ORGANIZAREA PROCESUALĂ ŞI STRUCTURALĂ A FIRMEI

1. ORGANIZAREA PROCESUALĂ

Abordarea problematicii propriu-zise a organizării procesuale impune definirea, fie şi succintă, a sferei mai mari din care face parte intrinsecă, şi anume organizarea. Pe această bază vom evidenţia mai clar în cele ce urmează raporturile existente între principalele componente ale organizării şi între acestea şi celelalte subdomenii ale managementului firmei.

1.1. DEFINIREA ORGANIZĂRII FIRMEI

În literatura de specialitate există numeroase definiri ale organizării care, în mod firesc, diferă în anumite privinţe. Acestea pot fi partajate în principal în două categorii ce exprimă concepţii sensibil diferite asupra organizării.

O primă concepţie, care îşi are originea în lucrările specialiştilor sovietici din perioada antebelică, tratează organizarea ca fiind un mijloc de raţionalizare a activităţilor unităţilor economice, formată în principal din trei domenii: organizarea conducerii, organizarea producţiei şi organizarea muncii. Această abordare este încă predominantă în fostele ţări comuniste.

O a doua concepţie, ce predomină în ţările dezvoltate occidentale şi ale cărei filiaţiuni cu teoria lui Fayol sunt evidente, reduce de fapt organizarea la stabilirea organizării de ansamblu a întreprinderilor. Reprezentativă pentru această abordare este definiţia pe care o dau organizării cunoscuţii specialişti americani Harold Koontz şi Cyril O’Donnell.

Pentru celelalte elemente ale organizării – în special cele care în România sunt desemnate, de regulă, prin organizarea producţiei şi organizarea muncii – în ţările occidentale şi în special în SUA se foloseşte mai puţin termenul de organizare. În cazul lor accentul se plasează asupra metodelor cu care sunt abordate şi, ca atare, numeroase probleme organizatorice sunt tratate în strânsă legătură cu metodele şi tehnicile cercetării operaţionale, engineeringului, studiului muncii, metodele psihologice, sociologice etc. Aşa se explică de ce în numeroase firme din aceste ţări unele compartimente cu caracter predominant organizatoric poartă denumiri ca „methodes”, „engineering”.

De remarcat că, în ultimii ani, în condiţiile trecerii la economia de piaţă, această manieră de a defini organizarea este folosită cu o frecvenţă sporită şi în Europa Centrală şi de Est, inclusiv în România.

După opinia Şcolii româneşti de management, deşi fiecare din aceste abordări conţine elemente valoroase pentru definirea organizării, în ansamblul lor nu pot satisface pe deplin, datorită, în special, caracterului incomplet şi insuficientei rigurozităţi în delimitarea şi tratarea problematicii implicate.

În esenţă, organizarea firmei constă în stabilirea şi delimitarea proceselor de muncă fizică şi intelectuală, a componentelor acestora (mişcări, timpi, operaţii, lucrări, sarcini etc.), precum şi gruparea lor pe posturi, formaţii de muncă, compartimente etc., corespunzător anumitor criterii manageriale, economice, tehnice şi sociale, în vederea realizării în cele mai bune condiţii a obiectivelor previzionate.

1

În cadrul organizării firmelor, atât pe planul teoriei, cât şi al practicii, se pot delimita, în funcţie de sfera de cuprindere, două subdiviziuni principale:

a) organizarea ansamblului activităţilor unei unităţi; b) organizarea diferitelor activităţi componente (fabricaţie, aprovizionare, desfacere,

marketing ş.a.).Această abordare a organizării firmelor, pe lângă faptul că elimină inconsecvenţele şi

limitele celor două abordări principale menţionate, prezintă şi alte două avantaje. În primul rând este puternic orientată spre realizarea obiectivelor – raţiunea înfiinţării şi funcţionării firmei. Al doilea avantaj principal constă în aceea că, abordând diferenţiat activităţile unităţii, asigură luarea în considerare a specificului fiecăreia şi folosirea unor metode şi tehnici corespunzătoare. Spre exemplu, într-un fel se pune problema organizării activităţii de concepţie tehnică, componentă principală a cercetării – dezvoltării, care are ca obiectiv să asigure condiţii optime pentru producerea şi valorificarea creativităţii, şi altfel organizarea unui atelier cu producţie de serie mare, în care accentul cade pe realizarea ritmică, cu minimum de efort şi de timp, a produselor la nivelul calitativ prestabilit. Pentru ca eficacitatea să fie maximă metodele de organizare folosite şi soluţiile trebuie în mod necesar să ia în considerare specificul fiecărei activităţi.

Fig. (1.1): Interdependenţa dintre activitatea de organizare şi funcţiile managementului.

În prezent, organizarea se exercită sub două forme principale:a) de către manageri, atributul sau funcţia organizării fiind o parte intrinsecă a procesului

managerial;b) de către persoane sau echipe specializate în acest domeniu.

În fapt, între aceste forme există o strânsă interdependenţă şi conlucrare – fig. (1.1), determinate de comunitatea naturii şi obiectivelor urmărite.

1.2. DEFINIREA Şl COMPONENTELE ORGANIZĂRII PROCESUALE

2

Funcţiile managementului

5

CONTROL -

EVALUARE

2

ORGA-NIZARE

1

PREVI-ZIUNE

4

COORDO-

NARE

3

ANTRE-NARE

Activitatea de organizare a

echipei de specialitate

După cum rezultă din paragraful precedent, organizarea este nemijlocit subordonată atingerii obiectivelor previzionate circumscrise firmei, constituind un mijloc esenţial pentru realizarea lor. În consecinţă, conţinutul organizării şi modul său de manifestare sunt condiţionate de caracteristicile obiectivelor pe termen lung, mediu şi scurt. Datorită acestui fapt, însăşi denumirea conţinutului organizării implică referiri la sistemul de obiective din cadrul societăţii comerciale sau regiei autonome.

Ca urmare a procesului de previziune se stabileşte un sistem de obiective, care se referă atât la ansamblul activităţilor firmei, cât şi la componentele sale.

Obiectivele reprezintă caracterizări calitative şi/sau cantitative ale scopurilor urmărite de firmă. Ele se pot împărţi, în funcţie de sfera de cuprindere şi de importanţă, în mai multe categorii:

▲ Obiective fundamentale, care exprimă principalele scopuri urmărite de un agent economic în ansamblul său. Acestea se referă la perioade mai îndelungate, au un caracter sintetic şi integrator. De exemplu, firma „X" a planificat o cifră de afaceri anuală de 1.200 milioane lei.

▲ Obiective derivate de gradul 1, care se deduc nemijlocit din obiectivele fundamentale, a căror realizare implică o parte apreciabilă din procesele de muncă desfăşurate în unitate. De exemplu, asimilarea în fabricaţie în anul următor a cinci produse noi, care să asigure o cifră de afaceri de 300 milioane lei şi un profit de 23 milioane lei.

▲ Obiective derivate de gradul 2, ce se deduc direct din obiectivele derivate de gradul 1, caracterizate printr-o definire mai concretă şi prin implicarea în realizarea lor a unor procese de muncă restrânse, de regulă cu aceleaşi caracteristici esenţiale. De exemplu, asimilarea produsului “X” până la 7.IX.a.c., prin care se asigură o producţie de 50 milioane lei şi un profit de 10 milioane lei.

3

OBIECTIVEFUNDAMENTALE

1234

OBIECTIVE DERIVATE DE GRD 112345678

OBIECTIVE INDIVIDUALE12345678910111213141516171819202122232425

OBIECTIVE SPECIFICE123456789101112131415161718

OBIECTIVE DERIVARE DE GRD. 2123456789101112

Fig. (1.2): Piramida obiectivelor firmei.

▲ Obiective specifice, ce sintetizează mobilurile sau utilitatea unor lucrări sau acţiuni care contribuie la realizarea obiectivelor derivate. De exemplu, stabilirea consumurilor de materii prime şi materiale pentru produse noi din societatea comercială.

▲ Obiective individuale, care concretizează obiectivele specifice la nivelul persoanelor. Stabilirea consumurilor de materii prime şi materiale pentru produsele noi de tip „X” de către economistul „Z”, de exemplu.

Ansamblul acestor obiective, ce se regăseşte în orice întreprindere de dimensiuni mari şi mijlocii, constituie un sistem ce poate fi reprezentat sub forma unei piramide – fig. (1.2). Pentru realizarea acestora se iniţiază şi se integrează un ansamblu de procese şi acţiuni, intervine deci organizarea de ansamblu a firmei.

În funcţie de conţinut, organizarea firmei îmbracă două forme principale: organizarea procesuală şi organizarea structurală.

Organizarea procesuală constă, în esenţă, în stabilirea principalelor categorii de muncă, a proceselor necesare realizării ansamblului de obiective ale firmei. Rezultatul organizării îl reprezintă, în principal, funcţiunile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile.

Organizarea structurală constă în gruparea funcţiunilor, activităţilor, atribuţiilor şi sarcinilor, în funcţie de anumite criterii, şi repartizarea acestora, în scopul realizării lor, în subdiviziuni organizatorice pe grupuri şi persoane în vederea asigurării unor condiţii cât mai bune pentru îndeplinirea obiectivelor firmei. Rezultatul organizării structurale îl reprezintă structura organizatorică.

Revenind la organizarea procesuală să definim succint principalele componente

enunţate.Funcţiunea reprezintă ansamblul proceselor de muncă omogene, asemănătoare sau

complementare, care contribuie la realizarea aceluiaşi sau aceloraşi obiective derivate de gradul 1. Rezultă deci că specific unei funcţiuni este utilizarea de concepte, cunoştinţe, tehnici, metode etc. din acelaşi domeniu, din domenii înrudite sau complementare. în consecinţă, personalul de specialitate care participă la derularea respectivelor procese de muncă posedă, în cea mai mare parte, calificare din acelaşi sau dintr-un număr restrâns de domenii (tehnic, comercial, financiar etc.), subdomenii (construcţii de maşini, chimie) sau chiar specialităţi (inginer chimist, tehnician chimist). În cadrul firmelor moderne de dimensiuni mari şi mijlocii există 5 funcţiuni principale: cercetare-dezvoltare, comercială, producţie, financiar-contabilă, personal.

La rândul ei, fiecare funcţiune se divide în mai multe activităţi. În esenţă, prin activitate desemnăm ansamblul proceselor omogene sau înrudite ce concură nemijlocit la realizarea aceloraşi obiective derivate de gradul 2. De exemplu, în cadrul funcţiunii comerciale se desfăşoară în principal trei activităţi: marketing, aprovizionare şi vânzare. Activitatea are o sferă de cuprindere mai redusă decât funcţiunea, caracterizându-se prin procese de muncă cu un grad de omogenitate şi (sau) similaritate mai ridicat, ceea ce se reflectă în utilizarea unui corp de cunoştinţe mai restrâns, din domenii limitate şi, implicit, în omogenitatea mai pronunţată a pregătirii personalului implicat.

În cadrul activităţilor deosebim atribuţii. Prin atribuţie desemnăm un proces de muncă

4

precis conturat, care se execută periodic şi uneori continuu, ce implică cunoştinţe specializate şi concură la realizarea unui obiectiv specific. Spre exemplu, în cadrul activităţii de aprovizionare deosebim atribuţia de elaborare a contractelor de aprovizionare.

O atribuţie se poate divide în mai multe sarcini. Sarcina reprezintă o componentă de bază a unui proces de muncă complex sau un proces de muncă simplu ce contribuie la realizarea unui obiectiv individual, care, de regulă, se atribuie spre realizare unei singure persoane. La divizarea atribuţiilor în sarcini se au în vedere calificarea, cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile personalului disponibil. Deci, sarcina are o anumită anatomie operaţională, element deosebit de important în realizarea organizării structurale şi este puternic personalizată. Un exemplu de sarcină este adunarea şi analiza datelor privind situaţia stocurilor pe anul în curs.

Evident că, la rândul lor, sarcinile se pot diviza şi în alte elemente mai simple cum ar fi operaţia şi mişcarea. De acestea nu ne ocupăm însă întrucât depăşesc cadrul cursului de faţă, constituind, de regulă, obiectul ergonomiei.

Organizarea procesuală are în bună măsură un caracter general, în sensul că este aceeaşi în elementele sale esenţiale în toate unităţile din aceeaşi categorie. Ca urmare, nu este necesar să fie concepută pentru fiecare unitate în parte, deoarece este posibil de stabilit în mod unitar pentru o categorie de unităţi. În mod similar se pot determina funcţiunile, activităţile etc. şi pentru celelalte întreprinderi.

Funcţiunile, activităţile, atribuţiile au un caracter dinamic. Conţinutul lor se schimbă odată cu dezvoltarea economică, cu evoluţia concepţiilor privind managementul, cu amplificarea dimensiunii firmei şi retehnologizarea ei prin încorporarea de noi atribuţii, sarcini etc. prin dispariţia altora, modificându-se raporturile dintre ele.

1.3. FUNCŢIUNILE FIRMEI

1.3.1. FUNCŢIUNEA DE CERCETARE - DEZVOLTARE

Caracteristica esenţială a firmelor moderne o reprezintă amploarea fără precedent a proceselor consacrate creării şi implementării noului în tehnică, economie şi management. Principala cauză a acestei adevărate mutaţii o constituie progresul ştiinţifico-tehnic contemporan. În fapt, amploarea şi rolul crescând pe care îl au activităţile de cercetare-dezvoltare în întreprinderile moderne reprezintă principala reflectare la nivel microeconomic a transformării ştiinţei într-un vector al dezvoltării.

În acest context, ansamblul problemelor privitoare la activităţile de cercetare-dezvoltare dobândesc noi dimensiuni şi implicaţii, atât teoretice, cât şi practice. Fireşte, în abordarea lor punctul de plecare îl constituie însăşi definirea funcţiunii de cercetare-dezvoltare.

Potrivit concepţiei Şcolii româneşti de management, prin funcţiunea de cercetare-dezvoltare se desemnează ansamblul activităţilor desfăşurate în întreprindere prin care se concepe şi se implementează progresul ştiinţifico-tehnic.

De reţinut că progresul ştiinţifico-tehnic este abordat în sens larg, considerându-se că se referă la toate tipurile de procese din firmă. Ca urmare, în cadrul funcţiunii de cercetare-dezvoltare deosebim trei activităţi principale: previzionare, concepţie tehnică şi organizare.

5

a. Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei

Activitatea de previzionare constă în elaborarea proiectelor strategiilor şi politicilor firmei, concretizate în prognoze şi planuri, în defalcarea pe perioade şi principalele subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.

Previzionarea implică o serie de atribuţii, prezentate sintetic în tabelul (1.1).Tabel (1.1)

Atribuţii de previziune

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Elaborarea prognozelor

2. Elaborarea proiectelor strategiei de ansamblu şi pe domenii

3. Elaborarea proiectului politicii de ansamblu

4. Participarea la elaborarea de politici pe domenii

5. Urmărirea îndeplinirii prevederilor strategiei şi politicilor şi raportarea rezultatelor eşalonului managerial superior

6. Organizarea evidenţei capacităţilor de producţie

7. Analiza folosirii capacităţilor de producţie

8. Elaborarea şi aplicarea de soluţii în vederea creşterii gradului de utilizare a capacităţilor de producţie şi potenţialului plasamentului

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă principalele direcţii de perfecţionare a conceperii şi operaţionalizării acestei activităţi, în special în societăţile comerciale publice, sunt:

fundamentarea funcţionării şi dezvoltării pe bază de strategii şi politici globale;

situarea pe primul plan în previzionare a factorilor economici, atât în ceea ce priveşte

obiectivele, cât şi modalităţile şi resursele;

reorientarea modului de elaborare şi a conţinutului previziunilor de la prioritatea

acordată producţiei la situarea pe primul plan a cunoaşterii şi luării în considerare a cerinţelor pieţei;

fundamentarea funcţionării şi dezvoltării firmei pe o viziune pe termen lung, ce serveşte

ca bază pentru previziunile pe termen mediu şi scurt cu caracter operaţional.

b. Activitatea de concepţie tehnică

În cadrul acestei activităţi se include ansamblul cercetărilor aplicative şi dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei.

Cercetările aplicative includ acele cercetări menite să asigure satisfacerea unor necesităţi ale firmei, care implică un aport ştiinţific original, deci noi cunoştinţe, ce nu modifică însă principiile şi legile consacrate din domeniile respective. Spre deosebire de cercetările aplicative, dezvoltările se rezumă la aplicarea, în condiţii specifice firmei, a unor concepte, metode, cunoştinţe deja însuşite şi utilizate, prin care se asigură realizarea unora dintre obiectivele acestora.

Activitatea de concepţie tehnică se concretizează, în principal, în:■ Conceperea şi asimilarea de produse noi şi modernizate. Frecvenţa şi amploarea acestor

6

procese sunt în continuă creştere, consecinţă firească a reducerii ciclului de viaţă a produselor, a amplificării uzurii morale şi a racordării României la evoluţiile internaţionale.

■ Conceperea şi implementarea de tehnologii noi şi modernizate. Amploarea crescândă a acestei componente de bază a activităţii de concepţie tehnică este generată de aceleaşi cauze principale, ca şi înnoirea produselor.

Pentru realizarea acestor acţiuni în bune condiţii, firmele exercită un ansamblu de atribuţii prezentate sintetic în tabelul (1.2).

Tabel (1.2)Atribuţii de cercetare-dezvoltare tehnică

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Elaborarea proiectelor strategiei şi politicii de cercetare şi proiectare

2. Elaborarea de studii, cercetări, documentaţii şi proiecte pentru asimilarea de produse noi şi modernizate

3. Elaborarea de studii, cercetări, documentaţii pentru înlocuirea şi perfecţionarea tehnologiilor de fabricaţie

4. Aplicarea în producţie a rezultatelor studiilor şi cercetărilor

5. Informarea şi documentarea tehnico-ştiinţifică în firmă

6. Stabilirea propunerilor de măsuri pentru dezvoltarea bazei materiale a cercetării ştiinţifice şi dezvoltării proprii

În contextul specific al tranziţiei la economia de piaţă realizarea unei activităţi de concepţie tehnică eficientă implică, în majoritatea societăţilor comerciale şi regiilor autonome, acţionarea în următoarele direcţii principale:

menţinerea compartimentelor de concepţie tehnică şi a specialiştilor buni în cadrul lor,

premisă a existenţei şi dezvoltării pe termen lung;

imprimarea unui pronunţat caracter previzional activităţilor de concepţie tehnică pe baza

luării în considerare a curbei ciclului de viaţă, a principalelor produse şi tehnologii folosite prin prisma evoluţiilor contextuale naţionale şi internaţionale;

accelerarea ritmului de generare şi operaţionalizare a produselor şi tehnologiilor noi şi

modernizate în cadrul firmelor.

c. Organizarea

În calitatea sa de activitate principală a firmei, organizarea reuneşte ansamblul proceselor de elaborare, adaptare şi introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric.

Specific firmelor moderne este extinderea proceselor organizatorice cu caracter inovaţional, cea mai mare parte a acestora concretizându-se în inovaţii organizatorice. Acestea reprezintă o componentă de bază a inovaţiilor ce se efectuează în prezent, al căror management a intrat, potrivit opiniei specialistului elveţian Gasser, în al treilea stadiu al evoluţiei lor „epoca concretizării inovaţiilor”.

De reţinut că inovaţiile organizatorice prezintă, faţă de inovaţiile tehnice, mai multe particularităţi. Forma elaborată, predominantă, a acestui tip de inovaţie o reprezintă studiul

7

organizatoric ce se poate referi atât la întreprindere în ansamblul său, cât şi la principalele componente.

Principalele atribuţii cu caracter organizatoric sunt prezentate sintetic în tabelul (1.3).Tabel (1.3)

Atribuţii de organizare

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Formulează proiectul de politică organizatorică a întreprinderii

2. Elaborează şi aplică studii şi măsuri cu caracter organizatoric

3. Elaborează programul de normare a muncii

4. Colaborează cu consultanţii în management extern în perfecţionarea organizării firmei

Principalele perfecţionări ale conceperii şi exercitării activităţii de organizare recomandabile în prezent sunt:

mutarea accentului de la organizarea de tip corectiv la cea cu caracter profilactic, astfel

încât să se preîntâmpine o serie de cheltuieli umane, financiare şi materiale neeconomicoase;

integrarea organizării cu concepţia tehnică, prin încorporarea în toate studiile vizând

înnoirea şi modernizarea produselor. tehnologiilor şi echipamentelor, în toate proiectele pentru dezvoltarea întreprinderii, a unui fundamentat capitol consacrat organizării. Se poate elimina astfel decalajul care, adeseori, se constată în societăţile comerciale şi regiile autonome, între nivelul soluţiilor tehnice şi calitatea soluţiilor organizatorice;

creşterea funcţionalităţii organizării managementului;

implicarea în reproiectarea sistemului de management al firmei prin prisma cerinţelor

economiei de piaţă.

1.3.2. FUNCŢIUNEA COMERCIALĂ

Funcţiunea comercială încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a cererii şi ofertei pieţei, de procurare nemijlocită a materiilor prime, materialelor, echipamentelor de producţie etc. necesare desfăşurării producţiei firmei şi de vânzare a produselor, semifabricatelor şi serviciilor acesteia.

Specific conducerii şi realizării activităţilor comerciale în societăţile comerciale şi regiile autonome din ţara noastră este faptul că se desfăşoară în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, ceea ce le marchează substanţial caracteristicile. Ca urmare, elementele caracteristice pieţelor de tip concurenţial, riscul şi incertitudinile proprii procesului de realizare a mărfurilor sunt apreciabil mai mari comparativ cu perioada anterioară.

În cadrul funcţiunii comerciale deosebim trei activităţi principale: aprovizionarea, vânzarea şi marketingul.

a) Aprovizionarea tehnico-materială

8

Activitatea de aprovizionare a firmei reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se asigură procurarea materiilor prime, materialelor, combustibilului, echipamentelor de producţie şi a altor factori materiali de producţie necesari realizării obiectivelor societăţii comerciale sau regiei autonome.

Desfăşurarea activităţii de aprovizionare pe baza atribuţiilor enunţate în tabelul (1.4) este confruntată, în prezent, cu mai multe probleme, ceea ce implică în continuare o serie de perfecţionări ale managementului şi operaţionalizării lor.

Tabel (1.4)Atribuţii de aprovizionare

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Participarea la elaborarea strategiei şi politicii comerciale a firmei

2. Corelarea necesarului şi programului de aprovizionare, a comenzilor la furnizori cu volumul, structura şi eşalonarea consumurilor de materii prime, materiale, combustibili

3. Luarea în considerare a inflaţiei şi a blocajului financiar în dimensionarea resurselor financiare şi materiale la stabilirea modalităţilor de utilizare a lor

4. Elaborarea necesarului de aprovizionare a firmei

5. Emiterea de comenzi la furnizori

6. Încheierea de contracte economice cu furnizorii

7. Urmărirea şi realizarea contractelor economice

8. Asigurarea dimensionării judicioase a stocurilor, adoptarea de măsuri pentru evitarea formării de stocuri supranormative şi preîntâmpinarea ruperilor de stoc

9. Depozitarea materiilor prime şi materialelor

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă principalele perfecţionări recomandate sunt:

asigurarea continuităţii aprovizionării prin realizarea de contracte ferme, asigurând

stabilizarea surselor de aprovizionare;

dimensionarea raţională a stocurilor pe baza corelării cu necesităţile efective de resurse

pentru producţie, în funcţie de prevederile contractelor;

flexibilizarea aprovizionării. având în vedere necesităţile reale ale firmei şl posibilităţile

sale financiare în condiţiile modernizării cererii consumatorilor.

b) Vânzarea

Activitatea de vânzare reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se asigură nemijlocit trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.

Concret, activitatea de vânzare implică atribuţiile principale înscrise în tabelul (1.5).Tabel (1.5)

Atribuţii de vânzare

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Participă la elaborarea strategiei şi politicii comerciale a firmei

9

2. Elaborează, pe baza studierii pieţei, planul de vânzări

3. Asigură portofoliul de comenzi pentru produse finite şi servicii

4. Încheie contracte economice cu clienţii

5. Livrează produsele şi serviciile

6. Organizează, după caz, depozite şi magazine proprii de prezentare şi vânzare în ţară şi peste hotare, service-uri, precum şi vânzări în consignaţie

Tranziţia spre economia de piaţă determină schimbări majore în conţinutul şi modalităţile de realizare a activităţii de vânzare. Principalele direcţii de perfecţionare a sa în societăţile comerciale şi regiile autonome sunt următoarele:

fundamentarea întregii activităţi de vânzare a produselor şi serviciilor pe cunoaşterea

temeinică a volumului şi structurii cererii pieţei;

accelerarea vânzării produselor şi serviciilor şi a încasării contravalorii lor;

promovarea metodelor şi formelor moderne de vânzare a produselor şi serviciilor;

penetrarea pe noi pieţe sau segmente de piaţă la nivel naţional şi internaţional.

c) Marketing

Activitatea de marketing cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se asigură studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea necesităţilor şi comportamentului consumatorilor în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a producţiei şi de creştere a vânzării produselor finite, semifabricatelor şi lucrărilor cu caracter industrial furnizate de societatea comercială sau regia autonomă şi a satisfacerii cerinţelor acestora.

Activitatea de marketing reprezintă, ca o expresie a diviziunii muncii, procesele specializate prin care se operaţionalizează concepţia de marketing. Facem această precizare întrucât, aşa cum se ştie, de regulă, marketingul reprezintă o optică economică fundamentată pe ştiinţa marketingului, care se implementează prin contribuţia tuturor activităţilor unei firme.

În societăţile comerciale, activitatea de marketing este reprezentată în principal prin următoarele atribuţii:

prospectarea pieţei interne; prospectarea pieţei externe; propunerea structurii, volumului şi eşalonării produselor şl serviciilor de realizat în

firmă; propunerea de modalităţi în vederea accelerării şi amplificării vânzării produselor.

În vederea realizării acestor atribuţii cu caracter sintetic, a identificării cerinţelor consumatorilor, întreprinderile efectuează o serie de sarcini cum ar fi: elaborarea şi difuzarea cataloagelor de piaţă, efectuarea de teste de preferinţă etc.

În societăţile comerciale româneşti în condiţiile tranziţie la economia de piaţă se impune necesitatea acţionării cu prioritate pe următoarele planuri:

asigurarea unui cadru organizaţional adecvat pentru desfăşurarea activităţii de marketing;

specializarea şi pregătirea la un nivel superior în domeniul marketingului a personalului

care exercită atribuţii în acest domeniu;

extinderea utilizării metodelor şi tehnicilor de marketing adaptate la specificul perioadei 10

de tranziţie;

trecerea la acţiuni de marketing pe pieţele internaţionale;

implicarea intensă a specialiştilor în marketing în fundamentarea atât a strategiei şi

politicii de ansamblu a firmei, cât şi a celor comerciale.

1.3.3. FUNCŢIUNEA DE PRODUCŢIE

Această funcţiune poate fi definită ca ansamblul proceselor de muncă din cadrul întreprinderii prin care se transformă obiectele muncii în produse finite, semifabricate şi servicii şi se creează nemijlocit condiţiile tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării fabricaţiei în bune condiţii.

Procesele de producţie ce se desfăşoară în cazul firmelor industriale se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.

→ Din punctul de vedere al participării la transformarea obiectelor muncii în produse finite, semifabricate şi servicii procesele de producţie se clasifică în procese de bază, auxiliare şi deservire.

În cadrul proceselor de bază, obiectele muncii suferă în mod nemijlocit transformări ce duc la crearea produselor finite ale unităţii industriale în care aceasta este specializată. Se poate afirma deci că procesele de bază constituie conţinutul principal al proceselor de producţie. De exemplu, prelucrarea barelor de oţel într-o întreprindere constructoare de maşini. La rândul lor, în cadrul proceselor de bază se pot delimita mai multe categorii: pregătitoare, montaj-finisaj şi încercare-probă, ce pot constitui şi obiectul de activitate al unor întreprinderi specializate.

Spre deosebire de procesele de bază, procesele auxiliare nu contribuie în mod nemijlocit la transformarea obiectelor muncii în produse finite, semifabricate şi servicii. Prin procesele auxiliare în cadrul firmei se asigură condiţiile tehnico-materiale necesare desfăşurării normale a proceselor de bază. Dintre procesele auxiliare tipice menţionăm: executarea, întreţinerea şi repararea sculelor, modelelor şi matriţelor, repararea şi întreţinerea maşinilor şi instalaţiilor, producerea energiei termice, electrice etc.

Procesele de deservire sunt menite să asigure celelalte condiţii, în special organizatorice, necesare derulării adecvate a proceselor de bază şi auxiliare din cadrul societăţii comerciale sau regiei. Din această categorie fac parte: transportul obiectelor muncii, semifabricatelor şi produselor finite, aprovizionarea locurilor de muncă cu scule, dispozitive, matriţe, semifabricate etc.

→ Procesele de producţie se mai pot clasifica şi în funcţie de alte criterii: gradul de înzestrare tehnică, caracterul materiei prime, modul de desfăşurare în timp.

Din punct de vedere organizatoric, adică al naturii obiectivelor urmărite şi al proceselor care o alcătuiesc, funcţiunea de producţie din firma industrială se poate grupa în cinci activităţi principale:

programarea, lansarea şi urmărirea producţiei; fabricaţia sau exploatarea; controlul tehnic de calitate; întreţinerea şi repararea utilajelor; producţia auxiliară de energie, aburi etc.

11

În afara acestora, în cadrul funcţiunii de producţie există şi un grup de atribuţii cu caracter general, exprimări organizatorice ale unor procese de muncă ce vizează două sau mai multe din activităţile enumerate. Între acestea se menţionează organizarea utilizării într-o măsură cât mai mare a capacităţii de producţie, reducerea consumurilor specifice, aplicarea normelor de protecţie a muncii etc.

a. Programarea, pregătirea, lansarea şi urmărirea producţiei

În cadrul acestei activităţi sunt reunite atribuţiile prin care se determină cantităţile de produse şi servicii ce trebuie realizate în perioade reduse, pe locuri de muncă, cu respectarea anumitor condiţii de calitate şi consum de muncă vie şi materializată, precum şt comunicarea lor executanţilor şi verificarea obţinerii acestora.

Obiectivul acestei activităţi este eşalonarea realizării planurilor de producţie în condiţiile utilizării cât mai eficiente a resurselor încorporate în secţiile de producţie, care se realizează, în principal, prin atribuţiile cuprinse în tabelul (1.6).

Tabel (1.6)Atribuţii de programare, lansare şi urmărire a producţiei

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Eşalonarea calendaristică, la nivel de detaliu, a producţiei prevăzute în planuri

2. Încărcarea utilajelor şi suprafeţelor de producţie

3. Stabilirea sarcinilor pe secţii, ateliere, brigăzi şi locuri de muncă

4. Întocmirea graficelor calendaristice privind lansarea producţiei

5. Elaborarea dispoziţiilor de lucru

6. Elaborarea bonurilor şi notelor de materiale

7. Supravegherea realizării producţiei

Principala perfecţionare necesară în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă este creşterea flexibilităţii programării, lansării şi urmăririi producţiei, astfel încât să se răspundă prompt la schimbările intervenite în volumul, structura şi eşalonarea cererii pentru produsele şi serviciile firmei.

b. Fabricaţia

Componentă principală a funcţiunii de producţie, în cadrul căreia se utilizează masa principală a resurselor unităţii industriale – în medie între 80-90% – este fabricaţia.

În fapt, fabricaţia implică o singură atribuţie principală – executarea produselor şi serviciilor programate din obiectele muncii asigurate prin activitatea de aprovizionare, conform cerinţelor de calitate, de cantitate şi termenelor stabilite anterior.

Evident, în desfăşurarea fabricaţiei preocuparea principală constă în realizarea unei eficienţe cât mai ridicate în domeniul producţiei. În acest scop, managementul trebuie să ia măsuri în cele mai variate domenii: tehnic, organizatoric etc., în care sunt implicate şi celelalte activităţi ale societăţii comerciale sau regiei autonome.

În condiţiile realizării reformei economice ce vizează construcţia economiei de piaţă în

12

România, direcţiile prioritare de acţiune în domeniul activităţii de fabricaţie sunt:

acordarea unei atenţii primordiale fabricării unor produse de calitate ridicată pentru a

răspunde cererilor clienţilor şi a face faţă concurenţei produselor importate;

concentrarea asupra creşterii productivităţii muncii, fundamentul economic al asigurării

unor produse şi servicii competitive pe piaţa internă şi externă;

diminuarea costurilor pe produs, în special a celor materiale, prin reducerea rebuturilor,

eliminarea risipei şi furturilor, perfecţionarea tehnologiilor etc.

modernizarea ambalării produselor, element cu pondere majoră mai ales în societăţile

comerciale ce fabrică produse destinate populaţiei, pentru a face faţă concurenţei autohtone şi îndeosebi internaţionale.

c. Controlul tehnic de calitate

Activitatea de control tehnic de calitate reuneşte ansamblul proceselor prin care se compară caracteristicile calitative ale resurselor materiale ale unităţii industriale şi ale produselor executate în cadrul ei cu standardele şi normele de calitate, asigurându-se pe această bază încadrarea în prevederile ultimelor.

Controlul tehnic de calitate – sau C.T.C., denumirea sa uzuală – are deci un caracter cuprinzător: începe cu achiziţionarea materiilor prime şi materialelor şi se continuă până în faza de exploatare sau consum a produselor finite, aşa cum rezultă şi din atribuţiile înscrise în tabelul (1.7).

Tabel (1.7)Atribuţii ale controlului tehnic de calitate

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Participarea la elaborarea strategiei şi politicii firmei

2. Stabilirea formelor şi metodelor de control al calităţii

3. Determinarea calităţii materiilor prime şi materialelor

4. Determinarea calităţii semifabricatelor

5. Determinarea calităţii produselor finite

6. Stabilirea de măsuri vizând îmbunătăţirea calităţii semifabricatelor şi produselor finite

De remarcat că, în perioada actuală, în societăţile comerciale şi regiile autonome cresc ponderea şi rolul controlului de calitate. Între elementele care determină această tendinţă menţionăm sporirea gradului de complexitate şi precizie a produselor, intensificarea competiţiei internaţionale etc.

În vederea creşterii eficienţei controlului de calitate managementul întreprinderilor trebuie să acţioneze în mai multe direcţii:

trecerea de la concepţia de control al calităţii la concepţia şi abordarea managementului

calităţii;

certificarea calităţii conform standardelor internaţionale ISO-9000, ISO-14000 etc.;

folosirea pe o scară cât mai largă a metodelor, tehnicilor şi formelor moderne de

promovare a calităţii produselor, cum ar fi metoda „zero defecte”, cercurile de calitate

13

etc., asigurarea calităţii (AQ), managementul total al calităţii (TMQ);

creşterea nivelului de dotare cu aparate de măsură şi control pentru activitatea de C.T.C.;

îmbunătăţirea integrării organizatorice a colectivului C.T.C., astfel încât statutul său

(forma organizatorică, subordonarea, încadrarea cu personal) să ofere premisa organizatorică şi prestigiul necesar conceperii şi desfăşurării unui eficient control.

d. întreţinerea şi repararea utilajelor şi a celorlalte mijloace fixe

Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor reuneşte ansamblul proceselor de muncă din cadrul întreprinderii menite să asigure menţinerea echipamentelor de producţie şi a celorlalte dotări în stare de funcţionare normală, prin preîntâmpinarea şi eliminarea efectelor uzurii fizice şi, în măsura posibilului, morale.

În tabelul (1.8) se prezintă atribuţiile principale prin care se operaţionalizează.Tabel (1.8)

Atribuţii privind întreţinerea şi repararea utilajelor

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Organizarea colectivului specializat în întreţinerea şi repararea utilajelor şi a celorlalte mijloace fixe

2. Planificarea sistemului de reparaţii preventive

3. Efectuarea operaţiilor de întreţinere

4. Efectuarea reparaţiilor curente

5. Efectuarea reparaţiilor capitale

Importanţa activităţii de întreţinere şi reparaţii decurge din valoarea crescândă a pierderilor ocazionate de întreruperile în funcţionarea utilajelor, ca urmare a sporirii sensibile a costurilor şi randamentelor echipamentelor. În legătură cu aceasta, o problemă majoră este asigurarea efectuării operaţiilor de întreţinere şi reparaţii la calitatea şi termenele optime.

e. Producţia auxiliară

În cadrul acestei activităţi sunt reunite procesele de muncă prin care se asigură, din surse interne ale întreprinderii, energia electrică, termică, aburul, apa etc. necesare desfăşurării în bune condiţii a proceselor producţiei de bază şi a celorlalte procese de muncă din cadrul organizaţiei.

Principalele atribuţii aferente producţiei auxiliare sunt cuprinse în tabelul (1.9).Tabel (1.9)

Atribuţii privind producţia auxiliară

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Determinarea necesarului de energie electrică

2. Determinarea necesarului de energie termică

3. Determinarea necesarului de abur

4. Determinarea necesarului de apă

14

5. Producerea cantităţilor de energie electrică, termică, abur, apă etc. planificate

6. Furnizarea producţiei auxiliare compartimentelor consumatoare conform necesităţilor acestora

Principala problemă care se ridică în conceperea şi desfăşurarea activităţii de producţie auxiliară este diminuarea la maximum posibil a consumului de energie. Aceasta cu atât mai mult cu cât în România pentru realizarea unei unităţi de venit naţional se consumă adesea o cantitate dublă de combustibil convenţional comparativ cu statele avansate economic.

1.3.4. FUNCŢIUNEA FINANCIAR – CONTABILĂ

Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde ansamblul activităţilor prin care se asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum şi evidenţa valorică a mişcării întregului său patrimoniu.

Întrucât reflectă din punct de vedere economic toate celelalte activităţi ce se desfăşoară în societăţi comerciale şi regii autonome prin prisma unor elemente valorice integrative, funcţiunea financiar-contabilă are un pronunţat caracter sintetic.

În condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, ale situării în prim plan a factorilor economici, activităţile financiar-contabile îşi modifică substanţial conţinutul şi devin din ce în ce mai importante.

În cadrul funcţiunii financiar-contabile deosebim trei activităţi principale: financiară, contabilitatea şi controlul financiar de gestiune.

a. Activitatea financiară

Ansamblul proceselor prin care se determină şi se obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor întreprinderii reprezintă activitatea financiară. În cadrul său delimităm două grupe de atribuţii (sau subactivităţi) ce se referă la previzionarea şi, respectiv, execuţia financiară, după cum reiese din examinarea principalelor atribuţii cu caracter financiar prezentate în tabelul (1.10).

Tabel (1.10)Atribuţii privind activitatea financiară

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Participă la elaborarea strategiei şi politicii globale a regiei autonome sau societăţii comerciale

2. Fundamentează politica financiară a firmei

3. Elaborează bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderii

4. Solicită, pentru nevoile suplimentare de fonduri ce apar în cursul trimestrului, credite de la băncile la care au cont

5. Efectuează studii şi analize cu privire la cifra de afaceri, profit, eficienţa fondurilor de producţie, evoluţia acumulărilor băneşti, a structurii cheltuielilor materiale şi a altor indicatori financiari

15

6. Recalculează periodic necesarul mijloacelor circulante şi ia măsuri în vederea accelerării vitezei de rotaţie a acestora

7. Urmăreşte situaţia stocurilor de valori materiale şi ia măsuri pentru încadrarea în normativul total al mijloacelor circulante

8. Stabileşte preţuri şi tarife pentru produsele şi serviciile oferite

9. Asigură efectuarea la termen şi în cuantumul stabilit a vărsămintelor cuvenite bugetului statului

10. Repartizează profitul cu respectarea prevederilor legale

Mutaţiile prin care se realizează tranziţia la economia de piaţă în România impun intense schimbări în conceperea şi exercitarea activităţii financiare:

imprimarea unui pronunţat caracter previzional abordării financiare, dificil de realizat în

condiţiile inflaţiei;

concentrarea asupra obţinerii şl gestionării cât mai eficiente a resurselor financiare;

reconsiderarea arsenalului de metode şi tehnici financiare utilizate ţinând cont de

liberalizarea pârghiilor economice, blocajul financiar, trecerea activităţii bancare pe baze economice etc.;

aprofundarea analizelor economice cu accent asupra celor vizând cash-flow-ul

lichiditatea. creditarea etc.;

accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, element cu influenţă majoră, adesea

determinantă asupra eficienţei societăţii comerciale.

b. Contabilitatea

Contabilitatea, a doua componentă a funcţiunii analizate, reuneşte ansamblul proceselor prin care se înregistrează şi se evidenţiază valoric resursele materiale şi financiare ale agentului economic.

Calitatea evidenţei contabile, care conţine un important volum de informaţii, constituie unul din elementele cheie ce condiţionează eficacitatea procesului managerial şi, în primul rând, a procesului decizional.

O principală cerinţă de perfecţionare a managementului activităţii contabile în perioada actuală – ce implică în principal exercitarea atribuţiilor înscrise în tabelul (1.11) – se referă la creşterea gradului de rigurozitate a reflectării tuturor activităţilor în contabilitate, în condiţiile introducerii noului sistem contabil.

Asigurarea unei evidenţe contabile pe deplin corespunzătoare calitativ şi în condiţiile folosirii unui personal cât mai redus implică generalizarea utilizării calculatoarelor electronice la realizarea evidenţei materiilor prime, materialelor, stocurilor, pieselor de schimb ş.a. Pe această bază se asigură o reflectare în timp real a derulării activităţii economice şi implicit un suport informaţional adecvat pentru luarea unor decizii operative şi eficace, pentru trecerea la folosirea de modele matematice complexe, în vederea creşterii eficienţei utilizării resurselor încorporate în societăţi comerciale şi regii autonome.

16

Tabel (1.11)Atribuţii contabile

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a materiilor prime şi materialelor

2. Asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a pieselor de schimb

3. Asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a ambalajelor

4. Asigurarea evidenţei analitice şi sintetice a produselor finite din magazii

5. Asigurarea evidenţei analitice a obiectelor de inventar de scurtă durată sau mică valoare a echipamentului de protecţie ş.a

6. Asigurarea evidenţei realizărilor şi rezultatelor economice pe baza întocmirii bilanţului contabil şi a situaţiilor privind principalii indicatori economico-financiari

7. Asigurarea evidenţei mijloacelor fixe

8. Organizarea lucrărilor de inventariere

9. Participarea la efectuarea inventarelor

10. Organizarea, clasarea, îndosarierea şi păstrarea la arhivă a tuturor documentelor care stau la baza operaţiilor contabile

c. Controlul financiar de gestiune

În cadrul acestei activităţi – pe care unii specialişti o consideră ca o componentă a activităţii financiare – se includ ansamblul proceselor prin care se verifică respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi păstrarea valorilor materiale şi băneşti cu care firma este dotată.

Scopul exercitării controlului financiar este prevenirea, descoperirea şi recuperarea pagubelor aduse, fiindu-i circumscrise atribuţiile cuprinse în tabelul (1.12).

Tabel (1.12)Atribuţii de control financiar

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Organizarea controlului financiar preventiv

2. Executarea controlului financiar preventiv

3. Organizarea controlului financiar de fond

4. Executarea controlului financiar de fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti

În managementul şi realizarea acestei activităţi se impun mai multe perfecţionări, între care: ○ amplificarea ponderii laturii preventive a controlului financiar, ○ creşterea caracterului constructiv al controlului, trecând de la sesizarea de deficienţe la indicarea de soluţii, ○ concentrarea controlului financiar asupra aspectelor financiare esenţiale pentru buna desfăşurare a activităţilor întreprinderilor etc.

17

1.3.5. FUNCŢIUNEA DE PERSONAL

Ansamblul proceselor din cadrul societăţii comerciale sau regiei autonome prin care se asigură resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea şi motivarea acestora constituie conţinutul funcţiunii de personal.

Locul şi rolul acestei funcţiuni în firmele româneşti decurg, în mod firesc, din funcţiile deosebit de importante, de neînlocuit, pe care le au resursele umane, singurele creatoare de valoare şi valoare de întrebuinţare în procesul muncii.

O reflectare nemijlocită a rolului în continuă creştere al resurselor umane o reprezintă amploarea sporită a activităţilor de personal în firmele moderne. Nu întâmplător şi din ce în ce mai frecvent în întreprinderi competitive din ţările dezvoltate se creează subdiviziuni organizatorice specializate în domeniul personalului, în care lucrează cadre de specialitate.

O caracteristică dominantă a activităţilor funcţiunii de personal este realizarea ei în bună măsură dispersat, cea mai mare parte a componentelor operaţionalizându-se prin intermediul personalului managerial. Mai mult, obiectivele specifice, sarcinile, competenţele şi responsabilităţile de personal constituie elemente de bază, adesea esenţiale, ale muncii managerilor.

În cadrul funcţiunii de personal se pot delimita mai multe activităţi: previzionarea necesarului de personal; formarea personalului; selecţionarea personalului; încadrarea personalului; evaluarea personalului; motivarea personalului; perfecţionarea personalului; promovarea personalului; protecţia salariaţilor (protecţia muncii şi protecţia socială).Activităţile de personal se realizează printr-un sumum de atribuţii, cele mai importante fiind

înscrise sintetic în tabelul (1.13).Tabel (1.13)

Atribuţii de control financiar

Nr. crt.

Atribuţii principale

1. Participarea la elaborarea strategiei şi politicii generale a firmei

2. Elaborarea de propuneri pentru politica de personal a firmei

3. Stabilirea necesarului de personal în perspectivă pe specialităţi

4. Întocmirea planurilor de pregătire a personalului

5. Organizarea orientării profesionale a personalului

6. Efectuarea orientării profesionale a personalului

7. Organizarea selecţionării personalului

8. Efectuarea selecţionării personalului

9. Organizarea încadrării personalului

18

10. Efectuarea încadrării personalului

11. Organizarea evaluării personalului

12. Evaluarea personalului

13. Organizarea promovării personalului

14. Organizarea perfecţionării personalului managerial şi de execuţie

15. Efectuarea perfecţionării personalului

16. Asigurarea evidenţei personalului

17. Introducerea de forme şi metode perfecţionale de motivare a personalului

18. Luarea de măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă a personalului

Multiplele transformări cu care sunt confruntate societăţile comerciale şi regiile autonome în condiţiile tranziţiei la economia de piaţă sunt condiţionate de acţionarea pentru perfecţionarea activităţilor de personal pe mai multe planuri:

perfecţionarea pregătirii personalului, mai ales a celui managerial şi de specialitate

pentru a înţelege şi acţiona eficient în condiţiile noi ale perioadei de tranziţie;

disciplinarea şi creşterea responsabilităţii personalului;

motivarea complexă a salariaţilor pentru eforturi şi rezultate superioare;

construirea unei noi culturi organizaţionale a fiecărei firme axate pe valorile specifice

economiei de piaţă, pe ataşament şi efort ale salariaţilor faţă de firma de unde îşi asigură veniturile necesare existenţei;

operationalizarea principiilor şl abordărilor managementului resurselor umane (HRM).

1.4. INTERDEPENDENŢELE FUNCŢIUNILOR FIRMEI

Tratarea separată a funcţiunilor firmei s-a efectuat din raţiuni pedagogice. În practică se constată că între acestea există o foarte strânsă interdependenţă, că se întrepătrund şi se completează, formând împreună sistemul organizării procesuale, în fapt fundamentul organizatoric al constituirii şi funcţionării societăţilor comerciale şi regiilor autonome.

Fig. (1.3): Succesiunea funcţiunilor în întreprinderea clasică.

19

ProducţieCercetare – dezvoltare

Personal

Comercială

Desfacere

Financiar – contabilă

Referindu-ne strict la situaţia firmelor româneşti, trebuie precizat că în raporturile dintre funcţiuni se constată o situaţie tranzitorie. Se trece de la faza în care funcţiunea de producţie avea rolul predominant, la faza în care toate funcţiunile au o pondere relativ egală. O atare tendinţă se reflectă prin trecerea de la o succesiune a funcţiunilor de tipul prezentat în schema – fig. (1.3), la o succesiune de tipul prezentat în schema – fig. (1.4).

Fig. (1.4): Succesiunea funcţiunilor în întreprinderea modernă.

Din punct de vedere al metodelor şi tehnicilor utilizate pentru realizarea funcţiunilor se constată o intensă tendinţă de modernizare. Ca urmare, în fiecare domeniu şi-au făcut apariţia tehnici şi metode noi. Spre exemplu, în cadrul funcţiunii de producţie s-a trecut masiv la mecanizarea şi automatizarea proceselor de muncă, automatizarea flexibilă în domeniul comercial, la utilizarea metodelor şi tehnicilor de marketing etc.

Modernizarea instrumentarului de realizare a funcţiunilor este un proces care se manifestă pe fondul echilibrării raporturilor dintre ele, al intensificării integrării lor, cu efecte imediate şi vizibile asupra eficienţei întreprinderilor. Aceste evoluţii se vor intensifica sensibil în perioada imediat următoare, consecinţă a construcţiei şi consolidării economiei de piaţă, a remodelării mecanismelor manageriale, economice, ştiinţifice, pe baze noi, caracteristice economiei moderne.

20

Comercială

Cercetare – dezvoltare

Personal

Comercială DesfacereFinanciar – contabilă

Producţie