Curs 4

ESTETICA COMPOZIŢIEI- principii şi percepţii -

Compoziţia, din punct de vedere artistic, reprezintă „repartiţia şi utilizarea raţională, ritmică a elementelor plastice într-un câmp de tratare, fie el pictural sau sculptural" (Crore); compozitia este, de fapt, tema sau subiectul operei de artă.

Vizualizarea unei compoziţii nu este posibilă decât în prezenţa luminii şi datorită contrastului de lumină, culoare, contur şi de texturâ, care existâ între diferitele elemente ce compun creatia respectivă. Am putea spune deci, că din punct de vedere fîziologic, relaţia stabilită între diferite obiecte devenite vizibile prin contrast, defineşte compoziţia.

În estetica dentară, conceptul de compoziţie se referă la: compoziţia facială, compoziţia dento-facială şi compoziţia dentară. Aceste com-poziţii, pentru a putea fi percepute ca fîind estetice, trebuie să întrunească anumite caracteristici, adică trebuie să se supună aceloraşi principii estetice care guvemează orice compozitie artistică, în adevâratul sens al cuvântului.

Compoziţie dentară. Compoziţie dento-facială.

Compoziţie facială.

UNITATEA

Unitatea este acea caracteristică a compoziţiei care îi conferă aspectul de întreg. Această unitate poate să caracterizeze forme anorganice, cu o geometrie mai mult sau mai puţin regulată, şi atunci unitatea este considerată statică sau din contră, poate caracteriza entităţi vii care cresc şi se dezvoltâ m timp, situaţie în care unitatea poate fi considerată dinamică Unitatea statică pare oarecum mai monotonă, deoarece ea rezultă dintr-o repetitivitate a unor tipare de bază.

Compoziţie caracterizată

prin unitate statică. Compoziţie caracterizată

prin unitate dinamică.

VARIATIA

În cadrul unei compoziţii acţionează două categorii de forte: forţe coezive, care tind să unifice compoziţia şi forţe segregative, care asigură varietatea în unitate, necesară pentru a conferi individualitate compoziţiei. O compoziţie în care domină numai fortele coezive este monotonă, iar o compoziţie guvematâ numai de forte segregative dă impresia de haos.

Pentru ca o compoziţie sâ dea impresia de frumos, de armonie, trebuie să existe un echilibru între fortele coezive şi cele segregative.

În estetica dentară, fortele coezive se obţin printr-o construcţie dentară, sau un aranjament al elementelor dentare, care dă tărie compoziţiei; acest aranjament se caracterizează prin vizualizarea, din perspectivâ frontală, a convergenţei axelor mediane ale dinţilor spre incizal Fortele segregative sunt reprezentate de acei dinţi a câror poziţie reprezintă abateri de la regulă.

Într-o compoziţie dento-facialâ, armonioasă, (echilibru între fortele coezive şi segregative), dinţii frontali, de exemplu, nu trebuie să fîe identici între ei ca formă şi mărime, iar alinierea lor perfectă pe orizontală este chiar contraindicată, pentru a da o imagine de ansamblu reuşită. Este suficient ca aranjamentul dentar al unei hemiarcade să fie imaginea în oglindă a celui de pe hemiarcada opusă.

Aranjament dentar sugerând forţe coezive

Aranjament dentar individualizat prin prezenţa unor forţe

segregative

SIMETRIA

Simetria reprezintâ una din cerinţele principale în estetică; ea se referă la „regularitate în aranjamentul formelor şi obiectelor" (Furtwander). Se diferenţiază două feluri de simetrii:- simetrie orizontală - se obţine atunci când compoziţia (aranjamentul) conţine elemente similare de la stânga la dreapta, într-o succesiune ordonată;- simetrie radiarâ - este rezultatul unui aranjament în care elementele se extind de la nivelul unui punct central, iar partea dreaptă şi stângă reprezintă „imagini în oglindă".

Simetria orizontală, deşi este confortabilă, tinde să fie monotonă, ea fîind guvemată doar de forţe coezive.Simetria radiară este guvernată, în general, de forţe segregative, ceea ce dă compoziţiei viaţă şi dinamism (dacă fortele sunt bine dozate). Ambele forme se întâlnesc frecvent în aranjamentele dentare.

Principiul simetriei, deşi susţinut de majoritatea medicilor, nu este întotdeauna conform cu dorinţele pacientului, care preferă formele şi aranjamentele repetitive; sunt preferaţi mai degrabă dinţi sau aranjamente dentare cu aspect mai puţin natural, dar în conformitate cu concepţia individuală despre aspectul estetic ideal. în realizarea unei compozitii dentare, medicul trebuie să tină cont de acest aspect estetic, considerat ideal de pacient; aceastâ conduită reprezintă, de cele mai multe ori, garantia obţinerii unui confort psihic, datorită raportării pacientului la standardele estetice proprii. în consecinţă, simetria trebuie introdusă în compozitia dentarâ şi dento-facială, pentru a crea un răspuns psihic pozitiv.

PROPORŢIA

Conceptul de fmmuseţe se asociazâ, cel mai adesea, cu armonia proportiilor.Legea proportiilor cuprinde o relaţie de procentaj sau o valoare numerică, care se poate aplica oricărei relaţii fizice, limbajul matematic fiind întotdeauna considerat singurul unanim înţeles în natură. Ideea aplicării acestui limbaj în artâ, ca un criteriu obiectiv de evaluare, a incitat mintea a generaţii întregi de fîlozofi, domici să demonstreze că frumuseţea poate fi exprimată şi matematic sau analitic.Elaborarea unei formule de câtre Pitagora, denumită „teoria numărului de aur" sau „proporţia de aur", a permis redarea în termeni numerici a armoniei dintre două părti;S-a observat câ „numărul de aur" s-a folosit intuitiv în construcţia monumentelor antice, de la piramide până la catedralele gotice, iar ulterior, după ce conceptul lui Pitagora a fost unanim acceptat, Phidias 1-a folosit în mod deliberat la construcţia Partenonului.Încă de la formularea lui în Antichitate, „numărul de aur" a atras atenţia artiştilor şi cercetătorilor; valoarea estetică a acestuia, raportată la dimensiunile corpului uman, a fost pe larg dezbătută şi ulterior ilustrată de Leonardo da Vinci

Aplicabilitatea „numărului de aur", în medicina dentară, a fost menţionată pentru i prima dată de Lombardi şi dezvoltată ulterior de Levin; acesta, utilizând instrumente tip şubler cu deschidere invariabilă (conform proportiei de aur), a observat câ, în dentiţiile cu estetică satisfâcătoare (privind frontal), lăţimea incisivului central superior este în proportie de aur cu lăţimea incisivului lateral, care, la rândul său, este în proportie de aur cu jumătatea mezialâ a caninului.

În plus, el a demonstrat că spaţiul lateral negativ (aria întunecatâ ce apare între segmentul dentar anterior şi comisuri, în timpul zâmbetului) este în proportie de aur cu jumătate din lăţimea segmentului anterior. Pornind de la această observaţie, autorul a elaborat o grilă cu ajutorul căreia se poate testa valabilitatea afirmaţiilor sale.

Impresia de armonie obţinută prin aplicarea proporţiei de aur la dinţii frontali

superiori.

Aplicarea riglei lui Lewin evidenţiază proportia de aur existentă între spaţiul lateral negativ şi segmentul dentar

anterior

Compozitiile dentară, dento-facială şi facială conţin o varietate de linii şi forme geometrice, care, dacă se găsesc în proportie de aur, generează un aspect estetic deosebit.

Relaţiile de proporţionalitate, care se stabilesc între diferitele elemente ale compoziţiei faciale, dento-faciale şi dentare, pot fi diferite de la o persoană la alta, ele permiţând aprecierea calitativă a aspectului estetic.

Adepţii caracterului universal al „proporţiei de aur" afirmă că: există multe manifestări de proporţionalitate în natură şi artă, dar împârţirea unei suprafeţe prin „numărul de aur" creează un echilibru ce nu poate fî atins prin divizarea la oricare alt număr (Rufenacht).

Armonia proporţiilor este considerată un principiu estetic, parte a „frumuseţii esenţiale", iar „numârul de aur" s-a dovedit a fi un exemplu de armonie în care forţele coezive şi segregative sunt integrate în mod egal.

ECHILIBRUL

Echilibrul poate fi definit ca o stare de stabilitate, care reprezintă consecinţa echilibrării fortelor opuse. în estetică, el nu se referă strict la forta înţeleasâ în sens fizic, ci reprezintă, mai degrabă, o stare de confort psihic. Dacă poziţia unui corp într-un fundal este percepută tensionat de organul vizual echilibrul compoziţiei nu poate fi atins; pentru a îndepărta disconfortul perceput, există două altemative:

- deplasarea elementului respectiv, spre centrul câmpului de forţe, pânâ când dispare percepţia de disconfort

- introducerea unui element opozant, de-a lungul liniei de fortă

Dispariţia tensiunii vizuale din imaginea (a) s-a obţinut fie prin deplasarea punctului în centrul cercului (b), fie prin introducerea

celui de-al 2-lea punct într-o poziţie de echilibru faţă de primul (c).

Compoziţiile neechilibrate par neterminate, accidentale şi tranzitorii, în timp ce cele echilibrate sugereazâ finalitate, stabilitate şi împlinire, pentru câ tensiunea vizualâ este înlăturată în totalitate.

În estetica dentară pot exista numeroase dezechilibre care, în funcţie de amploarea lor şi de indicaţia terapeutică, s-ar putea clasifica în:

1. Dezechilibre severe sau majore - sunt acele dezechilibre pentru a căror rezolvare este necesar un tratament complex şi o colaborare interdisciplinară diversă (odontologie, protetică, ortodonţie, implantologie, parodontologie, chirurgie maxilo-facială şi estetică);este cazul asimetriilor scheletice de creştere sau dobândite în urma unor accidente;2. Dezechilibre minore - sunt cele care se pot trata strict la nivelul specialităţilor medicale dentare; este cazul dezechilibrelor de culoare, ale celor de formă şi/ sau mărime, ale celor de poziţie, şi ale dezechilibrelor complexe, care reprezintă combinaţii ale formelor descrise.

Dezechilibru de culoare la

nivelul compoziţiei dentare. Dezechilibru de formă şi mărime la

nivelul compoziţiei dentare.

Dezechilibru de poziţie la nivelul compoziţiei dentare

Dezechilibre complexe la nivelul compoziţiei dentare.

Cavitatea bucală, faţa şi extremitatea cefalică reprezintă câmpuri de forte dificile şi complicate, în care echilibrul depinde direct de alegerea centrului faţă de care privitorul îşi elaborează judecăţile estetice.

DOMINANTA

Dominanţa reprezintă prima cerinţă pentru asigurarea unităţii, aşa după cum, unitatea este prima cerinţâ pentru asigurarea compoziţiei, ca un întreg; dominanţa caracterizează atât unitatea statică, cât şi unitatea dinamică.

Dominanţa presupune prezenţa unor elemente alăturate, dintre care unul este principal sau dominant, iar celălalt este secundar. Cu cât elementul secundar celui dominant este mai putemic, cu atât se va accentua şi puterea elementului dominant, iar compoziţia va fi mai viguroasă; de aceea, o dominanţă puternică necesită prezenţa elementelor consecutive (alăturate) celor centrale, viguroase.

În practica dentară, o structură centrală puternică, bine defînită, înconjurată de elemente cu caracteristici asemănătoare, creează imediat o compoziţie armonioasă; este tehnica dominanţei de grup. Astfel, la nivelul compoziţiei dentare, prezenţa în regiunea mediană centrală a unor incisivi centrali mari, cu o morfologie bine conturată, urmaţi de incisivi laterali de aspect apropiat, reprezintă o dominanţă de grup sau segmentară. Aceasta va fî percepută, din punct de vedere estetic, mai puternic decât o dominanţă individuală - incisivi laterali şi canini cu morfologie ştearsă (elemente secundare), alături de incisivi centrali viguroşi (element principal, dominant).

Compoziţie dentară caracterizată Compoziţie dentară caracterizată

prin dominanţă segmentară. prin dominanţă individuală.

Pentru a crea senzaţia de armonie, în medicina dentară estetică, se obişnuieşte frecvent, trasformarea unei dominanţe individuale în dominanţă segmentară; cea mai evidentă exemplificare constă în anularea dominanţei individuale, reprezentată de o diastemă largă, prin închiderea acesteia

Transformarea unei dominanţe individuale în dominanţă

segmentară, prin închiderea diastemei şi a tremelor existente.

În estetica decorativâ, armonia se obţine, de obicei, prin aşezarea alături de o culoare de bază dominantă, nestridentă şi caldă (galben), a unei culori opuse, tari (violet), care va accentua fmmuseţea compoziţiei, prin tehnica contrastelor.Din punct de vedere al psihologiei estetice, principiul dominanţei poate deveni paradoxal, prin faptul că aceleaşi elemente pot genera tipuri psihologice diferite.

Ambele compoziţii dento-faciale sunt caracterizate de dinţi asemănători ca formă; totuşi, imaginea „a", sugerează mai multă forţă,

datorită suprafeţelor de uzură.

În practica dentară, dominanţa poate fi creată de următorii factori: culoare, formă şi linii. Aceşti factori pot fi decelaţi în orice compoziţie naturală, dar importanţa lor variază în raport cu aspectul de ansamblu.

MATERIALUL

Noţiunea de material trebuie înţeleasă sub aspectul semnificaţiei estetice a mate-rialului: o dată ce un material (lemn, marmură, ceramică) a fost prelucrat artistic, noţiunea pur fizică de material dispare, facând loc noţiunii de „material artistic".

Se admite faptul că orice material, utilizat pentru a crea un obiect cu semnificaţie estetică, are o valoare intrinsecă - o statuetă din bronz nu este totuna cu o statuetă din aur. Acest exemplu ilustreazâ existenţa unei calitaţi a materialului care, independent de felul cum este lucrat, reprezintă indirect o valoare esteticâ.

0 altă semnifîcaţie estetică, a materialului din care se realizează diferitele obiecte de artă, se referă la faptul că „materialul are o vocaţie formală": existâ materiale care se potrivesc numai anumitor forme de reprezentare artistică şi nu altora.

Privite din această perspectivă, materialele utilizate în medicina dentară se pot diferenţia în materiale cu valoare estetică înaltă, materiale cu valoare estetică mică şi materiale inestetice (cele metalice): ceramica, polisticlele şi răşinile compozite pot fi considerate materiale estetice, în timp ce acrilatul nu poate fi caracterizat în acelaşi fel.

În ceea ce priveşte vocaţia materialului, este ştiut faptul că restaurările directe cu răşini compozite (dacă respectă principiile estetice) sunt mult mai reuşite decât cele din ciment ionomer de sticlă, după cum, restaurările indirecte, care utilizează polisticla sau ceramica, sunt mult mai aproape de natural (deci de estetic), decât cele care utilizează acrilatul.

În estetica dentară, evaluarea fmmosului nu se limitează la compoziţia dentarâ, ci este important ca aceasta să se integreze armonios în compoziţia dento-facială şi facială. Această integrare este posibilă doar încorporând în compoziţia dento-facială elemente ce ţin de personalitatea individului, deoarece cavitatea bucală, prin dimensiunea, mobilitatea şi semnificaţia sa fîlozofîcă şi psihologică, este un element dominant al feţei.

Succesul terapeutic depinde, în mare parte, de percepţia obiectivă şi de integrarea, în tratamentul restaurator, a acelor elemente de estetică, care să sublinieze personalitatea şi să realizeze armonia de ansamblu, considerând calitatea tehnică o cerinţă primordială.