Creta, Mycene, Troia, Bucureşti, 1969.McEvedy C., The Penguin Atlas of African History, London, 1980.McEvedy C., The Penguin Atlas of Ancient History, London, 1967.Milojčić Vladimir, Chronologie der jüngeren Steinzeit Mittel- und Südosteuropas, Berlin, 1949.Moscati Sabatino, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 1987.Parzinger Harald, Studien zur Chronologie und Kulturgeschichte der Jungstein-, Kupfer- und frühbronzezeit zwischen Karpaten und Mittleren Taurus, vol. 1-2, Mainz am Rhein, 1993.Parrot A., Aventura arheologică, Bucureşti, 1981.Platon Nicolas, Civilizaţia egeeană, vol. 1-4, Bucureşti, 1988.Popa Mircea D., Matei Horea C., Mică enciclopedie de istorie universală, Bucureşti, 1983.Posener G. şi colab., Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Bucureşti, 1974.Rachet Guy, Universul arheologiei. Tehnica, istorie, bilanţ, vol. 1-2, Bucureşti, 1977.Schliemann Heinrich, Pe urmele lui Homer, vol. 1-2, Bucureşti, 1979.Snodgrass A. M., Grecia Epocii întunecate. Cercetare arheologică asupra secolelor XI-VIII î.e.n., Bucureşti, 1994.Stierlin H., Cheia misterului de la Nazca. Descifrarea unei enigme arheologice, Bucureşti, 1992.Toynbee Arnold, Oraşele în mişcare, Editura Politică, Bucureşti, 1979.

110

Curs Arheologie

Documents

Transcript of Curs Arheologie