Ionela Carmen Banţa

CULTURĂ POPULARĂ.

SPECII ALE PROZEI POPULARE EPICE:

BASMUL, LEGENDA, SNOAVA

NOTE DE CURS

Curs universitar pentru învăţământul la distanţă

Anul I Semestrul II

1

2

Cuprins :

1. Unitatea de învăţare nr.1 Specii ale prozei populare epice: basmul

…………………………………………………………………………….4

2. Basmul propriu-zis şi basmul despre animale. Caracterizare

generală ………..……………………………………………………….28

3. Legenda populară: funcţii, tipologie ……………………………..37

4. Snoava: funcţii, tipologie, personaje………………………………81

3

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I

Specii ale prozei populare epice: basmul

Obiective:

- familiarizarea studenţilor cu principalele trăsături ale basmului

- recunoaşterea formulelor în basmul

- cunoaşterea principalelor contribuţii ştiinţifice în cercetarea basmului

Număr de ore alocate: 10 ore

1. a) Basmul este considerat unul dintre cele mai vechi produse

ale literaturii universale şi astfel problema originii sale a fost amplu

dezbătută, analizată şi controversată.

S-a admis ideea că rădăcinile basmului se pierd într-un trecut

foarte îndepărtat; originile lui se identifică, în unele cazuri, cu riturile

străvechi, cu practicile omului primitiv. Sunt cunoscute diferite teorii

privitoare la originea basmului, teorii care creează în timp adevărate

“şcoli” de folcloristică care cercetează şi dezbat problema originii

basmului.

La noi în ţară Hasdeu consideră în “Etymologicum Magnum

Romaniae” când vorbeşte despre basm că “în limba literară”, întâlnim

formele “«basnă» şi «basm»”.

Prima consemnare semnalată în manuscris a unui basm românesc a

fost făcută în 1750 în Muntenia centrală (Prahova). Basmul cu tema “hoţul

4

salvat de diavol”, basm reprodus schematic, a fost publicat de Dumitru

Furtună în anul 1913.

În schimb, primul basm consemnat detaliat a fost notat în anul

1797, redactat fiind de un anonim. Basmul se numeşte “Istoria unui voinic

înţălept şi învăţat întrebându-se din ponturi cu o fată de împărat” şi face

parte din ampla categorie de basme în care eroul se însoară cu o fată de

împărat datorită isteţimii şi învăţăturii sale. Basmul are o puternică

influenţă bisericească, întrebările pe care fata le pune voinicului au

legătură cu istoriile biblice şi apocrife, model utilizat în literatura

teologică şi decurgând, neîndoielnic, din tipicul catehismului. Pentru că,

de felul răspunsurilor ştiute depind moartea sau, dimpotrivă, supremul

“bine” din basm (mâna fetei de împărat); se subliniază în context

importanţa dogmatice.

Care este prima atestare oficială a unui basm în ţara noastră?

Basmul se pare că este întărit ca veridicitate, pe teritoriul

românesc, de obiceiurile care s-au păstrat în Bihor în cântecul de nuntă

denumit variat “cântecul lăcăţii”, “cântecul de poartă”. Este considerat a fi

cel mai arhaic cântec de nuntă din repertoriul românesc popular prin care

“oastea” miresei pune diferite ghicitori cu scopul de a dezvălui maturitatea

de gândire şi bogăţia cunoştinţelor mirelui, la care, însă, nu răspunde

mirele, ci doar “oastea” lui în cor. În unele variante, se pun întrebări prin

care să fie constatate nu numai ascuţimea minţii, ci şi curajul, vitejia,

spiritul de luptă, mirele arătându-se a fi gata să pună mâna pe “toporaşe”,

singurele arme care-i stau la îndemână pentru a ieşi din impasul zugrăvit

de cântec.

5

Între scrierea acestui basm în anul 1797 şi alcătuirea primei

colecţii de basme româneşti se interpun câteva decenii. Este vorba de

colecţia Walachische Märchen apărută în anul 1845 în germană, la

Stuttgart, scrisă de fraţii Albert şi Arthur Schott. Cuprinde folclor

românesc adunat în Banat. La apariţie stârneşte un ecou deosebit,

apreciată fiind şi de către fraţii Grimm.

Colecţia Schott este apreciată şi recomandată în ţară de Gheorghe

Bariţ, Timotei Cipariu, Atanasie M. Marinescu. Prin materialul bogat pe

care îl conţine aduce un suflu nou în domeniu.

Printre continuatorii direcţiei fraţilor Schott legat de culegerea,

sistematizarea şi tipărirea unor colecţii de basme îi distingem pe Franz

Obert la Mediaş, iar în Transilvania se remarcă mai multe nume: M. V.

Stănescu Arădanul, Demetriu Boer şi Ştefan Cacoveanu (culeg basme şi

le grupează în scurte colecţii).

La îndemnul lui Aron Pumnul, în Bucovina, un folclorist renumit,

Ioan Gh. Sbiera, adună basme încă din anii gimnaziului (1855-1856). El

este considerat a fi primul culegător român care îşi publică colecţia, mai

târziu, în anul 1886.

Basmele culese de Sbiera sunt repovestite, autorul însuşi

precizând: “Persoanele şi întâmplările sunt întotdeauna aceleaşi precum le

spuneau povestitorii, dar descrierea lor n-a putut rămâne aceeaşi, una

pentru că pe timpul când s-au cules încă nu era vorba de stenografie pe la

noi, şi alta pentru că am căutat să reproduc numai esenţa lucrului, nu şi

forma schimbătoare în care mi se înfăţişa de diferiţi povestitori”1.

Colecţia Sbiera rămâne până azi una dintre cele mai consistente

culegeri de basme din Moldova sudică.

În Transilvania, continuator al lui Boer şi Cacoveanu, este

învăţătorul Ion Pop-Reteganul care adună basme direct sau prin

1

? Ion G. Sbiera, Poveşti populare româneşti, Prefaţă la …, Cernăuţi, 1886; republicată în Poveşti şi poezii populare româneşti, Ediţie îngrijită de Pavel Ţugui, Bucureşti, 1971, p. XLVII.

6

colaboratori, în Nordul Transilvaniei, şi le publică între 1888 şi 1903. El

încearcă să respecte fondul basmelor auzite şi să nu îndepărteze de forma

în care i-au fost relatate, lucru care îi reuşeşte doar parţial. Repovesteşte

basmele consemnate, intervenind de nenumărate ori pentru a descrie mai

amănunţit o situaţie, un loc, un personaj. El se adresează într-un limbaj

accesibil celor pe care îi ascultă. Ion Pop-Reteganul realizează prima

colecţie de proză transilvăneană publicată în limba română.

Aproximativ în aceeaşi perioadă culege basme în Transilvania şi

Ioan Slavici. El publică basme începând cu 1872 în revista ieşeană

“Convorbiri literare” şi ulterior, în volum, în 1908. Deşi Slavici încearcă

să păstreze autenticitatea basmelor culese, totuşi formaţia sa de scriitor îşi

pune amprenta asupra acestora culese direct, autorul realizând o

combinaţie dintre autenticitate şi aport literar personal

În Muntenia primele basme populare au fost culese de Nicolae

Filimon, publicate, apoi, în 1862, la Bucureşti, în ziarul “Ţăranul român”.

Sunt câteva basme fantastice: Roman Năzdrăvanul, Omul de piatră”,

Omul de flori cu barba de mătase, care, tipologic, se numără printre cele

mai răspândite din folclorul românesc.

Petre Ispirescu este unul dintre cei mai cunoscuţi culegători de

basme în Muntenia, urmându-l cu succes pe N. Filimon. Colecţia sa

înregistrează din 1882 până azi peste 60 de reeditări, situaţie comparabilă

cu cea a reeditărilor basmelor fraţilor Grimm. În total Ispirescu a cules

peste şaptezeci de basme însumând cam 57 de tipuri, cele mai multe din

Muntenia, dar câteva şi din Oltenia, Transilvania şi Moldova.

Basmele lui Ispirescu sunt narate simplu, pe înţelesul tuturor, dar

expuse şi cu o anumită eleganţă. Combină formulări care ţin de literatura

scrisă şi de cea cultă (în imagine, descriere, relatare), dar şi procedee ale

oralităţii (repetiţii, onomatopee, stereotipii). Unele basme depăşesc

orizontul rural, împrumutând ceva din ambianţa târgului, alta decât a

satului arhaic. Îşi face simţit în unele descrieri fastul levantin de la curtea

domnească, din casele dregătorilor sau al negustorilor. Inedite sunt în

7

unele basme trimiterile spre peisajul meridional: rodii, smochine,

arăpoaice sau imagini de opulenţă şi rafinamente orientale folosite în

descrierea unor interioare.

Colecţia lui Ispirescu este o primă culegere masivă de basme

populare munteneşti. Această colecţie este cu deosebire apreciată de unii

dintre scriitorii contemporani cu autorul: V. Alecsandri, Al. Odobescu,

Barbu Delavrancea, B. P. Hasdeu, Lazăr Şăineanu etc.

În 1867, Ion C. Fundescu, continuând strădaniile lui Ispirescu,

publică volumul Basme, oraţii, păcălituri şi ghicitori (introducere de

B.P. Hasdeu).

În deceniile al IX-lea şi al X-lea, apar alţi culegători ca, G. Dem.

Teodorescu care cunoaşte o deosebită faimă cu Poesii populare române

(1885) şi Dumitru Stăncescu care debutează editorial cu Basme culese din

gura poporului (1892). Ambii sunt formaţi sub influenţa opiniilor despre

folclor ale lui B.P. Hasdeu.

Cronologic vorbind, în Moldova, prima colecţie de basme, în

volum, o constituie colecţia Poveştilor lui Ion Creangă. Acestea apar

iniţial în revista “Convorbiri literare” şi abia după moartea scriitorului

sunt publicate în volum, în anul 1890.

Pe întreg teritoriul ţării, “Poveştile” lui Creangă se bucură de o

enormă popularitate, iscând o adevărată controversă (susţinută şi în timp)

referitoare la autenticitatea folclorică a acestora, fără de aportul creativ

imprimat poveştilor.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea începe să se facă simţită în ţară

o orientare mai puternic scientistă, analistă, a producţiei literare folclorice.

Această schimbare de idei a avut ca simptom polemica îndreptată

în jurul colecţiei lui V. Alecsandri, Poesii populare - Balade (cântice

bătrâneşti)2, considerată a fi „prima culegere de folclor din istoria culturii

noastre”3

2 1852, partea I-a, şi partea a II-a., 18533 Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, vol. I, Editura SAECULUM I.O, Bucureşti, 1998, p. 35

8

În această perioadă, poetul Mihai Eminescu culege basme pe

teritoriul Moldovei. În consemnările celor cinci basme culese (“Călin

Nebunul”, “Frumoasa lumii”, “Borta vântului”, “Vasile finul

Dumnezeu” şi “Finul lui Dumnezeu”) găsim o abundenţă a repetiţiilor, a

parantezelor explicative despre lexic şi sintaxă regională, dar şi o grafie

aparte: abrevieri, cifre (în loc de cuvinte), elipse, adică o vădită intenţie

stenografică. Performanţa narativ-folclorică a poetului a rămas

necunoscută mai bine de trei decenii. Până în 1902, când Ilarie Chendi

editează în volum culegerile de literatură populară ale poetului.

Care sunt principale culegeri de basme din Bucovina, Moldova,

Muntenia, Transilvania din secolul al XIX-lea?

Ulterior, Ovid Densuşianu, alături de Ion Aurel Candrea şi

Theodor Speranţia, prin lucrarea “Graiul nostru” din 1906-1908, deschide

drum unei culegeri şi prelucrări a materialului folcloric bazat pe metode

moderne, inovatoare. În Prefaţă se precizează că "textele au fost în

special culese de la informatori neştiutori de carte, de la bătrânii, care,

după cum se ştie, au păstrat graiul mai puţin influenţat de cuvinte noi; e

surprinzător câte neologisme au pătruns în limba de la ţară, şi încă uneori

într-o formă aşa de alterată, aşa de barbară, încât abia se poate recunoaşte

forma lor primitivă"4.

Cea mai vastă colecţie de basme publicată în prima parte a

secolului al XX-lea este constituită de seria volumelor învăţătorului

Constantin Rădulescu-Codin, în Muntenia. Dintre acestea, cel mai

important este volumul Îngerul românului (1913) care cuprinde 56 de

texte, aproape toate basme fantastice culese din ţinutul Muscelului.

4 I.-A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Speranţia, în "Graiul nostru", Vol. I, Bucureşti, 1906-1907, p. VIII.

9

Consemnarea basmelor din colecţie se apropie foarte mult de modelul oral

(dialogul, lexicul local etc.).

Aceeaşi perioadă îşi pune amprenta şi asupra folcloristicii din

Transilvania. Aici, cea mai importanţă colecţie (prin număr şi valoare)

este cea a Paulinei Schullerus (1906), o sută treizeci şi şapte de texte

culese de pe Valea Hârtibaciului şi Valea Oltului.

Tot în primele decenii ale secolului al XX-lea, întâlnim

numeroase colecţii ce apar în Moldova întocmite de Tudor Pamfile, Petru

Gh. Savin şi Dumitru Furtună.

Apoi, mai târziu, înaintând spre anii 1925-1930, publică basme

adunate din Bant, folcloristul Lucian Costin.

În perioada 1930-1945 se impune fertila activitate a cercetătorilor

de la Arhiva de Folclor a Academiei (înfiinţată în 1930), remarcându-se în

această perioadă activitatea lui Ion Muşlea prin studiile legate de istoria

folclorului şi a folcloristicii româneşti .

După al doilea război mondial, folcloristica cunoaşte un avânt

deosebit, determinat de introducerea materialelor mecanizate (ulterior,

electronice) pentru înregistrarea naraţiunilor folclorice. Fidelitatea

transcrierii textului cules poate fi acum aproape totală (lipsind totuşi

anumite nuanţe ale glasului povestitorului, semne făcute cu mâinile,

expresia feţei, dar consemnate adeseori de către culegător în subsolul

paginii).

Valorificarea optimă a fondului de naraţiuni folclorice constituit de

către Institutul de Folclor din Bucureşti a fost înfăptuită prin “Antologia

de proză populară epică” (3 vol.) de proporţii considerabile a lui

Ovidiu Bîrlea.

Care sunt noile orientări ştiinţifice în folcloristica secolului al XX-lea?

Enumeraţi şi exemplificaţi câteva nume sonore ale perioadei.

10

Dintre lucrările mai nou apărute amintim pe cele culese de Ion

Nijloveanul, A fost de unde n-a fost. Basmul popular românesc (1982) şi

Gheorghe Vrabie, Basmul cu Soarele şi fata de împărat (1974), (realizată

prin anchete de teren între 1962 şi 1968 împreună cu un grup de studenţi)

Culegerea lui Vrabie, este, într-o anumită măsură, o exemplificare a

studiului despre structura poetică a basmului. În introducere adaugă

observaţii pertinente despre mutaţiile basmului în funcţie de condiţiile

istorice, geografice, morale şi sociale şi despre caracteristicile mai noi ale

eposului popular - vioiciunea, stilul eliptic, bogăţia dialogului, linearitatea

structurii, absenţa descrierilor şi a caracterizării eroilor, a evocării

ambianţei, pătrunderea elementelor urbane - explicabile prin influenţele

exercitate asupra folclorului de factorii culturali moderni.

Se poate adăuga şi antologia de 33 de basme fantastice înregistrate

între 1970-1975 în Dâmboviţa (ţinut mai puţin cercetat), de profesorii

Octav Păun şi Silviu Angelescu.

Colecţia naraţiunilor folclorice – în special a basmelor nu este

încheiată, ea urmând să se îmbogăţească probabil şi în viitor, prin

cercetarea ce ar putea fi efectuată în teritorii mai puţin explorate din punct

de vedere folcloric.

1. b) Rolul formulelor (iniţiale, finale, mediane), clişeelor verbale şi

stereotipii în basmul propriu-zis

Formulele iniţiale sunt inerente oricărui tip de basm chiar dacă

acestea pot să fie foarte succinte de genul “era” sau “erau” şi marchează

introducerea ascultătorului şi a cititorului într-o anumită atmosferă de

poveste mai mult sau mai puţin reală.

În general basmele îşi fac cunoscută existenţa prin intermediul

primei formule (formula iniţială) după care, în basm, apare o suită de alte

formule: formule mediane, stereotipii, clişee şi ca încheiere formulele

finale, specifice şi acestea basmelor.

11

Aceste formule (iniţiale, mediane, finale) diferă într-o anumită

măsură, de la povestitor la povestitor. Totuşi, aşa cum spunea şi G.

Călinescu, ele urmează un anumit “şablon” care este respectat mai mult

sau mai puţin de către naratori. În fapt, personalitatea fiecărui povestitor

îşi pune amprenta şi asupra acestor formule, ele putând să semene (să fie

chiar identice) cu ale altor povestitori, sau dimpotrivă să aibă o pronunţată

nouă originală. Aceasta depinde şi de implicarea povestitorului în propria

sa naraţiune, de gradul de participare emoţională sau de detaşarea pe care

poate să o aibă în momentul relatării basmelor.

Din cele citite, am observat că acei povestitori (prelucrători sau

povestitori direcţi) atunci când şi o prezentare proprie, originală atât a

acţiunii cât şi a formulelor de poveste. Alţii, au fost oarecum stereotipi,

mulţumindu-se să respecte un anumit şablon de poveste (acţiune, clişee,

formule) şi în cazul repovestirilor să folosească aceleaşi stereotipii,

identice, repetate de la basm la basm.

Prezentarea acestor formule va fi făcută din punctul de vedere al

prelucrătorilor (deci se includ basmele care au fost culese din diferite zone

ale ţării şi apoi prelucrate în scris de către mulţi povestitori ai noştri) şi va

cuprinde în al doilea rând studiul formulelor din basme orale, reproduse

fidel în antologii fie prin stenografiere, fie prin înregistrare.

Această prezentare este de fapt orientată cronologic. Prelucrarea

(modificări aduse de povestitori în scris care nu alterează structura) este

prezentă în aproximativ toate colecţiile de basme, de la primele culegeri

apărute până aproape de perioada modernă (ultimii 50-60 de ani). Aceste

redezvoltări ale acţiunii basmelor se caracterizează în general prin grija

pentru frazare şi cursivitate, reducerea dialogului, descrieri abundente,

analize ale motivaţiei psihologice, sfătoşenie, expresie netedă sau

pitorească, estomparea violenţei (de acţiune sau limbaj) îndepărtarea sau

înlocuirea regionalismelor. Acestea sunt “basmele de carte”, basme scrise,

care urmăresc voinţa scriitorului (voinţă conştientizată sau nu) că ceea ce

12

este scris, rămâne pentru viitor dar este supus şi diferitelor critici ale

generaţiilor de cititori.

Fie că sunt colecţii ale lui Sbiera, Al. Vasiliu, Ion Pop Reteganul,

Ispirescu, Slavici, Creangă, Petru Gh. Savin sau Tudor Pamfile (amintind

doar câteva nume), basmele acestora au nota de originalitate (ca formă şi

prezentare) a unor oameni care se află cu condeiul în mână răspunzători

fiind de cele ce scriu. În consecinţă analiza auto-critică va funcţiona şi va

determina unele schimbări, mai mici sau mai mari, după cum povestitorul

le consideră a fi necesare.

Basmele povestite de naratori populari şi înregistrate apoi, se

caracterizează prin discontinuităţi, elipse, anacolute, dialog abundent,

lexic şi fonetism local, ticuri şi stereotipii în expresie, îndrăzneli de limbaj

(acceptate în condiţiile oralităţii, dar probabil şocante pentru cititorul

neavizat), o anume familiaritate cu auditoriul, inovaţii apărute în reluarea

aceloraşi poveşti după scurgerea unor perioade de timp.

Toate aceste caracteristici delimitează stilul basmelor orale de cele

prelucrate, primele aducând o puternică notă de autenticitate şi de viaţă

trăită “pe viu” celelalte rămânând cu o anumită înclinare spre buchea de

carte, dar pline şi ele de viaţă, de trăire.

Cea mai frecventă pe o arie etnografică enormă (situaţie similară şi

în basmele altor popoare ale lumii) o constituie formula de început cea

mai expeditivă şi vagă atât din punctul de vedere al timpului dar şi al

spaţiului: “a fost odată”.

Această succintă formulă poate face singură trecerea la povestirea

în sine a basmului.

În ceea ce priveşte situaţia basmelor aflate în colecţii particulare,

se poate observa că foarte mulţi scriitori de basme au folosit această

universală şi totodată atemporală formulă. “A fost odată” este modalitatea

proprie cea mai sigură a oricărui început de basm sau poveste.

Formula este continuată şi de alte cuvinte gen “a fost odată, ca

niciodată”, sau “a fost odată ce-n poveşti” etc., sau poate să apară singură.

13

Cuvintele care urmează introduc cititorul în particularitatea basmului: “A

fost odată un împărat” etc.

La aproape toţi naratorii care au scris basme formula iniţială poate

fi foarte succintă.

Interesant este, că această formulă “a fost odată ca niciodată” poate

fi interpretată şi din alt punct de vedere. Acest “ca niciodată” poate fi

interpretat prin forma lui negativă (adică ceea ce a fost, de fapt nu a fost

niciodată). Se manifestă aici antonimia odată-niciodată. În felul acesta, se

va arunca o umbră de neîncredere asupra naraţiunii ce va urma.

Dacă se foloseşte un sens sau celălalt în acest gen de formulă, este

greu de delimitat. Dar, problema se va clasifica pe parcurs pentru că

formula de obicei continuă: “că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”. Acest

fragment final al formulei iniţiale arătate, lămureşte atitudinea

povestitorului faţă de relatarea sa – ceea ce n-ar fi existat, nu s-ar fi putut

povesti. Concluzia logică este că odată ce s-a povestit un basm, atunci cu

siguranţă el a existat.

Acest gen de formulă iniţială, completă apare în majoritatea

basmelor româneşti. Ea lămureşte atitudinea povestitorului îndepărtat,

care cu siguranţă a crezut în veridicitatea poveştii sale.

Dacă unii dintre povestitori au preferat să folosească acest gen de

formulă, fără să lungească începutul poveştii şi intrând direct în acţiune,

alţii au îmbogăţit expresia. Se face trecerea în domeniul neverosimilului

printr-un cuvânt sau două referitoare la timp: “când”, “pe când”, “de

când”. Această formulă este denumită “formula imposibilului”5 de către

Roşianu. Este folosită atât de către povestitorii români cât şi de

povestitorii străini.

Care sunt principale caracteristici ale formulei iniţiale?

5 N. Roşianu, Stereotipia basmului, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p. 176

14

Formulele mediane sunt cele care fac legătura formulelor iniţiale cu

cele finale. Scheletul unui basm nu ar fi complet dacă nu ar fi exista

formulele mediane, clişeele verbale sau stereotipiile care însoţesc

alcătuirea oricărui basm. Formulele de început, cele de final şi cele

mediane alcătuiesc fundalul, soclul pe care se poate construi basmul. Ele

permit totodată existenţa în timp a basmului şi îl delimitează de oricare

alte specii literare. Folosirea acestor formule determină existenţa şi

crearea de noi basme.

Trebuie însă precizat că după unii autori, cercetători de folclor,

formulele mediane sunt total diferite de clişeele verbale sau stereotipiile

de limbaj ce apar în mai toate basmele. Potrivit acestor păreri, formulele

mediane sunt de fapt nişte expresii, mai mult sau mai puţin identice care

de obicei nu au legătură cu acţiunea sau cu desfăşurarea basmului. Ele

sunt folosite cu scopul de a încerca atenţia ascultătorilor, sau pentru ca

autorul să poată trece acţiunea dintr-un plan în altul, sau de la un timp

(prezentul) la altul (trecutul).

Ovidiu Bîrlea în prefaţa antologiei sale face o precizare succintă

dar foarte clară: “Începând cu Lazăr Şăineanu unii au considerat formule

mediane şi acele formulări pregnante, aproape întotdeauna în versuri care

sunt presărate de-a lungul naraţiunii.

Acestea nu pot fi socotite formule mediane, deoarece nu au funcţie

exterioară acţiunii, nu sunt îndeplinite de anumite tipuri sau episoade, cum

era cea care solicită sau verifică atenţia ascultătorului. Aceste expresii

caracterizează o însuşire a personajelor sau o anumită situaţie şi ele se

repetă întocmai ori de câte ori apare acel personaj în scenă sau se repetă

împrejurare”6.

Formule mediane utilizează aproape toţi povestitorii în basmele

lor, mai mult versificate.

6 Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică, Vol. I, Bucureşti, Editura Minerva,

1966, p.70

15

Formulele mediane respective anunţă de obicei timpul la care s-a

ajuns cu istorisitul basmului; dacă acesta mai are mult din desfăşurare sau

dacă, dimpotrivă, se apropie de final.

Şi la povestitorii populari este folosită formula mediană.

Este cazul, consider, să se observe părerea lui Ovidiu Bîrlea despre

aceste formule: “Ele sunt rodul unei şlefuiri îndelungate şi constituie

mijloace expresive de caracterizare puse de-a gata la dispoziţia

povestitorilor care, în felul acesta, dat fiind specificul reproducţiei orale şi

capriciile memoriei, poate exprima mai uşor şi totodată mai poetic schema

tradiţională a povestirii”7.

În închiere trebuie totuşi remarcat, aşa cum cercetători ai

folclorului au făcut-o, că povestitul trece printr-o perioadă de declin

incontestabil, atât între graniţele ţării cât şi, cu extindere, în alte

continente. La noi, s-a constatat că evoluţia basmului nu este deloc

omogenă. Repertoriile zonale, locale, personale au fiecare propriile lor

ritmuri şi propria lor evoluţie. S-au putut culege de aceea naraţiuni în plină

involuţie (în preajma anului 1900) iar în 1973 s-au cules altele, “robuste”

după cum spunea Ion Nijloveanu, povestite şi repovestite pe întreg

teritoriu ţării de către naratori populari de origine diferită.

Istoria basmului românesc ilustrează, tip cu tip, colecţie cu

colecţie, perpetua împletire de mobilitate şi constanţă. Deci, dacă basmul

preia pe de o parte amprenta vremii, pe de altă parte el ne apare ca entitate

şlefuită de o circulaţie milenară manifestată durabil în stereotipii

funcţionale, cu forme episodice, sintagme riguros codificate, rigidă şi

pură, nepătrunsă de timp.

Care este rolul formulelor mediane în structura basmului?

7 Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 89.

16

Aşa cum formula iniţială introduce ascultătorul în miezul

basmului, astfel şi formula finală are rolul clar de a încheia acţiunea.

Formula finală este cea care încheie orice basm.

Folosirea formulei finale de către narator, după expunerea

naraţiunii sale, îl face pe ascultător să iasă treptat din atmosfera de poveste

aşa precum formula iniţială l-a făcut să intre treptat în ea.

Aceste două formule: iniţiale şi finale dau o anumită rotunjire

basmului făcându-l să apară ca o specie literară aparte.

Nicolae Roşianu notează: “Jocul afirmaţiilor şi negaţiilor din

formulele iniţiale cu tonul lor de glumă, ironie, urmăreşte tocmai crearea

unei bune dispoziţii, a unei atmosfere, propice pentru comunicarea şi

recepţionarea basmului. Acelaşi joc de formule finale destramă lumea

miraculoasă a basmului fantastic readucând pe ascultător în lumea reală,

iar contrastul dintre lumea ireală a basmului şi lumea reală nu împiedică

pe ascultător să simtă satisfacţie pentru triumful binelui asupra răului”8.

Dacă formula iniţială este caracterizată în unele cazuri de folosirea

ironiei sau chiar a autoironiei de către povestitori, formula finală va fi cu

atât mai plină de haz şi ironie ca şi cum povestitorul ar dori să se despartă

de ascultător pe un ton amical, de şagă, de bună dispoziţie.

Acest umor din formula de sfârşit a basmului are rolul în anumite

cazuri de a-l destinde pe ascultător, de a diminua tensiunea pe care o

naraţiune, uneori dramatică, o poate avea asupra acestuia.

Formula finală de la sfârşitul basmului este ca un oftat; oftat de

mulţumire din partea naratorului, căci, după multe peripeţii ale eroilor, în

final irevocabil, binele învinge răul.

Formulele finale ale basmelor au o anumită originalitate în funcţie

de fiecare povestitor, deşi, ca şi în cazul celorlalte formule (iniţiale,

mediane), stereotipia este şi aici prezentă.

Există anumite tipuri de formule finale pe care povestitorii le

folosesc cu mai multă pregnanţă, altele care sunt folosite mai rar şi în

8 Ibidem.

17

puţine cazuri se poate chiar constata lipsa formulei finale, povestitorul

terminând brusc povestea odată cu terminarea acţiunii basmului său.

Cel mai des folosite formule finale sunt cele simple de genul “Iar

eu încălecai pe o şea şi vă spusei dumneavostră aşa”, formulă finală

folosită fie de autorii de basm, fie de către povestitorii populari ale căror

naraţiuni sunt consemnate în antologii. Acest gen de formulă finală,

folosită identic aşa cum a fost scrisă mai sus apare la toţi scriitori de

basme din România, din trecut sau din prezent. Toţi aceşti scriitori au cel

puţin o singură poveste care se încheie cu formula finală scrisă mai sus. O

folosesc Sbiera, Pop Reteganul, Slavici, Creangă, Eminescu, Fundescu iar

Ispirescu, cel puţin, are un număr foarte mare de poveşti care sunt

încheiate cu această scurtă formulă. Se observă că aceasta este scrisă

identic la sfârşitul multora dintre basmele lui, nelipsindu-i totuşi şi alte

formule finale, mult mai complexe.

La mulţi dintre aceşti scriitori formula finală este versificată iar

locul “şeii” pe care “încalecă” orice povestitor este luat de alte obiecte,

unele inedite – exprimarea fiind diferită de la povestitor la povestitor.

Dacă formula iniţială încearcă să ofere o turnură de credibilitate

(într-o ipostază fantezistă sau nu) formula finală doboară acest eşafodaj.

Ea poate să nu mai susţină împletirea redată firesc la începutul basmului,

împletire de real şi imaginar. Aruncă o umbră de îndoială asupra

întregului subiect de poveste în care fantasticul abundă cel mai adesea. Şi

toate acestea pentru că povestitorul (în cele mai multe cazuri) recunoaşte

în final, prin intermediul formulei, că s-a înşelat, a exagerat sau pur şi

simplu doar a minţit.

B. P. Hasdeu a fost foarte interesat de originea formulei finale a

basmului, în mod special de această formulă clasică “am încălecat pe-o

şea”. În “Etymologicum Magnum” el încearcă o explicaţie non-

românească a originii formulei amintite; formula care i se pare cea mai

răspândită, cea mai tipică din toate:

“Încălecai pe-o şea

18

Şi v-o spusei aşa”

“Această formulă” spune Hasdeu “circulează pretutindeni la daco-

români. O urmă a ei s-a păstrat şi la macedono-români, bunăoară în

basmul «Fiul de împărat şi cheleşul»:

«Eram şi eu acolo când se fece nunta şi harana

Şi vineam pe un cal cu şeaua ...»

Ce să fie oare acest «încălecai pe-o şea»? Judecând după o nuvelă

a lui Boccacio («Decameronul»), în vechea italiană basmul se numea

«novella a cavallo», «poveste d-a-ncălarele». Boccacio a profitat de

această expresiune metaforică pentru a croi asupră-i o anecdotă, în care i

se dă un sens literal. În fond însă, acea «novello ca cavallo» este identică

cu al nostru «încălecai pe-o şea» şi constituie o particularitate comună

italo-română, iar prin urmare trebuie să se urce la epoca romană”. O urmă

a aceleiaşi metafore, continuă Hasdeu, “ni se pare păstrată în formula

finală a basmului din Roma:

“Bomboane mi-or aduce

Cocoşului una i-oi da

Ca să mă poarte în şa ...”9

Hasdeu face o interesantă paralelă între două verbe: latinescul

“inequito” şi, respectiv, românescul “încalec”, construit cu dativul (“îl

încalec”) care înseamnă “a râde de cineva, a-l lua peste picior”.

În cazul acesta, Hasdeu concluzionează: “Metafora dară «încălecai

pe-o şea», «nuvello a cavallo», «inequitavi» adecă «am glumit sau am

minţit» este o veche moştenire latină”10.

Interesantă apropierea pe care o face Hasdeu între verbul “a

încăleca” şi “a minţi”, ambele având pentru el o origine comună. În

concluzie acest foarte folosit “a înceleca” din finalul basmelor româneşti

poate fi văzut şi cu sensul de “a minţi”, “a înşela”.

Mai recent, Viorica Nişcov în cartea sa Basmul popular românesc

reia ideea explicând originea acestui gen de formulă finală foarte des 9 B. P. Hasdeu, op. cit., p. 69.10 Ibidem

19

întâlnită la povestitori: “Până în trecutul apropiat, «şa», «cal» - cuvinte şi

noţiuni pe atunci de mare frecvenţă în vocabularul cotidian – aduceau

firesc în minte, tuturor, familia lexicală a verbului «a înşela» (din

latinescul insellare) cu sensul metaforic de «a amăgi» (şi azi de altfel

dicţionarele limbii române actuale dau, sub voce, ca prim sens al verbului

«a înşela», sensul hipic, chiar dacă se menţionează nuanţa «învechit»)”11.

Poate, în acest fel, se poate explica folosirea atât de des a verbului

“a încăleca” în formulele finale ale basmelor amintite. Mai ales că mulţi

povestitori precizează că cele narate de ei nu au fost decât minciuni,

înşelătorie.

Explicaţi formula finală „încălecai pe-o şa..”

Care sunt caracteristicile formulei finale?

Aceiaşi povestitori amintiţi folosesc şi alte formule finale la

sfârşitul basmului. Aceste formule finale, în număr destul de mare şi ele,

par, ca sens, opusul celor văzute anterior. Formulele finale în cauză sunt

folosite de povestitori tocmai pentru a sublinia că fericirea din final a

personajelor pozitive este perpetuă. Ei se veselesc, chefuiesc la ospeţe sau

nunţi, “împărăţesc” din timpul acela imemorabil din poveste până în zilele

noastre, până în prezentul povestitorului. Vremea nu pare să-i atingă pe

aceşti eroi de basm, ei nu mor, aşa precum şi binele făcut de ei este fără

moarte, este nesfârşit.

Autorii basmelor, pentru a ne convinge de autenticitatea celor

povestite de dânşii recurg de multe ori în finalul poveştii nu numai la o

adresare directă ci, de cele mai multe ori, recurg la propria implicare în

lumea poveştii. Ei ţin să sublinieze în final, că au fost prezenţi ei înşişi la

evenimentele descrise, şi întocmai ca şi în formula iniţială ei reuşesc şi

aici să împletească firescul cu absurdul. De aceea (pentru mai multă

crezare) povestitorii se includ şi ei ca fiind eroi de basm, (personaje

11 Ibidem

20

secundare, mai mult umile sau ridicole, batjocorite sau batjocoritoare) dar

în esenţă participând şi ei cât mai puţin la bucuria finală a personajelor de

poveste. Expresiile care atestă implicarea directă a povestitorului sunt

standard, de multe ori perfect asemănătoare la povestitorii de basm.

Aşa cum am mai spus, această implicare directă a povestitorului

aduce cel mai adesea cu sine absurdul, imposibilul. Formula iniţială este

astfel continuată de cea finală, păstrându-se de cele mai multe ori nota de

fantastic specifică poveştii, notă care, cel mai adesea, ajută la încheierea

basmului, la ieşirea din poveste pe un ton de glumă şi de bună dispoziţie.

În concluzie, principalele formule specifice basmului sunt:

1. iniţiale: anunţă intrarea în lumea fantastică

„ A fost odată ca niciodată…”, „“A fost odată ce-n poveşti....”

2. mediane: este semnalată continuarea acţiunii:

„Şi se luptară zi de vară până-n seară” „Că cuvântul din poveste înainte

mult mai este, cale lungă să le-ajungă”,

3. finale: scoate ascultătorii din lumea fantastică

„Trecui şi eu pe acolo şi stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai o

bucată de batoc,

Ş-un picior de iepure şchiop, şi încălecai p-o şea, şi v-o spusei

dumneavoastră aşa.”

Rezumatul Unităţii de învăţare I

Basmul este considerat unul dintre cele mai vechi produse ale

literaturii universale şi astfel problema originii sale a fost amplu

dezbătută, analizată şi controversată.

Numeroşi cercetători ai folclorului ((Lazăr Şăineanu, Ovidiu

Bîrlea, Nicolae Roşianu etc.) admit ideea că rădăcinile basmului sunt

foarte vechi , originile lui se identifică, în unele cazuri, cu riturile

străvechi, cu practicile omului primitiv..

21

Prima consemnare semnalată în manuscris a unui basm românesc a

fost făcută în 1750 în Muntenia centrală (Prahova). Basmul cu tema “hoţul

salvat de diavol”, basm reprodus schematic, a fost publicat de Dumitru

Furtună în anul 1913.

În schimb, primul basm consemnat detaliat a fost notat în anul

1797, redactat fiind de un anonim. Basmul se numeşte “Istoria unui voinic

înţălept şi învăţat întrebându-se din ponturi cu o fată de împărat” şi face

parte din ampla categorie de basme în care eroul se însoară cu o fată de

împărat datorită isteţimii şi învăţăturii sale.

În Muntenia primele basme populare au fost culese de Nicolae

Filimon. Petre Ispirescu îl urmează cu succes pe acesta. Colecţia sa

înregistrează din 1882 până azi peste 60 de reeditări.

Colecţia Sbiera rămâne până azi una dintre cele mai consistente

culegeri de basme din Moldova sudică.

Ion Pop-Reteganul realizează prima colecţie de proză

transilvăneană publicată în limba română .

În Transilvania culege basme Ioan Slavici. Care îşi pune amprenta

de scriitor asupra autenticităţii acestora.

În Muntenia primele basme populare au fost culese de Nicolae

Filimon, (Roman Năzdrăvanul, Omul de piatră”, Omul de flori cu barba

de mătase, care, tipologic, se numără printre cele mai răspândite din

folclorul românesc) .

Petre Ispirescu este unul dintre cei mai cunoscuţi culegători de

basme tot din aceeaşi zonă. Colecţia sa înregistrează din 1882 până azi

peste 60 de reeditări, situaţie comparabilă cu cea a reeditărilor basmelor

fraţilor Grimm.

Ion C. Fundescu, îl urmează pe Ispirescu şi scoate un volum de

basme în 1867. În deceniile al IX-lea şi al X-lea, apar alţi culegători ca, G.

Dem. Teodorescu şi Dumitru Stănescu. Primul, format de Hasdeu,

cunoaşte o deosebită faimă cu Poesiile populare române (1885).

22

Cronologic vorbind, în Moldova, prima colecţie de basme, în

volum, o constituie colecţia Poveştilor lui Ion Creangă. Acestea apar

iniţial în revista “Convorbiri literare” şi abia după moartea scriitorului

sunt publicate în volum, în anul 1890.

Pe întreg teritoriul ţării, “Poveştile” lui Creangă se bucură de o

enormă popularitate, iscând o adevărată controversă (susţinută şi în timp)

referitoare la autenticitatea folclorică a acestora, fără de aportul creativ

imprimat poveştilor.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea începe să se facă simţită la noi

o orientare mai puternic scientistă, analistă, a producţiei literare folclorice.

Această schimbare de idei a avut ca simptom polemica îndreptată

în jurul colecţiei lui V. Alecsandri (Poesii populare).

În această perioadă şi poetul Mihai Eminescu culege basme (Călin

Nebunul”, “Frumoasa lumii”, “Borta vântul”, “Vasile finul Dumnezeu”

şi “Finul lui Dumnezeu”) .

Ulterior, Ovid Densuşianu, alături de Ion Aurel Candrea şi

Theodor Speranţia, prin lucrarea “Graiul nostru” din 1906-1908, deschide

drum unei culegeri şi prelucrări a materialului folcloric bazat pe metode

moderne, inovatoare.

Cea mai vastă colecţie de basme publicată în prima parte a

secolului al XX-lea este constituită de seria volumelor învăţătorului

Constantin Rădulescu-Codin, în Muntenia.

Aceeaşi perioadă îşi pune amprenta şi asupra folcloristicii din

Transilvania. Aici, cea mai importanţă colecţie este cea a Paulinei

Schullerus (1906).

Tot în primele decenii ale secolului al XX-lea, întâlnim

numeroase colecţii ce apar în Moldova întocmite de Tudor Pamfile, Petru

Gh. Savin şi Dumitru Furtună.

Apoi, mai târziu, înaintând spre anii 1925-1930, publică basme

adunate din Banat, folcloristul Lucian Costin.

23

În perioada 1930-1945 se impune fertila activitate a cercetătorilor

de la Arhiva de Folclor a Academiei (înfiinţată în 1930), remarcându-se în

această perioadă activitatea lui Ion Muşlea prin studiile legate de istoria

folclorului şi a folcloristicii româneşti .

După al doilea război mondial, folcloristica cunoaşte un avânt

novator, ştiinţific. Valorificarea optimă a fondului de naraţiuni

folclorice constituit de către Institutul de Folclor din Bucureşti a fost

înfăptuită prin “Antologia de proză populară epică” (3 vol.) de proporţii

considerabile a lui Ovidiu Bîrlea.

Dintre lucrările mai nou apărute amintim pe cele culese de Ion

Nijloveanul, A fost de unde n-a fost. Basmul popular românesc (1982) şi

Gheorghe Vrabie, Basmul cu Soarele şi fata de împărat (1974), (realizată

prin anchete de teren între 1962 şi 1968 împreună cu un grup de studenţi).

Culegerea lui Vrabie, este, într-o anumită măsură, o exemplificare a

studiului despre structura poetică a basmului

Se poate adăuga şi antologia de 33 de basme fantastice înregistrate

între 1970-1975 în Dâmboviţa (ţinut mai puţin cercetat), de profesorii

Octav Păun şi Silviu Angelescu.

Colecţia naraţiunilor folclorice – în special a basmelor nu este

încheiată, ea urmând să se îmbogăţească probabil şi în viitor, prin

cercetarea ce ar putea fi efectuată în teritorii mai puţin explorate din punct

de vedere folcloric.

Basmul are principale formule (iniţiale, finale, mediane) care stau

la baza structurii sale. Aceste formule diferă într-o anumită măsură, de la

povestitor la povestitor. Totuşi, aşa cum spunea şi G. Călinescu, ele

urmează un anumit “şablon” care este respectat mai mult sau mai puţin de

către narator

Astfel, formulele iniţiale sunt inerente oricărui tip de basm chiar

dacă acestea pot să fie foarte succinte de genul “era” sau “erau” şi

marchează introducerea ascultătorului şi a cititorului într-o anumită

atmosferă de poveste mai mult şi mai puţin reală. După aceste formule

24

iniţiale, în basm, apare o suită de alte formule: formule mediane,

stereotipii, clişee şi ca încheiere formulele finale, specifice şi acestea

basmelor.

În ceea ce priveşte situaţia basmelor aflate în colecţii particulare,

se poate observa că foarte mulţi scriitori de basme au folosit această

universală şi totodată atemporală formulă. “A fost odată” este modalitatea

proprie cea mai sigură a oricărui început de basm sau poveste.

Formula este continuată şi de alte cuvinte gen “a fost odată, ca

niciodată”, sau “a fost odată ce-n poveşti” etc., sau poate să apară singură.

Cuvintele care urmează introduc cititorul în particularitatea basmului: “A

fost odată un împărat” etc .şi continuă cu: “că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”.

Acest fragment final al formulei iniţiale arătate, lămureşte atitudinea

povestitorului faţă de relatarea sa – ceea ce n-ar fi existat, nu s-ar fi putut

povesti. Concluzia logică este că odată ce s-a povestit un basm, atunci cu

siguranţă el a existat.

Acest gen de formulă iniţială, completă apare în majoritatea

basmelor româneşti. Ea lămureşte atitudinea povestitorului îndepărtat,

care cu siguranţă a crezut în veridicitatea poveştii sale.

Formulele mediane sunt cele care fac legătura formulelor iniţiale cu

cele finale. Scheletul unui basm nu ar fi complet dacă nu ar fi exista

formulele mediane, clişeele verbale sau stereotipiile care însoţesc

alcătuirea oricărui basm. Formulele de început, cele de final şi cele

mediane alcătuiesc fundalul, soclul pe care se poate construi basmul. Ele

permit totodată existenţa în timp a basmului şi îl delimitează de oricare

alte specii literare. Folosirea acestor formule determină existenţa şi

crearea de noi basme.

Aşa cum formula iniţială introduce ascultătorul în miezul

basmului, astfel şi formula finală are rolul clar de a încheia acţiunea.

Formula finală este cea care încheie orice basm.

25

Folosirea formulei finale de către narator, după expunerea

naraţiunii sale, îl face pe ascultător să iasă treptat din atmosfera de poveste

aşa precum formula iniţială l-a făcut să intre treptat în ea.

Aceste două formule: iniţiale şi finale dau o anumită rotunjire

basmului făcându-l să apară ca o specie literară aparte.

Formulele finale ale basmelor au o anumită originalitate în funcţie

de fiecare povestitor, deşi, ca şi în cazul celorlalte formule (iniţiale,

mediane), stereotipia este şi aici prezentă.

Cel mai des folosite formule finale sunt cele simple de genul “Iar

eu încălecai pe o şea şi vă spusei dumneavoastră aşa”, formulă finală

folosită fie de autorii de basm, fie de către povestitorii populari ale căror

naraţiuni sunt consemnate în antologii.

Formula iniţială este astfel continuată de cea mediană şi finală,

păstrându-se de cele mai multe ori nota de fantastic specifică poveştii,

notă care, cel mai adesea, ajută la încheierea basmului, la ieşirea din

poveste pe un ton de glumă şi de bună dispoziţie.

Bibliografie minimală:

Nişcov, Viorica, A fost de unde n-a fost. Basmul popular

românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996

Propp, Vladimir, Morfologia basmului, Bucureşti, Editura

Univers, 1970

Roşianu, Nicolae, Stereotipia basmului, Bucureşti, Editura

Univers, 1973

Şăineanu, Lazăr, Basmele românilor….Prefaţă de Ovidiu Bîrlea,

Bucureşti, Editura Minerva, 1978

Teodorescu, Barbu, Octav Paun, Folclor literar romanesc,

Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.

Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, Bucureşti,

Editura Minerva, 1975.

26

EVALUARE

1. Principalele trăsături ale basmului

2. Culegătorii şi colecţii de basme (secolul al XIX-lea şi al XX-

lea)

3. Rolul formulelor în basm

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II

27

2. Basmul propriu-zis şi basmul despre animale. Caracterizare

generală

Obiective:

- cunoaşterea principalelor caracteristici ale basmului despre animale

- definirea şi identificarea basmului propriu-zis

- recunoaşterea asemănărilor şi deosebirilor dintre basmul fantastic şi cel

nuvelistic

Număr de ore alocate: 4 ore

Basmul despre animale şi basmul propriu-zis. Prezentare generală

Naraţiune populară de mare întindere, pluriepisodică, basmul este unul

dintre primii educatori ai unui popor, dar ceea ce circulă, generic, sub

acest nume trebuie, din motive de decenţă ştiinţifică, subîmpărţit în trei

mari categorii:

- basmul despre animale;

- basmul propriu-zis;

- basmul nuvelistic.

Basmul despre animale are o vechime considerabilă. Specialiştii în

domeniu consideră că este mai vechi decât basmul propriu-zis, dar

posterior legendei. Ei situează geneza despre animale la începuturile

culturii omeneşti.

Cercetătorul folclorist Arnold van Gennep opinează în lucrarea sa

La formation des légendes (Paris, 1910) că basmul despre animale nu ar

fi decât legenda despre un totem animal. El a arătat prin cercetări că ar

exista o mare asemănare între basmul despre animale şi legendă: uneori o

naraţiune poate fi considerată legendă totemică, alteori basm despre

28

animale. Diferită pare a fi aici numai poziţia povestitorului şi a naratorului

faţă de conţinutul acestora sau gradul de verosimilitate a celor narate.

Cercetătorul rus V. P. Anikin aduce prin studiile sale o nouă

rezolvare a problemei genezei basmelor despre animale. Anikin arată că a

existat o perioadă în care animalul totem era venerat (omul fiindu-i frică

să-l omoare sau să-i pricinuiască vreun rău). Apoi, după evoluţia omenirii,

când teama oamenilor începe să scadă (scăzând astfel şi credinţa în

provenienţa sacră a animalului) ei au început să pună în circulaţie

povestiri despre animalele (totemuri venerate altădată) care erau acum

ridiculizate, satirizate, văzute ca inferioare omului. Anikin situează istoric

această trecere de la legendă totemică la basmul despre animale: comuna

primitivă, perioada de trecere de la matriarhat la patriarhat.

În naraţiunile despre animale poate apărea şi omul fie cu un rol

secundar, şters sau dimpotrivă cu un rol mai important chiar decât al

animalului. Acest gen de naraţiuni face de fapt trecerea de la basmul

despre animale la basmul propriu-zis.

În ţara noastră, cercetări efectuate la nivelul basmul despre

animale sunt puţine, deoarece repertoriu este destul de sărac, puţine

culegere au ca subiect acest tip de basm.

Care sunt trăsăturile basmului despre animale ?

Basmul propriu-zis este considerat a fi specia cea mai complexă a

naraţiunilor în proză datorită întinderii cât şi datorită planurilor diferite în

care se desfăşoară acţiunea.

Terminologia populară referitoare la noţiunea de basm este ceva

mai precisă ca în cazul snoavelor. În Transilvania, Moldova şi parţial şi în

Muntenia se foloseşte denumirea de poveste. Aşa după cum arată Lazăr

Şăineanu în cartea sa Basmele românilor, în Muntenia se mai folosea în

trecut şi denumirea de basm, termen atestat de cronicarii noştri drept basn

29

sau basnă cu sensul de naraţiune neveridică sau fabulă. Termenul a fost

detaliat dezbătut de Hasdeu în “Etymologicum Magnum Romaniae”.

Cele două subspecii ale basmului propriu-zis sunt: basmul

fantastic şi basmul nuvelistic, cu caracteristici specifice, dar având un

fond comun.

Întâi de toate, basmul fantastic prezintă viziunea oamenilor simpli

despre viaţă. Morala lor este sănătoasă şi etern valabilă: binele trebuie să

învingă răul. Se diferenţiază în basmele fantastice personajele negative de

cele pozitive. Mai precis, personajele negative sunt văzute exclusiv

negativ şi în consecinţă aproape întotdeauna plătind cu viaţa răutăţile pe

care le fac, pe când personajele pozitive (exclusiv pozitive) sunt

întotdeauna răsplătite în final.

În lucrarea Stereotipia basmului N. Roşianu afirma că: “Basmul

fantastic cunoaşte numai personaje pozitive şi personaje negative;

personajele “intermediare” în folclor nu există, după cum în concepţia

populară nu mai există nimic între bine şi rău. Binele şi răul sunt forţele

care se înfruntă în basm, victoria va fi întotdeauna de partea binelui.

Avem de-a face cu o etică populară elementară. Happy-end-ul este

obligatoriu pentru orice basm autentic (basmul fără happy-end nu mai este

basm autentic)”12.

În basmul fantastic realul se împleteşte cu fantasticul, completarea

lor este reciprocă. Continuarea realului prin fantastic se face în modul cel

mai firesc, familiar, şi nu este neaşteptat sau nefiresc (ca în legendă când

poate naşte încordare şi chiar teamă).

De fantastic ţine şi metamorfozarea eroilor, ei dându-se peste cap

cel mai adesea, prefăcându-se în specii de animale, plante şi chiar

minerale. Această comuniune strânsă dintre om, animal şi plantă poate să

derive din concepţiile totemice ale omului sau chiar unele curente

spirituale potrivit cărora omul se metamorfozează după moarte în

12 Nicolae Roşianu, Stereotipia basmului, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p. 16.

30

minerale, plante sau animale potrivit modului în care şi-a trăit viaţa pe

pământ (metempsihoza, reîncarnarea la indieni, chinezi sau japonezi).

Unidimensionalitatea, uniformitatea acţiunii basmului fantastic îi

conferă stereotipie. Deşi acţiunea este iniţial realistă, treptat, se alunecă în

supranatural. Alteori, încă de la început basmul este supranatural (zmeii

fură constelaţiile de pe cer, copilul plânge dinainte de a se naşte cerând

“tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, balaurii pot stăpâni

izvoarele sau fântânile unei aşezări – cerând în schimbul apei viaţă de om

etc.).

În basmele fantastice apar cu precădere fiinţele supranaturale.

Aceste fiinţe supranaturale sunt personaje pozitive (calul năzdrăvan,

insecte sau animale supranaturale salvate de obicei de la moare de către

erou; fiinţe omeneşti superbolizate: Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă ş.a.

care ajută pe erou în încercările acestuia). Dar ele pot fi şi personaje

negative (Babele, Muma Pădurii, Arăpuşca, mama zmeului, Gheonoaia,

Scorpia, Vid baba etc.; balaurii cu 3, 9, 12 capete; zmeii, canibali şi

răpitori de fete pământene, locuitori ai pustietăţilor sau ai tărâmului

“celălalt”).

Adesea, acţiunea se petrece şi în “lumea neagră”, pe tărâmul

celălalt, care de obicei este un loc subteran. Aici eroii ajung lăsându-se pe

frânghii în diverse găuri şi ajung pe un tărâm nu cu mult diferit de cel

pământean cu castele, grădini sau jivine. Tărâmul este locuit de zmei (care

fură fetele pământenilor), mame, surori, neveste ale acestora; diavoli; zâne

cu intenţii crude (fură ochii celor ce le calcă moşia); şi chiar oameni

obişnuiţi, mai cu seamă bătrâni care trăiesc retraşi. Totodată acţiunea

poate avea loc în mediul aerian, pe crăcile copacului care ajunge în înaltul

cerului unde se află împărăţii întinse.

Convenţionalismul acţiunii, este considerat un indiciu de arhaism.

Acţiunea este dominată de folosirea aproape constantă a cifrei 3: trei eroi

pornesc iniţial la drum; lupta voinicului este cu trei balauri, zmei

gheonoaie; zmeul mănâncă trei cuptoare de pâine, bea trei buţi de vin

31

(alteori 6 sau 12); eroii călătoresc trei zile şi trei nopţi; încercările la care

este supus eroul sunt trei, obiectele supranaturale aruncate în urma calului

sunt de obicei trei; eroii se pot metamorfoza şi ei de trei ori pentru a scăpa

de vrăjmaşi.

Unii folclorişti au văzut un rol cultic în folosirea acestei cifre (sau

multiplilor: 6, 9). Potrivit credinţei străvechi, al treilea fiu, mezinul, ar fi

dotat întotdeauna cu însuşiri de natură magică.

În aceeaşi măsură, finalul basmelor fantastice are o puternică notă

de stereotipie. Întâi de toate în final se pedepsesc personajele negative.

Pedepsele sunt cel mai adesea capitale, unele dintre ele fiind groaznice, de

obicei adversarul e făcut bucăţi, fiind atârnat de un armăsar nărăvaş.

Mamelor sau surorilor trădătoare li se scot ochii pentru a-şi ispăşi

îndelung pedeapsa. Fraţii trădători sunt pedepsiţi prin aplicarea legii

ordaliilor: săbiile, săgeţile, pietrele sunt aruncate în sus şi ele cad

întotdeauna numai în creştetul celor vinovaţi, pe când mezinul rămâne

neatins.

Finalul basmului fantastic tratează cu stereotipie episodul nunţii

eroului, al aruncării pe tron al acestuia sau moştenirea primită de erou (o

avere fabuloasă). Chiar dacă în unele basme eroul a mai făcut o nuntă în

cuprinsul basmului, el o mai face odată la final, de data aceasta fericirea

lui rămânând definitivă şi anume “până la adânci bătrâneţi”.

În ultim instanţă, formulele de încheiere, care întocmai ca şi cele

iniţiale şi mediane se păstrează în anumite tipare ale povestitorilor, atestă

nota de arhaitate pe care o au basmele fantastice.

Care sunt cele două categorii narative ale basmul propriu-zis?

Care este specificitatea basmului fantastic?

Reîntorcându-ne la basmul nuvelistic se poate spune că aceasta nu

este atât de pitoresc precum basmul fantastic. Relatarea este verosimilă,

întâmplările chiar dacă sunt complicate sau cu întorsături neaşteptate nu

32

apelează la supranatural. Personajele acţionează ajutate numai de puterile

omeneşti. Eroii depăşesc situaţiile limită în care sunt puşi, depăşesc

încercările, prin propriile lor capacităţi fizice sau intelectuale. Ei sunt cu

mult mai inteligenţi decât restul oamenilor şi în felul acesta reuşesc să

scape cu bine din chinga unor întrebări meşteşugit puse pentru a încurca,

dar pe care ei le tălmăcesc cu dezinvoltură. Uneori înving chiar prin

viclenie, prin şiretenie (basmele în care eroul învinge dracul prin viclenie

sunt foarte apreciate) şiretenia nefiind considerată aici drept o însuşire

negativă.

Cercetările din ultimele decenii au arătat că basmul nuvelistic este

o subspecie încă vie, datorită realismului pe care îl propune, el

corespunzând persoanelor care iau în seamă acţiunile verosimile.

Acest gen de basm este o creaţie relativ nouă spre deosebire de

basmul fantastic. Geneza acestuia nu mai trebuie căutată în timpurile

străvechi ale omenirii, ale căror urme le puteam întâlni în basmul

fantastic. Nicolae Roşianu tratează tema respectivă: “Observaţia privind

geneza basmului nuvelistic nu exclude însă prezenţa unor elemente

comune cu basmul fantastic: datorită circulaţiei orale, multe fapte se

întrepătrund; formule, replici, episoade şi multe alte asemenea elemente

«migrează» de la un basm la altul, unele subiecte fiind foarte dificil de

încadrat într-o categorie”13. În concluzie, în cadrul basmului propriu-zis,

delimitarea dintre basmul fantastic şi cel nuvelistic este deseori greu de

făcut.

Cum acţionează personajele în basmul nuvelistic?

Care sunt asemănările şi deosebirile între basmul fantastic şi cel

nuvelistic?

Rezumatul Unităţii de învăţare II

13 Nicolae Roşianu, Eseuri despre folclor, Bucureşti, 1981, p. 28

33

Basmul se subîmpărţit în trei mari categorii:

- basmul despre animale;

- basmul propriu-zis;

- basmul nuvelistic.

Basmul despre animale are o vechime considerabilă. Specialiştii în

domeniu consideră că este mai vechi decât basmul propriu-zis, dar

posterior legendei. Ei situează geneza despre animale la începuturile

culturii omeneşti.

Cercetătorul folclorist Arnold van Gennep opinează în lucrarea sa

La formation des légendes (Paris, 1910) că basmul despre animale nu ar

fi decât legenda despre un totem animal.

În naraţiunile despre animale poate apărea şi omul fie cu un rol

secundar, şters sau dimpotrivă cu un rol mai important chiar decât al

animalului. Acest gen de naraţiuni face de fapt trecerea de la basmul

despre animale la basmul propriu-zis.

Basmul propriu-zis este considerat a fi specia cea mai complexă a

naraţiunilor în proză datorită întinderii cât şi datorită planurilor diferite în

care se desfăşoară acţiunea.

Cele două subspecii ale basmului propriu-zis sunt: basmul

fantastic şi basmul nuvelistic, cu caracteristici specifice, dar având un

fond comun.

Întâi de toate, basmul fantastic prezintă viziunea oamenilor simpli

despre viaţă. Morala lor este sănătoasă şi etern valabilă: binele trebuie să

învingă răul. Se diferenţiază în basmele fantastice personajele negative de

cele pozitive care sunt întotdeauna răsplătite în final.

„Basmul fantastic cunoaşte numai personaje pozitive şi personaje

negative; personajele “intermediare” în folclor nu există, după cum în

concepţia populară nu mai există nimic între bine şi rău” susţine în

lucrarea Stereotipia basmului, N. Roşianu

În basmul fantastic realul se împleteşte cu fantasticul, completarea

lor este reciprocă. Continuarea realului prin fantastic se face în modul cel

34

mai firesc, familiar, şi nu este neaşteptat sau nefiresc (ca în legendă când

poate naşte încordare şi chiar teamă).

Uniformitatea acţiunii basmului fantastic îi conferă stereotipie.

Deşi acţiunea este iniţial realistă, treptat, se alunecă în supranatural.

În basmele fantastice apar cu precădere fiinţele supranaturale.

Aceste fiinţe supranaturale sunt personaje pozitive (calul năzdrăvan,

fiinţe omeneşti superbolizate: Gerilă, Flămânzilă, Ochilă, Setilă ) darşi

personaje negative (Babele, Muma Pădurii, Arăpuşca, mama zmeului,

Gheonoaia, Scorpia, Vid baba etc.; balaurii cu 3, 9, 12 capete; zmeii etc.).

Finalul basmelor fantastice are o puternică notă de stereotipie dar

se şi tratează episodul nunţii eroului, al aruncării pe tron al acestuia sau

moştenirea primită de erou (o avere fabuloasă)..

În ultim instanţă, formulele de încheiere, care întocmai ca şi cele

iniţiale şi mediane se păstrează în anumite tipare ale povestitorilor, atestă

nota de arhaitate pe care o au basmele fantastice.

Reîntorcându-ne la basmul nuvelistic se poate spune că aceasta nu

este atât de pitoresc precum basmul fantastic. Relatarea este verosimilă,

întâmplările chiar dacă sunt complicate sau cu întorsături neaşteptate nu

apelează la supranatural. Personajele acţionează ajutate numai de puterile

omeneşti. Eroii depăşesc situaţiile limită în care sunt puşi, depăşesc

încercările, prin propriile lor capacităţi fizice sau intelectuale

Cercetările din ultimele decenii au arătat că basmul nuvelistic este

o subspecie încă vie, datorită realismului pe care îl propune, el

corespunzând persoanelor care iau în seamă acţiunile verosimile.

Acest gen de basm este o creaţie relativ dar deseori are structura

basmului fantastic .

Bibliografie minimală:

35

Bîrlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică, Vol. II,

Bucureşti, Editura Minerva, 1966

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. 1, Bucureşti, Editura

Minerva, 1981

Gennep, Arnold van, Formarea legendelor, Iaşi, 1997

Ispirescu, Petre, Legende sau basmele românilor, Bucureşti,

Editura pentru literatură, 1969

Nişcov, Viorica, A fost de unde n-a fost. Basmul popular

românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996 romaneasca, Vol I, II, III,

IV, Editie critica de..., Editura Minerva, Bucuresti, 1985, 1986, 1987,

1989.

Şăineanu, Lazăr, Basmele românilor….Prefaţă de Ovidiu Bîrlea,

Bucureşti, Editura Minerva, 1978

Teodorescu, Barbu, Octav Paun, Folclor literar romanesc,

Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.

Vrabie, Gheorghe, Structura poetică a basmului, Bucureşti,

Editura Minerva, 1975.

EVALUARE:

1. Principalele trăsături ale basmului despre animale

2. Asemănări şi deosebiri între basmul fantastic şi cel

nuvelistic

36

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III

Legenda populară: funcţii, tipologie

Obiective:

- cunoaşterea clasificării legendelor

- însuşirea principalelor tipologii ale legendei

- dezvoltarea capacităţii de analiză a textelor de legendă

Număr de ore alocate: 12 ore

Legenda populară: funcţii, tipologie

3. a) Legenda - prezentare generală

Legenda reprezintă un corpus de texte folclorice cu un statut

aparte. Ea este o formă de bază a naraţiunii folclorice şi ocupă o poziţie

centrală în sistemul creaţiei orale, în proză şi în versuri.

Nu există popor să nu aibă legenda în care să nu creadă, dar nu

există nici popor din care părţi tot mai mari să nu îşi fi pierdut credinţa în

legende şi să nu le privească decât ca pe nişte poveşti. Aşa se explică

psihologic această contemporaneitate a poveştilor, a miturilor şi a

legendelor, în aceeaşi colectivitate"14.

În limba latină, termenul de legenda, -ae înseamnă poveste sfântă,

citire de cărţi sfinte, de naraţiuni în care se povestesc faptele sfinţilor, ale

eroilor mitici sau mitizaţi. Legenda este definită ca specie a literaturii

populare, în versuri dar mai ales în proză, redusă ca dimensiune, în care

prin evenimente miraculoase sau chiar fantastice tinde să dea o explicaţie

14 Arnold van Gennep, Formarea legendelor, Iaşi, 1997, p. 14.

37

genetică şi în general cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale

plantelor, animalelor, omului etc.15

Termenul legendă apare pentru prima oară amintit în secolul al

XIII-lea în Legendae Sanctorum (Legenda aurea) lucrare alcătuită de

Jacobus de Voragine (Iacobus de Varazzo) care cuprindea vieţile sfinţilor.

în timpul meselor de obşte din mânăstiri sau la unele servicii religioase,

acestea erau lecturile preferate, uneori obligatorii16.

În ţările germanice, termenul legendă este rezervat exclusiv

textelor religioase, pe când snoava, basmul despre animale, basmul

propriu-zis se delimitează de acestea prin denumirea sage, care ar

corespunde etimologic cu românescul poveste (sagen = a spune, a istorisi).

Sporadic, unii folclorişti din ţările romanice folosesc şi termenul tradition

(tradizione, tradicion etc.)17.

Culese şi cercetate intens în prima jumătate a secolului al XIX-lea,

folcloriştii au decelat, ulterior, noi atribute ale legendelor. Pentru început,

amintim de numele lui Jacob Grimm ale cărui opinii despre legendă sunt

interesante, pertinente şi cu larg ecou în folcloristică. El a evidenţiat o

distincţie esenţială dintre basmul fantastic şi legendă unanim acceptată de

cercetători, deoarece cele două forme exprimă trăsăturile fundamentale ale

culturii umane: "Basmul este mai poetic, legenda este mai istorică; basmul

subzistă aproape de la sine, în eflorescenţa şi expansiunea-i proprie;

legenda, de un colorit mai puţin variat, are încă particularitatea că se ţine

de ceva cunoscut şi ştiut, de o localitate sau de un nume istoric"18, în basm

eroul se deplasează în universuri imaginare, în legendă se mişcă într-o

lume reală.

15 xxx Dicţionar de termeni literari, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1976, p.23316Sabina Ispas, Legenda populară românească tradiţională între "canonic" şi "apocrif" în „Memoriile comisiei de folclor”, Tomul VIII 1994-1996, Bucureşti, 1997, p. 8.17 Carmen Banţa, Identitatea locurilor de la legendă la toponim, Craiova, Editura Universitaria, 2003, p. 73.18 Lazăr Şăineanu, Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice, Bucureşti, 1978, p. 139-140.

38

În prefaţă la ediţia a II-a a impunătoarei lucrări Deutsche

Mithologie (1844) Jacob şi Wilhelm Grimm susţin că basmul (Märchen)

este deosebit de legendă (Sage), observând interferenţele care se pot

produce la nivelul conţinutului. Autorii adaugă câteva trăsături care

particularizează cele două forme ale naraţiunii folclorice: "Mai liberă, mai

puţin încătuşată decât legenda, povestea e lipsită de acea aşezare locală

care stânjeneşte legenda, dar o face mult mai intimă. Povestea zboară,

legenda merge, îţi bate la uşă; una poate fi elaborată mai liber, cu lux de

imaginaţie, cealălaltă are aproape autoritatea istoriei"19. în lucrările fraţilor

Grimm (Kinder-und Hausmärchen, 1812 şi Deutsche Mithologie, 1835) se

stabileşte o tripartiţie a textului epic: mit, legendă, poveste populară20.

Continuând cu opinii despre legendă, putem aminti, pe scurt,

câţiva folclorişti de marcă ai acelei perioade, care prin perspectivele

teoretice elaborate încearcă să aducă precizări în definirea acestei categorii

a prozei populare, alături de basm, povestire şi snoavă.

Legenda în concepţia lui Th. Benfey are caracter didactic21

înţelegând prin aceasta că mesajul pe care ni-l trasmite are rolul de a ne

informa asupra anumitor lucruri, evenimente, acţiuni sub o formă simplă

şi uşor de înţeles şi reţinut.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, în 1910 apare prima

ediţie a faimoasei cărţi La formation des légendes scrisă de Arnold van

Gennep. Este o carte de ideologie, cu un impact puternic asupra multor

teorii ale disciplinelor etnologice de până atunci. Marele etnolog disociază

legenda totemică, descinsă direct din credinţele totemice primare, care are

o funcţie rituală, de legenda propriu-zisă, ulterioară mitului totemic. Pe

această treaptă legenda este o narativizare a mitului sau a unor

evenimente raportate la mit, deseori fiind confundată, terminologic, cu

mitul însuşi22.

19 Octav Păun, Silviu Agelescu, Legende populare româneşti, studiu introductiv de... Bucureşti, 1983, p. XXX-XXXI.20 Sabina Ispas, op. cit., p. 13.21 Octav Păun, Silviu Angelescu, op. cit., p. XXXI.22 Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p.213.

39

În aceeaşi lucrare, Arnold van Gennep înţelege prin legendă "o

povestire localizată, individualizată şi obiect al credinţei, iar prin mit o

legendă în legătură cu lumea supranaturală şi care se traduce, în acte, prin

rituri"23. Tot el susţine că în legendă "locul este indicat cu precizie,

personajele sunt indivizi determinaţi, faptele lor au un fundament care

pare a fi istoric şi posedă însuşiri eroice. Mitul însă, ar fi, în fond, o

legendă localizată pe regiuni şi timpuri situate în afara atingerii umane,

personajele fiind divine"24.

André Jolles în Einfache Formen (1930) defineşte legenda ca o

formă simplă, spontană, avându-şi originea în limba vorbită. "Legenda

apare într-un sector determinat al culturii occidentale şi ni se prezintă ca o

entitate bine determinată - am în vedere legenda creştină sub forma pe

care a luat-o în biserica catolică, în primele secole până în zilele noastre.

O vom cerceta ca tip definitiv al unei realizări particulare. în această

perioadă legenda este într-un mediu în care ea este aproape singura

lectură, în care validitatea sa este un element esenţial ... singurul care

permite orientarea"25.

Părerea lui Max Lüthi exprimată în lucrarea Märchen, din 1964

este că "în apropierea legendei de tip Sage se află legenda religioasă; în

limba franceză chiar termenii prin care sunt desemnate sunt aceeaşi; omul

de ştiinţă trebuie să facă distincţia între cele două specii prelungind

denumirile printr-un determinant: legendă populară (sau folclorică) şi

legendă hagiografică. ... Legenda religioasă, ca şi legenda laică (Sage),

povesteşte întâmplări supranaturale, care, însă, în legenda laică (Sage)

rămân oarecum nedeterminate, în timp ce în legenda religioasă se

tălmăcesc prin raportare la un sistem fix, religios, în funcţie de care totul

este selecţionat şi ordonat. ... Legenda religioasă se află mai aproape de

legenda laică decât de basm, chiar şi atunci când nu mai este nimic de

crezut; o carte de legende biblice, citită de un necredincios, rămâne o

23 A.Van Gennep, op. cit., p.43.24 Ibidem, p. 45.25 Octav Păun, Silviu Angelescu, op. cit., p. 272-273.

40

legendă laică; aceeaşi poate fi şi situaţia legendelor hagiografice. Dar dacă

credinţa sau necredinţa în adevărul relatat poate determina apariţia şi viaţa

unei specii, caracteristicele esenţiale trebuie extrase din povestirea

însăşi"26.

Care sunt principalele opinii critice despre legendă ale lui Jacob şi

Wilhelm Grimm, Grimm, Th. Benfey, Arnold van Gennep, André Jolles,

Max Lüthi ?

Atestările documentare din ţara noastră referitoare la legendă apar,

în special, în secolul al XVI-lea când se vorbeşte de literatura apocrifă.

Scrierile apocrife se împart în două categorii: apocrifele care sunt

în legătură cu Vechiul Testament şi cele care se referă la evenimentele şi

personajele din Noul Testament. Aceste scrieri au o circulaţie intensă

printre cărturarii Evului de mijloc şi diecii cancelarilor domneşti, preoţi şi

călugări, printre boieri şi chiar printre reprezentaţii familiilor domnitoare.

Păturile mijlocii, ţărăneşti şi meşteşugăreşti, erau familiarizate cu aceste

scrieri. Au fost copiate de către aceştia şi păstrate în biserici şi mănăstiri,

în rând cu cărţile sfinte.

Răspândirea legendelor apocrife, la noi, şi pătrunderea în masele

populare s-a realizat pe două căi: cea a scrisului, prin circulaţia

traducerilor din slavonă, greacă şi, ulterior, din alte limbi europene prin

tipărituri şi manuscrise şi cea orală.

Clericii încep să traducă din mulţimea textelor slavone aflate în

vechile mănăstiri legende religioase cu caracter popular, pe care istoricii

literaturilor creştine le numesc legende apocrife27. Pentru început au ales,

din bogata literatură apocrifă slavonă, legendele apocaliptice, în care ni se

prezintă, în cuvinte pline de semnificaţii speciale şi încărcătură simbolică,

tainele lumii de dincolo de moarte.

26 Ibidem, p. 275-276.27 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 67.

41

Scrierile apocrife răspândite la români nu cuprind toată literatura

apocrifă ce se găseşte la popoarele creştine; nu toate legendele apocrife,

care au circulat la aceste popoare, au pătruns la noi28.

Ulterior, acestea au fost răspândite prin copii ale manuscriselor şi

au fost adunate în codice. Cel mai vechi cunoscut şi studiat codice este

Codexul Sturdzanus (Codicele Sturdzan) un "mozaic" adevărat de scrieri

variate. în compoziţia lui nu intră numai texte strict canonice, ci şi istorii

apocrife, neintroduse în tipicul de biserică şi menite să servească ca

material de lectură29 şi edificare pentru grupuri largi de ascultători. Acest

codice a fost copiat de Grigore, preot român din satul Măhăci de pe

Mureş, de lângă Turda, între anii 1580-1619.

Codexul Sturdzanus este alcătuit din două părţi pe care Bogdan

Petriceicu Hasdeu (cel care a pus bazele studiului literaturii de această

factură) le numeşte texte măhăcene (Legenda Duminicii, Legenda Sf.

Vineri, Legenda lui Avraam) şi texte bogumilice (Călătoria Maicii

Domnului în iad, Legenda Sf. Sisinie).

N. Cartojan30 împarte legendele, după cuprinsul lor, în două grupe:

literatură apocrifă apocaliptică, cea în care se dezvăluie, în numele

apostolilor sau al Sfintei Fecioare, tainele lumii de dincolo de moarte şi

legende hagiografice în care, într-o viziune dominată de miraculos, ni se

povestesc vieţile supraomeneşti ale marilor iluminaţi care şi-au sacrificat

viaţa pentru triumful creştinismului.

Din ciclul legendelor apocaliptice putem aminti: Apocalipsul

apostolului Pavel, Călătoria Maicii Domnului la iad, Căvânt despre viaţa

şi moartea lui Avraam, la care se mai adaugă şi Legenda Duminicii.

Câteva legende hagiografice (despre vieţile sfinţilor) pe care le

aminteşte Cartojan au larg ecou în literatura populară: Legenda Sfintei

Vineri şi Legenda Sfântului Sisinie.

28 Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Chişinău, 1992, p. 208.29 Ibidem, p. 166.30 N. Cartojan, op. cit., p. 115.

42

În legătură cu influenţa grecească asupra culturii şi, implicit,

asupra literaturii româneşti, acelaşi autor aminteşte de anul 1716 care

deschide o nouă fază în viaţa politică a românilor, epoca fanarioţilor.

Această epocă reprezintă punctul culminant al influenţei greceşti în

cultura românească, după ce strălucitoarea civilizaţie bizantină a intrat în

legătură cu zona românească cu mult înainte de anul 1716.

N. Cartojan aduce în discuţie câteva legende care au pătruns în

cultura românească pe filieră grecească, cum ar fi: legendele apocrife

privitoare la Vechiul Testament şi Noul Testament, precum şi legendele

hagiografice: Sf. Gheorghe şi balaurul, Viaţa Sfântului Vasile cel Nou,

Cei şapte coconi din Efes; legende liturgice: Descoperirea Sfintei

Liturghii, Descoperirea celor 12 Vineri; legende istorice bizantine. Ciclul

acestor legende au pătruns în literatura română prin cronografele lui

Cigala şi Dorothei de Monenbasia şi au fost traduse pe la jumătatea

veacului al XVII-lea.

Al. Piru31 aminteşte de legenda Rugăciunea Sfântului Sisin contra

dracului afurisit din Codex Sturdzanus a cărei copiere era atestată

începând din 1580 de popa Grigore din Măhaci, pe Mureş, care dispune

de variante înregistrate până în vremurile moderne. Legenda îşi are

originea în ritualurile de exorcizare asirobabiloniene şi a pătruns la noi,

probabil, prin filieră slavonă (un text pe foi de plumb din secolul al XIII-

lea sau al XIV-lea a fost găsit la Budăneşti, în Oltenia).

Se observă o oarecare varietate a textelor şi a titlurilor scrierilor

respective, dar în mare parte ele se grupează în jurul unei tematici unitare.

Ştefan Ciobanu32 ne aminteşte de cuprinsul Codicelui Sturdzan,

unde susţine că ar exista unsprezece texte mai importante, printre care:

Cuvânt despre ieşirea sufletului din trup, Cuvânt despre viaţa şi moartea

lui Avraam, Legenda Sfintei Vineri etc.

31 Alexandru Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, 1977, p. 62.32 Ştefan Ciobanu. op. cit., p.167.

43

Prezenţa unui număr însemnat de legende apocrife manuscrise

dovedeşte că, printre cărturarii secolului al XV-lea, era dezvoltat gustul

pentru lectură.

Exemplificaţi câteva legendele apocrife şi hagiografice care au pătruns în

ţara noastră

Primul cronicar care îşi redactează opera în limba română este

Grigore Ureche. Îl amintim deoarece în Letopiseţul Tării Moldovei

relatează legenda despre lupta de la Codrii Cosminului, când Sfântul

Dumitru l-ar fi ajutat pe Ştefan cel Mare să iasă biruitor: "zic unii să se fi

arătat lui Ştefan-vodă la acest războiu sfîntul mucenicul Dumitrie, călare

şi într-armatu ca un viteaz, fiindu-i întru ajutoriu şi dînd vîlhă oştii lui, ci

este de a şi crederea, de vreme ce au zidit biserică"33.

Prima culegere de legende poate fi socotită O samă de cuvinte, o

"antologie" alcătuită de Ion Neculce din 42 de variante de legende (în

manuscris numărul este mai mare, 46 şi chiar 49, în varianta scrisă de

Ioasaf Luca, nepot de soră al cronicarului), probabil în circulaţie orală la

data consemnării lor. Legendele deschid cronica lui Neculce, Letopiseţul

Tării Moldovei de la Dabija Vodă până la Ioan Vodă Mavrocordat.

Cronicarul moldovean şi-a dat seama că aceste naraţiuni, transmise prin

circulaţie orală, nu au valoare documentară a mărturiei scrise şi de aceea

spune: "Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede,

iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face"34.

Ceea ce dă farmec legendelor lui Neculce este conţinutul lor

educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic, naraţiunea este simplă,

populară.

Pentru ţara noastră, secolul al XIX-lea este un secol al marilor

schimbări de mentalităţi şi ideologii. În această perioadă s-a trezit

33 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1958, p. 115. 34 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, Bucureşti, 1955, p. 105.

44

interesul pentru creaţia populară; Tony Brill35 consideră că prima legendă

cu un caracter local (fără a lua în consideraţie legendele pe care le-am

amintit, din vechile cronici, care erau puţin accesibile marelui public),

care a apărut în limba română, a fost publicată în "Calendarul" din Iaşi, în

1851, intitulată Piatra Teiului. I-au urmat alte două texte Piscul Fetei şi

Peşterea de la Almăş, de aceeaşi factură, publicate în anul 1858, într-un

calendar din Sibiu.

În această perioadă se fac confuzii între diferitele categorii narative

şi felul în care este numită legenda arată modul şovăielnic în care

gândeau folcloriştii atunci. Confuzia o întâlnim în colecţia de basme din

1872-1876 şi 1882 a lui Petre Ispirescu, intitulată Legende sau basmele

românilor.

Termenul legendă reuşeşte să se impună treptat, în accepţiunea sa

actuală, după ce denumirea tradiţiune, folosită de B. P. Hasdeu pentru

întreaga specie, în 1867, a rămas în circulaţie facultativ, cu referire numai

la legendele istorice cu caracter local. Tot B. P. Hasdeu a încercat să

încetăţenească termenul deceu prin care voia să desemneze legenda (în

special legenda etiologică), dar cuvântul nu s-a impus.

Savantul filolog a pus în lumină şi caracterul spontan pe care îl are

actul creator în folclor. Astfel, el susţine că "literatura poporană cea

nescrisă se află într-un mod spontaneu. Ea este efectul impresionării,

niciodată a premeditării. Un sentiment involuntar - şi iată o doină; o

întâmplare, o catastrofă - şi iată o baladă; un fenomen, o credinţă, un joc

de cuvinte - şi iată o legendă, un basm, o păţeală - şi iată un proverb; o

asociaţie de idei, o analogie neaşteptată - şi iată o ghicitoare"36.

Colecţiile româneşti de până acuma însumează un număr de

aproximativ 5000 de tipuri de legendă, dar acestea nu epuizează,

bineînţeles, nici pe departe repertoriul existent, considerabil mai mare,

dacă se ţine seama de faptul că aproape fiecare loc deosebit (munte,

35 Tony Brill, op. cit., p. 1.36 Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, 1974, p. 174.

45

vâlcea, dumbravă etc.) are o legendă explicativă, care nu a izbutit să

depăşească aria locală37.

Care este considerată prima legendă cu caracter local?

Cine defineşte legenda?

Cel mai perseverent cercetător al legendelor a fost S. Fl. Marian,

care, având o activitate diversificată şi susţinută, a publicat volume de

legende istorice, o serie de legende geografice şi toponimice, cu caracter

local, legende religioase, legende despre vieţuitoare.

Pentru început, S. Fl. Marian a publicat cartea Ornitologia

poporană română (1883), în care a grupat legendele despre păsări

cunoscute la acea dată, la noi. Adună şi legende despre sărbătorile din

prima jumătate a anului care apar în volumul Sărbătorile la români, 1898-

1901. Ulterior, folcloristul culege legende despre insecte şi le publică în

două lucrări valoroase: Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile

românilor (1903) şi Legendele Maicii Domnului (1904).

Ion Pop Reteganul este considerat unul dintre cei mai populari

folclorişti transilvăneni de la sfârşitul secolului al XIX-lea. El a publicat

trei volume de poveşti: Poveşti ardeleneşti (1888), Poveşti din popor

(1895) şi De la moară (1903). Cel de-al doilea cuprinde snoave şi

legende. în volumul postum, Legende, povestiri şi obiceiuri româneşti

(1943) sunt întâlnite puţine naraţiuni inedite.

Cel care a continuat strădania lui S. Fl. Marian a fost Tudor

Pamfile care, prin preocupările tot atât de prolifice dar, poate, mai puţin

minuţioase, cuprindea în lucrările sale o parte importantă din tematica

legendelor noastre. în volumele lui este adunat un bogat material de

legende etiologice: despre crearea pământului, despre cer şi aştri, despre

anumite fenomene meteorologice. Folcloristul încearcă să alcătuiască o

37 Idem, Folclorul românesc, vol. I, p. 45.

46

mitologie, în care găsim un număr important de legende cosmogonice şi

mitologice.

În continuare amintim câteva volume importante ale lui Tudor

Pamfile: Poveste lumii de demult (1913), Diavolul învrăjbitor al lumii în

anul 1914 (această lucrare este consacrată personajului diabolic care, în

relaţie cu oamenii şi alte personaje completează, prin acţiuni personale cu

efecte negative, gama variată a aspectelor materiale şi fantastice ale lumii

înconjurătoare existentă încă din clipa creaţiei), Cerul şi podoabele lui

(1915), Văzduhul (1916), Mitologie românească I – Duşmani şi prieteni ai

omului (1916), II- Comorile (1916), III- Pământul (1924).

Tudor Pamfile încearcă ducă mai departe opera neterminată a lui

S. Fl. Marian, întregind ciclul calendaristic cu Sărbătorile de vară la

români (1910), Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului (1914) şi

Crăciunul (1914) volum unde găsim reproduse numeroase legende. Datele

pe care le deţine Pamfile, în comparaţie cu cele ale lui S. Fl. Marian, sunt

mult mai sărace, fiindcă el nu a putut forma acea reţea de corespondenţi

care i-au dat lui Marian informaţii preţioase. Pamfile s-a bizuit pe

materialele publicate în reviste şi cărţi, câte i-au fost accesibile la Bârlad

(unde locuia), şi pe informaţiile sporadice trimise de unii folclorişti38.

Unul dintre cei mai activi colaboratori ai revistei „Şezătoarea” este

Simion Teodorescu-Kirileanu (prieten apropiat a lui Artur Gorovei) care

publică volumul de legende istorice Ştefan cel Mare şi sfânt. Cântece şi

istorisiri populare (1903). Volumul este o culegere-corpus a tuturor

legendelor şi cântecelor despre figura marelui voievod. în această lucrare

sunt grupate atât naraţiunile inedite, culese de autor şi de corespondenţi,

cât şi cele publicate anterior. în 1924, a apărut ediţia a II-a, revizuită şi

îmbogăţită.

Cel mai activ culegător de folclor oltenesc al începutului secolului

al XX-lea este N. I. Dumitraşcu. Activitatea sa este deosebită, el a cules

material din toate speciile literare din Oltenia. Naraţiunile populare 38Tudor Pamfile, op.cit., vezi şi Ovidiu Bârlea, Istoria folcloristicii româneşti, p. 406.

47

alcătuiesc marea parte a colecţiei sale. A publicat, printre altele, şi legende

în volumele Snoave şi legende populare (1908), Vorbe de demult.

Povestiri şi legende (1929).

Ştefan Stan Tuţescu, nume de referinţă, a colaborat la revistele de

folclor reprezentative „Şezătoarea” şi „Ion Creangă”, precum şi la

„Convorbiri literare”. În 1911 a publicat volumul Din văi şi vâlcele,

glume, legende, snoave şi poveşti unde întâlnim legende inedite, adunate

în anchete de teren.

Cel mai de seamă culegător muntean din acea perioadă, pe drept

cuvânt, este Constantin Rădulescu-Codin care ca muscelean de origine,

a dat întâietate legendelor care aminteau despre locuri şi oameni din acea

zonă. Publică în 1910 volumul Legende, tradiţii şi amintiri istorice

adunate din Oltenia şi Muscel care va reprezenta, ulterior, volumul X din

seria "Din viaţa poporului român", editată de Academia Română începând

din anul 1913. Acest volum este urmat de o altă lucrare, la fel de

interesantă, Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri istorice. Cele

două volume au o tematică asemănătoare, al doilea fiind o completare, cu

noi tipuri şi variante, a celui dintâi. Cele aproape 150 legende sunt

povestite, în mare parte, de musceleni. Interesantă este împletirea locală

dintre amintire despre uriaşi, acele personaje cunoscute în tradiţie sub

numele de jidovi, căpcăuni etc. şi formele topice, care se explică prin

acţiunile acestora şi felul în care au modificat ori s-au implicat în

geografia limbii şi în construirea unor edificii39.

Cea mai proeminentă figură din folcloristica românească după B.

P. Hasdeu este, fără îndoială, Ovid Densusianu. Lingvist, folclorist,

istoric literar are publicaţii de prestigiu în toate domeniile amintite.

Volumul Tradiţii şi legende populare (1910) este o antologie alcătuită din

segmente extrase din alte publicaţii. Aici întâlnim numeroase legende care

oferă material de analiză pentru etnologii zilelor noastre.

39 Constantin Rădulescu-Codin, op. cit. vezi şi Ovidiu Bârlea, op.cit, p. 384.

48

Mai târziu, folcloristul sas Adolf Schullerus40 a întocmit un

catalog selectiv al legendelor româneşti ca anexă la catalogul basmelor

româneşti. Prima anexă indică tipologia bibliografică a legendelor cu

conţinut moral (familia, vicii şi virtuţi), iar cea de-a doua, mult mai

extinsă, indică tipurile legendelor despre origini (creaţia lumii, plante,

animale, om, strămoşii omului etc.)41.

În 1928 apare primul volum din lucrarea Ţara Moţilor. Legende şi

credinţe publicată de Maria Botiş-Ciobanu. Este considerată ca fiind

prima lucrare ce valorifică mai amplu proza populară din Ţara Moţilor.

Cele 10 legende, întâlnite în volum, sunt prelucrări, în care autoarea a

intenţionat să păstreze "culoarea etnică a locului unde s-au zămislit

dialectul şi felul da a grăi al celor ce au povestit"42.

Enumeraţi care sunt principalele volume de legende ale lui S. Fl. Marian,

Tudor Pamfile, Ion Pop Reteganul, Ovid Densusianu, Adolf Schullerus,

Maria Botiş-Ciobanu?

Cele mai multe legende mitologice au fost consemnate la sfârşitul

secolului al XIX-lea în răspunsurile la chestionarul lingvistico-mitologic a

lui B. P. Hasdeu (1884), şi în cele ale chestionarului despre tradiţiile

istorice al lui N. Densuşianu (1893, 1895). Sistematizarea lor s-a realizat

prin strădania a trei mari folclorişti în: Tipologia folclorului din

răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu (1970) scrisă de Ion

Muşlea şi Ovidiu Bîrlea şi Datini şi eseuri populare de la sfârşitul

secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae

Densuşianu a lui Adrian Fochi, lucrare publicată în anul 1976. Aceste

40 Adolf Schullerus,Verzeichnis der rumänischen Märchen und Märchenvarianten , Helsinki, 1928. 41 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, p. 4642 Iordan Datcu, Dicţionarul etnologilor români, vol. 1, Bucureşti, 1998, p. 99.

49

scrieri pot fi apreciate drept unele dintre cele mai interesante referinţe,

adunând laolaltă numeroase legende istorice, etiologice şi religioase.

Îndrumat de către savantul geograf Constantin Brătescu să culeagă

folclor, Titus Cergău tipăreşte trei volume: Legende dobrogene, în 1946,

Cişmeaua beiului în 1971 (legende turceşti din Dobrogea), Insula lui

Ovidiu, în 1979. în aceste volume întâlnim legende populare care coexistă

cu alte texte, reproduse din surse livreşti.

Grigore Botezatu desfăşoară o activitate bogată şi diversă. Fiind

un bun cunoscător al prozei populare moldoveneşti, publică studii despre

legendă în volumele: Legende istorice moldoveneşti (1969), Legende,

tradiţii şi povestiri orale despre răzbunătorii poporului (1970), Legendele

Dochiei (1971), Legendele eponimice (Descălecatul Moldovei), în 1974,

Legende, tradiţii şi povestiri orale moldoveneşti (1980). Ultimul volum

urmă conţine legende despre origini, legende şi povestiri mitologice,

legende hidronimice, toponimice, onomastice. O amplă introducere este

consacrată terminologiei legendelor, individualităţii acestei categorii

folclorice, clasificărilor produse de-a lungul vremii, precum şi istoricului

culegerii sale43.

Tony Brill este un nume cunoscut printre specialiştii care

cercetează proza populară românească, preocuparea sa principală fiind

legată de alcătuirea tipologiei legendei populare româneşti. în 1970 a

publicat volumul Legende populare româneşti. Legende istorice, iar în

1974, Legende geografice româneşti. Ultima lucrare, care a văzut lumina

tiparului, este o antologie ce cuprinde un număr restrâns de legende

excerptate din volume, broşuri şi periodice, publicate până în anul 1940,

precum şi din manuscrise aflate în colecţiile Bibliotecii Academiei şi în

Arhiva Institutului de folclor. Legendele, datorită diversităţii lor, au fost

sistematizate în patru grupuri mari, pe criterii tematice largi,

cuprinzătoare şi anume:

A - Legende despre apele României;43 Grigore Botezatu, Legende, tradiţii şi povestiri orale moldoveneşti, Chişinău, 1980.

50

B - Primele aşezări omeneşti oglindite în legende;

C - Povestirile privind configuraţia solului ţării noastre (şi

toponimia acestora);

D - Alte aspecte ale naturii ţării noastre şi ctitorii, reflectate în

diferite legende. Deşi ctitoriile nu fac parte din legendele geografice şi

toponimice, autoarea susţine că "par a se identifica cu natura".

O amplă lucrare (în manuscris) îi încununează activitatea de

cercetare a prozei populare româneşti: Catalogul tipologic al legendelor

populare româneşti. Index tipologic şi bibliografic bilingv (român-

francez). Clasificarea acestei prolifice secţiuni este concepută după un

sistem original, adaptat tipologiei româneşti. Lucrarea se află în Arhiva

Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”.

Tony Brill44 publică un articol interesant în care face o clasificare

a legendelor populare româneşti. Pentru început, ea apreciază că cel

dintâi care a acordat legendelor româneşti o atenţie deosebită şi le-a privit

ca pe o categorie folclorică cu identitate proprie este Adolf Schullerus

(amintit anterior) în lucrarea sa de referinţă Verzeichnis der rumänischen

Märche und Märchenvarianten. Lucrarea lui Schullerus care este o

tipologie a basmului propriu-zis, şi are, în ultima parte, o încercare de

organizare a unei părţi limitate a legendelor populare româneşti. Meritul

deosebit al acestei secţiuni este de a fi atras atenţia asupra acestui subiect.

Tot în acelaşi articol, Tony Brill susţine că problema clasificării

legendelor a luat amploare în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când,

în cadrul sesiunilor ştiinţifice ale „Comisiei pentru studiul legendelor” a

Societăţii internaţionale pentru cercetarea naraţiunilor populare ţinute la

Antwerpen în 1961 şi Budapesta în 1963, la care au participat specialişti

din întreaga lume. S-au discutat principalele probleme ale acestei categorii

folclorice. Referatele şi discuţiile purtate s-au referit la stabilirea

materialului ce urmează să formeze catalogul tipologic al categoriei, în

conformitate cu structura pieselor şi, mai ales, dacă trebuie să se 44 Tony Brill, Principiile clasificării legendelor populare româneşti, în „Revista de etnografie şi folclor”, tomul 11, nr. 3, Bucureşti, 1966, p. 260.

51

alcătuiască un catalog internaţional sau numai cataloage naţionale, într-o

primă etapă. O comisie specială a stabilit un punctaj-îndreptar pentru

elaborarea unui astfel de catalog, punctaj care corespundea rezultatelor

deja obţinute în cadrul Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti.

O clasificare a materialului naţional este greu de realizat şi solicită

acţiuni de cercetare anevoioase deoarece, atât caracterul variat al tematicii,

cât şi complexitatea morfologiei legendelor, diferenţele de stil, sursele

iniţiale sunt multiple şi greu de structurat.

Catalogul românesc care a fost alcătuit de Tony Brill şi care, în

prezent, este actualizat şi completat de Mihai Canciovici şi se află în

Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”, el este rezultatul

unei munci de analiză şi sistematizare a unui vast material; sursele din

care au fost extrase textele, până în 1970, sunt următoarele: 204 colecţii

ale folcloriştilor specialişti şi amatori, 5 colecţii anonime,8 colecţii traduse

în limbi străine, 268 de periodice (folclor, filologie, literatură, arheologie

etc.), 2 periodice în limba germană, 7 manuscrise ale Academiei Române,

8 manuscrise ale Institutului de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, 1

manuscris al Bibliotecii centrale de stat din Sibiu, culegerile de pe teren

efectuate până în 1957 de către cercetătorii Institutului de Etnografie şi

Folclor din Bucureşti şi ai Secţiei din Cluj, până în anul 1962.

Pentru clasificarea întregului material de legendă, Tony Brill a

stabilit patru mari sectoare, definite după sfera preocupărilor lor, pe care le

amintim:

I Legende etiologice - legendele care se ocupă de crearea şi

organizarea lumii;

II Legendele mitologice - legende care privesc apariţii, existenţe şi

lucruri supranaturale, expresie a unor credinţe îndepărtate cu caracter

precreştin;

III Legendele religioase, cele care se referă la personaje, sărbători

şi obiceiuri legate de religia creştină, cum şi alte prilejuri de sărbători şi

practici.

52

IV Legendele istorice - referitoare la personaje istorice, eroi

naţionali şi locali, evenimente naţionale şi locale.

Fiecare secţiune a fost organizată, în interior, pe domenii

delimitate de specificul tematic.

După stabilirea temelor principale ale fiecărui domeniu, capitolele

au cuprins obiectivele componente ale fiecărei teme principale.

Capitolele, la rândul lor, se împart în subcapitole tematice, care se

ocupă de unul din obiectivele capitolului respectiv.

Fiecare subcapitol a avut în vedere personajele, clasate în ordine

alfabetică.

În cadrul ciclului consacrat fiecărui personaj, materialul a fost

grupat pe problematica specifică. Grupurile de legende astfel stabilite în

cadrul ciclului narativ concentrat în jurul unui personaj au fost clasificate

pe tipuri de subiecte.

Numerotarea tipurilor de legende este continuă, cu spaţii mai mari

între secţiuni şi din ce în ce mai mici pe măsura desfăşurării schemei,

calculate astfel încât să se poată introduce, ulterior, eventuale noi legende,

descoperite între timp. Numerotarea s-a făcut pornindu-se de la 10001,

pentru a se evita confuzia cu numerotarea altor sisteme de clasificare.

Pe baza tipologiei amintite, autoarea întocmeşte antologia Legende

populare româneşti vol. I (1981), care oferă o imagine concludentă asupra

legendelor etiologice. Apărut în condiţiile impuse de cenzură, volumul n-a

putut fi tipărit aşa cum a fost conceput de cercetătoare, lucrarea a fost

publicată cu sprijinul lui Ioan Şerb, în trei volume: Legendele românilor,

I Legendele cosmosului, II Legendele florei, III Legendele faunei (1994).

Nota asupra ediţiei ne informează că nu este o simplă reeditare, ci o

restituire a formei iniţiale a cărţii, editându-se şi cele 300 de texte

eliminate de cenzură în 198145.

45 Tony Brill, Legendele românilor I Legendele cosmosului, II Legendele florei, III Legendele faunei. Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Ioan Şerb, Bucureşti, 1994.

53

Tipologia legendelor întocmită de Tony Brill este mult mai amplă,

după cum am amintit, cuprinzând secţiuni mitologice, religioase, istorice,

toponimice, onomastice etc., acestea se află doar în manuscrisul amintit.

În anul 2005 şi 2006 apar cele două volume Tipologia legendei

populare româneşti, vol. I, Legenda etiologică şi vol. II - Legenda

mitologica, legenda religioasa, legenda istorică.

Care este tipologia legendelor întocmită de Tony Brill?

Nicolae Ciurea-Genunei publică în 1971 lucrarea Lovişte, mirific

plai. Legende populare care cuprinde de 27 texte, cele culese nemijlocit

de către autor fiind "sigurele care au aerul unor documente folclorice

autentice" după cum susţine Ovidiu Papadima (în prefaţă).

Simion Hîrnea se ocupă de legendele vrâncene şi publică trei

colecţii: Locuri şi legende vrâncene (volumul I, 1972, volumul II, f. a.),

Locuri şi legende vrâncene (1979). Legendele publicate nu sunt numai

culese direct de la informatori, ci şi extrase din surse culte, conservând

doar parţial particularităţile graiului local.

Romulus Felea este un remarcabil cercetător al legendelor

istorice din Munţii Apuseni. Putem aminti câteva volume: Legende şi

povestiri din Munţii Apuseni (în colaborare Norbert Fisch, Victoria Sivan

şi Ioan Roşa) volumul I, 1979; volumul II, 1979 (în colaborare cu Cornel

Nistrea şi Ion Mărgineanu). Cea mai importantă operă a sa este culegerea

postumă Avram Iancu în tradiţia orală. La 120 de ani de la moartea

eroului (1992). Volumul a fost publicat de Ioan Felea şi Virgiliu Florea.

Paul Leu este cunoscut ca exeget al operei lui S. Fl. Marian, din

care editează volumele: Legende istorice din Bucovina (1981) şi Basmele

populare româneşti, ce cuprind patru mari volume (1986, 1997, 1998).

Volumul al III-lea conţine legende cosmogonice, zoologice şi botanice.

Maria Ioniţă contribuie la spulberarea prejudecăţii că Munţii

Apuseni sunt "săraci" în creaţii populare. O colecţie interesantă este

54

volumul Legende din Apuseni (1982), cu un cuvânt introductiv scris de

Ion Şeuleanu. Întâlnim în volum atât legende onomastice, cât şi legende

toponimice.

Contribuţia lui Silviu Angelescu este în principal teoretică. în

cartea Legende populare româneşti întâlnim un amplu studiu introductiv

scris de Octav Păun şi Silviu Angelescu. în posfaţa, intitulată Poetica

legendei, Silviu Angelescu propune o concisă, sistematică definire a

acesteia, particularităţile ei fiind: dimensiuni mai reduse decât basmul,

prezentarea întâmplărilor ca incerte, neconfundarea povestitorului cu

eroul legendei şi menţinerea lui doar pe poziţia de colportor, plasarea

evenimentelor într-un trecut nedefinit, însă într-un spaţiu real, prezenţa

fabulosului fiind controlată de factorul uman, naraţiunea dezvoltă

elemente de stil formular, dar formulele legendei alcătuiesc un lexic poetic

sărac. în limbajul legendei stilul solemn este mai puţin marcat. în

concluzie, Silviu Angelescu susţine că atât basmul, povestirea, cât şi

legenda reprezintă trei tipuri distincte de "povestire", fiecare deţinând o

formulă poetică proprie. Ca forme ale epicii orale, acestea se ordonează

într-o serie regresivă. Cu cât convenţia estetică este mai ferm structurată,

cu atât efectul estetic este mai spectaculos. Din acest punct de vedere,

legenda se situează pe o poziţie intermediară, între basm (cel mai solemn

tip de naraţiune), şi povestire (formă periferică de construcţie epică)46.

În volumul Legenda (1995) revine, mai amplu, asupra acestei

categorii a prozei populare. El propune o "situare mai exactă a legendei în

sistemul literaturii orale". Nu rămâne doar la studierea legendei populare,

ci analizează legenda cultă întâlnită la Varlaam, Dosoftei, Neculce,

Cantemir, Negruzzi şi antilegenda (subcategorie pe care o exemplifică cu

textul ale lui Negruzzi, Pentru ce ţiganii nu sunt români).

În anul 1999 apare reeditat volumul Mitul şi literatura, în care

autorul este preocupat de "transferul de substanţă" dinspre creaţia

populară spre creaţia cultă, de "transferul de forme" dinspre basm, 46Legende populare româneşti, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983, p.254.

55

legendă, snoavă, baladă şi ghicitoare spre dubletele lor din literatura de

autor, de "transferul de procedee" care este ilustrat prin complexitatea

relaţiei dintre cultura majoră şi cultura minoră, relaţie realizată cu ajutorul

oralităţii.

Nicoleta Coatu, pe baza cercetărilor concrete, pe teren, studiază,

din perspectivă sincronică şi diacronică, dinamica speciilor epice (basme,

legende), mutaţiile lor contemporane, cât şi raporturile dintre tradiţie şi

inovaţie. Un volum ce adună nume topice în legende este Legende

populare geografice, publicat în 1986.

În 1990 apare lucrarea Legende populare româneşti, ediţie îngrijită

de Nicoleta Coatu, cu un studiu introductiv, note, glosar şi bibliografie.

Autoarea susţine că "legenda tinde să comenteze şi să explice, din

perspectiva unei mentalităţi populare (cu deosebire cea de nivel arhaic),

fenomene naturale şi sociale, originea şi însuşirile particulare ale unor

fiinţe şi lucruri".

Profesorul Nicolae Constantinescu publică Legenda

contemporană sau urbană47 studiu de viziune modernă, actual, în care

susţine că "atât cât priveşte «apartenenţa categorială» a naraţiunii în

discuţie, aceasta nu poate fi încadrată decât în specia «banc» sau

«anecdotă citadină», majoritatea aşa-ziselor, «legende contemporane»

regăsindu-se în folclorul românesc cu această funcţie".

Pamfil Bilţiu publică o antologie interesantă intitulată Făt Frumos

cel înţelept. O sută de basme, legende, snoave şi poveşti din Maramureş

(1994). Autorul adună basme, legende (etiologice, mitologice, istorice),

snoave şi povestiri. Clasificarea textelor pentru legendă o urmează pe cea

a indicilor lui Tony Brill.

Printre puţinele colecţii de folclor bucovinean care au apărut la

Cernăuţi şi în nordul Bucovinei, după 1950, un loc aparte îl ocupă

volumele publicate de Dumitru Covaciuc. în Legende populare din

Bucovina (1995) sunt adunate numeroase legende din această zonă.47 Nicolae Constantinescu, Legenda contemporană sau urbană în „ Revista de etnografie şi folclor”, tomul 40, nr. 5-6, 1995, p. 592-594.

56

Lucrarea publicată de Nicolae Cojocaru, Ştefan cel Mare şi Sfînt.

Legende (1992) are un număr mare de naraţiuni încadrate unor tradiţii

toponimice, care amintesc de viteji şi curteni de-ai voievodului sau

povestesc întâlnirile acestora cu oamenii ţării. Numele vitejilor au fost

date satelor primite danie, ca răsplată pentru faptele de arme în

numeroasele războaie ale lui Ştefan cel Mare: Avrămeşti, Stoieneşti,

Păuleşti, Nistoreşti etc. Unele legende prezintă importanţă şi pentru

arheologie, pe firul lor putându-se identifica anumite locuri de luptă,

vestigii ale curţilor de odinioară, locuri iniţiale ale satelor etc.

Volumul Din legendele şi tradiţiile Dunării este publicat de

Cornelia Călin-Bodea (1995). în studiul introductiv autoarea vorbeşte

despre categoria literară a memoratului care, în cadrul naraţiunilor

populare, are un loc bine definit.

Profesorul Mihail M. Robea editează volumul Basme şi legende

populare româneşti (1995) care prin conţinutul său excelează în variante

de naraţiuni în marea lor majoritate inedite. Cartea este structurată în

cinci mari capitole. în capitolul al III-lea intitulat Legende, tradiţii

populare şi amintiri istorice, al cărui titlu evocă colecţia aproape

omonimă, din 1910, a eminentului folclorist muscelean Constantin

Rădulescu-Codin, se întâlnesc numeroase variante de legende etiologice,

nu numai istorice (Jidovii, Tătarii), ci şi toponimice (Lacul Pogoi, Dealul

Viilor. Poiana Ghinii).

Sabina Ispas, ocupă o poziţie distinctă între folcloriştii români

din generaţia matură. Publică, în legătură cu legenda, printre altele,

Legenda populară românească tradiţională între "canonic" şi "apocrif"48.

Un studiu amănunţit în care, la început, face o incursiune în lumea

legendei, scrie despre apariţia legendei, provenienţa denumirii, ulterior

făcând un comentariu referitor la locul pe care îl are legenda populară

românească, după cum aminteşte şi titlul, între "canonic" şi "apocrif".

Bibliografia folosită este vastă şi variată. 48 Sabina Ispas, Legenda populară românească tradiţională "canonic" şi "apocrif" în revista „Memoriile comisiei de folclor”, tomul VIII, 1994-1996, 1997.

57

Gheorghe Vlăduţescu publică volumul Filosofia legendelor

cosmogonice româneşti (1998), o lucrare în care autorul susţine că atât

legendele etiologice şi mitologice, cât şi cele istorice consemnează o

experienţă care se transformă într-o explicaţie.

Anul 2001 este un an prolific pentru antropologul care se situează

pe o poziţie de lider pentru generaţia din care provine, Nicolae Panea. în

cartea Zeii de asfalt, antropologie a urbanului, un capitol interesant pentru

tema noastră este Urbanul ca spaţiu identitar (semantica legitimării) în al

cărui subcapitol Noile legende ale oraşului susţine că acestea sunt un

fenomen urban, "o modalitate naturală prin spontaneitatea ei, şi mai ales,

prin anonimatul şi colectivul, care amintesc de legile produsului

folcloric"49.

La începutul secolului al XX-lea, trebuie amintită cea mai

importantă lucrare realizată în cadrul şcolii finlandeze Catalogul basmului

universal iniţiat de Antti Aarne în 1910 şi perfecţionat, ulterior, de

cercetătorul american Stith Thompson în Motif Index of Folk Literature

(1928 şi 1961).

Societatea Internaţională pentru Cercetarea Naraţiunilor Populare a

adoptat, în anul 1963 următoarea schemă de clasificare:

I legende etiologice şi escatologice;

II legende istorice sau despre istoria civilizaţiei;

III legende mitologice (despre fiinţe şi puteri supranaturale);

IV legende religioase (mituri despre zei şi eroi)50.

Legenda are o structură simplă, în general. Având scop expozitiv,

tinde să prezinte istoria directă a faptului, evenimentului, cuvântul fiind

ales anume ca să numească esenţa acestuia.

Prin legendă cunoaştem, de fapt, un întreg sistem de mentalităţi

populare privind codul de norme de conduită al unei colectivităţi. Tot ceea

ce pare reprobabil pentru morala populară îşi găseşte în legendă o

„justiţie”, care motivează, pe planul mentalităţii, finalul dramei legendare. 49 Nicolae Panea, op.cit., p. 220.50 Ovidiu Bârlea , op.cit. , vol.I, p. 62.

58

În general, legenda nu cunoaşte decât un singur timp şi acela este

trecutul care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat.

O anumită relativitate apare şi în cazul reflectării noţiunii de

spaţiu. Cadrul desfăşurărilor acţiunilor, chiar dacă este oferit cu detalii

care fac posibilă localizarea, diferă de la o variantă la alta şi este susţinut

cu aceeaşi tărie, de unde se poate deduce că unul şi acelaşi fapt s-a

petrecut în acelaşi timp, în mai multe locuri. Dar tocmai în această

multiplicare a unei singure posibilităţi reale aflăm relativitatea oglindirii

spaţiului în legendă, care apare ca un procedeu ce ţine de psihologia

creaţiei, pentru sublinierea adevărului general.

Enumeraţi câteva nume sonore care au contribuit la dezvoltarea textelor

de legendă

3..2.Legenda - categorii tipologice

Tipologic, folcloriştii (Tony Brill, Ovidiu Bîrlea, Octav Păun, Silviu

Angelescu) disting în cultura tradiţională românească patru categorii de

legende:

etiologice, mitologice, religioase, istorice.

a) Legendele etiologice, au un bogat repertoriu, o tematică

deosibit de variată, Se realizează o investigare exhaustivă a universului

fizic, cuprinzând cerul şi podoabele lui, văzduhul cu fenomenele lui

tulburătoare şi, mai ales, pământul cu formele lui ciudate de relief, cu

locurile lui, cu întreaga lui floră şi faună. La acestea se adaugă legendele

despre om însuşi, despre aspecte care caracterizează existenţa lui materială

şi spirituală sau despre creaţiile imaginaţiei lui. Iată câteva titluri ale unora

dintre legendele cosmosului sau etiologice: ”Dumnezeu “; “Crearea

lumii”; “Cum l-a izgonit Dumnezeu pe dracul din cer ?”;“Depărtarea

59

cerului de pământ”;“Soarele este fata lui Dumnezeu”; “Dumnezeu

ascunde luna în mare, ca să o uite soarele”; “Sfântul Petru şi orbul”;

“Toiagul lui Dumnezeu”; “Petecul de pământ pe care dormeau Dumnezeu

şi dracul devine pământul”; “Cum de sunt dealurile dealuri?”.

Astfel, legendele etiologice se axează pe temele: creator, cer, soare

şi lună, bolta cerească, pământ etc.

Legendele păsărilor şi plantelor îşi au şi ele locul lor în operele

unor scriitori care sau inspirat din creaţia populară: Vasile Alecsandri,

Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia, Alexandru Mitru

etc.

b) legendele mitologice care sunt naraţiuni apropiate de basm

prin elementele fantastice prezente. Ele au rostul de a explica originea,

existenţa şi caracteristicile fenomenelor naturale (geneza cosmosului, a

pământului, a astrelor etc.) prin puterile miraculoase ale unor făpturi

imaginare, cu puteri supranaturale. De aceea legendele mitologice au fost

numite etiologice sau cauzale, iar savantul român B.P.Hasdeu, le-a numit

“deceuri”, întrucât ele răspund unor întrebări de genul :”De ce nu se

întâlneşte Soarele cu Luna?”. În această categorie intră marile legende ale

lumii, unde mitologia se împleteşte cu istoria, marcând momente

semnificative din destinul şi psihologia omului şi a neamurilor, concepţiile

acestora cu privire la originea cosmosului, la marile probleme ale

existenţei. Ele sunt zăcăminte ale spiritualităţii prin care se definesc

popoarele ca etnie şi moralitate.

Legendele mitologice sunt povestiri despre fiinţe supranaturale pe care

le regăsim, de regulă, şi în basmul fantastic (balauri, zmei etc.). Dacă în

basme aceste întruchipări apar ca actanţi cu funcţie epică determinată, în

legende ele sunt obiect de cunoaştere imaginară cu funcţie de semnificare.

Legendele mitologice sunt narativizări ale repertoriului de străvechi

credinţe populare în legătură cu aceste întruchipări.

60

Câteva teme de mai sus sunt cuprinse în legendele:”Moartea”; „Uriaşii şi

românii”; ”Solomonarul şi balaurul”; ”Dealul zmeilor”; ”Lacul fără

fund ”; ”Norocul şi mintea”; “Povestea Vranciei” etc.

c) Legende religioase Acestea sunt naraţiuni axate pe fapte,

mituri, întâmplări şi personalităţi extrase din Biblie. Ele explică, pe

înţelesul copiilor chiar, adevărurile exprimate în cartea sfântă. Legendele

de acest tip devin literatură beletristică numai dacă transfigurarea artistică

a fenomenului biblic este realizată la înalt nivel estetic, cum sunt cele ale

scriitoarei suedeze Selma Lagerlof din cartea: ”Legende despre Iisus” sau

creaţiile lui Ion Agârbiceanu din “Cartea legendelor”.Cele mai multe

legende din această categorie evocă personalităţile Creştinismului: Iisus

Hristos, Sf. Maria, mama pruncului, apostolii şi “părinţii” bisericii, însă şi

personalităţi din Vechiul Testament, cum sunt David, Solomon etc. Pe

lângă tonul encomniastic (de elogiere, laudativ), legendele religioase

conţin pilde de bună purtare, adevăruri exprimate aforiste cu privire la

sensul vieţii şi relaţia omului cu divinitatea.

Legendele religioase mai sunt numite hagiografice, şi se apropie,

ca modalitate, de legendele propriu-zis mitologice, bazându-se însă pe o

mitologie creştină autohtonizată. Ele sunt de provenienţă cărturărească sau

apocrifă, cuprinzând povestiri despre vieţile sfinţilor sau despre personaje

biblice. Unele dintre ele, căpătând o răspândire mai largă în circuitul oral,

au fost puternic transformate de imaginaţia populară contrar semnificaţiilor

creştine originare. Prin intermediul lor, unele personaje biblice, mai ales

Sfântul Petru, au devenit, cu timpul, personaje de snoavă, punându-se pe

seama lor întâmplări cosmice.

d) Legendele istorice

Aceste legende nu ne transmit adevăruri concrete, cu valoare

documentară absolută, ci simple indicii despre modul cum creatorul

anonim, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, a înţeles şi interpretat,

61

îmbrăcând în haină artistică, o anumită realitate obiectivă. Deşi apelează la

miraculos, legenda istorică îşi grupează conţinutul în jurul unui personaj

real, în jurul unei întâmplări petrecute cândva şi legată de Ştefan cel Mare,

de Mihai Viteazul, Horia etc. Tocmai de aceea ele au pătruns de timpuriu

în literatura cultă. Exemple strălucite se găsesc în toate literaturile, iar în

literatura română le aflăm în opera lui D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri,

Mihail Sadoveanu s.a.

Legendele istorice sunt mai puţin numeroase şi exprimă, în

esenţă, atitudini admirative ale maselor faţă de personaje şi evenimente

istorice sau faţă de eroi populari, în special haiduci. Povestirile pe care Ion

Neculce le adună în ”O samă de cuvinte” atestă că tendinţa de interpretare

legendară a evenimentelor istorice memorabile este veche şi specifică

mentalităţii folclorice. Temele consemnate în circuitul strict oral nu sunt

însă foarte vechi, pentru că “după cum au arătat cercetările folclorice,

durata memoriei populare nu depăşeşte decât excepţional 5 – 6 generaţii,

deci circa 150 – 200 de ani.”51

Legendele istorice vorbesc, în general, despre figurile istorico-

fantastice, personaje istorice străine, căpetenii de răscoale, domnitori,

figuri feminine ce au rămas în istorie, astfel că aveau:,,Domnul de

rouă”, ,,Împăratul Cioara”, ,,Românaş”, ,,Avram Iancu si împăratul

Franz-Iosef”; „Horea”; „ Dragoş Vodă”; „Valea doamnei”; „Colţul

doamnei”; „Mircea cel Mare”; „Ioan Corvin şi corbul ”; „Vlad Ţepeş ”;

„Ştefan cel Mare şi îngerii”; „Mihai Viteazul şi Stroie Buzescu” etc .

Numărul mare de legende despre faptele lui şi biruinţele lui

Ştefan cel Mare se explică însă prin revitalizarea tradiţiei orale sub

influenţa cărturarilor săteşti şi a povestirilor scrise. Cele mai multe legende

conservate de memoria strict orală se referă la Cuza -Vodă sau la haiduci

51 Ovidiu Bîrlea, Antologie de proză populară epică,vol. I, Bucureşti, Editura pentru

literatură, 1966, p.35

62

ca Pintea Viteazul, acestea din urmă având, ca si cântecul epic haiducesc, o

răspândire mai limitată zonal.

Care sunt principalele trăsăturile ale legendelor etiologice, mitologice,

religioase, istorice?

3.3. Compoziţia legendelor se arată tot atât de simplă ca şi cea a

celorlalte specii narative scurte, basmul despre animale şi snoava. Ovidu

Bîrlea52 consideră că cele mai multe legende sunt construite după două

tipuri compoziţionale.

Primul tip, numit tipul comentator, este cel mai simplu şi se reduce

la o expunere nudă şi redusă a faptului. Naraţiunea se desfăşoară linear, pe

mici etape, ca într-o dare de seamă cât de cât organizată. Explicaţia poate

să lipsească, interesul rezidă din miezul faptului expus, întrucât acesta

ilustrează profilul unui personaj. Exemplu edificator îl putem întâlni în

legendele istorice.

Cele mai multe legende ce se încadrează în acest tip compoziţional

au o formă pur expozitivă, cu funcţie descriptivă: ” Strigoii au două inimi.

Se fac din al şaptelea copil, unde sunt de-arândul şapte feciori sau şapte

fete. Ei nu mănâncă nici ceapă, nici usturoi şi au coadă. Cât trăiesc, merg

noaptea la lună nouă la hotar; iese pe cahlă la miezul nopţii şi se duc călare

pe cociorvă de se bat cu meliţele în loc de săbii, iar din gură tot zic: <<

Tai, ni tai, tai, ni tai >> că altfel s-ar omorî. Niciodată să nu laşi afară

lopata, meliţa, că pe acelea se încalecă şi se duc.”

Cele care relatează un caz particular sunt construite după acelaşi

tipar compoziţional: „Odată, nişte oameni din Mihalcea au mers în pădure

după lemne şi au văzut într-un copac o femeie îmbrăcată până la brâu în

roşu şi cu un steag [...] în mână; ameninţa încoace şi încolo. Aceea era

52 Ibidem, p. 56-62.

63

strigoaică, alunga ploaia. Au luat şi au dus-o la cănţălarie ş-au închis-o. Ea

spune că a trebuit să facă aşa, căci a fost luat bani.”

S-a arătat că graba unor culegători îmbinată cu neîndemânarea în a

ancheta informatorul, au dus la comprimarea părţii expozitive a legendelor

în câteva propoziţii scurte, cu acţiunea personajelor legendare reduse la

epitete. Scurtarea la o expunere simplă, rezumativă, se întâmplă şi atunci

când povestitorul popular a uitat motivarea faptului care a dus al forma

actuală sau chiar la însăşi geneza lui.

Cele mai multe legende ce se încadrează în acest tip compoziţional

au o formă pur expozitivă, cu funcţie descriptivă: ” Strigoii au două inimi.

Se fac din al şapte-lea copil, unde sunt de-arândul şapte feciori sau şapte

fete. Ei nu mănâncă nici ceapă, nici usturoi şi au coadă. Cât trăiesc, merg

noaptea la lună nouă la hotar; iese pe cahlă la miezul nopţii şi se duc călare

pe cociorvă de se bat cu meliţele în loc de săbii, iar din gură tot zic: <<

Tai, ni tai, tai, ni tai >> că altfel s-ar omorî. Niciodată să nu laşi afară

lopata, meliţa, că pe acelea se încalecă şi se duc.”53

Cele care relatează un caz particular sunt construite după acelaşi

tipar compoziţional: „Odată, nişte oameni din Mihalcea au mers în pădure

după lemne şi au văzut într-un copac o femeie îmbrăcată până la brâu în

roşu şi cu un steag [...] în mână; ameninţa încoace şi încolo. Aceea era

strigoaică, alunga ploaia. Au luat şi au dus-o la cănţălarie ş-au închis-o. Ea

spune că a trebuit să facă aşa, căci a fost luat bani.”54.

Cel de-al doilea tip compoziţional este numit tipul explicativ, în

care întâlnim legende mai dezvoltate, cu toate că cele mai multe sunt

uniepisodice. Deznodământul este catastrofal, iar punctul culminant al

naraţiunii este inserat în acesta. Acţiunea se desfăşoară linear, pentru ca

dintr-o dată să intervină factorul, de obicei neprevăzut, care aduce cu sine,

întreruperea firului istorisirii. Naraţiunea este dispusă în două unităţi

53 Elena Niculiţă Voronca, Datinile şi credinţele poporului român adunat şi aşezat în

ordine mitologică, Cernăuţi 1903, p. 863.54 Emilian Novacovici, Din comoara Banatului. Folclor, partea.a-II-a Oraviţa, 1926, p. 86.

64

inegale. Cea dintâi expune antecedentele, fiind o însăilare de aspecte

obişnuite, cotidiene, care au rolul de a pregăti finalul, de a-i arăta faptele

şi evenimentele anterioare spre a-l face plauzibil. Cea de-a doua, mai

scurtă, începe cu devierea de la firul cotidian, mai ales prin apariţia

imprevizibilului (neprevăzutului). Ea sfârşeşte prin a consemna ciudăţenia

explicată de legendă "de atunci...".

Cele mai multe legende se încadrează în al-II-lea tip compoziţional,

alcătuit din două scene sau secvenţe. Acestea sunt separate prin momentul

critic, nodul crucial al acţiunii din legende, contactul cu lumea numenală

sau încălcarea interdicţiei care atrage după sine catastrofa. De obicei, scena

care precedă momentul critic este mai dezvoltată, asistându-se pe larg

asupra acţiunii, pe când cea de-a doua care urmează după acest moment

spre ai arăta consecinţele este mai scurtă, adesea redusă la o propoziţiune.

La o vânătoare de mistreţi, un vânător aude glasul unei fiinţe care

prevesteşte moartea celui mai destoinic din cei 20 de ortaci. Ceilalţi nu

cred şi după ce împuşcă mistreţul, cel mai bun vânător se urcă ostentativ

pe el pentru a demonstra că avertismentul s-a dovedit o minciună, dar cade

în colţii mistreţului şi moare pe loc.

În secvenţa anterioară este relatată o acţiune amplă: strângerea

vânătorilor pe Valea Iadului, somnul noaptea, convorbirea celor două fiinţe

misterioase, neliniştea celui care a auzit-o în contrast cu veselia celorlalţi

19 vânători care se întremiază cu „palincă”, îmbătarea lui ca să spună de ce

este abătut, apoi vânarea porcului sălbatic şi urcare pe el a primului

vânător.

A doua secvenţă, care enunţă catastrofa, este precipitată: „ Şi cum,

se face el, cade şi cade tocmai cu partea stângă pe colţii porcului şi se

bagă colţu-n vânătoriu ş-acole moare pe porc deasupra. Ş-atunci ş-or dat

ei sama că ce-or auzit atunci noaptea a fost adevărat.”55.

55 Bîrlea Ovidiu, Antologie de proză populară epică, Bucureşti, Editura pentru Literatură,

1966, vol. I, p. 610, vol. II, p. 586, vol. III, p. 519.

65

Al treilea tip compoziţional cuprinde trei secvenţe, cea dintâi

arătând antecedentele întâlnirii cu lumea numenală, a doua întâmplările la

care este supusă victima umană intrate în imperiul fiinţelor fantastice, iar

ultima consecinţele, soarta finală a victimei.

Un sărac ce trăieşte numai în munte la vite râvneşte să ducă o viaţă

mai bună. Atunci apare diavolul cu care face cunoscutul contract: în

schimbul sufletului va avea parte pe această lume de toate plăcerile.

Urmează o viaţă de huzur vreme de două sute de ani până la termenul

contractului. În partea finală se arată cum omul lucra în interiorul muntelui

îmboldit de biciul diavolului.

Aproape toate legendele care relatează descinderi pe tărâmul

celălalt sau răpiri ale omului de către fiinţe fantastice sunt alcătuite după

acest tipar compoziţional. O seamă de legende au o dezvoltare mult mai

mare urmând tiparul compoziţional al basmului fantastic, cu excepţia

finalului care arată un deznodământ tragic.

Legenda celor doi luceferi se desfăşoară întocmai ca în basme,

fiind o îmbinare ingenioasă a acestora, cu deosebirea că la sfârşit, fratele

căsătorit îl omoară pe cel necăsătorit, crezând că i-a necinstit soţia, iar

când se convinge de nevinovăţia lui se aruncă şi el în mare, sufletele lor

prefăcându-se în doi luceferi.

O legendă despre originea soarelui şi lunii nu este decât basmul

despre copiii cu părul de aur, dar, la sfârşit, mama copiilor este prefăcută

de impostoarea care era şi vrăjitoare vestită, în lună „pe pânza cerului”, iar

tatăl lor, mort de durere, este prefăcut de Dumnezeu în soare pe cer

„blestemat ... să nu-şi vadă niciodată nevasta şi copiii”.

Ţinând cont de forma legendelor aceasta este mai simplă decât a

basmului şi a snoavei, naraţiunea desfăşurându-se cu intenţie didactică,

concentrată asupra miezului ei tragic sau spectaculos. Formele lipsesc, ca

şi în alte categorii de exprimări cristalizate, povestitorul ţinând să redea cât

mai explicit întâmplările care au dus la acel deznodământ.

66

Sub acest aspect legenda constituie documente de niveluri culturale

ale poporului din diferite perioade de timp, dar legenda impresionează şi

prin universul lor poetic. Legendele închid în sine o întreagă lume poetică,

de la licărirea misterioasă a astrelor formele stranii ale peisajului,

murmurul apelor, strigătele animalelor, cântecul şi coloritul păsărilor,

fragilitatea florilor cu variatele lor miresme până la decrepitudinea

zidurilor ce se năruie, căptuşite de muşchi şi înduioşarea pentru faptele

mari ale trecutului din care n-a mai rămas decât zgura amintirilor. O lume

vie, puternic umanizată care captivează sufletul aplecat spre poezie, dar

care dispare dinaintea măsurătorilor şi formulelor instituite de ştiinţă .

În legende, apare o anumită sensibilitate pentru peisaj, pentru

natura văzută mai ales nocturn, care se datorează romantismului.

Discursurile se desfăşoară într-un cadru măreţ, fastuos, dar lipsit de

varietate, peisajul nu este localizat, paleta picturală a poetului este săracă,

încât cititorul are impresia că poetul se repetă:

„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,

Unde cură-n poale un râu mititel ...”

„Pe un pisc sălbatic şi vijelios

Unde urlă-n poale argeşul spumos ...”

Natura, descrisă sumar, în aspectele ei senine şi încântătoare

accentuează şi mai mult caracterul idilic al legendelor istorice. Această

notă se realizează prin epitetul ornant, cu funcţie de atribut adjectival sau

de nume predicativ: raze lucioase, fată dulce. Alte epitete se repetă

exagerat: alb, dalb, splendid, amoros, argintos etc. Utilizarea epitetului la

Bolintineanu constituie una din trăsăturile clasicismului său.

Personificările realizează caracterul duios, sentimental al liricii sale:

„Soarele sărută Mureşul pe gene ”. Comparaţia are de cele mai multe ori

un caracter convenţional:

„Tu, ce într-această naţie creştină

Străluceşti ca ziua într-a ta lumină.”

67

Legenda nu are structura monotipică şi gradul înalt de stereotipie

ale basmului fantastic, dar este mai puternic formalizată faţă de basmul

animalier sau snoavă, pentru că însăşi funcţia ei, în contextul culturii

populare este mai unitar definită. Sensul cognitiv al legendelor trebuie

căutat nu atât în caracterul lor etiologic, cât şi în observarea realistă a

obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare sau a comportamentului

uman, în consemnarea unor aspecte specifice, cărora li se acordă o anumita

semnificaţie.

Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită, cu diluarea sau rezumarea

unor părţi, în funcţie de talentul povestitorului.

Formulele legendei au echivalenţe atât în legendele antichităţii

greco-romane, cât şi în primele lucrări cu caracter istoric: „La începutul

începuturilor, când nu era nici lumină, nici apă, nici pământ şi nici umbră

de vietate ...”; „La început de începuturi ...”; „ Prima dată ...”; „În vremea

aceea ...”; „Se spune ...”.

Din lectura legendelor ne putem face o ideea despre „timpul” când

a avut loc întâmplarea excepţională narată sau când a trăit cutare personaj.

În felul acesta, putem vorbi de o stratificare a legendei care ar conduce la

configurarea unor etape în istoria umanităţii consemnată în legende:

în vremea genezei, în timpul fabulos al începuturilor

naraţiuni care se referă la existenţa popoarelor mitice

acţiune plasată în timpul potopului

înainte şi după formarea statelor feudale

naraţiuni ce se referă la eroii neamului

Legenda are o compoziţie uniepisodică, dar întâlnim şi legende

compuse din două episoade şi chiar legende-basm. Indiferent de numărul

episoadelor, legenda este construită pe o opoziţie care provoacă traiectul

naraţiunii şi justifică metamorfoza sau modificarea statului iniţial al

eroului.

68

Rezumatul Unităţii de învăţare III

Colecţiile româneşti de până acuma însumează un număr de

aproximativ 5000 de tipuri de legendă, dar acestea nu epuizează,

bineînţeles, nici pe departe repertoriul existent în ţara noastră.

Principalele nume reprezentative care au studiat şi au definit

legenda: Jacob Grimm (face o distincţie esenţială dintre basmul fantastic

şi legendă unanim acceptată de cercetători, deoarece cele două forme

exprimă trăsăturile fundamentale ale culturii umane); Jacob şi Wilhelm

Grimm susţin în prefaţă la ediţia a II-a a impunătoarei lucrări Deutsche

Mithologie (1844) că basmul (Märchen) este deosebit de legendă (Sage),

observând interferenţele care se pot produce la nivelul conţinutului.

Legenda în concepţia lui Th. Benfey are caracter didactic56

înţelegând prin aceasta că mesajul pe care ni-l trasmite are rolul de a ne

informa asupra anumitor lucruri, evenimente, acţiuni sub o formă simplă

şi uşor de înţeles şi reţinut.

În primul deceniu al secolului al XX-lea, în 1910 apare prima

ediţie a faimoasei cărţi La formation des légendes scrisă de Arnold van

Gennep. Este o carte de ideologie, cu un impact puternic asupra multor

teorii ale disciplinelor etnologice de până atunci. Marele etnolog disociază

legenda totemică, descinsă direct din credinţele totemice primare, care are

o funcţie rituală, de legenda propriu-zisă, ulterioară mitului totemic.57.

André Jolles în Einfache Formen (1930) defineşte legenda ca o

formă simplă, spontană, avându-şi originea în limba vorbită. "58.

Părerea lui Max Lüthi exprimată în lucrarea Märchen, din 1964

este că "în apropierea legendei de tip Sage se află legenda religioasă;

Legenda religioasă se află mai aproape de legenda laică decât de basm,

chiar şi atunci când nu mai este nimic de crezut."59.

56 Octav Păun, Silviu Angelescu, op. cit., p. XXXI.57 Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Bucureşti, 1990, p.213.58 Octav Păun, Silviu Angelescu, op. cit., p. 272-273.59 Ibidem, p. 275-276.

69

Atestările documentare din ţara noastră referitoare la legendă apar,

în special, în secolul al XVI-lea când se vorbeşte de literatura apocrifă.

Codexul Sturdzanus este alcătuit din două părţi pe care Bogdan

Petriceicu Hasdeu (cel care a pus bazele studiului literaturii de această

factură) le numeşte texte măhăcene (Legenda Duminicii, Legenda Sf.

Vineri, Legenda lui Avraam) şi texte bogumilice (Călătoria Maicii

Domnului în iad, Legenda Sf. Sisinie).

N. Cartojan60 împarte legendele, după cuprinsul lor, în două grupe:

literatură apocrifă apocaliptică, cea în care se dezvăluie, în numele

apostolilor sau al Sfintei Fecioare, tainele lumii de dincolo de moarte şi

legende hagiografice în care, într-o viziune dominată de miraculos, ni se

povestesc vieţiile supraomeneşti ale marilor iluminaţi care şi-au sacrificat

viaţa pentru triumful creştinismului.

Prezenţa unui număr însemnat de legende apocrife manuscrise

dovedeşte că, printre cărturarii secolului al XV-lea, era dezvoltat gustul

pentru lectură.

Primul cronicar care îşi redactează opera în limba română este

Grigore Ureche. îl amintim deoarece în Letopiseţul Tării Moldovei

relatează legenda despre lupta de la Codrii Cosminului, când Sfântul

Dumitru l-ar fi ajutat pe Ştefan cel Mare să iasă biruitor: "zic unii să se fi

arătat lui Ştefan-vodă la acest războiu sfîntul mucenicul Dumitrie, călare

şi într-armatu ca un viteaz, fiindu-i întru ajutoriu şi dînd vîlhă oştii lui, ci

este de a şi crederea, de vreme ce au zidit biserică"61.

Prima culegere de legende poate fi socotită O samă de cuvinte, o

"antologie" alcătuită de Ion Neculce

Ceea ce dă farmec legendelor lui Neculce este conţinutul lor

educativ fără ostentaţie sau cumpănit anecdotic, naraţiunea este simplă,

populară.

60 N. Cartojan, op. cit., p. 115.

61 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1958, p. 115.

70

Pentru ţara noastră, secolul al XIX-lea este un secol al marilor

schimbări de mentalităţi şi ideologii. în această perioadă s-a trezit

interesul pentru creaţia populară

În această perioadă se fac confuzii între diferitele categorii narative

şi felul în care este numită legenda arată modul şovăielnic în care

gândeau folcloriştii atunci. Confuzia o întâlnim în colecţia de basme din

1872-1876 şi 1882 a lui Petre Ispirescu, intitulată Legende sau basmele

românilor.

Termenul legendă reuşeşte să se impună treptat, în accepţiunea sa

actuală, după ce denumirea tradiţiune, folosită de B. P. Hasdeu pentru

întreaga specie, în 1867, a rămas în circulaţie facultativ, cu referire numai

la legendele istorice cu caracter local. Tot B. P. Hasdeu a încercat să

încetăţenească termenul deceu prin care voia să desemneze legenda (în

special legenda etiologică), dar cuvântul nu s-a impus.

Cel mai perseverent cercetător al legendelor a fost S. Fl. Marian,

care, având o activitate diversificată şi susţinută, a publicat volume de

legende istorice, o serie de legende geografice şi toponimice, cu caracter

local, legende religioase, legende despre vieţuitoare.

Pentru început, S. Fl. Marian a publicat cartea Ornitologia

poporană română (1883), în care a grupat legendele despre păsări

cunoscute la acea dată, la noi. Adună şi legende despre sărbătorile din

prima jumătate a anului care apar în volumul Sărbătorile la români, 1898-

1901. Ulterior, folcloristul culege legende despre insecte şi le publică în

două lucrări valoroase: Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile

românilor (1903) şi Legendele Maicii Domnului (1904).

Ion Pop Reteganul a publicat trei volume de poveşti: Poveşti

ardeleneşti (1888), Poveşti din popor (1895) şi De la moară (1903). Cel

de-al doilea cuprinde snoave şi legende. în volumul postum, Legende,

povestiri şi obiceiuri româneşti (1943) sunt întâlnite puţine naraţiuni

inedite.

71

Cel care a continuat strădania lui S. Fl. Marian a fost Tudor

Pamfile care a publicat:Poveste lumii de demult (1913), Diavolul

învrăjbitor al lumii în anul 1914 (această lucrare este consacrată

personajului diabolic care, în relaţie cu oamenii şi alte personaje

completează, prin acţiuni personale cu efecte negative, gama variată a

aspectelor materiale şi fantastice ale lumii înconjurătoare existentă încă

din clipa creaţiei), Cerul şi podoabele lui (1915), Văzduhul (1916),

Mitologie românescă I – Duşmani şi prieteni ai omului (1916), II-

Comorile (1916), III- Pământul (1924).

Tudor Pamfile încearcă ducă mai departe opera neterminată a lui

S. Fl. Marian, întregind ciclul calendaristic cu Sărbătorile de vară la

români (1910), Sărbătorile de toamnă şi postul Crăciunului (1914) şi

Crăciunul (1914) volum unde găsim reproduse numeroase legende.

Simion Teodorescu-Kirileanu (prieten apropiat a lui Artur

Gorovei) publică volumul de legende istorice Ştefan cel Mare şi sfînt.

Cîntece şi istorisiri populare (1903).

În anul 1910 Constantin Rădulescu-Codin scrie volumul

Legende, tradiţii şi amintiri istorice adunate din Oltenia şi Muscel şi în

1913 apare volumul Din trecutul nostru. Legende, tradiţii şi amintiri

istorice..

, Ovid Densusianu publică este o antologie alcătuită din segmente extrase

din alte publicaţii Tradiţii şi legende populare (1910)

Mai târziu (1922) folcloristul sas Adolf Schullerus62 a întocmit un

catalog selectiv al legendelor româneşti ca anexă la catalogul basmelor

româneşti.63.

În 1928 apare prima lucrare ce valorifică mai amplu proza

populară din Ţara Moţilor., Legende şi credinţe publicată de Maria

Botiş-Ciobanu.

62 Adolf Schullerus,Verzeichnis der rumänischen Märchen und Märchenvarianten , Helsinki, 1928. 63 Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, vol. I, p. 46

72

Cele mai multe legende mitologice au fost consemnate la sfârşitul

secolului al XIX-lea în răspunsurile la chestionarul lingvistico-mitologic a

lui B. P. Hasdeu (1884), şi în cele ale chestionarului despre tradiţiile

istorice al lui N. Densuşianu (1893, 1895). Sistematizarea lor s-a realizat

prin strădania a trei mari folclorişti în: Tipologia folclorului din

răspunsurile la chestionarele lui B. P. Hasdeu (1970) scrisă de Ion

Muşlea şi Ovidiu Bîrlea şi Datini şi eseuri populare de la sfârşitul

secolului al XIX-lea: răspunsurile la chestionarele lui Nicolae

Densuşianu a lui Adrian Fochi, lucrare publicată în anul 1976. Aceste

scrieri pot fi apreciate drept unele dintre cele mai interesante referinţe,

adunând laolaltă numeroase legende istorice, etiologice şi religioase.

Titus Cergău tipăreşte trei volume: Legende dobrogene, în 1946,

Cişmeaua beiului în 1971 (legende turceşti din Dobrogea), Insula lui

Ovidiu, în 1979.

Grigore Botezatu publică studii despre legendă în volumele:

Legende istorice moldoveneşti (1969), Legende, tradiţii şi povestiri orale

despre răzbunătorii poporului (1970), Legendele Dochiei (1971),

Legendele eponimice (Descălecatul Moldovei), în 1974, Legende, tradiţii

şi povestiri orale moldoveneşti (1980).64.

Tony Brill a publicat (1970) volumul Legende populare

româneşti. Legende istorice, iar în 1974, Legende geografice româneşti.

O amplă lucrare (în manuscris) îi încununează activitatea de cercetare a

prozei populare româneşti: Catalogul tipologic al legendelor populare

româneşti. Index tipologic şi bibliografic bilingv (român-francez).

Clasificarea acestei prolifice secţiuni este concepută după un sistem

original, adaptat tipologiei româneşti. Lucrarea se află în Arhiva

Institutului de Etnografie şi Folclor „C. Brăiloiu”.

64 Grigore Botezatu, Legende, tradiţii şi povestiri orale moldoveneşti, Chişinău,1980.

73

Tony Brill65 publică un articol interesant în care face o clasificare

a legendelor populare româneşti. Pentru început, ea apreciază că cel

dintâi care a acordat legendelor româneşti o atenţie deosebită şi le-a privit

ca pe o categorie folclorică cu identitate proprie este Adolf Schullerus

(amintit anterior) în lucrarea sa de referinţă Verzeichnis der rumänischen

Märche und Märchenvarianten. Lucrarea lui Schullerus care este o

tipologie a basmului propriu-zis, şi are, în ultima parte, o încercare de

organizare a unei părţi limitate a legendelor populare româneşti. Meritul

deosebit al acestei secţiuni este de a fi atras atenţia asupra acestui subiect.

Pentru clasificarea întregului material de legendă, Tony Brill a

stabilit patru mari sectoare, definite după sfera preocupărilor lor, pe care le

amintim:

I Legende etiologice - legendele care se ocupă de crearea şi

organizarea lumii;

II Legendele mitologice - legende care privesc apariţii, existenţe şi

lucruri supranaturale, expresie a unor credinţe îndepărtate cu caracter

precreştin;

III Legendele religioase, cele care se referă la personaje, sărbători

şi obiceiuri legate de religia creştină, cum şi alte prilejuri de sărbători şi

practici.

IV Legendele istorice - referitoare la personaje istorice, eroi

naţionali şi locali, evenimente naţionale şi locale.

Pe baza tipologiei amintite, autoarea întocmeşte antologia Legende

populare româneşti vol. I (1981), care oferă o imagine concludentă asupra

legendelor etiologice. Apărut în condiţiile impuse de cenzură, volumul n-a

putut fi tipărit aşa cum a fost conceput de cercetătoare, lucrarea a fost

publicată cu sprijinul lui Ioan Şerb, în trei volume: Legendele românilor,

I Legendele cosmosului, II Legendele florei, III Legendele faunei (1994).

Nota asupra ediţiei ne informează că nu este o simplă reeditare, ci o

65 Tony Brill, Principiile clasificării legendelor populare româneşti, în „Revista de etnografie şi folclor”, tomul 11, nr. 3, Bucureşti, 1966, p. 260.

74

restituire a formei iniţiale a cărţii, editându-se şi cele 300 de texte

eliminate de cenzură în 198166.

Tipologia legendelor întocmită de Tony Brill este mult mai amplă,

după cum am amintit, cuprinzând secţiuni mitologice, relogioase, istorice,

toponimice, onomastice etc., acestea se află doar în manuscrisul amintit.

În anul 2005 şi 2006 apar cele două volume Tipologia legendei

populare romanesti, vol. I, Legenda etoilogică şi vol. II - Legenda

mitologica, legenda religioasa, legenda istorică.

Contribuţia lui Silviu Angelescu este în principal teoretică. În

cartea Legende populare româneşti întâlnim un amplu studiu introductiv

scris de Octav Păun şi Silviu Angelescu. în posfaţa, intitulată Poetica

legendei, Silviu Angelescu propune o concisă, sistematică definire a

acesteia, particularităţile ei fiind: dimensiuni mai reduse decât basmul,

prezentarea întâmplărilor ca incerte, neconfundarea povestitorului cu

eroul legendei şi menţinerea lui doar pe poziţia de colportor, plasarea

evenimentelor într-un trecut nedefinit, însă într-un spaţiu real, prezenţa

fabulosului fiind controlată de factorul uman, naraţiunea dezvoltă

elemente de stil formular, dar formulele legendei alcătuiesc un lexic poetic

sărac.67

În volumul Legenda (1995) revine, mai amplu, asupra acestei

categorii a prozei populare. El propune o "situare mai exactă a legendei în

sistemul literaturii orale".

În anul 1999 apare reeditat volumul Mitul şi literatura, în care

autorul este preocupat de "transferul de substanţă" dinspre creaţia

populară spre creaţia cultă, de "transferul de forme" dinspre basm,

legendă, snoavă, baladă şi ghicitoare spre dubletele lor din literatura de

autor,.

66 Tony Brill, Legendele românilor I Legendele cosmosului, II Legendele florei, III Legendele faunei. Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Ioan Şerb, Bucureşti, 1994.

67Legende populare româneşti, Ediţie îngrijită de Octav Păun şi Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983, p.254.

75

În 1990 apare lucrarea Legende populare româneşti, ediţie îngrijită

de Nicoleta Coatu, cu un studiu introductiv, note, glosar şi bibliografie.

Autoarea susţine că "legenda tinde să comenteze şi să explice, din

perspectiva unei mentalităţi populare (cu deosebire cea de nivel arhaic),

fenomene naturale şi sociale, originea şi însuşirile particulare ale unor

fiinţe şi lucruri".

Profesorul Nicolae Constantinescu publică Legenda

contemporană sau urbană68 studiu de viziune modernă, actual, în care

susţine că "atât cât priveşte «apartenenţa categorială» a naraţiunii în

discuţie, aceasta nu poate fi încadrată decât în specia «banc» sau

«anecdotă citadină», majoritatea aşa-ziselor, «legende contemporane»

regăsindu-se în folclorul românesc.

Sabina Ispas, publică, Legenda populară românească

tradiţională între "canonic" şi "apocrif"69. Un studiu amănunţit în care, la

început, face o incursiune în lumea legendei, scrie despre apariţia

legendei, provenienţa denumirii, ulterior făcând un cometariu referitor la

locul pe care îl are legenda populară românească, după cum aminteşte şi

titlul, între "canonic" şi "apocrif".

Gheorghe Vlăduţescu publică volumul Filosofia legendelor

cosmogonice româneşti (1998), o lucrare în care autorul susţine că atât

legendele etiologice şi mitologice, cât şi cele istorice consemnează o

experienţă care se transformă într-o explicaţie.

Societatea Internaţională pentru Cercetarea Naraţiunilor Populare a

adoptat, în anul 1963 următoarea schemă de clasificare: I legende

etiologice şi escatologice; II legende istorice sau despre istoria

civilizaţiei; III legende mitologice (despre fiinţe şi puteri supranaturale);

IV legende religioase (mituri despre zei şi eroi)70.

68 Nicolae Constantinescu, Legenda contemporană sau urbană în „ Revista de etnografie şi folclor”, tomul 40, nr. 5-6, 1995, p. 592-594.69 Sabina Ispas, Legenda populară românească tradiţională "canonic" şi "apocrif" în revista „Memoriile comisiei de folclor”, tomul VIII, 1994-1996, 1997.70 Ovidiu Bârlea , op.cit. , vol.I, p. 62.

76

Legenda are o structură simplă, în general. Având scop expozitiv,

tinde să prezinte istoria directă a faptului, evenimentului, cuvântul fiind

ales anume ca să numească esenţa acestuia.

Prin legendă cunoaştem, de fapt, un întreg sistem de mentalităţi

populare privind codul de norme de conduită al unei colectivităţi. Tot ceea

ce pare reprobabil pentru morala populară îşi găseşte în legendă o

„justiţie”, care motivează, pe planul mentalităţii, finalul dramei legendare.

În general, legenda nu cunoaşte decât un singur timp şi acela este

trecutul care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat.

Tipologic, folcloriştii (Tony Brill, Ovidiu Bîrlea, Octav păun,

Silviu Angelescu) disting în cultura tradiţională românească patru

categorii de legende: etiologice, mitologice, religioase, istorice.

Ovidiu Bîrlea71 consideră că cele mai multe legende sunt

construite după două tipuri compoziţionale.

Primul tip, numit tipul comentator, este cel mai simplu şi se reduce

la o expunere nudă şi redusă a faptului. Naraţiunea se desfăşoară linear, pe

mici etape, ca într-o dare de seamă cât de cât organizată. Explicaţia poate

să lipsească, interesul rezidă din miezul faptului expus, întrucât acesta

ilustrează profilul unui personaj. Exemplu edificator îl putem întâlni în

legendele istorice.

Cel de-al doilea tip compoziţional este numit tipul explicativ, în

care întâlnim legende mai dezvoltate, cu toate că cele mai multe sunt

uniepisodice. Deznodământul este catastrofal, iar punctul culminant al

naraţiunii este inserat în acesta. Acţiunea se desfăşoară linear, pentru ca

dintr-o dată să intervină factorul, de obicei neprevăzut, care aduce cu sine,

întreruperea firului istorisirii. Naraţiunea este dispusă în două unităţi

inegale. Cea dintâi expune antecedentele, fiind o însăilare de aspecte

obişnuite, cotidiene, care au rolul de a pregăti finalul, de a-i arăta faptele

şi evenimentele anterioare spre a-l face plauzibil. Cea de-a doua, mai

scurtă, începe cu devierea de la firul cotidian, mai ales prin apariţia

71 Ibidem, p. 56-62.

77

imprevizibilului (neprevăzutului). Ea sfârşeşte prin a consemna ciudăţenia

explicată de legendă "de atunci...".

Al treilea tip compoziţional cuprinde trei secvenţe, cea dintâi

arătând antecedentele întâlnirii cu lumea numenală, a doua întâmplările la

care este supusă victima umană intrate în imperiul fiinţelor fantastice, iar

ultima consecinţele, soarta finală a victimei.

Aproape toate legendele care relatează descinderi pe tărâmul

celălalt sau răpiri ale omului de către fiinţe fantastice sunt alcătuite după

acest tipar compoziţional. O seamă de legende au o dezvoltare mult mai

mare urmând tiparul compoziţional al basmului fantastic, cu excepţia

finalului care arată un deznodământ tragic.

Legenda nu are structura monotipică şi gradul înalt de stereotipie

ale basmului fantastic, dar este mai puternic formalizată faţă de basmul

animalier sau snoavă, pentru că însăşi funcţia ei, în contextul culturii

populare este mai unitar definită. Sensul cognitiv al legendelor trebuie

căutat nu atât în caracterul lor etiologic, cât şi în observarea realistă a

obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare sau a comportamentului

uman, în consemnarea unor aspecte specifice, cărora li se acordă o anumita

semnificaţie.

Naraţiunea legendei are o compoziţie tripartită, cu diluarea sau

rezumarea unor părţi, în funcţie de talentul povestitorului.

Formulele legendei au echivalenţe atât în legendele antichităţii

greco-romane, cât şi în primele lucrări cu caracter istoric: „La începutul

începuturilor, când nu era nici lumină, nici apă, nici pământ şi nici umbră

de vietate ...”; „La început de începuturi ...”; „ Prima dată ...”; „În vremea

aceea ...”; „Se spune ..

Bibliografie minimală:

Bîrlea, Ovidiu, Istoria folcloristicii româneşti, Bucureşti, Editura

Enciclopedică Română, 1974.

78

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva,

1981

Brill, Tony, Legendele românilor I Legendele cosmosului, II Legendele

florei, III Legendele faunei, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Ioan Şerb,

Bucureşti, 1994.

Brill, Tony, Legende populare româneşti, Bucureşti, Editura Minerva,

1981.

Gennep, Arnold van, Formarea legendelor, Iaşi, Editura Polirom, 1997.

Legende populare româneşti, Ediţie îngrijită de ..., Studiu introductiv de

Octav Păun. Postfaţă de Silviu Angelescu, Bucureşti, 1983

EVALUARE:

1. Care sunt precursorii legendei

2. Cum este structurată legenda

3. Clasificarea legendelor. Exemple reprezentative

4. Care sunt principalele tipurile compoziţionale în legendă

79

Unitatea de învăţare IV

Snoava: funcţii, tipologie, personaje

Obiective:

- familiarizarea studenţilor cu principalele trăsături ale snoavei

- recunoaşterea celor patru tipuri compoziţionale ale snoavei

- cunoaşterea principalelor contribuţii ştiinţifice în cercetarea snoavei

Număr de ore alocate: 2 ore

Snoava este o naraţiune scurtă, in general cu un singur episod,

care satirizează defectele fizice şi comportamentale ale oamenilor. Fiind

un basm în miniatură, snoava este o scurta istorie hazlie în care

miraculosul este înlocuit prin elementul comic.

Denominările în popor ale snoavelor sunt variate, astfel ele pot fi

numite bazaconii, palavre, păcălituri, povesti, taclale (toţi aceşti termeni

sunt întrebuinţaţi mai ales la plural)

80

Snoava este specia cea mai apropiata de basmul despre animale,

fiind adesea confundata cu acesta de foarte mulţi culegători, printre care şi

Petre Ispirecu. El îşi intitulează una dintre broşurile cu snoave si basme

despre animale Snoave sau povesti populare.

In tara noastră confuzia a fost pricinuita, in parte, si de termenul

popular poveste, excepţie făcând doar Muntenia. Aici, naraţiunile erau

numite snoave, adaptate termenului si in folcloristica fara a fi confundat

cu gluma. Primul care a înlăturat confuziile a fost Mozes Gaster in anul

1883, distingând termenul snoava de nuvela si poveste. Ulterior, acesta a

fost consacrat de Nicolae Iorga in capitolul Poveştile si snoavele din

lucrarea Istoria literaturii româneşti (1925).

Tematic snoavele acoperă practic toate aspectele fizice: conflicte

sociale, relaţii de familie si carentele de comportament din familie

(nevasta necredincioasa, femeia îndărătnică, femeia bătrână etc.), defecte

caracteologice (răutatea, ipocrizia, minciuna, cupiditatea, lenea, beţia,

naivitatea etc.), imperfecţiuni fizice (surzenia, calviţia, gângăvia etc.), o

seama de profesiuni şi ocupaţii (preotul dascălul, călugărul, militarul) fac

obiectul glumei omului de la ţară.

În anul 1969 apare, în limba franceza, La tipologie

bibliographique des facétiens roumaines, fiind considerat prima încercare

de clasificare a imensului corpus al snoavelor româneşti. Câţiva ani mai

târziu, Corneila Sabina Stroescu publica, in limba romana, Snoavele

populare româneşti (1984). Materialul cuprinde 6029 tipuri de snoava si

201 glume, iar in total întâlnim 6084 variante.

Principiul de clasificare a avut in vedere familiile de subiecţi

ţinând seama de personajele snoavei şi relaţiile lor cu societatea.

Materialul a fost structurat in 6 mari grupe:

I Relaţii sociale 1. Ciclul Păcală; 2. stăpân-sluga; autorităţi laice si

religioase;

II Relaţii de familie: 1. soţ-soţie; 2. părinţi-copii; 3. fraţi - surori;

4.alte neamuri; 5. naşi - fini;

81

III Însuşiri si deficiente psihologice: prostie, înţelepciune, lene,

lăcomie, beţie, murdărire trupeasca etc.;

IV. Defecte fiziologice: surzenie, bâlbâiala, orbire;

V. Snoave despre armata;

VI. Glume: 1. glume diverse; 2. glume despre şcolari; glume si

anecdote privitoare la copii

Cum este structurat tematic snoava?

În snoava întâlnim patru tipuri compoziţionale care au posibila

structurare tipologică. Primul tip, şi cel mai sigur, urmăreşte acţiunea unui

singur personaj prin care se scot în relief trăsături de caracter. În acest tip

convenţional preponderent este dialogul.

Al doilea tip de structura cuprinde doua momente narative, doua

acţiuni in care cea de-a doua este o replica la prima. In secvenţa întâia

eroul negativ înşeală, iar in cea de-a doua îşi primeşte pedeapsa. Acest tip

este bine consolidat în snoava, majoritatea variantelor fiind inserat în el.

Al treilea tip compoziţional este cel serial, în care apar mai multe

acţiuni subordonate aceleaşi idei. Snoavele cu desfăşurare complexă sunt

puţine, astfel, asemenea povestiri amintesc prin amplitudine, de basm.

Ultimul tip este cel ciclic şi se grupează în jurul personajului

Păcală.

În general, în centru atenţiei sta deseori personajul negativ,

naraţiunea aducând în scena manifestarea tipica a defectelor satirizate.

Personajul pozitiv este înserat doar în măsura în care serveşte la reliefarea

deficientei personajului negativ. Întâlnim totuşi şi câteva snoave (ţinând

cont ca repertoriul românesc de snoave cuprinde aproximativ 6000 tipuri)

în care în centrul atenţiei sta personajul pozitiv. Acesta, de obicei, este

figura care întruchipează isteţimea populara, menita sa dejoace planurile

categoriei sociale cu care intra in contact.

82

Un exemplu elocvent este personajul Păcală. Snoava de tip Păcală

are o larga difuzare in toate zonele folclorice ale tarii, demonstrând marea

ei vitalitate şi durabilitate în timp şi nu întâmplător Cornelia Sabina

Stroescu, îl aşează pe acesta in prim rang al tipologiei sale.

Păcală se detaşează net ca un erou popular unic în literatura

populara. El fiind simbolul eroului isteţ si iscusit, care înfruntă şi demască

răul social, ticluind cele mai ingenioase şi năstruşnice mijloace de lupta

împotriva nedreptăţii sociale si a reprezentanţilor claselor dominante. Îl

consideram pe Păcală un erou comic făcând distincţia dintre el si alte

personaje din caracteologia snoavei populare ca: preotul, ţiganul, femeia

necredincioasa, hotul, boierul, primarul etc. Toate aceste personaje

individualizează un aspect important de viata, particularizând o trăsătura

de caracter. Păcală se distanţează net insa de ele prin fondul sau

caracteologic complex, prin forţa cu care s-a impus ca personaj

caracteristic pentru întreaga naraţiune comica. In acest sens el devine un

model, acţiunea sa principala constituie păcălirea şi înşelarea iscusita a

forţelor potrivnice lui, precum si a exponenţilor răului social. Eroul nu

poarta întotdeauna acelaşi nume, este întâlnit in unele variante ca Pepelea,

Ianoş, Ivan sau Neculai.

Adesea Păcală acţionează în cuplu cu un alt personaj comic, Tândală,

aparent fiind destinat a fi victima primului, un fel de alter ego al acestuia.

Păcălirea se dovedeşte a fi reciproca iar colaborarea lor sporeşte sensibil

eficienta isteţimii de grad maxim.

Păcală, acest personaj atât de complex, de divers si de necunoscut, in

cele din urma, se impune ca un purtător de esenţe româneşti adânci

pertinente pentru sufletul romanului.

Personajul Păcală se poate regăsi şi astăzi, sub o altă formă, dar cu

acelaşi fond în variante ale snoavei populare româneşti dar, şi ca ipostaze

ale unei realităţi tipice pentru societatea aflată în permanentă mişcare şi

competiţie, nu totdeauna loială.

O snoava care nu provoacă râsete este sortita a nu prinde rădăcini .

83

Snoava reprezintă şi individualizează umorul fiecărui popor, este o

chintesenţă a înţelepciunii şi inteligenţei populare, având particularităţi

specifice pentru spiritul naţional.

Rezumatul Unităţii de învăţare III

Snoava (bazaconii, palavre, păcălituri, povesti, taclale) este o

naraţiune scurtă, in general cu un singur episod, care satirizează defectele

fizice şi comportamentale ale oamenilor.

Întâlnim în repertoriul românesc aproximativ 6000 tipuri de

snoave în care în centrul atenţiei sta personajul pozitiv.

În anul 1969 apare, în limba franceza, La tipologie

bibliographique des facétiens roumaines, fiind considerat prima încercare

de clasificare a imensului corpus al snoavelor româneşti. Câţiva ani mai

târziu, Corneila Sabina Stroescu publica, în limba româna, Snoavele

populare româneşti (1984).

Materialul a fost structurat in 6 mari grupe:

I Relaţii sociale 1. Ciclul Păcală; 2. stăpân-sluga; autorităţi laice si

religioase;

II Relaţii de familie: 1. soţ-soţie; 2. părinţi-copii; 3. fraţi - surori;

4.alte neamuri; 5. naşi - fini;

III Însuşiri si deficiente psihologice: prostie, înţelepciune, lene,

lăcomie, beţie, murdărire trupeasca etc.;

IV. Defecte fiziologice: surzenie, bâlbâiala, orbire;

V. Snoave despre armata;

VI. Glume: 1. glume diverse; 2. glume despre şcolari; glume si

anecdote privitoare la copii

În snoava întâlnim patru tipuri compoziţionale care au posibilă

structurare tipologică. Primul tip, şi cel mai sigur, urmăreşte acţiunea unui

singur personaj prin care se scot în relief trăsături de caracter. În acest tip

convenţional preponderent este dialogul.

84

Al doilea tip de structura cuprinde doua momente narative, doua

acţiuni in care cea de-a doua este o replica la prima. In secvenţa întâia

eroul negativ înşeală, iar in cea de-a doua îşi primeşte pedeapsa. Acest tip

este bine consolidat în snoava, majoritatea variantelor fiind inserat în el.

Al treilea tip compoziţional este cel serial, în care apar mai multe

acţiuni subordonate aceleaşi idei. Snoavele cu desfăşurare complexă sunt

puţine, astfel, asemenea povestiri amintesc prin amplitudine, de basm.

Ultimul tip este cel ciclic şi se grupează în jurul personajului

Păcală.

În general, în centru atenţiei sta deseori personajul negativ,

naraţiunea aducând în scena manifestarea tipica a defectelor satirizate.

Personajul pozitiv este înserat doar în măsura în care serveşte la reliefarea

deficientei personajului negativ.

Un exemplu elocvent este personajul Păcală. Snoava de tip Păcală

are o larga difuzare in toate zonele folclorice ale ţării. Cornelia Sabina

Stroescu îl aşează pe acesta in prim rang al tipologiei sale.

Păcală se detaşează net ca un erou popular unic în literatura

populară. El fiind simbolul eroului isteţ si iscusit, care înfruntă şi demască

răul social, ticluind cele mai ingenioase şi năstruşnice mijloace de lupta

împotriva nedreptăţii sociale si a reprezentanţilor claselor dominante.

Eroul nu poarta întotdeauna acelaşi nume, este întâlnit în unele variante ca

Pepelea, Ianoş, Ivan sau Neculai.

Păcală acţionează în cuplu cu Tândală, aparent fiind destinat a fi

victima primului, un fel de alter ego al acestuia. Păcălirea se dovedeşte a

fi reciproca iar colaborarea lor sporeşte sensibil eficienta isteţimii de grad

maxim.

Personajul Păcală se poate regăsi şi astăzi, sub o altă formă, dar cu

acelaşi fond în variante ale snoavei populare româneşti dar, şi ca ipostaze

ale unei realităţi tipice pentru societatea aflată în permanentă mişcare şi

competiţie, nu totdeauna loială.

85

Valoarea snoavei populare româneşti constă în bogăţia şi modurile proprii

de a biciui prostia,avariţia, dar şi risipa, cleveteala, viclenia, atitudinea

stăpânilor faţă de slugi şi a acestora faţă de stăpâni.

Snoava este o chintesenţă a înţelepciunii şi inteligenţei populare,

având particularităţi specifice pentru spiritul naţional, reprezintă şi

individualizează umorul fiecărui popor.

Bibliografie minimală:

Bîrlea, Ovidiu, Antologie de proză populară epică, Vol. II,

Bucureşti, Editura Minerva, 1966

Stroescu, Sabina Cornelia, Snoava populara romaneasca, Vol I,

II, III, IV, Editie critica de..., Editura Minerva, Bucuresti, 1985, 1986,

1987, 1989.

Birlea, Ovidiu, Folclorul romanesc, vol I, Editura Minerva,

Bucuresti, 1983.

Canciovici, Mihai, Pacala-univesalitate unui motiv comic in

snoava populara romaneasca, Anuarul Institutului de Etnografie si

Folcor, Academia Romana, Bucuresti, 1990, p.116-123.

Eretescu, Constantin, Folcorul literar al romanior, Editura

Compania, Bucuresti, 2004.

Pop, Mihai, Pavel Ruxandoiu, Folclor literar romanesc, Editura

Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1991.

86

Stroescu, Sabina Cornelia, Snoava populara romaneasca, Vol I,

II, III, IV, Editie critica de..., Editura Minerva, Bucuresti, 1985, 1986,

1987, 1989.

Teodorescu, Barbu, Octav Paun, Folclor literar romanesc,

Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.

EVALUARE:

1. Care este cea mai importantă clasificare a snoavei

2. Care sunt principalele tipuri compoziţionale în snoavă

3. Enumeraţi principalele trăsături caracteologice ale eroului

snoavei populare româneşti: Păcală

87