CUPRINS - sjse-ct.spiruharet.rosjse-ct.spiruharet.ro/images/secretariat/secsjse... · 1.2.1....

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………………..

Unitatea de învăţare 1

ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO-GEŢILOR ÎN PERIOADA

PRESTATALĂ ŞI STATALĂ. LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE

1.1. Obiective

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare

1.2.1. Periodizarea timpului preistoric şi istoric

1.2.2. Societatea, structuri ierarhice politice şi administrative

1.2.3. Geneza statului dac. Instituţii

1.2.4. Legislaţia şi instituţiile juridice

1.3. Îndrumător pentru autoverificare


STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA (106 – 271 d. Hr.)

2.1. Obiective

2.2. Conţinutul unităţii de învăţare:

2.2.1. Dreptul public. Organizarea administraţiei centrale şi locale

2.2.2. Dreptul privat

2.2.3. Concepţii juridice



ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MEDIEVAL

3.1 Obiective


3.2.1. Periodizarea

3.2.2. Etnogeneza românilor

3.2.3. Obştea sătească şi instituţiile sale

3.2.4. Norme privind bunurile. Munca şi statutul persoanei

3.2.5. Obligaţiuni civile şi răspundere penală. Procedura de judecată



ŢĂRILE ŞI LEGEA ŢĂRII – IUS VALACHICUM, sec. IX-XIV

4.1. Obiective


4.2.1. Cristalizarea societăţii feudale la români

4.2.2. Ţările – formaţiuni statale incipiente

4.2.3. Cristalizarea normelor juridice

4.2.4. Legea Ţării – creaţie originală românească



STATUL ŞI PRINCIPALELE SALE INSTITUŢII ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

5.1. Obiective


5.2.1. Instituţiile politice

5.2.2. Organizarea militară. Biserica

5.2.3. Organizarea administrativ-teritorială. Unităţi teritoriale, regionale şi locale



INSTITUŢII DE DREPT ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC – sec. XV-XVII

6.1. Obiective


6.2.1. Persoane, rudenie, familie

6.2.2. Regimul bunurilor. Proprietatea şi succesiunea



ORGANIZAREA JUSTIŢIEI – sec. XV-XVII

7.1 Obiective

7.2 Conţinutul unităţii de învăţare

7.2.1. Organizarea judecătorească

7.2.2. Procedura de judecată

7.2.3. Infracţiuni şi pedepse



EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS DIN ŢĂRILE ROMÂNE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-

LEA. ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI

8.1. Obiective


8.2.1. Izvoarele dreptului medieval. Elaborarea primelor pravile

8.2.2. Principalele monumente ale dreptului medieval din Moldova şi Ţara Românească

8.2.3. Dreptul scris din Voievodatul şi Principatul Transilvania (1176-1699)

8.2.4. Începuturile învăţământului juridic şi ale ştiinţei dreptului



ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL NOILOR REGIMURI

POLITICE: FANARIOT ŞI HABSBURGIC. STRUCTURI INSTITUŢIONALE

9.1. Obiective

9.2. Conţinutul unităţii de învăţare, .

9.2.1. Regimul fanariot

9.2.2. Transilvania sub Habsburgi



TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN DREPTUL ROMÂNESC LA CUMPĂNA DINTRE MEDIEVAL

ŞI MODERN

10.1 Obiective

10.2 Conţinutul unităţii de învăţare

10.2.1. Începutul modernizării dreptului. Marea operă de codificare

10.2.2. Organizarea instanţelor judecătoreşti

10.2.3. Dreptul civil

10.2.4. Dreptul penal



REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR MODERN (1821-1848)

11.1. Obiective


11.2.1. Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

11.2.2 Regimul politic

11.2.3. Regulamentele Organice – primul act cu valoare constituţională al Principatelor la

începutul epocii moderne

11.2.4. Programul Revoluţiei de la 1848



ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849-1866

12.1. Obiective


12.2.1 Organizarea de stat sub semnul unificării politice

12.2.2. Dreptul constituţional


12.2.4. Codul de procedură civilă


12.2.6. Lege şi reformă

12.3 Îndrumător pentru autoverificare


DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918

13.1. Obiective


13.2.1. De la domnul pământean la prinţul străin. Actul de la 10 mai 1866

13.2.2. Proclamarea independenţei de stat

13.2.3. Trăsăturile generale ale regimului politic


13.2.5. Învăţământ, putere armată, administraţie, justiţie


Răspunsuri la textele de evaluare/autoevaluare

INTRODUCERE

Istoria dreptului românesc se defineşte ca o ştiinţă interdisciplinară, situată la graniţa dintre

istoria societăţii şi civilizaţiei din spaţiul carpato-dunărean-maritim şi normele, instituţiile şi

concepţiile juridice ale poporului român care, împreună, alcătuiesc sfera Dreptului pozitiv din toate

perioadele timpului istoric.

Obiectivele cursului

Cursul de Istoria dreptului românesc îşi propune să ofere studenţilor datele esenţiale despre

evoluţia structurilor juridice pe teritoriul României în conexiune cu realităţile economice, sociale şi

politice din diferitele etape ale istoriei poporului şi statului român. Familiarizarea studentului din primul

an de studiu cu instituţiile, normele şi concepţiile juridice de la antichitate la contemporaneitate,

examinarea izvoarelor, doctrinelor şi jurisprudenţei (practicii judiciare) fiecărei epoci sunt menite să

contribuie la înţelegerea şi însuşirea temeinică a celorlalte ramuri şi discipline ale dreptului.

Competenţe conferite

Disciplina oferă studenţilor posibilitatea de a urmări evoluţia instituţiilor de drept pe fiecare

treaptă de dezvoltare istorică, de a descoperi transformările acestor instituţii, raportate la

dinamica evenimentelor socio-politice, de a observa elementele de originalitate şi de

specificitate ale sistemului de drept, dar şi de interferenţă cu alte sisteme de drept

Cunoaşterea sintezei juridice şi instituţionale daco-romane şi a creaţiei originale a poporului

român, care au stat la baza formării dreptului românesc şi a instituţiilor politico-statale ale

românilor

Cunoaşterea etapelor evoluţiei dreptului românesc sub influenţa dreptului roman

Înţelegerea sensurilor proprii categoriilor şi conceptelor şi conceptelor juridice ale vechiului

drept românesc

Formarea unei viziuni complete şi corecte asupra sistemului nostru de drept

Surprinderea influenţelor externe asupra evoluţiei istorice a dreptului românesc

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii,

software utile, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul

convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi

participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor

predate.

Structura cursului

Cursul este compus din 13 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO-GEŢILOR ÎN PERIOADA PRESTATALĂ ŞI STATALĂ. LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE(2 ore)

Unitatea de învăţare 2. STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA (106 – 271 d. Hr.) (2 ore)

Unitatea de învăţare 3. ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MEDIEVAL (2 ore)

Unitatea de învăţare 4. ŢĂRILE ŞI LEGEA ŢĂRII – IUS VALACHICUM, sec. IX-XIV (2 ore)

Unitatea de învăţare 5. STATUL ŞI PRINCIPALELE SALE INSTITUŢII ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ(2 ore)

Unitatea de învăţare 6. INSTITUŢII DE DREPT ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC – sec. XV-XVII (2 ore)

Unitatea de învăţare 7. ORGANIZAREA JUSTIŢIEI – sec. XV-XVII (2 ore)

Unitatea de învăţare 8. EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS DIN ŢĂRILE ROMÂNE PÂNĂ ÎN SECOLUL AL XVIII-LEA. ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI (2 ore)

Unitatea de învăţare 9. ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL NOILOR REGIMURI POLITICE: FANARIOT ŞI HABSBURGIC. STRUCTURI INSTITUŢIONALE (4 ore)

Unitatea de învăţare 10. TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN DREPTUL ROMÂNESC LA CUMPĂNA DINTRE MEDIEVAL ŞI MODERN (2 ore)




REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR MODERN (1821-1848) (2 ore) ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849-1866 (2 ore)

DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918 (2 ore)

Bibliografie

Minimală obligatorie: Ioan Bitoleanu, Introducere în Istoria dreptului, Editura Europolis, Constanţa 2005;

Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Fundaţiei România de Mâine, 2005, Bucureşti.

Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Ars Docendi, Bucureşti, 2003.

Dumitru V. Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Cluj-Napoca, 2004.

Emil Cernea şi Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 2003.

Colectiv, Istoria dreptului românesc, Edit. Academiei, Bucureşti,1980.

Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Edit. Rosetti, Bucureşti, 2003.

Facultativă: Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.

Mihai Ruja şi Horea Oprean, Istoria dreptului românesc, Edit. Servo-Sat, 2002.

Vasile Popa şi Adrian Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Edit. All Beck, Bucureşti, 1998.

Al. Herlea, Studii de istorie a dreptului, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea

şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.

zUnitatea de învăţare 1

ORGANIZAREA SOCIAL-POLITICĂ A TRACO-DACO-GEŢILOR ÎN PERIOADA

PRESTATALĂ ŞI STATALĂ. LEGISLAŢIA ŞI INSTITUŢIILE JURIDICE

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare 1

Unitatea de învăţare 1 îşi propune să ofere studenţilor datele esenţiale despre :

Periodizarea timpului istoric

Structurile politice şi administrative ale perioadei studiate

Geneza statului dac şi instituţiile sale

Legislaţia timpului


1.2.1. Periodizarea timpului preistoric şi istoric

Preistoria cuprinde:

Paleoliticul (cca. 600.000 – 10.000 î. Hr) şi

Neoliticul (cca. 5.600 – 2.500 î. Hr)

Protoistoria cuprinde:

Perioada Bronzului

Perioada Fierului ( aceasta coincide cu apariţia tracilor)

Antichitatea nord-dunăreană este prima diviziune a timpului istoric şi se încadrează

între anii 82 î. Hr. – când s-a. construit statul dac condus de Burebista, şi apoi integrarea Daciei în

orbis Romanus, şi începutul secolului al VII-lea d. Hr. – când s-a produs retragerea temporară a frontierei

romano-bizantine de la Dunărea de Jos.

1.2.2. Societatea, structuri ierarhice politice şi administrative

În secolele VIII-VI î.Hr., în aria de locuire a tracilor s-a individualizat ramura de nord,

geto-dacică, cu centrul în Carpaţi, cea mai evoluată din neamul său şi singura care şi-a creat

un stat propriu. Aşezările rurale şi protourbane – davele (cetăţi de pe înălţimi populate de

aristocraţia militară şi sacerdotală) cu locuinţe diversificate ca stare materială – dovedesc

afirmarea elitelor conducătoare.1

1 Ioan Bitoleanu, Introducere în istoria dreptului, Editura Europolis, Constanţa, 2005

Structurile politice şi militare s-au cristalizat în epoca Fierului.

1.2.3. Geneza statului dac. Instituţii

Statul dacilor a rezultat din unificarea de către regele Burebista a spaţiului nord şi sud

dunărean locuit de acelaşi neam şi a exercitat:

O funcţie internă, realizată în cadrul instituţionalizat de organizare şi funcţionare a

unei societăţi ajunsă la un grad superior de evoluţie

O funcţie externă, de apărare, în special, împotriva expansiunii romane

Structura statului dac înfăţişează trăsăturile unei federaţii de neamuri opusă Romei.

Forma de stat era monarhică. Puterea supremă era deţinută de rege, care cumula

deseori funcţia de mare preot şi judecător suprem. Instituţia monarhică tindea să devină

ereditară, în succesiune paternă sau colaterală.

Regele era asistat de un vicerege

Puterea supremă dispunea de un aparat de stat organizat ierarhic: un consiliu –

instituţie colegială – alcătuit din rudele apropiate ale regelui, mari dregători, căpetenii

religioase şi militare.

Un rol important revenea castei clerului; cultul zeului suprem Zamolxe a imprimat un

caracter aproape monoteist religiei geto-dacilor şi a contribuit, tocmai prin aceasta, la procesul de

unificare

1.2.4. Legislaţia şi instituţiile juridice

Izvoarele dreptului

Izvoarele narative sunt completate de inscripţiile epigrafice, imaginile sculptate de pe

Columna lui Traian şi monumentul triumfal de la Adamclisi, de celebrele tăbliţe cerate din

munţii Apuseni, cât şi de descoperirile monetare.

Pentru perioada stăpânirii romane, este vorba despre dreptul roman clasic, ius gentium şi

dreptul cutumiar local care reglementau, prin complementaritate, raporturile dintre stat,

cetăţenii romani rezidenţi în Dacia, peregrini şi autohtonii geto-daci, până la contopirea lor

progresivă într-un sistem de drept unitar, daco-roman.

Edictele guvernatorilor, pentru provinciile conduse de aceştia, precum şi constituţiile

imperiale pentru întreg cuprinsul statului, reprezintă, de asemenea, izvoare majore ale

dreptului daco-roman

În ordinea apariţiei lor, izvoarele dreptului dacic au fost:

Cutuma;

Legea

Societatea umană a timpului preistoric a fost guvernată de norme de conduită cu caracter

cutumiar. Cu timpul, aceste norme au început să capete un caracter juridic, fiind prestabilite şi

înzestrate cu sancţiune materială, deşi, nu se poate vorbi de un drept în înţelesul juridic al cuvântului.

Organizarea statală a implicat adoptarea unor norme juridice noi, reflectate în poruncile regale şi

îndenurile clerului, concomitent cu preluarea unora din vechile cutume.

Regimul persoanelor şi familia

Încă din perioada prestatală procesul de diferenţiere pe bază de avere a avut ca

rezultat cristalizarea unor grupuri social distincte:

Aristocraţia laică şi ecleziastică – tarabostes

Masa producătorilor liberi şi oamenii de arme – comati

Un număr restrâns de sclavi domestici, socotiţi membri inferiori ai familie

stăpânului lor

În secolul al VI-lea î. Hr. familia tracă era poligamă, ca mai apoi în secolul I î. Hr.

familia dacă devine monogamă patrilineală..

Căsătoria pereche, care a înlocuit treptat căsătoria pe grupe, a introdus în familie un

element nou în privinţa filiaţiei, dreptului de proprietate şi succesiunii bunurilor.

Bunuri şi obligaţii

Alături de proprietatea obştească a comunităţii asupra bunurilor imobiliare, cu precădere

asupra pământului, se consolidează proprietatea privată asupra terenurilor arabile.

Herodot, Horaţiu, Ovidiu vorbesc despre pământul nehotărnicit, dar şi despre loturi de

folosinţă cu rotaţie anuală prin tragere la sorţi, aşa cum se va proceda până târziu în satele

devălmaşe româneşti. Roadele erau libere – libera fruges – aparţinând celui ce le obţinea.

Comerţul activ a implicat, norme şi obligaţii contractuale, care, pe măsura intensificării

circulaţiei bunurilor şi a operaţiilor de schimb, sporesc în amploare şi diversitate2.

Învoielile dintre părţi – contractele – îmbrăcau forma jurământului însoţit de un

ceremonial tradiţional

2 Ioan Bitoleanu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Europolis, Constanţa, 2003


Cuvinte-cheie

Cutumă; lege; tarabostes; comati; familie monogamă patrilineală

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Care au fost izvoarele dreptului dacic?

Cum era familia în secolul I î. Hr în Dacia?

Cine făcea parte din categoria comati?

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Cine detinea puterea supremã în statul dac pãnã la cucerirea Daciei de cãtre

romani?

a. rege; b. vicerege; c. marele preot;

2. Potrivit celor mentionate de Horatiu pentru secolul I î.Hr., familia dacã era:

a. poligamã; b. constituitã pe principiile poliandriei; c. monogamã patrilinealã;

3. Procedura învoielilor din dreptul geto-dac necesita:

a. un simplu consens al pãrtilor; b. forma jurãmântului însotit de un ceremonial; c. un simplu jurãmânt;

Bibliografie obligatorie

Ioan Bitoleanu, Introducere în Istoria dreptului, Editura Europolis, Constanţa 2005;

Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Fundaţiei România de Mâine,

2005, Bucureşti.





Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Edit. Rosetti,

Bucureşti, 2003.


STATUL ŞI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ DACIA (106 – 271 d. Hr.)

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare 2


Diviziunile în dreptul roman

Administraţia locală şi centrală pentru perioada studiată

Concepţia juridică în provincia romană Dacia


2.2.1. Dreptul public. Organizarea administraţiei centrale şi locale

În concepţia romană, dreptul cunoştea două diviziuni fundamentale:

DREPTUL PUBLIC – acesta reglementa organizarea statului, precum şi raporturile

dintre particulari

DREPTUL PRIVAT – acesta se aplica numai raporturilor dintre particulari

În perioada Republicii izvoarele formale ale dreptului roman erau: senatus consulte

şi edictele pretoriene (decrete)

* Pretorienii erau înalţi magistraţi care judecau procesele private şi care aveau dreptul

să emită decrete

* în această perioada Senatul a fost una din cele mai însemnate instituţii politice.

Hotărârile sale purtau numele de senatus consulte

În perioada Principatului izvoarele formale ale dreptului roman s-au schimbat,

odată cu creşterea autorităţii împăraţilor, un rol important acordându-se constituţiilor

imperiale.

* În acest sens o importanţă deosebită a avut-o Edictul lui Caracalla (Constituţia

Antoniană), care acorda drept la cetăţenia romană peregrinilor din Imperiu, drept urma şi

celor din Dacia

* Peregrini - majoritatea populaţiei cucerite şi autohtonii liberi

Împărţirea administrativ-teritorială

După războiul cu Domiţianus, Dacia a devenit un stat clientelar – stat care

plătea trinut Imperiului

După cucerirea Dacie de către Traian aceasta a devenit o provincie romană

frontalieră.

În timpul lui Hadrian (anul 117) provincia s-a divizat în două subdivizini:

Dacia Superior – în nord şi Dacia Inferior – în sud

Tot în timpul lui Hadrian partea de nord a Daciei Superior a fost detaşată,

constituind DACIA POROLISENIS

Apoi în timpul domniei lui Marc Aurelius a fost creată DACIA APULENSIS –

în centru şi DACIA MALVENSIS – în sud

Organele administrative centrale

Cele 2 subdiviziuni erau era conduse de un LEGATUS AUGUSTI PRO

PRAETORE – guvernator de rang înalt, cu atribuţiuni militare, administrative şi

judecătoreşti. După divizarea Daciei în 3 subdiviziuni pentru a asigura unitatea, a fost

numit un guvernator suprem, cu reşedinţa la ULPIA TRAIANA AUGUSTA

SARMISEGETUSA. Guvernatorul avea dreptul să emite edicte (decrete), în temeiul

dreptului provincial.

Organele administrative locale

Aşezările urbane erau:

Coloniile

Municipiile

Si mai apoi metropola

În fruntea coloniilor şi municipiilor se afla un consiliu orăşenesc, alcătuit din 30-50

de membri care îndeplineau sarcini administrative fiscale, edilitare dar şi religioase şi

diplomatice. Pe lângă aceştia existau funcţionari – edili şi chestori

Aşezările rurale erau:

Canabae (canabele) – aşezări care se înfiinţau pe lângă castrele militare

Pagus – satele risipite sau cătune

Vicus – sat compact, cu reţea stradală şi centru civic

Satele erau conduse de magistraţi şi chestori, ajutaţi de un consiliu comunal.

Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii etnice, profesionale sau

religioase, conduse de un prefect sau magistrat.

Organizarea militară

Forţele armate ale provinciei, terestre şi navale, erau alcătuite din: legiuni care se aflau

sub comanda legatului imperial; trupe auxiliare, conduse de un prefect; flota dunăreană şi

maritimă; miliţiile municipale şi provinciale pentru ordinea publică.

Organizarea religioasă

A avut loc apariţia unui SINCRETISM RELIGIOS: adorarea unor divinităţi

asemănătoare, dar de origini diferite, precum şi fenomenul de interpretare romană, adică

cultul unor divinităţi sub denumiri romane.

2.2.2. Dreptul privat

La rândul său, dreptul privat se compunea din trei părţi:

DREPTUL CIVIL – IUS CIVILE

La început, romanii înţelegeau prin drept civil, dreptul quiritar, destinat să

reglementeze în exclusivitate raporturi dintre cetăţenii romani, accesul necetăţenilor la

normele sale fiind interzise cu desăvârşire

DREPTUL GINŢILOR – IUS GENTIUM

Dreptul ginţilor cuprindea norme care reglementau raporturile dintre cetăţenii romani

şi străini. Lipsit de ritualuri şi procedee solemne acesta era accesibil tuturor

persoanelor fizice cu statut de oameni liberi

Popoarele cucerite, în cazul de faţă, geto-dacii, dispuneau şi ele de un sistem propriu

de drept. După anul 106 dreptul cutumiar local (obiceiul – consuetudo) s-a menţinut în

măsura în care nu venea în contradicţie cu dreptul roman scris, acum introdus.

DREPTUL NATURAL – IUS NATURAL

Statutul persoanelor

Constituţia lui Caracalla delimita clar pe locuitorii liberi ai provinciei în 3 categorii:

cetăţenii romani, latini coloniari şi peregrini.

Cetăţenii romani locuiau în municipii şi colonii. Statutul lor era reglementat de

normele dreptului civil (aşa cum am arătat). Ei se bucurau de drepturi ca: IUS COMERCII

(putinţa de a încheia acte juridice în conformitate cu dreptul civil roman); IUS CONUBII

(dreptul de încheia o căsătorie conform legilor romane); IUS MILITAE(MILITE) – dreptul de

a face parte din legiuni; dreptul de a alege şi a candida la magistraturi.

Latinii coloniari erau locuitorii provinciilor încorporate la Roma prin cucerire şi care

primeau condiţia juridică a latinilor din coloniile fondate în Italia, din care cauză se numeau

LATINI FICTIVI. Aceştia ocupau o poziţie intermediară între cetăţenii romani şi peregrini.

Aceştia dispuneau de IUS COMERCII dar nu şi de IUS CONUBII.

Peregrinii alcătuiau majoritatea populaţiei, incluzând şi pe autohtonii liberi. Situaţia

lor era reglementată prin legea de organizare a provinciei şi prin edictele guvernatorilor. Aşa

cum am arătat Edictul lui Caracalla le-a oferit dreptul la cetăţenie. Ei aveau acces la IUS

GENTIUM, destinat să reglementeze relaţiile dintre peregrini, cât şi între aceştia, latini şi

cetăţenii romani.

Pe lângă aceste 3 categorii se aflau sclavii: publici, privaţi şi imperiali. Acest aveau un

statut inferior, nu dispuneai de niciun fel de drept. La cucerirea Daciei, exista un număr

limitat de sclavi domestici, ceea ce ne face să spunem că Dacia nu era un stat de tip sclavagist.

Tocmai de aceea, Roma nu a introdus sclavagismul clasic, ci a amplificat doar sclavia

domestică. Eliberaţi, sclavii deveneau peregrini sau coloni. Colonii erau persoane fizice cu

libertate limitată, în raport cu stăpânii domeniilor, dar care primeau totuşi drept de căsătorie.

Familia

Instituţia familiei la romanii din provincie era reglementată de dreptul roman dar şi de

unele dispoziţii specifice.

La peregrini, căsătoria se făcea conform dreptului popoarelor (legea ginţilor).

Instituţiile dreptului familial (tutela, curatela, adopţiunea) erau guvernate de legile

romane cu particularităţi procedurale ale dreptului roman provincial.

Regimul bunurilor. Dreptul de proprietate

Au existat 2 forme de proprietate funciară: quiritară şi provincială

a. Pământul statului (ager publicus), în care se includea şi solul popoarelor

cucerite. Proprietatea cviritară era accesibilă numai cetăţenilor romani şi

ţinea de domeniul dreptului civil. De aceea, ea se transmitea prin forme

solemne, exclusiviste şi formaliste.

b. Pământul cucerit devenea, de asemenea ager publicus, în provinciile

senatoriale sau proprietate a împăratului, cum era şi cazul Daciei. Aici

autohtonii liberi exercitau cu titlu de folosinţă pământul, pentru care plăteau

impozit funciar. În fapt, proprietatea provincială reprezenta o stăpânire

reală: pământul trecea asupra urmaşilor şi putea fi transmis între vii

conform IUS GENTIUM. Succesiunea putea fi conferită conform legii sau

pe cale testamentară. Peregrinii foloseau testamentul oral, ei puteau veni la

succesiunea cetăţenilor romani, deşi nu se bucurau de IUS COMERCII

Infracţiuni şi pedepse. Procedura de judecată

Din punct de vedere al dreptului penal, un număr limitat de infracţiuni (delicta

publica) erau socotite a atinge interesele statului: înalta trădare, delapidare, luarea de mită.

Pedepsele erau capitale, necapitale sau constau în decăderea din drepturi.

Cetăţenii şi peregrinii se adresau instanţelor potrivit procedurii formale: guvernatorul

sau reprezentantul lui (un legatus) trimiteau părţile în faţa unui judecător (judex) sau a unui

complet de judecată.3

În materie penală, guvernatorul avea IUS GLADII (sentinţa pedepsei cu moartea). În

caz de pedeapsă capitală, cetăţenii provinciei puteau face apel la Roma. Un notabil al

popoarelor supuse putea fi condamnat astfel numai de împărat.

2.2.3. Concepţii juridice

Forma de guvernământ introdusă de Augustus – Principatul – a însemnat şi

concentrarea puterii în mâinile împăratului, care-şi impunea voinţa prin acte normative –

constitutiones principis. Dreptul clasic (public şi privat) a cunoscut modificări de esenţă, cu

precădere după codificarea Edictului lui Hadrian, magistraţii depindeau de puterea

imperială. Totodată, un rescript al aceluiaşi împărat a sporit importanţa opiniilor

jurisconsulţilor.

În Dacia, îndeseobi după Edictul lui Caracalla, a avut loc un proces de sincretism

juridic: coexistenţa dreptului roman cu dreptul local a contribuit la integrarea organică a

societăţii locale în Orbis romanus, iniţial printr-un proces de aculturaţie, apoi de sinteză

juridică. Dreptul roman a jucat, aşadar, rolul de factor de romanizare cu efect vizibil.4


Cuvinte-cheie

Drept public; drept privat; Ius civile; Ius gentium; Ius natural; cetăţenii romani;

peregrini; latinii coloniari; ager publicus; Ius comercii; Ius conubii; Ius gladii; Ius militae.

3 Ioan Bitoleanu, Introducere în istoria dreptului, Editura Europolis, Constanţa, 2005

4 Ioan Bitoleanu, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Europolis, Constanţa, 2003


Ce înţelegeţi prin IUS COMERCII ?

Ce a devenit Dacia după războiul cu Domiţianus?

Ce înţelegeţi prin AGER PUBLICUS?


1. Care sunt diviziunile dreptului la romani?

a. ius naturae si ius gentium

b b. dreptul privat si dreptul public

c

.

c. dreptul penal si dreptul gintilor

2. În Dacia romana, ca izvoare de drept, prioritate aveau pentru cetatenii romani

rezidenti, normele dreptului aplicabile pe tot teritoriul imperiului. Pentru celelalte

categorii de locuitori ai provinciei, care erau cele mai importante categorii de

izvoare de drept ?

a a. Constitutiile imperiale si edictele guvernatorilor

b b. Tablitele cerate sau Tripticele din Transilvania

c c. ius gentium

3. Cui revenea cea mai mare competenta, dupa imparat, in Dacia romana ?

a a. Concilium-ului Provinciae Daciarum trium

b b. preotului cultului imperial din provincie (preot al altarului lui Augustus)

c c. guvernatorului provinciei (legatus Augusti praetore)




2005, Bucureşti.






Bucureşti, 2003


ÎNCEPUTURILE DREPTULUI MEDIEVAL

3.1 Obiective


Subdiviziunile timpului istoric

Etnogeneza românilor

Obştea sătească şi instituţiile sale

Norme privind bunurile. Munca şi statul persoanei

Obligaţiuni civile şi răspundere penală. Procedura de judecată


3.2.1. Periodizarea

Evul mediu românesc se împarte în trei subdiviziuni:

Perioada obştilor săteşti – sec. IV-VIII când se încheie şi etnogeneza românilor

Perioada ţărilor cu Legea Ţării (Ius Valachicum) – sec. IX-XIV

Perioada statelor româneşti cu dreptul feudalismului maturizat – sec. XVI –

începutul sec. XIX

3.2.2. Etnogeneza românilor

După retragerea romanilor (retragerea aureliană), în fosta provincie romană Dacia a

rămas o populaţie ireversibil romanizată, şi anume daco-romanii – estimată la un milion de

locuitori.

Procesul de etnogeneză a românilor a fost influenţat de fenomenul îndelungat al

migraţiilor cât şi de difuzarea creştinismului în limba latină.

Daco-romanii s-au afirmat ca popor distinct în lumea barbară şi net superior acesteia

prin nivelul culturii materiale şi spirituale.

Etnogeneza românilor s-a încheiat în secolul al VIII-lea. Din secolul următor

izvoarele narative atestă existenţa pe VLAHI (VALAHI), ca popor distinct, menţionând

totodată şi ţările lor, numite VLAHII.

* Acest nume a fost folosit iniţial de germani pentru toate neamurile romanice, apoi

slavii şi bizantinii l-au preluat pentru a desemna în mod special doar pe români.

3.2.3. Obştea sătească şi instituţiile sale

Retragerea autorităţilor romane din Dacia a avut ca efect desfiinţarea administraţiei

centrale a provinciei

Un fenomen explicabil a fost decăderea oraşelor şi deplasarea centrului de greutate al

vieţii social din mediul urban în cel rural, cristalizând-se, astfel, obştile săteşti

Satul (de la latinescul FOSATUM – aşezare înstărită) – era o comunitate de oameni

liberi asociaţi pe criterii teritoriale, care stabileau relaţii de solidaritate – o caracteristică a

obştii săteşti.

Structurile de conducere ale obştii săteşti erau:

1. Adunarea megieşilor – deţinători ai proprietăţii devălmaşe (proprietatea comună)

2. Sfatul oamenilor buni şi bătrâni – HOMINES BONI ET VETERANI – având sarcini

judiciare

3. Juzii şi cnezii – şefi militari, dar care deţineau şi atribuţiuni administrative şi

judecătoreşti

Satele se asociau în uniuni de obşti, situate în zone cu configuraţie geografică unitară

( văi de ape, depresiuni intramontane, zone protejate de păduri etc).

3.2.4. Norme privind bunurile. Munca şi statutul persoanei

1. Proprietatea asupra bunurilor a avut un dublu caracter:

a. Devălmăşia era forma de stăpânire şi folosire în comun a pământurilor din satul

respectiv. Terenurile arabile puteau fi folosite în stăpânire şi folosinţă personală, dar

nu puteau fi înstrăinate. Aceasta forma de proprietate cuprindea, de asemenea, şi

pădurile, apele, păşunile, moara din sat ş.a.

b. Proprietatea privată – prima desprindere din devălmăşie a fost TERENUL DE

CASĂ ŞI CURTEA ANEXĂ, apoi CÂMPUL (delimitarea unui lot de teren arabil)

lucrat prin rotaţie, CURĂTURILE, PĂRŢI DESŢELENITE, IAZURI. Gardurile sau

alte semne distincte delimitau HOTARELE.

Pentru înstrăinarea acestor bunuri era nevoie de acordul rudelor sau vecinilor care

aveau un DREPT DE PREFERINŢĂ (PROTIMISIS) la cumpărare. Actul de vânzare implica

practici tradiţionale: ARVUNA, ZĂLOGUL – garanţia cu bunuri, CHEZĂŞIA –

angajamentul terţilor.

2. Statutul persoanei

Membrii obştei săteşti erau oameni liberi din punct de vedere juridic.

Servitutea personală, sub forma şerbiei, a fost instituită mult mai târziu în statele

româneşti. Totuşi, diferenţierea de avere, a conferit celor înstăriţi importante privilegii

care în timp s-au sedimentat şi apoi s-au instituţionalizat.

Familia mică a devenit celula de bază a societăţii

Patrimoniul familiei era comun

În succesiune descendenţii aveau drepturi egale (cu o excepţie – cel mai mic

dintre copii moştenea casa părintească), dreptul de moştenire fiind recunoscut şi

soţului supravieţuitor

Căsătoria se încheia prin liberul consimţământ şi binecuvântarea bisericii

3.2.5. Obligaţiuni civile şi răspundere penală. Procedura de judecată

Obligaţiunile civile priveau diverse tranzacţii (vânzare-cumpărare), sub formă de

contracte, prin simplul consimţământ al părţilor şi fără formalismul caracteristic dreptului

roman.

În materie penală infracţiunile priveau, în general, familia (cu sancţiuni morale ) şi

proprietatea ( cu sancţiuni materiale). Cea mai gravă pedeapsă era excluderea din comunitate.

Instanţele de judecată erau comune pentru cauzele civile şi penale. Judele, precum si

Sfatul oamenilor buni şi bătrâni aveau competenţa deplină de a cerceta faptele şi de a hotârî

pedepsele.

Ca probe se foloseau: JURĂMÂNTUL CU BRAZDA - pentru diferende privind

hotarele, CHEMAREA JURĂTORILOR .

*De reţinut – lipsa ORDALIILOR de factură barbară, dovedesc constituirea pe baze

proprii a sistemului juridic popular românesc.


Cuvinte-cheie

Obşte; ţări: state; etnogeneza; proprietate devălmaşă; proprietate privată;


Ce competenţă avea Sfatul oamenilor buni şi bătrâni ?

Ce reprezintă devălmăşia?

Cum erau instanţele de judecată?


1. În cadrul obstilor satesti cine exercita puterea judecatoreasca ?

a a. judele satesc si Adunarea obstii

b b. familia implicata

c. judele sătesc şi Sfatul oamenilor buni şi bătrâni

c

2. Devălmăşia reprezenta :

a. Forma de stăpânire şi folosire în comun a pământului din hotarul satului

b. Proprietatea privată

c. Familia mică




2005, Bucureşti.






Bucureşti, 2003


ŢĂRILE ŞI LEGEA ŢĂRII – IUS VALACHICUM, sec. IX-XIV

4. 1. Obiectivele unităţii de învăţare 4

Unitatea de învăţare 4 îşi propune să ofere studenţilor datele esenţiale despre:

Formarea ţărilor medievale româneşti

Cristalizarea normelor juridice

Apariţia codurilor scrise

Obiceiul pământului


4.2.1. Cristalizarea societăţii feudale la români

Finalizarea etnogenezei românilor, petrecută în secolul al VIII-lea, a coincis cu

cristalizarea structurilor economice, sociale şi politice ale feudalismului românesc.

Numiţi vlahi (volohi, valahi, blachi, olahi) de germani, slavi şi unguri, romani de

bizantini – mai apropiaţi de cunoaşterea obârşiei lor romanice, românii s-au dovedit superiori

tuturor alogenilor stabiliţi în spaţiul romanităţii orientale, prin sedentarism, organizare, cultură

şi apartenenţă la creştinism.

Sporul demografic, indiciu al vitalităţii neamului, este dovedit arheologic de creşterea

numărului de aşezări rurale (sate) dar şi protourbane (cetăţi de pământ sau de piatră).

Suprapunerea neîntreruptă, multiseculară, pe aceleaşi vetre a locuinţelor mai multor generaţii

dovedeşte sedentarismul şi continuitatea românilor.

Inegalitatea de avere şi stratificarea socială au generat şi relaţii servile. În societatea

românească însă comunităţile de ţărani liberi au fost, până în secolul al XV-lea, mai

numeroase decât ţăranii aserviţi, realitate care s-a reflectat cu vigoare în Legea ţării.

Apariţia unor elite sociale înstărite a fost confirmată de izvoare narative recunoscute şi

credibile. Diploma cavalerilor ioaniţi din 1247, emisă de cancelaria regalităţii ungare şi

privind realităţile din teritoriul dintre Carpaţi şi Dunăre îi numea majores terrae (mai marii

pământului), iar un raport papal se referea la aceiaşi potentaţi din teritoriul de la răsărit de

Carpaţi cu termenul de puternicii acelor părţii. În acest fel s-a constituit ceea ce numim astăzi

o clasă politică, din rândul căreia s-au impus acei juzi, jupani, cnezi, voievozi, duci,

exercitând prerogative administrative, juridice şi militare – elemente constitutive ale

viitoarelor funcţii statale.

Obârşia slavă a unor termeni desemnând funcţii de conducere (cneaz, voievod) se

reduce la aspectul lingvistic şi nu pune la îndoială caracterul autohton ale acestor instituţii.

Astfel, în timp ce la slavi cneazul era sinonim cu principele (şef de stat), iar voievodul, cu

atribuţii militare, îi era subordonat, la români voievodul era mai mare peste o confederaţie de

cnezi. De asemenea, preluarea de către regalitatea ungară a instituţiei voievodatului în

Transilvania a fost o dovadă a preexistenţei românilor în raport cu venirea ungurilor, cât şi a

organizării lor politice proprii.

4.2.2. Ţările – formaţiuni statale incipiente

În secolele XI-XII populaţia romanică din răsăritul Europei cu structurile sale politice

şi religioase se găseau răspândite pe o mare întindere, din sudul Peninsulei balcanice până în

nordul arcului carpatic.

Uniunile de obşti numite vlahii de izvoarele narative străine, erau formaţiuni de

întindere şi putere variabile, modelate după cadrul geografic, adevărate fortăreţe naturale cu

funcţii vitale în supravieţuirea lor, conduse de cnezi, juzi, jupani.

Procesul de unificare a continuat progresiv, începând cu gruparea acestora în ţări

(terrae), cârmuite de voievozi (dux-duce, în izvoarele străine), pentru a se constitui, în final, în

state, conduse de domni (dominus).

Documente de cancelarie sau izvoare narative cum sunt: Gesta Hungarorum (Faptele

ungurilor) a notarului regal anonim – de unde şi numele de Anonymus (secolul X); Viaţa

Sfântului Gerard (secolul XI); Alexeiada Anei Comnena; Gesta Hunorum et Hungarorum,

cronică semnată de Simion de Keza; Diploma cavalerilor ioaniţi, emisă de cancelaria regelui

ungur în 1247, alte izvoare slave şi germane atestă existenţa unor astfel de formaţiuni cum

sunt:

În spaţiul intracarpatic şi Banat, la venirea ungurilor, românii erau organizaţi în

structuri politice, militare şi ecleziastice protostatale conduse de ducii Gelu,

Menumorut, Glad, Gila (Iuliu), Ahtum.

La sud de Carpaţi – Ţara Severinului, cnezatele lui Ioan şi Farcaş, voievodatele lui

Litovoi (cuprinzând şi Ţara Haţegului) şi Seneslau (stăpânind şi Ţara Făgăraşului).

Aceste ţări dispuneau de un remarcabil potenţial economic şi militar (oşti puternice de

călăreţi, pedestraşi şi arcaşi).

La răsărit de Carpaţi sunt menţionate Ţara Românilor (Wlahenland), Ţara Sipeniţului,

Codrii Cosminului, Câmpul lui Dragoş, ocolul Câmpulung ş.a..

În ţinutul dintre Dunăre şi Mare sunt atestaţi conducători ai unor formaţiuni locale:

Tatos, Satza, Seslav, Ţara Cărvunei.

În spaţiul balcanic, ţările vlahilor s-au unificat sub conducerea lui Petru şi Asan

constituind în secolul al XII–lea un puternic stat recunoscut de papalitate şi apoi de

Bizanţ.

4.2.3. Cristalizarea normelor juridice

Conceptul de lege.

Obştea sătească a reprezentat cadrul în care s-au conservat valorile morale

tradiţionale, completate cu norme juridice noi, numite de români lege, cu înţelesul de drept

nescris, dar având consensul unanim al întregii comunităţi.

La romani, lex însemna numai legea scrisă, impusă societăţii prin forţa de

constrângere a aparatului de stat. Când, sub forma codurilor scrise – pravile – din secolul

XVII-lea, norma scrisă a început să fie numită lege, vechiul drept nescris a devenit obiceiul

pământului.

Ortodoxia a influenţat profund conţinutul moral al conştiinţei românilor, făcând să se

nască legea creştină, cuprinsă în nomocanoane – legile bisericeşti.

Legea Ţării, Geneza

Geneza sistemului normativ tradiţional cu caracter consuetudinar nescris – Legea

Ţării sau obiceiul pământului a făcut obiectul unor opinii diverse: s-a vorbit de obârşia

tracică, romană, barbară – îndeosebi slavă, completată cu influenţe bizantine şi principii ale

moralei creştine. În realitate, acest sistem reprezintă o sinteză originală care reflectă însuşi

drumul etnogenezei românilor.

Drept (lege) şi dreptate. Dominaţia bizantină din secolele X-XIII în spaţiul

dunărean-maritim locuit de români nu a rămas fără urmări sub aspect politico juridic. Prezenţa

unui drept feudal constituit pe un fundament roman local, permis autohtonilor să vină în

contract nemijlocit cu dreptul bizantin, ceea ce face ca fenomenul receptării acestuia să

reflecte persistenţa tradiţiilor juridice romanice.

Puternicele influenţe ale dreptului bizantin asupra sistemului juridic românesc sunt,

aşa dar, fireşti atâta vreme cât normele sale erau ele însele de sorginte romanică. Un decret al

împăratului bizantin Alexios I Comnenul (secolul al XI-lea) stabilea dările pentru păşunat ale

vlahilor “după lege şi dreptate”, formulă întâlnită în mod curent şi în actele de mai târziu ale

judecăţii domneşti din Ţările Române.

Sorgintea ei trebuie căutată în principiul dreptului roman ars aequi et boni, ce exprimă

legătura dintre binele public şi echitate (nepărtinire); cu alte cuvinte, normele de drept trebuie

interpretate şi aplicate în conformitate cu principiile echităţii. De altfel, persistenţa ca organ

jurisdicţional a sfatului oamenilor buni şi bătrâni este dovada recunoaşterii autorităţii unei

instituţii ce exprima perfect concordanţa dintre Drept şi Dreptate.

Dreptul de proprietate s-a modelat după preponderanţa proprietăţii private. S-a

consacrat dreptul protimisis (preferinţa la cumpărare a pământului recunoscută rudelor şi

vecinilor) şi facultatea de răscumpărare a înstrăinărilor făcute cu nerespectarea regulilor

protimisului.

Statutul persoanelor a reflectat, la rândul său, procesul de stratificare socială şi

ierahizare politică. O categorie înstărită, deţinătoare de funcţii: juzi, jupani, cnezi, voievozi,

cu prerogative în distribuirea dreptăţii şi privilegiul de a fi judecaţi conform unei proceduri

speciale, exista alături de masa producătorilor liberi, meşteşugari, neguţători şi de persoanele

aservite – ţărani şerbi şi robi.

În conformitate cu aceste structuri s-a constituit un sistem statutar ce stabilea norme

de drept care reglementau privilegiile potentaţilor laici şi ecleziastici, precum şi obligaţiile

(îndatoririle) producătorilor liberi şi dependenţi.

Amplificarea schimburilor atestată de circulaţia monetară a stimulat realţiile

contractuale conform unor reguli juridice care indicau începuturile unui drept comercial.

4.2.4. Legea Ţării – creaţie originală românească

Originalitatea Legii ţării este indiscutabilă. Influenţele străine, îndeosebi slave, sunt

rezultatul existenţei unei instituţii asemănătoare şi se reduc mai cu seamă la terminologie (aşa

cum în perioada anterioară unii termeni latineşti au dublat pe cei de origine traco-dacă):

veteran, moş, mai apoi moşie de origine tracică – baştină de origine slavă, latinescul judex –

termenul slav voievod etc. – şi aceasta pentru că la venirea slavilor instituţiile româneşti erau

deja formate.

Având în vedere aria etnogenezei româneşti – mult mai largă decât actualul teritoriu al

României – Legea Ţării, numită Ius Valachicum în vlahiile sud-dunărene, în enclavele

româneşti din Galiţia polonă, din Ungaria şi statul Moravia Mare (Cehia de astăzi), şi Lex

olachorum în Transilvania şi Banat, aflate sub dominaţia coroanei ungare – a fost

recunoscută de autoritatea statală respectivă pentru teritoriile locuite compact de români,

coexistând cu statutul lor juridic oficial.

Deşi ţările românilor purtau denumiri diferite (Ţara Românească, Moldova,

Transilvania), îndeosebi din raţiunea de a fi mai bine localizate, Lega Ţării a avut un caracter

unitar. Ca şi limba vorbită, aceeaşi în fiecare ţară, ea reflecta unitatea etnică a tuturor

românilor.

Fiind “legea ţării”, deci a unui teritoriu locuit de o populaţie politiceşte organizată, ea

are implicit caracter teritorial şi nu personal, asemenea normelor populaţiilor migratoare.

Această trăsătură rezultă îndeosebi din reglementarea proprietăţii imobiliare, în primul rând a

pământului. Acesta era riguros hotărnicit, fie că era vorba de cel obştesc sau personal.

Normele existente prevedeau proceduri speciale pentru delimitarea şi apărarea hotarelor cât şi

pentru rezolvarea conflictelor rezultate din încălcarea lor. Or, toate acestea erau indicii de

viaţă sedentară tradiţională ale românilor cât şi a unei proprietăţi stabile.


Cuvinte-cheie

Vlahi, juzi, cnezi, lege, drept de protimisis, caracter unitar


Ce carater avea Legea Ţării?

Ce reprezintă dreptul de protimisis?

Ce reprezintă nomocanoanele ?


1. La ce se referea termenul de ius valachicum?

a. dreptul valahilor, legea ţării, obiceiul pământului; b. numai norme din domeniul dreptului public; c. numai norme din domeniul dreptului privat referitoare la raporturile agrare;

2. Ce trăsături avea legea tării?

a

. unitară din punct de vedere geografic;

b

. unitară din punct de vedere social;

c

. ambele enunţate, inclusiv-completă, elastică, receptivă, originală şi rezistentă în

timp;

3. Principalul izvor de drept în evul mediu în Tărilor Române a fost:

a

. cutuma;

b

. legea;

c

. Legea tării;




2005, Bucureşti.






Bucureşti, 2003


STATUL ŞI PRINCIPALELE SALE INSTITUŢII ÎN PERIOADA

MEDIEVALĂ



instituţiile politice

organizarea militară

biserica

organizarea administrativ-teritorială

organizarea fiscală


5.2.1. Instituţiile politice

Puterea centrală era personificată de DOMN în Ţara Românească şi Moldova,

şi de VOIEVOD în Transilvania şi din 1541 s-a numit PRINCIPE, când

Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomană.

Titlul de DOMN a fost deţinut pentru prima oară de Basarab I (Ţara

Românească) şi Bogdan I (Moldova)

Domnul exercita atrubuţii ale puterii executive, legislative şi judecătoreşti

Domnul era socotit unsul lui Dumnezeu (venind de la ritualul ungerii cu mir de

către mitropolit) şi astfel devenea stăpânitor deplin al ţării şi al supuşilor săi.

În calitatea de şef al statului, domnul avea următoarele atribuţii:

1) hotăra întreaga organizare administrativă a ţării

2) confirma pe dregători şi capii bisericii (conferea titluri)

3) convoca sfatul domnesc

4) bătea monedă

5) încheia tratate

6) declara starea de război şi de pace

7) primea şi acredita ambasadorii

Ca şef al puterii executive, domnul emitea porunci verbal sau scrise prin : cărţi

de poruncă, pitace, hrisoave sau cărţi de judecată.

În calitate de mare voievod, domnul era comandantul suprem al armatei (oştirii).

Din sec. XV acesta dispunea de o armată proprie numită OASTEA CEA MICĂ

condusă de dregători (nobili) cu atribuţii militare.

În activitatea de legiferare, domnul era unicul legiuitor, acest drept exercitându-

se direct, prin emiterea de HRISOAVE, care erau acte normative prin care se

stabileau, în special, drepturile de proprietate.

În actul de legiferare domnul consulta, de obicei, sfatul domnesc şi chiar adunarea

stărilor.

El putea modifica oricând obiceiul pământului sau pravilele deja existente

Ca judecător suprem domnul reprezenta instanţa supremă de apel, când nu

judeca în primă instanţă, iar hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de

atac, doar el singur putând să revină asupra hotărârilor sale.

Sistemul succesiunii la tron era electiv-ereditar (electiv – bazat pe alegeri).

Tradiţia impunea ca pretendenţii la tron să aparţină vechilor familii domneşti, dar

erau aleşi de adunarea ţării. Ereditatea se exercita prin descendenţă directă sau

colaterală pe linie masculină: fii, fraţi, veri etc. La succesiunea tronului aveau

acces atât fiii legitimi cât şi cei nelegitimi, aşa cum a fost Petru Rareş, fiul natural

al lui Ştefan cel Mare.

Procedura alegerii consta în 2 ceremonii: INVESTITURA bisericească a ungerii

cu mir, care îi conferea domnului calitatea de MONARH AUTOCRAT

(conducător de stat cu puteri absolute) şi ÎNCORONAREA după ritualul vechi

bizantin, ceremonie care avea loc la înscăunare şi care s-a păstrat până târziu, în

secolul XIX.

Procedura electiv-ereditară a suferit modificări în secolul XVI, când turcii au

anulat alegerea domnului pe viaţă, instituind întărirea periodică a domniei de către

Poartă, şi când orice mare boier a început să aibă acces la tron

Când domnul era minor, când lipsea de la scaun, prerogativele domniei erau

preluate vremelnic de LOCŢIITORII DOMNEŞTI (SAU REGENŢA ÎN CAZUL

DOMNULUI MINOR)

Din a doua jumătate a secolului XVI, când s-a instaurat dominaţia otomană, la

mazilirea domnului de către Poartă, tronul devenea vacant, iar divanul alegea o

LOCOTENENŢĂ până la înscăunarea noului domn. Membrii acestui organ

colegial se numeau ISPRAVNICI sau CAIMACAMI

Însemnele puterii domneşti erau: HLAMIDA (mantia), buzduganul, spada, steagul

şi pecetea.

Referindu-ne la Transilvania, în pofida politicii de integrare a regilor unguri,

voievozii Transilvaniei au dispus de largi prerogative care confereau ţării

(voievodatului) o largă autonomie. Chiar şi după cucerire, Transilvania a rămas un

adevărat REGNUM – în sensul de existenţă suverană a statului, stat de sine

stătător: REGNUM TRANSILVANIAE, distinct de REGNUM HUNGARIAE.

Voievodul Transilvaniei exercita prerogative similare domnilor din ŢR şi

Moldova, doar competenţa sa administrativă era limitată de autonomia comitatelor

şi a scaunelor, de privilegiile bisericii catolice şi de subordonarea faţă de regele

Ungariei.

După transformarea în principat sub autoritatea otomană, principele era ales de

DIETĂ şi confirmat de sultan.

Ca forme de guvernământ s-au impus 2 regimuri politice: REGIMUL DOMNESC

SAU VOIEVODAL – cu un aparat administrativ central subordonat domnului şi

REGIMUL NOBILIAR, caracterizat prin rolul privilegiat al marii boierimi în

conducerea ţării, prin controlul domniei în temeiul principiului HABEAS

CORPUS (traducere latina să ai corpul liber) - însemnând respectarea libertăţilor

nobiliare şi a unor PACTA ET CONVENTA impuse domniei.

Sfatul domnesc a luat fiinţă încă de la începutul constituirii statale

româneşti, fiind alcătuit iniţial din toţi marii boieri şi reprezentanţi ai

clerului înalt, ca mai apoi să fie format numai din boerii deţinători de

dregătorii. Prin tradiţie numărul era de 12

După ocuparea otomană termenul de SFAT este înlocuit de termenul de

DIVAN, având o componenţă mai largă.

Sfatul domnesc avea următoarele atribuţii: întărea daniile domneşti şi

acorda imunităţi, participa la judecarea proceselor civile şi penale, garanta

respectarea tratatelor încheiate cu alte state, era consultat în problemele de

ordin financiar, bisericesc (alegerea ierarhilor bisericii, înfiinţarea de

eparhii) şi de ordin militar.

Dregătorii erau înalţi demnitari ai statului, numiţi şi revocaţi de domn sau voievod,

cărora de jurau credinţă.

Sistemul dregătoriilor – aparatul central de stat - s-a cristalizat în ŢR şi Moldova în

timpul lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun

Marii dregători exercitau atribuţii pe plan administrativ, judiciar şi militar

MARELE VORNIC – avea atribuţii în sistemul judecătoresc

MARELE LOGOFĂT – era şeful cancelariei domneşti şi purtătorul marelui sigiliu. El

putea judeca şi pricini, cu competenţă specială spre stăpânirea de pământ şi de

hotărnicii.

MARELE VISTIER – avea grijă de tezaurul ţării, de repartizarea şi încasarea dărilor

MARELE POSTELNIC – coordona relaţiile cu alte statele, având competenţa şi în

traduceri

MARELE SPĂTAR – era purtătorul de spadă şi al buzduganului domnesc la

ceremonii şi era comandantul oştirii în lipsa domnului.

În Moldova cu precădere, un rol militar important revenea HATMANULUI ŞI

PÂRCĂLABULUI – aceştia erau comandanţii cetăţilor.

MARELE ARMAŞ se îngrijea de ordinea publică. Atribuţia sa principală era să

prindă, să cerceteze şi să întemniţeze vinovaţii de infracţiuni.

Principalii dregători ai curţii domneşti erau: MARELE PAHARNIC (SE OCUPA DE

PIVNIŢE), MARELE STOLNIC (SE OCUPA DE CĂMĂRILE DOMNEŞTI) şi

MARELE COMIS cel ce se ocupa de grajduri.

În Ţara Românească un rol aparte a revenit BĂNIEI CRAIOVEI. BANUL (mai întâi

de Severin apoi al întregii Oltenii), deţinea de la sfârşitul secolul XV prima poziţie

ierarhică duă domn, cu importante atribuţii administrative şi judecătoreşti. În Moldova

funcţia echivalentă a fost aceea de PORTAR (PORTARUL SUCEVEI)

Până la reforma lui Constantin Mavrocordat din secolul XVIII, dregătorii nu erau

retribuiţi, ci răsplătiţi cu mila domnească şi beneficiind de sistemul tradiţional al veniturilor

din slujba, ceea ce , normal, înlesnea venalitatea şi corupţia.

5.2.2. Organizarea militară. Biserica

Armata Ţărilor Române era constituită din oastea cea mare şi oastea cea mică (armata

permanentă a domnului).

Menţionată în documentele Ţării Româneşti la începutul secolului al XV-lea, în vremea

domniei lui Mircea cel Bătrân, oastea cea mare a cunoscut apogeul în timpul lui Ştefan cel

Mare, domnul Moldovei, în a doua jumătate a acestui veac. Având ca principal rezervor

ţărănimea liberă, oastea cea mare putea atinge un efectiv de 40.000 – 50.000 de luptători

reprezentând, prin număr, combativitate şi motivaţie structuri militare fără egal în Europa

creştină, raportate la potenţialul demografic al statelor. Astfel, principii români au purtat

bătălii de apărare cu Regatul Ungariei, Regatul Poloniei şi Imperiul otoman, unele cu efecte

hotărâtoare pentru salvagardarea statalităţii româneşti şi pentru soarta Europei răsăritene.

Agravarea dominaţiei otomane, interesată în slăbirea capacităţii de apărare a

principatelor vasale, precum şi schimbările intervenite în organizarea şi dotarea armatelor cu

arme de foc, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au determinat declinul acestei

instituţii.

Oastea cea mică (armata permanentă a domnitorului), era alcătuită din curteni

(steagurile recrutate din rândurile micii boierimi), slujitorii domneşti (dorobanţi şi călăraşi) şi

mercenari.

Biserica a reprezentat o instituţie fundamentală a statului medieval. Ortodoxia a

zăgăzuit prozeletismul catolic apărând, implicit, independenţa statală faţă de regatele vecine şi

a sprijinit lupta antiotomană. Biserica ortodoxă a reprezentat, totodată, un focar de cultură,

contribuind în mod esenţial la menţinerea unităţii spirituale a tuturor românilor.

În 1359 şi 1401 în timpul lui Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun au fost întemeiate

Mitropolia Ungro-Vlahiei, care-şi exercita jurisdicţiunea ecleziastică şi asupra ortodocşilor

din Transilvania, şi Mitropolia Moldovei, cu reşedinţele la Argeş şi, respectiv, Suceava,

dependente de Patriarhia ecumenică de la Constantinopol. Aceste evenimente au fost urmate

de organizarea ierarhică a bisericii. Aşezămintele bisericeşti - mitropoliile, episcopiile,

mănăstirile şi bisericile – aveau în frunte mitropoliţi, episcopi, protopopi, egumeni şi preoţi.

Mitropolitul ţării deţinea largi prerogative: era locţiitor al domnului în caz de vacanţă a

tronului şi primul său sfetnic, conducea soliile externe, lua parte le promulgare actelor

legislative ale statului, avea atribuţii judecătoreşti.

Biserica se afla sub autoritatea domnului care confirma în funcţii pe mitropoliţi şi

episcopi. Dreptul canonic (ansamblu de norme religioase) a avut la bază nomocanoanele

bizantine, care au servit la reglementarea juridică a vieţii ecleziastice, dar şi la judecarea

mirenilor.

Potrivit normelor nomocanonice, biserica judeca pe clerici, dar şi pricini referitoare la

dreptul de familie: înrudirea, adulterul, divorţul, moştenirea, filiaţia.

În Transilvania biserica catolică, deţinătoare de privilegii şi imunităţii, a uzurpat

poziţiile şi drepturile ortodoxiei – confesiune pusă în afara legii prin decretele din 1366 ale

regelui ungur Ludovic I. În acelaşi timp, dreptul de a percepe dări s-a extins şi asupra

populaţiei ortodoxe. Şi în perioada Principatului (1541-1699), biserica oficială a rămas cea

catolică; confesiunile calvină, luterană şi unitariană au fost recunoscute ca religii recepte

(oficial recunoscute), iar ortodoxia a avut statutul de tolerată, asemenea întregii naţii

româneşti.

5.2.3. Organizarea administrativ-teritorială. Unităţi teritoriale, regionale şi locale

Obârşia subdiviziunilor administrative a fost vechea structură a uniunilor de obşti. Ţara

Românească era organizată în judeţe iar Moldova în ţinuturi. Denumirea de judeţ a derivat de

la judicium (instanţa de judecată) – dovadă a importanţei componentei actului de justiţie a

vechilor formaţiuni politice.

Din secolul al XVI-lea, o dată cu consolidarea aparatului central de stat, dregătorii locali

aleşi de comunitate au fost dublaţi de slujitori domneşti, pentru a cunoaşte apoi un proces de

contopire în funcţii cum erau cele de judeţi, vornici, pârcălabi.

În Transilvania districtele româneşti au rezultata din vechile cnezate din secolul al XIII-

lea, conduse de voievozi, cnezi, juzi, conform obiceiului pământului (vechiul drept

românesc). Scaunele săseşti şi secuieşti s-au organizat după modelul districtelor, iar

denumirea lor provine de la vechile scaune de judecată ale românilor; câte o universitate

(adunare teritorială şi politică) a saşilor şi secuilor aveau în frunte un comite numit de rege,

dar aflat de fapt sub autoritatea voievodului, aspect care ilustra larga lor autonomie.

Comitatele regale şi nobiliare au fost expresia voinţei regalităţii de a încadra Transilvania

organizării de stat maghiare, fără a reuşi să elimine, aşa cum s-a afirmat, structurile

tradiţionale româneşti, mai vechi şi caracterizate prin trăinicie. Comitatele erau conduse de un

comite, numit de rege sau de voievod şi avea o adunare proprie a nobilimii

În linii mari, organizarea local-teritorială a Transilvania din epoca Voievodatului s-a

menţinut şi în perioada Principatului şi a stăpânirii habsburgice, până la reformele împăratului

Iosif al II-lea.

Târguri şi oraşe. Târgurile şi oraşele constituiau comunităţi privilegiate închise, al căror

statut le conferea o oarecare autonomie.

Administraţia orăşenească, aproape identică în Ţara Românească şi Moldova, se

caracteriza prin coexistenţa a două categorii de organe administrative: cele alese de

comunitate: şoltuzul şi pârgarul, şi cele numite de domn sau de stăpânul domeniului: vornicul

şi pârcălabul. Toţi aceştia au avut încă din primele timpuri, dreptul de judecată în unele

pricini, civile sau penale, ale orăşenilor din vatra şi hotarul târgului. O adunare generală a

orăşenilor se întrunea periodic pentru a lua decizii.

În Transilvania oraşele dispuneau de o largă autonomie, ceea ce reflectă statutul stărilor

privilegiate care le populau. Un jude (magister civium) şi un consiliu municipal (sfat

orăşenesc alcătuit din 12 juraţi recrutaţi din rândul locuitorilor înstăriţi) erau organele

conducătoare alese de orăşeni.

Satul. Satele libere de moşneni în Ţara Românească şi răzeşi în Moldova erau cârmuite

de obşte cu care adesea se identificau. Dispunând de autonomie, domnul exercita asupra lor

numai o autoritate de drept public.

Organul colectiv de conducere a obştei libere era sfatul oamenilor buni şi bătrâni cu

largi competenţe privind patrimoniul satului, judecarea pricinilor civile şi penale.

Satele aservite erau domneşti, bisericeşti şi mănăstireşti, în care administraţia şi justiţia

se aflau sub autoritatea unor dregători publici, a boierilor proprietari de sate şi a egumenilor

aşezămintelor ortodoxe.

Organizarea administrativă a satului transilvan a purtat pecetea vechii organizări a

obştii săteşti a românilor. În fruntea comunităţii săteşti se aflau juzii şi cnezii, ce dispuneau de

atribuţii administrative, fiscale, de a judeca pricini mărunte – atribuţii întărite de rege, voievod

sau principe


Cuvinte-cheie

Domn, voievod, hrisoave, locţiitor domnesc, ispravnic de scaun, caimacam, congregaţii

nobiliare, divan, hatman, mare vornic, mare spătar, pârcălab, mare comis, drept canonic,

religii recepte, şoltuz, sate aservite, dijma, zeciuiala, nona.


Care sunt principalele instituţii ale statului în această perioadă?

Ce atribuţii avea domnul în calitate de reprezentant al puterii centrale?

Explicaţi cum era organizat Sfatul domnesc.

Prin ce se caracterizează organizarea armatei în această perioadă?

Prin ce se caracterizează organizarea administrativ-teritorială în această perioadă?


1. Cu ce a fost inlocuita regenta in statele feudale romanesti, incepand cu a doua

jumatate a secolului al XVI-lea ?

a a. locotenenţa domnească

b b. Sfatul domnesc

c c. Adunarea stărilor privilegiate

2. Ce a devenit Transilvania in anul 1541 ?

a a. principat autonom sub suzeranitatea habsburgica ;

b. principat autonom sub suzeranitatea Imperiului otoman

c

.

c. provincie autonom sub suzeranitatea maghiara ;

3. Cui a apartinut conducerea politica centrala a Transilvaniei, in perioada cat s-a aflat

sub stăpânirea Ungariei?

a a. principelui;

b b. guvernatorului ;

c. voievodului

c




2005, Bucureşti.






Bucureşti, 2003


INSTITUŢIILE DE DREPT ÎN EVUL MEDIU ROMÂNESC

(SEC. XV-SEC XVII)



statul persoanelor, rudenia, familia

dreptul de proprietate

succesiune

forme şi modalităţi de dobândire a dreptului de proprietate

hotărnicia şi evidenţa proprietăţii funciare


6.2.1.Persoanele, rudenia, familia

a. Statutul persoanelor

Termenul de persoană nu figurează în izvoarele dreptului românesc din evul mediu.

Pentru a reda în limba română sensul termenului latin PERSONA, autorii pravilelor din

secolul XVII au folosit cuvântul OM, cu înţeles de persoană fizică, definită ca subiect de

drepturi şi obligaţii începând de la naştere până la deces.

Bineînţeles că exista şi persoana juridică – adică asociaţii cu patrimoniu propriu,

ocrotite în vederea exercitării drepturilor şi obligaţiilor membrilor săi.

Calificativul esenţial de identificare personală a omului era numele, dobândit prin

filiaţia legitimă sau prin adopţie.

Numele dublu ( prenumele şi patronimicul- numele de familie) apare începând din

secolul XV, înlocuind treptat numele unic.

Numele oamenilor s-a aflat într-o strânsă condiţionare cu locul naşterii şi domiciliul

lor, acestea fiind elemente esenţiale ale identităţii şi definirii capacităţii juridice a persoanelor

fizice.

Capacitatea de exerciţiu a drepturilor şi obligaţiilor era recunoscută tuturor oamenilor

liberi, dar într-o proporţie inegală, conform poziţiei lor sociale. Deci, inegalitatea subiecţilor

de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului medieval românesc, astfel cu cât rangul era

mai înalt, cu atât persoana se bucura de mai multe drepturi.

Capacitatea juridică s-a diferenţiat şi după criteriul confesional, astfel în Transilvania

apartenenţa românilor la ortodoxism a avut ca efect eliminarea lor din stările privilegiate.

Legea Ţării a rezervat străinilor un statut juridic definit prin toleranţă, mai ales dacă

erau creştini.

Capacitatea de exercitare a drepturilor nu era egal repartizată persoanelor fizice, vârsta

şi sexul au fost elemente de natură să atragă incapacităţi temporare sau definitive de exerciţiu.

VÂRSTA

Potrivit pravilelor din secolul al XVII-lea, majoratul se socotea de la vârsta de 25 de

ani, persoana având toate drepturile de a face tot lucrul. Bătrânii se bucurau conform tradiţiei

de prestigiu în comunitate – a se vedea rolul major al Sfatului oamenilor buni şi bătrâni.

În Transilvania existau 3 categorii de vârstă: impubertatea, pubertatea şi majoratul –

24 pentru băieţi şi 16 pentru fete.

SEXUL

Pravilele din acest secol au consacrat poziţia inferioară a femeii în exercitarea

drepturilor.

TUTELA minorilor era încredinţată rudelor celor mai apropiate: părinţi, bunici, fraţi

mai mari, legea stabilind şi îndatoririle tutorelui faţă de minori, orfani.

ACTELE DE STARE CIVILĂ

Starea civilă includea date privind naşterea, căsătoria şi decesul persoanelor fizice.

Până în epoca modernă, întocmirea actelor de stare civilă şi a registrelor de evidenţă a

acestora a fost o atribuţie a bisericii, care avea competenţa de a oficia botezul, căsătoria şi

înmormântarea – ca şi în zilele noastre.

b. Rudenia

Aceasta reprezenta o relaţie specială între persoane exprimând fie o legătură biologică

– şi aici vorbim de RUDENIA NATURALĂ - DE SÂNGE, fie RUDENIA PRIN ALIANŢĂ

ŞI CEA SPIRITUALĂ

1. RUDENIA NATURALĂ (DE SÂNGE) se stabilea după tată, pe linie directă

(ascendenţi şi descendenţi) şi colaterală, după numărul generaţiilor până la gradul al

şaptelea în dreptul popular şi al optulea în dreptul scris. Astfel, s-au impus şi anumite

interdicţii la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge, întărite de biserica.

2. RUDENIA PRIN ALIANŢĂ avea la bază căsătoria. În vechea familie românească,

patriarhală, femeia lua denumirea după şot şi domiciliul acestuia. O formă

caracteristică de origine geto-dacă, a fost CONSIMŢĂMÂNTUL LIBER AL tinerilor,

concretizat prin practici precum VEDEREA ÎN FIINŢĂ şi URMAREA DE VORBĂ,

care normal ajutau acestora să se cunoască mai bine, aceasta cu deosebire de unele

legiuri bizantine care dădeau numai părinţilor dreptul de a decide.

3. RUDENIA SPIRITUALĂ rezulta din botez, între naşi şi fini, şi implica îndatoriri

reciproce.

4. Alte forme de rudenie sunt cele derivate din ÎNFIERE (ADOPŢIUNEA SAU

LUAREA DE SUFLET), cu consimţământul părinţilor. Copilul adoptat avea aceleaşi

drepturi ca şi copiii naturali.

c. Familia

La baza familiei stătea căsătoria. Dreptul medieval scris nu a cunoscut un contract de

căsătorie în adevăratul înţeles al cuvântului – la oficierea căsătoriei nu se încheia un act scris.

Aceasta începea cu LOGODNA, după obiceiul peţitului, şi se încheia cu ceremonialul

de nuntă, precedat de cununia religioasă unde mirii îşi jurau credinţă şi primeau

binecuvântarea bisericii.

În sistemul popular, dar cu forme mai accentuate în Transilvania, puterea părintească

avea forme absolute. Tocmai de aceea, o variantă a căsătoriei a fost aceea făcută cu fuga, prin

răpirea fetei, dar numai cu consimţământul ei, pentru a forţa încuviinţarea părinţilor.

Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de sânge până la un anumit grad, din

deosebirile de confesiune, din minoriat, legea însă îngăduind unele dispense.

În familie raporturile dintre soţi erau dominate, atât în dreptul canonic cât şi cel laic,

de inegalitatea dintre sexe, femeia având un statut inferior.

Dota sau zestrea a fost iniţial o obligaţie a viitorilor soţi, ca mai apoi să devină o

obligaţie exclusivă a femeii. Foile de zestre au apărut abia în secolul al XVII-lea, de când

părinţii fetei au început să-şi asigure măsuri juridice de protecţie a integrităţii dotei.

Căsătoria se putea desface prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ. Conform

dreptului scris ( mai puţin în Transilvania la populaţia catolică), divorţul era cerut atât de către

bărbat cât şi de femeie, în temeiul unei cărţi de despărţire. În această situaţie se proceda la

împărţirea bunurilor.

Recăsătoria nu era posibilă decât în lipsa copiilor minori iar după legea scrisă după

trecerea termenului de văduvie – VIDUITATE.

Nu se îngăduiau mai mult de 3 căsătorii succesive

Dreptul medieval românesc a admis şi situaţia MORŢII PREZUMATE a soţului.

( situaţia în care soţul care părăsea domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă sau care se

afla în captivitate, nu comunica timp de 5 ani cu soţul rămas acasă). În aceste cazuri se

permitea recăsătorirea celui ce dovedea cu martori moartea prezumtivă a celui absent.

6.2.2. Proprietatea şi succesiunea

Dreptul de proprietate a cunoscut o diferenţiere fundamentală între bunurile

mobiliare şi imobiliare

Diferenţierea bunurilor imobiliare după titulari a creat următoarele categorii:

a. PROPRIETATEA TĂRĂNEASCĂ corespundea obştilor libere sau aservite

Dreptul de proprietate în obştea liberă avea un caracter mixt: în devălmăşie şi

personală. (devălmăşia era forma de stăpânire în comun a pământului din hotarul satului)

Dreptul de stăpânire personală privea pământul desprins din devălmăşie prin

desţelenire şi defrişare pentru a obţine vatra de casă, ogorul, grădina, via, vadul de moară

etc, dar mai cu seamă câmpul sau ţarina reprezentând pământul de arat denumit şi

DELNIŢĂ, OCINĂ SAU MOŞIE. Acesta era transmis ereditar.

Dreptul de proprietate în obştea aservită aparţinea stăpânului feudal. Ţăranii

aserviţi dispuneau doar de casa unde locuiau, grădina şi via, de vite şi de uneltele lor.

b. PROPRIETATEA DOMNEASCĂ ŞI PROPRIETATEA REGALĂ

În Ţara Românească şi Moldova proprietatea domnească cuprindea pământurile

care nu aparţineau particularilor, terenurile pustii, moştenirile vacante rămase de la cei

decedaţi fără moştenitori, precum şi bunurile confiscate pentru HICLENIE (PENTRU

TRĂDARE)

Din secolul XV a început să se producă distincţia între DOMENIUL STATULUI –

VISTERIA – şi DOMENIUL DOMNESC – CĂMARA DOMNULUI, deşi a persistat o

confuzie a acestor termeni până în secolul XVIII. Domeniul domnesc era scutit de

obligaţiile funciare.

c. PROPRIETATEA FEUDALILOR LAICI provenea din moştenire, din actele dintre

vii, din donaţii, condiţionate de loialitatea faţă de suveran, putând fi, deci, confiscate

în caz de trădare. În timp, toate acestea au devenit proprietate ereditară, aceasta fiind

numită printr-un hrisov domnesc – OHABĂ ÎN ŢR şi URIC ÎN MOLDOVA. Si

această proprietate era scutită de sarcini fiscale.

În Transilvania au existat moşiile donative, atribuite de rege pentru diverse

servicii, fiind iniţial folosite temporar, apoi au devenit feude ereditare.

d. PROPRIETATEA BISERICEASCĂ aparţinea episcopiilor, parohiilor, mănăstirilor

şi provenea îndeseobi din daniile mirenilor

e. PROPRIETATEA URBANĂ. Comunităţile urbane dispuneau de un drept de

proprietate asupra vetrei oraşului şi teritoriul din hotarul târgului. Şi aici dreptul de

proprietate avea un caracter mixt: drept de proprietate obştească şi dreptul de

proprietate personal. (proprietate privată)


Cuvinte-cheie

Persoană fizică, persoană juridică, drept de împământenire, instituţia oamenilor buni şi

bătrâni, rudenie naturală, rudenie prin alianţă, înfrăţire, putere părintească, carte de despărţire,

obşte liberă, obşte aservită, cămara domnului, ohabă, visterie, uric, moşii donative,

primogenitură.


Care este statutul persoanelor în această perioadă?

Prin ce se caracterizează instituţia familiei în această perioadă?

Care era regimul bunurilor în această perioadă?

Care erau modalităţile de dobândire a proprietăţii?

Ce tipuri de contracte sunt specifice acestei perioade?


1. Ce forme imbraca rudenia in perioada feudala, in Ţarile Romane ?

a a. rudenia dupa mama, rudenia dupa casatorie ;

b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă, rudenia spirituală (prin

botez), rudenia prin înfraţire şi înfiere

c c. rudenia prin adoptiune fara consimtamantul parintilor, rudenia intre nasi

si fini ;

2. În feudalism, dreptul de proprietate, la romani, s-a caracterizat prin limitari,

complexitate, suprapunere si diversificarea proprietatilor dupa titulari, ceea ce a dus la crearea

mai multor categorii. Care sunt acestea ?

a a. proprietatea domneasca, proprietatea ţărănească, proprietatea funciar

urbana ;

b b. proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericeasca;

c. proprietatea domneasca, proprietatea ţărănească, proprietatea funciar

urbana , proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericeasca

c

3. În perioada feudala, in Ţarile Romane, casatoria nu se incheia printr-un act scris. De

ce era precedata ea ?

a a. logodna contractată, de obicei, cu prilejul peţitului

b b. ceremonialul de nunta ;

c c. cununia religioasa, ocazie cu care tinerii jurau credinta;




2005, Bucureşti.






Bucureşti, 2003

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ – SEC. XV- XVII

trăsăturile justiţiei medievale

instanţele de judecată specifice perioadei

procedura de judecată

infracţiuni şi pedepse

Organizarea judecătorească

Multă vreme nu s-a cunoscut separaţia puterilor în stat, abia la începutul

secolului XIX Regulamentele Organice vor delimita atribuţiile puterilor în stat.

O altă trăsătură a justiţiei medievale a fost confuzia dintre JURISDICŢIA

civilă şi cea penală, care a început să ia sfârşit odată cu crearea departamentelor

criminaliceşti.

Un mare neajuns resimţit în numeroase domenii a fost INEXISTENŢA

AUTORITĂŢII LUCRULUI JUDECAT, prin practica reluării unei cauze odată

cu schimbarea domnului

Instanţele de judecată

În Ţara Românească şi Moldova competenţa judecătorească revenea

domnului, divanului domnesc, organelor de justiţie orăşenească, stăpânului

feudal, instanţelor obştilor săteşti libere, precum şi bisericii pentru dogmele şi

canoanele clerului.

Domnia delega, datorită numărului mare de locuitori şi implicit de cauze,

unor dregători dreptul de judecată: BANULUI şi VORNICULUI precum şi

conducătorilor judeţelor şi ţinuturilor – părcălabii, şoltuzii şi pârgarilor.

Privind justiţia ecleziastică, pravilele secolelor XVII-XVIII consacrau

atât separarea cât şi cooperarea dintre aceasta şi justiţia laică.

În Transilvania instanţele de judecată au cunoscut particularităţi în

funcţie de schimbarea statutului ţării.

În perioada Voievodatului (1176-1540) au existat următoarele structuri:

1. Instanţele domeniale- prin care feudalii îşi exercitau jurisdicţia senorială

asupra ţăranilor de pe domeniilor lor.

2. Instanţele comitatelor -superioare celor domeniale- acestea judecau

apelurile împotriva hotărârilor luate de cele domeniale

3. Instanţele orăşeneşti – conduse de un jude asistat de obicei de 10-12

juraţi

4. Instanţele ecleziastice-pentru judecarea clericilor

5. Instanţa voievodală – scaunul de judecată a voievodului şi vicelui care

reprezenta forul cel mai înalt de justiţie al ţării

6. Curtea regală – instanţa supremă care judeca în ultimă instanţă pricinile

venite de la instanţele inferioare

În perioada Pricipatului (1541-1699) conducerea supremă în materie

judecătoreacă revenea principelui, asistat de un iudex curiae-demnitar

corespunzător ca funcţie vornicului din ŢR şi Moldova. Acesta îşi exercita acest

drept printr-un organ numit Tabla principelui, prezidat de PRIMARIUM IUDEX

şi era alcătuit din juraţi nobili.

Procedura de judecată

În documentele vremii, judecata apărea şi sub denumirea de pricină sau

gâlceavă. Reclamantul de numea pârât, prigonitor iar pârâtul era numit prigonit,

învinuit.

Cererea pentru chemarea în judecată era adresată, în general domnului,

printr-o plângere orală sau scrisă (pâră sau jalbă).

Divanul fixa un termen de judecată – soroc – la care asculta susţinerea

părţilor, administra probele şi proceda la judecată.

Dacă împricinatul nu se prezenta la termen, putea fi adus cu ajutorul forţei

publice, iar în Transilvania pârâtul primea o citaţie, iar neprezentarea era

sancţionată cu o amendă.

Mijloacele de probaţiune erau: mărturisirea şi jurământul pe Evanghelie a

împricinatului, depoziţiile martorilor, blestemul şi cartea de blestem – afurisenia

.

Un mijloc important de probaţiune erau înscrisurile oficiale sau

particulare prezentate de împricinat: cărţi, hrisoavele, urice si zapisele.

O probă importantă cu caracter pur juridic, atât în cauzele penale cât şi în

cele civile a fost mărturisirea unui fapt, sau recunoaşterea unui drept. În civil,

aceasta scutea de alte probe, iar în penal scutea de tortură.

Tortura, ca metoda de constrângere, pentru mărturisirea vinei, a fost

curent folosită în procedura penală medievală în toate cele 3 ţări româneşti.

Proceduri speciale

Ordaliile sau judecata lui Dumnezeu (practici atestate în Transilvania încă

din feudalismul timpuriu) se aplicau sub forma purtării în mâini a fierului înroşit

în foc. Aceste practici nu au fost recunoscute de către dreptul scris oficial din

Ţara Românească şi Moldova

În toate cele 3 ţări româneşti s-a recurs la JURĂMÂNT ca mijloc de

probaţiune, sub forma jurătorilor tocmelnici şi a cojurătorlor adeveritori

O altă procedură cu caracter probatoriu în procesele legate de pământ, de

hotărnicie, la care se recurgea în lipsa unor dovezi sigure, a fost jurământul cu

brazda în cap – care era o practică străveche, simbolizând judecata dreaptă a

pământului ca divinitate.

Infracţiuni şi pedepse

Infracţiunea a purtat diferite denumiri: faptă rea, păcat, vină. Răspunderea

penală era personală şi colectivă

Răspunderea colectivă sau solidară a obştii rezultă din obligaţia acesteia

de a descoperi, a prinde şi sancţiona pe infractori. În caz de nereusită, plătea o

gloabă – DEŞEGUBINĂ sau NĂPASTĂ

Infracţiunile erau clasificate după gravitatea lor astfel:

Infracţiuni împotriva ordinei publice:

HICLENIA, HAINIA sau înalta trădare, comisă de boier faţă de domn

OSLUHUL- neascultarea poruncilor domnului

CAPUZĂNIA – falsificarea monedei, baterea monedei fiind un monopol

al domniei

Toate aceastea se pedepseau cu moartea şi confiscarea averii

Infracţiuni împotriva persoanei:

OMORUL - moartea de om – era i vină gravă şi se pedepsea cu moartea,

mutilarea, închisoarea, surghiunul, gloaba sau plata capului constând în

răscumpărarea vinei de de rudele victimei

PARICIDUL - uciderea părinţilor, fraţilor sau soţului-soţiei. Pedeapsa

tradiţională era moartea prin ardere de viu

Răpirea, lovirea, insulta(sudalma sau ocara) se pedepseau cu gloaba şi

bătaia.

Infracţiuni împotriva proprietăţii

TÂLHĂRIA – furtul însoţit de violenţă – era pedepsită cu moartea prin

spânzurare

FURTUL – se pedepsea cu ocna, bătaia, mutilarea sau deşegubina pentru

furtul simplu

Infracţiuni împotriva familiei

VIOLUL şi RĂPIREA DE FECIOARE erau fapte foarte grave, fiind

adeseori judecate de către domn, dar vina aceasta era răscumpărată prin gloabă,

ca sursă de venit a visteriei.

SEDUCŢIA- ademenirea- era pedepsită mai uşor

DESFRÂNAREA – curvia – relaţiile sexuale înafara căsătoriei

INCESTUL - amestecul de sânge şi PREACURVIA – adulterul erau

tratate de lege în mod deosebit faţă de CONCUBINAJ – acesta era privit ca o

căsătorie de facto, la periferia moralei, dar nu imorală. Incestul şi adulterul erau

pedepsite atât de dreptul laic cât şi de cel canonic prin diferite pedepse: moartea,

pierderea zestrei fetei în favoarea soţului înşelat, dar cel mai adesea cu o gloabă

mare

Infracţiuni împotriva justiţiei

JURĂMÂNTUL MINCINOS – mărturia strâmbă

FALSUL ÎN ÎNSCRISURI, SEMNE DE HOTAR

Infracţiuni împotriva bisericii şi a moralei

Erezia, lepădarea de credinţă, profanarea lucrurilor sfinte, vrăjitoria-magia

neagră


Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în context internaţional, Edit.

Rosetti, Bucureşti, 2003


EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS ÎN ŢĂRILE ROMÂNE PÂNĂ ÎN SECOLUL

XVII. ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI DREPTULUI



izvoarele dreptului medieval

pravila şi hrisovul domnesc

dreptul scris din voievodatul şi principatul Transilvania (1176-1699)

începutul învăţământului juridic şi al ştiinţei dreptului


8.2.1. Izvoarele dreptului medieval

În Ţările Române au existat 2 izvoare : cutuma şi legea

Principalul izvor de drept a fost Legea Ţării care era un ansamblu de norme juridice

cutumiare din cadrul uniunilor de obşti şi apoi a statelor medievale româneşti.

Legea Ţării s-a aplicat concomitent cu cu dreptul scris – concretizat sub forma

pravilelor bisericeşti şi laice sau a codificării vechilor cutume.

Pe lângă dreptul cutumiar şi cel scris, în Ţările Române, s-au aplicat şi legiurile

bizantine, în special Bazilicalele

Subordonarea canonică a bisericii ortodoxe române faţă de Patriarhia de la

Constantinopol a avut ca urmare întocmirea pravilelor bisericeşti şi apoi a legilor laice după

izvoarele canonice bizantine

Primele pravile scrise au fost scrise în limba slavonă : Pravila de la Târgovişte – 1452

şi cea de la Putna – 1581

Din această perioadă cele mai importante izvoare au fost:

Syntagma alfabetică a lui Matei Vlastares – scrisă la Salonic şi apoi tradusă în

limba română

Nomocanoanele scrise de cărturari ai bisericii – patristici

Texte din legile împăraţilor bizantini

În secolul XVI, odată cu apariţia tiparului, a început traducerea textelor de legi în

limba vorbită de popor

În ordinea apariţiei lor primele pravile scrise în limba română sunt:

Pravila Şfinţilor Apostoli – Pravila de la Ieud (Maramureş), unde a fost descoperită,

dar ea a fost tipărită la Braşov de diaconul Coresi

Pravila aleasă – 1632 – având la bază nomocanonul grecesc al lui Mihail Malaxos

Pravila de la Govora sau Pravila cea Mică, tipărită din porunca lui Matei Basarab în

1640

Pravila Şapte taine ale Bisericii, tradusă din slavonă – 1644

Cartea Românească de învăţătură – 1646 – aceasta a fost un adevărat manual

didactic de drept civil şi penal. Aceasta a fost tipărită din porunca lui Vasile Lupu şi

avea la bază scrieri ale unor jurişti bizantini şi italieni.

Îndreptarea legii sau Pravila cea Mare, tipărită în timpul lui Matei Basarab, partea

canonică fiind tradusă după manualul de legi al lui Malaxos

În Ţările Române au funcţionat 3 sisteme juridice, şi anume:

Primul sistem juridic al lumii medievale româneşti a fost DREPTUL OBIŞNUIELNIC

– sau cutuma sau legea ţării, fiind deci un drept nescris

DREPTUL ROMANO-BIZANTIN – dreptul scris ce reunea canoanele bisericeşti cu

legile laice, rezultând NOMOCANOANELE.

Ultimul sistem juridic a fost DREPTUL DOMNESC, reprezentând împletirea

obiceiului cu pravila scrisă. De menţionat ca acest drept nu s-a manifestat până la

mijlocul sec. XVII decât prin acte cu caracter individual (privind situaţii particulare) şi

anume: hrisoavele, cărţile domneşti şi poruncile domneşti.

8.2.2. Principalele monumente ale dreptului medieval din Moldova şi Ţara

Românească

La mijlocul secolului XVII au apărut două mari monumente ale dreptului românesc, şi

anume:

Cartea Românească de învăţătură, (1643) tipărită din porunca lui Vasile Lupu,

reprezentând prima codificare legislativă cu caracter laic din istoria dreptului medieval

Îndreptarea legii - Pravila cea Mare, apărută la Târgovişte în 1652 din iniţiativa lui

Matei Basarab

Aceste pravile erau formate din 2 părţi.

Partea I reglementa raporturile dintre stăpânii domeniilor şi ţărani: obligaţiile

ţăranilor aserviţi, legarea de pământ, readucerea fugarilor pe moşii, interdicţia de a-i primi pe

alte domenii precum şi obligaţia de a-i preda stăpânilor legitimi

Partea a II a reglementa instituţiile de drept civil, penal şi procesual

Din punct de vedere al proprietăţii, se făcea o clasificare a bunurilor mobiliare şi

imobiliare, laice şi bisericeşti. Unele dispoziţii se refereau la modalitatea de dobândire a

proprietăţii.

Clasificarea persoanelor se făcea conform criteriului social. Persoanele fizice –

obrazele - erau oameni liberi şi robi.

Tot aici se stabilea majoratul la 25 de ani ( cu menţiunea că răspunderea penală se

făcea de la 18 ani)

În materie de obligaţii cele 2 pravile cuprindeau dispoziţii privind contractele, cu

precizări privind vicierea voinţei unei părţi prin violenţă – silă – sau dol – amăgire. Totodată

erau consacrate garanţiile personale – chezăşiile – si cele reale – zălogul

În materia dispoziţiilor penale – infracţiunile erau împărţite în infracţiuni mari sau

mici, cu caracter FLAGRANT – vina de faţă – sau NEFLAGRANT.

Pentru prima oară erau enumerate faptele care înlăturau răspunderea penală:

Alienarea

Legitima apărare

Ordinul superiorului

8.2.3. Dreptul scris din Voievodatul şi Principatul Transilvania (1176-1699)

Voievodatul Transilvaniei (1176-1541)

Evoluţia dreptului scris a reflectat confruntarea dintre poziţia factorilor locali

(naţiunile privilegiate, pe de o parte, şi naţiunea română discriminată, pe de altă parte,

interesate, dar din motive diferite, în consolidarea autonomiei) şi politica

centralizatoare a coroanei ungare.

Astfel, alături de ius valachicum – străvechiul drept românesc – naţiunile

privilegiate au impus un sistem juridic discriminatoriu care să ocrotească interesele

nobilimii locale.

Ca urmare, deşi diplomele (decretele) regale au ocupat un loc secundar în

sistemul de drept al Voievodatului, sau când s-au impus a fost tocmai pentru că

promovau aceste interese. Dintre acestea, decretele regilor Andrei al II-lea şi Ludovic

I (1359), cel din urmă fixând prin lege obligaţiile iobagilor faţă de nobili.

Totuşi, regalitatea a impus unele reglementări şi a trecut la codificarea dreptului

nescris şi scris existent, corespunzătoare, în fond, intereselor nobilimii.

Astfel, Bula de aur (1220) a regelui Andrei al II-lea statua drepturile şi

privilegiile nobililor. Diplomele regilor Carol Robert şi Ludovic I vizau dările, armata,

obligaţiile iobagilor şi condiţionarea calităţii de nobil de apartenenţa la catolicism,

ceea ce a avut ca efect excluderea boierilor români din rândul stărilor nobiliare.

Colecţia de drept Decretum Tripartitum, întocmită de juristul Ştefan Verböczi

(1517), nepublicată oficial, s-a aplicat însă în practica instanţelor până în 1848.

Confirmată de Diploma leopoldină din 1691, Tripartitul întărea drepturile nobilimii,

legarea iobagilor de glie şi statua procedura de judecată.

Un interes aparte oferă Statutele Ţării Făgăraşului, formaţiune cu o largă

autonomie şi puternic legată de istoria Ţării Româneşti. Acestea întruchipează o

codificare a principalelor norme juridice cuprinse în Ius Valachicum şi care s-a impus

autorităţilor. Utilizând o terminologie şi reglementări similare sau chiar identice

codurilor din Ţara Românească şi Moldova, aceste statute reflectă unitatea dreptului

românesc. Dispoziţiile lor priveau persoana, relaţiile de familie, proprietatea,

succesiunea, răspunderea colectivă în materie penală, în acord cu obiceiurile şi

tradiţiile românilor.

Principatul Transilvaniei (1541-1699)

În 1541, Transilvania a devenit un principat cu o largă autonomie, sub

suzeranitatea Porţii, asemenea Moldovei şi Ţării Româneşti, ceea ce a contribuit la

întărirea statutului lor politic comun.

De la această dată, cu excepţia Tripartitului lui Verböczi (dar nu ca lege oficială,

ci ca o simplă culegere cu caracter privat), legile ungare au fost abrogate, iar Dieta a

emis un mare număr de legi proprii.

Fundamentul dreptului public a rămas Unio Trium Nationum şi statutul religiilor

receptate, ceea ce promova în continuare interesele nobilimii privilegiate şi starea de

discriminare socială, politică şi confesională a românilor. Astfel, ţăranii români erau

declaraţi toleraţi şi acceptaţi pro tempore, iar preoţii români erau asimilaţi ţăranilor

aserviţi şi supuşi obligaţiilor iobăgeşti.

Noile legi emise de Dietă priveau organizarea de stat şi a bisericii, procedura de

judecată, obligaţiile iobagilor, dreptul civil şi penal. În secolul al XVII-lea s-a trecut la

sistematizarea legilor prin gruparea lor cronologică: Approbatae Constitutiones Regni

Transilvaniae (1540-1653) şi Compilatae Constitutiones (1653-1669) au format o

lucrare unică, cu titlul prescurtat Approbatae et Compilatae Constitutiones.


Cuvinte-cheie

Cutumă, lege, pravilă, hrisov domnesc, chezăşii, zălog, obraze.


Care sunt izvoarele specifice dreptului medieval?

Cum au fost elaborate primele pravile? Enumeraţi.

Prin ce se caracterizează dreptul scris din Voievodatul şi Principatul Transilvania?


1. Ce a reprezentat Cartea Românească de învăţătură :

a. prima codificare legislativă cu caracter laic

b. primul Cod civil

c. o culegere de texete din legile împăraţilor bizantini

2. Îndreptarea legii a fost tipărită din porunca:

a. Matei Basarab

b. Vasile Lupu

c. Împăraţilor bizantini



Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Fundaţiei România de

Mâine, 2005, Bucureşti.

Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Edit. Ars Docendi, Bucureşti,

2003.







ORGANIZAREA DE STAT A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN TIMPUL NOILOR

REGIMURI POLITICE: FANARIOT ŞI HABSBURGIC



Regimul fanariot: economia, societatea, regimul politic, instituţiile statului

Transilvania sub ocupaţie habsburgică


9.2.1. REGIMUL FANARIOT

În Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) a fost instaurat regimul fanariot, care a

dăinuit până în 1821. Denumirea sa rezultă din faptul că, în locul domnilor pământeni au

fost numite persoane cu rezidenţa în cartierul Fanar, din Constantinopol.

Totuşi, Imperiul Otoman nu a suprimat structurile tradiţionale politico-administrative

ale celor două state, mulţumindu-se să le controleze şi să le subordoneze intereselor sale

Societatea Principatelor române a continuat să fie organizată în stări, şi anume: boieri,

clerici, orăşeni, ţărani, robi. Discriminarea dintre stări era exprimată prin titluri, locuinţă,

grad de instruire etc.

Boierimea reprezenta un grup social puţin numeros, dar reprezenta clasa cea mai

înstărită şi influentă. În timpul regimului fanariot, boerii greci, infiltraţi în toate structurile

puterii politice şi ecleziastice, au exercitat un prelungit asalt asupra proprietăţii boierilor

pământeni şi a ţăranilor liberi.

În urma reformelor din această perioadă, s-a creat o clasificare cuprinzând 2 categorii:

Marii dregători din Divan – aceştia purtau denumirea de boieri veliţi – cu

urmaşii lor

Boierii de rang inferior – aceştia purtau denumirea de mazili – şi urmaşii lor

Clerul ortodox nu constituia o stare omogenă. Majoritatea înalţilor prelaţi proveneau

din clasa boierească şi dintre preoţii greci din afara Principatelor. Ponderea preoţilor greci a

crescut în timpul regimului fanariot, în detrimentul preoţilor pământeni, ceea ce a creat un

acut conflict de interese.

Ţăranii liberi şi clăcaşii (cei aserviţi) alcătuiau majoritatea populaţiei, fiind baza

piramidei sociale.

Reforma lui Constantin Mavrocordat a desfiinţat şerbia. Legarea de pământ, care

implica dependenţa personală, a fost înlocuită cu dependenţa întemeiată pe învoială –

contract. Deposedat de dreptul de folosinţă asupra lotului de pământ, rămas în stăpânirea

moşierului, ţăranul presta acestuia un serviciu numit clacă, de unde şi denumirea de clăcaş.

Reforma lui Constantin Mavrocordat sau Aşezământul lui Constantin Mavrocordat

.din 1749 stabilea 24 de zile de clacă în Moldova, iar Gigore Ghica a redus această clacă la

12 zile în 1766, dar a introdus NARTUL, o normă zilnică de muncă, astfel s-a ajuns ca

numărul de zile de clacă să se dubleze şi chiar să se tripleze. Pravilniceasca Condică din Ţara

Românească fixa un cuantum tot de 12 zile de clacă.

Orăşenii erau reprezentaţi de negustori, meşteşugari şi plebea sau sărăcimea oraşelor

– calfe, ucenici, slugi de casă etc.

O categorie distinctă au fost SUDIŢII – cetăţeni străini, apoi şi locuitori ai

Principatelor, fiind sub protecţia unor puteri străine.

Pe treapta cea mai de jos se aflau robii - ţiganii, fiind proprietatea domnitorilor,

boierilor şi clericilor. Ei puteau fi vânduţi, cumpăraţi, lăsaţi ca moştenire, ca orice alt bun. În a

doau jumătate a sec. XVIII, Hrisoavele lui Grigore Ghica şi Constantin Mavrocordat au

interzis vânzarea şi lăsarea robilor ca moştenire individuală.

Domnia

Numiţi direct de Poartă, din rândul familiilor influente greceşti dar şi româneşti, prin

derogări de la procedurile tradiţionale de alegere, domnii ajung executori fideli ai Porţii, deşi,

pe plan intern, aceştia se manifestau ca aspiranţi la puterea absolută.

Ocuparea tronurilor se făcea prin licitaţie, pentru sume foarte mari de bani., se practica

destituirea abuzivă. Mai apoi, HATIŞERIFURILE au stabilit o durata a domniei de 7 ani.

Pe plan administrativ, domnul dispunea de dreptul numirii şi destituirii dregătorilor

şi putea înfiinţa târguri sau sate.

Atribuţiile sale legislative au căpătat noi dimensiuni din momentul în care pravilele

au început să fie întărite prin hrisoavele domneşti.

Domnul era judecător suprem, audia pricini, civile sau penale, laice sau ecleziastice.

El putea pronunţa sentinţe, graţia sau comuta pedeapsa, după cum dorea.

Organele colegiale

Aflată în declin, marea adunare a stărilor a fost înlocuită treptat, cu SFATUL DE

OBŞTE, care a reprezentat un instrument docil în mâinile domnului autoritar. Convocat de

domn, sfatul era alcătuit dintr-un număr restrâns de clerici şi boieri.

Divanul domnesc

Până la Regulamentele Organice, Divanul era alcătuit exclusiv din dregători, boieri

mari sau divaniţi, în număr de 12, numiţi de domn. Acesta cumula atribuţii judecătoreşti şi

executive, politice şi administrative cât şi legislative. După Regulamentele Organice, care au

consacrat separaţia puterilor în stat, Divanul domnesc a rămas numai cu atribuţii judecătoreşti,

acţionând ca o adevărată instanţă supremă.

Organizarea administrativă

Ţara Românească era împărţită în judeţe (17-18 la număr), iar Moldova în 16-19

ţinuturi. Reforma lui Constantin Mavrocordat a introdus în ambele ţări noi subdiviziuni

administrative şi anume: PLASELE în Ţara Românească(sau plaiul, în zonele de munte),

conduse de zapcii şi vătafi de plai şi OCOALELE în Moldova.

Armata

Dizolvarea oştirii pământului a făcut din armată o forţă, alcătuită din următoarele

componente:

Garda personală de arnăuţi a domnului

Oastea dinăuntru, destinată menţinerii ordinii publice (poliţia)

Oastea dinafară, creată pentru apărarea hotarelor

9.2.2. TRANSILVANIA SUB HABSBURGI

Transilvania a fost încorporată de iure Imperiului austriac, prin Diploma Leopoldină

în 1691. Această situaţie a fost ratificată de Tratatul de Pace de Karlowitz , si din acest

moment, organele centrale ale Imperiului au avut competenţă şi asupra noii provincii

asimilate, prin limitarea drastică a autonomiei sale.

Împăratul deţinea şi titlul de Principe al Transilvaniei. A fost numit un guvernator care

era ajutat în actul administrativ de un GUBERNIU, alcătuit din 12 consilieri. Aceste organe

executau în exclusivitate dispoziţiile Cancelariei aulice de la Viena.

În 1786, Guberniul s-a separat în 2 secţiuni: politică şi judecătorească.

Unităţile administrativ-teritoriale erau : comitatele, districtele, scaunele săseşti şi

secuieşti, conduse de comiţi, vicecomiţi, juzi scăunali şi regali.


Cuvinte-cheie

Monopol comercial, arendarea pământului, bresle, manufactură, mari dregători de

Divan, mazili, cler de parohie, clacă, toptangii, sudiţi, ţigani, hatişerif, sfat de obşte, plasa,

zapciu, vătaf de plai, divan-efendi, cămara domnului, lude, guvernator, district.


Prin ce se caracteriza economia în perioada regimului fanariot?

Cum era organizată societatea în perioada regimului fanariot?

Care sunt instituţiile statului specifice perioadei regimului fanariot?

Prin ce se caracteriza sistemul financiar-fiscal în perioada regimului fanariot?

Analizaţi instituţiile din Transilvania după ocuparea habsburgică.


1. În perioada regimului fanariot, cum erau numiti domnii Ţarilor Romane ?

B

ibliografie obligatorie





2003.






a a. direct de către Poartă din rândul familiilor influente româneşti sau

greceşti

b b. direct de către Poarta numai din rândul familiilor grecesti

c

.

c. direct de către Sfatul de obste al Moldovei si Ţarii Romanesti.

2. Prin reforma administrativa a lui Constantin Mavrocordat, in Ţara

Romaneasca, alaturi de judete au fost introduse noi diviziuni administrative. Care

sunt acestea ?

a a. ocoalele

b b. ocoalele si plaiurile

c. plasele şi plaiurile

c


TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE ÎN DREPTUL ROMÂNESC LA CUMPĂNA

DINTRE MEDIEVAL ŞI MODERN



Modernizarea dreptului

Izvoarele dreptului şi sistematizarea sa

Statutul persoanelor

Rudenia, familia şi căsătoria

Infracţiuni şi pedepse specifice perioadei


10.2.1. Începutul modernizării dreptului. Marea operă de codificare

Societatea Principatelor române din prima jumătate a sec. XVIII a fost marcată de un

moment de criză prin fuga în masă a ţăranilor de pe moşii, taxele din ce în ce mai

apăsătoare, nesiguranţa proprietăţii, corupţia.

Acestor simptome li s-a opus ideologia reformistă sub varianta despotismului luminat

din timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi, mai ales, a fiului său, Constantin

Mavrocordat, autor al unei vaste reforme în principalele sectoare ale vieţii sociale şi de

stat.

Modernizarea dreptului a început, practic, prin chiar Constituţia lui Constantin

Mavrocordat ( a fost publicată în limba franceză).

Legea bizantină – IUS RECEPTUM – a stat la baza jurisprudenţei româneşti, toate

proiectele de codificare din acest timp se refereau la sursele bizantine.

Textele bizantine cele mai des folosite sunt BASILICALELE sau CĂRŢILE

ÎMPĂRĂTEŞTI

La jumătatea sec. XVIII domnii au luat primele măsuri pentru o reformă generală a

normelor şi procedurilor judiciare

Între anii 1765-1766, eminentul jurist Mihail Fotino a reunit în MANUALUL DE

LEGI (publicat în 3 volume) legea imperială şi canonică bizantină (ius receptum) cu

legea domnească (ius novum) şi obiceiul pământului. Acesta avea ca izvoare

Basilicalele, lucrările lui Matei Vlastaras şi Obiceiul Ţării.

Principalele legiuri ale acestei epoci au fost: PRAVILNICEASCA CONDICĂ a lui

Alexandru Ipsilanti; ARTA JUDECĂTOREASCĂ redactată de Dumitru Panaiotache:

MANUALUL JURIDIC al lui Andronache Donici; CODUL CALIMACH elaborat din

porunca lui Scarlat Calimach; LEGIUIREA CARAGEA

PRAVILNICEASCA CONDICĂ a lui Alexandru Ipsilanti, s-a constituit într-un cod

complet de legi, ce reglementa organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura

judiciară (Ţara Românească)

În 1814, magistratul Andronache Donici a elaborat un nou MANUAL JURIDIC (DE

DREPT CIVIL) ce a reprezentat un compendiu sistematic de norme juridice aplicate,

întemeiate pe Basilicale şi obiceiul pământului

Din porunca lui Ion Caragea, jurişti şi un sfat de obşte convocat în 1818 au elaborat şi

aprobat o noua legiuire, cunoscută sub numele de LEGIUIREA CARAGEA – care a

rămas în vigoare până la promulgarea noului cod civil din 1865. Aceasta era

structurată în 4 părţi, şi cuprindea norme de drept civil, penal şi de procedură.

În 1817, Scarlat Calimach a promulgat un cod – CODUL CALIMACH- bazat pe

izvoarele tradiţionale, dar şi, pentru prima oară, pe codurile occidentale. Redactat în

limba greacă el a fost tradus în limba română abia în 1838.

10.2.2. Organizarea instanţelor judecătoreşti

În perioada destrămării structurilor medievale s-a încadrat preocuparea perseverentă a

unor domni cultivaţi pentru codificarea şi reformarea sistemului judecătoresc şi pentru

o nouă organizare a instanţelor. Aici amintim pe: Constantin Mavrocordat, Alexandru

Ipsilanti, Scarlat Calimach ( Callimachi) şi Ion Caragea.

Pravilniceasca condică a lui Ipsilanti a delimitat competenţa instanţelor judecătoreşti,

numite DEPARTAMENTURI. Astfel, Departamentul vinovaţilor era destinat să

judece procesele penale; Judecătoria după la judeţ, formată dintr-un judecător şi un

logofăt, rezolva cauze mărunte şi procesele civile dintre ţărani; Departamentul

boierilor veliţi judeca în prima instanţă procesele dintre boieri; Divanul domnesc,

format din boieri veliţi sun preşedinţia domnului reprezenta instanţa supremă, care

judeca atât procese civile cât şi penale.

Constantin Mavrocordat a procedat la o însemnată reformă a justiţiei, bazându-se pe

principiul că dreptatea este aceeaşi pentru toţi. În acest sens, au fost numiţi ispravnici

de judeţe şi ţinuturi cu sarcina de a judeca pricinile civile indiferent de rang (până

atunci, marii boieri puteau să fie judecaţi doar de Divanul domnesc). S-a creat,

totodată, o categorie de judecători de profesie, salariaţi de stat. S-a procedat şi la

organizarea arhivelor instanţelor, în acest sens s-a dispus înscrierea hotărârii

judecătoreşti într-o carte de judecată, redactată în 2 exemplare: una pentru arhiva

judecătoriei, iar cealaltă înmânată părţii câştigătoare.


Rudenia, familia şi căsătoria

În secolul XVIII şi începutul sec. XIX, rudenia nu a suferit modificări substanţiale.

Rudenia era de sânge, directă sau colaterală, duhovnicească (prin botez), prin

alianţă (în urma căsătoriei)

S-au înregistart şi elemente noi privind familia şi rudenia. Astfel, codurile

Calimach şi Caragea reglemetau adopţiunea - înfiala - , tutela sau epitropia,

curatela – curatoria, după modelul celor mai noi legiuri europene.

În materie de căsătorie, se interzicea căsătoria dintre străini şi pământeni( Hrisovul

lui Stefan Mihai Racovita); se stipula că obligaţia de înzestrare a fetelor revenea

numai părinţilor – Codul Calimach, adulterul soţiei avea ca efect pierderea zestrei,

care trecea în proprietatea bărbatului.

Regimul bunurilor

Dreptul de proprietate a cunoscut modificări de substanţă doar sub aspectul

concentrării accelerate a pământului, îndeosebi prin brutala deposedare a ţăranilor, în mari

latifundii boiereşti, având ca efect disoluţia vechilor structuri devălmaşe şi îngustarea drastică

a proprietăţii ţărăneşti libere.

Reforma lui Constantin Mavrocordat a urmărit degajarea proprietăţii domeniale de

drepturile acestora asupra pământului pe care-l lucrau şi transformarea concomitentă a

proprietăţii funciare într-o proprietate absolută, liberă de orice condiţionare şi, în consecinţă,

putând forma obiect de tranzacţii, fără obligaţii faţă de cei ce o puneau în valoare.

Dreptul de proprietate absolută s-a extins şi asupra pădurilor, de vreme ce, în

comparaţie cu trecutul, pentru folosinţă ţăranul trebuia să plătească taxe sau zeciuială.

Atât Pravilniceasca Condică, dar şi Legiuirea Caragea cuprindeau texte referitoare la

ocrotirea dreptului de proprietate, protimisis, hotărnicie, indiviziune, înţelese în vechiul spirit

medieval, dar şi măsuri favorabile păturilor de jos, din raţiunea de a stimula producţia şi

interesul pentru muncă. Astfel, Sobornicescul hrisov din 1775 oprea pe săracii din starea de

jos de a dărui “puternicilor şi bogaţilor sau chivernisiţilor” orice averi, sub forma daniilor

meşteşugite, în spatele cărora se ascundeau rapturi de pământuri săvârşite sub imperiul

datoriilor şi a pauperizării ţăranilor. De asemenea, zălogirea de pământ era permisă numai cu

înştiinţarea Divanului, pentru a fi dată publicităţii.

Succesiunea (moştenirea)

Legislaţia celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului

al XIX-lea a marcat o schimbare importantă în dreptul succesoral din ţările române, apropiată

codurilor moderne din Europa apuseană. Dispoziţiile cuprinse în Manualul de legi al lui

Andronache Donici, Codul Calimach sau Legiuirea Caragea dovedesc cu prisosinţă această

afirmaţie.

Moştenirea legală. Aceste legiuiri cuprindeau norme referitoare la clasele de

moştenitori şi succesiunea testamentară (testamente, legate, rezerva testamentară,

departajarea, dezmoştenirea, lichidarea succesiunii).

Succesiunea era deferită fără testament (ab intestat) sau cu testament. Clasele de

succesori erau, în linii mari, aceleaşi ca în dreptul anterior, vocaţia succesorală aparţinând

celor trei categorii de rude de sânge. Descendenţii erau preferaţi celorlalţi moştenitori,

ascendenţi şi colaterali, ale căror drepturi erau însă reglementate în amănunţime, cum ar fi

acelea ale soţului supravieţuitor.

Acesta primea o parte (egală cu a unui copil) sub formă de uzufruct, când venea în

concurs cu copiii, sau 1/3, 1/6 în deplină posesiune când aceştia lipseau sau venea în concurs

cu copii din altă căsătorie a soţului defunct. În lipsa rudelor succesibile, soţul supravieţuitor

dobândea întreaga moştenire. În lipsă de moştenitori, toată averea succesorală devenea

vacantă şi revenea fiscului, cutiei milelor şi caselor publice.

Fetele căsătorite – şi, deci, înzestrate – nu puteau cere adăugarea bunurilor dotale la

masa succesorală pentru a dobândi pe această cale vocaţie succesorală. Conform Codului

Calimach, copiii naturali veneau la moştenire chiar în concurs cu cei legitimi, pe când potrivit

Codului Caragea veneau numai la succesiunea mamei.

Actele normative amintite reglementau materia nedemnităţii şi dezmoştenirea,

enumerând faptele care puteau îndepărta o persoană de la dreptul de moştenire.

Principalele legiuiri amintite au întregit şi reglementările în materie de moştenire

testamentară, prevăzând că dispunătorul trebuia să fie capabil, cu mintea întreagă şi cu

voinţa liberă, adică nepătată de violenţă, de dol sau de eroare, fără de care testamentul nu avea

nici o tărie. Capacitatea era necesară şi pentru martorii testamentului, enumerându-se,

totodată, persoanele incapabile de calitatea de martor.

Păstrând tradiţia, principalele coduri admiteau că testamentul putea fi scris sau oral,

ultimul încheiat în faţa a 3-5 martori, când dispunătorul nu putea testa în scris.

Legiuirea Caragea prevedea ca “diata să se facă în scris”, în formă autentică, secretă

sau olografă, ori în formă orală. Ca şi în alte numeroase cazuri, din dreptul roman au luat

pravilele secolelor XVIII-XIX şi testamentul secret, mistic sau tăinuit, prezentat în faţa

martorilor, strâns şi pecetluit, iscălit de aceştia în exterior, fără a-i cunoaşte conţinutul.

Tot aceste acte normative reglementau legatele, fideicomisul, substituţia

fideicomisară, categoriile de rezervatari, prin stabilirea cotelor fixe din masa succesorală ce

urmau să revină copiilor şi ascendenţilor, condiţiile nulităţii şi revocării testamentelor şi

legatelor.

Obligaţii şi contracte

Perioada a cunoscut aceleaşi categorii contractuale: de vânzare-cumpărare, de

locaţiune, de schimb, de împrumut, arendă, depozit, sechestru, chezăşie, zălog, de donaţii etc.

Contractele se clasificau după formă (scrise şi nescrise) şi după efecte (unilaterale, bilaterale).

Spre deosebire de feudalismul maturizat, în care contractele reale precumpăneau asupra

celorlalte categorii, în perioada de trecere spre epoca modernă au trecut pe primul loc

contractele consensuale.

Manualul de legi al lui Donici consacra un capitol special principiilor generale ce

guvernau materia obligaţiilor (tocmeli), dar trata amănunţit principalele categorii contractuale.

Dintre toate, Codul Calimach se prezenta ca un cod de factură nouă faţă de legile anterioare.

El preconiza libertatea formală a contractanţilor în faţa legii, introducea contracte noi (de

locaţiune, de editură etc), iar în materie de răspundere civilă reglementa principiul abuzului de

drept. Un ansamblu sistematic oferea Legiuirea Caragea, care cuprindea numeroase reguli

privitoare la garanţii şi la răspunderea civilă.

Cu privire la valabilitatea contractelor, această legiuire introducea principiul cauzei

licite: un astfel de act nu se putea încheia împotriva dispoziţiilor legii şi a bunelor moravuri;

pentru a fi valabil, consimţământul trebuia să fie lipsit de silă şi vicleşug.

Deosebit de amănunţit era reglementat contractul de vânzare-cumpărare, fie în formă

scrisă, fie orală. Astfel, moşiile şi robii se puteau vinde numai prin contract scris; la

cumpărarea pământului se respecta vechea regulă a protimisisului; se admitea stricarea

vânzării, când preţul reprezenta mai puţin de jumătate din valoarea reală a lucrului.

Pravilniceasca Condică prevedea forma scrisă a contractului de împrumut şi prezenţa a trei

martori pentru garantarea înscrisului.

Zălogul putea fi scos la mezat numai la cererea creditorului şi numai prin hotărâre

judecătorească. Dobânda legală era de 10%, cu interzicerea dobânzii la dobândă şi cametei,

deşi dispoziţia nu a pus capăt acestor practici.

Probe şi garanţii

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, actele scrise întocmite de oficialităţi au

dobândit o pondere sporită în dovedirea obligaţiilor. Garanţiile obligaţiilor puteau fi

personale, cu intervenţia chezaşilor, sau reale, prin zălogiri, de obicei pământuri.

Neîndeplinirea obligaţiilor atrăgea, după Pravilniceasca Condică, introducerea procedurii de

executare silită şi vânzarea averii la mezat.


În domeniul dreptului penal, mai puţin evoluat, infracţiunile (vinile) continuau să fie

clasificate în mari şi mici. Textele nu defineau însă clar infracţiunile, ci se refereau doar la

categorii de infractori: tâlhari, furi, plastografi, haini etc.

În materie de infracţiuni şi pedepse se produc schimbări substanţiale. În raport cu

vechea hiclenie se conturează forme noi de trădare ca uneltirea, conspiraţia, răzvrătirea,

intrarea în serviciul unei puteri străine, dar condamnările la moarte pentru aceste infracţiuni

au fost tot mai rare, iar confiscarea averii nu le mai însoţea întotdeauna. În locul lor,

Criminaliceasca Condică din 1820-1826 pedepsea cu ocna neascultarea (nesupunerea,

împotrivirea), iar Pravilniceasca Condică incrimina şi alte fapte ale slujbaşilor şi dregătorilor,

cum erau abuzurile, delapidarea, mita.

De asemenea, numeroase texte incriminau abuzurile de putere ale judecătorilor faţă de

părţi, cele ale ispravnicilor faţă de locuitorii judeţelor, abuzurile agenţilor executivi, ori ale

vornicilor la colectarea dărilor.

Dintre infracţiunile contra persoanei, noile coduri pedepseau cu moartea numai

omorul cu intenţie.

Faţă de pravile, care aplicau lesne pedeapsa cu moartea pentru infracţiuni împotriva

patrimoniului (averii), noul drept domnesc îmblânzea pedepsele şi pentru infracţiuni ca

tâlhăria fără săvârşirea de omor, furtul până la a treia recidivă, punerea de foc, pedepsite mai

ales cu bătaia şi ocna, încălcarea de hotar, sancţionată cu pedepse domneşti.

Dintre infracţiunile contra familiei şi bunelor moravuri, incestul, adulterul, răpirea de

fecioare, viol, seducţie, sodomie, proxenetism continuă să fie incriminate, dar pierd din

gravitatea ce li se atribuia în perioada precedentă, ajungându-se ca desfrânarea (curvia) să fie

suprimată din dreptul penal.

Modificări importante s-au produs mai ales în legătură cu pedepsele, în sensul

îmblânzirii represiunii penale şi a umanizării condiţiilor de executare a acestora.

Dintre pedepsele corporale, deşi în textul legilor se mai păstrau formal cele destinate

intimidării (tragerea în ţeapă, arderea de viu, mutilarea) până la Regulamentele Organice s-a

delimitat progresiv trecerea de la pedepsele expiatorii (ispăşirea vinei) la cele ce urmăreau

reeducarea.

Pedeapsa capitală a cunoscut o evidentă regresie în aplicarea ei. Codul Caragea a

marcat un progres în dozarea pedepsei: omorul era pedepsit diferenţiat, după cum era cugetat

(cu intenţie) sau necugetat. Dispoziţiile referitoare la mutilare şi tortură aveau să fie abrogate

de Regulamentele Organice, iar înfierarea rar aplicată, îndeosebi pentru recidiva în tâlhărie.

Bătaia, în schimb, a continuat să fie aplicată, fie şi pentru că a suplinit în numeroase cazuri

pedepsele desfiinţate.

Din aceeaşi cauză, pedepsele privative de libertate s-au înmulţit în toate cele trei ţări

româneşti. De exemplu, ocna şi temniţa înlocuiesc din ce în ce mai frecvent pedeapsa

capitală, iar în Transilvania şi unele pedepse corporale. Pentru executarea acestei categorii de

pedepse s-au construit ori s-au amenajat clădiri speciale, cum a fost vestitul penitenciar de la

Gherla, din Transilvania.

Dintre pedepsele pecuniare confiscarea averii imobiliare a fost interzisă tacit de

Criminaliceasca Condică din Moldova prin omisiune, pentru a fi condamnată apoi de

Regulamentele Organice.

Din categoria pedepselor accesorii a continuat să figureze în legi şi să se aplice în

practica judiciară degradarea civică pentru cei condamnaţi pentru crime şi fapte grave, dintre

care boierii îşi pierdeau rangul şi dregătoria, fiind şterşi din efectivele Arhondologiei

(Condica oficială a rangurilor boiereşti).

În noul sistem de probaţiune în justiţie, bazat pe înscrisuri şi mărturii, se prevedeau

pedepse pentru falsificatorii de acte şi martorii mincinoşi, care erau trecuţi în Condica

şireţilor, pentru a nu mai putea depune ca martori în viitor. Acest document poate fi socotit un

început de evidenţă prin cazier judiciar.

Pedepse erau prevăzute şi pentru faliţii frauduloşi (numiţi şi mofluzi mincinoşi), cei

care în mod fraudulos se declarau în stare de încetare a plăţilor pentru a nu-şi achita datoriile,

precum şi tăinuitorii bunurilor lor. Ca vestigii ale vechilor practici s-au menţinut şi unele

tipuri de pedepse fizice, cum era tăierea mâinii pentru plastografie, dar practici anacronice

cum erau ordaliile, zaveasca, jurătorii au dispărut sau au trecut pe un plan secundar.


Cuvinte-cheie

Logofeţia de obiceiuri, coduri specializate, Carte de judecată, cod, departament

criminalicesc, străinele pricini, dregătoria, prunci, pre vârstnici, persoane juridice, curatorie,

epitropie, degradarea civică, încălcarea de hotar, faliţi frauduloşi.


Ce caracteristici prezintă sistematizarea dreptului în această perioadă?

Cum erau organizate instanţele judecătoreşti în această perioadă?

Prin ce se caracterizează familia în acestă perioadă?

Care era regimul bunurilor în această perioadă?

Prin ce se caracterizează infracţiunile şi pedepsele specifice acestei perioade?


1. Delimitarea activitătii judiciare de cea administrativa, organizarea instantelor de

judecata intr-un sistem ierarhic si delimitarea competentelor diferitelor trepte de jurisdictie au

fost masuri initiate de către:

a. Dimitrie Cantemir;

b. Grigore Ghica;

c. Constantin Mavrocordat

2. Potrivit uneia din următoarele reglementari, adulterul sotiei avea ca efect pierderea

zestrei care trecea in proprietatea bărbatului:

a. Pravilniceasca condica si Legiuirea Caragea;

b. Codul Calimach;

c. Arta judecătoreasca redactata de Dumitru Panaiotache

3. Se interzicea casatoria dintre straini si pamanteni prin una din urmatoarele

reglementari:

a. Codul Calimach;

b. Legiuirea Caragea;

c. Hrisovul lui Stefan Mihai Racovita






2003.







REVOLUŢIA ROMÂNĂ ŞI SPIRITUL REFORMATOR MODERN

(1821-1848)



Cauzele revoluţiei de la 1821

Programul revoluţiei

Economia şi societatea în această perioadă

Regimul politic

Regulamentele Organice

Revoluţia de la 1848


11.2.1. Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

a. Cauzele revoluţiei

Asupra societăţii româneşti din această perioadă au acţionat din direcţii diferite 2 categorii

de factori: factori de progres – economic, social şi politic – şi factori de destructurare,

încurajaţi de Poartă.

La baza factorilor de progres au stat reglementări interne şi internaţionale care au

asigurat un minimum de stabilitate economică şi politică. Stabilirea duratei domniei la 7 ani,

prin hatişerifele sultanului conferea astfel o stabilitate mai mare a vieţii politice interne,

reformele lui Constantin Mavrocordat au deschis calea emancipării ţăranilor.

Pe plan juridic, Codul Calimach şi Legiurea Caragea au înscris legislaţia românească în

modernitate, fiind o tentativă de a aşeza ordinea şi legea în drepturile lor.

Acestor factori de progres li s-au opus factorii de destructurare cum au fost: cumpărarea

domniei, vânzarea funcţiilor publice, corupţia, majorarea abuzivă a obligaţiilor materiale faţă

de Poartă, lipsirea Principatelor de o politică externă proprie etc.

De aceea, impulsul unei mişcări reformatoare a pornit de la noua elită de boieri cultivaţi,

marginalizaţi de fanarioţi şi ostili regimului. Aceste forţe au militat pentru înlăturarea

regimului fanariot şi revenirea la domniile pământene.

b. Programul revoluţiei

Programul revoluţiei din 1821 rezultă dintr-un ansamblu de documente elaborate în

cancelaria lui Tudor Vladimirescu: proclamaţii, acte oficiale etc. Cele mai importante

documente au fost:

Proclamaţia de Padeş

Cererile norodului românesc, văzut ca un proiect de Constituţie

Obiectivele care se desprind din aceste documente au fost:

Recunoaşterea suveranităţii poporului

Separarea puterilor în stat, prin organizarea pe baze distincte a executivului (şi anume

un domn responsabil în faţa celor ce l-au ales) şi legislativului – Adunarea Norodului

Reformarea justiţiei, administraţiei, învăţământului şi armatei

Pentru a face suportabilă fiscalitatea, se prevedea un impozit fix, achita în 4 rate

11.2.2. Regimul politic

Deşi înfrântă, revoluţia de la 1821 a însemnat un moment cardinal al luptei pentru

autodeterminare şi pentru curentul reformator. În 1822, revenirea domnilor pământeni în

scaunele de la Iaşi şi Bucureşti trebuie percepută ca începutul Renaşterii româneşti.

Până la revoluţia din 1848 au urmat câteva perioade distincte şi anume:

1. Perioada primelor domnii pământene (1822-1828) – Grigore Dimitrie Ghica în

Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Reglementările din această perioadă au

fost:

Convenţia ruso-turcă de la Akkerman în 1826 era primul act internaţional care

avea ca obiect în mod special statutul politico-juridic şi organizarea internă a

Principatelor.

Tratatul de la Adrianopol din 1828 prevedea deplina libertate a comerţului,

delimitarea hotarului pe Dunăre, domnia pământeană electivă şi viageră.

2. Perioada ocupaţiei şi administraţiei ruseşti (1828-1834). Aceasta a fost rezultatul

războiului ruso-turc şi a constat în conducerea celor 2 Principate de guvernatori numiţi de

Curtea de Petersburg. Evenimentul cel mai important al acestor ani a fost elaborarea şi

intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice.

4. Perioada domniilor regulamentare (1834-1848)

11.2.3. Regulamentele Organice – primul act cu valoarea constituţională al

Principatelor la începutul epocii moderne

În urma cooperării strânse între autorităţile ruse şi cele româneşti, două comisii

boiereşti au redactat proiectul Regulamentelor Organice, care a fost mai apoi amendat de

Curtea imperială rusă. Acest proiect a fost adoptat de Adunările Obşteşti Extraordinare de la

Bucureşti şi Iaşi şi confirmat în final de Poartă în 1834. Regulamentele Organice, în mare

parte identice, au intrat în vigoare în 1831 în Ţara Românească şi 1832 în Moldova.

Regulamentele Organice n-au fost prima Constituţie scrisă românească, ele nefiind

expresia voinţei societăţii, nici măcar sub formă delegată, deoarece Adunările Obşteşti

Extraordinare nu erau organe reprezentative, ci primele legi fundamentale de organizare a

Principatelor.

DISPOZIŢII ŞI INSTITUŢII

Unul dintre cele mai importante principii a fost separarea puterilor în stat.

1. Puterea executivă

Regulamentele Organice consacra domnia electivă şi ereditară, domnii fiind aleşi pe

viaţă de către Adunarea Obştească Extraordinară.

Domnul avea iniţiativă legislativă şi sancţiona legile alcătuite de Adunare

Numea şi revoca funcţionarii, era comandantul suprem al armatei, iar în condiţii

speciale putea dizolva Adunarea legislativă

Deşi nu mai avea dreptul de a judeca, domnul întărea hotărârile judecătoreşti rămase

definitive

Visteria statului a fost complet separată de cămara Domnului, acestuia i s-a fixat, ca

sursă de venit, o listă civilă

În caz de vacanţă a tronului, se instituia VREMELNICEASCA OCÂRMUIRE – o

comisie provizorie alcătuită din 3 CAIMACAMI – locţiitori de domn

Divanul Domnesc a cunoscut transformări fundamentale de compoziţie şi

competenţă faţă de instituţia tradiţională. Atribuţiile sale administrative au fost preluate de

SFATUL ADMINISTRATIV, iar cele legislative de Adunarea Obştească, deaorece

Regulamentele au interzis cumularea acestora.

Sistemul dregătoresc central cuprindea următoarele funcţii corespunzătoare celor ale

miniştrilor:

Marele vornic al treburilor dinăuntru – ministru de interne

Marele logofăt al dreptăţii – ministru al justiţiei

Marele spătar – în Ţara Românească şi Marele hatman în Moldova – comandanţi ai

Miliţiei pământene

Marele vistier –ministru de finanţe şi şef al visteriei

Marele postelnic – şeful cancelariei domneşti, conducea treburile externe

Marele agă – şef al poliţiei

Logofătul pricinilor bisericeşti. Dirija treburile cultelor

Reuniţi sub preşedinţia domnului, aceşti dregători alcătuiau Sfatul administrativ –

analog unui consiliu de miniştri. Acest organism elabora proiecte de legi care erau supuse

deliberării Adunării Obşteşti.

2. Puterea legislativă

Aceasta revenea Obişnuitei Adunări Obşteşti, aleasă pe 5 ani şi alcătuită exclusiv din

reprezentanţi ai boierilor şi clerului. Aceasta elabora legi din porunca domnului şi le adopta,

întocmea bugetul de stat şi exercita control asupra cheltuielilor şi veniturilor.

Ea prezenta domnului ANAFORARELE – rapoarte despre starea ţării şi totodată,

propunea măsuri şi remedii de îndreptare.

3. Puterea judecătorească

Regulamentele Organice au contribuit la efortul de modernizare a justiţiei. Sistemul

judecătoresc a fost suspus unei profunde reorganizări pe baza unor principii noi, cum au fost:

separarea activităţii juridice de cea adminitrativă, laicizarea justiţiei, organizarea ierarhică a

instanţelor şi specializarea lor, retribuirea judecătorilor

Regulamentele Organice distingeau 2 categorii de instanţe judecătoreşti: ORDINARE

şi EXTRAORDINARE

Instanţele ordinare erau de 3 grade, şi anume:

La prima categorie, la nivel sătesc au fost instituite judecătoriile de împăciuire,

compuse din preot şi 3 juraţi aleşi de obşte, pentru rezolvarea cauzelor minore.

Judecătoria de judeţ sau tribunalele de ţinut erau formate dintr-un preşedinte, 2

membri şi un procuror- acestea erau competente să judece în primă instanţă

cauze civile.

Ca al doilea nivel de jurisdicţie funcţionau Divanurile judecătoreşti sau

divanurile de apelaţiune, 2 la număr în Ţara Românească: divanul judecătoresc

din Bucureşti şi Craiova, cu o secţie civilă şi una penală. Acestea judecau

apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă.

Al treilea grad de jurisdicţie era reprezentat de Înaltul Divan Domnesc, instanţă

supremă de apel, ale cărei hotărâri erau definitive.

11.2.4. Programul Revoluţiei de la 1848

Specificul revoluţiei au fost marile adunări populare, cu caracter plebiscitar

Revoluţia a avut un caracter unitar (unitate ideologică şi programatică)

Desfăşurată aproape simultan în toate cele trei tări române, revoluţia a prilejuit

elaborarea unor documente programatice, unele chiar cu caracter radical.

La 28 martie 1848, în Moldova, s-a redactat un document programatic intitulat

Petiţiune-Proclamaţiune. acest document cuprindea obiective moderate : siguranţa

persoanei, eliberarea deţinuţilor politici, dizolvarea Adunării legislative, înfiinţarea

gărzii naţionale etc.

În mai 1848, la Blaj, în Transilvania, marea adunare populară a votat în unanimitate

Petiţia Naţională adresată autorităţilor imperiale. Autorii revendicau participarea

naţiunii române la guvernarea ţării, în Dietă, administraţie, justiţie şi armată,

proporţional cu numărul său preponderent, cât şi oficializarea limbii române în viaşa

de stat.

Unul dintre cele mai importante documente programatice a fost Proclamaţia de la Islaz

din Ţara Românească. Documentul preconiza organizarea statului pe baza regimului

reprezentativ, întemeiat pe principii şi obiective ca: domn responsabil, ales pe 5 ani,

din toate straturile societăţii, egalitate în drepturi politice, desfiinţarea pedepsei cu

bătaia şi a pedepsei cu moartea etc.


Cuvinte-cheie

Protectorat, proprietate individuală, mare logofăt al dreptăţii, mare agă, logofătul

pricinilor bisericeşti, ocârmuitori, ocoale, capitaţie, posluşnici, scutelnici, miliţii teritoriale,

divanuri de apelaţiune, răvaş de soroc.


Care au fost cauzele Revoluţiei de la 1821?

Prin ce s-a caracterizat programul Revoluţiei de la 1821?

Explicaţi geneza Regulamentelor Organice.

Ce au consacrat Regulamentele Organice?

Analizaţi programul Revoluţiei de la 1848.


1. Regulamentele Organice stabileau doua categorii de instanţe judecătoreşti: ordinare

si extraordinare. Care erau instanţele care făceau parte Din prima categorie?

a a. instantele militare si cele ecleziastice

b. instantele civile (ordinare şi speciale)

c

.

c. divanurile judecatoresti infiintate la Bucuresti si instantele militare

2. Nu a facut parte din Programul Revolutiei de la 1821 (documente elaborate in

cancelaria lui Tudor Vladimirescu):

a. Proclamatia de la Islaz;

b. Proclamatia de la Pades;

c. Cererile norodului romanesc

3. Regulamentele organice consacrau succesiunea la domnie ca fiind:

a. electiva;

b. ereditara;

c. electiva si ereditare

4. Cel mai reprezentativ document programatic al Revolutiei Romane de la 1848 la

constituit:

a. Proclamatia de la Pades;

b. Proclamatia de la Islaz;

c. Principiile noastre pentru reformarea patriei, redactata la Brasov la 24 mai1848






2003.







ORGANIZAREA DE STAT ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1849-1866



Convenţia de la Balta Liman

Rezoluţiile cu semnificaţie constituţională adoptate de adunările ad-hoc – 1857

Convenţia de la Paris

Statutul dezvoltator al Convenţiei de la Paris

Laicizarea dreptului


12.2.1. Organizarea de stat sub semnul unificării politice

Reprimarea revoluţiei române de la 1848 de către forţele străine a fost urmată de un

nou val de reacţiune internă şi internaţională.

Convenţia de la Balta-Liman din 1849 restaura dominaţia comună a Rusiei şi Turciei

asupra Principatelor şi modifica restrictiv Regulamentele Organice; totodată se abroga

Constituţia liberală din 1849, care recunoştea unele drepturi ale românilor din Imperiu.

Noua criză internaţională – războiul Crimeei (1853-1858) – cu participarea tuturor

marilor puteri ale Europei, a readus în atenţia generală problema românească. Ocupate

succesiv de armatele ruseşti, otomane şi austriece, Principatele române au redevenit

obiectul preocupărilor diplomaţiei europene, conturându-se ideea unirii lor într-un stat

care să se interpună între cei 2 rivali: Rusia şi Turcia

La Congresul de la Paris (1856), care a pus capăt războiului din Crimeea, cele mai

incisive dezbateri au vizat statutul Principatelor româneşti dunărene, deoarece de

viitorul lor – unificare su separaţie – cele 2 categorii de state îşi legau propriile

calcule.

Tratatul de la Paris a prevăzut alegerea în ambele ţări (Moldova şi Ţara Românească)

a unor adunări ad-hoc consultative, care să facă propuneri menite să ajute puterile

semnatare în conturarea viitorului statut juridic internaţional şi a principiilor de

organizare internă a celor 2 Principate.

În 1857, lucrările celor 2 adunări s-au finalizat cu redactarea unor Rezoluţii, care

cereau unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat.

Convenaţia adoptată de Conferinţa de la Paris a puterilor garante, convocată pentru a

adopta statutul juridic al Principatelor, a exprimat dezacordul lor cu dorinţele

românilor şi soluţiile propuse de adunările ad-hoc.

La 5 şi 24 ianuarie 1859, moldovenii şi muntenii au ales un singur domn – Alexandru

Ioan Cuza

Deşi încălcarea „ordinii garante” a nemulţumit marile puteri, dubla alegere a

domnitorului Cuza a rămas definitivă şi a marcat începutul unor rapide şi profunde

prefaceri şi reforme, având ca rezultat fundamentarea statului român modern.

Marile reforme din timpul domniei lui Cuza: legea rurală, reforma justiţiei, reforma

învăţământului, unificarea forţelor armate etc au fost ireversibile acte unificatoare.

Ritmul prefacerilor a alarmat însă clasa marilor proprietari funciari, adeptă a unor

schimbări făcute mai lent. Lupta pentru putere între liberali şi conservatori a dăunat, în

această perioadă, viitorului naţional.

În aceate împrejurări s-a impus soluţia aducerii la tron a unui prinţ străin, cu rolul de a

arbitra şi a tempera disputele vieţii politice interne, şi de a asigura României sprijinul

unei puteri europene influente. Astfel, la 10 mai 1866 s-a instaurat dinastia de

Hohenzollern Sigmaringen, care a domnit până la 30 decembrie 1947.


1. Convenţia de la Balta-Liman

Aceasta a fost încheiată în aprilie 1848 şi a modificat în mod substanţial

Regulamentele Organice. Principalele dispoziţii au fost următoarele: domnia înceta de a mai fi

electivă şi viageră; locotenenţa domnească s-a redus la o singură persoană; Adunarea

Obştească Legiuitoare şi Adunarea Obştească Extraordinară au fost dizolvate şi înlocuite cu

Consilii (Divanuri obşteşti).

2. Tratatul de la Paris

Tratatul (30 martie 1856) menţinea suzeranitatea otomană, dar desfiinţa

protectoratul unilateral rusesc şi instituia protecţia colectivă a puterilor garante semnatare.

Acesta prevedea retrocedarea către Moldova a 3 judeţe din sudul Basarabiei – Cahul,

Ismail şi Bolgrad – de către Rusia.

A fost recunoscută independenţa administrativă a Principatelor, dreptul de a avea o

armată naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în comerţul cu alte state.

3. Rezoluţiile cu semnificaţii constituţionale adoptate de Adunările ad-hoc – 1857

Adunările ad-hoc investite cu rol consultativ au fost destinate să exprime dezideratele

privitoare la viitoarea organizare internă a Principatelor.

Rezoluţiile adoptate au cerut:

Autonomia şi neutralitatea celor două ţări

Unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un singur stat cu numele de

România

Guvern responsabil şi constituţional şi o adunare legiuitoare reprezentativă

Prinţ străin dintr-o dinastie europeană ai

4. Convenţia de la Paris

Pe baza propunerilor adunărilor ad-hoc, comisia europeană de informare şi-a depus

raportul şi conclziile. Astfel, Conferinţa de la Paris a puterilor garante a adoptat Convenţia de

la Paris, menită să decidă asupra statutului juridic internaţional şi a organizării interne. Actul

era însoţit în anexă şi de o lege electorală, care consacra votul censitar (votul în funcţie de

avere).

Art. 1 al Convenţiei consacra denumirea oficială de Principatele Unite ale Moldovei şi

Valahiei, dar acestea erau menţinute ca state distincte, cu domni aleşi pe viaţă de adunările

elective şi investiţi de către sultan

Cât priveşte statutul lor extern, Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, dar

legăturile lor continuau să aibă un caracter contractual, ce stabileau drepturi şi obligaţii

reciproce. Autonomia internă era garantată.

Convenţia consacra şi pricipiul separaţiei puterilor. Puterea executivă era exercitată de

domn, putrea legislativă de domn, Adunarea obştească şi Comisia Centrală, în timp ce puterea

judecătorească era încredinţată magistraţilor numiţi de domn

Totodată, Convenţia întărea: abolirea rangurilor şi privilegiilor boiereşti; egalitatea în

drepturi şi libertăţi.

5. Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris

În mai 1864 se dizolvă Adunarea Legiuitoare printr-un decret domnesc.

După lovitura de stat, un nou proiect de Constituţie – Statutul dezvoltător al Convenţie

de la Paris – şi o nouă Lege electorală au fost adoptate prin plebicist.

Statutul dezvoltător a consacrat separaţia puterilor în stat:

Puterea legislativă se exercita colectiv de către domnitor, Adunarea Legiuitoare şi

Senat – Corpul Ponderator, adoptându-se astfel sistemul parlamentului bicameral. Adunarea

legiuitoare bicamerală a purtat numele de Corpuri Legiuitoare.

Statutul sporea considerabil prerogativele domnului care primea iniţiativa legislativă,

proiectele de legi fiind pregătite cu concursul Consiliului de Stat. Domnul avea drept de veto.

Adunarea Deputaţilor, compusă din 60 de membri (preşedintele aceasteia era numit de

domn), dezbătea proiectele de legi şi aproba bugetul de stat.

Senatul sau Corpul Ponderator era prezidat de mitropolit şi era compus din 64 de

membri, din care 1/3 erau numiţi de domn. Senatul aproba toate proiectele de legi adoptate de

Adunare, înainte de a fi sancţionate de domn.


Codul Civil Român, promulgat de Alexandru Ioan Cuza în decembrie 1864, a intrat în

vigoare în 1865.

Codul civil era alcătuit din 3 cărţi, un preambul şi dispoziţii finale.

Cartea întâi era consacrată persoanelor. Această parte reglementa condiţia juridică a

persoanelor fizice, majore de la 21 de ani, în baza principiului egalităţii tuturor în faţa legii.

Persoanele juridice se clasificau în cele cu scop lucrativ (a căror activitate era

reglementată de Camera de Comerţ) şi fără scop lucrativ (cei care aveau obiective culturale,

de binefacere, poltice etc).

Relaţiile de rudenie priveau căsătoria, divorţul, paternitatea. Familia a fost laicizată,

astfel întocmirea actelor de stare civilă a fost trecută din seama clerului în competenţa

ofiţeruui de stare civilă.

Raporturile dintre soţi au fost dominate de principiul puterii maritale a soţului, femeia

fiind lipsită de drepturi, inclusiv de cele politice.

Cartea a doua şi a treia priveau bunurile şi modul de dobândire şi transmitere a

proprietăţii.

Răspunderea civilă era contractuală sau delictuală, în ambele cazuri prejudiciul trebuia

să fie acoperit integral de partea care nu-şi îndeplinea obligaţia

Codul civil clasifica contractele în consensuale (încheiate prin simplul acord de

voinţă) şi solemne a căror încheiere era însoţită de îndeplinirea unei formalităţi.

Succesiunea putea fi ab intestat, în care ordinea succesorală era dată de gradul de

rudenie, şi pe cale testamentară.

Testamentul putea fi olograf (scris, semnat şi datat de testator), autentic (semnat de

testator şi transmis judecătorului care îi conferea autenticitate prin citirea în şedinţă publică)

sau mistic ( secret, semnat de testator şi prezentat judecătorului închis şi sigilat în baza unui

proces-verbal, pentru a putea fi deschis în condiţiile indicate de testator).

Succesorii legali erau grupaţi în 3 clase: succesorii legitimi, succesorii neregulaţi,

succesorii anormali.

12.2.4. Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă era împărţit în 7 cărţi: procedura înaintea judecătorului de

plasă; tribunalele de judeţ; Curţile de apel, în număr de 5; arbitri; executarea silită; proceduri

speciale; dispoziţii generale

Judecarea cauzelor: subiectele procesului civil erau reclamantul şi pârâtul, judecătorul

fiind un arbitru al părţilor. Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie. Părţile se

puteau înfăţişa în persoană sau prin mandatari asistaţi de avocaţi.

Procesul parcurgea o dublă judecată de fond: în faţa primei instanţe şi în faţa unei

instanţe de apel, după care urma judecata în recurs.

Căile de atac erau : apelul, opoziţia, contestaţia şi recursul.


Codul penal român, publicat în 1865, a avut ca inspiraţie Codul penal francez, Codul

prusian şi a preluat unele dispoziţii ale Condicilor criminaliceşti din Moldova şi Ţara

Românească.

Normele înscrise au fost grupate într-o parte generală, ce conţinea un ansamblu de

reguli juridice aplicabile tuturor infrancţiunilor, şi o parte specială, destinată diferitelor

categorii de infrancţiuni cu sancţiunile corespunzătoare.

Codul penal era structurat în 3 cărţi:

1. Dispoziţii privitoare la pedepse şi la felul lor

2. Normele cu privire la crime şi delicte

3. Materia contravenţiilor şi pedepsele lor

În dispoziţiile preliminare ale Codului s-a adoptat clasificarea tripartită a infracţiunilor

în crime, delicte şi contravenţii , clasificare fără temei teoretic, de vreme ce între crime şi

delicte nu există deosebiri esenţiale, ambele desemnând fapte sîvârşite cu intenţie. Ca urmare,

şi pedepsele se clasificau în criminale, corecţionale şi contravenţionale.

Crimele şi delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau

pericolul social pe care îl reprezenta, astfel:

1. Infracţiuni impotriva statului (trădarea, răsturnarea ordinii de stat)

2. Infracţiuni contra Constituţiei

3. Infracţiuni împotriva intereselor publice

4. Infracţiuni împotriva intereselor particulare

12.2.6. Lege şi reformă

Legea secularizării averilor mănăştireşti (25 decembrie 1863) averile mănăstireşti

intrau în patrimoniul statului, iar veniturile lor reveneau bugetului. În felul acesta se constituia

şi un important fond funciar în vederea emancipării clăcaşilor şi împroprietării lor cu pământ.

Legea rurală (14 august 1864) s stat la temelia primei reforme agrare importante din

România modernă.

Legea stabilea ca cca. 2/3 din marea proprietate funciară să revină ţăranilor, cu

excepţia pădurilor, care rămânea moşierilor.

Criteriul împroprietării a fost puterea economică, exprimată în numărul de vite

posedat. În felul acesta se stabileau 3 categorii de proprietari: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi.

Răscumpărarea se făcea cu o dobândî de 8% eşalonându-se pe 15 ani şi plătăndu-se

diferenţiat pe categorii de beneficiari. Pământul dobândit nu putea fi întrăinat timp de 30 de

ani.

Se desfinţau pentru totdeauna claca şi toate servituţiile în natură sau bani pretate către

proprietarii de moşii.

Legea instrucţiunii publice (7 decembrie 1864) dădea învăţământului o orientare

modernă şi o structură unitară. Astfel s-a introdus învăţământul de 4 ani, obligatoriu şi

gratuit.

Prin Legea organizării puterii armate (9 decembrie 1864, modificată în 1868)

oştirea era structurată pe 5 componente: armata activă (operativă); armata teritorială formată

din dorobanţi şi călăraşi; miliţiile; garda civică şi gloatele.

Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea introducerii sistemului de unităţi şi

măsuri metrice, Legea Contabilităţii şi a autorizat crearea Curţii de Conturi, care verifica

actele financiare ale statului.


Cuvinte-cheie

Autonomie, neutralitate, adunare legiuitoare, independenţă administrativă, vot

cenzitar, drept laic, alegători direcţi, alegători primari.


Ce a consacrat Convenţia de la Balta Liman?

Ce a consacrat Convenţia de la Paris? Dar Statutul dezvoltător al acesteia?

Ce reprezintă laicizarea dreptului?

Ce prevedea Codul civil Român?

Cum era structurat Codul de procedură civilă?

Care sunt izvoarele care au stat la baza Codului penal român?

Cum a fost elaborat Codul de procedură penală?


1. Congresul de la Paris din 1956, finalizat prin Tratatul de la Paris, a prevazut, intre

altele:

a. masuri premergatoare in vederea unificarii celor doua Principate;

b. alegerea in ambele tari a unori adunari consultative, ad-hoc, pentru a formula

propuneri menite sa ajute puterile semnatare in conturarea viitorului statul juridic

international si principiilor de organizare interna a celor doua Principate;

c. alegerea, de catre adunarile ad-hoc, a aceluiasi domnitor in fiecare Principat

2. Potrivit Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris, prerogativele in plan

legislativ ale domnitorului erau :

a. promulga legi adoptate de Adunarea Legiuitoare;

b. avea dreptul de veto absolut;

c. emitea decrete cand legislativul nu se afla in sesiune, cu obligatia ratificarii

ulterioare a acestora

3. Legea electorala adoptata de domnitorul A.I. Cuza consacra:

a. sistemul votului egal;

b. sistemul votului direct;

c. sistemul votului cenzitar






2003.







DREPTUL MODERN AL ROMÂNIEI ÎNTRE 1866-1918



Viaţa economică şi structurile sociale specifice perioadei

Proclamarea independenţei de stat

Trăsăturile generale ale regimului politic

Principalele reforme interne


13.2.1. De la domnul pământean la prinţul străin. Actul de la 10 mai 1866

În anul 1866, s-a înfăptuit un triplu act de voinţă: alegerea prin plebiscit, proclamarea

ca domn la 10 mai şi înscăunarea prinţului Carol I (act menit să pună capăt frământărilor

interne şi stării de provizorat rezervată Unirii de puterile garante).

Potrivit Constituţie din 1866 România era, ca formă de stat, o monarhie constituţională

şi ereditară.

În 1881, Corpurile Legiuitoare au proclamar România ca Regat şi a avut loc

încoronarea regelui Carol I şi a reginei Elisabeta. Prin pactul de familie din acelaşi an s-a

reglementat succesiunea la tron: în lipsa unor moştenitori direcţi, succesorul tronului a fost

desemnat principele Ferdinand de Hohenzollen, nepot de frate al regelui.

13.2.2. Proclamarea independenţei de stat

Când, în primavara anului 1877 a început războiul ruso-turc, Corpurile Legiuitoare au

adoptat moţiuni care cereau ruperea legăturilor cu Poarta şi apărarea integrităţii statului

român. Astfel, la 9 mai 1877 s-a citit in forul legislativ declaraţia de independenţă.

Prin Tratatul de la San Stefano şi Tratatul de la Berlin din 1878 României i se

recunoştea independenţa de stat, iar Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor intrau în

componenţa României.. Totuşi, România pierde judeţe din sudul Basarabiei – Ismail, Cahul şi

Bolgrad – în favoarea Rusiei.

13.2.3. Trăsăturile generale ale regimului politic

Se cristalizează principalele instituţii ale statului modern, se pun bazele partidelor

politice.

Se inaugurează rotativa guvernamentală, constând în alternanţa la guvernare a

liberarilor şi conservatorilor, rolul de arbitru revenind monarhiei.

a. Partidele politice

Pluralismul politic a fost expresia caracterului democratic al sistemului politic

existent. În această perioadă s-au cristalizat partidele de guvernîmânt: Partidul Naţional

Liberal, exponent politic al burgheziei, şi Partidul Conservator, reprezentant al intereselor

marilor proprietari funciari.

b. Parlamentul

Constituţia din 1866 a consacrat sistemul parlamentar bicameral. Parlamentul –

Corpurile Legiuitoare – era alcătuit din Adunarea Deputaţilor şi Senat.


Constituţia a fost promulgată de domn in iulie 1866 şi avea ca model de inspiraţie

constituţia belgiană din 1831.

Constituţia din 1866 era alcătuită din 8 titluri : 1. Teritoriul României; şi titlul statului;

2. Drepturile românilor; 3. Puterile statului; 4. Finanţe; 5. Puterea armată; 6. Dispoziţii

generale; 7. Revizuirea Constituţiei; 8. Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.

Principiul separaţiei puterilor se exprima în funcţionarea a 3 categorii de organe ce

exercitau puterile statului: legislativă, executivă şi judecătorească

Puterea legislativă era exercitată de domnitor, prin miniştri săi, şi de Reprezentanţa

Naţională (Corpurile Legiuitoare). Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva

Corpurile Legiuitoare, precum şi dreptul de de sancţionare şi promulgarea legilor.

Puterea executivă era încredinţată domnitorului (Alteţă Regală din 1879, rege din

1881, când România a fost proclamată regat). Titular al acestei puteri, domnul o exercita prin

miniştri săi, pe care îi numea şi îi revoca.

Puterea judecătorească era exercitată de instanţele judecătoreşti, dar toate hotărârile lor

se executau în numele domnitorului care avea dreptul de amnistie şi graţiere.

13.2.5. Învăţământ, putere armată, administraţie, justiţie

a. Şcoala

După remarcabila Lege a instrucţiunii publice din 1864, un moment distinct avea să

fie Legea învăţământului secundar şi superior din 1898, elaborată de Spiru Haret, prin care se

instituia învăţământul secundar de 8 clase, în 2 cicluri (inferior şi superior) şi în secţii

(modernă, reală şi clasică), gimnazii şi şcoli normale.

b. Organizarea şi structura armatei

Legea organizării puterii armate din 1864, cu modificările din 1868 şi 1872, structura

armata pe 5 componente: armata activă permanentă (operativă); armata teritorială; miliţiile;

garda civică şi gloatele.

c. Aparatul administrativ central şi local

Prin Legile de organizare administrativă judeţeană şi comunală, precum şi Legea de

organizare şi funcţionare a organelor centrale ale administraţie de stat s-a creat un aparat

administrativ centralist birocratic, cu ierarhii stricte, compus din miniştri, prefecţi, subprefecţi,

primari.

Unităţile administrativ-teritoriale erau judeţele şi comunele urbane şi rurale, iar ca

unităţi intermediare existau plăşiile.

d. Justiţia

În materia dreptului procesual penal modificările cele mai importante au rezultat din

Legea din 15 martie 1902 care dădea inculpatului dreptul de a avea un apărător în timpul

instrucţiei şi de a comunica cu el, conform regulilor închisorii.

Apare Legea privitore la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor corecţionale a

flagrantelor delicte – Legea micului parchet.

Potrivit Legii pentru organizarea judecătorească din 1909, instanţele de judecată erau:

judecătoriile de ocoale

tribunalele de judeţ

Curţile de juraţi – pentru fiecare judeţ

Curţile de apel cu reşedinţele la Bucureşti, Craiova, Galaţi şi Iaşi

Curtea de Casaţie – instanţă supremă


Cuvinte-cheie

Pact de familie, rotativa guvernamentală, partide de guvernământ, patente, oblastie,

gubernie, regim regulamentar, tribunale mahomedane, separaţia puterilor, proclamaţii

domneşti, cens, justiţie militară, osândă.


Prin ce se caracterizează economia specifică acestei perioade?

Analizaţi viaţa politică specifică pereioadei.

Ce consecinte a avut proclamarea independenţei de stat?

Care sunt trăsăturile generale ale regimului politic specific acestei perioade?

Analizaţi principalele reforme interne ce au avut loc în această perioadă.


1. Conform Constitutiei din 1866 hotararile instantelor judecatoresti se executau in

numele:

a. Legii;

b. Domnitorului;

c. Constitutiei

2. Conform Constitutiei din 1866, controlul constitutionalitatii legilor se exercita de

catre:

a. domnitor;

b. Corpurile legiuitoare;

c. instantele judecatoresti

3. Conform Constitutiei din 1866 Romania era ca forma de stat:

a. un regat absolutist;

b. o monarhie constitutionala;

c. monarhie constitutionala si ereditara






2003.






Răspunsuri la textele de evaluare/autoevaluare

Unitatea 1

1a, 2c, 3b

Unitatea 2

1b, 2a, 3c

Unitatea 3

1c, 2a

Unitatea 4

1a, 2c, 3c

Unitatea 5

1a, 2b, 3a

Unitatea 6

1b, 2c, 3a

Unitatea 7

1a, 2b, 3c

Unitatea 8

1a, 2a

Unitatea 9

1a, 2c

Unitatea 10

1c, 2a, 3c

Unitatea 11

1b, 2a, 3c

Unitatea 12

1b, 2b, 3c

Unitatea 13

1b, 2c, 3c

CUPRINS - sjse-ct.spiruharet.rosjse-ct.spiruharet.ro/images/secretariat/secsjse... · 1.2.1....

Documents

Transcript of CUPRINS - sjse-ct.spiruharet.rosjse-ct.spiruharet.ro/images/secretariat/secsjse... · 1.2.1....