Cuprins

Introducere ...........................................................................................................................2

Capitolul I: Stabilitate versus instabilitate politică- tranziția politică ...............................7

1.1 Definirea noțiunilor: stabilitate, instabilitate politică – tranziție politică. ........................7

1.2 Delimitări conceptuale: schimbare, dezvoltare politică, modernizare politică............... 12

1.3 Omogenitatea/ heterogenitatea culturii politice-condiție minimă de funcționare a

democrației moderne. ........................................................................................................ 15

Capitolul al II-lea: Regimul democratic, probleme și provocări. ..................................... 19

2.1 Semnificații și sensuri ale democrației. ........................................................................ 19

2.2 Modele ale democrației ............................................................................................... 25

2.3 Tipuri fundamentale de regimuri politice. .................................................................... 31

2.4 Democrația și crizele democrației. ............................................................................... 34

Capitolul al III-lea: Republica Moldova după destrămarea URSS. ................................ 42

3.1 Adoptarea Constituției Republicii Moldova. ................................................................ 42

3.2 Instituțiile politice. ...................................................................................................... 47

3.3 Societatea civilă și organizațiile nonguvernamentale. .................................................. 51

3.4 Aspecte economice, politice și geostrategice ale Republicii Moldova. ......................... 55

3.5 Administrația publică. ................................................................................................. 61

3.6 Clasa politică............................................................................................................... 69

Capitolul al IV-lea: Aspecte ale politicii externe a Republicii Moldova. ......................... 73

4.1 Raporturile politice cu Federația Rusă ......................................................................... 73

4.2 Relațiile bilaterale, România versus Republica Moldova. ............................................ 75

4.3 Republica Moldova și Uniunea Europeană. ................................................................. 78

4.4 Republica Moldova și NATO. ..................................................................................... 82

4.5 Relațiile cu alte instituții internaționale........................................................................ 85

Concluzii ............................................................................................................................. 90

Bibliografie ......................................................................................................................... 94

2

Introducere.

Anul 1989 aduce cu sine un nou actor pe scena Europei, un actor al cărui rol urmează

încă a fi definit. Întreg peisajul european este redesenat. Unele state precum Germania se

unesc, altele precum Cehoslovacia se separă, sau exlodează ca Iugoslavia, sau luptă pentru

independență ca Republica Moldova. Ca și alte țări din Europa de Est, Republica Moldova a

trecut și ea printr-o tranziție post-comunistă, începând cu destrămarea Uniunii Sovietice din

anii ‟90. Mișcările de eliberare națională declanșate în republicile fostei URSS la sfârșitul

anilor ‟80, începutul anilor ‟90 trasau mai multe obiective și schimbări în viața socio-politică

și economică a fostului imperiu sovietic. Printre primele asemenea sarcini se numără și ieșirea

pe arena mondială a republicilor unionale, inclusiv a Republicii Moldova ca subiect de sine

stătător în cadrul relațiilor economice externe.

Dispariția unor bariere politico-economice ce stau în fața consolidării democrației

(Uniunea Sovietică, economia planificată și centralizată) a plasat Moldova într-o nouă situație

caracterizată de o serie de factori specifici ca trecerea de la economia planificată la piața

liberă, căutarea de noi piețe de export însoțită de reducerea exporturilor către piețele

tradiționale, consolidarea instituțiilor de drept, a aparatului administrativ de acum puse sub

conducerea guvernului, apariția pluralismului politic și a unei noi clase politice și

consolidarea societății civile. Cu alte cuvinte, ca și majoritatea țărilor din Europa de Est,

Republica Moldova a avut de înfruntat trei ipostaze ale tranziției: trecerea de la dictatură la

democrație, trecerea de la economia planificată la cea de piață, și desigur, alte transformări

legate de dezintegrarea URSS-ului. Ca și în orice stat post-sovietic, procesele economice,

politice, geostrategice ce se desfășoară în perioada de tranziție vor defini viitorul Republicii

Moldova. Un efort îl reprezintă încadrarea economică pe piața mondială prin deschidere

economică și construirea unei economii de piață care să facă față concurențelor din exterior.

Este indiscutabil în zilele de astăzi că dezvoltarea economiei de piață contribuie la

consolidarea democrației. Republica Moldova a fost victima unei lungi perioade de izolare de

economia mondială. În vreme ce în occident începând cu anii ‟50 aspectele politice și

economice se dezvoltau, economia moldovenească era controlată și supravegheată de Uniunea

Sovietică până în anul 1990.

Dependentă de mai mult de 40 de ani de politica și economia Uniunii Sovietice,

începând cu anul 1990, Republica Moldova este pusă într-o nouă arie politică, economică și

culturală cu dreptul de a deveni un stat suveran și independent capabil să guverneze pe

propriul teritoriu. Astfel apare un stat nou pe scena Europei, care este într-o continuă

3

schimbare. Dar pentru a ajunge la stadiul ca statul moldovean să fie recunoscut la nivel

internațional ca fiind cu adevărat un stat democratic, instituțiile de stat trebuie mai întăi să se

consolideze și să se legitimeze. Începând cu anul 1991, din momentul în care Republica

Moldova și-a proclamat suveranitatea și independența, societatea civilă a primit rolul

legitimator al funcționării întregului aparat de stat, al stabilității politice, poporul este cel care

mandatează reprezentanți în parlament. Republica Moldova a devenit la 27 august 1991 un

stat suveran și independent. La 29 iulie 1994 intră în vigoare constituția, care a proclamat

statul moldovenesc ca stat de drept, democrația și pluralismul fiind incompatibile cu

totalitarismul. Primii pașii pentru consolidarea democrației și a statului de drept par să fie

făcuți.

În lucrarea de față ne propunem să analizăm tranziția post-comunistă a statului

moldovean vizând și principalele căi pe care le-a parcurs Republica Moldova în ceea ce

privește consolidarea democrației și a statului de drept, și principalele relații externe pe care a

reușit să le construiască. Din acest punct de vedere apar unele întrebări la care vom oferi un

răspuns în analiza detaliată a procesului de tranziție socială, politică și economică. În ce

măsură au avut loc schimbări în Republica Moldova? Cum pot fi aceste schimbări calificate?

A avut loc o tranziție politică în Republica Moldova și dacă da, atunci cum a trecut aceasta și

de ce natură este ea? Republica Moldova și-a atins obiectivul de stat democratic, suveran și

independent? Dacă nu și le-a atins, atunci ce pași trebuie urmați pentru ca aceste obiective să

fie atinse?

Am ales această temă pentru că Republica Moldova este un stat care a fost sub

dominația Uniunii Sovietice mai mult de 40 de ani și care după o lungă perioadă de dominație

sovietică reușește să își obțină independența. Republica Moldova a trecut sau mai trece încă

printr-o perioadă de tranziție socio-politică și economică și din acest punct de vedere vom

primi un răspuns final în urma analizei detaliate a tranziției acestui stat. De asemenea un alt

punct pentru care am ales această temă este clasa politică care de la începutul anilor „90 a fost

dezbinată și rigidă, unii optând pentru independență, alții pentru menținerea relațiilor speciale

mult dependente de Federația Rusă, iar alții pentru unirea cu România, chiar și la momentul

actual menținându-se și constituindu-se partide cu asemenea viziuni. Astfel este necesar să

analizăm situația internă a Republicii Moldova după obținerea independenței până în

momentul actual, și relațiile cu principalii actori externi cu care a reușit să construiască relații

de succes.

În primul capitol intitulat Stabilitate versus instabilitate-tranziția politică, tratăm

conceptul de tranziție politică cu scopul de a analiza conceptele de bază care sunt înglobate în

această paradigmă. Conceptul propus spre analiză este unul complex. Problema evidențierii

4

unui model, al trecerii de la un regim la altul este strâns legată de tema stabilității și a

instabilității politice, motiv pentru care ulterior vom recurge la explicarea și definirea acestor

concepte. Se va atrage o mare atenție asupra abordărilor ariilor teoretice care pun problema

congruenței autonomiei dimensiunii sociale, în aspecte culturale, de rudenie, economice,

raportată la dimensiunea politică sau care aplică teoria stabilității la sistemele politice în curs

de modernizare, democratice sau nedemocratice, sau care explică stabilitatea și instabilitatea

politică prin prisma psihologiei sociale. De asemenea pentru a înțelege și mai bine sensul și

dinamica stabilității politice, ne vom opri în prealabil asupra noțiunilor de schimbare politică,

dezvoltare politică și modernizare politică pentru a vedea rolul acestor concepte în trecerea de

la un regim politic la altul. Ulterior vom trata omogenitatea/heterogenitatea culturii politice ca

condiții minime de funcționare a democrației.

În al doilea capitol intitulat Regimul democratic. Probleme și provocări, vom trata

problematica democrației și teoriei democrației, cu scopul de a oferi un înțeles concret asupra

conceptului și să ne familiarizăm cu principalele abordări teoretice și probleme cu care se

confruntă democrația de astăzi. În acest sens vom delimita conceptual termenul de

democrație. Vom trata diversitatea sensurilor conceptului de democrație ce este dată nu doar

de semnificația etimologică, ci și de numeroase alte îmrejurări istorice, culturale, sociale,

economice, politice, filosofice, toate contribuind la multitudinea de interpetări și modele pe

care o are această noțiune. Democrația ca regim politic implică strategii, reguli și actori

precum spațiul public, cetățeanul, pluralismul politic, partidele, competiția, cooperarea și din

acest punct de vedere vom analiza și lărgi aceste concepte generice care caracterizează un

sistem unic de guvernare acceptat, acceptabil și imaginabil. De asemenea, vom aborda

principalele modele ale democrației. Pentru aceasta ne vom referi la democrația directă, adică

democrația clasică Ateniană, la modelul Westminster al democrației și modelul

consociațional al democrației. Regimurile democratice s-au amplificat după cel de al doilea

război mondial, dar în special după căderea blocului sovietic moment în care țările din Europa

Centrală și de Est își obțin independența și optează pentru un regim democratic care se

fundamentează pe o constituție ce garantează drepturile și libertățile cetățenești și care stau la

baza funcționării democrației în stat. Din acest punct de vedere vom aborda tipurile de

regimuri democratice după care funcționează majoritatea statelor din secolul XXI. Deși

democrația este văzută actualmente ca fiind cea mai bună formă de guvernare, totuși ea se

confruntă cu crize politice, economice, sociale motiv pentru care vom trata subiectul ”crizelor

democrației” sub aspectul problemelor de actualitate care intervin în fiecare sistem

democratic.

5

Al treilea capitol, Republica Moldova după destrămarea URSS, vizează aspectele

schimbării interne la nivelul societății civile, instituțiilor politice, administrației publice și

clasei politice. Se va atrage o mare atenție și asupra schimbărilor economice și geostrategice

ale Republicii Moldova. Odată cu prăbușirea întregului bloc sovietic, republicile sovietice

socialiste tind spre obținerea independenței și trezirea conștiinței naționale, care avea ca scop

integritatea teritorială și detașarea politică și economică față de Moscova, motiv pentru care

vom trata subiectul adoptării constituției, trezirii conștiinței naționale și a principalelor

persoane care au avut un rol definitoriu în lupta pentru suveranitatea Republicii Moldova și

păstrării limbii române ca limbă de stat, sau chiar trecerea la grafia latină. De asemenea vom

atrage atenție rolului conducerii Republicii Moldova ce a acționat în continuare pentru

consolidarea independenței și desprinderea de structurile vechi din timpul Uniunii Sovietice.

Vom parcurge un traseu al consolidării instituțiilor politice, administrației publice, societății

civile, al clasei politice și conflictelor partinice care au urmat după destrămarea URSS, dar și

schimbările ulterioare ale acestora de după 27 august 1991 atunci când Republica Moldova

devine un stat suveran și independent. Prin declarația de suveranitate Republica Moldova

obține statutul de subiect al relațiilor internaționale. În 1991 Republica Moldova a apărut sub

dărâmăturile unui imperiu, unde economia era destrămată, situația politică din țară era destul

de complexă și rigidă, intrând într-o perioadă de tranziție, astfel vom trata aspectele

economice, politice și geostrategice pe care Republica Moldova a reușit să le construiască ca

subiect de sine stătător și ca stat suveran și independent.

Ultimul capitol intitulat, Aspecte ale politicii externe a Republicii Moldova, studiază

principalii actori internaționali (state și organizații internaționale guvernamentale) cu care

statul moldovean a reușit să construiască relații bilaterale de succes. Deși au trecut mai mult

de 20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice și a lumii organizate după sistemul bipolar,

statele ca principalii actori ai vieții internaționale, mai sunt încă în căutarea locului lor în

sistemul internațional, loc ce le-ar asigura securitatea și le-ar permite să-și promoveze cu mai

mult succes interesele naționale. Republica Moldova se află încă la această etapă. Aflându-se

un timp îndelungat sub controlul Moscovei, statul moldovean și-a păstrat relațiile și după

declararea independenței cu Federația Rusă, iar după anul 2000 odată cu venirea la guvernare

a Partidului Comuniștilor relațiile sau intensificat. De cealaltă parte s-au intensificat relațiile

cu România. În ceea ce privește Uniunea Europeană, aderarea Republicii Moldova la Uniunea

Europeană este unul dintre cele mai prioritare scopuri ale guvernării actuale. De asemenea

vom trata relațiile Republicii Moldova cu NATO, OSCE și ONU, ca actori internaționali care

și-au sporit rolul în consolidarea democrației și a statului de drept în Republica Moldova.

6

În analiza cazului particular post-sovietic al tranziţiei post-comuniste a Republicii

Moldova toate aceste aspecte prezentate mai sus sunt de maximă importanță pentru

consolidarea democrației. Obiectivul de a anihila naţionalismul, diferenţele dintre etnii pentru

crearea unui „popor sovietic” prin contopirea naţionalităţilor, i-a făcut pe conducătorii URSS

să caute să câştige loialitatea populaţiilor neruse de la periferii, fapt care nu le-a reușit, și

astăzi avem o Republică Moldova independentă, cu o constituție la bază, și instituții care

funcționează pe principii democratice.

7

Capitolul I: Stabilitate versus instabilitate politică- tranziția politică.

1.1 Definirea noțiunilor: stabilitate, instabilitate politică – tranziție politică.

În acest capitol ne propunem să abordăm ce este și cum poate fi definit conceptul de

tranziție politică cu scopul de a analiza conceptele de bază care sunt înglobate în această

paradigmă. În literatura de specialitate termenul este extrem de important. Conceptul propus

spre analiză este unul complex. Problema evidențierii unui model al trecerii de la un regim la

altul este strâns legată de tema stabilității și a instabilității politice, motiv pentru care vom

recurge în continuare la explicarea și definirea conceptelor. Deseori în Știința Politică,

cercetările vizează mai mult stabilitatea democratică decât stabilitatea politică în general. În

ceea ce privește o bună guvernare democratică, este nevoie de ambele concepte care să se

intersecteze la un moment dat.

În viziunea lui Harry Eckstein,1 în cadrul cercetărilor privind raportul dintre viața

politică și mediul social, este neglijat rolul modelelor de autoritate în relațiile sociale

neguvernamentale, adică în școli, familii. În cadrul fiecărei societăți există mai multe tipuri de

autoritate, niște relații bine determinate și practici reale de subordonare și supraordonare

dintre indivizii formațiunilor sociale precum cele din partide, organisme economice,

educative, familiale. Astfel stabilitatea democratică este determinată în raport cu relațiile

dintre diferite forme de autoritate în societate. De exemplu, un guvern este stabil dacă

modelul său de autoritate este congruent cu alte modele de autoritate care se simt prezente în

societate. Domenico Fisichella evidențiază faptul că “prin congruență nu trebuie să înțelegem

neapărat identitate: unele instituții (militare, birocratice, industriale) înfățișează modele de

autoritate naturaliter deosebite de cele democratice, acestea din urmă fiind fondate în mod

esențial pe principiul majoritar temperat”2. Problema principală în fapt care este impusă de

teoria congruenței a lui Eckstein rezidă în faptul că ea se referă direct la autonomia

dimensiunii sociale, în aspecte culturale, de rudenie, economice raportată la dimensiunea

politică. Prin urmare, condițiile stabilității politice a unui regim care afirmă autonomia

socialului variază în raport cu condițiile stabilității politice a unui regim care neagă autonomia

subiecților locali.

1 Harry Eckstein, apud Domenico Fisichella, Știința Politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom, Iași,

2007, p. 125 2 Domenico Fisichella, op. cit, p. 126

8

O altă teorie a stabilității politice este formulată Samuel Huntington, care o aplică la

sistemele politice în curs de modernizare, democratice sau nedemocratice. În opinia acestui

autor sistemele politice se deosebesc în funcție de gradul de instituționalizare și de gradul de

participare politică. Este necesar să definim instituționalizarea - “instituționalizarea este

procesul prin intermediul căruia organizațiile și procedurile obțin valabilitate și stabilitate.

Nivelul instituționalizării oricărui sistem politic poate fi determinat în baza flexibilității,

complexității, autonomiei și coerenței organizațiilor și procedurilor sale. În acest fel, nivelul

de instituționalizare ale oricărei proceduri specifice poate fi estimat în baza flexibilității sale, a

complexității, a autonomiei și a coerenței”3. În ceea ce privește participarea politică, vom

evidenția aici trei niveluri. Unul inferior cu o participare restrânsă, caracteristic fiindu-i unei

elite mici aristocratice sau birocratice; un nivel intermediar, în care clasele de mijloc ale

societății au intrat în viața politică; un nivel superior, în care elita, clasele medii și o mai mare

parte din masele populare participă la activitatea politică, desigur ca rezultat al extinderii

sufragiului. Din acest punct de vedere putem concluziona că stabilitatea politică depinde de

nivelul de instituționalizare politică și nivelul de participare politică. Odată ce ambele nivele

cresc în transparență și coerență, putem să vorbim despre o apariție a sistemului multipartidist

care este esențial într-un regim democratic. Cele două nivele se suprapun peste sistemul

partizan. Chiar și Samuel Huntington afirmă că “stabilitatea unui sistem politic pe cale de

modernizare depinde de forța partidelor sale politice. La rândul său, un partid este puternic

dacă dispune de o largă susținere instituționalizată”4. Aici putem reflecta asupra amplorii

susținerii și nivelului de instituționalizare.

O arie teoretică se referă la explicarea stabilității politice și a instabilității politice ce

provine din perspectiva psihologiei sociale. Trebuie să punctăm existența a două teze ce se

confruntă dar în același timp se integrează reciproc. O primă teză propusă de Ivo K.

Feierabend și Rosalind L. Feierabend o găsim în noțiunea de “frustare sistemică”. În viziunea

acestor doi autori, o astfel de condiție este rezultatul raportului dintre formarea necesităților

sociale (pot fi și subiective) și satisfacarea lor, care într-o măsură mai mare sau mai mică este

solicitată de la autoritățile publice atunci când reacțiile la necesități sunt din diferite motive,

inadecvate ori categoric insuficiente. Aceasta pentru că “cu cât este mai mare nivelul de

frustrare sistemică, măsurat în baza unor anumitor indici, cu atât este mai mare instabilitatea

politică, în sensul fie al comportamentelor agresive, fie al violenței politice”.5

3 Samuel Huntington, apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 108 4 ibidem, p. 127 5 Domenico Fisichella, op. cit, p. 128

9

Cea de a doua teză, îi aparține lui Ted Robert Gurr, care pornește de la relația

”frustrare-agresivitate”, introducând-o în contextul psihologiei și psihanalizei, pentru ca să

formuleze conceptul de ”privațiune-relativă”. Această noțiune privește impulsurile agresive

drept rezultat al lipsurilor, al scopurilor ratate, al deziluziilor. De aceasta nemulțumirea

socială este cea care contribuie la concentrarea energiilor ce produc revolta și tulburările

sociale.

Nemulțumirea socială este de fapt o stare psihologică care poate să ducă la trei

tulburări civile:6

1. Agitația, adică o serie relativ spontană de comportamente ce implică o participare

masivă; (ex: manifestările de piață, grevele);

2. Conspirația, care are un grad de organizare mai semnificativ, dar cu o participare

limitată; (ex: loviturile de stat, rebeliunile);

3. Războiul intern, incluzând manifestări de un grad de violență mai înalt, bine

organizate și cu o implicare considerabilă a maselor (ex: revoluțiile, războaiele

civile);

Concluzia la care se poate ajunge aici este că situațiile de frustrare și de privațiune ar

putea fi condiții necesare ale instabilității politice. Este suficient să constatăm că privarea și

frustrarea pot provoca agresivitate, dar pot de asemenea să provoace schimbări inclusiv la

nivelul comportamentului politic, apatie și pasivitate.

Vom remarca în continuare că o teorie a stabilității politice centrată pe rolul

legitimității, a fost enunțată de Martin Lipset. “Toate diferitele aspecte ale dezvoltării

economice: industrializarea, urbanizarea, bunăstarea și instruirea – sunt strâns legate între ele,

formând un mare și unic factor care-și are corespondentul său politic în democrație (…).

Stabilitatea unei anumite democrații depinde nu numai de dezvoltarea economică, dar și de

eficiența și de legitimitatea sistemului său politic”.7 Procedura argumentativă a lui Martin

Lipset este una bazată în speță pe date statistice, privind rata alfabetizării, urbanizării,

industrializării, venitul țărilor în cauză. Rezultatul la care ajunge acest autor este că sistemele

politice în care cetățenii apar din punct de vedere statistic ca fiind mai instruiți, mai bogați,

mai urbanizați, sunt de fapt sisteme mai democratice. Aici ne putem referi și la o stabilitate

politică mai trainică, dar nu numai atât. Pe lângă acest lucru putem observa că conform lui

Lipset, stabilitatea politică într-o democrație este dependentă în mare măsură de dezvoltarea

economică.

6 ibidem, p. 128 7 ibidem, p. 129

10

În conformitate cu perspectiva tranzitologică, democraţia poate fi instaurată indiferent

de contextul structural. Aceasta nu marchează un fenomen excepţional şi imposibil de

reprodus decât prin „copierea unui model” sau atingerea nivelului necesar de dezvoltare

economică , ci este un rezultat al unui compromis, consens prin negociere între elitele politice

ale statului.

Astfel, democraţia este creată de către actori politici conştienţi şi hotărâţi, care obţin de

la populaţie un mandat corespunzător şi sunt legitimați în conformitate cu aceasta. Din punct

de vedere teoretic această abordare a început să se dezvolte odată cu schimbarea accentului de

pe viziunea funcţionalistă (proprie lui S. M. Lipset), pe cea genetică, în lucrarea lui Dankwart

Rustow, Tranziţia spre democraţie: către un model dinamic, Dankwart Rustow îşi explică

demersul teoretic introducând următoarele teze:8

I. Factorii care menţin stabilitatea unei democraţii pot să nu coincidă cu factorii care au

generat-o;

II. Corelarea nu coincide cu cauzalitatea: o teorie care explică emergenţa democraţiei

trebuie să se concentreze pe ultima;

III. Nu toate legăturile cauzale conduc de la factori economici şi sociali spre factori

politici (sfera politicului este văzută separat de cea economică şi socială);

IV. Nu toate legăturile cauzale conduc de la credinţe şi atitudini spre acţiuni;

V. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă teritorial, pot exista mai multe căi spre

democraţie;

VI. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă temporal: diferiţi factori pot deveni

cruciali în timpul fazelor succesive;

VII. Geneza democraţiei nu este neapărat uniformă social: în acelaşi loc şi timp,

atitudinile care o promovează pot să nu coincidă, în cazul politicienilor şi cetăţenilor.

Rustow descrie un model de tranziţie spre democraţie, în câteva faze: 1. Condiţiile de

bază; 2. Faza preparatorie; 3. Faza decizională; 4. Faza de habituare. În calitate de primă şi

singură condiţie de bază pentru geneza democraţiei, Rustow indică unitatea naţională pe care

o descrie ca fiind lipsa în cadrul unei majorităţi vaste de cetăţeni a îndoielii cu privire la

apartenenţa faţă de o anumită comunitate politică. De asemenea, în societatea potenţial

candidată la democratizare trebuie să existe un conflict, protagoniștii căruia sunt

reprezentanţii unor forţe care-şi pronunță revendicări politice (clasele sociale). Este de

8 Dankwart A. Rustow, Transitions to democracy: toward a dynamic model, Comparative Politics, Vol. 2, No. 3

(Apr., 1970), pp. 337-363

11

menţionat citatul din lucrarea lui James Bryce „Modern Democracies” (Londra, 1921), vol. 2,

p. 602: „Un singur drum a dus în trecut spre democraţie, dorinţa de a se debarasa de răul

tangibil”. Astfel, democraţia nu este văzută, ca scop în sine, ci ca un mijloc pentru a atinge

alte obiective.9 Rustow însă continuă, diversitatea răului tangibil a făcut ca „singurul drum” să

se împartă într-o multitudine de drumuri, tranziţia fiecărei societăţi fiind influenţată de natura

conflictuală. Pentru rezolvarea și depășirea neînțelegerilor conflictuale, clasele politice care

sunt în concurenţă ajung să caute un compromis, în urma căruia sunt formulate și

implementate reguli noi, favorabile pentru toate părțile implicate. Un exemplu oferit de către

Rustow este Revoluţia Glorioasă din 1688, cu limitarea puterii executive, care a oferit puteri

Parlamentului ca instituţie deliberativă. ”Compromisul, cooperarea şi noua stare de lucruri

sunt implicit rezultate ale deciziilor conştiente şi asumate la nivelul conducerii politice.

Decizia în favoarea unei guvernări democratice este punctul final al unei negocieri între

moderaţii din ambele tabere, care au ajuns să constituie o nouă majoritate şi să marginalizeze

extremele din ambele părţi. Apoi, urmează etapa de habituare, în decursul căreia atât elita

conducătoare cât şi cetăţenii se acomodează noii stări de fapt, accentuându-se ideea de

stabilitate politică. Acestea au corespuns mai târziu liberalizării, tranziţiei şi consolidării”.10

Astfel când spunem “Tranziție Politică”, nu ne referim doar la un singur concept.

Aceasta din urmă presupune atât diferite forme de comportamente sociale, începând de la

grupul familial, până la societatea văzută ca întreg, cât și forme și comportamente politice la

nivel de instituții de stat. Încercând să definesc conceptul de tranziție politică, sunt de acord

cu următoarea definiție: “Tranziția este o etapă intermediară între două limite: un punct de

plecare (de unde?) considerat mai mult sau mai puțin cunoscut, și un punct de sosire (unde?),

care nu poate fi decât proiectat”11

, ceea ce face ca el să fie prezent mai curând ca direcție

(încotro?) decât ca stare propriu-zisă.

9 ibidem pp. 337-363 10 Jean Grugel, Democratization. A critical introduction, Palgrave, Hong Kong, 2002, p. 57 11 În ceea ce are esențial, acest text a fost pregătit pentru Congresul Mondial de Sociologie, Bielefeld

(Germania), 18-23 iulie, 1994, și a fost publicat în limba franceză sub titlul La Transition: d’ ou et ou?, în

Gheorghe Teodorescu, Un secol de sociologie românească (1897-1997), Editura Axis, 1997, pp. 119-128

12

1.2 Delimitări conceptuale: schimbare, dezvoltare politică, modernizare

politică.

Pentru a înțelege și mai bine sensul și dinamica stabilității politice, trebuie să ne oprim

în prealabil asupra noțiunilor de schimbare politică, dezvoltare politică și modernizare

politică. Este de remarcat faptul că în literatura de specialitate aceste noțiuni sunt deseori

apreciate ca fiind lucruri favorabile și pozitive. În analiza de față, vom face o interpretare

neutră a acestor noțiuni, conform opiniei lui Domenico Fisichella. Acest autor surprinde

conceptul de dezvoltare ca fiind o specie a genului “schimbare”. Aceasta din urmă poate viza

un sistem sub două aspecte fundamentale:12

1. O schimbare a sistemului; 2. O schimbare în

cadrul sistemului.

Prima se referă la schimbarea întregului sistem, adică nici o componentă a acestui

sistem nu rămâne neschimbată, în timp ce cel de al doilea vizează o transformare a unei sau

mai multor componente, elemente ori factori din cadrul sistemului. Aceste schimbări se referă

la faptul că dezvoltarea se aplică sistemului social, celui economic chiar și celui cultural.

Drept schimbare intersistematică sau componențială putem considera “acea schimbare care

vizează una ori unele componente ale sistemului politic”.13

Un exemplu ar fi transformarea

care survine în sistemul de partide, trecerea de la monopartidism, bipartidism la

multipartidism. În ceea ce privește schimbarea componențială, un bun exemplu este

schimbarea partidului de opinie în partid de masă în cadrul sistemului partidic, acesta din

urmă fiind înțeles ca o componentă a sistemului politic. Schimbarea intercomponențială poate

fi văzută ca fiind un cumul de interdependențe reciproce, de exemplu: prin schimbarea

sistemului de partide (de la mono/bi partidism la multipartidism) se schimbă și sistemul

electoral, și sufragiul se extinde.

Analiza schimbării cuprinde cel puțin șapte aspecte:14

modul (cum schimbăm?),

profunzimea (cât se schimbă?), direcția (încotro schimbăm?), conținutul (ce schimbăm?),

timpul (cât de repede schimbăm?), locul originii (unde schimbăm?) și plasarea istorică (care

este contextul istoric în care schimbăm?). În ceea ce privește modul, schimbarea poate fi

continuă, discontinuă, pașnică sau violentă, echilibrată sau dezechilibrată (dacă îi lipsește un

ritm comun și omogen, schimbarea tinde tocmai spre dezechilibru). La nivel de profunzime,

putem să avem o schimbare fundamentală/marginală (schimbarea fundamentală se produce

12 Domenico Fisichella, op cit, p. 104 13 ibidem, p. 104 14 ibidem, p. 44

13

atunci când are loc o schimbare a întregului sistem. Toate componentele participă la

schimbare. Marginală, atunci când are loc o schimbare a unui sau a mai multor componente

din cadrul sistemului.). Cât privește direcția, diferențele sunt de tipul schimbare finalizată sau

nefinalizată, în expansiune sau în restrângere. Ceea ce ține de conținut, schimbarea poate fi

novatoare sau neinovatoare. O schimbare lentă sau accelerată sub aspectul timpului, internă

sau externă sub aspectul originii, și delimitată sau nedelimitată sub aspectul istoric.

Domenico Fisichella precizează că schimbările sunt continue și discontinue în mod diferit.

Schimbarea continuă se realizează “în virtutea acelorași norme sau proceduri de transformare

prevăzute de sistem sau de componentele sale”, și cele discontinue prevăd “ o ruptură, situații

neprevăzute de sistemul în vigoare și nereglementate de acesta”15

. Un bun exemplu este

revoluția ca schimbare discontinuă, și reforma ca schimbare continuă. Toate celelalte aspecte

ale schimbării enunțate mai sus, indică faptul unei interdependențe, aceasta pentru că se află

în interiorul fiecărui sistem, și fiecare reprezintă o mică schimbare a modului de funcționare a

acestuia.

Noțiunea de dezvoltare politică, în Știința Politică a fost folosită pentru prima dată în

anii ‟60 ai secolului al XX-lea, în special în cea nord-americană. A avut loc e explozie a

literaturii consacrate dezvoltării politice, evidențiind această noțiune drept favorabilă și

necesară pentru dezvoltarea economică. Acest lucru se întâmpla tocmai când în partea asiatică

și cea europeană mai multe țări luptau pentru obținerea independenței. O altă concepție,

identifică dezvoltarea politică cu modernizarea politică, caracteristic de fapt țărilor

industrializate. De asemenea se evidențiază faptul că dezvoltarea politică constă în

funcționarea statului-națiune, în dezvoltarea juridică și administrativă, în participarea maselor

la vot, în construcția democrației, și chiar în stabilitatea politică preconizată din timp. Alte

discuții evidențiază gradul de putere la care poate să recurgă un sistem politic. În mare parte

se discută despre un proces multidimensional de schimbare socială.

În literatura de specialitate sunt o varietate de definiții ale conceptului de dezvoltare

politică. De exemplu, una dintre acestea afirmă că, “dezvoltarea- ca ansamblul de schimbări

politice, identificate pe plan istoric și ca fiind conexe lansării industrializării; dezvoltarea

politică ca drept o serie de însușiri noi, solicitate instituțiilor pentru a menține stabilitatea și a

înfrunta cu responsabilitate conflictul social; dezvoltarea politică drept schimbare în

structurile și în procesele ce vizează puterea (...); dezvoltarea politică drept capacitatea de

absorbire a multitudinii și a tipurilor schimbătoare de cerințe politice și organizaționale”.16

După cele expuse mai sus, există multe definiții care se referă la un factor aparte, altele la

15 ibidem, p. 105 16 ibidem, p. 108

14

situații mai generale. Însă altă definiție evidențiază că dezvoltarea politică este “

instituționalizarea organizațiilor și procedurilor politice”17

, concept aplicabil sistemelor

politice de orice tip, și s-a stabilit că “instituționalizarea este procesul prin intermediul căruia

organizațiile și procedurile obțin valabilitate și stabilitate. Nivelul instituționalizării oricărui

sistem politic poate fi determinat în baza flexibilității, complexității, autonomiei și coerenței

organizațiilor și procedurilor sale. În acest fel, nivelul de instituționalizare al oricărei

organizații, a oricărei proceduri specifice, poate fi estimat în baza flexibilității sale, a

complexității și a coerenței.”18

. Conform acestei definiții s-a dezvoltat și compararea

sistemelor politice la nivel de instituționalizare, privind aprecierea sporirii sau scăderii

acesteia în cadrul unor organizații sau a anumitor proceduri a unui sistem politic dat. După

Samuel Huntington, de exemplu, cu cât o organizație este mai flexibilă sau adaptabilă, cu atât

mai sporit este gradul de instituționalizare, și invers, cu cât e mai rigidă, cu atât e mai scăzut

gradul de instituționalizare.

La fel și în cazul complexității, cu cât gradul de complexitate este mai mare într-o

organizație, cu atât există un nivel mai înalt al gradului de instituționalizare. În sensul

autonomiei, cu cât o organizație sau o procedură este mai autonomă, cu atât gradul de

instituționalizare este mai înalt, și invers, cu cât gradul unei organizații este subordonat altei

instituții, cu atât nivelul de instituționalizare este mai scăzut. Cel de al patrulea parametru,

relevă aceeași situație ca și celelalte trei enunțate, cu cât gradul de coerență este mai înalt, cu

atât avansează și instituționalizarea, și invers, cu cât e mai dezbinată organizația, cu atât mai

puțin este instituționalizată. În fapt instituționalizarea constituie o parte a dezvoltării politice,

în sensul că dezvoltarea politică este însoțită de anumite fenomene și procese ale

instituționalizării.

Am menționat anterior că modernizarea este o specie a genului schimbare, schimbarea

care poate lua forme diferite, precum: culturale, economice, sociale, politice, în fapt și

dezvoltarea poate lua aceleași forme. Însă întrebarea de baraj este următoarea, ce trebuie să

înțelegem prin modernizare? Este logic să spunem că toate aceste trei noțiuni formează un

lanț și nu putem vorbi doar de una aparte. Myron Weiner în lucrarea Modernization afirmă că

termenul de “modernizare”19

este echivalent cu cel de dezvoltare a raționalității, dezvoltare

economică, occidentalizare, urbanizare, inovație, centralizare a puterii.

Un alt autor, David Apter, folosește noțiunea de modernizare ca fiind drept “procesul

de dirijare și de control conștient al consecințelor sociale derivate din sporirea în societate a

17 Samuel Huntington apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 108 18 ibidem, p. 108 19 Myron Weiner, Modernization, Basic Books, New York, 1966, pp. 123-124

15

diferențierilor de rol și a complexității organizaționale”.20

Aici accentul este pus pe o tranziție

de la o societate tradițională la o societate modernă. Definiția lui David Apter este axată pe

schimbarea rolurilor, de asemenea și pe o schimbare strucurală de fond.

Domenico Fisichella, nu cade de acord cu sinonimia între modernizare și

occidentalizare, aceasta pentru că am putea omite procesul de modernizare a țărilor care nu

fac parte din Occident. “Este inoportun să admitem că procesul modernizator a fost prezent

doar în cazul țărilor occidentale.”21

Concluzia la care doresc să ajung este că noțiunile de

schimbare, dezvoltare, modernizare politică nu sunt apriori. Formele pe care le îmbracă una

sau alta, le combină și pe celelalte, fiindcă nu este posibil ca o schimbare politică să apară în

istorie fără o dezvoltare și modernizare politică.

1.3 Omogenitatea/ heterogenitatea culturii politice-condiție minimă de

funcționare a democrației moderne.

Cultura, identitatea și politica, iată triada conceptelor care au manifestat tot timpul o

provocare, mai ales în secolul al XX-lea, aceasta pentru că ele pun în joc alți termeni precum,

practica și identitatea culturală versus practica politică, ideologia, naționalismul, o organizare

socială, religioasă. Grație antropologiei dar și a psihologiei, știința politică recurge și ea la

noțiunea de ”cultură” pe o direcție științifică, le găsim relevante în special în scrierile lui

Gabriel Almond și de asemenea în scrierile lui Domenico Fisichella. “Cultura politică

reprezintă un ansamblu de atitudini și orientări ale membrilor unui sistem politic”22

. În această

definiție se mai include și percepția pe care membrii sistemului politic o au față de alți

indivizi din societate, dar și o atitudine față de ei înșiși ca actori politici în cadrul unui sistem

politic. În toate națiunile lumii, este destul de larg răspândită credința că individul este

relevant din punct de vedere politic, dacă este implicat în participarea politică. Dar ca să

vorbim despre cultură politică este necesar, să ne referim și la cultura civică. Marea Britanie

este un exemplu, combină o astfel de cultură: “Dezvoltarea culturii civice în Marea Britanie

poate fi înțeleasă ca produsul unei serii de conflicte între modernizare și tradiționalism”.23

Aceasta pentru că din pricina securității sale insulare, Marea Britanie a intrat în epoca

20 David Apter, The politics of modernization, The University of Chicago Press, London, 1965, p. 172 21 Domenico Fisichella, op. cit, p. 109 22 Gabriel Almond, Bingham Powell, apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 100 23 idem, Sidney Verba, Cultura Civică: atitudini politice și democrație în cinci națiuni, Editura Du Style,

București, 1996, p. 36

16

unificării naționale și a absolutismului, dar având un grad mai mare de tolerare a autonomiei

aristocratice, locale și corporatiste decât Europa continentală.

Primul plan de secularizare a fost odată cu separarea bisericii de Roma, și este

evident că a apărut o diversitate religioasă. Un alt pas important a fost apariția unei clase

negustorești prospere, dar de asemenea și implicarea arisocraților în procesul afacerilor și

comerțului. “Aristocrații independenți, cu o putere locală sigură în regiunile rurale, curajoșii

negustori noncomformiști, bogați și încrezători în sine-acestea au fost forțele care au

transformat tradiția, în tradiția parlamentară și au permis Marii Britanii să parcurgă era

absolutismului fără a-și distruge pluralismul.”24

Astfel Marea Britanie a intrat în era

industrială cu o cultură pluralistă și o cultură politică a elitelor.

Ceea ce a rezultat, a fost o a treia cultură, care de fapt combină cultura tradiționalistă

cu cea modernistă, “o cultură bazată pe comunicare și persuasiune. O cultură a consensului și

a diversității, o cultură care a permis schimbarea, moderând-o însă.”25

Am prezentat ca

exemplu Marea Britanie în ceea ce privește dezvoltarea culturală pentru a vedea cum a

evoluat procesul civic care a contribuit la dezvoltarea culturii politice. În Europa, cultura

politică este mai eterogenă, deoarece fenomenele sociale și politice s-au prezentat sub alte

forme.

“Cultura politică a națiunii este distribuția pattern-urilor din orientările către obiecte

politice, așa cum se realizează aceasta între membrii națiunii.”26

Talcott Parsons și Edward

Shils propun o clasificare a orientărilor tiparurilor politice, și anume, orientarea se referă la

aspectele interne ale obiectelor și relațiilor:27

- Orientarea cognitivă, se referă la cunoașterea și încrederea cu privire la sistemul

politic, rolurile acestora precum și la deținătorii acestor roluri, input-urile și output-urile.

- Orientarea afectivă, se referă la sentimentul în ce privește sistemul politic, rolurile

acestui sistem și performanța sa.

-Orientarea evaluativă, adică judecățile și opiniile în ce privește întregul sistem

politic, dar care combină celelalte două orientări, informația și sentimentele.

Gabriel Almond și Sidney Verba propun următoarele tipuri de cultură politică:28

- Cultura politică parohială – în care este conștientizată existența sistemului politic

național, dar este privilegiat sistemul politic regional sau local.

24 ibidem, p. 36 25 ibidem, p. 37 26 ibidem, p. 44 27 ibidem, p. 45 28 Gabriel Almond, Sidney Verba, apud Domenico Fisichella, op. cit, p. 50

17

- Cultura politică de supunere - se orientează mai ales spre consecințele pe care output-

urile sistemului politic, dispoziții legislative, reglementări, beneficiile ce țin de

asistența socială, le pot avea asupra vieții sale, dar nu se orientează spre procesul

decizional în sine (input-urile).

- Cultura politică participativă- membrii societății trebuie să fie orientați către sistem,

către aspectele inputs și outputs a sistemelor politice

Fiecare dintre aceste tipuri de culturi politice implică o relație de congruență cu un

sistem politic în cauză. De exemplu, sistemul centralizat autoritar este caracterizat printr-o

cultură politică de supunere sau dependentă. Structurii politice tradiționale îi revine cultura

politică parohială sau comunală, și structurii sau sistemului politic democratic îi revine

cultura politică participativă. Observăm un mix de omogenitate între tipurile de culturi

politice și tipurile de regimuri politice. Însă chiar dacă un sistem politic având o cultură

participativ predominantă, el totuși în o oarecare limită conține și celeltate două tipuri de

culturi, parohială și dependentă. Aici ne aflăm pe axa omogenitate/ heterogenitate, condiție

minimă de funcționare a democrației. Se pune problema amestecului cultural în cadrul unei

societăți, deoarece acestea vor continua să existe în orice societate. “Cetățeanul este un

amestec particular de orientări participative, dominate și parohiale, iar cultura civică este un

amestec particular de cetățeni dominați și parohiali.”29

Culturile politice pot să fie sau nu pot să fie stabile într-o societate raportându-ne la

sistemul politic. Cu alte cuvinte, o cultură politică parohială, de supunere sau participativă,

vor coexista într-o armonie doar ajungându-se prin consens între ele. Odată ce vorbim de

culturi politice, putem să evidențiem că datorită amestecului de culturi, într-o societate

democratică modernă se formează și mici subculturi30

(de exemplu în Belgia există o

subcultură politică flamandă, și una valonă). Nu este vorba de ajungere la doar un consens, ci

omogenitatea culturală în raport cu heterogenitatea culturală mai pune problema distribuirii.

O abordare a culturii dintr-o perspectivă sociologică este realizată de Bernard Denni și

Patrick Lecomte. Sistemul cultural în opinia lor este ”un sistem de coduri, de semnificații

învățate, admise și practicate de către o pluralitate de agenți sociali, care le informează

experiența și personalitatea (individuală sau colectivă) de așa manieră încât să le confere o

identitate socială specifică”.31

Astfel cultura este văzută ca o totalitate socială ce se manifestă

prin obiecte (unelte, bunuri de consum), reprezentări și comportamente individuale și

29 Gabriel Almond, Sidney Verba, op.cit, p. 50 30 Subcultura în viziunea lui Bernard Denni și Patrick Lecomte este definită ca ”sistemul de expresie simbolică a

elementelor specifice prin care se distinge, în sânul unei societăți globale, un grup particular prezentând o

identitate colectivă proprie.” 31 Bernard Denni, Patrick Lecomte, Sociologia politicului, volumul I, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2004, pp.

107-108

18

colective. Chiar mai mult, cultura văzută din perspectiva autorilor este ”integrativă” (în

măsura în care formează liantul social), ”normativă” (impune reguli și scheme de orientare

pentru orice activitate socială), și ”structurantă” (articulează și integrează toate activitățile și

relațiile constitutive ale unei societăți). Dacă sistemele culturale fundamentează identități

sociale specifice fiecărei societăți, atunci aceste identități contribuie la structurarea ordinii

ierarhice și a raporturilor de dominație politică (tradițională, legal-rațională, harismatică) de

care vobește Max Weber,32

a grupurilor sociale pe care însuși le definesc. Astfel constatăm că

totuși cultura determină un caracter eminamente politic. Sistemul cultural al oricărei societăți

impune membrilor ei anumite norme și reguli, coduri și semnificații comune de orientare

pentru a determina activitățile acestora din câmpul politic.

Astfel într-o societate democratică este nevoie ca totuși de la incongruență să se ajungă

la o congruență, la o egalitate în rândurile populației, sau tocmai aceasta este problema

conflictuală în democrație. Astfel la nivelul tipurilor de cultură politică omogenă pentru

minima funcționare a democrației, heterogenitatea culturală este nevoită să intre în contact cu

participativismul democratic. Aceste trei tipuri oferă legitimitatea funcționării instituțiilor

doar apelându-se la consens și la negociere între culturi. Pentru acest lucru există partidele

politice care reprezintă diferite culturi politice în funcție de interesele lor. Tocmai ele merg pe

latura negociațională pentru găsirea unui consens, iar acest lucru tinde să mărească aria

consensului politic atât a ceea ce ține de contextul legitimității cât și de aria aspectelor ce țin

de politic.

32 Max Weber, Politica. O vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992, pp. 9-10

19

Capitolul al II-lea: Regimul democratic, probleme și provocări.

2.1 Semnificații și sensuri ale democrației.

În acest capitol ne propunem să abordăm problematica democrației și teoriei

democrației, cu scopul de a oferi un înțeles concret asupra conceptului și să ne familiarizăm

cu principalele abordări teoretice și probleme cu care se confruntă democrația de astăzi.

Democrația este un cuvânt de origine grecească, fiind rezultatul combinației termenilor

Demos (popor) și Kratos (putere), semnificând regimul politic în care conducerea treburilor

publice este exercitată de către popor. Acesta este doar un prim sens al termenului de

democrație, un sens etimologic, de putere a poporului. Dacă să analizăm semnificația

termenului grecesc demos, lucrurile devin mai complicate. Termenul Demos poate fi asimilat

adunării poporului grecesc sau poate semnifica și comunitatea în întregul ei, însă deseori

capătă și sensurile unor noțiuni precum polloi- cei mulți, pleiones- majoritatea, sau

ochlos- gloată.33

Termenul poate desemna ”un întreg organic”, ”mare parte a mulțimii”, sau

poporul reprezentat pe principiul majorității limitate, sau pe principiul majorității absolute,34

și combinat cu termenul Kratos, el va construi diferite înțelesuri asupra regimurilor politice.

Diversitatea sensurilor conceptului de democrație, este dată nu doar de semnificația

etimologică, ci și de numeroase alte împrejurări istorice, culturale, sociale, economice,

politice, filosofice, toate contribuind la multitudinea de interpetări și modele pe care o are

această noțiune.

Democrația ca regim politic se află în atenția civilizației europene din istoriile lui

Herodot (secolul V î. Chr). Pentru început apare această ideie de ohlocrație (chiar și în

scrierile lui Platon, desemna puterea gloatei), adică conducerea de către mai mulți. Otanes era

de acord că mulțimea conduce puterea. În acest sens, conducerea de către mai mulți ar trebui

să ducă la demarhie, dar s-a ajuns la democrație ca regim politic, poporului i se dă puterea,

conducerea este pentru elită. Democrația directă au pus-o în practică Pericle și Clistene. În

Atena găsim modelul clasic de democrație directă. Idealurile politice pe care le vehiculează

Pericle în discursurile sale, se regăsesc în scrierile lui Tucidide, Războiul Peloponesiac.

Acesta are în vedere patru idealuri:35

I. Isonomia, adică egalitatea ca valoare supremă a

libertăților; II. Isocrația, adică accesul liber la funcțiile publice; III. Isegoria, adică egalitatea

33 Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași, 1999, p. 45 34 ibidem, p. 46 35 Robert A. Dahl, Democrația și criticii ei, Editura Institutul European, Iași, 2002, pp. 24-25

20

în exprimare liberă a opiniei în public (Agora); IV. Isotimia (timos-curaj), adică egalitatea în

demnitate și capacitatea de a înțelege și a face politică. Democrația ca experiment politic intră

într-o perioadă de umbră în epoca medievală, perioadă în care nu există mulți partizani ai

democrației.

Ideile și gândurile despre democrație intră în teoria politică prin Jean-Jeaques

Rousseau. John Locke, Charles Montesquieu. De exemplu, dezvoltarea principiului separării

puterilor în stat care conferă o extindere a reprezentativității, John Locke a arătat că o

comunitate dispune de trei puteri: legislativă, executivă și federativă.36

John Locke a subliniat

că într-un stat constituit, puterea supremă este întotdeauna cea legislativă, “căci cel care poate

da legi altcuiva trebuie să fie superior celui căruia îi dă legi”.37

De altfel și Charles

Montesquieu a dezvoltat acest principiu al separării puterilor în stat care este caracteristic și în

democrația actuală. Montesquieu a făcut o analiză comparativă a structurii politico-juridice a

statelor, atât din epoca sa, cât și din trecut.“ În fiecare stat există trei feluri de puteri, puterea

legislativă, puterea executivă privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea

executivă privitoare la cele care țin de dreptul civil”.38

Mergând pe filiera comunitarian

Rousseauistă, Jean-Jaques Rousseau dorește o formă pură de democrație, o democrație directă

în care poporul să se manifeste ca un întreg unitar prin voința sa generală ”deputații poporului

nu sunt și nici nu pot fi reprezentanții lui, nu sunt decât mandatarii lui și nu pot să hotărască

nimic definitiv. Orice lege pe care n-a ratificat-o poporul în persoană este nulă, nici nu este

lege”.39

După secolul al XIX-lea teoria democrației și practicarea ei a avut probleme, și după I

război mondial a început să prindă mai mult teren. Însă după al II război mondial putem să

vorbim despre teorii ale democrației, deoarece apare printr-o explozie de scrieri și analize la

adresa acestei forme de guvernare, precum: Robert A. Dahl cu lucrările: O prefață la Teoria

Democrației; Who Guverns; Poliarhiile. Participare și opoziție; Democrația și criticii ei;

Giovanni Sartori cu lucrarea, Teoria Democrației; Henry Mayo cu lucrarea, Introducere în

teoria democrației, Arend Lijphart cu lucrările, Democrația în societățile plurale; Modele ale

democrației;

În anii 1950-1960 democrația liberală era în centrul atenției în teoria democrației.

Începând cu anii ‟60 apare fenomenul participativist, însă anii care au fost marcați de

fenomenul în sine de participativism au fost anii 1990- 2000. Tot valabil pentru anii ‟90 apare

36 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire/Scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999, pp.

143-145 37 ibidem, pp 146-147 38 Charles Montesquieu, Despre Spiritul legilor, Editura Științifică, București, 1964, p. 195 39 Jean-Jaques Rousseau, Contractul Social, Editura Moldova, Iași, 1996, p. 163

21

studiul tranziției de la un regim la altul sau tranzitologia, adică un regim nedemocratic odată

ce se prăbușește intră automat în faza de tranziție (consolidarea democrației). Teoria

democrației ca disciplină nu oferă un set de principii, teme, axiome universal acceptate, ci

încearcă prin analiză empirică/teoretică să explice, să justifice deprinderi și practici politice.

Am realizat un mic traseu istoric de jos în sus, pentru a vedea și a puncta constituirea teoriei

democrației și demersul democratic din punct de vedere istoric. Acuma însă în secolul XXI nu

ne putem imagina ca să existe o altă formă de regim politic. Majoritatea statelor la nivel

mondial tind spre consolidare a democrației, acest regim politic este singurul acceptat,

acceptabil și imaginabil.

Însuși termenul de democrație, este un concept politic antic, semnificând la origine

“cârmuirea de către popor, de către demos. În uzul curent se poate referi la cârmuirea

populară sau la suveranitatea populară, la guvernământul reprezentativ, sau la o guvernare

participativă directă, ba chiar și (nu întru totul corect) la guvernământul republican sau

constituțional, adică la guvernământul conform legii.”40

Philippe C. Schmitter și Terry Lynn Karl recurg la o analiză a democrației moderne și

oferă note explicative a principalelor principii care stau la baza formării acestui regim politic.

Ei definesc democrația ca “un sistem de guvernare în care conducătorii răspund pentru actele

lor publice în fața cetățenilor, aceștia din urmă acționând indirect, prin intermediul competiției

și cooperării dintre reprezentanții lor aleși.”41

Este necesar să analizăm și să lărgim această

definiție, a conceptelor generice ce caracterizează un sistem unic de guvernare acceptat,

acceptabil și imaginabil. “Un regim sau sistem de guvernare este un ansamblu de modele care

stabilesc metodele de acces la principalele funcții publice; caracteristicile actorilor admiși sau

excluși; strategiile pe care aceștia le pot utiliza pentru a obține accesul; și regulile de urmat în

procesul de elaborare a deciziilor publice care devin norme obligatorii.”42

Cu alte cuvinte,

reprezintă metodele de acces la funcții și implică actori, strategii, reguli. Aceste reguli

reprezintă gradul universal de aplicare a lor.

Spațiul public sau domeniul public reprezintă “normele și alegerile colective, care

acționează ca liant în societate și sunt susținute coercitiv de către stat.”43

. Cu alte cuvinte,

totalitatea activităților publice reglementate de către stat. Cetățenii “reprezintă elementul în

cel mai înalt grad distinctiv pentru o democrație. Toate regimurile au conducători și domeniul

public, dar în măsura în care sunt democratice au și cetățeni.”44

40 David Miller, Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice, Editura Humanitas, București, 2000, 2006, p. 153 41 Phillipe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, Ce este și ce nu este democrația, în revista Polis nr-ul 3, 1994, p. 35 42 ibidem, p. 35 43 ibidem, p. 35 44 ibidem, p. 36

22

Cetățeanul este individul care deține cetățenia unui stat și care respectă drepturile și

constituția statului. ”Orice aserțiune conform căreia un anumit stat sau guvernământ, regim

sau societate sunt cu adevărat sau în ultimă analiză democratice, oricât de neverosimil ar

părea, trebuie să implice faptul că, într-un fel sau altul, guvernământul, regimul sau statul

respectiv servesc sau reprezintă poporul.”45

“Partidele au apărut (…) ca un efect al incipientului proces democratic pe care-l

constituia regimul reprezentativ. În același timp, dezvoltarea democratică avea să fie mult mai

înceată decât dezvoltarea partidelor, care au avut boom-ul lor istoric imediat”.46

În ceea ce

privește competiția “nu a fost întotdeauna considerată o condiție esențială definitorie pentru

democrație. Democrațiile clasice, presupuneau adoptarea unei decizii prin participarea directă,

care conducea la consens.”47

, în democrația modernă vorbim despre pluripartidism și o

pluralitate de interese, grupuri care reprezintă interesele unei societăți și ai cărui membri sunt

legitimați în funcții publice de către popor, sau “o varietate de procese competitive și de

canale de exprimare a intereselor și valorilor fie ele cu caracter funcțional sau teritorial,

colectiv sau individual, asociațional sau partizan. Toate sunt părți integrante ale practicii

democratice.”48

Însă condiția necesară democrației este consensul, finalitatea trebuie să fie

consensul. Competiția trebuie să fie strictă în reguli, este definitorie democrației și trebuie să

se asigure transparența și să se respecte egalitatea șanselor. Condițiile democrației sub

aspectul competiției sunt următoarele:49

I. Alegerile, în care la momentul actual, toți cetățenii unui stat democratic au dreptul

de a participa la vot;

II. Regula majorității, în cazul electoratului sau în cazul dezbaterilor parlamentare,

dacă se obține mai mult de jumătate din voturi, deciziile sunt considerate

democratice.

III. Cooperarea, este trăsătura esențială a democrației. Pentru a se ajunge la un

consens este nevoie de cooperare.

În opinia lui Gianfranco Pasquino democrația este metoda prin care se ajunge la

câștigarea votului popular. “Metoda democratică este acea ordine instituțională prin care se

ajunge la decizii politice, ordine în care persoanele obțin dreptul de a decide, în urma unei

înfruntări concurențiale pentru obținerea votului popular”.50

45 Anthony Arblaster, Democrația, Editura Du Style, București, 1998, p. 35 46 George Voicu, Pluripartidismul, Editura All, București, 1988, p. 290 47 Phillipe C. Schmitter, Terry Lynn Karl, op. cit, p. 36 48 ibidem, p. 37 49 ibidem, pp. 37-38 50 Gianfranco Pasquino, Curs de știință politică, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 307

23

Pluralismul este elementul central al democrației moderne. Suntem de acord cu Robert

A. Dahl pentru că multitudinea de grupuri plasate într-un raport electoral competițional

garantează cel mai bine respectul drepturilor și reducerea inegalităților politice. Termenul

folosit de Robert Dahl este cel de Poliarhie care în opinia sa “este o ordine ce se distinge, la

nivelul ei cel mai general prin două caracteristici: calitatea de cetățean este extinsă la un

număr relativ mare de adulți, iar drepturile cetățenești includ posibilitatea de a te opune celor

mai înalți demnitari ai statului și a-i îndepărta prin vot de la guvernare”.51

Poliarhia văzută ca

o conducere de către cei mai mulți, conducerea plurală. Dar Robert A. Dahl insistă pe faptul

că în sistemul politic democratic se petrec în mod plenar trei lucruri:52

I. Cetățenii își pot

formula preferințele; II. Iși pot face cunoscute aceste preferințe celorlalți cetățeni și

guvernului prin acțiuni individuale și colective; III. guvernul le cântărește preferințele fără

părtinire, fără a face discriminări în funcție de conținutul sau sursa preferințelor. Acestor trei

lucruri li se asociază opt mari trăsături caracteristice poliarhiilor, și anume:53

I. Libertatea

asociațională (dreptul de a face parte dintr-un partid cât și a ieși din el); II. Libertatea de

expresie (libertatea presei, libertatea de a ține un discurs public); III. Dreptul la vot (toți

cetățenii au dreptul să voteze în funcție de opiniile și părerile față de un candidat sau partid

politic); IV. Dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin (toți candidații au dreptul să

participe în campania electorală fără discriminare); V. Surse alternative de informare (dreptul

de ați alege propriile surse de informare); VI. Eligibilitatea pentru funcții publice

(îndeplinirea tuturor condițiilor pentru a obține o funcție publică legitimă și legală); VII.

Alegeri libere și corecte (prezența sufragiului universal și prezența contestării publice); VIII.

Instituții care să asigure dependența politicii guvernamentale de voturi și de alte forme de

exprimare a preferinței (prin vot cetățeanul poate mandata un reprezentant în parlament cât și

destitui din funcție);

La mijlocul secolului al XX-lea se impune ca formă de guvernare democrația liberală.

Însă și aici este nevoie de o explicare a întâlnirii ideologiei liberale cu regimul politic

democratic. Termenii de democrație și democrație liberală par adesea să fie apreciați ca

sinonime, fără de a se ține cont de deosebirile dintre noțiunea de democrație ca gen, și cea de

democrație liberală ca specie. Conceptul de democrație liberală s-a format prin intermediul

statului-națiune, unde statul este toposul, națiunea este demosul. Sistemul politic liberal a avut

parte de neșanse istorice care l-au slăbit la nivelul vocabularului politic. Spiritul politic liberal

nu și-a putut găsi o etichetă suficient de tare astfel încât să se impună în fața altor concepte,

51 Robert A. Dahl, op. cit, p. 306 52 idem, Poliarhiile. Participare și opoziție, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 28 53 ibidem, p. 29

24

cum ar fi cel de democrație. În secolul al XIX-lea când s-a întâlnit liberalismul cu democrația,

cuvântul care s-a impus a fost cel de democrație. Neșansele istorice al termenului de

liberalism le enumeră Giovanni Sartori: ”Prima neșansă a fost, spuneam, nașterea târzie, prea

târzie. Nu era prea târziu pentru că termenul s-a conturat după ce liberalismul (până atunci

nedefinit) își dovedea avantajele (…) ci mai ales, pentru că în acel moment istoria începuse

să evolueze foarte rapid, atât de rapid încât liberalii nu au reușit să recupereze lunga perioadă

de timp pierdută între nașterea clandestină și botezul oficial.”54

A doua nesansă apare tot în

secolul al XIX-lea atunci când apare un rival: socialismul. Acest lucru a determinat ca cei doi

termeni, democrație și liberalism să fie aliați în lupta cu principalul oponent, socialismul

revoluționar. O a treia neșansă istorică a fost introducerea liberalismului economic de tip

laissez-faire în nucleul principal al liberalismului politic, care întru-un mod nejustificat face

prea puține referiri la liberalismul economic. S-a părut că doar acesta este specificul

liberalismului. Pe când în politic e limitarea puterii politice (liberalismul clasic), liberalismul

politic este cel care s-a democratizat în secolul al XIX-lea, și nu democrația s-a liberalizat.

Liberalismul a oferit puterii politice principii precum: limitarea puterii statului, protecția

drepturilor și libertăților individuale universale, egalitarismul moral, constituționalismul și

domnia legii. În secolul al XIX-lea aceste principii au dus aproape inevitabil la conștientizarea

că ele nu sunt împlinite fără egalitatea politică a cetățenilor, astfel încât prin intermediul

extinderii dreptului de vot până la sufragiul universal ele au căpătat coerență într-un sistem

democratic. Astfel se formează în teoria democrației cât și în practică, un sistem care va avea

printre trăsăturile sale principale următoarele caracteristici:55

I. Ideea că suveranitatea aparține poporului, cel care mandatează reprezentanți

pentru a putea exercita puterea în mod funcțional, ideie ce va evolua către

universalizarea drepturilor cetățenești și proporționalitatea sistemului de voturi;

II. Considerarea separației puterilor în stat ca fiind esențială pentru un sistem

politic legitim și transformarea lor în instituții impersonale;

III. Conceperea guvernării ca fiind reprezentativă și responsabilă față de

comunitate-lucru realizabil prin alegeri periodice, libertate de exprimare și

contestare (ceea ce Sartori numea opinie publică );

IV. Libertatea formării și participării diferitelor facțiuni, partide și persoane în

cadrul competiției pentru deținerea puterii politice;

V. Acceptarea ca principiu reglementativ pe cel al majorității limitate;

54 Giovanni Sartori, op. cit, pp. 327-334 55 David Held, Modele ale Democrației, Editura Univers, București, 2000, pp. 114-131

25

VI. Constituționalismul ca mijloc esențial de protejare în fața arbitrarietății și

absolutismului;

VII. Delimitarea societății civile de stat, cel care trebuie limitat doar la un rol

minimal, adică la asigurarea cadrului necesar bunei desfășurări a vieții în

societate;

Democrația este un fenomen cu adevărat complex, a cărui analiză a provocat de-a

lungul timpului mai mulți filosofi care propun modele utopice de democrație, istorici care

analizează dezvoltarea, ascensiunea și declinul, diferiți politologi care încearcă să îi redea o

explicație empirică asupra funcționalității și stabilității regimului. În acest subcapitol am

abordat un cadru istoric al dezvoltării teoriei democrației, am subliniat mai multe definiții ale

democrației și am caracterizat principalele concepte generice care redau o semnificație și un

sens democrației. În continuare vom aborda modele de democrație.

2.2 Modele ale democrației.

În acest subcapitol ne propunem să abordăm principalele modele ale democrației.

Pentru aceasta ne vom referi la democrația directă, adică democrația clasică Ateniană, la

modelul Westminster al democrației și modelul consociațional al democrației. În ceea ce

privește ultimele două tipuri de democrații, vom apela la o analiză comparată a lor, pentru a

observa mai bine diferențele, așa cum o face Arend Lijphart.

În cadrul evoluției istorice a teoriei democrației se atrage mare atenție asupra faptului

că: “democrația ar trebui să însemne un fel de putere populară (o formă de politică în care toți

cetățenii sunt angajați în autoguvernare și autoreglementare) sau sprijin față de luarea

deciziilor ( un mod de a conferi autoritate acelora care sunt votați periodic pentru a ocupa

funcții de conducere).“56

Democrația ateniană a fost tot timpul o sursă de inspirație pentru gândirea politică

occidentală modernă. Orașul stat sau polis-ul era guvernat de către cetățeni guvernatori, însă

nu se face distincție clară între stat și societate. Viața privată a cetățeanului atenian era

înglobată în treburile publice a polisului. Deciziile luate colectiv vedeau binele comun.

“Publicul și privatul se întrepătrundeau. Cetățenii puteau să se realizeze cu adevărat și să

trăiască în mod onorabil numai în polis.”57

În ceea ce privește strucura instituțională, aceasta

56 ibidem, p. 15 57 ibidem, p. 16

26

se diferențiază foarte mult de instituțiile moderne democratice. Exista Eclesia (adunarea

poporului), unde pentru a se aduna, pentru a se întâlni era nevoie de un forum de 6000

cetățeni, se întâlneau și erau dezbătute problemele majore (stabilirea taxelor, legiferarea,

ostracizarea, relațiile externe). Din cadrul Eclesiei se forma consiliul celor 500, aleși prin

tragere la sorți, având rolul în formarea proiectelor de legi. Din consiliul celor 500 erau aleși

50 de cetățeni (aproximativ pentru o lună de zile) și formau comitetul celor 50, ei erau cei

care făceau agenda zilnică. Acest comitet avea și un președinte cu un mandat pentru o zi. În

Grecia antică, a fi om însemna a fi cetățean, a participa la viața publică, tocmai atunci exiști

ca om. Democrația directă ateniană are o caracteristică foarte importantă ”ocuparea aproape a

tuturor funcțiilor legate de guvernare și de administrarea legilor votate de cetățeni nu prin

competiție electorală, ci prin tragere la sorți.”58

După ce polis-ul s-a prăbușit sub loviturile

imperialismului macedonian, s-a prăbușit și democrația directă, fiindcă nu există democrație

fără demos.

Pentru Robert A. Dahl59

viziunea asupra ordinii democratice în Grecia Antică,

presupunea următoarele cerințe:

I. O armonizare a intereselor cetățenilor realizată prin acceptarea prevalenței binelui

comun asupra celui personal;

II. O cultură și un statut relativ omogen;

III. Un număr mic al cetățenilor, de câteva mii, numărul de 40 000 era considerat prea

mare;

IV. Posibilitatea cetățenilor de a se aduna laolaltă, în vederea deliberării nemijlocite

asupra problemelor comunității, precum și pentru hotărârea legilor și deciziilor

politice necesare;

V. Participarea activă și directă la funcțiile publice și la administrarea statului;

VI. Autonomia deplină a statului-cetate în raport cu alte state;

Calitatea de cetățean și inclusiv drepturile politice aferente erau deținute doar de o

minoritate a celor care trăiau în polis. Erau considerați cetățeni activi, acei bărbați liberi care

aveau vârsta de peste douăzeci de ani, proveniți din părinți atenieni. Excluși de la viața

politică erau sclavii, metecii (străinii), femeile și minorii, număr a căror depășea cu mult

numărul cetățenilor care dețineau drepturi politice. Relația dintre cetățean și polis era în

democrația ateniană total diferită de cea a raportului individ-stat teroretiză în democrațiile

moderne liberale. Cetățeanul grec exista prin polis, prin activitatea la viața publică, unde

binele comun prevala asupra binelui și libertății individuale. Cetățeanul era liber prin

58 Anthony Arblaster, op. cit, p. 43 59 Robert A. Dahl, op. cit, pp. 31-32

27

participarea la procesul decizional și nu prin construirea unui sistem de drepturi inalienabile

prin care puterea coercitivă a statului trebuie să se retragă. Democrația directă ateniană este

incompatibilă cu democrația liberală în privința problematicii drepturilor individuale. Desigur,

acest lucru duce la o critică a democrației ateniene, regim în care nu era respectată libertatea

individuală. Giovanni Sartori rezolvă această problemă, ”Grecii puteau fi liberi, în felul lor,

pornind de la polis pentru a ajunge la polites. Nu este însă și cazul nostru. Atunci când polis-

ul este înlocuit cu megapolis, putem rămâne liberi numai dacă pornim de la cetățean, numai

dacă statul derivă din cetățean. Așadar a revendica libertatea antichității, înseamnă a

revendica, fie și în mod necugetat, lipsa libertății.”60

Odată cu apariția scrierilor contractualiștilor: Jean-Jacques Rousseau, John Locke,

Charles Montesquieu, Thomas Hobbes61

se dezvoltă spiritul ideilor liberale. Este evident că

mai întâi s-au dezvoltat ideile, principiile de bază a liberalismului, după care în secolul al

XIX-lea apare ideologia liberală, și abia la mijlocul secolului al XX-lea (1950-1960) putem

vorbi despre democrație-liberală. În special după destrămarea Uniunii Sovietice, odată cu

sfârșitul războiului rece, majoritatea statelor din Europa Centrală și de Est tind spre

consolidarea democrației ca formă de guvernământ. Aici se pune problema următoare, care

model de democrație e mai bun, democrația majoritarist simplă sau cum îi zice Arend

Lijphart, modelul Westminster sau modelul democrației consociaționaliste.

Un model majoritarist poate fi prezentat în paralel cu un model consensualist (așa

observăm de fapt diferențele între ele) pe dimensiunea executiv-partide și cu construcția

instituțională diferită:62

I. Concentrarea puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărțire a

puterii executive în coaliții largi multipartidiste;

II. Relații legislativ-executiv în care executivul domină parlamentul în modelul

majoritarist (liderul partidului dominant domină parlamentul pentru că este și șef de

guvern), și un echilibru a puterii între legislativ-executiv în modelul consensualist

III. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist;

IV. Sistem electoral majoritar în modelul majoritarist și sistem electoral cu reprezentare

proporțională în modelul consensualist;

60 Giovanni Sartori, op. cit, p. 265 61 Jean- Jacques Rousseau, Contractul social, Editura Moldova, Iași, 1996; John Locke, Al doilea Tratat despre

cârmuire:scrisoare despre toleranță, Editura Nemira, București, 1999; Charles Montesquieu, Despre spiritul

legilor, Editura Științifică, București, 1964; Thomas Hobbes, Leviathan or the matter, forme & power of a

Commonwealth, ecclesiasticall and civill, Cambridge University Press,1996. 62Arend Lijphart, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura

Polirom, Iași, 2000, pp. 26-27

28

V. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competiție deschisă tuturor în sistemul

majoritar, contra model consociaționalist cu sistem coordonat și corporatist, al cărui

scop este compromisul și concentrarea;

Pe dimensiunea Federal-Unitar diferențele sunt următoarele:63

I. Guvernare centralizată și unitară în modelul majoritarist, contra guvernare

descentralizată și federală în modelul consensualist

II. Concentrare a puterii legislative de către un legislativ unicameral (modelul

majoritarist), contra separare a puterii legislative între două camere cu puteri, dar

constituite diferit (modelul consociațional);

III. Constituții flexibile care pot fi amendate de majorități simple (în modelul

majoritarist), contra constituții rigide care pot fi modificate numai de către majorități

extraordinare (în modelul consociaționalist constituțiile se schimbă foarte greu);

IV. Sisteme în care legislativele au ultimul cuvânt în privința constituționalității propriei

legislații (modelul majoritarist), contra sisteme în care legile sunt subiect al

controlului constituțional de către curți constituționale sau supreme.

V. Bănci centrale care sunt dependente de executiv (în modelul majoritarist), contra

bănci centrale independente.

Una dintre problemele recente pe care le presupune regula majorității este legitimitatea

majorității care este luată în pofida unei minorități. Robert A. Dahl prezintă patru justificări

ale regulii majorității simple:64

I. Maximizarea autodeterminării- regula majorității simple maximizează numărul

persoanelor care pot exercita autodeterminarea în deciziile colective. Dacă numărul

celor care ar decide ar fi mai mic decât sunt la majoritate, atunci e posibil ca numărul

celor care ar fi dorit o altă decizie să fie mai mare. Iar dacă majoritatea necesară ar fi

mai mare (50+1), atunci un număr mai mic ar putea bloca o decizie (tirania

majorității);

II. Argumentul rezonabilității- adică regula majorității îndeplinește patru cerințe

rezonabile: fiind decisivă, adică nu favorizează nici un votant; este nediscriminatorie;

este neutră, adică nu favorizează nici o alternativă; este receptivă la modul pozitiv

față de cei interesați de participare;

III. Maximizarea utilității- în sensul că regimul majoritarist asigură cel mai mare grad de

satisfacție în societate;

63 ibidem, p. 27 64 Robert A. Dahl, op. cit, pp. 189-198

29

IV. Cel al corectitudinii- adică judecățile mai multor persoane par mai puțin supuse unei

greșeli grave decât judecățile unei singure persoane;

Principiul majoritarist vizează doar dimensiunea procedurală. Având în vedere faptul

că mai multe decizii sunt luate în grupuri de mici dimensiuni și apelul la societate este rar,

Giovanni Sartori simte nevoia ca discutând despre deciziile democratice, să analizeze

structura decizională a comitetului. Autorul face distincții între patru tipuri de decizii:65

I. Deciziile individuale sunt luate de fiecare individ pentru sine însuși, indiferent dacă

sunt asumate din proprie inițiativă sau impuse din exterior;

II. Deciziile de grup- deciziile sunt luate de către un grup concret, adică indivizi aflați

față-în-față în interacțiune, care participă în mod semnificativ la elaborarea acestor

decizii;

III. Deciziile colective- sunt dificile de subordonat unei definiții precise; în general ele

sunt percepute ca decizii asumate de cei mulți;

IV. Deciziile colectivizate sunt deciziile care vizează întreaga comunitate, dar nu sunt

luate de întreaga comunitate. Presupune costuri procedurale interne și riscuri externe

(costuri pentru cei care iau deciziile și care țin de energia sacrificată, timp, efortul, iar

riscurile externe îi privesc pe cei care nu fac parte din grupul decizional și depind de

modul de lucru a membrilor comitetelor);

În ceea ce privește nivelul de luare a deciziilor, trebuie să avem în vedere două

elemente: riscurile și costurile care determină un anumit tip de decizie. Prin domnia

majorității trebuie să se acorde o maximă atenție intereselor oamenilor, pentru că ele sunt

inegale. Pentru depășirea acestei probleme trebuie să existe un acord comun. Ca o concluzie

“majoritatea deciziilor nu reprezintă nici domnia majorității și nici regula unanimității. Ele

constituie de fapt o reafirmare a domniei majorității, înțeleasă în sens strict literar, pentru că la

o confruntare cu o opoziție intensă, majoritățile fac de obicei concesii, și impun atunci, când

este cazul, o voință temperată a majorității.”66

Giovanni Sartori nu este în favoarea unui sau

altui tip de democrație, dar totuși le intersectează pe ambele, pentru că așa ar fi mai

convenabil democrației în sine. În ceea ce privește regimul majoritarist apar întrebări ce

vizează funcționalitatea acestor reguli fie într-un sens confruntațional, fie într-un sens

utilitarist. Principiul majorității pare a nu fi acceptabil într-o societate, marcate de clivaje

puternice de ordin etnic, religios sau lingvistic. Într-o asemenea societate, democrația

65 Giovanni Sartori, op. cit, p. 203 66 ibidem, p. 223

30

majoritaristă de tip britanic trebuie abandonată în favoarea unei democrații consociaționale,

care are 4 mari trăsături:67

I. Guvernarea de către o mare coaliție a liderilor politici ai tuturor segmentelor

semnificative din societatea plurală;

II. Veto-ul reciproc sau regula majorității convergente;

III. Principiul proporționalității ca standard principal al reprezentării politice,

numirilor în funcții publice și alocării fondurilor publice;

IV. Un grad înalt de autonomie pentru fiecare segment în administrarea afacerilor

interne;

În ce privește marea coaliție, Arend Lijphart concluzionează că “participarea împreună

la guvernare le oferă partidelor care nu au încredere unele în celelalte o garanție importantă a

securității politice”,68

pe lângă aceasta, datorită compromisului și ajungerii la un consens se

constituie “un instrument fundamental în înfăptuirea stabilității politice în societățile

plurale.”69

Veto-ul reciproc și regula majorității convergente, înseamnă că o decizie poate fi luată

dacă împlinește două și nu o singură condiție, majoritate plus lipsa veto-ului. Marele pericol

al veto-ului este blocajul decizional, sau altfel zis veto-ul minorităților. ”Marele pericol pe

care îl prezintă veto-ul minorității este că poate duce la tirania minorităților, care tensionează

cooperarea într-o mare coaliție la fel de mult ca și marginalizarea prin vot a minorităților”.70

În ce privește proporționalitatea, “în primul rând este o metodă de a numi în funcții

publice și de a distribui resursele financiare reduse, sub forma subvențiilor guvernamentale

între diferitele segmente(...) și de asemenea și o funcție și mai importantă a proporționalității

este legată de procesul decizional în sine.”71

Alocarea cabinetelor sau funcțiilor publice se

alocă proporțional, în funcție de rezultatele sufragiului electoral.

Autonomia segmentală se referă la regula majorității care determină în speță regula

minorității: “guvernarea minorității de către ea însăși în domeniile care o privesc exclusiv.”

Acesta este un principiu al marii coaliții. Când este vorba de un interes comun în cadrul

coaliției, deciziile se iau împreună cu toate segmentele, având desigur o reprezentare

proporțională, iar când deciziile depind de un segment aparte, deciziile sunt luate separat de

către partidul în cauză. Autorul precizează că “o formă specială de autonomie segmentală

este federalismul, cu toate că federalismul poate fi aplicat, bineînțeles, și în societățile non-

67 Arend Lijphart, Democrația în societățile plurale, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 42 68 ibidem, p. 48 69 ibidem, p. 47 70 ibidem, p. 54 71 ibidem, pp. 55-56

31

plurale: nu doar conferirea de autonomie părților constituente ale statului, care este

caracteristica sa cea mai importantă, ci și suprareprezentarea diviziunilor mai mici în camera

federală.”72

În plus în ceea ce privește reprezentarea minorităților, controlul violenței, gradul

de tolerare, reprezentarea femeilor, participarea electorală, corupția, apropierea dintre guvern

și alegători, democrația consociațională este de un nivel calitativ superior față de cea

majoritarist simplă. Chiar și eficiența guvernării are un grad mai ridicat. Din analiza lui Arend

Lijphart reiese că acest model de democrație este unul favorabil pe timp de criză, pentru că nu

adâncește clivajele și după cum am evidențiat mai sus, oferă stabilitatea politică în societate.

Apar însă critici la adresa democrației consociaționaliste. Prima este că elimină

trinitatea democratică, libertate, egalitate, fraternitate. O altă critică este că modelul

consociaționalist se ocupă de grupuri și nu de indivizi, dar autorul le răspunde că asta nu

înseamnă că indivizii sunt mascați de entități singulare sau submascați grupurilor. De

asemenea apar critici că acest model favorizează elitele, dar și aici autorul le răspunde, și

relevă faptul că fiecare grup are dreptul de a sancționa elitele. Altă critică apare pe filiera

gradului de dimensiune a coaliției și a folosirii veto-ului reciproc, care vine cu asumpția

asupra modelului consociaționalist că ar favoriza instabilitate politică, însă autorul consideră

că pe termen lung ele sunt mai bune. De asemenea, o altă critică asupra modelului

consociaționalist este că nu există opoziție, însă autorul precizează că opoziția se află chiar în

cadrul marii coaliții.

2.3 Tipuri fundamentale de regimuri politice.

Regimurile democratice s-au amplificat după cel de al doilea război mondial, dar în

special după căderea blocului sovietic, moment în care țările din Europa Centrală și de Est își

obțin independența și optează pentru un regim democratic care se fundamentează pe o

constituție care garantează drepturile și libertățile cetățenești și care stau la baza funcționării

democrației în stat. Deși ca prototip democrația clasică ateniană este forma de guvernare

ideală, în secolul XXI democrația este un regim politic destul de complex și reprezintă forme

variate, de la stat la stat. Formele specifice pe care le îmbracă democrațiile actuale sunt

aplicate și cunoscute sub regimuri politice democratice prezidențiale, parlamentare, și o formă

mixtă a lor, semiprezidențiale.

Sistemele politice democratice prezidențiale au un prim criteriu definitoriu, și anume

că șeful statului este ales prin alegeri populare directe pentru o perioadă de timp definită între

72 ibidem, p. 59

32

patru și opt ani, garantat de constituție. Deși acest criteriu este important totuși în unele țări ca

Austria, Islanda, Irlanda chiar dacă președintele țării este ales direct de către popor, ele nu

sunt decât ”sisteme prezidențiale de fațadă” așa cum le numește Giovanni Sartori. De

asemenea parlamentul nu poate numi, nici chiar să dizolve guvernul întrucât această

prerogativă ține de președintele statului. El este cel care numește și schimbă membrii

executivului. Așadar un sistem politic este prezidențial dacă șeful statului ”1) rezultă dintr-o

alegere populară, 2) în timpul mandatului prestabilit nu poate fi lipsit de încredere prin vot

parlamentar și 3) prezidează sau conduce guvernele numite de el ”.73

Cel mai cunoscut sistem

politic prezidențial sunt Statele Unite ale Americii, un sistem de la care au derivat celelalte

sisteme prezidențiale.

În sistemele politice parlamentare principiul de bază este că parlamentul este suveran

și se bazează pe împărțirea puterii între parlament și guvern. Astfel în cadrul

parlamentarismului guvernele sunt desemnate, susținute și dizolvate de votul parlamentului.

Dar și în acest sistem politic democratic, prerogativele de împărțire a puterii diferă de la stat la

stat. Giovanni Sartori evidențiază trei varietăți al sistemului parlamentar, ”(...) la o extremă

sistemul de tip englez, de premierat sau de cabinet, în cadrul căruia executivul este cel care

prevalează net asupra parlamentului; la cealaltă extremă sistemul de tip francez (a treia și a

patra republică) al guvernării de adunare (...); și în fine, o varietate intermediară de

parlamentarism controlat de partide.”74

În continuare vom recurge la descrierea formelor specifice ale parlamentarismului.

Anterior am afirmat că sistemele parlamentare se bazează pe împărțirea puterii (între

parlament și guvern). Însă cum se împarte această putere, cine o împarte, în ce măsură este

împărțită? În această ordine de idei, mergând pe filiera structurii de autoritate, în cadrul căreia

un prim-ministru este împuternicit să acționeze, acesta se poate raporta membrilor guvernului

ca:75

1. Un prim deasupra inegalilor;

2. Un prim între inegali;

3. Un prim între egali;

Un prim deasupra inegalilor este specifică formei de parlamentarism englez, unde

primul ministru are puterea de a alege și chiar de înlocui miniștrii, șeful executivului este

lider de partid. Sistemul de premierat britanic reprezintă un guvern monocolor sau

73 Giovanni Sartori, Ingineria constituțională comparată, Editura Institutul European, Iași, 2008, p. 131 74 ibidem, pp. 151-152 75 ibidem, p. 153

33

monopartidic (existența clară a partidului la guvernare și a opoziției) cu un sistem electoral

uninominal ce produce sistem bipartidist.

În cel de al doilea caz, un prim între inegali rămâne în funcție chiar atunci când se

schimbă membrii cabinetului său și poate chiar să nu fie și lider de partid. Aici este cazul

Germaniei, unde cancelarul german este mai puțin preeminent, dar este întotdeauna primul

între inegali.

În ultimul caz, un prim între egali reprezintă că odată ce se dizolvă cabinetul său,

cade și priemerul, în plus primul ministru nu are un control asupra echipei guvernamentale.

Pe lângă prezindețialism și parlamentarism ca sisteme politice democratice se dezvoltă și

sisteme politice mixte, ca semiprezidențialismul care este combinație ce derivă dintre

sistemele prezidențiale și cele parlamentare. Un criteriu comun în ce privește

prezidențialismul și semiprezidențialismul este că șeful statului este ales de către popor, față

de cele parlamentare în care președintele țării este ales de către parlament. Față de acest

criteriu comun totuși ele se diferă în mod radical. Mai mult sistemele semiprezidențiale

acționează în baza unei puteri împărțite atunci când președintele statului este obligat de

constituție să împartă puterea cu un prim-ministru, în timp ce primul ministru trebuie să aibă

sprijin parlamentar continuu. În timp ce în sistemele prezidențiale președintele statului este

apărat de intervenția parlamentului, mergând mai mult pe principiul divizării puterii. ”Singura

caracteristică pe care orice tip de semiprezidențialism trebuie să o aibă (în virtutea propriului

său nume) este o structură cu autoritate duală, o configurație cu două capete”.76

Aflându-se

între prezidențialism și parlamentarism, sistemul politic semiprezidențialist reprezintă

următoarele trăsături:77

1) Șeful statului (președintele) este ales prin vot popular- direct sau indirect- pentru o

perioadă prestabilită;

2) Șeful statului împarte puterea executivă cu un prim-ministru și intră astfel într-o

structură de autoritate duală (...);

3) Președintele este independent de parlament, dar nu îi este permis să guverneze singur

sau în mod direct. Directivele date de el trebuie totuși să fie acceptate și mediate de

către guvernul său;

4) Reciproc, primul ministru și cabinetul său sunt independenți de președinte în măsura

în care sunt dependenți de parlament, și aceasta în măsura în care sunt supuși atât

încrederii, cât și neîncrederii parlamentare (sau ambelor), și în măsura în care au

nevoie de sprijinul unei majorități parlamentare;

76 ibidem, p. 176 77 ibidem, p. 188

34

5) Structura de autoritate dualistă a semiprezidențialismului admite diferite echilibre și,

de asemenea, aranjamente mutuale de putere în interiorul executivului, astfel încât să

subziste autonomia potențială a fiecărei unități sau componente a executivului;

Continentul european a cunoscut de cele mai multe ori sisteme politice parlamentare și

semiprezidențiale, pe când sistemele politice prezidențiale în cea mai bună formă a lor le

găsim în Statele Unite ale Americii. Acest fapt se datorează atât trecutului istoric care diferă

de la națiune la națiune, de la stat la stat, cât și influențelor reciproce de anvergură

continentală și intercontinentală.

2.4 Democrația și crizele democrației.

Democrația deși este văzută ca forma cea mai bună de guvernare dintre cele mai rele,

după spusele lui Winston Churchill, are și minusurile sale. După destrămarea regimului

sovietic comunist, începând cu 1989 tot mai multe state-națiuni din fostul bloc comunist își

obțin independența și intră automat în faza de tranziție. Aici apar cele mai multe probleme, în

democrațiile tinere, unde constituirea democrației liberale ca formă de guvernare poate fi

întreruptă, este posibilă reîntoarcerea la regimul autoritarist unde totul este controlat și

supravegheat. Autorul care își pune această problemă este Samuel Huntington în articolul,

Al treilea val al democrației, un autor care surprinde perioadele istorice în care numărul

țărilor democratizate a crescut, precum și perioadele în care s-a petrecut fenomenul invers. În

istoria secolelor XIX-XX dar și începutul secolului XXI, putem observa trei perioade în care

crește numărul de democrații. În perioada 1820-1926 avem aproximativ douăzeci și nouă

democrații, în perioada 1945-1962 avem aproximativ treizeci și șase de democrații, și

perioada 1974- anii 2000 avem aproximativ o sută douăzeci democrații.78

Aceste referiri fac

trimiteri către o perspectivă minimalistă asupra democrației, adică se organizează alegeri

libere și periodice în unele țări. Este interesantă remarca lui Samuel Huntington, că după două

perioade de democratizare, au urmat perioade de reculegere în care multe democrații s-au

prăbușit. Întrebarea pe care o pune este dacă după cel de al III-lea val de democratizare

urmează sau nu un val invers? Înainte de a răspunde la această întrebare putem să ne

preocupăm de cauzele care epuizează cel de al III-lea val. Dintre cauzele care democrația nu

78 Samuel Huntington, Al treilea val al Democrației în Revista română de Științe Politice, Volumul 2, numărul

1, Aprilie, 2002, p. 18-19

35

se consolidează în întreaga lume, Huntington acordă atenția asupra obstacolului cultural.

Clauza culturală cu democratizarea poate avea două ipostaze majore: I. Dacă democrația

poate suporta doar un etos cultural; II. Dacă democrația e compatibilă sau nu cu anumite

tipare culturale (cele islamice sau confucianiste). Dintre cele două ipostaze se merge pe

varianta a doua unde democrația funcționează bine în contexte liberale plurale.

În cazul modelului cultural confucianist impedimentele în calea democratizării vin din

zona subordonării culturale a individului în fața comunității și grupului, a preferinței față de

obligații în defavoarea drepturilor, a preferinței față de căutarea armoniei și cooperării.

Modelul confucianist este un model cultural pentru menținerea ordinii și a respectului pentru

ierarhie. Conflictele de idei, interesele pentru grupuri au fost considerate periculoase și

ilegitime.

În ce privește modelul islamic, problema majoră vine din subordonarea dimensiunii

politice față de cea teologică, astfel încât este greu de compatibilizat revendicarea democratică

de gestionare a treburilor publice conform voinței majorității cu revendicarea teologico-

politică de gestionare a spațiului public prin apel la un set sacru de comandamente. În

sistemul politic islamist puterea politică nu este suverană, ci subordonată consiliilor clericale.

Deși obstacolul cultural este important, din premisele autorului reiese că nu trebuie să

exagerăm, nu putem face expresii rigide culturale.

În privința întrebării, urmează sau nu un val invers al democratizării, există variante

care ne fac să credităm varianta negației, vom asista la o perioadă de stagnare, de echilibru,

perioadă care se va axa mai mult pe zona consolidării democrației.

Printre factorii care au contribuit la tranziția de la democrație la autoritarism, autorul le

enumeră pe următoarele:79

I. Inconsistența valorilor democratice la nivelul elitelor și a publicului larg;

II. Obstacolele economice serioase care au intensificat conflictul social și au mărit

popularizarea soluțiilor pe care numai un guvern autoritar le-ar putea aplica;

III. Polarizarea socială și politică cauzată de obicei de guvernele de stânga, care

încearcă o promovare radicală a reformelor majore la nivel social și economic;

IV. Hotărârea grupurilor conservatoare din clasa mijlocie și clasa bogată de a

exclude mișcările populiste și de stânga din competiția pentru ajungerea la

guvernare;

V. Slăbirea principiilor de lege și de ordine , ca rezultat al acțiunilor teroriste sau

insurgente;

VI. Intervenția sau cucerirea de către o putere nedemocratică străină;

79 ibidem, pp. 23-24

36

VII. Efectul invers al bulgărelui de zăpadă produs de colapsul sau răsturnarea

sistemelor democratice în alte țări;

Aici se pune problema consolidării democrației, unde sintetizând, principalele pericole

cu care se confruntă democrația este lipsa domniei legii, lipsa de pricepere în gestionarea

clivajelor etnice, regionale, sau insuccesele economice majore. Toate aceste probleme care în

orizontul anilor 1990-2000 de multe ori s-au actualizat și au făcut ca paradigma tranziției să

nu funcționeze. Cele mai multe țări în tranziție nu sunt nici asemănătoare cu fostele dictaturi

care au renunțat, dar nici nu sunt înscrise pe drumul democrației-liberale. Ele intră într-o

”zona politică gri” unde au anumite atribute ale vieții politice democratice, cum ar fi: partide

de opoziție, societate civilă liberă, o constituție democratică. Însă au două grave deficiențe din

punct de vedere al modelului democratic, sindromul democrației parlamentare liberale:

sindromul pluralismului ineficient și sindromul nonparticipativismului care sunt legate între

ele. Există mai multe partide politice însă ele sunt foarte prost văzute de către cetățeni și prin

urmare menirea lor de a fi este contestată.

Democrația nu se poate consolida în absența unei culturi democratice care să asigure

suportul emoțional și cognitiv indispensabil pentru aderarea la procedurile democratice,

susține Robert A. Dahl. Conceptul de cultură politică reflectă două premise:80

I. Toate sistemele politice, inclusiv cele democratice, se confruntă mai

devreme sau mai târziu cu crize;

II. O cultură democratică solidă va permite unei țări să depășească

momentul de criză;

Întrebarea pe care o pune autorul este următoarea: este posibil să se creeze o cultură

democratică acolo unde ea nu a existat și nu există? Răspunsul la această întrebare este că

introducerea instituțiilor democratice într-o țară în care nu a existat experiența democratică

anterioară este o schimbare majoră, însă aceasta nu implică în mod automat și apariția unei

culturi democratice, aceasta pentru că consolidarea democrației este diferită de la țară la țară

în funcție de fundamentele istorice, culturale, sociale, economice. Autorul ne aduce în atenție

că în procesul consolidării democrației este importantă și existența economiei de piață. Ea este

o condiție necesară democrației, o premisă de necontestat în secolul XXI.

Robert A. Dahl este de acord că este favorabilă unei culturi democratice, însă nu și

suficientă. El consideră că este greșit să presupunem că o economie de piață ar fi necesară,

suficientă pentru a crea o cultură democratică. Robert A. Dahl redă exemple de țări în care

democrația a apărut înaintea sistemului economic de piață. ”Istoria democratizării în Statele

80 Robert A. Dahl, Dezvoltare și cultură democratică în Revista română de Științe Politice, Volumul 2, numărul

1, Aprilie, 2002, p. 139

37

Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia, Elveția, țările scandinave, și fără îndoială lista ar

putea continua, demonstrează că societățile de piață avansate au apărut acolo unde existau

deja de ceva timp condițiile pentru democratizare și pentru dezvoltarea unei culturi

democratice solide”.81

În ceea ce privește supraviețuirea democrației în perioada de criză, ea

are la bază două practici esențiale cu un fundament cultural. Prima este aceea că forțele

publice de organizare a coerciției (poliție, armată) trebuie să fie bine controlate de către actorii

politici în mod democratic, nu trebuie să existe ideea unei lovituri militare pentru liderii civili,

cât și pentru cei militari. Cea de e a doua practică este tolerarea și mai mult, protecția legală a

credințelor și opiniilor aflate în conflict. Autorul propune trei căi posibile care să facă legătura

între dezvoltarea economică, regimul politic și cultura democratică:82

I. Calea occidentală tipică. Democratizarea și cultura democratică preced și

favorizează dezvoltarea socioeconomică (cazul SUA, Canadei, țărilor

scandinave);

II. Calea modernizării sub un regim autoritar. Dezvoltarea socioeconomică

precede și favorizează democrația și consolidarea culturii democratice. De

exemplu un regim autoritar introduce economia de piață și astfel se creează

condițiile care vor stimula cererile de democratizare atât la nivelul elitelor cât

și la nivelul spațiului public. Publicul nu va mai fi expus să accepte o politică

de control și de comandă. Va apărea astfel un nivel mai mare de informație și

de credințe. De asemenea presa tinde să devină din ce în ce mai liberă. Apar

condiții care favorizează ca opoziția să participe la viața politică. Se adoptă o

constituție. Miscările politice care apar devin în timp partide politice. Însă

etapa cea mai grea sunt alegerile libere și corecte specific democrațiilor tinere

din valul al III-lea de democratizare;

III. Democrația se construiește gradual, prin intercondiționarea dezvoltării

economice, a celei sociale și politice. Este cea mai bună cale posibilă, aceasta

pentru că exprima cel mai bine procesul democratizării.

După cum arată Juan Lintz și Alfred Stepan în articolul Drumul spre o democrație

consolidată, nu orice sistem politic poate trece către o democrație consolidată, ei considerând

că procesul de consolidare democratică poate avea loc doar într-un sistem politic care

îndeplinește căteva cerințe minimale: existența unui stat funcțional, încheierea tranziției

democratice, și un guvern ce respectă procedurile democratice (constituția, domnia legii,

81 ibidem, p. 140 82 ibidem, p. 141

38

separația puterilor în stat, drepturile omului).83

Ei definesc democrația consolidată ca ”un

regim politic în care democrația ca sistem complex de instituții, reguli și stimulente, și

constrângeri modelate, a devenit singurul joc acceptat. The only game in town”.84

Această

definiție se verifică pe trei dimensiuni: dimensiunea comportamentală ce se referă la

comportamentul actorilor politici; dimensiunea atitudinală în care este vorba despre

populație, dacă sprijină doar măsurile și procedurile democratice ca soluție; dimensiunea

constituțională, se referă la felul în care sunt percepute legile și sunt respectate, garantarea

statului de drept, domniei legii.

Consolidarea democratică are și o corelație cu dezvoltarea socio-economică. În acest

sens punându-se problema felului în care se corelează economia dezvoltată și democrația. Un

autor care încearcă să coreleze economia de piață este Gabriel Almond.85

Soluția cea mai

rezonabilă pentru corelarea lor ar fi capitalismul democratic al bunăstării, (un soi de

compromis între cerințele democratice de egalitate, participare și echitate socială) cele ale

capitalismului centrate pe minimizarea intervenției statului în viața socială și economică.

Pentru Adam Prezworski o condiție necesară pentru o mai mare stabilitate politică,

este prezența unei economii cât mai dezvoltate. ”O dată ce o țară are un regim democratic,

nivelul dezvoltării sale economice are un efect puternic asupra probabilității ca democrația să

supraviețuiască (...), o democrație e de așteptat să dureze în medie de 8,5 ani într-o țară cu

venitul anual per capita sub 1 000 de dolari, 16 ani într-una cu venitul între 1 000 și 2 000 de

dolari , 33 de ani 2 000 și 4 000, 100 de ani între 4 000 și 6 000 de dolari (...) iar peste nivelul

de 6 000 de dolari, democrațiile sunt de neînvins și este de așteptat ca ele să dureze pentru

totdeauna: nici un sistem democratic nu s-a prăbușit vreodată într-o țară unde venitul anual

per capita depășește 6 055 de dolari”.86

O altă problemă a democrațiilor liberale, este deficitul democratic. Problematica

deficitului democratic a apărut pe filiera consolidării democrațiilor și gradului de respectare a

drepturilor și libertăților pozitive și negative ale omului. Este un concept relativ nou apărut în

teoria democrației, dar mai ales în practică. Este un concept apărut în special pe filiera

construcției europene, ulterior căpătând sens în zona discrepanțelor dintre expectanțe și

realități. Se întrebuințează atunci când apar neclarități în modelele teoretice ale democrației și

practicile politice. În modelul democratic liberal se identifică un deficit democratic atunci

când: deciziile guvernamentale numai sunt mediate de practicile democratice parlamentare;

83 Huan Linz, Alfred Stepan, Drumul către o democrație consolidată în Larry Diamond, Marc Plattner, Yun-han

Chu, Hung-mao Tien, Cum se consolidează democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2004, pp. 51-52 84 ibidem, p. 52 85 Gabriel Almond, Capitalism and Democracy, în Comparative politics, New York, 1999-2000, pp. 219-226 86 Adam Prezworki, Ce determină trăinicia democrațiilor?, în Larry Diamond, Marc Plattner, Yun-han Chu,

Hung-mao Tien, op cit, p. 308

39

când principiul reprezentativității și cel al pluralismului devin ineficiente; atunci când

participarea cetățenilor la viața politică este scăzută; atunci când există disparități sociale care

afectează principiul egalității politice a cetățenilor sau gradul de incluziune democratică a

celor care trăiesc la un moment dat într-o societate, aceasta pentru că într-o societate pot trăi

indivizi care nu sunt incluși în procesul politic, cum ar fi imigranții; atunci când se conturează

mișcări politice radicale antisistem, antidemocratice.

Din perspectiva subiectivismului, Pipa Norris în lucrarea ”Democratic Deficit”

definește deficitul democratic ca ”un fel de interacțiune dintre expectanțele crescânde ale

cetățenilor, știrile negative despre realitatea socială, politică și economică și slaba performanță

guvernamentală”.87

Prin urmare la nivelul opiniei publice deficitul democratic poate fi

măsurat, rezultând din diferențe de percepție despre democrație la nivel ideal-teoretic și la

nivel funcțional-practic. Plecând de la barometrul de opinie ”Old values survive”, Pipa Norris

compară răspunsurile date de cetățeni din diferite țări la două întrebări. i. Cât de important

este pentru dumneavoastră să trăiți într-o țară guvernată democratic? ii. Cât de democratică

este guvernată țara în care trăiți astăzi? Scala de măsură este de la unu la zece, iar la nivelul

perioadei 2005-2007 dintre țările cu democrație liberală veche din cel de al doilea val de

democratizare Norvegia avea cel mai mic deficit democratic (-1,2), iar Italia cel mai mare

(-3). Dintre democrațiile liberale tinere din cel de al treilea val de democratizare India avea

cel mai mic grad de deficit democratic (-0,6), iar Ucraina cel mai mare (-3,8), iar Republica

Moldova are un deficit democratic de -4,4. În democrațiile electorale ca Malaesia și Etiopia

există un deficit democratic de -5. Gradul ridicat de deficit democratic din zona democrațiilor

actuale, arată că cetățenii într-un număr cât mai mare disprețuiesc politica, că partidele

politice și-au pierdut loialitatea și credibilitatea electorală, că ideologiile lor sunt mai puțin

capabile să-și satisfacă revendicările. În acest context se pune problema consolidării

democrației. Din țările care s-au democratizat în cel de al treilea val de democratizare, multe

țări au constituit doar democrații electorale, iar altele încearcă să îmbunătățească democrația

liberală.

Apelând la informațiile Freedom House, observăm că în 30 de ani (1973-2003)

numărul țărilor democratice a crescut continuu, de la 39 la 117. Deși a crescut numărul,

procentajul democrațiilor liberale a scăzut, 82 % dintre cele 39 erau democrații liberale, în

2003 procentul a scăzut la 65 %. Dintre cele 117 țări doar 34 % au avut ratingul 1 pe

dimensiunea drepturilor politice și libertăți civice. Un alt lucru îngrijorător este că deși

numărul democrațiilor electorale s-a triplat, procentul cetățenilor care trăiesc în țări libere

raportat la totalul populației din momentul respectiv din întreaga lume, a crescut doar cu 16

87 Pipa Norris, Democratic Deficit, Cambridge University Press, New York, 2011, p. 245

40

%. Conform datelor furnizate de Freedom House 29 % trăiau în țări libere în 1973, iar în 2011

crește abia la 45 %.88

O altă problemă a democrațiilor actuale vine pe filiera neîncrederii populației în

instituțiile politice și în demnitarii politici, este o democrație a neîncrederii care e rezultatul

expresiei poporului. De această problemă este preocupat Pierre Rosanvallon. Autorul pune

problema din perspectiva legitimității guvernării reprezentativ-democratice și din perspectiva

încrederii cetățenilor în clasa politică și în instituțiile de stat. Înțelegerea diferitelor experiențe

democratice are în vedere 2 dimensiuni: o primă dimensiune ține de funcționalitatea și

problemele instituțiilor politice și cealaltă de constituirea unui univers al neîncrederii. Autorul

face o analiză asupra dimensiunii secunde și își propune să găsească manifestările neîncrederii

într-un cadru global, în măsura în care aceste neîncrederi rezidă în fenomenul politic ca sistem

pentru a recomanda o înțelegere mai extinsă a funcționării și a istoriei teoriei democrației. El

identifică trei factori de ordin științific care stau la baza nașterii societății neîncrederii. Primul

factor este examinat de Ulrich Bech în lucrarea Societatea riscului și dezvoltă ideea că odată

cu dezvoltarea tehnologică și a industriei în anii ‟60 apare mai mult noțiunea de risc decât cea

de progres, tot ce se dezvoltă oferă un risc. Un al doilea factor este de ordin macroeconomic și

încrederea este văzută ca o formă de cunoaștere pentru a formula ipoteze despre un

comportament viitor, dar această cunoaștere numită previziune economică se află și ea în

declin, aceasta pentru că societatea contemporană este prea complexă pentru a oferi

previziuni. Un al treilea factor de tip sociologic reiese din formula lui Michael Walzer care

spune că oamenii nu au încredere unii în alții, și lipsa acestei încrederi este comparată cu

neîncrederea în elita politică și în instituțiile de stat. Pierre Rosanvallon enunță trei dimensiuni

ale contrademocrației:89

I. Puterile de supraveghere- odată cu creșterea suveranității populare a crescut și

supravegherea puterilor atât de a verifica reputația instituțiilor, cât și capacitatea

demnitarilor de a-și respecta opțiunile, angajamentele și promisiunile. Această putere

se află în mâinile poporului văzut ca un popor gardian.

II. Formula de rezistență- oamenii incapabili să constrângă acțiunile și deciziile

guvernării, au găsit multitudinea sancțiunilor la adresa puterii ca o metodă

disponibilă de eficiență, și astfel apare o ”suveranitate socială negativă”. Populația

unui stat devine poporul veto, dreptul de a opune rezistență demnitarilor.

88 http://www.freedomhouse.org/report-types/freedom-world, accesat în data de 7 februarie, 2012 89 Pierre Rosanvallon, Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii, Editura Nemira, București, 2010, pp.

29-35

41

III. Verificarea prin judecată- oamenii politici sunt răspunzătorii direcți pentru ceea ce

fac și cetățenii îi pot trage la răspundere pentru faptele comise. (principiul de

account)

Astfel încrederea extinde calitatea legitimității (încrederea în clasa politică, în

instituțiile politice). Având încredere, oamenii nu mai construiesc acele ”instituții invizibile”,

așa cum le numește Pierre Rosanvallon, pentru a verifica instituțiile de stat și respectarea

angajamentelor clasei politice. Neîncrederea apare ca o stare de fapt, astfel încât mereu

trebuie să privim cu suspiciune la adresa aparatului de stat și guvernanților.

42

Capitolul al III-lea: Republica Moldova după destrămarea URSS.

3.1 Adoptarea Constituției Republicii Moldova.

Odată cu prăbușirea întregului bloc sovietic, republicile sovietice socialiste tind spre

obținerea independenței și trezirea conștiinței naționale, care avea ca scop integritatea

teritorială și detașarea politică și economică față de Moscova. Congresul deputaților poporului

din 1989, în plină desfășurare a politicilor Gorbacioviste, Perestroika și Glasnost,90

a devenit

o tribună a revendicărilor naționale. Din ce în ce mai multe republici au cerut încetarea

relațiilor de subordonare față de centru, respectarea constituționalismului cu privire la

drepturile și împuternicirile republicilor, de asemenea se cerea și recunoașterea suveranității

naționale, recunoașterea limbilor naționale ca limbi de stat. Odată cu încheierea Congresului,

au fost elaborate două puncte asupra cărora au convenit majoritatea deputaţilor: 1. Păstrarea

URSS ca stat multinaţional în cadrul căruia trebuia să se asigure dezvoltarea liberă a fiecărui

popor; 2. Umplerea federaţiei sovietice cu un conţinut real, asigurarea suveranităţii

republicilor unionale şi a unei autonomii largi celor autonome, drepturi egale pentru fiecare

cetăţean, indiferent de apartenenţa etnică.91

După proclamarea acestor drepturi, anii următori

au fost decisivi pentru obținerea unui grad mare de autonomie internă, și în final ajungându-se

la obținerea independenței. În ceea ce privește directivele vizând rusificarea vieții politice,

economice, sociale, culturale, aceasta pare să fi eșuat. Și actualmente se consideră că cel care

a dat startul militantismului la nivel de campanie socială, pentru instituirea alfabetului latin, a

fost dat de eseul „Veşmântul fiinţei noastre”, scris de Valentin Mândâcanu, unul dintre

lingviştii cei mai cunoscuţi și cei mai importanți din republică. Publicat în revista „Nistru”, în

anul 1988, acest text a constituit afirmarea identităţii limbii moldoveneşti cu cea română, şi a

fundamentării filologice, într-un ton de polemică ştiinţifică, a revenirii la alfabetul latin. Ca

trăsătură generală se cuvine să enunțăm înscrierea hotărâtă sub semnul reabilitării valorilor

românismului, iar ca modalitate de acțiune, recursul constant la popor. Grafia chirilică este

abandonată și se impune alfabetul latin ca obligatoriu în majoritatea instituțiilor de învățământ

cu predare în limba română. În luna martie 1989 un grup de intelectuali români din Basarabia

având-o ca lider pe Leonida Lari au redactat în Letonia, la Riga, revista ”Glasul”, în alfabet

90 Perestroika și Glasnost reprezentau niște politici elaborate de PCUS în anii 80, asociate cu liderul PCUS

Mihail Gorbaciov, politici care prevedeau reconstrucția economică, libertatea cuvântului și libertatea presei.

Detalii în Thierry Wolton, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București, 2008, pp. 28-29 91 Pervîi sezd narodnîh deputatov SSSR. (prima întrunire a deputaților URSS), apud Gheorghe Cojocaru, Tratatul

de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chişinău, 2005, p. 280

43

latin. Tot în aceeași perioadă la Chișinău a avut loc o adunare la care au participat peste

100 000 de cetățeni, și cu acest prilej s-a arborat pentru prima dată după 45 de ani tricolorul

românesc. În primele luni ale anului 1989 au apărut mai multe organizații: ”Clubul Mateevici,

Mișcarea Democratică Moldovenească, Liga Democratică a Studenților, Societatea Istoricilor

care la 20 mai 1989 s-au contopit în una singură: Frontul Popular moldovenesc”.92

Aceasta a

devenit cea mai importantă și cea mai influentă organizație politică în Republica Moldova,

fiind recunoscută oficial de autorități în octombrie 1989. Tot în acest an apar diferite mișcări

politice unioniste, care își manifestă nemulțumirea față de URSS și doresc unirea cu România

(Frontul Popular). Odată ce a început să se respecte exprimarea liberă a opiniilor, cea mai

mare parte a nemulţumirilor în ce privește sistemul sovietic a venit din partea moldovenilor,

chiar dacă mişcarea a început, iniţial, cu cereri mici de reforme politice şi economice, mai

apoi a căpătat o tentativă naţionalistă.

În ceea ce privește trezirea conștiinței naționale, un rol foarte important l-au avut

scriitori precum Leonida Lari, George Coșbuc, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru ș.a. În ziarele de

orientare românească, mai cu seama în cea a Uniunii Scriitorilor, personalitățile ieșite brusc la

suprafața luptei au demonstrat cu convingere, că în Basarabia venise timpul să se stabilească:

suveranitatea republicii; limba română ca limbă oficială de stat; trecerea la grafia latină;

tricolorul ca drapel de stat. Pentru susținerea acestor puncte importante s-a convocat pe 27

august 1989 prima mare Adunare Națională în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău.

Aici este de remarcat un aspect important. Partidul Comunist nu a îndrăznit să conteste

legitimitatea acestei adunări, mulțumindu-se doar să scrie și să critice adunarea în publicațiile

ziarelor sale. În urma acestei mari adunări care a fost un pas important spre trezirea conștiinței

naționale și spre declararea independenței statului, s-a ajuns la convocarea Prezidiului

Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldova care a adoptat la 31 august

1989 un set de legi menite să traducă în practică așteptările populației majoritare a țării. Astfel

ziua de 31 august a devenit sărbătoarea ”Limbii noastre cea română”. Țin să menționez faptul

că revoluția română din decembrie 1989, a stimulat lupta de eliberare desfășurată în

Republica Moldova. Astfel în luna martie 1990 se organizează primele alegeri libere care au

fost câștigate de Frontul Popular Moldovenesc. Noul parlament a ales în funcția de președinte

pe Mircea Ioan Snegur, iar în cea de prim-ministru pe Mircea Druc, doi români basarabeni

cunoscuți prin ideile sale naționaliste și reformatoare. Acțiunea din Basarabia se desfășura pe

fondul dezvoltării miscării de eliberare a popoarelor asuprite. Rând pe rând, Lituania, Letonia,

Estonia, Ucraina și-au declarat suveranitatea, refuzând să mai recunoscă puterea juridică a

92 Ioan Scurtu, Dumitru Almaș, Armand Goșu, Gheorghe Ioniță, Istoria Basarabiei. De la începuturi până în

1994, Editura Europa Nova & Tempus, București, 1994, p. 374

44

legilor și constituției sovietice pe teritoriul lor, de a mai accepta introducerea tinerilor în

armata sovietică. Acțiunile revoluționare devin tot mai puternice în tot cursul anului 1990, și

au îmbrăcat forme și aspecte noi. Astfel la 27 martie 1990 parlamentul a adoptat hotărârea ca

tricolorul să devină drapelul de stat. Aceeași instanță a hotărât să abroge denumirea statului

stabilită prin ucazul doi din 1940, de Republică Sovietică Socialistă, și statul să apară sub o

nouă denumire, de Republica Moldova. Astfel s-a ajuns ca la 23 iunie 1990, Republica

Moldova să își proclame suveranitatea. Tot în cursul anului 1990 parlamentul Republicii

Moldova a luat spre dezbatere pactul Ribentrop-Molotov și s-a ajuns la afirmarea

nelegitimității acestui act secret tipic celor două state totalitare (Germania și URSS). Tot acest

timp de reforme, autoritățile de la Chișinău au fost presate de autoritățile de la Moscova,

pentru desfășurarea unui referendum în Republica Moldova prin care se încerca să se impună

ideea că deși a fost dezvăluit adevărul istoric privitor la ocuparea de către Uniunea Sovietică a

Basarabiei, realitățile istorice sunt mai importante, și de ele ar trebui să se țină cont.

Validitatea acestui referendum ar fi oferit o legitimitate URSS privind ocuparea teritoriului

dintre Nistru și Prut. Referendumul s-a desfășurat, însă a fost boicotat și nu a fost considerată

validitatea acestuia. Aceste evenimente au făcut ca mișcările politice exprimând interesele

populației majoritare românești să considere necesară convocarea a celei de a doua Mari

Adunări Naționale la Chișinău, stabilită pentru 16 decembrie 1990, adunare la care au

participat peste 800 000 cetățeni. Ea a fost văzută ca un omagiu adus revoluției române ce

începuse în aceeași zi, cu un an în urmă, în Timișoara. Motivele acestei convocări sunt aduse

în lumină în ziarul ”Tineretul Moldovei”, apărut la Chișinău: ” (...) independența națională a

românilor din teritoriile ocupate; neaderarea la tratatul unional; dorința de a trăi în pace cu toți

concetățenii de altă naționalitate; reintegrarea bisericească a națiunii; menținerea

monumentelor care păstrează memoria falimentarei ideologii comuniste; procesul de

restabilire a independenței naționale nu este posibil atâta vreme cât pe teritoriul țării este

menținută o numeroasă armată străină, precum și forțe de ordine, care de fapt, au menirea

împotriva poporului român; să se pună capăt neîntârziat sistemului colonial sovietic...”.93

Procesul de destrămare a Uniunii Sovietice s-a accelerat în cursul anului 1991. La 11 martie

Lituania își proclamă independența, urmată de Georgia la 9 iunie. Încercându-se să se

oprească acest proces, forțele conservatoare au fost implicate în puciul din 19 august prin care

s-a anunțat înlăturarea de la putere a lui Mihail Gorbaciov. Dar la 21 august el a fost repus în

funcția de președinte al Uniunii Sovietice. Doar în două săptămâini, și-au proclamat

independența Republica Federativă Rusă, Estonia, Letonia, Ucraina, Bielorusia,

Azerbaidjanul, Uzbekistanul. Astfel Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste își înceta

93 Ziarul Tineretul Moldovei, din 22 decembrie, Chișinău, 1990, p. 5

45

practic existența. Pe acest fond de amplificare a revoluțiilor de eliberare națională, la 27

august 1991, parlamentul de la Chișinău întrunit într-o ședință extraordinară, a adoptat

Declarația de Independență a Republicii Moldova, declarație în care se afirma: ”Republica

Moldova este un stat suveran și independent, liber să hotărască prezentul și viitorul Patriei,

fără nici un amestec din afară, în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului

în spațiul istoric și etnic al devenirii naționale”.94

Odată cu proclamarea independenței

Republicii Moldova, în istoria românilor începe o nouă etapă. Guvernul României a

recunoscut chiar în ziua de 27 august independența Republicii Moldova, iar între cele două

”state frățești” a început o amplă colaborare. Prin convenția consulară din 29 august 1991 s-a

stabilit dreptul de liberă circulație, fără vize a cetățenilor de pe ambele părți ale Prutului și

ulterior s-au încheiat acorduri de colaborare economice și culturale, mii de tineri basarabeni

au primit burse de studiu din partea statului român, de asemenea s-a stabilit o colaborare în

domeniul mass-media.

Conducerea Republicii Moldova a acționat în continuare pentru consolidarea

independenței și desprinderea de structurile vechi din timpul Uniunii Sovietice. Astfel în

septembrie 1991, s-a decis trecerea punctelor vamale și a organelor K.G.B sub controlul

guvernului Republicii Moldova. Astfel s-a ajuns la constituirea armatei naționale, se inițiază

ample reforme în domeniul economic, științific, învățământ, cultural. În 1993 s-a introdus

moneda națională, leul moldovenesc. În cursul anului 1992, starea de spirit a Republicii

Moldova, a cunoscut evoluții contradictorii. Un grup de intelectuali din interiorul Frontului

Popular se pronunța pentru unirea imediată cu România, pe când un alt grup, în frunte cu

Mircea Ioan Snegur optau pentru consolidarea independenței Republicii Moldova. Pe de altă

parte, apreciind forțele conservatoare că s-au activizat în Republica Moldova și că terenul

pentru unire trebuia pregătit și în România. Astfel mai mulți lideri au trecut Prutul și au

obținut cetățenie română, persoane printre care, prim-ministrul Mircea Druc care a candidat și

la funcția de președinte a României, Leonida Lari care a obținut mandatul de deputat în

parlamentul de la București. Mircea Ioan Snegur a fost cel mai de seamă lider al mișcării

naționale. El este acel care a declarat în parlament ca să se organizeze un referendum la care

cetățenii să se pronunțe dacă doresc independența sau unirea cu România. După pronunțarea

acestei idei au apărut mari divergențe în parlamentul de la Chișinau, anumite grupuri politice

se opuneau total acestui referendum, și apăruse încă alte divergențe între parlamentari, atunci

când Mircea Ioan Snegur a semnat la Alma Ata aderarea Republicii Moldova la Comunitatea

Statelor Independente (CSI). Astfel un istoric de frunte de la Chișinău, Alexandru Moșanu, și-

a dat demisia din postul de președinte al Parlamentului Republicii. Acest gest a fost urmat de

94 Articol preluat din declarația de Independență a Republicii Moldova.

46

Ion Hadârcă, primvice-președinte al Parlamentului, Vasile Nedelciuc, președintele comisiei de

relații externe. Principalul motiv a acestor demisii a fost semnarea protocolului de alăturare a

Republicii Moldova la Comunitatea Statelor Independente, alăturare care se justifică printr-o

influență majoră a Federației Ruse în treburile interne a Republicii Moldova. De asemenea

liderii Frontului Popular Creștin-Democrat susțineau ideea de țară independentă, recunoscută

de Organizația Națiunilor Unite, de mai multe state, și referendumul trebuie să aibă un

obiectiv principal: acela de a firma independența față de România.

Începutul anului 1994 a fost dominat de problema alegerilor legislative din luna

februarie, care vor stabili raportul de forțe politice interne. Principala misiune a acestui

parlament era adoptarea constituției Republicii Moldova. Alegerile parlamentare sunt

câștigate de partidul Democrat Agrar, o formațiune a președinților de kolhozuri (cooperative

agricole). În februarie la o conferință numită ”Casa noastră- Republica Moldova”, președinele

Mircea Ioan Snegur susținea statalitatea Republicii Moldova, unirea cu România este tratată

ca o ocupație. Astfel în data de 29 iulie 1994 este adoptată Constituția Republicii Moldova,

publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova în data de 18 august 1994. Constituția

este constituită din 8 titluri, și anume:95

I. Principii generale, care conține articolele 1-14 .

II. Drepturile, Libertățile și Îndatoririle Fundamentale. Împărțit în trei capitole:

Capitolul I. Dispoziții generale (articolele 15-23); Capitolul II. Drepturile și

libertățile Fundamentale (articolele 24-54); Capitolul III. Îndatoririle

Fundamentale ( articolele 55-59);

III. Autoritățile Publice. Constituit din Capitolul IV: Parlamentul; secțiunea 1:

organizare și funcționare (articolele 60-67); secțiunea a 2-a: statutul deputaților

(articolele 68-71); secțiunea a 3-a: legiferarea (articolele 72-76); Capitolul V:

Președintele Republicii Moldova (articolele 77-95); Capitolul VI: Guvernul

(articolele 96-103); Capitolul VII: Raportul Parlamentului cu Guvernul

(articolele 104-106); Capitolul VIII: Administrația Publică (articolele 107-

113); Capitolul XIX: Autoritatea judecătorească, care este împărțit în trei

secțiuni. Secțiunea 1: Instanțele judecătorești (articolele 114-121); secțiuna a 2-

a: Consiliul Superior al Magistraturii (articolele 122-123); secțiunea a 3-a:

Procuratura (articolele 124-125);

IV. Economia Națională și Finanțele Publice, care conține articolele 126-133;

V. Curtea Constituțională, care funcționează pe baza articolelor 134-140;

VI. Revizuirea constituției, stipulată în articolele 141- 143;

95 Constituția Republicii Moldova este adoptată în data de 29 iulie 1994.

47

VII. Dispoziții finale și tranzitorii, care conține opt articole.

Constituția este legea fundamentală a unui stat, legi și prevederi pe care fiecare

persoană care deține cetățenia statului, este obligat să le respecte. Astfel prin adoptarea

constituției la 29 iulie 1994, Republica Moldova se proclamă print-un act scris fundamental ca

un stat independent, democratic, stat în care sunt protejate și respectate drepturile omului, este

prezent pluripartidismul, separația puterilor în stat, 96

un parlament suveran ales direct de către

popor, o Curte Constituțională independentă și alegeri libere. Astfel apare un nou actor pe

scena europeană și internațională.

3.2 Instituțiile politice.

Republica Moldova a devenit la 27 august 1991 un stat suveran și independent. La 29

iulie 1994 intră în vigoare constituția, care a proclamat statul moldovenesc ca stat de drept,

democrația și pluralismul fiind incompatibile cu totalitarismul. După adoptarea Constituției

din 1994, este evidențiată separația puterilor în stat prin Titlul I, articolul 6: ” În Republica

Moldova puterea legislativă, executivă și judecatorească sunt separate și colaborează în

exercitarea prerogativelor ce le revin, potrivit prevederilor Constituției”. În această mică

perioadă de timp, Republica Moldova a încercat să constituie ca formă de guvernare, o

republică parlamentară, o republică semi-prezidențială, iar în luna mai 2000 s-a trecut din nou

la republica parlamentară.

Legislativul Republicii Moldova își începe funcționarea sa începând cu data de 23 mai

1991, atunci când Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești se

pronunță pentru transformarea RSSM într-o nouă denumire, Republica Moldova, și Sovietul

Suprem devine primul ei Parlament. Acest parlament a avut trei președinți: Mircea Snegur în

perioada 27 aprilie - 3 septembrie 1990, Alexandru Moşanu în perioada 4 septembrie 1990 – 2

februarie 1993, şi Petru Lucinschi în perioada 4 februarie 1993 – 27 februarie 1994. Cel mai

mare merit al acestui prim parlament a fost că sub conducerea sa s-a proclamat declarația

suveranității de la 23 iunie 1990 și declarația de independență de la 27 august 1991. De

asemenea, s-a adoptat tricolorul ca drapel de stat. Odată cu apariția regiunii separatiste

transnistriene, deputații din Comrat și din regiunea transistreană au început să boicoteze

96 Legislativ (parlamentul care este organul reprezentativ suprem al poporului și unica autoritate legislativă

legitimă a statului constituit din 101 deputați), executiv (guvernul care conform articolului 96 (1) asigură

realizarea politicii interne și externe și exercită conducerea generala a administrației Publice) , judecătoresc

(Curtea Constituțională care conform articolului 134 este unica autoritate de jurisdicție constituțională a

Republicii Moldova).

48

sedințele legislativului, astfel pentru a se depăși criza politică, s-a ajuns la concluzia dizolvării

parlamentului, nu înainte de a stabili o dată pentru noi alegeri parlamentare.

În data de 27 februarie 1994 s-a ales noul parlament, prin alegeri libere și directe.

Acest scrutin urma să aibă loc în baza unei noi legi privind alegerea legislativului, prin care s-

a micşorat de peste trei ori – până la 103 – numărul de deputaţi, şi s-a stabilit alegerea lor pe

listele de partid. În urma acestui scrutin, la care deja au participat 13 fracțiuni electorale,

partide şi mişcări social politice, precum şi candidaţi independenţi, pragul electoral l-au trecut

doar patru formaţiuni social politice, care au şi constituit Parlamentul Republicii Moldova de

legislatura a XIII-a. Astfel, Partidul Democrat Agrar din Moldova a obţinut 56 de mandate,

Blocul electoral “Partidul Socialist“ şi Mişcarea “Unitate-Edinstvo“ – 28 de mandate, Blocul

Ţăranilor şi Intelectualilor – 11 mandate şi Blocul electoral “Alianţa Frontului Popular Creştin

Democrat“ – 9 mandate.97

Astfel președintele parlamentului este Petru Lucinschi, iar după

anul 1997 când este ales în funcția de președinte al Republicii Moldova de către parlament, la

funcția de președinte al parlamentului este ales Dumitru Moțpan. Unul dintre cele mai

importante merite pe care îl are parlamentul din legislatura a XIII-a este că, prin activitatea sa

s-a adoptat Constituția Republicii Moldova, în conformitate cu care s-a constituit forma semi-

prezidențială de guvernare. Parlamentul și-a obținut mandatul pentru o perioadă de patru ani,

perioadă în care s-a adoptat legea codului electoral, unde numărul deputaților a scăzut de la

103 la 101, deputații sunt aleși de pe listele de partid și candidați independenți.

Legislatura a XIV-a a fost constituită prin scrutinul din 22 martie 1998, la care au

participat 15 concurenți electorali, dintre care șase blocuri, nouă partide, și mai mulți

candidați independenți. De pragul electoral au trecut doar patru formațiuni politice, Partidul

Comuniştilor din Republica Moldova obține 40 de mandate, Blocul electoral “Convenţia

Democrată din Moldova“ – 26 de mandate, Blocul electoral “Pentru o Moldovă Democratică

şi Prosperă“ – 24 mandate şi Blocul electoral “Partidul Forţelor Democratice“ – 11 mandate.98

În cadrul acestei legislaturi, partidele necomuniste ce au trecut de pragul electoral și au intrat

în parlament formând o coaliție care obțin împreună 61 de mandate, și se constituie ”Alianța

pentru Democrație și Reforme. Una din cele mai importante modificări făcute de parlament

din această legislatură, a fost reintroducerea formei de guvernare parlamentare, susținute cu o

majoritate absolută de 90 de deputați. De asemenea a fost introdusă legea ca președintele țării

să fie ales de catre parlament. Astfel încât nu s-a reușit alegerea președintelui țării,

parlamentul a fost dizolvat și s-au anunțat noi alegeri legislative.

97 www.parlament.md, accesat în data de 8 februarie 2012 98 ibidem.

49

Alegerile legislative au avut loc la 25 februarie 2001, atunci când Partidul

Comuniștilor de Republica Moldova obține 71 de mandate în parlament, blocul electoral

”Alianța Braghiș” obține 19 mandate, și Frontul Popular Creștin Democrat 11 mandate.

Președintele parlamentului este aleasă Eugenia Ostapciuc, iar funcția de președinte al țării

este câștigată de Vladimir Voronin. Față de precedentele legislaturi, legislatura a XV nu a fost

dizolvată, și și-a exercitat mandatul pentru o perioadă de patru ani.

Următoarele alegeri parlamentare s-au desfășurat în data de 6 martie 2005. În cursa

electorală au fost înscriși 23 de concurenţi, 2 blocuri, 9 partide sau mişcări social-politice şi

12 candidaţi independenţi. Pragul electoral de 6 % l-au depăşit doar 3 formaţiuni politice, care

au şi constituit Parlamentul Republicii Moldova din legislatura a XVI-a. În această legislatură

Partidul Comuniştilor din Republica Moldova obține 56 de mandate, Blocul electoral

“Moldova democrată“ – 34 de mandate şi Partidul Popular Creştin Democrat – 11 mandate.

După constituirea Parlamentului, Partidul Democrat din Moldova a ieşit din blocul electoral

“Moldova democrată“ şi își creează o formațiune aparte. Președintele parlamentului este ales

Marian Lupu, iar Vladimir Voronin obține un nou mandat la funcția de președinte al țării. La

fel, legislatura a XVI-a și-a exercitat mandatul pentru o perioadă de patru ani.

Pentru legislatura a XVII-a alegerile legislative au fost stabilite pentru data de 5 aprilie

2009. În cursa electorală au participat 21 de concurenți electorali, printre care unele

formațiuni politice s-au retras. Printre partidele care au trecut de pragul electoral de 6% au

fost Partidul Comuniștilor din Republica Moldova care a obținut 60 de mandate, Partidul

Liberal și Partidul Liberal Democrat au obținut câte 15 mandate, și Alianța Moldova Noastră

a obținut 11 mandate. Legalitatea acestui scrutin electoral a fost contestată de mai multe

partide de centru-dreapta (Paridul Liberal, Partidul Liberal Democrat, Alianța Moldova

Noastră), și s-a ajuns la o frustrare a societății civile, prin manifestarea de proteste imense în

fața parlamentului și președinției. Curtea Constituțională a decis renumărarea voturilor, însă

nu au fost găsite mari abateri de la lege. Astfel în funcția de președinte al parlamentului este

instituit Vladimir Voronin, însă alegerea președintelui statului a eșuat din motiv că nu s-a

putut alege din două încercări și a fost dizolvat parlamentul.

Alegerile legislative anticipate au fost anunțate pentru data de 29 iulie 2009. Făță de

precedentele legislaturi, a fost aleasă ziua de miercuri, și nu duminică. Partidul Comuniștilor

din Republica Moldova a obținut 48 de mandate, Partidul Liberal Democrat din Moldova 18

mandate, Partidul Liberal 15 mandate, Partidul Democrat din Moldova 13 mandate, Alianța

Moldova noastră 7 mandate. Partidele de centru-dreapta (PL, PLDM, PD, AMN) au format

Alianța pentru Integrare Europeană acumulând împreună 53 de mandate. Președinte al

parlamentului cu majoritatea voturilor AIE a fost ales Mihai Ghimpu. Din motiv că nu s-a

50

ajuns la un consens în parlament pentru alegerea președintelui Republicii Moldova, și pentru

că referendumul din 5 septembrie 2010 care privea alegerea directă a președintelui țării de

către cetățeni a eșuat, parlamentul a fost dizolvat și s-a anunțat o nouă dată pentru alegeri

legislative anticipate. Astfel a eșuat și legislatura a XVIII-a.

Alegerile anticipate au fost anunțate pentru data de 28 noiembrie 2010, alegeri la care

în listele electorale au fost înscrise de către Comisia Electorală Centrală, 40 de concurenți

electorali, 20 de partide și 20 de candidați independenți. Doar patru partide au trecut pragul

electoral (PCRM, PL, PLDM, PD), Alianța Moldova Noastră de data aceasta nu a reușit să

treacă pragul electoral. Mandatele în parlament s-au schimbat, PCRM a obținut 42 de

mandate, PLDM-32 de mandate, PD-15 mandate și PL-12 mandate. Coaliția dintre cele trei

partide fost reconstituită în AIE 2. Președintele Parlamentului este ales Marian Lupu

(președinte al Partidului Democrat), și funcția de prim-ministru o obține Vlad Filat

(președintele Partidului Liberal Democrat din Moldova). Legislatura a XIX este prezentă și

astăzi, însă problema alegerii șefului statului a rămas sub blocaj politic până la data de 16

martie 2012. Au existat mai multe tentative de alegere a șefului statului, dar nu s-a reușit să se

obțină 61 de voturi (din total 101 deputați). Motivul principal era că PCRM nu participa la

alegerile șefului statului. Însă în 2012, odată cu plecarea a patru deputați din PCRM s-a reușit

alegerea șefului statului care a acumulat în total 62 de voturi. Legislativul a încercat să aleagă

șeful statului în două ședințe plenare care au eșuat, ultima fiind sesizată de Curtea

Constituțională ca fiind neconstituțională, motivul neconstituționalității acesteia fiind faptul

că deputații care au participat la alegerea șefului statului au încălcat secretului votului (pentru

siguranța alegerii președintelui, toți deputații AIE trebuiau să prezinte buletinul de vot în

publicul parlamentului).

Guvernul Republicii Moldova este alcătuit din primul-ministru, primvice-ministru,

viceprim-ministru și miniștri ai cabinetelor. Rolul guvernului este stipulat în articolul 96 din

constituție, alineatul 1 și 2: ”Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a statului

și exercită conducerea generală a administrației publice a statului. 2. În exercitarea

atribuțiilor Guvernul se conduce de programul său de activitate, acceptat de parlament.” De

obicei primul-ministru este numit de către președintele Republicii Moldova, dar în caz de

nealegere a președintelui statului, în cazul în care avem o mare coaliție cum avem în

momentul actual (AIE 2), funcțiile sunt distribuite proporțional cu mandatele obținute în cursa

electorală. De obicei președintele partidului din alianță care a obținut cele mai multe mandate,

este și șef de guvern. Există o colaborare intensă între guvern și parlament, astfel încât

parlamentul poate demite primul-ministru și întregul guvern în cazul în care el nu își exercită

atribuțiile, stipulate prin articolul 103 alineatul 2 din constituția Republicii Moldova:

51

”Guvernul în cazul exprimării votului de neîncredere de către Parlament, al demisiei

primului-ministru (…) îndeplinește numai funcțiile de administrare a treburilor publice până

la depunerea jurământului de către membrii noului guvern”.

Curtea Constituțională este ” (1) unica autoritate de jurisdicție constituțională în

Republica Moldova (2)…independentă de orice autoritate publică și se supune numai

constituției”.99

Curtea Constituțională este acea instituție care garantează supremația legii, și

menținerea statului de drept și a domniei legii. Ea este autoritatea care ”asigură realizarea

principiului separării puterii de stat în putere legislativă, putere executivă, și putere

judecătorească… ”.100

Curtea Constituțională este constituită din șase judecători cu un mandat

de 6 ani, de asemenea judecătoriii nu trebuie să fie afiliați politic, nu trebuie să facă parte nici

dintr-un partid. Dizolvarea parlamentului trebuie să fie aprobată de către Curtea

Constituțională, și de asemenea constituirea noului parlament trebuie să fie aprobată de către

CEC (Comisia electorală centrală), și de către Curtea Constituțională. Funcționarea atât a

guvernului cât și a parlamentului trebuie să fie aprobată de Curtea Constituțională.

3.3 Societatea civilă și organizațiile nonguvernamentale.

Începând cu anul 1991, din momentul în care Republica Moldova și-a proclamat

suveranitatea și independența, societatea civilă a primit rolul legitimator al funcționării

întregului aparat de stat, al stabilității politice, poporul este cel care mandatează reprezentanți

în parlament. Societatea civilă este definită ca ”un set de grupuri intermediare, cu organizare

proprie, grupuri care: (1) sunt relativ independente de autoritățile publice (…) de firme, și,

respectiv, familii; (2) sunt capabile de a lua hotărâri și de a acționa colectiv în scopul apărării

sau al promovării propriilor interese și pasiuni; (3) nu încearcă să i-a locul agenților statali

(…) și nici să accepte responsabilități pentru guvernarea întregii societăți; (4) sunt de acord să

acționeze conform unor reguli civile prestabilite, care presupun respectul reciproc ”.101

Pentru

Republica Moldova consolidarea societății civile ca și din celelalte țări ale blocului comunist,

consolidarea este un proces mai dificil. Odată cu politicile Gorbacioviste, Perestroika și

Glasnost, începând cu anul 1985, omul întreprinzător devine mult mai liber. Odată ce ne

apropiem de anul 1990, ne apropiem și de procesul democratizării al Republicii Moldova,

99 http://www.prm.md/const.php?page=8500&lang=rom#8500, accesat în data de 8 februarie 2012. 100 ibidem. 101 Philippe Schmitter, Societatea Civilă în orient și occident în Larry Diamond, Marc Plattner, Yun-han Chu,

Hung-mao Tien, op.cit, p. 258

52

care desigur a stimulat dezvoltarea societății civile. Existența multitudinii de conflicte dintre

colectivități de oameni și autoritățile publice, au intensificat ideea dezvoltării diferitelor

ONG-uri, sindicate, grupuri profesionale, și multe dintre ele acționează ca grupuri care își

susțin interesele și se transformă în grupuri de presiune atunci când încearcă să influențeze o

decizie politică.

Uneori grupurile din societate pot acționa ca grupuri de interese sau grupuri de

presiune, ceea ce se întâmplă în majoritatea democrațiilor. Ele sunt diferite de partidele

politice, întrucât ele nu încearcă să preia puterea politică, ci acționează pentru a influența

diferite organe politice, inclusiv guvernul prin diferite metode, formal rămânând în afara

organelor puterii politice. Metoda principală de activitate este convingerea, consultarea

factorilor de decizie și a elitelor politice, asupra necesităților și punctelor de vedere ale

grupurilor sociale. După declararea independenței Republicii Moldova și descentralizarea

sistemului politic din anii 1990, aceasta a contribuit favorabil la creșterea numărului de

grupuri de diferite tipuri și folosind diferite variante de acces la influențarea deciziilor politice

pentru a-și satisface propriile interese. Reformele politice, economice, sociale, culturale

inițiate în această perioadă au creat fundamente pentru apariția multor grupuri de interese a

căror activitate de lobby este simțită și în societatea actuală. În perioada consolidării

democrației grupurile de interese devin tot mai puternice și mai vizibile, aceasta pentru că

legislația este imperfectă, și sectorul privat tinde să se extindă, apar acele persoane care

doresc să obțină cât mai mult și cât mai ieftin din proprietatea statului. La începutul anilor

1990 acest lucru nu era atât de vizibil, dar cu timpul influența unor grupuri devine tot mai

vizibilă prin înființarea de firme mari, asociații constituite de oameni de afaceri foarte

influenți. În mod tradițional pentru democrație, țelul de influență este Guvernul, Parlamentul

Republicii Moldova, cât și Administrația Publică. Dintre cazurile de lobby-ing, cele mai

cunoscute care au căpătat o mare amploare, de exemplu cum este Legea numărul 658- XIV

din 29 octombrie 1999102

(modificată în 2004, unde grupurile de interese care erau pentru

export au influențat modificarea legii) care reprezenta stoparea exportului de nuci și a

produselor ieșite din nuci. Este foarte cunoscut scandalul CAIRO, sau firma Saebeco care a

fost eliberată de impozite, sau monopolul Companiei Voxtel pe piața de telefonie mobilă, care

ulterior a devenit parte a companiei Orange. Procesul de multiplicare a grupurilor de presiune

în Republica Moldova de multe ori a fost asociat cu formarea de coaliții largi care să

influențeze puterea politică. Este necesar să evidențiez faptul că la început a avut loc un lobby

extern, însă în timp, apare și un lobby intern care este reprezentat de grupuri diferite cu

102 Legea culturilor nucifere, publicată în Monitorul Oficial pe 29 decembrie 1999, nr 153-155, p. 1, articolul

749.

53

scopuri și metode diferite. Guvernul poate ignora influențele într-o măsura mai mare sau mai

mică. Însă pe lângă guvern există diferite agenții care își urmăresc interesele proprii.

Specificul grupurilor de interese din Republica Moldova este influențat de conjunctura

socială, tradițională, economică și de necesitățile societății în sine. În ziua de astăzi, când

ședințele parlamentului sunt publice și pot fi privite online, putem să observăm din spusele

parlamentarilor care susțin interesele unor companii de stat pentru finanțarea acestora, de

exemplu compania AIR Moldova care cerea de la stat o finanțare de 93 milioane lei. Însă

trebuie să ținem cont că metoda de dare de mită, este cea mai cunoscută metodă de satisfacere

a propriilor interese, ceea ce duce la creșterea corupției în stat. În momentul actual se resimte

tot mai mult calea reglementării legale ce privește activitățile grupurilor de presiune. Mai

mult, încă procesul de lobby devine foarte evident în planul de acțiuni ”Uniunea Europeană-

Republica Moldova”.103

Elita politică actuală este conștientă că nu este reprezentată

multitudinea intereselor, ci doar acele interese funcționale care constituie diferite aspecte

culturale, economice, sociale, etnice, ecologice, regionale ș.a. Grupurile de interese din

societatea civilă nu doar reprezintă elementul care influențează deciziile politice, dar asigură

și fluxul de informații de care au nevoie elitele politice. Unele companii de exemplu, pot

folosi consilierii unui ministru sau un deputat pentru a influența o decizie politică. Metodele

de folosire a influențării depind de tipurile de grupuri de interese din societatea civilă și

interesele pe care încearcă să le susțină și să le apere.

În perioada de timp de la declararea independenței Republicii Moldova asistăm la o

mișcare de mărire a organizațiilor nonguvernamentale. În timp ce consolidarea democrației

este în plină amploare și oferă drepturi și libertăți cetățenilor, aceștia se încadrează în

organizațiile care le apără drepturile și interesele cetățenești. Există organizații în societatea

civilă moldovenească care funcționează pe baza granturilor externe (cum este Parlamentul

Tinerilor, organizație politică finanțată de Ambasada Statelor Unite ale Americii). Cele mai

multe organizații nonguvernamentale le putem observa începând cu anii 2000, atunci când

apar diferite activități civice, de exemplu Coaliția Civică pentru alegeri libere și corecte (sau

Coaliția 2009) care a avut misiuni importante începând cu anul 2009, și reprezintă o uniune de

organizații nonguvernamentale care au ca scop principal desfășurarea unor alegeri libere și

corecte, democratice și transparente, susținerea unor elemente esențiale pentru dezvoltarea

democrației și asigurarea participării active a cetățeanului la viața politică. Această coaliție a

fost lansată la 18 noiembrie 2008 la inițiativa a șapte organizații nonguvernamentale, precum:

103

www.undp.md/publications/doc/mission%20reports/Analiza%20functionala%20a%20Parlamentului%20RM.pdf

, p. 31, accesat în data de 8 februarie 2012.

54

”Asociația pentru Democrație Participativă (ADEPT), Liga pentru Apărarea Drepturilor

Omului (LADOM), Asociația pentru Promovarea Clinicilor Juridice, Consiliul Național al

Tineretului din Moldova (CNTM), Centrul Independent de Jurnalism (CIJ) și Asociația Presei

Independente.”104

Coaliția rămâne deschisă aderării noilor membri, și în prezent au aderat alte

63 de asociații nonguvernamentale.

O altă asociație de succes din Republica Moldova este Asociația pentru Democrație

Participativă (ADEPT) care face parte din inițiatorii Coaliției 2009. Este o organizație

apolitică, nonprofit, neguvernamentală, înregistrată în ianuarie 2000 drept o organizație de

utilitate publică. Reprezintă o organizație independentă care monitorizează procesul electoral,

decizional, politic, social și economic în Republica Moldova, contribuie la consolidarea

instituțiilor și procedurilor democratice, încurajează și facilitează participarea cetățenilor la

procesul decizional. Programe cunoscute sub egida ADEPT sunt monitorizarea guvernării;

alegeri; partide politice.

O altă organizație cunoscută în Republica Moldova este Asociația ”Juriștii pentru

Drepturile Omului”, fiind înregistrată la Ministerul Justiției al Republicii Moldova la 14

februarie 2001. Organizaţia a fost fondată cu scopul ” promovării standardelor internaţionale

în domeniul drepturilor omului în Republica Moldova. Activitatea organizaţiei este orientată

cu precădere spre implementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în Republica

Moldova.”105

Pentru realizarea scopurilor sale, Asociaţia „Juriştii pentru Drepturile

Omului”: 106

acordă consultaţii cu privire la sistemul european de protecţie a drepturilor omului;

reprezintă persoanele în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului;

reprezintă persoanele în instanţele judecătoreşti naţionale în cauzele pe rolul Curţii

Europene sau în alte cauze care vizează încălcări serioase ale drepturilor omului;

desfăşoară activităţi de instruire în domeniul Convenţiei Europene;

efectuează expertiza juridică a actelor normative care vizează drepturile omului.

Astfel de organizații sunt susținute de către Consiliul Europei, Comisia Europeană,

întrucât respectarea drepturilor și libertăților omului sunt un prim necesar pentru consolidarea

democrației în stat.

De asemenea apar tot mai multe organizații nonguvernamentale de studenți în rândul

Universităților din Republica Moldova, organizații care protejează interesele studenților.

104 http://alegeliber.md/?page_id=2, accesat în data de 8 februarie 2012. 105 http://www.lhr.md/2/1.html, accesat în data de 8 februarie 2012. 106 ibidem.

55

Astfel de organizații întâlnim în Universitatea de Stat a Moldovei, Universitatea

Tehnică din Moldova, Academia de Studii Economice, Universitatea de Medicină,

Universitatea de Studii Europene din Republica Moldova ș.a. Societatea civilă reprezintă

expresia societății în ansamblu, și această devine mai funcțională, mai stabilă, mai activă prin

procesele întreprinse de zi cu zi. Pentru existența și dezvoltarea unei democrații este nevoie de

o societate civilă care să participe mereu la viața publică și politică, implicându-se direct în

dezvoltarea societății, oferind un grad mai mare de activism, socializare între oameni și

instituții de stat.

3.4 Aspecte economice, politice și geostrategice ale Republicii Moldova.

Mișcările de eliberare națională declanșate în republicile fostei URSS la sfârșitul

anilor „80 începutul anilor ‟90, trasau mai multe obiective și schimbări în viața social-politică

și economică al fostului imperiu sovietic. Printre primele asemenea sarcini se numără și

ieșirea pe arena mondială a republicilor unionale, inclusiv a Republicii Moldova ca subiect de

sine stătător în cadrul relațiilor economice externe. ”Prin Declarația de Suveranitate (…)

Republica Moldova obține statutul de subiect al relațiilor internaționale”.107

După anul 1989

apare un nou actor pe scena politică europeană și internațională. În 1991 Republica Moldova a

apărut sub dărâmăturile unui imperiu, unde economia era destrămată, situația politică din țară

era destul de complexă și rigidă, intrând într-o perioadă de tranziție. De atunci economia

moldovenească cuprinde situații foarte complexe, întrucât apar fenomene ca privatizarea,

reforme și restructurare instituțională și, în final, pătrunderea pe piața europeană și mondială.

Unele din principalele amenințări ale dezvoltării interne a economiei țin de dependența de

surse energetice din exterior, structura economică preponderent agrară, scăderea standardelor

de viață, adâncirea economiei subterane (black economy). Dar procesele economice, politice,

geostrategice ce se desfășoară în perioada de tranziție vor defini viitorul Republicii Moldova.

Un efort îl reprezintă încadrarea economică pe piața mondială prin deschidere economică și

construirea unei economii de piață care să facă față concurențelor din exterior. Este

indiscutabil în zilele de astăzi că dezvoltarea economiei de piață contribuie la consolidarea

democrației. Republica Moldova a fost victima unei lungi perioade de izolare de economia

mondială. În vreme ce în occident începând cu anii ‟50 aspectele politice și economice se

107 Irina Cereș, Republica Moldova în relațiile economice internaționale (1991-1995), Editura Civitas, Chișinău,

1998, p. 10

56

dezvoltau, economia moldovenească era controlată și supravegheată de Uniunea Sovietică

până în anul 1990.

Înainte de proclamarea independenței Republicii Moldova, exista o economie de

comandă a URSS, și Moldova avea rolul de furnizor de materii prime și produse alimentare în

tot blocul comunist. Prăbușirea blocului sovietic și a pieței sovietice a accentuat izolarea

economică prin introducerea de bariere în calea comerțului cu noile state independente. S-au

introdus vămile la hotare ceea ce a dus la scăderea schimburilor comerciale. Având o

economie preponderent agrară, Republica Moldova astăzi se bazează pe exportul de produse

alimentare, ea este dependentă de export, ponderea comerțului din exterior ridicându-se la

circa 50 % din PIB în anul 1990. Exportul consta în livrarea către alte state de produse

alimentare, vin, produsele de tutungerie. Odată cu aderarea Republicii Moldova la

Comunitatea Statelor Independente la 21 decembrie 1991, cel mai mare export era orientat

preponderent către țările din cadrul CSI, în special către Federația Rusă și Ucraina. Economia

Republicii Moldova intră într-o perioadă de tranziție marcată de o criză profundă, care a durat

aproximativ 10 ani (din 1990 până la sfârșitul anului 1999). În această perioadă inflația a

crescut la 44 %, și în 1999 coborând la 10 %. Au existat inflații și mai mari, de exemplu

inflația în 1994 a fost de 105 %. În perioada 1991-1992 parlamentul de la Chișinău a adoptat

conceptul și principiile de bază ale tranziției la economia de piață. Începând cu această

perioadă, parlamentul a adoptat un șir de decrete și legi cu privire la dezvo ltarea economiei de

piață liberă. Programul adoptat de parlament prevedea dezvoltarea și susținerea spațiului

privat, transformări importante în managament sau privatizare, condiții pentru crearea

antreprenoriatului, perfecționarea sistemului financiar și bancar, și desigur, atragerea de

investiții străine, majoritatea sub formă de granturi. Atractivitatea investițiilor străine în

această perioadă a fost totuși destul de mică, întrucât economia de piață nu era destul de

dezvoltată și sigură. De asemenea planul de atragere de investiții elaborat de către instituțiile

competente nu era destul de clar stabilit. Deși la capitolul investiții străine Republica Moldova

nu a avut un succes ( a atras o sumă aproximativ de 100 milioane $), exportul până în 1997 a

crescut considerabil, ”în 1997 au crescut la 900 milioane $, de la 828.1 milioane $ în 1996 ,

dar importurile au înregistrat o creștere comparabilă în 1997 la 1180 milioane $, de la 1113, 1

milioane $ în 1996”.108

Totuși către sfârșitul anului 1997 circa 50 % din PIB erau generate de

sectorul privat.” Principalele constrângeri actuale sunt venitul mic pe cap de locuitor (unul

dintre cele mai joase din Europa), șomajul, emigrarea, economia tenebră, evaziunea fiscală,

povara sistemului vechi de asigurare socială (cu asistență medicală și învățământ gratuite, și

108 Octavian Șofransky, Republica Moldova: Capital geopolitic, Editura Cartier Istoric, Chișinău, 1999, p. 23

57

îndemnizații sociale), dependența de surse energetice externe și specializarea agricolă a

economiei.”109

Pentru a observa nivelul de trai a cetățenilor din Republica Moldova, am apelat la niște

date statistice enunțate de Federația Rusă într-un studiu: ”Dare de seamă a dezvoltării

internaționale. Date ce confirmă sărăcia.”

Tabel nr 1: Dare de seamă a dezvoltării internaționale. Date ce confirmă sărăcia.

Ţara

Populaţia,

mln. persoane

Produsul naţional brut per-capita

în dolari ($)

în dolari ţinând cont

de puterea de

cumpărare

Norvegia

Irlanda

Noua Zelandă

Liban

Estonia

Costa-Rica

România

Mauritania

Moldova

4,0

4,0

4,0

4,0

1,6

4,0

22,0

3,0

4,3

32880

19160

13780

3700

3480

2740

1520

380

370

26522

19180

16566

4129

7826

5770

5647

1522

2358

Sursa: Доклад о мировом развитии 2000-2001. Наступление на бедность. Всемирный

Банк. Издательство Весь Мир, Moscova, 2001, p.296-297

Din momentul anului 1991 Republica Moldova a intrat într-o criză economică

profundă. De la momentul declarării independenței PIB-ul e descrescut în 1997 ajungând la

35 %. Tot în această perioadă trei guverne au încercat să stopeze criza economică. În timp de

șapte ani, șase ani Republica Moldova fost guvernată de două guverne de stânga, Valeriu

Muravschi (din partea Partidului Democrat Agrar) și Andrei Sangheli (Partidul Democrat

Agrar) și doar un singur an un guvern de dreapta condus de Mircea Druc (Frontul Popular al

Moldovei). Mircea Ioan Snegur, un singur președinte a condus țara din septembrie 1990 până

în ianuarie 1997, succedat de Petru Lucinschi. Dinamica și evoluția economică trebuie

examinată mai ales în contextul factorilor politici interni, precum sunt alegerile, conflictele

regionale, reformele economice, interese de coaliții. Un început al crizei este în anii 1989-

1999, ani în care Găgăuzia și Transnistria își declară independența, fapte care au marcat

separări interne economice în stat. În 1991 s-a constatat un declin economic major, atunci

când PIB-ul a scăzut cu 18 %. Acesta a fost un an important pentru Republica Moldova,

deoarece și-a declarat independența, s-a constituit Comunitatea Statelor Independente (semnat

109 Lucia Pădure, Challenges and opportunities of economic development in Moldova, College of Europe,

Warsaw, April, 1997, pp. 25-26

58

de Republica Moldova la 21 decembrie 1991 când a adoptat protocolul de la Alma Ata) . Pe

plan intern Moldova a trecut printr-o schimbare de guvern și de orientare politică, de la un

reformism pro-occidental a lui Mircea Druc, la una de centru-stânga a lui Valeriu Muravschi,

care un an mai târziu este înlocuit de Andrei Sangheli care formează un guvern agro-socialist

pro-moscovit. În perioada anului 1992 , criza economică s-a aprofundat, deoarece PIB-ul a

ajuns la 21 %. Acesta a fost un an de conflicte armate, de alegeri prezidențiale și de schimbare

de guvern. Tot în acest an Federația Rusă mărește prețurile la energie, din cauza instabilității

și detașării politice interne față de Moscova. În anul 1993 se înregistrează o oarecare

stabilizare, scăderea PIB-ului s-a redus doar cu 1,2 %.110

. Republica Moldova a semnat

capitolul economic al Comunității Statelor Independente (CSI), dar declinul ce a urmat în

continuare a arătat acestei comunități economice pentru Republica Moldova o descreștere

economică, întrucât pe parcursul a următorilor trei ani PIB-ul s-a redus cu 50 %. Anul 1994

s-a dovedit a fi anul celui mai mare declin întrucât PIB-ul s-a redus cu 30 %. Tot în acest an

au avut loc alegeri legislative, s-a adoptat o nouă constituție, țara a votat pentru

independență.111

Tot în acest an, parlamentul de la Chișinău a oferit statutul de autonomie

Găgăuziei. În următorii ani, 1995-1996 economia a continuat să descrească dar la o rată mai

mică față de anii precedenți. La sfârșitul anului 1996 au loc alegeri prezidențiale câștigate de

Petru Lucinschi. Anul 1997 coincide cu o primă creștere economică sub conducerea

guvernului Ion Ciubuc. Totuși în acest an vechiul parlament a început să blocheze accelerarea

de reforme, iar datoriile externe au continuat să crească, ajungând la suma de 1,2 miliarde $.

În concluzie putem evidenția câteva corelații care sunt caracteristice tinerei democrații

moldovenești. Președinții statului noi aleși preferă să lucreze cu un nou guvern (primul

ministru trebuie să facă parte din același partid din care face parte și președintele țării), chiar

dacă constituția nu le acordă direct acest drept. Mai mult decât atât, alegerile legislative nu au

provocat numaidecât schimbarea guvernului. Anii care au înregistrat cele mai mari decline

economice, ma refer la anii 1991, 1992, 1994 care s-au dovedit a fi ani electorali și ani cu

schimbări de guvern. Anul 1996 prezis ca un an al primei creșteri economice, an care a

înregistrat cea mai mică reducere a PIB-ului, față de anii precedenți, a fost caracterizat de

campanii electorale zgomotoase (în special campania blocului ”Pro-Lucinschi” care a fondat

mișcarea social-politică ”Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă”), dar și de tendințele

proceselor ecomonice CSI. În toți acești ani putem observa corelația dintre tendințele PIB-ului

din Republica Moldova și tendințele economice în CSI, în special, în Federația Rusă care este

110 http://economie.moldova.org/news/transformarea-economic-a-republicii-moldova-220323-rom.html, accesat

în data de 9 februarie 2012. 111 Întrebarea din buletine era: Sînteți pentru Moldovă liberă și prosperă ca stat independent și suveran? Da, Nu.

59

principalul partener economic și în momentul actual, și mai mult decât atât schimbările

succesive de guvern și parlament.

În ce privește relațiile Republicii Moldova în domeniile politice și economice, de la

începutul anilor ‟90 acestea țin de raporturile sale cu Comunitatea Statelor Independente. În

1991 la inițiativa Belorusiei, Ucrainei și Federației Ruse s-a înființat CSI, un organ de

cooperare economică, politică. Deși are numeroase dificultăți de ordin politic, economic,

cultural, CSI reușește să înglobeze majoritatea țărilor din fosta Uniune Sovietică, cu excepția

țările Baltice (Estonia, Letonia, Lituania), dar și a Georgiei care a părăsit în 2009 CSI. Totuși

viabilitatea acestei uniuni o punem sub semnul întrebării, aceasta pentru că: fiecare din statele

membre au moneda proprie, iar tratatele bilaterale par să fie preferate acordurilor comune, în

special cu privire la apărare și la staționarea trupelor rusești. Comunitatea Statelor

Independente cuprinde țarile din Europa de Est și Asia. Cercetătorul francez Roger Brunet

consideră că ” (...) dincolo de trecutul imperial și sovietic comun al statelor CSI, în realitate

ele sunt totuși foarte diferite din multiple puncte de vedere, ceea ce înseamnă că nu le va fi

deloc ușor de a conviețui în viitor”.112

Economia modernă se caracterizează prin tendințe

integraționiste ce duc către consolidarea unei zone geoeconomice transfrontaliere. Zone

precum: Bazinul Mării Negre, zonă de cooperare economică între statele care se află în

apropiere de Marea Neagră (România, Bulgaria, Grecia, Turcia, Rusia, Ucraina,

Republica Moldova, Armenia, Georgia) care au ca priorități:113

I. Sprijinirea parteneriatelor transfrontaliere în vederea dezvoltării economice şi

sociale bazate pe utilizarea în comun a resurselor;

II. Utilizarea în comun de resurse şi competenţe pentru protecţia şi conservarea

mediului;

III. Sprijinirea iniţiativelor culturale şi educaţionale în vederea creării unui mediu

cultural comun în bazinul Mării Negre.

Alte zone ca, Zona Europei Centrale, Europei de Est reprezintă aspecte foarte

importante pentru dezvoltarea economică a Republicii Moldova. Apar acorduri de cooperare

între statele vecine în diferite domenii, de exemplu între România și Republica Moldova

există un acord de cooperare în domeniul învățământului, tehnologiei informaționale,

infrastructurii. Republica Moldova gravitează între aceste trei zone geoeconomice. După anul

2000 putem observa o colaborare mai strânsă între Uniunea Europeană și Republica Moldova.

Aflându-se la granița de Est a Uniunii Europene, Republica Moldova beneficiază de o atenție

112 Roger Brunet, Denis Eckert, Vladimir Kolossov, Atlas de la Russie et des pays proches, Reclus, Paris, 1995,

pp. 203-207 113 http://www.blacksea-cbc.net/index.php/eng/Programme/Priorities-measures, accesat în data de 9 februarie

2012.

60

deosebită din partea UE, și în același timp devine un partener pentru UE, care colaborează în

domeniile justiției, reformelor instituționale, economice, societate civilă, securitate, apărare.

Republica Moldova se află în fața unei alegeri, aceasta datorită poziției sale geografice

și trecutului său istoric. Reprezintă un caz aparte printre țările în tranziție din anii ‟90 datorită

dependenței accentuate din statele CSI, fapt ce implică și o dependență politică. Pentru

creșterea economică și consolidarea democrației o opțiune care este examinată în prezent de

către elita politică de la Chișinău este Integrarea Europeană. Aici este exemplul statelor

Baltice, care la început erau dependente de piețele din fosta Uniune Sovietică, însă de la 1 mai

2004 devin membre ale Uniunii Europene. Câțiva factori care au determinat calea urmată de

Republica Moldova sunt enumerați de Octavian Șofransky: ”în primul rând persistența

forțelor politice adepte a restabilirii unei uniuni politice și economice în cadrul CSI; în al

doilea rând, îndepărtarea relativă a Moldovei de economiile de piață dezvoltate; și în al treilea

rând prezența continuă a trupelor ruse pe teritoriul Moldovei, după retragerea lor din Europa

Centrală și țările Baltice.”114

Republica Moldova se află la intersecția drumurilor ce leagă zona Balcanică, Europa

Centrală și Marea Neagră. Această situație geografică favorizează Moldova, în ce privește

relațiile economice, dar și relațiile politice între Ucraina și România, Polonia și Turcia,

Europa Centrală și Caucaz. Unele companii precum Air Moldova profită de așezarea

geografică a Moldovei. Astăzi numeroși Ucrainieni și Ruși se deplasează în Europa Centrală

și de Vest la bordul avioanelor companiei aeriene moldovenești. De asemenea această poziție

geografică poate satisface și dezvoltarea rețelei de căi ferate ale Moldovei spre diferite

direcții, însă rețeaua rutieră este bine dezvoltată și deservește cea mai mare populație din

republică. Moldova nu a dispus de deschidere maritimă până în 17 martie 2009, dar începând

cu 2009 la Giurgiulești, raionul Cahul, a fost inaugurat portul maritim de pasageri din

Republica Moldova. Un astfel de proiect poate contribui la o deschidere pentru exportul

moldovenesc către țările din bazinul Mării Negre și Mediterane, ar putea interesa și Ucraina

pentru dezvoltarea regiunii Dunărene a acestei țări. De asemenea Republica Moldova poate

deveni locul amplasării unor investiții destinate piețelor din toată regiunea Europei Centrale și

de Est: România, Ucraina, Federația Rusă. Câteva viziuni contradictorii asupra viitorului

Europei sunt prezentate în revista americană Foreign Affairs. În timp ce Zbigniew Brzezinski,

ex-secretarul american al apărării, vede în câteva decenii o extindere a Uniunii Europene ”de

la Atlantic până la Rusia, încluzând Moldova, Belarus, Ucraina, Turcia”,115

Valery Tsepkalo,

ambasadorul Belorusiei în Statele Unite ale Americii și Mexic (1997-2002), își exprimă

114 Octavian Șofransky, op.cit, p. 67 115 Zbigniew Brzezinski, A Geostrategy for EurAsia, Foreign Affairs, September/Octomber, 1997

61

viziunea acelora care doresc o ” refacere a unei Eurasii cu centrul la Moscova în spațiul fostei

Uniuni Sovietice, hotarul urmând să fie instalat pe Prut.”116

Economia și democrația va arăta

care dintre cele două scenarii se vor realiza. ”Nealinierea nu reprezintă decât o balansare între

cele două opțiuni geopolitice de bază, însemnând pentru Moldova un statut de ”stat tampon”-

un câmp de luptă între ideologii și curente contradictorii”.117

Ideea de consolidare și de

întărire considerabilă a statalității și relațiilor cu Estul, sunt susținute de partidul de stânga din

Republica Moldova, de către PCRM, iar partidele de centru dreapta (PL, PLDM, PD) au ca

scop principal Integrarea Europeană și consolidarea relațiilor cu România. Astăzi Integrarea

Europeană reprezintă cel mai atrăgător pol pentru politicienii de la Chișinău.

3.5 Administrația publică.

Este firesc ca în tranziția economică și politică spre o societate liberă și democratică să

se cunoască principalele schimbări administrative și să fie supuse unor analize care se

dezvoltă gradual. Probleme cu care se confruntă Republica Moldova de ordin instituțional

apar deseori ca fiind conflictuale și contradictorii, dar care se întâlnesc și în alte democrații

stabile. Nu există o formă de guvernare ideală aplicabilă pentru toate țările, ceea ce ne duce la

ideea că sistemul administrativ diferă de la țară la țară, în funcție de conjuncturile istorice,

politice, economice, sociale, psihologice. Din această perspectivă este necesar să definim

conceptul de administrație publică și să caracterizăm funcționarea sistemului administrativ în

Republica Moldova.

O autoritate publică nu este o simplă autoritate publică investită cu putere și care se

bucură de un anumit prestigiu. În primul rând, autoritățile publice, consideră Ion Deleanu

”sunt dependente de instanța politică, juridică, și morală absolută: poporul”.118

Genoveva

Vrabie consideră că autoritatea publică este sinonimă cu cea de organ de stat și este înțeles

ca ”formă organizațională, instituită de deputați, demnitari sau funcționari, prin intermediul

căreia se înfăptuiește puterea de stat”.119

Este adevărat că în vocabularul politic aceste două

noțiuni se utilizează ca sinonime, și mai mult, chiar în constituția Republicii Moldova se

stipulează că Parlamentul este ”organul reprezentativ suprem (…)”. Astfel Victor Popa

definește autoritatea publică ”ca o instituție politică, constituită în mod direct sau indirect de

116 Valery Tsepkalo, The remaking of Eurasia, Foreign Affairs, March/April, 1998 117 Octavian Șofransky, op. cit, p. 90 118 Ion Deleanu, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Chemarea, Iași, 1993, p. 119 119 Genoveva Vrabie, Organizarea politico etatică a României, Editura Virginia, Iași, 1995, p. 61

62

către popor, investită de constituție cu anumite competențe pentru a îndeplini anumite funcții

de guvernare a țării și care se bucură de o anumită autoritate și prestigiu în societate”.120

Constituția Republicii Moldova conține denumirea a titlului III de ”Autoritățile

Publice” și nominalizează aceste autorități într-o ordine precum: Capitolul IV este destinat

Parlamentului (împărtit în trei secțiuni: Organizare și funcționare, statutul deputaților și

legiferarea), Capitolul V vizează Președintele Republicii Moldova, Capitolul VI vizează

Guvernul; Capitolul VIII vizează Administrația Publică și Capitolul IX vizează Autoritatea

Judecătorească. Autoritatea sau puterea executivă nu este nominalizată ca o categorie aparte,

aceasta pentru că nici un articol din Capitolul V numit ”Președintele Republicii Moldova”,

nici din Capitolul VI numit ”Guvernul” nu face nicio referire că aceste instituții fac parte din

puterea executivă. Chiar mai mult decât atât, în capitolul VIII numit ”Administrația Publică”

articolul 112 numește autoritățile sătești și orășenești, consiliile locale și primarii aleși, iar de

exemplu consiliul rational (stipulat în articolul 113) nu se bucură de calitatea de a fi nici

autoritate de administrație publică, nici autoritate raională, chiar dacă activitatea lui este

organizată pe baza principiului autonomiei locale sau nu. Ceea ce ține de Autoritatea

Judecătorească, acestei instituției îi revine Capitolul IX din Constituția Republicii Moldova.

Aici vom menționa faptul că Procuratura este inclusă în capitolul care legiferează autoritățile

judecătorești, neavând nimic în comun cu exercitarea funcțiilor jurisdicționale.

În Republica Moldova, Guvernul este autoritatea principală a administrației publice.

Însă pe lângă guvern, unele funcții administrative le îndeplinește și Președintele Republicii

Moldova. De exemplu, el numește guvernul, instituie sau revocă miniștri la propunerea

primului ministru (articolul 98), poartă tratative, și i-a parte le negocieri, încheie tratate

internaționale (articolul 86); este comandantul suprem al forțelor armate (articolul 87). Deci

guvernul și președintele Republicii Moldova ca autorități ale puterii executive, fac parte din

administrația centrală de stat în măsură în care exercită funcții administrative. Continuând pe

aceeași ordine de idei administrația publică este împarțită astfel:121

I. Administrația publică centrală (guvernul, președintele republicii, ministerele);

II. Administrația publică locală (consiliile locale, consiliile raionale, primăriile);

Unele sunt numite de constituție autorități publice, de exemplu Guvernul, președintele

Republicii Moldova, iar altele, autorități ale administrației publice de exemplu, consiliile,

primăriile. Este evident că există o diferență între autoritate și administrație publică.

Autoritatea este într-un fel sinonimă cu puterea, deci putem considera autorități acele

structuri care au dreptul de a exercita puterea. Administrația Publică însă este definită ”ca un

120 Victor Popa, Autoritățile publice ale Republicii Moldova, Editura TISH, Chișinău, 2004, p. 9 121 ibidem, p. 13

63

corp profesional, destinat realizării permanente a serviciilor și ordinii publice așezat sub

autoritatea puterii executive”.122

Se cunoaște faptul că puterea de stat este forma

instituționalizată a puterii politice, ceea ce înseamnă că, în scopul exercitării ei, sunt formate

instituții abilitate în mod direct sau indirect de către popor cu dreptul de a exercita puterea.

Acestea sunt numite instituții politice, deoarece ele exercită puterea politică, constituția le

numește autorități publice și le învestește cu anumite competențe. Funcția politică o realizează

în mod direct, în primul rând, autoritățile publice reprezentative, astfel în articolul 2 din

constituție se stipulează: ”Suveranitatea națională aparține poporului Republicii Moldova,

care o exercită în mod direct și prin organele sale reprezentative, în formele stabilite de

Constituție”. Țin să menționez faptul că în Republica Moldova din organul reprezentativ fac

parte: Parlamentul, Președintele Republicii Moldova, autoritațile publice locale, toate sunt

alese prin intermediul votului universal, direct sau indirect (Președintele Republicii Moldova

este ales de către Parlament).

Odată cu apariția parlamentului a apărut și noțiunea de reprezentare ca mijloc de

exercitare a puterii. Articolul 60 din Constituție stipulează că ” Parlamentul este organul

reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova și unica autoritate legislativă a

statului”. Astfel constituția îi stabilește locul de frunte în ierarhia autorităților publice. În

continuare voi caracteriza mai detaliat funcționarea și structura acestei instituții. Deși există o

ierarhie a autorităților publice, ele nu se află în relația de subordonare a unuia cu celălalt.

Articolul 66 din constituție stabilește unele dintre atribuțiile cele mai principale ale

legislativului și, anume, să adopte legi, hotărâri și moțiuni. Aceste caractestici sunt mai mult

niște funcții deliberatoare, deoarece se prevede dreptul de a adopta și hotărî legi. Însă ca

funcție guvernamentală a parlamentului, articolul 66 din constituție stipulează: 123

- Aprobarea direcțiilor principale ale politicii interne și externe a statului;

- Aprobarea doctrinelor militare;

- Aprobarea bugetului statului;

- Exercitarea controlului asupra acordării împrumutului de stat, asupra autorului

economiei și de altă natură acordată unor state străine, asupra încheierii acordurilor

privind împrumuturile și creditele de stat din surse străine;

- Suspendă activitatea organelor administrației publice locale;

- Ratifică, suspendă și anulează acțiunea tratatelor internaționale încheiate de

Republica Moldova;

122 Ioan Vida, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, București,

1994, p.127 123 Victor Popa, op. cit, p. 26

64

- Alege și numește persoane oficiale de stat;

- Declară mobilizarea parțială sau generală;

Parlamentul de asemenea mai exercită și o funcție de control. Controlul parlamentar

este examinat prin mijloace proprii, care poate fi exercitat în întregime de către parlament. În

articolul 104 se stipulează că parlamentul poate examina informații ale Guvernului, poate

audia mesaje, informații sau raporturi ale șefului statului (articolul 84). Controlul este efectuat

de către Curtea de Conturi stipulat în articolul 133 din constituție.

În ceea ce privește structura parlamentului, instituția conține: Președinte al

parlamentului care se alege prin vot secret, cu majoritatea voturilor deputaților, pe durata

mandatului. Se folosește sistemul de vot majoritar, candidatul care obținte cele mai multe

voturi primește funcția de președinte al parlamentului. Prim-vicepreședintele parlamentului și

cei doi vicepreședinți ai parlamentului sunt propuși de către președintele parlamentului după

consultarea fracțiunilor din parlament, unde votul este deschis, și este nevoie de votul

majorității simple a deputaților. Problema este că numărul vice-președinților nu este stipulat în

constituție. Astfel s-a întâmplat, de exemplu în parlamentul ales din 1998 atunci când s-au

propus trei vicepreședinți ai parlamentului, unul din partea forțelor democratice, altul din

partea convenției democratice, iar PCRM a refuzat să înainteze un candidat.

De asemenea există un Birou Permanent al parlamentului care este ” organul de lucru

al acestuia și se formează ținându-se seama de reprezentarea proporțională a fracțiunilor în

Parlament. Din el fac parte, din oficiu, Președintele parlamentului și vicepresedinții.

Componența numerică și nominală a Biroului Permanent se stabilește prin hotărâre a

Parlamentului, la propunerea fracțiunilor parlamentare”.124

Fracțiunile parlamentare sunt niște grupuri de deputați uniți după afinitatea politică.

”În vederea formării organelor de lucru și organizării activității parlamentului, deputații

constituie fracțiuni parlamentare alcătuite din cel putin 5 deputați aleși în baza de liste ale

concurenților electorali, precum și fracțiuni parlamentare cu aceeași componentă numerică din

deputați independenți. Fracțiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după

constituirea legală a Parlamentului și funcționează în baza regulamentului propriu”.125

De

exemplu, numărul deputaților din parlament a variat în ultimele trei legislaturi. Astfel, în

legislatura a XII-a au fost 380 deputati, în legislatura a XIII-a 104 deputați, în cea de a XIV-a,

XV, XVI, XVII, XVIII, chiar și în legislatura actuală a XIX-a, au fost aleși 101 deputați,

după un scrutin proporțional pentru un mandat de 4 ani.

124 http://parlament.md/StructuraParlamentului/BiroulpermanentalRM/tabid/79/Default.aspx, accesat în data de 9

februarie 2012 125 ibidem.

65

Comisiile Permanente sunt organe de lucru ale Parlamentului, pentru a efectua

activitatea acestei instituții. În legislatura actuală avem zece comisii permanente: Comisia

administrație publică și dezvoltare regională; comisia agricultură și industrie alimentară;

comisia cultură, educație, cercetare, tineret, sport și mass-media; comisia drepturile omului și

relații interetnice; comisia economie, buget și finanțe; comisia juridică, numiri și imunități;

comisia mediu și schimbări climatice; comisia politică externă și integrare europeană; comisia

protecția socială, sănătate și familie, comisia securitate națională, apărare și ordine publică;

Comisiile speciale ”se constituie de Parlament pentru examinarea proiectelor de acte

legislative, pentru elaborarea unor proiecte de acte legislative complexe sau pentru alte

scopuri, indicate în hotărârea de înființare a comisiei respective. Proiectele de acte legislative

elaborate de comisia specială se examinează de comisiile permanente în conformitate cu

cerințele stabilite de regulamentul parlamentului. Prin aceeași hotărâre se va desemna, la

propunerea Biroului Permanent, componenta nominală a comisiei, precum și termenul în care

va fi depus raportul comisiei.”126

Comisiile de anchetă. ”La cererea unei fracțiuni parlamentare sau a unui grup de

deputați, ce constituie cel puțin 5 % din numărul de deputați aleși, Parlamentul poate hotărî

înființarea unei astfel de comisii , cu votul majorității deputaților prezenți la sedință”.127

În ce privește Guvernul, procedura de investire este stipulată în articolul 98 din

constituția Republicii Moldova, care prevede că președintele republicii după consultarea

fracțiunilor parlamentatre numește primul-ministru. Candidatul la funcția de prim-ministru va

cere votul de încredere a parlamentului asupra programului de activitate și întregii liste de

miniștri în termen de 15 zile. Dacă parlamentul Republicii Moldova votează pozitiv

programul de activitate și lista de miniștri propusă, atunci președintele Republicii Moldova

numește Guvernul. Putem observa patru etape în procedura de investire a guvernului:

Desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru al republicii; candidatul la funcția de

prim-ministru solicită votul de încredere a parlamentului pentru programul de activitate și

lista întreagă de miniștri; dezbaterea programului de activitate și votarea efectivă; numirea

guvernului de către Președintele Republicii Moldova. Guvernul, prin articolul 96 din

constituție se stipulează că exercită conducerea generală a administrației publice, el se află în

fruntea organelor care constituie administrația publică, pe lângă aceasta, el exercită și o

funcție de control asupra celorlalte administrații publice, ministere, administrații publice

locale.

126 ibidem. 127 Victor Popa, op. cit, p. 31

66

Sub conducerea guvernului se află următoarele ministere: ministerul economiei,

ministerul finanțelor, ministerul justiției, ministerul afacerilor interne, ministerul afacerilor

externe și integrării europene, ministerul apărării, ministerul dezvoltării regionale și

construcțiilor, ministerul agriculturii și industriei alimentare, ministerul transporturilor și

infrastructurii drumurilor, ministerul mediului, ministerul educației, ministerul culturii,

ministerul muncii, protecției sociale și familiei, ministerul sănătății, ministerul tehnologiei

informației și comunicațiilor, ministerul tineretului și sportului.

În cadrul guvernului se află și Cancelaria de Stat a Republicii Moldova care este

”aparatul de lucrul al guvernului, creat cu scopul organizării și desfășurării direcțiilor de

activitate a puterii executive în politica internă și externă a statului, pregătirii unor materiale

analitice, informative și altor materiale, elaborării propunerilor corespunzătoare întru

realizarea dreptului de inițiativă legislativă și programului de activitate a guvernului ”.128

În

prezent structura organizatorică a guvernului este următoarea: Un secretar general și trei

secretari generali adjuncți. Conține 17 birouri și direcții de acțiune: Biroul pentru reintegrare;

Biroul pentru integrare europeană; direcția comunicare și relații cu presa; direcția politici,

planificare strategică și asistență externă; direcția politică de cadre; direcția politici de

descentralizare; direcția administrație publică locală; direcția juridică; direcția economie,

infrastructură și mediu; direcția dezvoltare socială; direcția probleme speciale; direcția

documentare; direcția administrare și management intern; secția relații externe și protocol;

secția resurse umane; secția control; secția petiții;

Curtea de conturi este organul suprem de control financiar, control care se efectuează

în baza prevederilor constituționale și își exercită atribuțiile independent de celelalte instituții

în conformitate cu constituția Republicii Moldova. De asemenea, instituția decide autonom

asupra programului său de activitate. Funcționând în conformitate cu constituția, nici o

autoritate publică nu poate obliga curtea ca să efectueze controale sau revizii. Curtea de

conturi are acces nelimitat la acte, documente și informații indispensabile pentru exercitarea

atribuțiilor sale de control. Indiferent de persoana fizică sau juridică care sunt supuse

controlului, ele trebuie să transmită instituției toate actele și informațiile necesare până la data

stabilită de instituție și nu trebuie să împiedice curtea pentru a-și exercita obligațiile.

Conducerea Curții de conturi este exercitată de președintele și vicepreședintele curții

de conturi. Președintele curții este numit de către parlament și propus de către președintele

acestuia pentru un mandat de cinci ani. Membrii curții sunt numiți de parlament, dar propuși

de președintele curții. De asemenea, președintele curții propune din cadrul listei de membri

înaintată parlamentului pentru confirmare, candidatura de vicepreședinte care trebuie votată

128 ibidem, p. 58

67

de legislativ. Controlului pot fi supuse orice instituții din administrația publică centrală și de

specialitate:129

aparatul parlamentului; aparatul președintelui Republicii Moldova; cancelaria

de stat; curtea supremă de justiție; procuratura generală; autoritățile administrației publice

centrale și de specialitate; banca națională și băncile comerciale în care statul are cota sa. De

asemenea curtea de conturi poate să colaboreze cu organizații internaționale de specialitate,

poate să colaboreze cu procuratura generală, poate participa la sedințele guvernului și

parlamentului. Membrii curții de conturi sunt independenți în exercitarea atribuțiilor și

funcțiilor sale.

O altă autoritate publică independentă este Procuratura generală. Conform articolului

124 din constituția Republicii Moldova ”reprezintă interesele generale ale societății și apără

ordinea de drept , precum și drepturile și libertățile cetățenilor, conduce și exercită urmărirea

penală, reprezintă învinuirea în instanțele judecătorești în condițiile legii.”130

La fel, mandatul

procurorilor este de 5 ani, procurorul general este votat de către parlament, propus și numit de

către președintele legislativului. Ceilalți procurori inferiori sunt numiți de către procurorul

general în funcție. Procuratura generală este structurată în secții, servicii, direcții la nivel de

municipiu, raion, secții interraionale. De asemenea, instituția poate duce colaborări

internaționale cu alte organizații de specialitate.

Administrațiile publice locale sunt prezente în toate orașele și satele din Republica

Moldova. Ele își exercită atribuțiile conform legislației administrației publice publicate în

Monitorul Oficial. ”Autorităţile Administraţiei Publice Locale îşi efectuează activitatea

conform articolului nr 436-XVI din 28 decembrie 2006 şi beneficiază de autonomie

decizională, organizaţională, gestionară şi financiară, au dreptul de iniţiativă în tot ceea ce

priveşte administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi, în condiţiile legii, autoritatea

în limitele teritoriului administrativ.”131

Primăria, ca administraţie publică are patrimoniu şi

buget propriu.

Primăria ca structură funcţională are următoarele atribuţii:132

1. întocmeşte proiecte de decizii ale consiliului local şi proiecte de dispoziţii ale

primarului;

2. aduce la cunoştinţă publică deciziile consiliului şi dispoziţiile normative ale

primarului;

3. colectează şi prezintă primarului informaţii pentru raportul anual privind starea

economică şi socială a satului (comunei);

129 ibidem, p. 200 130 http://www.prm.md/const.php?page=8363&lang=rom#8363, accesat în data de 10 februarie 2012 131 http://lex.justice.md/document_rom.php?id=C8E304A4:037190E8, accesat în data de 10 februarie 2012 132 Preluat din actele care reprezintă atribuțiile primăriei Larga, raionul Briceni, Republica Moldova

68

4. prezintă primarului, în comun cu serviciile publice, informaţii despre funcţionarea

acestora, precum şi a întreprinderilor create de către consiliul local;

5. supraveghează executarea măsurilor dispuse de primar atât în cadrul primăriei, cât şi

în teritoriul administrat;

6. contribuie la elaborarea proiectului de buget al unităţii administrativ-teritoriale pentru

următorul an bugetar şi a proiectelor de modificare a bugetului, care urmează să fie

prezentate de primar spre examinarea consiliului local;

7. asigură executarea bugetului unităţii administrativ-teritoriale, în conformitate cu

deciziile consiliului local, şi respectarea prevederilor legale;

8. întocmește contul de încheiere a exerciţiului bugetar al unităţii administrativ-

teritoriale;

9. asistă secretarul consiliului local în îndeplinirea atribuţiilor lui conform legii;

10. condiţiile numirii, angajării, promovării, sancţionării şi eliberării din funcţie a

personalului primăriei, drepturile şi obligaţiile lui sunt stabilite de legislaţia în vigoare

şi de regulamentul primăriei, aprobat de consiliul local;

Conform legii nr. 436-XVI din 28 decembrie 2006 ” primarul este şeful administraţiei

publice locale care participă la şedinţele consiliului local şi are dreptul să se pronunţe asupra

tuturor problemelor supuse dezbaterii. Primarul este acea autoritate reprezentativă a populaţiei

administrativ-teritoriale şi executivă a consiliului local, aleasă prin vot universal, egal, secret

şi liber exprimat”.133

Organizarea și funcționarea consiliilor locale la fel este un compartiment extrem de

important, întrucât din consiliul local pot să facă parte atât candidați independenți, cât și

membri ai diferitelor partide politice. De cele mai multe ori în cadrul consiliilor, membrii

consiliului local sunt membri de partid, astfel încât se intensifică ideea reprezentării partizane

majoritare și opoziție. Pe lângă consiliu, există un președinte al consiliului local ales prin vot

direct, deschis de către consilieri, un secretar ales de către președintele consiliului și supus

votului consilierilor. Primarul participă la sedințele consiliului. ”Consiliul local, decide

instituirea funcţiei de viceprimar la propunerea primarului şi stabileşte numărul de viceprimari

care vor asista primarul în exercitarea atribuţiilor sale. De asemenea în funcţia de viceprimar

poate să fie aleasă orice persoană, inclusiv din rândul consilierilor.”134

Pe lângă administrațiile publice locale, există și administrațiile publice raionale, care

este reprezentată de un președinte raional, și un consiliu raional. Atât consiliul comunal, cât și

cel raional au o funcție deliberativă și nu există mari deosebiri între ele. Numărul consilierilor

133 http://lex.justice.md/document_rom.php?id=C8E304A4:037190E8, accesat în data de 10 februarie 2012 134 ibidem.

69

raionali este stabilit în funcție de numărul populației din raionul în cauză. În ce privește

președinția raională, aceasta este o instituție relativ nouă apărută în Republica Moldova, și

este ales printr-un sistem de vot majoritar, de către consiliul raional. Pe lângă președinte mai

există și vicepreședinți raionali, numărul acestor din urmă se stabilește de către consiliul

raional în funcție de numărul populației din raionul în cauză. În caz de demisionare, atât

președintele cât vicepreședinții raionali trebuie să demisioneze în fața consiliului raional.

Ambele structuri instituționale au mandatul de 4 ani. Raporturile dintre administrațiile publice

locale și cele raionale sunt mai mult de control și de colaborare, de exemplu colaborare

intercomunală sau interorășenească.

3.6 Clasa politică.

Peisajul politic post-sovietic al Republicii Moldova a reflectat în mod clar diviziunea

pan-românească versus moldovenistă în cadrul societății moldovenești în ansamblul ei. Cele

patru partide politice și blocurile electorale135

reprezentate în parlament au avut în perioada

1990-1994 păreri drastic împărțite între viziunea pro-românească și cea pro-moldovenească în

ceea ce privea viitoarea orientare politică și culturală. În continuare ne propunem să vorbim

despre primele partide politice apărute în Republica Moldova după destrămarea URSS, și să

abordăm un curs cronologic ale principalelor partide care au fost la guvernarea statului

moldovean până în perioada actuală.

Majoritatea formațiunilor politice din Moldova își au originea în Frontul Popular din

Moldova, formațiune constituită încă din luna mai 1989 care cuprindea o serie de organizații

opuse conducerii corupte a Partidului Comunist local. Frontul Popular era singura organizație

indepdendentă ce avea dreptul să prezinte candidați pentru alegerile din cadrul Congresului

Deputaților Poporului al URSS și Sovietul Suprem Moldovenesc în 1989 și 1990. Totuși după

1990 Frontul Popular s-a fragmentat destul de rapid în mai multe grupări politice. Conducerea

Frontului era încurajată de succese anterioare a mișcării naționale și a făcut multe apeluri în

vederea renașterii culturii românești în Moldova și eliberării moldovenilor de sub influența

sovietică. În iunie 1990, Frontul s-a declarat în opoziție cu Mircea Snegur, care sprijinise până

atunci Frontul Popular, cu pretextul că acesta acționează prea încet pentru eliberarea

Moldovei de sub tutela Sovietică. Cu 2 ani mai târziu Frontul s-a transformat dintr-o mișcare

135 Frontul Popular din Moldova, Partidul Democrat Agrar, Organizația Unitatea- Edinstvo, Blocul Țărănimii și

Intelectualilor.

70

de masă într-un partid politic cunoscut sub denumirea de Frontul Popular Creștin Democrat

(FPCD) având ca obiectiv principal ”reconstituirea statului unitar român”.136

Obiectivele

FPCD-ului nu erau cele mai potrivite pentru Mircea Snegur, el punând accent mai mult pe

suveranitatea și independența statului moldovenesc. Ca alternativă a diferențelor de opinii din

cadrul Frontului, mulți membri s-au orientat spre alte partide politice nou formate, în timp ce

alții, s-au implicat în politica din România, de exemplu unul dintre foștii președinți ai

Frontului, Mircea Druc a candidat la alegerile prezidențiale din România în 1992, însă nu a

reușit să câștige mai mult de 3 % din voturi. Pe lângă aceasta, în aprilie 1993 s-a format

Congresul Intelectualității reprezentat de intelectualii care suțineau unirea cu România și

cultivarea culturii române. Divergențele din cadrul conducerii Frontului după 1990 au dus

către o separare între pro-româniștii radicali și cei moderați, dând un nou impuls grupurilor ce

susțineau independența Moldovei și promovarea naționalismului Moldovenesc. Una dintre

cele mai importante dintre aceste grupări a fost Partidul Democrat Agrar (PDA). Este un

partid care își are rădăcinile în rândul marii nomenclaturi agricole și al foștilor membri ai

organelor locale ca președinți de cooperativă, șefi de raioane, directori de întreprinderi

agricole, care de fapt, au recunoscut că declinul Partidului Comunist era ireversibil. Chiar de

la întemeierea lui din 1991, acest partid a fost unul dintre principalii susținători al

președintelui Mircea Snegur (el activase în administrația agricolă și agro-industrie). Primul

ministru Andrei Sangheli, președintele parlamentului Petru Lucinschi, un număr mare de

adminstratori locali au fost trecuți pe listele de candidați ai PDA la alegerile din 1994. De

obicei partidele politice din Republica Moldova au o culoare etnică afișată deschis (există o

singură grupare politică care se definește din perspectiva etnică, Partidul Popular Găgăuz ).

”(...) chiar și grupările pan-româniste, s-au ferit în general să folosească exclusivismul etnic

pentru a-i mobiliza pe susținătorii politici.”137

În ce privește Organizația Unitatea-Edinstvo, această organizație a fost construită ca o

reacție în rândurile grupărilor nostalgice față de Uniunea Sovietică. Încă din perioada lui

Mihail Gorbaciov, pro-româniștii au avut ca principalii opozanți pe cei din Organizația

Unitatea-Edinstvo. Ea era în special susținută de către rușii și ucrainenii de la orașe, care se

temuseră că Frontul Popular va forța românizarea minorităților naționale dacă va obține locuri

în parlament și guvern. Programul acestei organizații politice era întoarcerea la unitatea

monetară, ”rubla”, prezența militară rusă permanentă pentru a asigura stabilitatea internă,

măsuri mai stricte pentru folosirea limbii ruse în guvern și în educație și integrarea politică și

economică în structurile CSI.

136 Programul Frontului Popular Creștin Democrat, Chișinău, 1992, p.8 137 Charles King, Post Soviet Moldova, The center for Romanian Studies, Iași, 1997, p. 45

71

Guvernul Republicii Moldova a fost de mai multe ori schimbat, partidele politice fiind

foarte diferite între ele, cele de stânga având interese de apropiere a relațiilor cu estul

(Federația Rusă) , pe când cele de dreapta având viziuni pro-occidentale. Începând cu anul

1990 până în 2000, președintele Republicii Moldova a fost ales direct de către cetățeni, prin

sufragiu universal, prin vot liber și secret. Astfel primul președinte al statului a fost ales

Mircea Snegur care a avut 2 mandate de președinte din 1990 pănă în 1996, și a fost urmat de

Petru Lucinschi (1996-2000). În 5 iulie 2000 legea privind alegerea președintelui a fost

modificată, astfel încât președintele Republicii Moldova să fie ales de către parlament prin vot

secret. Din 1990 până 1997, timp de șase ani Republica Moldova fost guvernată de două

guverne de stânga, Valeriu Muravschi (din partea Partidului Democrat Agrar) și Andrei

Sangheli (Partidul Democrat Agrar) și doar un singur an un guvern de dreapta condus de

Mircea Druc (Frontul Popular al Moldovei). Mircea Ioan Snegur, un singur președinte a

condus țara din septembrie 1990 până în ianuarie 1997, succedat de Petru Lucinschi până în

2001.

Începând cu anul 2001 Partidul Comuniștilor din Republica Moldova are o susținere

electorală largă, obținând cele mai multe locuri în parlament și Vladimir Voronin devenind

președinte al Republicii Moldova. El a a avut două mandate a câte 4 ani, din 2000 până în

2008. Tot în această perioadă guvernele au fost de stângă (de exemplu, Vasile Tarlev,

membru al PCRM din 2001 până în 2005). Numărul apariției noilor partide este în creștere.

Începând cu anul 2009 PCRM se află în opoziție în parlament. Partidele de centru dreapta,

Partidul Liberal, Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat formează coaliția de guvernare

”Alianța pentru Integrare Europeană”, având viziuni pro-occidentale. Din motivul că nu s-a

putut alege președintele Republicii Moldova (candidat la funcție era Marian Lupu, membru al

Partidului Democrat, fost membru PCRM), parlamentul s-a dizolvat și au fost anunțate alegeri

anticipate în pentru data de 29 iulie 2009. Făță de precedentele legislaturi, a fost aleasă ziua

de miercuri, și nu duminică. Partidul Comunștilor din Republica Moldova a obținut 48 de

mandate, Partidul Liberal din Moldova 18 mandate, Partidul Liberal 15 mandate, Partidul

Democrat din Moldova 13 mandate, Alianța Moldova noastră 7 mandate. Partidele de centru-

dreapta (PL,PLDM, PD, AMN) au format Alianța pentru Integrare Europeană acumulând

împreună 53 de mandate. Președinte al parlamentului cu majoritatea voturilor AIE a fost ales

Mihai Ghimpu. Din motiv că nu s-a ajuns la un consens în parlament pentru alegerea

președintelui Republicii Moldova, și pentru că referendumul din 5 septembrie 2010 care

privea alegerea directă a președintelui țării de către cetățeni a eșuat, parlamentul a fost

dizolvat și s-a anunțat o nouă dată pentru alegeri legislative anticipate.

72

Alegerile anticipate au fost anunțate pentru data de 28 noiembrie 2010, alegeri la care

în listele electorale au fost înscrise de către Comisia Electorală Centrală 40 de concurenți

electorali, 20 de partide și 20 de candidați independenți. Doar patru partide au trecut pragul

electoral (PCRM, PL, PLDM, PD), Alianța Moldova Noastră de data aceasta nu a reușit să

treacă pragul electoral. Mandatele în parlament s-au schimbat, PCRM a obținut 42 de

mandate, PLDM 32 de mandate, PD 15 mandate și PL 12 mandate. Coaliția dintre cele trei

partide a fost reconstituită în AIE 2. Președintele Parlamentului este ales Marian Lupu

(președinte al Partidului Democrat), și funcția de prim-ministru o obține Vlad Filat

(președintele Partidului Liberal Democrat din Moldova). Legislativul a încercat să aleagă

șeful statului în două ședințe plenare care au eșuat, ultima fiind sesizată de Curtea

Constituțională ca fiind neconstituțională.

Legislatura a XIX este prezentă și astăzi, însă problema alegerii șefului statului a fost

de actualitate până la data de 16 martie 2012, când președinte al Republicii Moldova este ales

Nicolae Timofti.138

Concluzionând, putem observa un conflict intern de interese dintre partidele de stânga

și cele de dreapta. Alternanța la guvenare a partidelor politice uneori prea intense, a dus

deseori către schimbări rapide de guvern și dizolvări de parlament. Alegerile primarilor la

nivel comunal și orășenesc deseori sunt corelate cu partidul din care fac parte aceștia, dacă

acesta se află la guvernare, și de popularitatea sa în comună sau în orașul de baștină. Trebuie

să admitem faptul că elita politică a fost de cele mai multe ori caracterizată de interese

economice care se pot realiza prin exercitarea puterii politice. Deși guvernele și parlamentele

s-au schimbat, mandatele obținute în administrațiile publice sunt date la o parte fiind practic

neatinse de instabilitatea politică din țară.

138 Nicoale Timofti este o persoană neafiliată politic, a fost candidatul AIE 2 la funcția de președinte, susținut și

de grupul Dodon, un grup care a ieșit din Partidul Comuniștilor din Republica Moldova.

73

Capitolul al IV-lea: Aspecte ale politicii externe a Republicii Moldova.

4.1 Raporturile politice cu Federația Rusă.

Deși au trecut mai mult de 20 de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice și a lumii

organizate după sistemul bipolar, statele ca principalii actori ai vieții internaționale, mai sunt

încă în căutarea locului lor în sistemul internațional, loc ce le-ar asigura securitatea și le-ar

permite să-și promoveze cu mai mult succes interesele naționale. Republica Moldova se află

încă la această etapă.

Deși a ieșit din sfera de influență sovietică în 1990, și-a declarat independența în 1991,

și a devenit un stat democratic suveran din punct de vedere politic și economic, a fost și

rămâne influențată politic și ecomonic de către Federația Rusă. Câteva motive care au dus la

intensificarea politicii externe cu Federația Rusă sunt: relațiile politice externe cu Federația

rusă devin mai accentuate odată cu aderarea Republicii Moldova la Comunitatea Statelor

Independente (CSI) la 21 decembrie 1991 prin adoptarea protocolului de la Alma Ata. Astăzi

Federația Rusă este prezentă militar pe teritoriul Republicii Moldova prin Grupul Operativ de

trupe ruse (GOTR) și forțele pacificatoare în raioanele din Estul republicii. GOTR a fost

constituit în conformitate cu directivele Ministerului Apărării al Federației Ruse nr

314/2/0296139

și este considerată ca succesor al Armatei a 14-a, care a devenit cunoscută în

Republica Moldova și la nivel internațional prin implicarea armată de pe Nistru în 1992. În

august 1991, când Republica Moldova și-a proclamat independența, pe teritoriul ei se aflau

circa 30 mii de militari ruși.140

În plus cele mai mari exporturi de alimente și produse vinicole

sunt transportate către Federația Rusă. Alt motiv este că un număr mare de cetățeni ai

Republicii Moldova se află la muncă în Federația Rusă. În sensul menținerii păcii în regiunea

separatistă transistreană s-a semnat o convenție între Moscova și Chișinău ”convenția Boris

Elțin- Mircea Snegur” în data de 21 iulie 1992, în care prin articolul 4 se stipula ”problema

privind statutul armatei, procedura și termenele retragerii ei pe etape vor fi soluționate în

cadrul tratativelor dintre Federația Rusă și Republica Moldova”.141

Astfel tratativele au

început în 1992 și au continuat până în 1996. Delegațiile guvernamentale ale Republicii

Moldova și Federației Ruse au încheiat un acord de bază, semnat la ”21 octombrie 1994, și

139 Operativnaya gruppa rossiyskih voisk v Pridnistrovskom reghione Respubliki Moldova (grupa rusă de

intervenție în regiunea Transistreană a Republicii Moldova), Tiraspoli, 1992, p. 1 140 Mihai Gribincea, Politica rusă a bazelor militare: Georgia și Moldova, Editura Civitas, Chișinău, 1999, pp.

155-171 141 Revista Moldova Suverană, 23 iulie 1992

74

mai multe acorduri adiționale (…) au fost negociate și semnate la nivelul ministerelor apărării

ale celor două state”.142

Dat fiind faptul că în urma întâlnirilor delegațiilor guvernamentale ale

ministerelor apărării din ambele state nu a dus la retragerea trupelor ruse, Republica Moldova

se convingea de importanța instituirii unui control internațional asupra retragerii trupelor

militare ruse din Moldova. Poziția Federației Ruse în această privință era total opusă.

Reprezentantul ministerului afacerilor externe al Federației Ruse enunța că problema

”privește exclusiv două state suverane- Rusia și Moldova.”143

Însă în pofida reacției negative

a Rusiei asupra monitorizării internaționale, Republica Moldova a abordat această problemă

în cadrul întrunirilor OSCE. Totuși în urma summit-ului de la Istanbul din 1999, Federația

Rusă s-a angajat să-și retragă trupele militare din Moldova până la sfârșitul anului 2002. Însă

în 2002 Federația Rusă și-a retras doar ”(…) 3 garnituri de trenuri cu echipament militar. Pe

parcursul anului 2003, Federația Rusă a mai evacuat din Moldova 11 granituri de trenuri cu

echipament militar și 31 de garnituri de trenuri cu muniții (…)”.144

De la OSCE, problema

retragerii trupelor ruse din Moldova ajuns la nivel de NATO. La 28-29 iunie 2004, la Istanbul

a avut loc al 17-lea summit al NATO, atunci cand s-a ajuns la un comunicat final ca Federația

Rusă să-și îndeplinească obligațiile asumate față de Moldova.145

Tot în 2004, președinte în

exercițiu Republicii Moldova, Vladimir Voronin pentru prima dată s-a pronunțat deschis

pentru retragerea trupelor ruse din Transnistria. Problema chiar și în ziua de astăzi nu a fost

rezolvată. Referitor la problema transistreană, aceasta este rezolvată la nivel internațional în

formatul 5+2, Republica Moldova, Transistria, Rusia, Ucraina, OSCE, UE, precum și Statele

Unite ale Americii ca observatori.

De asemenea au fost constuite relații diplomatice între Federația Rusă și Republica

Moldova și începând cu 1992 avem Ambasada Republicii Moldova în Federația Rusă ( actual

ambasador Andrei Neguță), și de asemenea, Ambasada Federației Ruse în Republica Moldova

( actual ambasador Valerii Kuzmin). Este necesară reprezentarea cetățenilor Republicii

Moldova în Federația Rusă, care sunt într-un număr extrem de mare. Există și relații

comerciale economice, atribuții care le revin comisiei interguvernamentale moldo-ruse pentru

cooperare economică.146

Au loc diferite întâlniri bilaterale la nivel de președinți de stat: vizita

președintelui, ex-prim-ministru al Federației Ruse, Vladimir Putin în Republica Moldova în

anul 2000, sau vizita fostului președinte al Republicii Moldova Vladimir Voronin (2001-

142 Mihai Grecu, Anatol Țăranu, Trupele Ruse în Republica Moldova, Editura Litera, Chișinău, 2004, p. 15 143 Mihai Cernencu, Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente și materiale, volumul II,

Editura Litera, Chișinău, 2000, p. 390 144 Mihai Grecu, Anatol Țăranu, op. cit, pp. 22-23 145 http://www.nato.int/docu/pr/2004/p04-096e.htm, accesat în data de 10 februarie 2012 146 http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#economic, accesat în data de 10 februarie 2012

75

2008) în Federația Rusă, vizită care s-a finalizat cu semnarea unui tratat de prietenie și

cooperare între Republica Moldova și Federația Rusă (18-29 noiembrie 2001).

Întâlniri la nivel de șefi de guvern: vizita primului ministru Mihail Kasianov în

Republica Moldova (5 octombrie 2001 ), sau vizita primului ministru Vasile Tarlev în

Federația Rusă în 2003 și 2008. Există și alte domenii de cooperare, de exemplu, în domeniul

socio-umanitar în care s-a ajuns la un acord de numire a unei luni din an ca zile ale culturii

Republicii Moldova în Federația Rusă, și zile ale culturii Federației Ruse în Republica

Moldova.

Putem observa că începând cu anul 2000 că relațiile cu Federația Rusă s-au

intensificat, ceea ce a dus la cooperări masive interguvernamentale și întâlniri bilaterale între

președinți, șefi de guvern, întâlniri de miniștri de externe. În practică însă se observă destul de

clar că relațiile bilaterale depind foarte mult conjunctura politică și de partidele aflate la

guvernare. În timpul când Partidul Comuniștilor din Republica Moldova deținea puterea

politică, relațiile cu Federația Rusă erau mai prietenoase, acuma însă când avem partide cu

viziuni pro-occidentale la putere, formând majoritatea în parlament și majoritatea în

cabinetele de guvern, relațiile sunt destul de rigide. La întâlnirea de la ultimul summit al CSI,

președintele parlamentului Marian Lupu, a declarat că ”Republica Moldova se află în centrul

a două culturi: cea latină și cea slavă, suntem pentru menținerea și colaborarea relațiilor cu

Federația Rusă dar prioritar pentru noi rămâne integrarea europeană”, mesaj care nu a fost

văzut bine de către președintele Federației Ruse Dmitrii Medvedev.

4.2 Relațiile bilaterale, România versus Republica Moldova.

România este unul dintre cei mai importanți și cei mai devotați susținători ai

Republicii Moldova în ce privește Integrarea Europeană. Politica externă a ambelor state în

ziua de astăzi este foarte diversificată, începând de la diplomația transformațională până la

aspecte de reforme instituționale și reforme în diferite domenii precum învățământul, sportul,

societatea civilă, securitate, tehnologie informațională ș.a.

La nivel diplomatic relațiile au fost stabilite încă din 1991, atunci când Republica

Moldova și-a declarat independența. A fost inaugurată ambasada României în Republica

Moldova, și ambasada Republicii Moldova în România (29 august 1991). Prin convenția

consulară din 29 august 1991147

s-a stabilit dreptul de liberă circulație, fără vize a cetățenilor

147 ibidem.

76

de pe ambele părți ale Prutului (care a expirat pe data de 11 septembrie 2001) și ulterior s-au

încheiat acorduri de colaborare economice și culturale, mii de tineri basarabeni au primi burse

de studiu din partea statului român, de asemenea s-a stabilit o colaborare în domeniul mass-

media. În 26 iulie 2001 convenția care privește circulația fără vize a cetățenilor de pe ambele

părți ale Prutului a fost semnată din nou și expirând odată cu aderarea României la Uniunea

Europeană. România, de asemenea, acordă într-un număr destul de mare cetățenie română,

etnicilor români din Republica Moldova. Deși în timpul guvernării Partidului Comuniștilor

din Republica Moldova, România a fost învinuită că se implică în relațiile interne ale statulu i

vecin, ea continuă să susțină Republica Moldova în toate domeniile disponibile.

Într-o perioadă mică de timp de la declararea independenței Republicii Moldova, au

avut loc primele convorbiri între președinții ambelor state la Ungheni, între Mircea Snegur și

Ion Iliescu (24 ianuarie 1992), ca în luna mai președintele României să facă prima vizită

oficială în Republica Moldova (Ion Iliescu a vizitat Republica Moldova și în iulie 1996).

Aceste întâlniri s-au finalizat cu vizita lui Mircea Snegur în 1993 în România. Un alt exemplu

este întrevederea lui Petru Lucinschi cu Emil Constantinescu cu ocazia Trilateralei România-

Republica Moldova-Ucraina. Acestea sunt doar câteva exemple de întâlniri între șefii ambelor

state. Începând cu anul 2001 cand Partidul Comuniștilor din Republica Moldova câștigă

alegerile parlamentare, deși Vladimir Voronin a avut câteva vizite oficiale în România (29

aprilie-1 mai 2001, sau pe 12 noiembrie la Suceava), el totuși susținea ideea partidului, că

România se implică prea mult în treburile interne ale Republicii Moldovei. Aceasta credință s-

a intensificat mai ales după vizita lui Traian Băsescu în 2005 și 2008, atunci când acesta a

declarat chiar în cadrul sedințelor de lucru, și în cadrul comunicatului de presă că România va

susține în continuare dobândirea și redobândirea cetățeniei române.

După aderarea României la Uniunea Europeană de la 1 ianuarie 2007, se vorbește

despre unirea Republicii Moldova cu România doar în cadrul Uniunii Europene (susținătorii

acestei idei sunt Partidul Democrat Liberal din România, sau Partidul Național Liberal din

Moldova). În aprilie 2009, atunci când au loc protestele masive în Republica Moldova și

vandalizarea instituțiilor de stat (a președinției și a parlamentului), România este acuzată de

Vladimir Voronin, încă în calitatea sa de șef de stat, că ea este inițiatorul și promotorul acestor

proteste, aceasta pentru că au fost exprimate multe lozinci de unire în timpul protestelor, și în

plus a fost amplasat steagul României pe Președinția Republicii Moldova. În data de 7 aprilie

Vladimir Voronin impune regimul de vize pentru România pe când toate partidele de centru-

dreapta din Republica Moldova se opuneau acestei condiții. La vămile din Republica

Moldova au fost formate embargouri pentru a bloca valul de studenți basarabeni din România

să participe la protestele considerate o lovitură de stat, de către PCRM.

77

După alegerile anticipate din 29 iulie 2009, primul pas pe care îl fac elitele politice noi

(de data aceasta Alianța pentru Integrare Europeană), a fost eliminarea regimului de vize

pentru România. Din această perioadă relațiile cu România s-au consolidat. Au fost deschise

trei consulate ale României în Republica Moldova,la Bălți, la Chișinău, și la Cahul pentru a

accelera parcursul obținerii cetățeniei române, ulterior a fost deschis și un consulat la

Ungheni. De asemenea Republica Moldova a deschis un consulat la Iași și la Timișoara. Până

în prezent România a semnat cu Republica Moldova tratate în diverse domenii în număr de

108. Un exemplu elocvent pentru susținerea de către România a etnicilor români din

Republica Moldova este crearea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, aflat sub

controlul guvernului României. Acest departament merge pe filiera susținerii etnicilor români

din afara granițelor și susține financiar diferite proiecte ale asociațiilor de basarabeni din

România. Țin să menționez faptul că există în Republica Moldova lideri politici și demnitari

ai instituțiilor de stat care au finalizat studiile în România, de exemplu, liderul Partidului

Liberal Democrat din Moldova și actualul prim-ministru Vlad Filat, sau președintele Curții

Constituționale Alexandru Tănase, primarul municipiului Chișinău Dorin Chirtoacă ș.a.

Un acord important între Guvernul Republicii Moldova și Guvernul României este

acordul privind micul trafic de frontieră, intrat în vigoare pe data de 26 februarie 2010. De la

1 martie 2010 consulatele României din Republica Moldova eliberează vize de mic trafic de

frontieră persoanelor în zona de frontieră. ”Zona de frontieră cuprinde teritoriul statelor, care

nu depăşeşte 30 km de la frontiera de stat, şi se află de o parte şi de alta a frontierei de stat

dintre România şi Republica Moldova. Orice parte a unei unităţi administrativ - teritoriale

situată la mai mult de 30 km, dar la mai puţin de 50 km de linia de frontieră, este considerată

ca aparţinând zonei de frontieră ”. 148

Vizele de mic trafic se eliberează de către consulatele

României din Republica Moldova pentru o perioadă de la 2 până la 5 ani. Ca să treacă

frontierele de stat, rezidenții trebuie să îndeplinească următoarele condiții:149

I. sunt în posesia permisului de mic trafic de frontieră şi a paşaportului valabil;

II. Nu reprezintă o amenințare pentru ordinea publică, siguranța națională, sănătatea

publică, sau relațiile internaționale ale părților contractante;

III. nu fac obiectul unei expulzări sau interdicţii, ori împotriva lor nu au fost introduse

alerte în bazele de date ale statelor părţilor contractante, cu scopul de a le fi

refuzată intrarea;

Relațiile dintre Republica Moldova și România sunt de maximă importanță întrucât

Republica Moldova se află granița de Est a Uniunii Europene. Este nevoie de maximă

148 http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/479386/, acesat în data de 10 februarie 2012 149 ibidem.

78

securitate la frontiera Est a României, fapt care a dus la colaborarea vămilor ambelor state

pentru combaterea corupției și trecerea ilegală a frontierei. Țin să menționez faptul că odată

cu schimbarea regimului de la Chișinău a fost scos gardul de sârmă ghimpată dintre

frontierele României și Republicii Moldova, un gard rămas simbolic care determina granița

dintre Uniunea Sovietică și Occident.

4.3 Republica Moldova și Uniunea Europeană.

Cu siguranță data de 9 noiembrie 1989 reprezintă momentul de ruptură care se înscrie

în cadrul căderii Cortinei de fier, adică a sfârșitului dominației sovietice asupra țărilor Europei

de Est. Din acest moment asistăm la o adevărată configurație politică a Uniunii Europene.

Țările din blocul sovietic au șansa să adere la Uniunea Europeană. Pe 1 mai 2004 Uniunea

Europeană primește 10 țări150

dintre care 8 au fost sub jugul URSS. În 2007 la 1 ianuarie

Uniunea Europeană se extinde, adăugând încă două state foste comuniste, România și

Bulgaria. ”În trei ani populația Uniunii Europene a crescut cu aproape 300 milioane (…)

actualmente ea se apropie de o jumătate de miliard de locuitori”.151

Unitatea europeană este

un concept destul de mult utilizat astăzi în mass-media, în medii universitate, în diferite medii

politice. Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, ci are rădăcini adânci la nivelul

istoriei continentului. Dar substanța integrării europene nu reprezintă altceva decât esența

ideii de unitate culturală și intelectuală a continentului European. Prima experiență de

integrare europeană, CECO, instituită prin tratatul de la Paris a fost posibilă datorită

multiplelor persoane152

care au contribuit la proiectul unificării europene contemporane, Jean

Monnet și Robert Schuman.

Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană este unul dintre cele mai

prioritare scopuri ale guvernării actuale. Uniunea Europeană153

cu o istorie mai mare de 50 de

ani a atras statele europene prin eficiența economică și stabilitatea democratică. Deși la

început avem șase state fondatoare ca Franța, Germania de Vest, Belgia, Olanda, Luxemburg,

150 Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru și Malta 151 Pierre Verluise, După douăzeci de ani de la căderea zidului, Editura Cartier Istoric, Chișinău, 2009, p. 32 152 Konrad Adenauer, Aristide Briand, Winston Churchill, Alcide de Gasperi, Walter Hallstein, Sico Mansholt,

George Marshall, Paul Henri Spaak, în Gilles Fereol Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001,

pp. 126-135 153 La început s-a înființat CECO la inițiativa a șase state (Franța, Germania de Vest, Belgia, Luxemburg,

Olanda, Italia), prin semnarea tratatului de la Paris în data de 18 aprilie 1951, intrat în vigoare 23 iulie 1952,

semnat pentru o perioadă de 50 ani, expirat în data de 23 iulie 2002. Este urmat tratatul semnat la Roma în data

de 25 martie 1957, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, prin înființarea CEE, CEEA

79

Italia154

, astăzi Uniunea Europeană cuprinde în total 27 de state europene. Din cauza aderării

mai multor țări la Uniunea Europeană, s-au constituit câteva criterii (de la Copenhaga din

1993) pe care fiecare stat candidat trebuie să le îndeplinească:155

I. Instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, drepturile

omului, respectarea și protecția minorităților;

II. O economie de piață funcțională, precum și capacitatea de a face față presiunii

concurențiale și a forțelor pieței din cadrul Uniunii;

III. Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru și, în special, la

obiectivele uniunii politice, economice și monetare;

IV. Să fie capabilă să pună în practică regulile și procedurile comunitare; (criteriul

de la Madrid, 1995)

Trebuie să menționez faptul că fiecare stat este apreciat după propriile sale merite, și

aderarea la Uniunea Europeană constituie un proces destul de complex, astfel încât statul

trebuie să îndeplinească toate cerințele de aderare, pentru a deveni membru cu drepturi

depline în cadrul Uniunii Europene.

Republica Moldova a semnat Acordul de Parteneriat şi Cooperare cu Uniunea

Europeană la 28 noiembrie 1994, și acesta reprezintă baza legală în relaţiile dintre UE și

Republica Moldova. La 2 octombrie 1995, este semnat Acordul Interimar privind comerţul

între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, și intrat în vigoare la 1 mai 1996, fapt care a

permis o dinamizare a schimburilor comerciale. După ce a intrat în vigoare Acordul de

Parteneriat și Cooperarea cu Uniunea Europeană la 1 iulie 1998, relaţiile Republicii

Moldova cu Uniunea Europeană au fost plasate într-un cadru legislativ oficial.

Uniunea Europeană a oferit un ajutor financiar Republicii Moldova de peste 300

milioane euro, vizibil în tabelul de mai jos.

Tabel nr 2. Asistenţa UE pentru Moldova, 1991-2006 (în € milioane).

Asistenţa UE pentru Moldova, 1991-2006 (în € milioane)

1991

-1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total

Programul naţional TACIS 41,1 14,7 - 14,8 - 25,0 - 42,0 - 137,6

Cooperarea trans-frontalieră TACIS - - 2,0 3,0 1,1 2 1,0 3,6 10 22,7

Programul regional TACIS - - 0,9 - 1,25 - 6.6 5,1 12,3 26,15

Programul securităţii alimentare

(FSP) - - 5,5 - 10,4 - 10,0 - 10,0 35,9

154 vezi John Mccormick, Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă, Editura Codecs, București,

2004, pp. 88-90 155 http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-enlargement/index_ro.htm, accesat în data de 10

februarie, 2012.

80

Asistenţă macro-financiară 87.0 - 87.0

Asistenţă umanitară - 3.9 0.8 0.8 5,5

Co-finanţarea PVD-ONG - - - - - 0,5 - - - 0,5

Iniţiativa Europeană pentru

Democraţie şi Drepturile omului

(EIDHR) - - 0,2 0,47 - - - - - 0,67

SPP - - - 4,7 - - - - - 4,7

Total

Sursa: http://www.mfa.gov.md/privire-generala/

Pentru o apropiere de Uniunea Europeană a fost semnat Parteneriatul de Mobilitate

Republica Moldova–Uniunea Europeană,156

sub conducerea președinției Slovene a Uniunii

Europene. ” La nivel naţional Parteneriatul de Mobilitate (PM) corespunde integral intereselor

Republicii Moldova în domeniul gestionării politicilor migraţionale şi contribuie la realizarea

acţiunilor conform Planului Naţional de Acţiuni al Republicii Moldova în domeniul migraţiei

şi azilului pentru perioada 2010-2011 şi Planului de acţiuni privind stimularea reîntoarcerii

lucrătorilor migranţi moldoveni de peste hotare aprobat la 9 octombrie 2008.”157

Statele

membre ale Uniunii Europene ce participă la Parteneritatul de Mobilitate cu Republica

Moldova prin intermediul proiectelor ce țin de politicile migraționiste sunt: Bulgaria, Cehia,

Cipru, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Lituania. Polonia, Portugalia, România, Slovacia,

Slovenia, Suedia, Ungaria. Comisia Europeană, FRONTEX şi Fundaţia Europeană pentru

Instruire de asemenea participă la Parteneriatul de Mobilitate.

Proiectele aferente PM ţin de următoarele domenii:158

I. Consolidarea capacităţilor instituţionale în domeniul gestionării migraţiei;

II. Promovarea migraţiei legale;

III. Consolidarea relaţiilor cu diaspora;

IV. Promovarea revenirii şi reintegrării migranţilor moldoveni;

V. Investirea eficientă a remitenţelor;

VI. Asigurarea protecţiei sociale;

VII. Supravegherea frontierei şi securitatea documentelor;

VIII. Cooperarea în domeniul luptei contra migraţiei ilegale şi a traficului de fiinţe

umane;

Republica Moldova este inclusă în Parteneriatul Estic creat de către Uniunea

Europeană în decembrie 2008, alături de Ucraina, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, Belarus.

156 Semnat la data de 5 iulie 2008 la Luxemburg într-o reuniune a Consiliului miniștrilor de Justiție și Afacerilor

Interne al UE. 157 http://www.mfa.gov.md/mobility-partnership-ro/, accesat în data de 10 februarie 2012 158 ibidem.

81

Un parteneriat care are ca scop principal ”de a crea condițiile necesare pentru a accelera

asocierea politică și aprofundarea integrării economice dintre Uniunea Europeană și țările

partenere interesate. (...) dezvoltarea unei dimensiuni estice specifice politicii europene de

vecinătate, (...) sprijinirea reformelor politice și socio-economice ale țărilor partenere,

facilitând apropierea de Uniunea Europeană. (...) angajamentul comun față de stabilitatea,

securitatea și prosperitatea Uniunii Europene a țărilor partenere și a întregului continent

european.”159

Astfel prin acest parteneriat estic, Uniunea Europeană se angajează să dezvolte

pentru fiecare țară parteneră diferite programe care să reformeze instituțiile de stat care să

ofere transparență și stabilitate politică. Asistența financiară pentru dezvoltarea diferitelor

domenii sensibile ale țării partenere, de asemenea se menționează liberalizarea regimului de

vize însă cu condiția îndeplinirii tuturor punctelor pe care le impune Uniunea Europeană.

Conform Procesului verbal de la cea de-a 12-a reuniune a Comitetului Parlamentar de

Cooperare, desfăşurat la Chişinău la 1 februarie 2010, ora 15:30, preşedintele delegaţiei UE

pentru Republica Moldova, a declarat că în 2010 ”va fi alocată o nouă sumă de 41 milioane de

euro de către UE pentru programul de construcţie instituţională, în cadrul Parteneriatului

Estic” (s-au alocat iulie 2011). De asemenea, acesta a vorbit despre 9 consultanţi superiori

care ar urma să contribuie la consolidarea principalelor instituţii de elaborare de politici ale

Republicii Moldova. Pachetul de Susţinere a Democraţiei a fost un alt subiect abordat. Acesta

ar fi urmat să fie implementat de către Consiliul Europei şi să sprijine Republica Moldova în

reformarea judiciară ulterioară. Europarlamentarul Cristi Buşoi este de părere că susţinerea

democraţiei, a statului de drept şi a economiei de piaţă sunt principiile care au fost utilizate de

către statele care au intrat recent în Uniunea Europeană.

Republica Moldova la momentul actual are multe state susținătoare din cadrul Uniunii

Europene ca, România, Cehia, Ungaria, Țările Baltice, Bulgaria. În opinia mea Republica

Moldova are cele mai mari șanse de aderare la UE, aceasta pentru că este o țară relativ mică

care ar putea fi ușor acceptată ca membru asociat, în comparație cu Ucraina care este prea

mare și mai departe de UE, sau Georgia, care la fel este mai departe de granița cu UE, însă

trebuie să ținem cont că țările candidate la Uniunea Europeană sunt la moment Croația și

Turcia.

159 Declarația comună a reuniunii la nivel înalt de la Praga privind Parteneriatul Estic, Bruxelles, 7 mai, 2009,

declarație acesibilă pe http://www.mfa.gov.md/summit-ro/-, accesat în data de 10 februarie 2012

82

4.4 Republica Moldova și NATO.

Creat în 1949 pentru a implica Statele Unite ale Americii în apărarea Europei

occidentale față de amenințarea sovietică , Alianța Nord Atlantică sau NATO160

este un

produs al războiului rece. Membrii fondatori ai tratatului sunt SUA, Canada, Marea Britanie,

Franța, statele Benelux, Danemarca, Norvegia, Islanda, Portugalia, Italia.161

Odată cu

prăbușirea comunismului și destrămarea URSS-ului foștii sateliți est-europeni ai Moscovei

doresc să devină membri ai NATO. Odată ce CAER-ul și pactul de la Varșovia162

sunt

dizolvate, NATO este în căutarea noilor structuri în anii ‟90.163

Primele contacte ale Republicii Moldova cu NATO au fost stabilite chiar după

declararea independenței a statului moldovean. La 20 decembrie, la Bruxelles a avut loc o

reuniune a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantică (CCNA), reuniune care a fost creată în

urmă hotărârii la nivel înalt a țărilor membre cu o lună mai devreme, 7-8 noiembrie 1991, la

Roma. Scopul acestui consiliu era să construiască un organism permanent prin care să se

rezolve toate conflictele dintre foștii adversari din timpul războiului rece. Republica Moldova

a fost prezentă la CCNA, prin participarea ministrului de externe, când a devenit și membru

al acestui Consiliu.

La data de 6 ianuarie 1994 la o reuniune la nivel înalt, a fost examinată inițiativa

americană a ”Parteneriatului pentru pace”, și Republica Moldova a fost interesată de a adera

la acest program, motivul principal fiind menținerea păcii în regiunea transistreană cu

susținerea internațională, deși Federația Rusă în mai multe comunicate de presă și-a exprimat

părerea că această problemă ține doar de cele două state suverane, Republica Moldova

respectiv Federația Rusă. Tot în acest an în data de 16 martie președintele Republicii Moldova

s-a întâlnit la Bruxelles cu secretarul general al NATO, întâlnire care s-a finalizat cu

semnarea programului ”Parteneriatul pentru pace”. Acest program reprezenta o importanță

majoră pentru statul moldovean și conținea câteva aspecte importante, și anume:164

I. Operaţiunile de menţinere a păcii. În conformitate cu programul Individual de

Parteneriat între Republica Moldova şi NATO au fost întreprinse o serie de acţiuni

în vederea pregătirii participării militarilor moldoveni la operaţiunile ONU de

160 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ia ființă la Washington, la 4 aprilie 1949. 161 Pierre Verluise, op. cit, pp. 81-99 162 Consiliul de Asistență Economică Reciprocă (CAER) este înființat la 29 ianuarie 1949, este replica socialistă

la OECE și este dizolvat la 28 iunie 1991, iar pactul de la Varșovia înființat la 14 mai 1955, ce servea ca

instrument de intervenție pentru a readuce pe drumul drept al marxism-leninismului statele blocului care ar fi

tentate de a se abate de la el, însă este dizolvat la 1 iulie 1991 163 vezi Philippe Moreau Defarges Organizațiile internaționale contemporane, Editura Institutul European,

Iași,1998, pp. 78-83 164 http://www.mfa.gov.md/nato-md/parteneriatul-pentru-pace/, accesat în data de 11 februarie 2012

83

menţinere a păcii. În ultimii ani, mai multe contingente de genişti ai Armatei

Naţionale au participat la operaţiunea internaţională umanitară din Irak.

II. Procesul de Planificare şi Analiză (PARP) a Parteneriatului pentru Pace, a fost

iniţiat în scopul sporirii nivelului de interoperabilitate practică a ţărilor partenere,

asigurării lor cu o bază metodologică în vederea identificării şi evaluării forţelor şi

capacităţilor militare.

Aderarea Republicii Moldova la acest program, a fost împărțit în câteva etape. Prima

etapă a constat în semnarea programului la 16 martie 1994, atunci când Republica Moldova a

devenit a 12 țară semnatară (a doua din statele CSI, prima fiind Ucraina) . O altă etapă în

elaborarea planului sau programului individual de parteneriat în 1995 (PIP). ” PIP conţinea

următoarele domenii de colaborare: controlul asupra armamentelor şi dezarmării, protecţia

civilă, prevenirea şi soluţionarea situaţiilor de criză, planificarea şi desfăşurarea în comun a

operaţiunilor de menţinere a păcii, pregătirea cadrelor şi alte aspecte de activitate militară, în

vederea realizării şi coordonării acestor activităţi (...)”.165

La data de 29 mai 1997, datorită

necesității stabilirii criteriilor de cooperare cu statele partenere de cooperare, NATO a decis

schimbarea denumirii Consiliului de Cooperare Nord- Atlantic (CCNA) în Consiliul

Parteneriatul Euro-Atlantic.(CPEA). Începând cu anul 1997, Republica Moldova și-a extins

relațiile cu NATO, din acest moment întrând și într-o colaborare în domeniul Științific. Astfel

începând cu această perioadă NATO a oferit o sumă de 153 de mii $ Academiei de Științe a

Republicii Moldova, pentru dezvoltarea ulterioară a accesului la internet. La o a reuniune a

Parteneriatului Euro-Atlantic, președinte în exercițiu de atunci, Petru Lucinschi a enunțat

importanța acestui parteneriat pentru Republica Moldova. ” Republica Moldova crede că

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic este un important pilon pentru securitatea Europeană

în dezvoltarea ei dinamică (...), consider necesar să evaluez situația din țara mea care continuă

să aibă dificultăți ce sunt conectate atât la nivel regional, cât și la nivel general al securității

europene. Mă refer la conflictul din partea de Est a Republicii Moldova și retragerea trupelor

ruse din țara mea”.166

Un alt proiect NATO, prin care contribuitor direct este și Republica

Moldova ține acordul dintre Guvernul Republicii Moldova și Organizația Alianței Nord

Atlantice pentru Întreținere și Aprovizionare (NAMSA) ce privește distrugerea pesticidelor și

produselor chimice periculoase. Pe lângă distrugerea pesticidelor și poduselor chimice,

proiectul mai are și un obiectiv caracterizat prin analiza sistematică a stocurilor de produse

periculoase. Astfel, pentru acest scop a fost creat un laborator NATO, și personal calificat în

165 ibidem. 166 Discursul lui Petru Lucinschi la întâlnirea Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, accesibil pe

http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_25586.htm?selectedLocale=en, accesat în data de 11 februarie

2012.

84

analiza și managementul datelor tehnice. Laboratorul conține un echipament sofisticat cu

ajutorul căruia se testează produsele agricole contaminate, pentru a oferi securitatea în țară. În

octombrie 2007, Federația Rusă și Belarus, au reinițiat importul de vin din Republica

Moldova după o lungă periodă de stopare a importului întrucât Rospotrenadzor din Federația

Rusă a acuzat Republica Moldova, că vinul pe care îl produce conține produse chimice. În

continuare putem analiza mai detaliat proiectul care are ca scop combaterea pesticidelor și

produselor chimice, precum și țările pilot, agenții executivi și suma de finanțare.

Tabel nr 3: Proiecte pentru Moldova în cadrul Fondului de Afectare Specială.

Sursa: http://www.mfa.gov.md/nato-md/proiecte-pentru-rm/.

Atât Republica Moldova cât și NATO sunt interesate de colaborare din motive de

securitate în partea Europei de Est. Pe lângă motive și scopuri de întărire a relațiilor

multilaterale între diferite state implicate în proiecte NATO, precum și membre NATO,

Republica Moldova crede că problema transistreană, menținerea păcii în această regiune,

precum și retragerea trupelor ruse, este posibilă doar cu ajutorul unei organizații internaționale

care să susțină întărirea securității le granițele Uniunii Europene.

Ţări-pilot Descrierea Proiectului Statutul Contribuitori

Costuri

totale

Agent

executiv

Moldova

şi Olanda

1. Distrugerea a 11,872 mine

antipersonal, 250 metri cubici

de melanj, training

Realizat

decembrie

2002

Canada, Germania, Ungaria,

Moldova, Luxemburg, Olanda,

Polonia, Marea Britanie, Statele Unite

1,1 mln.

US dolari

NAMSA

Belgia şi

România

2. NATO/OSCE/ ENVSEC

Distrugerea pesticidelor şi a

produselor chimice periculoase

ref. SFP-981186)

Proiect lansat

de PMSC la

29.09.2005

Belgia, Bulgaria, Republica Cehă,

Finlanda, Lituania, Luxemburg,

Moldova, Olanda, Norvegia,

România, Suedia, Turcia,

Milieukontakt (Olanda)

841.000

euro

NAMSA

FAZA I. Reambalarea şi

depozitarea centralizată a 1700

tone de pesticide Realizată

FAZA II. Identificarea

compoziţiei chimice a

pesticidelor Realizată

FAZA III. Distrugerea

pesticidelor În derulare

Republica Moldova, România,

Republica Cehă, Estonia, Irlanda

2,2 mln.

Euro

NAMSA

85

4.5 Relațiile cu alte instituții internaționale.

Relațiile cu organizațiile internaționale ca ONU, OSCE, Consiliul Europei sunt foarte

importante pentru o țară suverană și democratică. Pe lângă deschiderea relațiilor cu alte state

prin cadrul acestor organizații, se întărește și latura consolidării democrației și a respectării

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a respectării statului de drept și domniei

legii. Un alt plus pentru colaborarea cu aceste instituții internaționale, ar fi menținerea păcii și

securității europene și naționale a fiecărui stat în parte. De o atenție sporită, după anii 90

urmau să se bucure dezvoltarea relațiilor de parteneriat și cooperare cu statele occidentale

dezvoltate în special cu țările din grupul celor șapte167

, extinderea și aprofundarea relațiilor cu

țările Europei Centrale și de Vest, stabilirea și dezvoltarea relațiilor bilaterale cu țările

Europei de Est.168

Printre direcțiile favorizate se numără dezvoltarea relațiilor cu țările

Baltice, Scandinave, țările Asiei, Africii și Americii Latine; participarea Republicii Moldova

în organizațiile internaționale, având ca direcție prioritară sporirea eficienței participării în

cadrul OSCE, ONU, FMI, Banca Mondială, OMS, UNESCO.169

Organizația Națiunilor Unite s-a înființat după cel de al doilea război mondial la data

de 24 octombrie 1945 de către 51 de țări, odată cu ratificarea Cartei Organizației Națiunilor

Unite. Obiectivele principale ale ONU conform Cartei adoptate, sunt de a promova

instituționalizarea și respectarea drepturilor fundamentale ale omului la nivel internațional, de

a preîntâmpina declanșarea conflictelor violente, și de a promova pacea între națiuni, de a

garanta respectul pentru dreptul internațional, precum și de a amelioara standardele de viață la

nivel global. La începutul anilor 80-90, ONU ” pare să cunoască o renaștere, în cadrul a ceea

ce constituie domeniul său central (reglementarea conflictelor, menținerea păcii)”170

.

Antagonismul Est-Vest este descompus în a doua jumătate a anilor ‟80, prin eșecul politicii

lui Gorbaciov, prin destrămarea blocului sovietic, prin destrămarea definitivă a URSS.

Actualmente Organizația Națiunilor Unite cuprinde în totalitate 193 de țări, state

membre și care participă la abordarea problemelor globale cu caracter internațional unic,

având posibilitatea să își exprime părerile cu privire la diferite aspecte internaționale

importante prin intermediul Adunării Generale ale ONU, Consiliului Economic și Social

ONU, Consiliului de Securitate al ONU. Pe lângă aceasta, s-au dezvoltat și extensii ale ONU

precum comisiile regionale, comisiile tehnice, comitele de sesiune, permanente și speciale.

167 SUA, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Canada, Rusia. 168 Ирина Aстахова, Cтратегический маневр после беспорядочного отступления, (trad: manevra strategică

de după retragere) Москва, 1996, p. 2 169 ibidem, p. 3 170 Philippe Moreau Defarges, op. cit, p. 13

86

Republica Moldova a devenit membru ONU în data de 2 martie 1992. Fiind o

organizație cu caracter internațional, unde pot fi dezbătute probleme complexe globale , ONU

reprezintă fundamentul politicii externe ale Republicii Moldova. Privind din această

perspectivă, Republica Moldova acordă o atenție deosebită rolului pe care îl joacă ONU în

promovarea păcii și securității internaționale, promovarea respectării drepturilor și libertăților

fundamentale, a democrației, a dezvoltării economice și sociale. După aderarea Republicii

Moldova în cadrul ONU, mai multe programe, fonduri şi agenţii ale organizaţiei şi-au lansat

activitatea în ţară pentru susţinera activităţilor de promovare a democraţiei, guvernării

democratice, a dezvoltării economiei de piaţă şi consolidării a statului de drept.

În momentul actual ONU în Republica Moldova, are 13 agenții specializate , fonduri

și programe, cu sediul la Chișinău, toate aflate sub conducerea și controlul sistemului

coordonatorului rezident ONU, care este responsabil atât de monitorizarea activităților ONU

în Republica Moldova cât și de extinderea cooperării și asistență între ONU și statul

moldovean.

Republica Moldova este membră a Organizației pentru Securitate și Cooperare

Europeană (OSCE). Înființarea OSCE a avut ca prim scop înlăturarea divizării Europei după

ce de al doilea război mondial, înlăturarea cortinei de fier enunțată de Winston Churchill, prin

asigurarea unui dialog și negocieri multilaterale între Europa de Vest și de Est. În prezent

OSCE cuprinde 56 de state din Europa, Asia Centrală și America de Nord și reprezintă una

dintre cele mai largi organizații din lume. Problemele discutate în cadrul conferințelor OSCE

sunt diverse: probleme militare, economice, sociale, probleme legate de mediu și ale

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Toate statele membre au un statut egal și

deciziile sunt luate pe baza consensului politic dintre state.

Republica Moldova a aderat la OSCE la data 30 ianuarie 1992, iar în același an la 26

februarie a semnat actul final de la Helsinki. Acest act prevede cooperarea în domenii

militare (dezarmarea), cooperarea în câmpurile economice, științifice, tehnologice și mediu

ș.a. Statul moldovean s-a bucurat de o susținere destul de mare din partea OSCE din

momentul aderării sale. OSCE este implicată în rezolvarea conflictului transistrean, în

menținerea păcii în raionele din Estul Moldovei, și în retragerea trupelor ruse din regiunea

transistreană. Principalele direcţii de cooperare ale Republicii Moldova cu OSCE vizează

următoarele aspecte:171

I. OSCE, deţinând rolul de mediator, contribuie esenţial la reglementarea conflictului

transnistrean, inclusiv prin organizarea procesului de negocieri, elaborarea

proiectelor de documente la subiectele politice, militare ş.a;

171 http://www.mfa.gov.md/osce-md/-, accesat în data de 12 februrie 2012.

87

II. OSCE informează comunitatea internaţională despre evoluţiile în procesul de

reglementare a conflictului transnistrean;

III. OSCE asistă la democratizarea societăţii civile moldoveneşti şi dezvoltarea celei

din regiunea transnistreană;

Misiunea OSCE în Republica Moldova și-a început activitatea la data de 23 aprilie 1993

și în prezent este condusă de către ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Republica

Moldova, Philip Remler. Misiuniea OSCE în Republica Moldova are următoarele

obiective:172

I. Facilitarea stabilirii unui cadru politic global prin dialog şi negocieri în vederea

elaborării și reglementării politice definitive a conflictului;

II. Colectarea de informaţii cu privire la situaţia militară, investigarea incidentelor

specifice şi evaluarea consecinţelor lor politice;

III. Încurajarea negocierilor cu privire la statutul şi retragerea trupelor străine;

IV. Oferirea consultărilor juridice şi expertizelor în domeniul drepturilor omului şi

minorităţilor, repatrierea refugiaţilor, democratizarea societăţii şi definitivarea unui

statut special pentru regiunea transnistreană;

V. menţinerea unei prezenţe vizibile a OSCE în regiune şi stabilirea contactelor cu

toate părţile în conflict, autorităţile locale şi populaţia.

VI. asigurarea transparenţei în procesul de retragere şi distrugere a muniţiilor şi

armamentului rusesc;

VII. coordonarea asistenţei tehnice şi financiare în vederea facilitării retragerii şi

distrugerii.

Pe lângă implicarea în aceste două organizații internaționale, Republica Moldova este

membru al Consiliului Europei173

care își are reședința la Strasbourg (Franța). Dacă la

începutul creării Consiliului Europei existau doar 10 state semnatare, astăzi ele sunt în

număr de 47. O convenție importantă pe care Consiliul Europei a adoptato este Convenția

Europeană a Drepturilor și Libertăților fundamentale ale Omului (CEDO).174

Obiectivele

Consiliului Europei sunt următoarele:175

I. protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi supremaţiei legii;

172 Ultimele două obiective țin de extinderea Misiunii OSCE în Republica Moldova de la 9 decembrie 2009,

accesibil pe http://www.osce.org/ro/moldova/66409, accesat în data de 12 februarie 2012. 173 Consiliul Europei a fost înființat prin tratatul de la Londra la data de 5 mai 1949, și astăzi are 47 de state

membre, și 6 state cu statut de observator, Canada, Mexico, Japonia, Holy See, Israel, Statele Unite ale Americii. 174 Convenția a fost semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 de către Consiliul Europei, și a intrat în vigoare la 3

septembrie 1953 175 Philippe Moreau Defarges, op. cit, pp. 91-94

88

II. promovarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii

culturale europene;

III. identificarea soluţiilor comune pentru provocările cu care se confruntă familia

europeană;

IV. consolidarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,

legislative şi constituţionale;

Republica Moldova a devenit membru al Consiliului Europei la data de 13 iulie 1995,

și la momentul actual statul moldovean este parte la 72 de convenții, printre care: Convenţia

Europeană privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului; Convenţia-cadru privind

protecţia minorităţilor naţionale; Carta Europeană a Autonomiei Locale; Carta Socială

Europeană; Convenţia Europeană privind prevenirea torturii, pedepselor sau tratamentelor

inumane sau degradante; Convenţia Europeană privind lupta împotriva traficului de fiinţe

umane. După aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei, în urma adunării

parlamentare a consiliului din 27 iulie 1995, Republica Moldova și-a asumat să semneze

toate convențiile obligatorii pentru toate statele membre, să le respecte și să le implementeze.

În ce privește cooperarea dintre Chișinău și Strasbourg, Moldova a avut parte de diferite

proiecte, de exemplu, unul dintre cele mai recente a fost programul de acțiuni pentru

susținerea alegerilor parlamentare din 2009.

De asemenea este necesar să menționez un șir de acțiuni comune ale Consiliului

Europei și Comisiei Europene pentru susținerea în diferite domenii ale Republicii Moldova:176

I. Programul comun pentru susţinerea reformelor democratice pentru anii 2004-

2006;

II. Două Programe Comune pentru anii 2006-2009 privind sporirea independenţei,

transparenţei şi eficienţei justiţiei şi în domeniul combaterii corupţiei, spălării

banilor şi finanţării terorismului;

III. Cinci Programe Comune pentru anul 2008-2009 în domeniile susţinerii alegerilor

parlamentare, mass-media, susţinerea societăţii civile, promovarea drepturilor

romilor şi sprijinul structurilor nonguvernamentale independente în domeniul

drepturilor omului;

IV. Două Programe Comune pentru anii 2009-2010 vizând implementarea Reţelei

Smarald în Moldova (în cadrul implementării Convenţiei de la Berna privind

Conservarea Vieţii Sălbatice şi a Habitatelor Naturale în Europa) şi combaterea

torturii, relelor tratamente şi a impunităţii;

176 http://www.mfa.gov.md/consiliul-europei/-, accesat în data de 12 februarie 2012.

89

În anul 2009 Consiliul Europei a împlinit 60 de ani de la crearea și funcționarea

organizaţiei şi 50 de ani de la instituirea Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel pe

parcursul anului, în capitala Republicii Moldova au avut loc manifestaţii dedicate acestor

aniversări, conferințe de partide, conferințe cu studenți din Republica Moldova și cu studenți

basarabeni din România pentru informarea a ceea ce este Consiliul Europei și ce rol joacă

organizația în consolidarea democrației și protecției drepturilor și libertăților fundamentale în

Republica Moldova. De asemenea, s-a menționat faptul că prin semnarea convențiilor ale

Consiliul Europei, Republica Moldova face pași mari pentru Integrarea Europeană.

Țin să menționez faptul că în cadrul sesiunii de iarnă de la Strasbourg din 23- 27

ianuarie 2012, Liliana Palihovici vice-președintele parlamentului Republicii Moldova a fost

desemnată vicepreședinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE). Totodată

la această conferință s-a discutat despre situația social-politică din Republica Moldova, și

despre eventualii pași de parcurs pentru alegerea președintelui Republicii Moldova.

90

Concluzii.

Tranziția politică oscilează între termenii de stabilitate versus instabilitate politică, iar

schimbarea, dezvoltarea și modernizarea politică sunt strâns legate de primele întrucât de

acestea țin schimbarea întregului sistem, adică nici o componentă a sistemului nu rămâne

neschimbată. Pentru o democrație este necesar rolul legitimator al stabilității regimului pentru

că cea din urmă depinde de eficiența și legitimitatea sistemului său politic. Astfel ca

democrația să fie stabilă este nevoie de actori politici conștienți și hotărâți care ulterior vor

obține mandat corespunzător și vor fi legitimați de către cetățeni. Într-o perioadă de tranziție

socio-politică o pseudodemocrație este instabilă atunci când apare nemulțumirea civilă (de sus

în jos) care poate duce mai întâi la agitație și să se termine cu un război intern (de jos în sus),

adică momentele de frustrare și de privațiune sunt condiții ale instabilității politice, dar

acestea pot să provoace odată cu sine și schimbări la nivelul comportamentului politic, apatie

sau chiar pasivitate. Țin să menționez faptul că atât stabilitatea cât și instabilitatea politică țin

foarte mult de nivelul de instituționalizare politică și de gradul de participare al cetățenilor la

viața politică. Aici se pune problema incongruenței versus congruenței culturii politice sau

omogenității versus heterogenității culturii politice. Membrii sau cetățenii trebuie să fie

orientați către sistem, către aspectele inputs și outputs a sistemelor politice.Unui sistem politic

democratic îi este caracteristică o cultură politică participativă, însă chiar dacă aceasta este

cultura politică predominantă, nu înseamnă că o altă cultură politică (parohială, de supunere)

nu există în acel sistem (aici se pune problema amestecului cultural în cadrul unei societăți).

Culturile politice pot să fie sau pot să nu fie stabile într-o societate raportându-ne la sistemul

politic. Cu alte cuvinte, culturile politice vor coexista în armonie doar ajungându-se prin

consens între ele. Deci pentru stabilitatea politică este nevoie ca heterogenitatea culturală să

intre în contact cu participativismul democratic, conflictele reducându-se pe latura

compromisului, latura negociațională.

Democrația este un fenomen cu adevărat complex, a cărei analiză a provocat de-a

lungul timpului mai mulți filosofi care propun modele utopice de democrație, istorici care

analizează dezvoltarea, ascensiunea și declinul, sau diferiți politologi care încearcă să îi redea

o explicație empirică asupra funcționalității și stabilității regimului. Deși modelul democratic

clasic atenian este văzut ca un regim ideal, în secolul XXI democrația apare în viziunea

politologilor ca un fenomen complex și reprezintă forme variate de la stat la stat. Formele

specifice pe care le îmbracă democrațiile actuale sunt aplicate și recunoscute sub regimuri

democratice prezidențiale, parlamentare, sau forma mixtă a lor semiprezidențială. Continentul

91

european a cunoscut de cele mai multe ori sisteme politice semiprezidențiale și parlamentare,

pe când cele prezidențiale în cea mai bună formă a lor le găsim în Statele Unite ale Americii.

Acest fapt se datorează atât trecutului istoric care diferă de la națiune la națiune, de la stat la

stat, cât și influențelor reciproce de anvergură continentală sau intercontinentală. Deș i

democrația este văzută ca cea mai bună formă de guvernare, are și ea minusurile sale. Acest

lucru este semnalat mai ales după destrămarea blocului sovietic comunist începând cu 1989,

când tot mai multe state din Europa Centrală și de Est își obțin independența și intră în faza de

tranziție. Aici apar cele mai multe probleme, unde constituirea democrației liberale poate fi

întreruptă și astfel se poate face reîntoarcerea la regimuri autoritare unde totul este controlat și

supravegheat. Se pune problema consolidării democrației. Samuel Huntington de exemplu,

vorbește despre modelele culturale (confucianist și cel islamic) că ar fi niște impedimente în

calea democratizării din cauza subordonării lor culturale față de grup (cazul celui

confucianist) sau subordonării dimensiunii politice față de cea religioasă (cazul celui islamic).

Deși obstacolul cultural este important, totuși nu trebuie să exagerăm pentru că nu putem face

expresii rigide culturale. Un răspuns pentru acest obstacol este următorul: pentru stabilitatea

politică este nevoie ca heterogenitatea culturală să intre în contact participativismul

democratic, conflictele reducându-se pe latura compromisului, latura negociațională. În ce

privește problematica deficitului democratic, fiecare democrație se confruntă cu un grad mai

mic sau mai mare de deficit democratic (deși e cea mai bună forma de guvernare, totuși nu

este ideală). Gradul de deficit democratic din zona democrațiilor actuale vine mai mult din

partea cetățenilor care într-un număr tot mai mare disprețuiesc politica, partidele politice și-au

pierdut loialitatea și credibilitatea electorală sau că ideologiile lor sunt tot mai puțin capabile

să-și satisfacă revendicările. În termenii lui Pierre Rosanvallon neîncrederea apare ca o stare

de fapt astfel încât mereu trebuie să privim cu suspiciune la adresa aparatului de stat și

guvernanților. Apare astfel o contrademocrație pe fondul opiniei poporului, însă este o

democrație a neîncrederii în care poporul i-a mai multe ipostaze: poporul gardian, poporul

veto și poporul judecător. Deși democrația este un fenomen complex, cel mai important aspect

este că puterea emană din popor și acesta poate îmbrăcă diferite forme pentru a contracara

neplăcerile care vin din partea guvernanților. În ciuda tuturor problemelor și crizelor cu care

se confruntă democrațiile astăzi, ”un al treilea val invers” conform lui Samuel Huntington nu

va exista, ci vom asista la o perioadă de stagnare, de echilibru, perioadă care se va axa mai

mult pe zona consolidării democrației. Dacă e să corelăm cultura politică și democrația, o

cultură democratică va permite unei țări să depășească momentul de criză.

Tranziția post-comunistă în Republica Moldova a avut ca scop principal crearea unui

stat de drept, a unui aparat administrativ caracteristic țărilor democratice și crearea unei piețe

92

economice funcționale. În urma reformelor întreprinse și aici ne referim la ample reforme în

domeniul economic, științific, învățământ, cultură, cu ajutorul instituțiilor internaționale statul

moldovean reușește să depășească sistemul economic sovietic și să devină un stat cu o

economie de piață capitalistă. S-au reuşit performanţe în politica bugetar-fiscală şi monetară,

Republica Moldova păstrându-şi pe toată durata tranziţiei o monedă stabilă. De la o economie

integrată în cea a Uniunii Sovietice, s-a reuşit crearea, cu asistenţa FMI şi BM, a cadrului

instituţional caracteristic unei economii naţionale. Declinului economic accentuat i-a urmat o

relansare începând cu anul 1999, consecinţă a mai mulţi factori, atât datorită investiţiilor

străine intrate în economia moldovenească în timpul guvernării pro-occidentale a Alianței

pentru Democrație și Reforme, cât și creşterii consumului intern ca urmare a creşterii masive

a remitenţelor din partea moldovenilor care îşi găsiseră un loc de muncă, şi stimularea

activităţii comerciale, fapt care a dus la sporirea veniturilor statului şi la investiţii.

În ce privește atribuțiile unui stat de drept, a unui stat democratic, transformările

sistemice mai profunde nu au reușit să producă efectele dorite într-un timp scurt. Domeniile

de importanță majoră pentru un stat democratic ca justiţia, afacerile interne şi libertatea presei

s-au caracterizat printr-o mare defectuozitate şi nu s-au înscris prevederilor Constituţiei în

multiple cazuri, cele mai recente fiind violenţele post-electorale din aprilie 2009. Începând

însă cu anul 2009, datorită cooperării economice și politice în speță cu Uniunea Europeană și

SUA, Alianța pentru Integrare Europeană reușește să impună normele de drept în societate, în

acest sens presa devine liberă, se produc reforme radicale în justiție și afacerile interne în ce

privește dezvoltarea firmelor private sunt susținute de către stat.

La nivelul clasei politice schimbările au întârziat să se producă într-un termen scurt,

deoarece majoritatea demnitarilor erau foști membri ai nomenclaturii sovietice care în

continuare optau pentru relațiile speciale cu Federația Rusă și menținerea statului moldovean

în CSI. Sunt câțiva factori care au determinat calea urmată de Republica Moldova în

menținerea relațiilor cu CSI: în primul rând persistența forțelor politice adepte ale restabilirii

unei uniuni politice și economice în cadrul CSI; în al doilea rând, îndepărtarea relativă a

Moldovei de economiile de piață dezvoltate; și în al treilea rând prezența continuă a trupelor

ruse pe teritoriul Moldovei după retragerea lor din Europa centrală și statele baltice.

Treptat apar partide cu viziuni pro-occidentale, cele mai recente fiind Partidul Liberal,

Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat care au și format Alianța pentru Integrare

Europeană, partide care își asumă responsabilitatea schimbării politice, formării unui cadru

instituțional democratic și integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Foștii

demnitari ai nomenclaturii Sovietice, cei mai mulți membri ai Partidului Comuniștilor din

Republica Moldova aflat pentru o perioadă lungă de timp la guvernare (2001-2008) manevrau

93

relațiile politice și economice între integrarea estică (CSI) şi spaţiul vestic (UE), în special

pentru ca să evite constrângerile din partea structurilor europene de a implementa reformele

necesare, ceea ce direct ducea la renunțarea și controlarea în nume şi scop personal a

instituţiilor statului. Declararea că integrarea europeană este prioritară în 2005, a fost urmată

de adoptarea legilor care nu au fost implementate, de menţinerea unei justiţii şi a unor

structuri de ordine care încălcau deseori drepturile constituţionale şi chiar drepturile și

libertățile omului. După încălcările drepturilor omului din aprilie 2009, violenţele comise de

poliţie la indicaţia probată a factorilor de decizie, în primul rând a ex-preşedintelui Republicii

Moldova Vladimir Voronin, a devenit clar că Republica Moldova a bătut pasul pe loc în

domenii fundamentale ale tranziţiei – justiţie, legalitate, stat de drept.

Actualmente clasa politică face eforturi reale și concrete în ce privește conlucrarea cu

structurile și organizațiile europene în scopul obţinerii unei perspective clare de aderare şi a

armonizării cadrului legislativ propriu cu cel al Uniunii Europene. Din acest punct de vedere

Republica Moldova ar putea fi nevoită să iasă din CSI. În condiţiile în care Federația Rusă a

folosit mai tot timpul această structură ca pe un instrument al asigurării influenţei sale

geopolitice, statul moldovean s-ar putea confrunta cu noi tensiuni în Transnistria, menite să

determine conducătorii de la Chişinău să abandoneze proiectul integrării europene.

Integrarea în Uniunea Europeană nu este un concept de actualitate pentru statul

moldovean, premisa fiind folosită pe arena politicii moldovenești mai mult de zece ani. La

început a fost folosită de unioniști ca o opțiune complementară unirii, apoi de partide ca

Partidul Creștin Democrat condus de Iurie Roșca sau chiar mai mult, președintele în exercițiu,

Petru Lucinschi care câștigă în 1996 alegerile prezidenațiale declarând în primăvarea anului

1997 despre orientarea strategică a Republicii Moldova către integrarea în Uniunea

Europeană. Dacă oportunismul geopolitic este inerent unui laborator social cum este

Republica Moldova, atunci integrarea Europeană reprezintă astăzi cel mai atrăgător pol pentru

politicienii din Chișinău.

94

Bibliografie.

1. Almond, Gabriel, Capitalism and Democracy, în Comparative politics, 1999-2000;

2. Almond, Gabriel; Verba, Sidney, Cultura Civică: atitudini politice și democrație în

cinci națiuni, Editura Du Style, București, 1996;

3. Apter, David, The politics of Modernization, The University of Chicago Press,

London, 1965;

4. Arblaster, Anthony, Democrația, Editura Du Style, București, 1998;

5. Aстахова, ирина, Cтратегический маневр после беспорядочного отступления,

Москва, 1996;

6. Brunet, Roger; Eckert, Denis; Kolossov, Vladimir; Atlas de la Russie et des pays

proches, Reclus, Paris, 1995;

7. Cereș, Irina, Republica Moldova în relațiile economice internaționale (1991-1995),

Editura Civitas, Chișinău, 1998;

8. Cernencu, Mihai, Republica Moldova: Istoria politică (1989-2000). Documente și

materiale, volumul II, Editura Litera, Chișinău, 2000;

9. Cojocaru, Gheorghe, Tratatul de Uniune Sovietică, Editura Civitas, Chişinău, 2005;

10. Dahl, Robert, Democrația și criticii ei, Editura Institutul European, Iași, 2002;

11. Dahl, Robert, Poliarhiile. Participare și opoziție, Editura Institutul European, Iași,

2002;

12. Dankwart, A. Rustow, Transitions to democracy: toward a dynamic model,

Comparative Politics, Vol. 2, No. 3 (Apr. 1970);

13. Defarges, Moreau, Philippe, Organizațiile internaționale contemporane, Editura

Institutul European, Iași,1998;

14. Deleanu, Ion, Drept Constituțional și instituții politice, Editura Chemarea, Iași, 1993

15. Denni, Bernard; Lecomte, Patrick, Sociologia politicului, volumul I, Editura Eikon,

Cluj-Napoca, 2004;

16. Diamond, Larry; Plattner, Marc; Yun-han Chu, Hung-mao Tien, Cum se consolidează

democraţia, Editura Polirom, Iaşi, 2004;

17. Fisichella, Domenico, Știința Politică. Probleme, concepte, teorii, Editura Polirom,

Iași, 2007;

18. Grecu, Mihai; Țăranu, Anatol, Trupele Ruse în Republica Moldova, Editura Litera,

Chișinău, 2004;

19. Gribincea, Mihai, Politica rusă a bazelor militare: Georgia și Moldova, Editura

Civitas, Chișinău, 1999;

95

20. Grugel, Jean, Democratization. A critical introduction, Palgrave, Hong Kong, 2002;

21. Held, David, Modele ale Democrației, Editura Univers, București, 2000;

22. Hobbes, Thomas, Leviathan or the matter, forme & power of a Commonwealth,

ecclesiasticall and civill, Cambridge University Press,1996;

23. King, Charles, Post Soviet Moldova, The center for Romanian Studies, Iași, 1997

24. Lijphart, Arend, Democrația în societățile plurale, Editura Polirom , Iași, 2002;

25. Lijphart, Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în

treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2000;

26. Locke, John, Al doilea tratat despre cârmuire/Scrisoare despre toleranță, Editura

Nemira, București, 1999;

27. Mccormick, John, Să înțelegem Uniunea Europeană. O introducere concisă”, Editura

Codecs, București, 2004;

28. Montesquieu, Charles, Despre Spiritul legilor, Editura Științifică, București, 1964;

29. Norris, Pipa, Democratic Deficit, Cambridge University Press, New York. 2011;

30. Pădure, Lucia, Challenges and opportunities of economic development in Moldova,

College of Europe, Warsaw, April, 1997;

31. Pasquino, Gianfranco, Curs de știință politică, Editura Institutul European, Iași 2002;

32. Popa, Victor, Autoritățile publice ale Republicii Moldova, Editura TISH, Chișinău,

2004;

33. Rosanvallon, Pierre, Contrademocrația. Politica în epoca neîncrederii, Editura

Nemira, București, 2010;

34. Rousseau, Jean-Jaques, Contractul Social, Editura Moldova, Iași, 1996;

35. Sartori, Giovanni, Ingineria constituțională comparată, Editura Institutul European,

Iași, 2008;

36. Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom, Iași, 1999;

37. Scurtu, Ioan; Almaș, Dumitru; Goșu, Armand; Ioniță, Gheorghe, Istoria Basarabiei.

De la începuturi pâna în 1994, Editura Europa Nova & Tempus, București, 1994;

38. Șofransky, Octavian, Republica Moldova: Capital geopolitic, Editura Cartier Istoric,

Chișinău, 1999;

39. Teodorescu, Gheorghe, Un secol de sociologie românească (1897-1997), Editura

Axis, 1997;

40. Verluise, Pierre, După douăzeci de ani de la căderea zidului, Editura Cartier Istoric,

Chișinău, 2009;

41. Vida, Ioan, Puterea executivă și administrația publică, Editura Regia Autonomă

”Monitorul Oficial” , București, 1994;

96

42. Voicu, George, Pluripartidismul, Editura All, București, 1988;

43. Vrabie, Genoveva, Organizarea politico etatică a României, Editura Virginia, Iași,

1995;

44. Weber, Max, Politica, O vocație și o profesie, Editura Anima, București, 1992;

45. Weiner, Myron, Modernization, Basic Books, New York, 1966;

46. Wolton, Thierry, KGB-ul la putere. Sistemul Putin, Editura Humanitas, București,

2008;

47. (fără autor), Доклад о мировом развитии 2000-2001. Наступление на бедность.

Всемирный Банк. Издательство Весь Мир, Moscova, 2001;

48. (fără autor), Operativnaya gruppa rosssiyskih voisk v Pridnistrovskom reghione

Respubliki Moldova, Tiraspoli, 1992;

Enciclopedii:

49. Miller, David, Enciclopedia Blackwell a Gândirii Politice, Editura Humanitas,

București, 2000, 2006;

50. Fereol, Gilles, Dicționarul Uniunii Europene, Editura Polirom, Iași, 2001;

Reviste:

51. Revista Polis nr-ul 3, 1994;

52. Revista română de Științe Politice, Volumul 2, numărul 1, Aprilie, 2002;

53. Ziarul Tineretul Moldovei, 22 decembrie, Chișinău, 1990;

54. Foreign Affairs, September/Octomber, 1997;

55. Foreign Affairs, March/April, 1998;

56. Revista Moldova Suverană, 23 iulie, 1992;

Surse web:

- http://www.freedomhouse.org/report-types/freedom-world

- www.parlament.md

- http://www.prm.md/const.php?page=8500&lang=rom#8500

- http://www.undp.md/publications/doc/mission%20reports/Analiza%20functionala

%20a%20Parlamentului%20RM.pdf

97

- http://alegeliber.md/?page_id=2

- http://www.lhr.md/2/1.html

- http://economie.moldova.org/news/transformarea-economic-a-republicii-moldova-

220323-rom.html

- http://www.blacksea-cbc.net/index.php/eng/Programme/Priorities-measures,

- http://parlament.md/StructuraParlamentului/BiroulpermanentalRM/tabid/79/Defaul

t.aspx

- http://www.prm.md/const.php?page=8363&lang=rom#8363

- http://lex.justice.md/document_rom.php?id=C8E304A4:037190E8

- http://www.nato.int/docu/pr/2004/p04-096e.htm

- http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#economic,

- http://www.mfa.gov.md/tratate-internationale-rm/

- http://www.mfa.gov.md/comunicate-presa-md/479386/

- http://ec.europa.eu/enlargement/the-policy/conditions-for-

enlargement/index_ro.htm

- http://www.mfa.gov.md/privire-generala/

- http://www.mfa.gov.md/mobility-partnership-ro/

- http://www.mfa.gov.md/summit-ro/-

- http://www.mfa.gov.md/nato-md/parteneriatul-pentru-pace/

- http://www.nato.int/cps/en/natolive/opinions_25586.htm?selectedLocale=en

- http://www.mfa.gov.md/nato-md/proiecte-pentru-rm/

- http://www.osce.org/ro/moldova/66409

- http://www.mfa.gov.md/osce-md

- http://www.mfa.gov.md/consiliul-europei/-