UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE ISTORIE FILOSOFIE GEOGRAFIE

MASTERCERCETAREA ŞI CONSERVAREA MĂRTURIILOR ISTORICE

REFERAT

ISTORIA UNIVERSALAA ARTELOR PLASTICE

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC, LECT. UNIV. DR. LUCIAN AMON

MASTERAND, MIRA (BALAŞ) FLORENTINA - CLAUDIA

ANUL I

CRAIOVA2008

1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVAFACULTATEA DE ISTORIE FILOSOFIE GEOGRAFIE

MASTERCERCETAREA ŞI CONSERVAREA MĂRTURIILOR ISTORICE

„CULELE DIN ROMÂNIA„CULELE DIN ROMÂNIA ””

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC, LECT. UNIV. DR. LUCIAN AMON

MASTERAND, MIRA (BALAŞ) FLORENTINA - CLAUDIA

ANUL I

CRAIOVA2008

I. ORIGINEA TERMENULUI

În jurul termenului generic cula s-au purtat multe discuţii între istorici, etnologi, istorici de artă, sociologi, lingvişti, etc.

Termenul derivă de la cuvântul turcesc kule, care înseamnă turn. După cum este bine cunoscut, turnurile au jucat un rol din cele mai însemnate în arhitectura medievală din întreaga lume ca elemente fortificate fie în cadrul unui ansamblu, fie izolate, cu dublu scop de apărare şi de veghe. În subsidiar, şi cu caracter mai mult provizoriu, ele puteau fi uneori şi locuite.

În limba veche, culă înseamnă prin urmare turn. Apoi, prin extensiune, ajunsese să desemneze orice fel de clădire întărită, inclusiv unele fortificaţii militare, precum şi unele case ţărăneşti mai înalte. Astăzi, înţelesul s-a restrâns la clădirile care, în afară de celelalte însuşiri ale turnurilor, au ca scop principal de a servi ca locuinţă, şi anume de locuinţă permanentă şi de sine stătătoare. Deci, cula este o locuinţă întărită, în formă de turn, o „locuinţă-cetate”.

Caracteristicile principale ale acestui tip de locuinţă sunt existenţa unui parter mai înalt, masiv, luminat numai prin deschideri foarte înguste, precum şi a unei scări interioare de circulaţie între diferitele niveluri.

Cula n-a fost importată la noi ca model de construcţie ci doar ca denumire căci din punct de vedere arhitectonic cula românească a luat ca model casa boierească existentă care trebuia întărită pentru a răspunde unor nevoi de apărare imediată, nu la un asediu de armată, ci doar unui grup de prădalnici scăpaţi din garnizoanele turceşti de peste Dunăre1.

Pentru Oltenia, semnificaţia termenului culă este foarte largă, uneori diferită de la o vale la alta, de la un sat la altul: „culă, de altfel, se cheamă orice casă înaltă, foişor, pătul înalt, lucarne podului, turla sau clopotniţa bisericii şi câteodată chiar poarta mare de intrare în curtea gospodăriei”2 .

Cula, ca o locuinţă fortificată de ţară, se constituie ca un program arhitectural bine definit, începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, cu trăsături proprii pe o arie ce se întinde din regiunile nordice ale Albaniei, sud-estul Iugoslaviei, cuprinzând Oltenia şi unele zone ale Argeşului, Prahovei şi Buzăului. Aşadar în română, serbo-croată, bulgară, turcă, albaneză şi greacă, termenul culă are acelaşi înţeles. Deşi termenul este

1. A. Pănoiu, Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi (sec. XVIII-XIX), Bucureşti, 1983, p. 178.2. Idem, p. 178.

1

considerat a fi de origine trucă, aceasta nu presupune că şi tipul constructiv respectiv este de origine turcă3.

II. ISTORICUL CULELOR

Apariţia culelor a fost dictată de nevoi de apărare împotriva năvălitorilor, dar şi de supraveghere a tot ce se putea întâmpla în jurul culei.

În secolele XVI-XVII sultanul nu mai putea ţine în frâu căpeteniile locale de la Vidin, Rusciuc şi Silistra, care atacau atunci când Dunărea era îngheţată, satele de la nord de Dunăre. Vestea despre apariţia primejdiei trebuia să ajungă în satele cuprinse între Dunăre şi Carpaţii Meridionali cât mai repede. În lanţul unor astfel de comunicaţii trebuiau să intre şi culele.

În jurul anului1800 sunt cunoscute desele incursiuni ale turcilor pasei de Vidin ori incursiunile prădalnice ale cârjaliilor care atacau oraşe şi sate, care au dat foc Craiovei de mai multe ori. În această perioadă, orice om cu stare se gândea la protejarea, măcar periodică, până reuşea să fugă spre munţi sau în Transilvania, a bunurilor. Este o explicaţie pentru numărul mare de cule din Oltenia. Multe dintre ele au fost ridicate lângă conacele sau casele boiereşti, mai ales cele din categoria culelor de veghe şi semnalizarea pericolului.

Lipsindu-ne inscripţiile, datările sau referinţele documentare precise, este foarte greu de determinat, chiar şi cu aproximaţie, data apariţiei primei cule în ţara noastră. O însemnare de călătorie este relevantă: „…ajungând în cursul călătoriei sale din anul 1746 de la Curtea de Argeş la Şuici, mitropolitul Neofit precizează:…am trecut râul spre apus şi am mers la casele lui Ştefan căpitan Balotă. Are case mari de piatră şi culă de zid pentru hoţi”4.

Un lucru este cert, formarea şi expansiunea Imperiului Otoman (secolele XIV-XVII)a avut, desigur, multe urmări pe toate planurile vieţii social-economice, inclusiv în ceea ce privesc tehnicile, metodele şi modelele de construcţii în teritoriile cucerite de turci. Aşa se justifică la unii autori prezenţa culelor în Oltenia încă din secolul al XV-lea5.

Pe lângă funcţia sa de locuire, cula este o construcţie care îl apără pe proprietar nu numai de primejdia din afară, ci şi de răzmeriţele posibile ale propriilor supuşi de pe moşie. Din această cauză, în jurul celor mai multe cule terenul era defrişat, pentru a nu permite apropierea nevăzută a atacatorilor de orice fel. Mulţi dintre cei care şi-au construit cule în Oltenia

3. Ioan Godea, Culele din România, tezaur de arhitectură europeană, Timişoara, 2006, p. 17.4. R. Creţeanu, S. Creţeanu, Culele din România, Bucureşti, 1969, p. 43.5. I. Atanasescu, V. Grama, Culele din Oltenia, Craiova, 1974, p. 19.

2

„se află în ajunul răscoalei din 1821 printre căpitanii de panduri ai lui Tudor Vladimirescu”6.

După sistemul lor constructiv, al pieselor din care se compun şi după amplasarea lor în teren, culele au îndeplinit funcţii diferite, cu caracter mai restrâns sau mai complex, deosebindu-se trei categorii:

- cule de refugiu, de apărare sau locuinţă temporară;- cule de veghe, semnalizare şi alarmă;- cule-locuinţă permanentă.Când pericolul otoman a dispărut, culele nu-şi mai aveau rostul şi au

început să se deterioreze, apoi să fie părăsite, distruse. Cei bogaţi se instalează treptat în târguri şi oraşe, uneori foarte departe de moşiile pe care le aveau. Multe cule au fost părăsite sau li s-a schimbat destinaţia.

Referitor la cule, Grigore Ionescu scria, cu atâta obiectivitate: „…împământenindu-se ca locuinţă de moşneni şi boiernaşi, casa tip culă pierde cu totul aspectul de construcţie fortificată şi capătă, sub mâna abilă a meşterilor locali o înfăţişare de caracter naţional”7.

6. M. Davidescu, Monumente istorice din Oltenia, Bucureşti, 1964, p.40.7. Gr. Ionescu, Arhitectura populară în România, bucureşti, 1971, p.64.

3

III. ARIA DE RĂSPÂNDIRE

Asediul Vienei în anul 1683 marchează momentul în care începe declinul stăpânirii otomane. Acesta este evenimentul care va marca dezordinea, insecuritatea şi haosul nu numai în arealul turcesc, ci şi în toate ţinuturile pe care oastea otomană le cucerise. Culele apar şi se răspândesc peste tot şi erau puţine aşezările situate pe o vatră cât de cât adunată în care să nu fi existat măcar o construcţie înaltă de genul culei, din lemn sau din zidărie.

„ Culele au fost şi mai sunt încă răspândite în întregul spaţiu balcanic, cu precădere în Serbia şi în Albania. În ţara noastră ele se întâlnesc numai în regiunea de dealuri a Olteniei şi în judeţul Argeş. Altădată, aria de răspândire a culelor se întindea şi asupra zonelor de câmpie adiacente, până către Bucureşti, însă….., culele din regiunea de şes, mai puţin numeroase de la început, de altfel, au dispărut mai repede decât celelalte. În urma dărâmării - în zilele noastre – a ultimelor două exemplare din regiunea de câmpie, cula din Radomiru – Dolj şi aceea din Frăsinet – Teleorman, cei dornici să viziteze culele din România le vor afla numai colindând judeţele Argeş, Vâlcea, Gorj, precum şi partea de nord a judeţelor Dolj şi Mehedinţi. Pe văile principale ale acestor pitoreşti meleaguri, de cele mai multe ori pe locuri înalte, amintind de vechi rosturi de supraveghere şi de apărare, apar de la distanţă culele”8.

În vremea lui Tudor Vladimirescu s-au ridicat multe cule, meterezuri şi bechete, case şi conace întărite, „ spre a constitui o zonă de protecţie a oraşului împotriva ameninţărilor de peste Dunăre”9.

În epoca fanariotă domnii se schimbau des. Ei plăteau bani mulţi sultanului ca să domnească 3 ani. Goana după câştig şi la pretendenţii la tron şi la boieri umpleau de revoltă satele. Boierii se temeau de ostaşii pasvangii ai paşei Pasvant-Oglu de la Vidin, dar şi de sătenii secătuiţi de dări precum zahareau sau mucarelul. Aceasta ar putea fi o explicaţie pentru faptul că în Oltenia culele sunt în sate, nu în oraşe. Numai boiernaşii îşi făceau cule; marii boieri şi dregătorii se stabileau la Craiova, Bucureşti sau Târgovişte.

Culele în formele cele mai cunoscute şi mai bine păstrate până azi au apărut în epoca fanariotă care începe cu Nicolae Mavrocordat (1716) şi care se încheie în 1821, adică la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. De aceea culele nu sunt doar la vest de Olt. După Al. Tzigara –Samurcaş, răspândirea

8. R. Creţeanu, S. Creţeanu, op. cit., p.6.9. A. Pănoiu, op. cit., p. 189.

4

culei la români ar fi ajuns prin filieră sârbă. Aşa s-ar explica prezenţa ei în Oltenia şi zona învecinată10.

Principalele cule din Oltenia

Principalele cule din Oltenia:

Judeţul Dolj

- Cula Poenaru (1750), comuna Almaj, cu fresce inspirate de fabulele lui Esop. - Cula familiei Izvoranu (secolul XVIII), comuna Brabova. - Cula familiei Cernătescu (secolul XVIII), comuna Cernăteşti.

Judetul Gorj

- Cula Cornoiu (secolul XVIII), Curtişoara.-Cula Crasnaru (1808), Groserea, sat în comuna Aninoasa.

10. I. Atanasescu, V. Grama, op. cit., p. 15.

5

- Cula Grecescu (1818), Siacu, comuna Slivilesti.

Judetul Mehedinti

- Cula Tudor Vladimirescu (1800) şi cula Nistor (1812), comuna Simian. - Cula Cuţui (1815), comuna Broşteni.

Judetul Olt

- Cula Galiţa (1790), comuna Dobroteasa, satul Câmpu Mare. Aici se întinde zona viticolă Sâmbureşti.

Judetul Vâlcea

- Cula Zătreni (1754), comuna Zătreni.- Cula Duca şi cula Greceanu, de la începutul secolului al XVII-lea, comuna Măldăreşti.

6

IV. MATERIALE ŞI TEHNICI DE CONSTRUCŢIE

Culele au fost ridicate din materiale diverse în funcţie de posibilităţile comanditarului, de resursele materiale ale locului, de meşterii care erau prin preajmă, de funcţiile pe care le va avea construcţia, de numărul membrilor familiei, etc.

Erau cule cu pereţi de lemn şi cule cu pereţi de zidărie. La rândul lor culele de zidărie erau:

- cu pereţi de piatră (de carieră, de râu sau amestecată);- cu pereţi de cărămidă arsă;- cu pereţi de piatră în amestec cu cărămidă;- cu pereţi parţial din zidărie, parţial din lemn.Piatra de carieră sau de vale, se zidea cât mai strâns, pe măsura

ridicării zidăriei se încastrau şi grinzile pentru planşee, inclusiv transversalele îmbinate în cepuri sau crestături drepte. Cărămida trebuia să fie foarte bine arsă.

Între casele ţărăneşti şi culele de lemn, cu excepţia proporţiilor nu existau prea mari deosebiri. Boierii şi moşnenii mai înstăriţi aveau alte posibilităţi de plată şi, în consecinţă, aduceau constructorii cei mai pricepuţi pe care-i găseau în împrejurimi.

Fie că erau cule cu pereţi de zidărie sau de lemn, întotdeauna ele erau groase, solide, meşteşugit ridicate întocmai cum erau ridicate şi zidurile mănăstirilor, inclusiv cele din Oltenia.

Parterul era înalt, depăşind de regulă 2-3m. La etajele superioare se aflau foişoare şi cerdacuri mărginite de zidării parţiale cu stâlpi şi coloane ori pălimar de lemn. Între această zidărie (înaltă de 1m) şi streaşina acoperişului se aflau contrafişele de legătură între cosoroabă şi stâlpi (adesea numite subsuori).

La alte cule, în cerdac, arcurile de obicei trilobate, dublate cu arhivoltă, au naşterile sprijinite pe un tirant de lemn11.

Tencuielile cu mortar erau şi ele de bună calitate pe bază de var stins în groapă cu multă vreme înainte de a fi pus în lucrare şi cu nisip cernut cât mai fin.

Ornamentele în stuco erau cu ipsos procurat din târgurile învecinate ori de la şantierele mănăstireşti.

De regulă beciurile nu erau tencuite, în schimb locuinţele şi pereţii foişoarelor se tencuiau.

Tavanele erau din grinzi masive de stejar. Peste ele se băteau scândurile groase, aparente, tot de stejar şi cu falţuri (adică în tehnica babă-

11. Şt. Balş, Vechi locuinţe boiereşti din Gorj, în SCIA, NR. 3-4, Bucureşti, 1954.

7

moş ori limbă şi uluc).existau şi tavane de scânduri tencuite sau chiar cu cercuială de nuiele care apoi era tencuită cu mortar de var.

Pardoselile încăperilor de locuit erau din scânduri groase, mai ales de stejar. La parter aproape toate culele aveau pardoseli din lespezi de piatră sau cărămidă.

Unele cule aveau la etajul de sus bolţi de cărămidă care puteau proteja mai bine construcţia în cazul în care atacatorii incendiau acoperişul cu săgeţi incendiare. Din acest motiv şi bolţile beciurilor cu acces exterior erau din cărămidă, cele cu acces interior puteau avea şi tavane de lemn.

Acoperişurile erau în raport direct cu planul construcţiei, în funcţie de numărul şi dispunerea încăperilor. La cele pătrate, acoperişul simplu era prismatic, adică piramidal, în patru ape, cu vârf înalt şi ascuţit. În cazul construcţiilor de plan rectangular-dreptunghiular exista acoperiş şi o coamă pe lungime, cu ţepi la capete.

Învelitoarea era bătută pe laţuri de răşinoase. Cea mai des întâlnită era de şindrilă (numită şi şiţă), cioplită la cuţitoaie şi horjită ulucit (sau în ulucă), adică într-un fel care permitea îmbinarea bucăţilor alăturate astfel încât se asigura etanşeizarea completă a suprafeţei spre a evita pătrunderea apei din precipitaţii. Dacă şiţa era mai lungă de 50 cm, atunci se bătea în solzi, una peste o parte din cealaltă. Au existat şi cazuri în care şiţa se bătea dublu, triplu sau quadruplu cu cuie de fier sau din lemn de tisă.

Se poate spune cu certitudine că şantierele de construcţie ale culelor au fost peste tot şi în permanenţă adevărate şcoli de arhitectură pentru săteni, exemple mereu demne de urmat chiar şi în ridicarea sau ornamentarea unor construcţii ţărăneşti mai modeste prin proporţiile lor.

Culele, prin excelenţă construcţii de apărare, erau prevăzute cu cât mai puţine penetraţii în pereţi, iar când ele trebuiau oricum să fie prezente, aveau dimensiunile reduse la minimum posibil.

De regulă, cula are o singură intrare, în majoritatea cazurilor la faţada principală, şi se putea zăvorî foarte bine din interior. Bârne orizontale care glisează în orificii speciale din zid asigurau închiderea perfectă din interior. Erau şi uşi care se puteau deschide şi din exterior cu chei speciale formate din două bare legate între ele ca un îmblăciu, drugul fiind cu dinţi ceea ce făcea ca, prin rotirea cheii, drugul să se deplaseze în poziţiile închis sau deschis.

Uşile principale ori secundare se deschid întotdeauna spre interior, cu zăvoare anume gândite. Formele şi sistemele de închidere-deschidere sunt extrem de variate, de ingenioase, cu ferecături, balamale, clanţe, cu drugi de lemn sau de fier de fiecare dată altfel concepute.

Casa tradiţională din lumea mediteraneană, aşa cum bine se ştie, era din piatră, pe două nivele; în partea de jos se depozitau diversele produse,

8

iar la nivelul superior se locuia. Ferestrele cu barbacane serveau la tragerea cu puşca în cazul unui atac.

Cam aşa se prezenta situaţia şi în cazul culelor. De la ultimul nivel şi până la bază, deschiderile sunt tot mai mici, iar adesea la nivelul beciului pot chiar lipsi.

Meterezele, ferestruicile, străvăzăturile sau găurile puteau fi folosite la nevoie pentru a se trage cu puşca. Din acest motiv erau mai mari la interior şi mai mici spre exterior, de obicei pe toate laturile. Aproape toate culele aveau deasupra ori în lateralele intrării principale găuri conice pe unde se putea trage cu puşca asupra celui ce încearcă să forţeze intrarea. Ferestrele, cele de sus pentru iluminat şi aerisire, cele de jos doar pentru aerisire şi apărare, erau prevăzute cu gratii fixate în cruce în momentul zidirii pereţilor. Cu totul unice sunt ferestrele extrem de înguste, cu tocuri din piatră făţuită pe patru muchii.

Culele au la etajele superioare spaţii libere, de supraveghere, de odihnă, de veghe sau de petrecere a timpului liber care poartă diverse denumiri: cerdac, foişor, prispă, galerie, balcon. Dacă ar fi să definim fiecare dintre aceşti termeni, atunci cerdacul ar fi acel spaţiu care este liber pe trei laturi ale edificiului. Foişorul ar desemna un spaţiu liber pe două laturi şi mai rar pe trei. Balcoanele sunt spaţii libere adiacente zidăriei, adică acele amenajări din lemn menite a spori ulterior suprafeţele utile ale edificiului cu predilecţie în scop de observare a împrejurimilor culei. Balconul – ca denumire locală – se confundă uneori cu galeria prin care se înţelege spaţiul liber din toate părţile, mărginit de stâlpi şi care cuprinde un întreg etaj de sus, deasupra căruia stă piramida acoperişului. Prispa este spaţiul liber şi îngust pe o singură sau pe mai multe laturi ale edificiului, mărginită de stâlpi, cu podea din blăni de stejar. Ar fi identic, deci, prispei obişnuite de la casa ţărănească din foarte multe zone etnografice româneşti. În arhitectura oltenească cu atât mai mult foişorul, prispa sau cerdacul sunt spaţii absolut specifice oricărei locuinţe rurale. De aici s-au inspirat meşterii şi proprietarii de cule. Cerdacul, foişorul, balconul, prispa sau cerdacul erau întotdeauna pe partea dinspre care ar fi putut veni atacul sau din partea de unde ar fi provenit semnalul de primejdie supravegheat şi apoi, eventual, retransmis.

Cule formau un lanţ în care inelele – culele, turnurile, bisericile, mănăstirile – comunicau între ele în caz de primejdie. Din foişoarele lor satele puteau fi avertizate de invadatori, de foc, de viituri de ape. „…Când se ivea un pericol, satele, oamenii, boierii trebuiau să se anunţe între ei cu mare repeziciune. Semnale cu făclii, cu fum, se transmiteau de la Dunăre spre nord prin intermediul turnurilor bisericilor (mănăstireşti în primul rând),

9

dar şi din foişoarele de la etaj ale culelor”12. Lanţurile de comunicaţie erau în lungul văilor, pornind de la Dunăre spre munte pe Jiu, Olt, Gilort, Argeş, etc.

Existenţa foişorului, cerdacului sau prispei la culele din România le deosebeşte net pe acestea de surorile ei, culele din Balcani la care aceste spaţii nu există. Foişorul, galeria sau cerdacul mărginit de stâlpi de la etajul superior este cea mai importantă caracteristică a culei la români. Este o emblemă de specific naţional.

Interiorul este, în general, adaptat unei case în care stăpânul putea să se apere la nevoie, dar, în plus, el trebuia să aibă confortul necesar unei familii cu mult mai înstărită decât una ţărănească oarecare.

La parter era magazia cu provizii. În beci, atunci când acesta exista, erau depozitate butoaiele cu vin şi ţuică.

Iatacul – adică dormitorul capilor de familie – era de dimensiuni nu prea mari, chiar mai mic decât bucătăria de la primul nivel, dar cu mobilă aleasă, perdele de catifea, lămpi sau lampadare, cu fruntare, corlate, stâlpi, babe, grinzi ornamentate, tavane casetate sau cu podină de stejar, camiţe (= sobe), undrele, paturi, mese, podişoare, icoane şi farfurii pe pereţi, pereţi acoperiţi cu scoarţe şi lăicere de lână, pe jos cu covoare, mai ales olteneşti. Uneori în camere existau şi firide sau arcade pentru lumânări.

Pivniţa avea numeroase funcţionalităţi: depozit de diverse alimente, butoaie cu vin şi ţuică, depozit de arme şi muniţie. Tot aici se afla adesea fântâna sau puţul de apă potabilă. Accesul în pivniţă putea să fie numai din exterior, numai din exterior sau şi dintr-o parte şi din cealaltă.

Toate culele aveau scări fixe de acces la etajele superioare. Se pare însă că au existat în vechime şi scări de lemn mobile care, la nevoie, se puteau ridica în încăperile de la etaj cu ajutorul unor scripeţi. Spre deosebire de alte popoare din Balcani, la români scara interioară, de lemn, este fixă şi nu detaşabilă sau repliabilă spre planul superior ca la turci şi bulgari.

Numeroase legende se leagă de existenţa în cule a locurilor ascunse, de tot felul. Este vorba de mici încăperi sau spaţii ascunse – tainiţe -, greu de găsit, unde boierul îşi ţinea, departe de ochii indiscreţi, banii, armele, bijuteriile, hrisoavele şi alte bunuri de preţ, care la un atac surpriză ar fi fost sustrase cu uşurinţă. Existau şi diverse firide în dosul cărora erau tainiţe minuscule. Uneori, tainiţele erau situate în spatele icoanelor, în locul de fixare al lampadarelor, sub duşumea sau sub treptele de scară de acces la etajul superior.

12. Ioan Godea, op. cit., p. 9.

10

V. DECORUL

Sociologul P.H. Stahl sublinia, cu câteva decenii în urmă că printre vechile case cu etaj boiereşti „se recunosc două tradiţii: aceea a culelor, construite puternic din piatră şi cărămidă, având scop de apărare şi aceea a caselor cu prispă şi foişor deschis spre faţadă, a căror modă pare a fi avut cel mai însemnat moment de dezvoltare în vremea lui Brâncoveanu (din care de altfel s-au păstrat uneori exemplare până în secolul al XIX-lea) şi în întreg secolul al XVIII-lea”13.

Decorul culelor româneşti nu poate fi desprins de cele două valenţe de potenţare ale lui venite din două direcţii. Din arhitectura populară şi din elementele definitorii ale unui stil aulic în arhitectura românească – arta brâncovenească de mare originalitate şi rafinament.

Decorul culelor româneşti este incomparabil mai de apreciat în raport cu austeritatea pe care o prezintă culele altor popoare din Balcani. Foişorul, balustradele sculptate şi arcadele sunt elemente specifice de decor brâncovenesc. Uneori însă arcadele lipsesc fiind prezente doar grinzi simple de lemn.

Pereţii exteriori ai multor cule sunt casetaţi în panouri intrate în grosimea zidului aproximativ 4-5 cm. Aceste casete sau panouri în adâncime de tencuială, pătrate sau dreptunghiulare de pe faţadele culelor se numesc de localnici oglinzi. Alteori întâlnim detalii de stucatură pictată.

Ciubucul este linia în relief de tencuială care delimitează (în exterior, evident) un etaj de altul.

Rămânând în continuare la decorul exterior, trebuie subliniat că la unele cule întâlnim canaturi de piatră cu perforaţii ornamentale, cu sculpturi, mai ales la intrarea principală sau la ferestrele de jos. La unele cule, la cerdac partea de sus a pălimarului, balustrada de lemn deci, avea cioplituri rotunjite anume pentru rezemat puşca, de aceea se chemau „trăgători”.

Sintetizând aspectele legate de decorul exterior şi interior al culelor am putea distinge următoarele caracteristici cu valoare de generalizare:

- decor sobru, dar nu marcat de sărăcie;- simplitate volumetrică, dar şi varietate în compoziţie, în

compunerea volumelor;- ingeniozitate în distribuirea spaţiilor, funcţiilor şi ornamentelor

încăperilor;- raritatea elementelor de policromie.

13. P. H. Stahl, Vechi şi biserici de lemn din Muntenia, în SCIA, anul X, nr. 2, Bucureşti, 1963, p. 372.]

11

În concluzie, putem afirma că aceste construcţii formează o notă

extrem de importantă în portativul arhitecturii româneşti, chiar dacă sunt evidente „vasele comunicante” cu lumea Balcanilor şi mai departe spre Caucaz şi Asia Mică.

Culele sunt unul dintre multele exemple în care specificul naţional se împleteşte cu sursele şi resursele popoarelor învecinate într-o Europă de culturi. Ele stau mărturie despre ceea ce ne deosebeşte dar şi despre ceea ce ne uneşte în lunga istorie parcursă cu plusurile şi minusurile ei în mileniile de viaţă trăită alături, în stânga şi în dreapta Dunării ce taie în două continentul.

Culele reprezintă emblema unei familii, aşa cum o face oricare castel medieval.

Bibliografie: Atanasescu I., Grama V., Culele din Oltenia, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1974. Balş Şt., Vechi locuinţe boiereşti din Gorj, în SCIA, nr. 3- 4, Bucureşti, Ed. Academiei, 1954. Davidescu M., Monumente istorice din Oltenia, Bucureşti, 1964. Creţeanu R., Creţeanu S., Culele din România, Bucureşti, Ed.

Meridiane, 1969. Godea I., Culele din România, Timişoara, Ed. de Vest, 2006. Ionescu Gr., Arhitectura populară în România, Bucureşti, 1971. Pănoiu A., Arhitectura şi sistematizarea rurală în judeţul Mehedinţi

(sec. XVIII-XIX), Bucureşti, 1983. Stahl P. H., Vechi case şi biserici de lemn din Muntenia, în SCIA, anul

X, nr.2, Bucureşti, 1963.

12

Cula Duca - Măldăreşti

Cula Greceanu - Măldăreşti

13

Cula Cartianu

14

Cula Curtişoara

15