Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

1

Capitolul 1

Noţiuni introductive

1.1. Necesitatea unui drept penal european

In ultimii aproximativ 30 de ani se dicută tot mai des

despre naşterea unui nou domeniu de drept: drept penal

european. Ca majoritatea noilor ramuri de drept şi aceea a

dreptului penal european a fost si este contestată. Se poate

contesta, pe de o parte chiar existenţa independentă a acestei

ramuri a dreptului, şi, când argumentele nu mai pot face faţă,

se poate contesta necesitatea unui drept penal european.

Inutilitatea acestui domeniu de drept internaţional

poate fi argumentată prin ideea de suveranitate a statelor şi

prin diversitatea sistemelor de drept penal naţional.

Suveranitatea implică gestiunea politicii externe,

dreptul de emisie a monedei şi exerciţiul justiţiei. Dreptul penal

este inima suveranităţii naţionale1. Dar se constată că statele

lumii renunţă benevol la exercitarea unor aspecte ale

suveranităţii în favoarea unor organisme, organizaţii

suprastatale. Multe state au renunţat parţial la exerciţiul

suveran privind stabilirea politicii externe în momentul aderării

la structuri politice multinaţionale; un număr de 17 state au

renunţat la dreptul exclusiv de emisie de monedă şi implicit au

abandonat moneda naţională în favoarea monedei unice

europene. Deci, argumentul suveranităţii naţionale împotriva

necesităţii dreptului penal european este răsturnat chiar prin

1 J. Pradel, G. Corstens, G. Vermeulen, Droit pénal européen, Paris,

Dalloz, 2009, p. 3;

I. Noţiuni introductive

voinţa statelor de a renunţa parţial la acest atribut al

suveranităţii fie prin adarare la Consiliul Europei, fie prin

aderarea la Uniunea Europeană.

Mai mult normele de drept penal europena nu sunt

norm de aplicabilitate directă. Statele sunt obligate să

transpună în legislaţiile penale naţionale – aşa cum consideră

necesar şi în conformitate cu ansamblul drptului penal naţional

– normele de drept penal european; astfel, suveranitatea – deşi

diminuată – se manifestă prin alegerea modalităţii de

transpunere a normelor europene.

În ceea ce priveşte diversitatea drepturilor penale

naţionale se constată existenţa în Europa a două mari siteme

juridice de drept: dreptul penal „continental” şi common-law.

Trecându-se peste diferenţele majore de ordin politic, juridic,

sociologic sau cultural se constată o tendinţă de armonizare a

dreptului, de apropiere a legislaţiilor penale naţionale. Această

voinţă a statelor Europei s-a născut din necesitatea colaborării

împotriva criminalităţii în general şi a criminalităţii

transnaţionale în special. De altfel, tocmai marea diversitate a

legislaţiilor penale naţionale a generat naşterea dreptului penal

european: statele au considerat de maximă importanţă

elaborarea unor norme comune de prevenire şi combatere a

diferitelor forme ale criminalităţii. Mai mult, referindu-ne

exclusiv la dreptul penal al Uniunii Europene, se constată că,

după renunţarea benevolă la o parte a suveranităţii în favoarea

Comunităţilor Europene, statele au considerat oportun să

„delege” Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene

pentru elaborarea unor norme cu caracter penal cu scopul

imediat al armonizării legislaţiilor penale naţionale, tocmai

pentru a elimina astfel, marea diversitate a acestora;

oportunitatea armonizării legislaţiilor penale naţionale rezultă

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

3

din necesitatea existenţei uui set de norme comune în vederea

colaborării interstatale dar şi din necesitatea existenţei unor

incriminări comune tuturor statelor membre ale Uniunii

Europene, pentru ombaterea eficientă a unor forme grave de

criminalitate.

Necesitatea armonizării legislaţiilor penale naţionale

este principalul argument al dreptului penal european.

De unde o asemenea necesitate? În a doua

jumătate a secolului XX se remarcă un proces multidimensional

care se manifestă în aproape toate domeniile vieţii sociale:

globalizarea. Procesul de globalizare este rezultatul unor

modificări la nivelul economiei mondiale: eliminarea frontierelor

şi a barierelor vamale, apariţia firmelor multinaţionale,

creşterea competiţiei pe pieţele interne şi externe, creşterea

importanţei resurselor şi a modului în care acestea sunt

consumate. Originea procesului de gobalizare este una

economică, dar această dimensiune a fost însoţită de

globaliraea culturală şi de cea politică. Din nefericire, odată cu

globalizarea se remarcă şi un puternic proces de

internaţionalizare a crimei. Crima organizată s-a globalizat şi

a devenit una dintre principalele puteri economice şi armate ale

lumii”, a afirmat Antonio Maria Costa, directorul executiv al

Biroului Naţiunilor Unite de lupta împotriva drogurilor şi a

criminalităţii (UNODC), la lansarea unui nou raport intitulat

Globalizarea Criminalităţii: Evaluarea Pericolului Crimei

Organizate Transnationale2. Această globalizare a crimei a fost

facilitată nu numai prin fenomenul de globalizare şi prin

deschiderea frontierelor dintre statele membre ale Uniunii

Europene, dar şi prin lipsa unor mijloace efective de prevenire

2 http://www.onuinfo.ro

I. Noţiuni introductive

şi de combatere a criminalităţii organizate la nivel internaţional,

prin inexistenţa unor instrumente care să faciliteze colaborarea

între instituţiile statelor. Aşa cum afirma Kofi Annan,

„globalizarea este o sursă de noi provocări pentru umanitate.

Numai o organizare mondială este capabilă să facă faţă

provocărilor la nivel planetar. Când acţionăm împreună, suntem

mai puţin vulnerabili faţă de catastrofele ce ne lovesc pe fiecare

dintre noi“.

Aşadar, de lainteresul naţional, se trece la interesul

colectiv, regional, european constând în necesitatea creării

mecanismelor de colaborare în vederea prevenirii şi combaterii

eficiente a unor forme grave de criminalitate. Mecanismele de

colaborare includ atât norme de drept procesual penal, dar şi

norme de drept material sau execuţional penal.

1.2. Noţiunea de drept penal european.

Expresia de drept penal este înţeleasă, pe de o

parte, ca însemnând ramura de drept ce reuneşte totalitatea

normelor juridice penale, iar pe de altă parte, ca fiind ramura

distinctă a ştiinţelor juridice care studiază aceste norme.

Mai elaborat, dreptul penal reprezintă ansamblul de

norme juridice care reglementează relaţiile sociale ce iau

naştere în acţiunea de prevenire a infracţionalităţii, norme care

determină faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile

corespunzătoare acestor fapte, precum şiu condiţiile de

aplicare şi executare a sancţiunilor3.

3 M. Zolyneak, Drept penal. Partea generală, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 4;

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

5

Dacă se raportează definiţia la un anumit teritoriu, s-

ar ajunge la delimitarea între drept penal naţional şi drept penal

internaţional; cu privire la acesta din urmă, s-a arătat în

literatura de specialitate4 că există trei paliere de drept penal

internaţional:

Dreptul penal binaţional dreptul penal care nu

interesează decât două state drept penal mondial. Dreptul

penal „universal” sau mondial se referă la problemele penale

care se pun pe plan internaţional şi cuprinde normele penale cu

valabilitate mondială, adoptate de mai multe state, sub

autoritatea Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Dreptul penal regional este un drept penal

internaţional născut din dezvoltarea modalităţilor de colaborare

internaţională care leagă mai mult de trei state independente

aparţinând unei entităţi geografice aparte5. Dreptul penal

regional înglobează totalitatea normelor cu caracter penal (dar

şi procesual penal) asumate de mai mult state, în baza unor

convenţii sau tratate internaţionale.

Dreptul penal european se circumscrie noţiunii de

drept penal regional. Unii autori6 abordează domeniul dreptului

penal european plecând de la normele internaţionale adoptate

de Consiliul Europei. Raţiunea includerii în cadrul dreptului

penal european constă în anteriotatea acestor norme, adoptate

în domeniul dreptului penal; mai mult, se consideră deosebit de

importantă Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor

4 J. Pradel, op. cit., p. 1;

5 La régionalisation du droit pénal internationale et la protection des

droits de l’homme dans les procedure de cooperation international en

matière pénale, Revue international de droit pénale, 1994, p. 21< 6 J. Pradel, op.cit., p. 39 – 456;

I. Noţiuni introductive

omului şi libertăţilor fundamentale7, document care a generat o

bogată jurisprudenţă ce a influenţat legislaţiile penale naţionale.

Pe de altă parte, în cadrul dreptului penal european se includ şi

normele adoptate la nivelul Uniunii Europene, norme care, în

ultima perioadă au un caracter obligatoriu pentru statele

membre.

Alţi autori8, motivat de faptul că Uniunea Europeană

este o uniune politică în care cu un sistem juridic propriu în

cadrul căruia statele membre au renunţat parţial la suveranitate

în favoarea organismelor centrale unionale, au considerat că

studierea dreptului penal european trebuie să se facă doar prin

luarea în considerare a normelor juridice cu caracter penal

adoptate de Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European

sau Comisia Europeană. Mai mult se observă şi faptul că,

misiunea Consiliului Europei este una generală, de salvgardare

şi realizare a idealurilor şi pricipiilor care sunt moştenirea

statelor membre şi pentru facilitarea progresului lor economic şi

social9. Consiliul Europei este o organizaţie clasică de drept

internaţional public, care are ca scop cooperarea între statele

membre; pe de altă parte normele adopate de Consiliul Europei

7 Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului și Libertăţilor

Fundamentale, cunoscută și sub denumirea de Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului, a fost semnată la Roma la data de 4 noiembrie 1950,

intrând în vigoare la data de 3 septembrie 1953; Convenţia a fost ratificată

de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial

nr. 135/31.05.1994; 8 D. Flore, Droit pénal européen. Les enjeux d’une justice pénale

européenne, Bruxelles, Larcier, 2009; 9 Art. 6 din Statutul Consiliului Europei – semnat la Londra la data de 5

mai 1949; intrat în vigoare la data de 3 august 1949.

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

7

nu sunt obligatorii decât pentru statele care înţeleg să devină

membre ale acestei organizaţii internaţionale.

Nu în ultimul rând, se discută despre un drept penal

al Uniunii Europene, vorbindu-se despre necesitatea adoptării

unui Cod penal al Uniunii Europene.

Se pune problema dacă dreptul penal european este

sau nu o ramură de drept. Prin ramură a dreptului se înţelege

ansamblul distinct de norme juridice, legate organic între ele,

care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific,

folosesc aceeaşi metodă sau complex de metode şi sunt

guvernate de anumite principii comune10. Prin urmare pentru a

deveni o ramură de drept, o anumită categorie de norme şi

instituţii juridice, trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să fie legate între ele printr-un obiect comun;

- să fie caracterizate prin principii comune;

- să utilizeze o metodă proprie în reglementarea

relaţiilor sociale care fac parte din obiectul juridic

comun.

Obiectul dreptului penal constă în relaţii sociale

nonconflictuale – de recomandare – şi conflictuale – de

constrângere penală – de apărare împotriva criminalităţii11. Dar

dreptul penal european s-a desprins din dreptul internaţional

care are ca obiect relaţiile dintre state, ca purtătoare ale

suveranităţii, precum şi relaţiile care se creează între state şi

alte subiecte de drept internaţional12. Dar dacă se consideră

dreptul penal european ca însumând doar normele cu caracter

10

G. Vrabie, S. Popescu, Teoria general a dreptului, Iaşi, Ştefan

Procopiu, 1995, p. 87; 11

V. Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 28; 12

V. Creţu, Drept internaţional public, Bucureşti, 2006, p. 17-18;

I. Noţiuni introductive

penal adoptate de către instituţiile centrale ale Uniunii

Europene, rezultă evidente confluenţe cu dreptul comunitar, al

cărui obiect constă în raporturile juridice din cadrul

Comunităţilor Europene, precum şi dintre aceste comunităţi şi

statele membre.

Analizând specificul dreptului penal europena se

constată diferenţe majore dintre orbiectul acestuia şi obiectul

celorlalte ramuri de drept menţionate. Astfel, spre deosebire de

dreptul penal naţional, dreptul penal european nu se adresează

persoanelor (fizice sau juridice), stabilind obligaţii pentru state.

raportat la obiectul dreptului internaţional, dreptulpenal

european presupune, renunţarea parţială din partea statelor a

unor atribuţii specifice suveranităţii. De asemenea, chiar dacă

seconsideră că dreptul penal al Uniunii Europene s-a desprins

din dreptul comunitar, se constată că în cazul primului există o

specificitate a relaţiilor sociale care constituie obiectul său.

Referitor la principiile care guvernează dreptul

mpenal european, aceste sunt diferite de cele ale altor ramuri

de drept. Principiile dreptului penal european sunt: principiul

subsidiarităţii, principiul respectării dreturilor fundamentale,

principiul necesităţii şi proporţionalităţii (ultima ratio), principiul

stabilirii unor norme minime de incriminare, principiul securităţii

juridice.

În ceea ce priveşte metodele de reglementare

acestea nu sunt străine dreptului Uniunii Europene, în

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliul,

Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor – Către o

politică a UE în materie penală: asigurarea punerii în

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

9

aplicare a politicilor UE prin intermediul dreptului penal13

stabilindu-se metoda de

Prin urmare, concluzia nu poate fi decât una singură:

dreptul penal european reprezintă astăzi o ramură distinctă de

drept. Dreptul penal european nu este o specie a dreptului

internaţional public, se impune deseori dreptului penal

(naţional) şi, nu în ultimul rând, prezintă o independenţă faţă de

dreptul comunitar.

Pornind de la aceste perspective, se constată că

dreptul penal european este o ramură de drept penal care

cuprinde ansamblul normelor materiale, procedurale şi de

executare a pedepselor penale comune mai multor state

europene, unite prin asumarea unor instrumente juridice.

Aceste instrumente juridice sunt fie declaraţia de aderare

(semnare şi ratificare) din partea statelor, în cazul normelor

adoptate de Consiliul Europei, fie tratatele de aderare la

Uniunea Europeană – în cazul normelor de drept penal al

Uniunii Europene.

1.3. Trăsăturile dreptului penal european

Ce diferenţiază dreptul penal european de alte

ramuri de drept? S-a arătat că dreptul penal european are

tangenţe cu dreptul penal (naţional) dreptul internaţional,

dreptul comunitar sau dreptul Uniunii Europene, dar, raportat la

obiect, principii şi metode, este o ramură aparte de drept.

Reglementând relaţii sociale referitoare la apărarea

împotriva criminalităţii, dreptul penal european prezintă

trăsături specifice dreptul penal naţional. Pe de altă parte, fiind

13

http://eur-lex.europa.eu/; COM/2011/0573 final;

I. Noţiuni introductive

constituit din norme juridice comune mai multor state europene,

rezultă şi împrumutarea unor caracteristici ale dreptului

internaţional. Nu în ultimul rând, născut din dreptul comunitar,

odată cu elaborarea celui de-al treilea pilonal Uniunii Europene,

dreptul penal european a preluat trăsături ale dreptului

comunitar.

Dar aceste transferuri de trăsături a determinar

specializarea caracteristicilor dreptului penal european:

a. Suprastatalitate: dreptul penal european este

un drept comun mai multor state europene. Odată cu

aderarea la Uniunea Europeană sau cu adoptatare şi

ratificarea Tratatului de la Maastricht, statele membre au fost

de acord cu elaborarea celui de-al treilea pilon al Uniunii: b.

Temeiul juridic pentru adoptarea la nivelul Uniunii Europene a

unor documente obligatorii pentru statele membre l-a constituit

art. K1 din Tratatul privind Uniunea Europeană14.

b. Obligativitate: normele de drept penal

european sunt obligatorii. Statele membre sunt obligate să

transpună în legislaţiile naţionale normele adoptate de

organismele centrale ale Uniunii Europene. Statele au doar

dreptulde opţiune în ceea ce priveşte modalităţile de transpune

în dreptul penal naţional. Obligativitatea este doar pentru state

nu şi pentru persoanele fizice sau juridice.

c. Lipsa aplicabilităţii directe. Spre deosebire de o

serie de norme comunitare, normele de drept penal europena

nu se bucură de aplicabilitate directă, această caracteristică a

dreptului comunitar fiind înlăturată de principiul legalităţii

14 Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) sau Tratatul de la

Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la

Maastricht privind Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 noiembrie

1993.

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

11

incriminării. În cazul în care statul nu a procedat la

transpunerea în legislaţia naţională a normelor de drept

material penal european, acestea nu pot fi aplicabile unor

persoane fizice sau juridice.

d. Dreptul penal european este un drept de

exemplaritate, cooperare şi integrare. Normele de drept

penal european reprezintă un model pentru legislaţiile penale

naţionale, scopul fiind acela de armonizare a acestora în

vederea prevenirii criminalităţii transnaţionale.

Exemplaritateapoate avea ca sens şi faptul că normele penale

europene ar putea determina şi alte state din afara Uniunii să le

„împrumute”, în vedere atingerii aceluiaşi scop: prevenirea şi

combaterea eficientă a criminalităţii15.

Rolul dreptului penal european este de a crea

mecanisme de cooperare între autorităţile judiciare naţionale,

precum şi între acestea şi institituţiile europene. Cooperarea

priveşte toate fazele procesului penal: ancheta penală,

judecata şi executarea hotărârilor judecătoreşti penale

definitive.

Prin crearea mecanismelor de cooperare judiciară în

materie penală, prin adoptarea unor norme în deptul penal

naţional luându-se ca model normele de drept penal european,

se realizează procesul de integrare în ceea ce priveşte

cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. Se

ajunge astfel la crearea unei justiţii penale europene, care se

suprapune sistemelor de drept penal naţional16.

15

D. Flore, op. cit., p. 17; 16

G. Corstens, Vers une justice pénale européenne, pp. 1033-1045, in

Mélanges offerts à Jean Pradel. Le droit pénal à l’aube du troisième

millénaire, Paris : Cujas, 2006, p. 1159;

I. Noţiuni introductive

e. Diversitate – dreptul penal european cuprinde

norme de drept penal material, norme de procedură penală

– cooperare judiciară – şi norme refritoare la executarea

hotărârilor judecătoreşti penale.

Pe de altă parte, politicile Uniunii Europene acoperă

o mare varietate de subiecte, cu privire la care, în ultimele două

decenii, au fost elaborate norme comune pentru bunăstarea

cetăţenilor. Aceste domenii de politică variază de la norme

privind uniunea vamală şi piaţa internă până la cele referitoare

la protecţia mediului. În toate aceste domenii de politică, statele

membre au obligaţia de a se asigura că încălcarea legislaţiei

UE este sancţionată în mod eficace, proporţional şi disuasiv. În

general, statele membre pot alege natura sancţiunii, care nu

trebuie să fie de natură penală, putând fi şi administrativă17.

f. Excepţionalitate – normele de drept penal

european privesc forme grave de infracţionalitate.

Conform art. K.1 din Tratatul de la Maastricht

(modificat prin Tratatul de la Amsterdam18, devenind articolul

29), obiectivul de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie

într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie se realizează

prin prevenirea criminalităţii, organizate sau de alt tip, şi

prin combaterea acestui fenomen, în special a

terorismului, a traficului de fiinţe umane şi a infracţiunilor

împotriva copiilor, a traficului de droguri, a traficului de

arme, a corupţiei şi fraudei.

17

Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliul,

Comitetul Economic şi Social, Comitetul Regiunilor – Către o politică a UE

în materie penală: asigurarea punerii în aplicare a politicilor UE prin

intermediul dreptului penal; 18

Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de către statele membre ale

UE la 2 octombrie 1997, intrând în vigoare la 1 mai 1999.

Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

13

1.4. Principiile dreptului penal european

Dreptul penal european, fiind de esenţă un drept

penal şi, totodată un drept comunitar, prezintă ca principii

generale:

- principiul subsidiarităţii presupune căUniunea

Europeană poate legifera doar dacă obiectivul respectiv nu

poate fi atins mai eficace prin măsuri la nivel naţional sau

regional şi local, putând fi realizat mai bine la nivelul Uniunii

datorită amplorii sau a efectelor acţiunii propuse;

- principiul respectării drepturilor fundamentale,

astfel cum sunt garantate de Carta drepturilor fundamentale a

UE şi de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie respectate în orice

domeniu deg politică al Uniunii. Măsurile de drept penal sunt

sensibile din punctul de vedere al respectării drepturilor

fundamentale19.

În vizuinea Comisiei Europene, procesul de

elaborare a normelor de drept penal european trebuie guvernat

de o serie de principii:

- necesitatea normelor de dept penal european

– dreptul penal ca măsură de ultimă instanţă (ultima ratio).

Adoptarea normelor de drept penal european trebuie să fie

precedată de analiza necesităţii, în sensul de a se verifica dacă

alte măsuri înafara dreptului penal, ar putea fi suficiente de a

19

COM/2011/0573 final;

I. Noţiuni introductive

asigura aplicarea politicii; pe de altă parte, necesitatea

adoptării de norme minime privind dreptul penal, instituţiile UE

trebuie să se poată baza pe dovezi factuale clare cu privire la

natura sau efectele infracţiunii în cauză şi cu privire la existenţa

unei situaţii juridice divergente din toate statele membre, care

ar putea pericilita asigurarea punerii în aplicare eficace a unei

politici UE care face obiectul armonizării. Din acest motiv,

autorităţile naţionale trebuie să pună la dispoziţia UE date

statistice care să îi permită să analizeze situaţia de fapt. Ca

parte a acţiunii sale de monitorizare, Comisia va elabora

planuri de colectare a unor date statistice şi a unor dovezi

suplimentare pentru a aborda domeniile care fac obiectul

articolului 325 alineatul (4) şi al articolului 83 alineatul (2);

- stabilirea unor norme minime pentru

implementarea în legislaţiile penale naţionale – conform

articolului 83 din Tratatul de la Lisabona, definiţia

infracţiunilor şi sancţiunilor penale este limitată la

„norme minime”;

- principiul securităţii juridice – impune definirea

clară a comportamentului care trebuie considerat a intra sub

incidenţa sancţiunilor penale;

- proporţionalitatea sancţiunilor – priveşte două

aspecte: includerea unor alte sancţiuni decât încarcerarea şi

amenda şi impunerea sau nu a răspunderii penale sau de altă

natură pentru persoana juridică.