Rãsunetulcultural An. VI; Nr.4 (60), aprilie 2018

Apare lunar sub egida Filialei Cluj aUniunii Scriitorilor din RomâniaSupliment literar ºi artistic realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriþa-Nãsãud

EDITORIALEDITORIALEDITORIALEDITORIALEDITORIAL

55555

Antologie SSBN:Aducerile-aminte:

Rãsunetul cultural - aprilie 2018

Basarabia a fost smulsã din din trupul Moldovei prin forþã, cu cãlcarea oricãruidrept ºi a oricãrei dreptãþi, în anul 1812. Autonomia promisã la anexare, cu pãstrarealimbei române ân toate dregãtoriile, a fost degrabã retrasã. Basarabia fiind încetulcu încetul transformatã într-o simplã gubernie ruseascã. O sutã de ani a duratprigonirea de cãtre Rusia þaristã - o sutã de ani a durat cu dârzenie rezistenþaacestui minunat popor moldovean dintre Prut ºi Nistru pentru conservarea limbei,pentru pãstrarea fiinþei naþionale. Niciodatã în cursul acestui veac nu s-a stins foculsfânt al conºtiinþei naþionale. ªi odatã ce împrejurãrile deveneau favorabile, acestfoc se transforma în flacãrã, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce eraupuse la în calea Unirei cu toþi românii.

Ion Inculeþ (1884-1940)Preºedinte al Sfatului Þãrii în 1918

Basarabia (2) Înainte de toate un preambul. „Basarabia” este numele medieval al Þãrii Româneºti ºi

vine de la numele dinastiei Þãrii Româneºti, a Basarabilor. În secolul al patrusprezeceleaMircea cel Bãtrân, vestitul domn al Þãrii Româneºti ºi despot al Dobrogei, domn al Silistreiºi al þãrilor tãtãreºti pânã la mare, cel care a luat parte la bãtãlia de pe ºesul Kossovo, labãtãlia de la Nicopole, între luptãtorii creºtini între care erau ºi conetabilul Franþei, regeleUngariei ºi marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea ºi-a întins domnia pânã laNistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastrã a pãstrat numele deBasarabia de la Mircea Basarab. Va sã zicã „le vrai possesseur” este Þara Româneascã,Valachia magna.Ceea ce se numeºte Basarabie ruseascã au binevoit ruºii s-o numeascã astfel, dar aceea,

afarã de pãrþile de la sud, e Moldovã curatã ºi anume jumãtatea þãrii Moldovei.A cui a fost însã Basarabia noastrã pânã la Nistru în veacul al patrusprezecelea? A unor

tãtari pe care generalii vestiþi (ºi ce trece oare peste un general vestit?) i-a cules de subcorturi, „roiuri” aproape sãlbatice, zice d. X (Textul lui M. Eminescu este o reacþie lascrisoarea, în limba francezã, unui oarecare domn X din Bucureºti, trimisã ziarului LeNord, prin care afirmã cã, în epocã, doi faimoºi generali ruºi, Rumianþov ºi Sumarov aucucerit Basarabia de la o populaþie tãtarã semisãlbaticã, trãind în corturi, iar România nu arfi posesorul ei legitim. n. n.).Nu vorbim de ziua de astãzi. Românii sunt în majoritate absolutã în Basarabia noastrã ºi

strãinii sunt colonizaþi de Rusia de la 1812 încoace.Sã-i vedem pe tãtarii d-lui X de la 1600 – 1500. (...)În anul 1453 Alexandru Vodã, fiul lui Iliaº, dãruieºte prin hrisov din Suceava mãnãstirii

Pobrata mai multe regalii. Hrisovul e iscãlit ºi de d-nia lui Stanciu, pârcãlab de CetateaAjbã. Tot tãtar!La anul 1475, un arhitect grec, anume Theodor, face, din porunca lui ªtefan cel Mare ºi

sub privegherea pârcãlabului, un turn nou ºi un zid la Cetatea Albã. El o spune aceastaprin o inscripþiune greceascã care stã ºi ASTÃZI pe rãmãºiþele vechilor tãrii din actualulAkkermann. Textul pe zid zice: „Aceastã cetate s-a zidit în zilele preacuviosului Domn Ioªtefan Voievod prin îngrijirea magistrului provinciei ºi comandantului cetãþii. (...)La anul 1480, ªtefan Vodã întãreºte prin hrisov lui Mihaiu Buzatul o moºie. Iscãlit e

hrisovul de d-nia lor Gherman ºi Oanã, pârcãlabi de Cetatea Albã, Ivaºcu ºi Maxim, pârcãlabide Chilia. Boierii aceºtia sunt tãtari ca ºi ªtefan Vodã!Anul 1513. În cartea geograficã publicatã de Essler ºi George Uberlin la Strassburg se

vede toatã Basarabia pânã la mare, deci Moncastro (actualul Akkermann), Istropolis(Kilia) ca fãcând parte din Moldova. (...)Dar, adevãrat, dacã au fost la mijloc niºte generali aºa de vestiþi ca Bumianþov ºi Sumorov,

cum sã nu se poatã?Ei au luat cu sabia þara de la populaþiuni sãlbatice care nu au existat. A te bate cu inamici

ce existã este faptã omeneascã de general, dar a te bate cu inamici care nu existã... asta-imeºteºugul, ºi numai generali aºa de vestiþi ca Bumianþov ºi Sumarov au putut s-o facã.

Mihai Eminescu(Opere, vol. X, Editura Academiei, 1989, p. 53)

66666 Rãsunetul cultural - aprilie 2018VIAÞA CÃRÞILOR

Aºa cum preconizase criticul HoriaGârbea în finalul cronicii sale la „Cartea cufluturi” a Andrei Hedeº (Editura Limes, 2008),registrul ideatic ºi stilistic abordat de poetesãnu s-a îmbogãþit doar, ci a cãpãtat în timpprofunzime ºi gravitate. Volumul „Aritmii”(Editura Neuma, 2015) a confirmat spuselecriticului ºi avea sã anunþe subtil febrilitateacãutãrilor spirituale ale autoarei.

Astfel cã volumul „Orele aspre” (EdituraNeuma, Cluj-Napoca, 2017) continuã cumvafiresc traseul creator al Andrei Hedeº,revelând o acutizare a încercãrilor de aexprima interioritatea într-o manierã sobrã,gravã. Un prim aspect ce trebuie semnalatîn cazul acestui volum este aºadaresenþializarea felului în care poezia redãtribulaþiile creatorului. Atent construite,

poemele din aceastã carte propun olimpezirea a demersului creator.

Nu aº merge atât de departe încât sãscriu despre vreo formã de „maturizare”liricã, dar aº sublinia faptul cã în creaþia saAndrea Hedeº se vãdeºte a fi o exploratoarea spaþiului poetic, o creatoare carecerceteazã posibilitãþile liricii de a reda trãirispirituale.

Volumul conþine trei mari pãrþi: „Zeul celBlând”, „Trepte”, „Zeul cel crunt”, încununatede o ultimã parte, „El Expolio”, ce conþine unsingur poem – „Batjocorirea lui Iisus”. Sepoate observa cã nucleul volumului îlconstituie relaþia umanului cu divinul. Darperspectiva profund umanã, încãrcatã de opioºenie bine voalatã, fac din versurileacestea pagini de rugãciune ºi cãutarespiritualã, un soi de pelerinaj liric ce stã,fireºte sub zodia cãutãrilor intense: „Îl caut/ca unul din mulþime/ privind cu neputinþã/chipu-I senin/ înãlþat spre Tatãl, sigur deiubirea Sa” (p. 69), ruzultatul cãutãrilorneputând fi altul decât seninãtatea, pacea.Exceptând trimiterea la pictura lui El Greco,constatãm o îndepãrtare voitã a livresculuidin volumului de faþã. Cãrþile, fie ele ºi cãrþi

Ore de cãutare...sfinte, „se sfarmã/ de obosealã” iar degetelesfinþilor „se fãineazã” la atingerea cãrþii,pentru ca abia împrãºtiatã fãina aceasta înraiul devenit tot mai mic, „cât sã steaPreaînaltul/ într-un picior/ ºi sã citeascã/ ocarte sfântã/ cu coperþi din piele/ catifelatã/de trudã”. (pp. 7-8) În alt loc, livrescul seconfundã cu existenþa însãºi, cu viaþa: „Încet/se dau/ pagini/ la o parte/ rãsfoind viaþa/ filãcu filã/ te vei depãrta/ sau te vei aºeza/ încarte?” (p. 14) Tot într-o manierã interogativãeste constatatã nevoia auctorialã de a redaîn cuvinte inefabilul, de a metamorfoza poeziaîn rugãciune: „Ce vei scrie acum/ despreîngeri ºi sfinþi/ aici/ în locul tãu de rugãciune?/între pereþii înalþi ai acestui locaº/ peste carese surpã/ melancolia (...)” (p. 15)

Dupã cum spuneam, perspectiva din careeste privitã relaþia omului cu divinul euna a umanului aflat în febrila cãutarea echilibrului spiritual. Nu esteîntâmplãtoare aºadar redareaaceasta dualã, a divinului. Zeul poatefi atât blând, cât ºi crunt, diferiþisuntem noi ºi stãrile ºi incertitudinilenoastre.

Iar singurãtatea, cu temerile eidevine unul dintre agenþiidezechilibrului ºi al îndepãrtãrii dedivin. De aceea, întâlnim versuri învolumul de faþã în care, cu largitrimiteri la psalmi, „Zeul cel Blând”este invocat ca apãrãtor în faþasolitudinii: „Miluieºte-mãDumnezeule dupã mare mila Ta/ ºidupã mulþimea îndurãrilor Tale/ºterge singurãtatea mea ºi deînsingurarea mea mã curãþeºte/ cãsingurãtatea mea o cunosc/ ºiînsingurarea mea înaintea mea estepururea (...)” (p. 26)

Deosebit de interesant devine îneconomia volumului acest interludiucu veleitãþi de pasaj de sine stãtãtor– „Trepte”. Biograficul, cotidianulirumpe în mod surprinzãtor,înfãþiºând lectorului viaþa,minusculele – dar semnificativele! –sale bucurii ºi interogaþii esenþiale.

Nu cred sã fie întâmplãtoare inserarea unordialoguri purtate în aparenþã cu un copil.Inocenþa devine aici liant, factor importantce dã sens dialogului ce se desfãºoarã întrediferitele pãrþi constitutive ale volumului.

Dacã ar fi sã iniþiem un scurt excurs denaturã psihobiograficã, s-ar putea spune cãdivinitatea ºi propria maternitate constituiepentru autoare cele douã mari aspecte carefac suportabilã „asprimea orelor”: „ºi ce-þitrebuie þie/ sã munceºti/ într-atât (...).” (p. 7)Iar volumul de faþã se dovedeºte a fi unexerciþiu liric de echilibristicã spiritualã, deîmpãcare cu sinele, de transpunere în estetica ceea ce (ne) frãmântã, versurile devenindpe parcursul lecturii mãrturisitoare aletribulaþiilor cititorului însuºi.

„Orele aspre” este fãrã îndoaialã unadintre cãrþile importante de poezie ale anului2017. Maniera gravã în care poetesa recurgela disecarea interioritãþii în relaþia sa cudivinul, felul în care spiritualitatea estetranspusã în planul esteticului, irizareaversurilor cu imagini încãrcate desemnificaþii, toate acestea contribuie laconturarea unui volum care se remarcã înspaþiul poetic actual.

Vasile Vidican

Poezia este ea însãºi magie. Vrãjitoriede cuvinte, prestidigitaþie, acrobaþie, o terapiede-a scãpa de fricile toate. Inclusiv de cea

de-a scrie poezie. Pentru cã existã o temere,exprimatã sau nu, simþitã cu intensitãþidiferite, în a contribui cu universul tãu poeticla universul lumii. Întrebãri, reþineri,rãzgândiri, abandonãri temporare îl cãlescpe poet în lupta cu sine ºi cu ceilalþi. Existenþa magiei albe ºi a magiei negreacoperã dualitatea lumii, împãrþitã în bine ºirãu, în frumos ºi urât, în alb ºi negru. Dacãmagia albã respectã dorinþa, sentimentulsemenilor, cea neagrã îºi foloseºte putereapentru a-i domina emoþional pe ceilalþi. Deaici, poate, ºi cele douã tipuri de cunoaºtere,ilustrate atât de poetic ºi metaforic în filosofiaºi în poezia lui Blaga, cunoscute drept”cunoaºtere paradisiacã” ºi ”cunoaºterelucifericã”.

Volumul ”Crucea nopþii”, îmbinã credinþacu teama, încrederea cu deznãdejdea.”Crucea” din titlu este salvatoare în oriceîmprejurare, este talisman al poetului, alcãlãtorului, este semn vãzut ºi nevãzut, purtatîn ochi, în cerul gurii, în inimã, în orice

Magia poezieipornind de la cartea ”CRUCEA NOPÞII” de Menuþ Maximinian

împrejurare, iar determinantul ”nopþii”creeazã spaþiul de împlinire a dorinþelor, lagreu, atunci când încãrcãtura semanticã ºi

simbolicã a trãirilor poate fi esenþialã.Culegãtor de obiceiuri ºi superstiþii

specifice multor sãrbãtori din calendar,Menuþ Maximinian crede în acestesemne, paleative ºi (ne)liniºtitoare, dela presãratul sãrii în pantof, pânã lacrãpatul sticlei de la lampã. Prin”Crucea nopþii”, poetul trece sub douãipostaze, complementare, suprapuneri,uneori, prin amintiri, prin semne, pringusturi de madelenã, ce declanºeazãmemoria involuntarã, sensibilitatea fãrãmargini. Prima parte se numeºte,metaforic, ”Copilul de apã” ºi cuprindereverberaþii ale copilãriei ce nu trece, acãrei ”cruce” Menuþ Maximinian o poartãcu sine mereu: ”cu gust dulceag/ ºi nopþiscãldate/ în vise...”, ”la margine de sat”,unde ”drumul urcã/ spre cer.” A douaparte, ”Stingher în miezul lumii”,foloseºte cuvântul arhaic pentru”singur” ºi tot o metaforã pentru centrulexistenþei personale, ce rãmâne satulnatal, casa pãrinteascã, oriunde s-ar fiîndreptat paºii poetului, New York,Pankor, Kuala Lumpur, Madrid, Istanbul,cu „frica de necunoscut// precumpruncul de prima scãldãtoare/ ursitoare

ºi ierburi necunoscute”, pe diferite ”cãrãri /pentru oameni”.

Discursul poetic este la MenuþMaximinian, de data aceasta, unulesenþializat, îndelung ºlefuit, din care au fostîndepãrtate urme de narativitate ºi alteinformaþii în plus. O poezie elipticã, laconicã,bogatã în sensuri ºi semnificaþii.Descriptivului i-a luat locul amintirea cuînvãþãturã de viaþã, ca o sentinþã pe carepoetul ºi-o dã singur, cu ”gândurile/ ca ohainã/ (...) aºezatã apoi într-un cui” ºi cuîndemnul ”sã dãm cu vers în loc de piatrã”. În tot, ºi în toate, ”Crucea nopþii” este olucrare de cãpãtâi, ce vorbeºte despreînþelegerea rostului de-a fi poet în aceastãlume. Din aceastã experienþã, trãitã pe contpropriu, Menuþ Maximinian relateazãmomentele-cheie ale devenirii sale. Dacãpânã aici, ”crucea nopþii” l-a însoþit ºi i-a purtatnoroc, îi dorim acelaºi lucru ºi de acumînainte.

Elena M. Cîmpan

Sãrbãtoare a etnologiei, în inima Transilvaniei

Literatura tradiþionalã din Nord, de Andrei Moldovan, lansatã la Muzeul Etnografic alTransilvaniei. Au participat: Irina Petraº, Ion Cuceu, Menuþ Maximinian, Vasile Filip, TudorSãlãgean, Victor Stir, Radu Þuculescu, Andrea H. Hedeº, Mircea Darosi.

77777Rãsunetul cultural - aprilie 2018 ªANTIER LITERAR

Prozã de Ion Radu Zãgreanu

Ultimii þãraniÎn 1972, în luna august descindeam împreunã cu tatãl

meu în satul Malin, unde am fost repartizat ca tânãr profesorde limba ºi literatura românã.

Din Rusu de Sus am luat-o per pedes apostolorum.Când ne-am apropiat de Malin, prima casã, pe parteadreaptã, ne-a impresionat prin gardul din faþa ei, de fapt unadevãrat zid de cetãþuie, clãdit din pietre de râu. Nuprevedeam pe atunci, cã voi deveni rudenie prin alianþã, cucei care locuiau în capãtul de jos al satului Malin, badeaGavrilã Rusu ºi lelea Arºinica.

În 1972 Malinul, deºi destul de aproape de Beclean, la10 kilometri, era despãrþit de ºoseaua judeþeanã de un drumde vreo patru kilometri, drum noroios ºi greu accesibil, maiales toamna ºi iarna. Localitatea mai pãstra multe aspecteale satului tradiþional. Mai era ciurdã de porci, existau boi,mulþi bivoli ºi mulþi þãrani adevãraþi. Tiparele arhaice þãrãneºtimai pâlpâiau încã. Nunþile se fãceau în sat, la cãminul cul-tural, tot neamul mirelui ºi al miresei era antrenat în bunadesfãºurare a ceremonialului nupþial, mai întâlneai femeicare în nopþile lungi de iarnãþeseau la rãzboi, se maiorganizau jocuri, hore, balul românesc ºi cel unguresc, avealoc împreunatul oilor, se mai recolta grâul cu secera. Lanunþi mai puteai vedea pe ,,seniorii” clanului þãrãnesc, ,,in-sula albã” a satului, cum o numeam eu, alãturi de tineriþãrani plini de vigoare.

Au trecut anii, deceniile, s-au schimbat vremurile ºi þãraniiadevãraþi s-au mutat rând pe rând în lutul dealului, în cimitir.În prezent, pe ultimii þãrani adevãraþi, încã în viaþã, îi poþinumãra pe degetele de la mâini, ei îºi târãsc ultimii anicopleºiþi de boli ºi de bãtrâneþe. Nu de mult a mai plecatspre ceruri unul dintre ei, badea Gavrilã Rusu. Soþia luiArºinica l-a premers cu vreo doi ani în urmã. Badea Gavrilãa fost prototipul þãranului tradiþional. O viaþã a fost legatrebrenian de pãmânt ºi de animale. Acolo, în gospodãrialui, în spatele zidurilor cetãþuii lui rurale, timpul eracronometrat þãrãneºte, dupã mersul zilelor ºi al nopþilor,dupã circuitul anotimpurilor, dupã naºterea, cãsãtori,moartea unui copil.

Când treceam, în primii mei ani de Malin, mai mult pejos, apoi cu maºina sau autobuzul, pe lângã casa lui, erasuficient sã observi ce face badea Gavrilã ºi imediat îþidãdeai seama în ce anotimp te afli. Casa lui îi fotografia pecei care se perindau pe drum cãtre sat sau dinspre Malinspre lumea largã. O viaþã badea Gavrilã ºi lelea Arºinica auarat, au semãnat ºi au cules porumbul, fasolea, cartofii,

bostanii de pe dealul de lângã casa lor. Monumentala ºistatuara imagine a plugarului din poezia arghezianã,,Belºug”: ,,El, singuratic, duce cãtre cer/Brazda pornitã-nþarã, de la vatrã./Când îi priveºti împiedicaþi în fier,/Par, el debronz, ºi vitele de piatrã.”, a fost întruchipatã perfect dedânsul. De atâtea ori i-am vãzut ,,rãnind” dealul, în faþa vitelorlelea Arºinica ºi badea Gavrilã cu mâinile pe coarneleplugului. Din josul drumului aveai impresia cã ei vor urcacu viitoarea brazdã spre cer. Înãlþimea dealului îi punea maibine în rama acelui tablou vast, pe cei doi, îi îmbrãca într-oaurã hieraticã, iar versurile din aceeaºi poezie a lui TudorArghezi: ,,Cãci Dumnezeu, pãºind apropiat,/Îi vezi lãsatãumbra printre boi.”, completeazã scena unicã a aratului ºi asemãnatului în familia lui badea Gavrilã.

La moartea soþiei badea Gavrilã nu mai putea sã sedeplaseze. În ºurã îl aºtepta carul, plugul, grapa din spatelegrajdului, iar sub streaºina acestuia se odihneau coasa,sapele, furcile, lanþurile ºi funiile de legat fânul ºi lemnele.Uneltele îl chemau zadarnic. Stãpânii lor aveau alte planuri.Lele Arºinica s-a dus pe ,,deal”, iar badea Gavrilã ne mairememora uneori momentele de veselie, când ne adunamîn jurul lui ºi beam vinul roºu ºi tare din pivniþa lui rece,mâncam slãninã ºi sorbeam apa ca gheaþa din fântânafoarte adâncã, adevãratã fântânã de cetate asediatã.

La 95 de ani badea Gavrilã s-a mutat de sub dealul lui înalt deal, de unde va putea sã-ºi supravegheze în continuarecasa. Alþii vor cosi, ara ºi semãna dealul lui. A plecat încã unþãran adevãrat ºi din ,,insula albã” a satului Malin de altãdatãmai plutesc în derivã câteva plavii, câþiva plauri.

Metoda firului de pãr ºi SecuritateaÎn volumul autobiografic de eseuri al Hertei Müller, ,,Regele

se-nclinã ºi ucide” (Editura ,,Humanitas Fiction”, 2017) multepagini sunt dedicate interogatoriilor sale de la Securitate,adevãrate scenarii dramatice în care fiecare ,,jucãtor deºah” mutã piesele pentru a-ºi surprinde adversarul.

În timpul unui interogatoriu ofiþerul de securitate se plimbanervos prin camerã ºi a început sã urle la ea, apropiindu-sede masa la care stãtea Herta Müller. Spre surprinderea ei,aºteptând sã primeascã o palmã, anchetatorul prinde întredouã degete un fir de pãr de pe umãrul romancierei. Înainteca el sã-l lase jos, anchetata îl ia pe neaºteptatepe securistcu urmãtoarea replicã: ,,Vã rog sã-l puneþi la loc unde era, epãrul meu!”. Reacþia obiºnuitã a ofiþerului, atingerea umãruluivictimei, râsul în hohote, este urmatã de un fapt nefiresc, elpune ,,pãrul la loc, unde fusese”. Spusele sale l-au luat ,,penepregãtite” pe cãlãu. Interogata simte cã a repurtat o victoriede etapã în faþa anchetatorului, frica fusese învinsã.

Un fir de pãr a devenit pentru scriitoare ºi prietenii ei un,,semn ºiret”, în locuinþã, pe clanþe, pe încuietoarea dulapului,în sertare, în cãrþile din bibliotecã, pentru a recunoaºteprezenþa altor persoane în spaþiul domiciliului, când ei erauplecaþi de acasã. Acelaºi fir de pãr prezent în scrisorileexpediate sau primite de la prieteni, indica faptul cãscrisoarea a fost sau nu deschisã de Securitate. Acestetertipuri preventive mi-au adus aminte de scrisorile tatãluimeu pe care mi le expedia înainte de decembrie 1989, cândtemporar a locuit la sora mea Felicia, în comuna Rus, judeþulSãlaj. O scrisoare expediatã de acolo ajungea la mine înParva cam în douã sãptãmâni. Bãnuiam ºi atunci cã eleerau deschise ºi lecturate de securiºti. În dosarul întocmitde Securitate tatãlui meu am regãsit reproduse pasaje dinscrisorile mele adresate prietenului meu, regretatul poettârgoviºtean Mihail I. Vlad. Eu nu am fost atât de perspicace,încât sã folosesc metoda firului de pãr.

Dacã nu aº fi lecturat la CNSAS dosarul de Securitate altatãlui meu, nu aº fi înþeles atât de bine avatarurile scriitoareHerta Muller provocate de Securitatea românã. Naiv ºiîncrezãtor în prietenii mei, nu concepeam cã în anturajulmeu, un prieten drag era informator. Misiunea care i-a fostîncredinþatã se referea în primul rând la tatãl meu, preotulclandestin, la deplasãrile lui. Când amicul meu arecunoscut colaborarea lui, ne aflam mai mulþi foºti colegi

de ºcoalã din Parva, la umbra unei beri, într-un asfinþit toridde iulie. Am sãrit de pe scaun, l-am îmbrãþiºat ºi i-am spusaºa: ,,-Dacã tu ai avut tãria de a recunoaºte, eu te iert ºinimic din prietenia noastrã nu se va schimba. Te-ai salvat!”.De atunci au trecut vreo 25 de ani, dar nu ne-am mai întâlnit.Aº fi vrut sã-l întreb cum proceda. Acum totul este o povestecare atârnã în amintirile mele legatã probabil cu un fir depãr.

Întinderile albeA doua ninsoare consistentã a acestei ierni a cãzut din

ceruri când se credea cã primãvara este pe undeva peaproape.

Înarmat cu o greblã de fier am mai urcat deluþul din spatelecasei din Malin ca sã caut sub zãpada cu o grosime de vreodouãzeci ºi cinci de centimetri frunze verzi de pãtrunjel.

Pomii grãdinii, cu braþele pline de omãt, îmi ofereau unspectacol feeric. Sub mantia albã peisajul din jur pãrea altul.Chiar ºi reperele spaþiale atât de cunoscute de mine, numai corespundeau topografiei obiºnuite pe care ochii meiau vizualizat-o de atâtea ori. Nu luna, ca în naraþiunea ,,Învãpaia lunii” a lui Fãnuº Neagu, ci ninsoarea a transfigurattotul. Ningea rar, ca în povestirile pãrintelui Ion Agârbiceanu.Deºi cronologic eram la jumãtatea lunii februarie, în aerulde pe dealurile Malinului se simte o aºteptare. Timpul eratras de ambele braþe, atât de dorinþa iernii de a mai rãmâne,cât ºi de ecourile primãverii abia perceptibile. Aºteptareaprimãverii, firavã, trãgea cu ochiul în ograda cu mormanede zãpadã a iernii. Sub întinderile albe, lanul de grâu devreo douã hectare, de sub pãdure, îºi numãrã oastea de fireverzi aflate sub cuºma albã. Fiecare mlãdiþã de grâupromitea cã va þine în cupa ei mai multe boabe de grâu, visala mãrile unduioase de spice, pictate din loc în loc desângele macilor. Sub întinderile albe grâul a îngenuncheatîn rod.

Când am închis portiþa spre grãdinã, am observat îndreapta, cã locul unde am depozitat monturile fierte de lastruguri, era rãscolit de copitele ºi de boturile caprelorsãlbatice, care s-au înfruptat din ele. Gardul de sârmãsemãna cu un fagure încãrcat de ninsoare. Prevedeam cãle voi întâlni, pe ele, pe cele patru cãprioare, care noapteacoborau aproape de casã ºi care nu se mai sinchiseau delãtratul celor doi câini din curte. Le-am aflat, unde bãnuiamcã o sã coboare. Vecinul meu Nelu avea înspre un drumabandonat douã cãpiþe de fân, doi nemþi, cum li se zice peaici acestora. Cu botiºoarele lor smulgeau din cãpiþe fânul,apoi tacticoase îl mestecau ºi îl înghiþeau. De sus cãdea rarninsoarea. Asistam la o cinã de tainã a cãprioarelor careîmi aducea aminte de Parva. Acolo, la ºcoala din Parva, omare problemã a dascãlilor era ºcolarizarea elevilor. Mereuplecam ,,pe teren” ca sã-i lãmurim pe pãrveni sã-ºi trimitãcopiii la ºcoalã. Îmi plãceau aceste deplasãri de 10-15-20de kilometri mai ales iarna. Atunci aveam ocazia de a întâlniþarcuri cu oi ºi surprindeam momentul când li se dãdea demâncare. Era ceva dumnezeiesc. Din vãzduhurile largi carese frecau de dealurile înalte, vorba lui Nicolae Labiº,,,zãpezile torceau leneº”. Noi ne aflam pe coama dealurilorºi în faþa noastrã în sunete de clopote oile ciuguleau fânulîmprãºtiat pe jos sau aºezat în iesle improvizate.

Cele patru cãprioare au sesizat prezenþa mea. Au întorscapetele spre mine. M-am oprit. Le priveam. Dupã vreo cinciminute, speriate, s-au îndreptat spre pãdure. Ningea maitare, mai plãcintos. Am îndepãrtat zãpada de pe stratul depãtrunjei, am cules un bucheþel ºi am pornit spre casã. Îndepãrtare, la vreun kilometru distanþã, acelaºi Nelu, cu orudã de acãþ în spate se îndrepta spre casã, profilâdu-se pelinia orizontului, ca un punct negru miºcãtor, ca într-ocunoscutã poezie coºbucian.

Coboram pe cãrare trasatã de paºii mei În jurul meuaºteptare copleºitoare scosese un oftat. Am privit în urmã.Ningea bacovian. În jocul fulgilor de nea, am întrezãrit ca ostrãfulgerare chipul primãverii.

88888 Rãsunetul cultural - aprilie 2018

Redacþia:Redactor ºef: Andrei Moldovan

Redactori: Icu Crãciun, Menuþ Maximinian,Vasile Vidican

Prezentare graficã: Maxim DumitraºTehnoredactare: Claudiu Moldoveanu

Adresa:str. Bistricioarei nr. 6, Bistriþa -jud. Bistriþa-Nãsãud;

email:rasunetul@rasunetul.ro

CENTENARUL MARII UNIRI

„România Junã” din Viena ºi idealul Unirii în memorialistica lui Iuliu Moisil Iuliu Moisil (1859-1947) a urmat la Politehnica din Viena studii de chimie industrialã ºi ºtiinþe naturale. A fost publicist, fondator de periodice ºi membru de onoare al AcademieiRomâne (1943). A activat ca un mare susþinãtor al Unirii. Amintim cã a fost ºeful secþiunii din Oltenia al Ligii pentru Unitatea Culturalã a tuturor Românilor (1892). Întors în Nãsãudulsãu natal, în perioada interbelicã, a contribuit la fondarea instituþiilor culturale (Arhivele, Biblioteca documentarã, revista Arhiva Someºanã) care au adus o binemeritatã faimãoraºului. Redãm mai jos câteva fragmente din amintirile sale de student la Viena, ca membru activ al României June, societate care a contribuit esenþial la consolidarea spirituluiunionist în rândurile intelectualitãþii române a vremii.

R. C.

AmintiriDar o altã datorie a studentului român,

devenit acum „vienez”, era a te prezenta lasocietatea academicã social-literarãRomânia Junã, înfiinþatã încã în anul 1871(existã ºi azi), pentru a te înscrie ca membru.Aici conveneam cu alþi tineri veniþi din

Ungaria, Ardeal, Banat, Criºana,Maramureº, Bucovina, Basarabia, România.Crescuþi unii prin ºcoli germane (Bucovina),alþii în ºcoli maghiare (Ungaria, Maramureºetc.), vorbeau româneºte cu diverse accente,cu greutate sau uºurinþã. Un amestec dejargoane, de provincialisme ºi obiceiuri. LaRomânia Junã tinerii conveneau în fiecaresearã, se citea, se discuta, se schimbauidei ºi se simþeau mulþumiþi. Încetul cu încetulbãieþii se cunoºteau mai bine, mai intim,discuþiile deveneau uneori mai violente, maiales cã pe acele vremuri se dãdeau lupteîntre etimolofism ºi fonetism, dupã ºcolilesecundare pe care tinerii le-au urmat.Fiecare îºi apãra ºcoala lui. De aici satira,sarcasmul ºi zeflemelele îºi luau locul întrebraºoveni ºi blãjeni, între nãsãudeni ºibucovineni. Vorbele ºi graiurile se satirizauºi încetul cu încetul cu toþii începeau a vorbio limbã româneascã mai omogenã ºi maifrumoasã. Societatea România Junã a fost de ofoarte mare importanþã ºi de un folos epocalpentru tineretul român trecut prin ea. Aicimulþi tineri care au fost siliþi de împrejurãrisã urmeze ºcoli strãine au învãþat a vorbi, ascrie ºi a simþi curat româneºte, aici s-auîncheiat prietenii pentru viaþã. (...) Un eveniment plãcut s-a întâmplat înviaþa studenþilor în anul 1883, cândtragediana Agatha Bârsescu debutã laBurgtheater în piesa „Des Meeres und derLiebe Wellen”, fiind apoi angajatã definitivla teatrul curþii imperiale unde rãmase ºapteani. În seara debutului, la 22 noiemvrie 1883,

dupã reprezentaþia pe deplin reuºitã, noistudenþii universitari români ºi coloniaromânã din Viena i-am dat un banchet, urmatde dans în Hotelul Goldenes Lamm(Leopoldstadt), petrecând foarte frumospânã în zorii zilei. (...) În cercul României June din Viena s-a fortificat sentimentul naþional al mareluiromân care a fost Aurel C. Popovici,bãnãþean, nãscut în Lugoj (1863) ºi studiamedicina. În nenumãratele discuþiuni ce seîntindeau între noi la societate sau înºedinþele societãþii s-au atins ºi cristalizatîncetul cu încetul atâtea chestiuni culturale,dar mai ales politice-naºionale, care în urmãau luat forme concrete. Popovici a fost absorbit de suferinþeleneamului pentru a cãrui salvare s-a dedicatcu trup, cu suflet, întreaga lui viaþã. Mai târziua continuat la Graz ºi studiile politice. Dinlucrãrile lui mai de seamã notez:„Chestiunea românã în Transilvania ºiUngaria”. Replica tinerimei academiceromâne din Transilvania ºi Ungaria (Sibiu,1892) la „Rãspunsul” dat de tinerimeaacademicã maghiarã la „Memoriulstudenþilor universitari din România”. Aceapublicaþiune (Rãspunsul) s-a tipãrit în21.000 de exemplare în limbile: românã,francezã, italianã, germanã. Pentru„Replicã”, Popovici a fost osândit de Curteade juraþi din Cluj (în 1893) la patru aniînchisoare ºi 500 fl. amendã, iar NicolaeRoman la un an ºi 300 fl., ca rãspânditori aipublicaþiei. Atunci se refugie la Bucureºti,unde fu profesor ºi publicist. Aici publicã„Liga românã”, apoi scoase ziarul naþionalist„România Junã” (pe la 1900), nume dat înonoarea societãþii studenþeºti cu acelaºinume din Viena, unde Popovici a începutluptele naþionale. Mai târziu, publicãvoluminoasa carte „Gross Oesterreich”, încare se preconiza federalizarea statelorAustriei. Împortante sunt articolele publicatede dânsul în „Semãnãtorul” din Bucureºti,precum ºi alte publicaþii. Înaintea rãzboiuluimondial a publicat vreo câþiva ani ziarul“Gross Oesterreich” la Viena, la care acolaborat ºi Alex. Vaida-Voievod ºi un marefiloromân, Ludovic Schwennhagen, chematanume de Popovici ºi care încã de pe la1886 s-a dedicat chestiunii naþionaleromâne din Ungaria scriind multe articoleîn marea presã germanã, mai ales în„Kreuzzeitung” din Berlin. Schwennhagen aasistat ca corespondent ºi la ProcesulMemorandului în Cluj (1894) având ladispoziþie patru ziare germane, în urmã atrecut la Bucureºti pentru câteva luni.Concursul lui la ziarul „Gross Oesterreich”a fost foarte preþios. Popovici era în strânselegãturi cu fostul Arhiduce Ferdinand. Amiculnostru Aurel a murit prea timpuriu, în timpulrãzboiului Unirii, în Elveþia, spre mare pagubã

a neamului românesc.

POEZII STUDENÞEªTI

Vechea noastrã gardãCe scânteie deodatãDin noaptea înstelatã,Atât de viu,Cu luciu roºu auriu?Ce trece-n fundul zãrii,Cu negura-nserãrii,Sumeþi pãºindCu viers vioi cântând?E vechea noastrã gardã.

Cine-ntârzie adeseLa încãrcate mese,La chef ºi vin,Golind pocalul plin?ªi-nfruntã vijelieªi-a zeilor urgie,Mereu voioºi,Cu foc ºi curajoºi?E vechea noastrã gardã.

A cântecului culmeCine-o atinse-n lume?ªi-al cui cuvântE sfânt pân-la mormânt?Cine pentru onoareªi pentru þarã moare,Purtând cu dragAl gardei mândru steag?A noastrã veche gardã!

Poezia aceasta originalã este compusãde Mefisto (= porecla lui CiprianPorumbescu) în limba germanã, intitulatã„Zur Erinnerung an die Alte Garde” – înromâneºte tradusã de studentul Nicu

Dracinschi (bucovinean). Textul german seaflã trecut ºi în Comersbuch-ul studenþilorgermani din Viena. (Vezi Monografia istoricãa societîþii academice social-literareRomânia Junã din Viena (1871-1911) de I.Grãmadã, Arad, 1912, p. 78.) Vechea gardãera: Porumbescu, Victor Mihailaº, AurelMoldovan, Vas. P. Sângeorzan (aceºti trei dinurmã grãniceri nãsãudeni), I. Pipoº, VasileHalip º. a. câþiva, Mali, vãr cu Porumbescu.

Viaþa de studentFrumoasã-i viaþa de student,Plãcutã, drãgãstoasã!Ne bucurãm de-amuzament,Fripturi ºi spirtuoase.Azi toþi avem un trai ca-n rai,Mâine?, nici pâine, nici mãlai! O!, ierum, ierum ierum, O!, que mutatio rerum!

Azi ne-arãtãm galanþi, în frac,Cu clac ºi-albã cravatã,Mãnuºi glase, ghete de lacLa bal ºi la seratã!Dar vai!, sãrmanul tineretMâini totul pune amanet! O!, ierum, ierum, ierum, O!, que mutatio rerum! (...)

ªi la sfârºit un compliment:Îm România JunãNoi discutãm ca-n parlament –Metodã foarte bunã!Dar sã vã spun ºi-un adevãr:C-adese ne-apucãm de pãr1 O!, ierum, ierum ierum, O!, que mutatio rerum!

Poezia aceasta este de O. Blasian prin1876, medicinist, care fiind promova Doctorîn medicinã „sub auspiciis Imperatoris”(magna cum laude) trecu în vechiul Regat.Medic primar al jud. R. Sãrat, apoi primar aloraºului, deputat în 1892, inspector gen.serv. san. Poezia s-a publicat în „Urzica”,revistã umoristicã litograf. a soc. RomâniaJunã, înfiinþatã în 1874.

(„Viaþa studenþilor români din Viena în adoua jumãtate a sutei a XIX-a”,

Tipografia Minerva, Bistriþa, extras dinArhiva Someºanã – Nãsãud, nr. 18, 1935)