Cucuteni 2006

CUCUTENI–5000 Redivivus: 1


CZU 930.85:94(=135.1)(082)

COMUNICĂRI prezentate la primul simpozion

CUCUTENI–5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte

(ediţia I, 26-27 octombrie 2006)

Editura UTM Chişinău ∗ 2006

ISBN 978-9975-9841-2-6


Culegerea include comunicările prezentate în cadrul Simpozionului Internaţional „CUCUTENI–5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, organizat la Chişinău în ziua de 26-27 octombrie 2006 de către Universitatea Tehnică a Moldovei, Universitatea Tehnică „Gh.Asachi”, Iaşi şi Forul Democrat al Românilor din Moldova. Consiliul editorial: Valeriu Dorogan (preşedinte), Lorin Cantemir, Valeriu Dulgheru Coperta: Valeriu Dulgheru Procesare computerizată: Valeriu Dulgheru

Formatul 60x84 1/16. Hârtie ofset. Tirajul 100 ex. Comanda nr. Tiparul executat la Secţia de Redactare şi Editare a U.T.M. Chişinău, str. Studenţilor, 7.

© Universitatea Tehnică a Moldovei ©Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Comunicări prezentate la primul simpozion CUCUTENI–5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte (ediţia I, 26-27 oct. 2006) / consiliul ed.: Valeriu Dorogan (preş.),...red.resp.: Valeriu Dulgheru; Univ. Tehn. a Moldovei, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”, Iaşi; Forul Democrat al Românilor din Moldova. – Ch.: UTM, 2006. – 87p. ISBN 978-9975-9841-2-6

100 ex.


Cuprins

Cuvânt înainte................................................................... Valeriu Dulgheru, dr.hab.conf.univ. I. CULTURA CUCUTENIANĂ............................................ Cunoaşterea civilizaţiei Cucuteniene.................................. Mihai Tun, primarul localităţii Cucuteni, Targu Frumos, Iasi. Cultura cucuteni: prezentare istorică.................................. Senica Turcanu, Dr., şef muzeu „Istoria Moldovei”, Iaşi. Simbolistica picturii cucuteniene......................................... Andrei Vartic, scriitor, editor al revistei de studii carpato-dunărene „Dava International” De la arhaic la arta contemporană...................................... Ionela Mihuleac, artist plastic, preşedintele Asociaţiei ARS CONTINUA Iaşi Violeta Radu, ARS „Continua”, Iaşi. II. ŞTIINŢE EXACTE SI MAI PUŢIN EXACTE................... Ştiinţe exacte si mai puţin exacte - limite si intercondiţionări................................................................... Lorin Cantemir, Prof.dr.ing.D.H.C. Membru ASTR, Gheorghe Stefanescu, cercetător. De la artă la ştiinţe exacte................................................... Elena Chirita, ing. sef Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii “Stefan Procopiu”, Iasi. Polus Geticus – centrul vechii Europe................................ Tatiana Palade, Chişinău. Genetica si istoria poporului roman.................................... Gheorghe Stefanescu, cercetător, Maria Caraghin, cercetător, Lorin Cantemir, Prof.dr.ing. D.H.C. Membru ASTR. Posibile extrapolări pentru descrierea spiritualităţii în preistoria românilor – referinţe la cultura cucuteniană........ Mihai Braga, dr., şef catedră UTM. Creativitatea românilor: de la Zamolxe până în zilele noastre. Valeriu Dulgheru, dr.hab., şef catedră UTM

4

6 7 13

23

37

40

41

51

58

70

76

82


Cuvânt înainte

„Acest popor (românii) îşi are o istorie de 4 ori milenară de când s-a detaşat ca etnicitate din lumea

societăţii primitive. O vechime cum nu au multe popoare, sau dacă o au, nu s-au menţinut pe teritoriul

în care au apărut, aşa cum este cea a poporului român” (N.Iorga).

Receptată de regulă prin vechime sau lupta pentru independenţă şi unitate, istoria românilor se impune a fi cunoscută şi prin puterea de creaţie a acestui popor, prin cultura lui inegalabilă. Pe parcursul mileniilor dezvoltarea societăţii a fost determinată de elementul creativ. Inventatorii anonimi ai focului, roţii, vaselor, celor mai primitive scule au fost şi creatorii civilizaţiilor. Se pare că epoca neoliticului (5500-2000p.ch.) este acea perioadă, în care activitatea creativă a căpătat proporţii şi manifestări impresionante. Au apărut adevăratele aşezări stabile cu locuinţe la suprafaţă, concepute de mintea omului. Geto-dacii au fost în mare parte contemporani cu marile civilizaţii ale antichităţii: egipteană, greacă, persiană, romană. În epoca amintită pe teritoriul locuit de geto-daci s-au înregistrat remarcabile capodopere de creaţie. Spre exemplu pot fi nominalizate cele de la Criş, Vădastra, Turdas, Baian, Cucuteni. Dintre acestea reţine în mod deosebit atenţia ceramica de tip Cucuteni, aparţinând neoliticului târziu (3500-2500). Este o realizare de un înalt nivel creativ şi tehnic. Unele dintre cele mai remarcabile realizări timpurii ale poporului român constituie perechea „Gânditorul” de la Cernavoda (un bărbat şi o femeie) şi gânditorul de la Târpeşti.

Cunoscută mult timp doar specialiştilor, cultura Cucuteni suscită astăzi interesul unor cercuri tot mai largi de iubitori ai artei preistorice şi arheologiei. Triburile Cucuteni au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind, pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat, o contribuţie inestimabilă la patrimoniul cultural mondial.

Dintre nenumăratele aspecte materiale ale culturii


Cucuteni păstrate până în zilele noastre şi scoase la iveală prin cercetările întreprinse de-a lungul a aproape un secol, ceramica şi sculptura — sau, mai exact spus modelajul în lut — constituie cele două capitole ale artei cucuteniene. Arta ornamentării, în special pictate, a ceramicii, precum şi sculptura cucuteniană, oricât de parţial au ajuns până la noi, sunt foarte bine reprezentate prin artefactele găsite. Multe dintre formele ceramice - în special ale categoriilor pictate — sunt realizări de o eleganţă desăvârşită, dovedind un simţ al proporţiilor şi al liniilor profilului de-a dreptul uimitor, fie că este vorba de vase mari, de aproape un metru înălţime, fie că ne referim la recipiente având abia câţiva centimetri.

Revenind la problemele de ordin tehnic, trebuie ţinut seama în primul rând de faptul că toată ceramica cucuteniană — ca dealtfel toată ceramica preistorică din România şi din restul Europei, până la începutul celei de a doua epoci a fierului, deci aproximativ până la mijlocul mileniului I î.e.n. — a fost lucrată cu mâna, fără folosirea roţii olarului. Tocmai de aceea perfecţiunea diferitelor recipiente poate fi socotită remarcabilă. Înalta calitate tehnică a preparării lutului şi a modelării formelor, arderea vaselor în cuptoare oxidante la o temperatură ce ajungea la 900 °C, ca să nu mai vorbim de ornamentarea pictată, dovedesc o indiscutabilă artă. Mai ales că pentru ceramica pictată cu grafit a culturii Gumelniţa se folosea o tehnică foarte complicată pentru fixarea grafitului, fiind nevoie de două arderi succesive la temperaturi diferite, ultima atingînd 1100°C !

Toate acestea vorbesc despre aspectul multidisciplinar al studiului artefactelor, care conţine multe probleme de ordin ingineresc. De aceea, implicarea reprezentanţilor ştiinţelor exacte cu metodele lor de studiu în descifrarea mai completă a întregului patrimoniu cultural românesc este un pas salutabil. Dar şi informarea unor pături mai largi decât grupul îngust al specialiştilor face ca mai mulţi să facă cunoştinţă cu aceste incontestabile argumente ale trecutului glorios pentru a se încadra în construirea viitorului măreţ a acestui popor. Primul Simpozion „CUCUTENI–5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, organizat la propunerea profesorului universitar ieşean Lorin Cantemir vine în spriginul acestei formidabile idei.

Valeriu Dulgheru


1. CULTURA CUCUTENIANĂ


Cunoaşterea civilizaţiei cucuteniene

Mihai Tun, primarul localităţii Cucuteni, Targu Frumos, Iasi

Mă aflu încă copleşit de emoţiile primilor mei paşi care m-au purtat pe teritoriul unei părţi din Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, emoţiile fiind amplificate şi de a trăi acest eveniment după doar patru zile de la recunoaşterea domniei sale ca fiind cel mai mare român al tuturor timpurilor. Dar pentru început daţi-mi voie să mă prezint şi anume cine sunt, de unde vin şi ce doresc. Mă numesc Mihai Tun, m-am născut şi trăiesc în România, comuna Cucuteni din judeţul Iaşi. Încă de tânăr sunt pasionat de cunoaşterea CIVILIZAŢIEI CUCUTENI, sprijinind munca de cercetare în domeniu a iluştrilor cercetători: Acad.prof.dr.Mircea Petrescu-Dâmboviţa, prof.dr.Dinu Marin etc., care şi-au dedicat viaţa acestui studiu. În anul 1884 (acum 122 ani) locuitorii comunei extrăgeau piatră pe dealul numit Cetăţuia, pe care o transportau pe şoseaua Târgu-Frumos-Hârlău. Întâmplarea fericită a fost aceea că prin zonă a trecut folcloristul Theodor Burada, care dorea să viziteze biserica de la Cotnari, ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare. Acesta a fost informat că pe locul de unde se extrăgea piatra existau fragmente din ceramică pictată precum şi diferite figurine din lut ars. Vizitând cariera respectivă, rămâne impresionant de cele constatate, iar ca primă măsură solicită primarului localităţii să interzică în continuare extragerea pietrei pentru a evita distrugerea artefactelor rămase. Astfel a fost vizitată pentru prima dată de un om de ştiinţă această aşezare neolitică, care urma să devină celebră. Din punct de vedere geografic, aşezarea de pe dealul Cetăţuia se află la 60 km Nord-Vest de Iaşi, 9 km Nord de oraşul Tg-Frumos, 346 m faţă de nivelul mării şi 10 m deasupra văii Băicenilor. În anul 1885, după semnalarea de către Th.Burada, s-au deplasat în zonă, N.Beldicianu, Gr.Buţureanu şi D.Diamandi din Iaşi, precum şi D.Butulescu din Bucureşti, care în anii 1885-


1888 a efectuat unele săpături sumare. Rezultatele acestor cercetări au fost comunicate destul de repede atât în ţară cât şi în străinătate. Astfel scriitorul şi în acelaşi timp pasionatul arheolog amator N.Beldicianu a publicat în anul 1885, în revista pentru istorie, arheologie şi filologie, articolul „Antichităţile de la Cucuteni”, în care au fost prezentate pentru prima dată descoperirile neolitice de la Cucuteni. Din lipsă de fonduri cercetările au fost sumare, dar totuşi prin grija lui Gr.Buţureanu susţine în anul 1889 la cel de-al-X-lea Congres Internaţional de Antropologie şi de Arheologie Preistorică de la Paris, comunicarea în limba franceză „Notă cu privire la Cucuteni şi la mai multe alte staţiuni din Nordul Moldovei”. Acestea au fost publicate în 1891 în volumul cu materialele congresului amintit. În acelaşi an, D.Diamandi a prezentat şi el o comunicare despre antichităţile de la Cucuteni la Societatea de Antropologie din Paris. La Congresul de la Paris a participat şi Al.Odobescu, care l-a sprijinit moraliceşte pe Gr.Buţureanu, dându-i tot concursul. Din nefericire însă cercetările începute cu atâta entuziasm au trebuit să fie sistate, întrucât lui Gr.Buţureanu i se epuizaseră fondurile băneşti. Cercetările au fost reluate în anul 1895 când cu sumele din partea Ministerului Instrucţiunilor Publice s-ar fi reuşit, după Gr.Buţureanu, să se sape jumătate din staţiunea neolitică de la Cucuteni, descoperindu-se multe lucruri interesante, între care şi cinci schelete de om, considerate ca neolitice. După moartea lui N.Beldicianu, materialul descoperit la Cucuteni şi adunat la Iaşi a fost studiat de către Gr.Buţureanu, fiind introdus în lucrarea sa, în manuscrisul din 1898, mai sus menţionat. Cu tot răsunetul descoperirilor de la Cucuteni în ţară şi în străinătate nu s-au mai efectuat nici un fel de cercetări în această localitate până spre sfârşitul primului deceniu al secolului nostru. Cercetările au fost reluate abia în anii 1909 şi 1910, sub conducerea profesorului german H.Schmidt care, participând la începutul acestui secol la expediţiile arheologice din Nordul Siriei şi Turchestanului, dorea să studieze şi materialul ceramic pictat din staţiunea neolitică de la Cucuteni, pentru o mai bună lămurire a grupului de ceramică pictată de la


Dunărea inferioară şi Balcani. H.Schmidt, cu aprobarea Autorităţilor Române din acea vreme, a efectuat săpături pe Cetăţuia de la Cucuteni, la care, pe lângă G.Bersu, colaboratorul său din 1910 pentru problema şanţurilor de apărare, a mai participat ca delegat din partea statului român şi prof.C.Dascălu. Înafară de aceste săpături H.Schmidt a mai sondat sumar şi aşezarea din vale de pe locul Dâmbul Morii. Bazându-se pe observaţiile statigrafice făcute cu prilejul săpăturilor de pe Cetăţuia de la Cucuteni, precum şi pe minuţioasa analiză stilistică a materialului ceramic pictat care a fost descoperit în această staţiune şi în aceea de la Dâmbul Morii, H.Schmidt, în monografia sa despre Cucuteni (la care a lucrat peste 20 de ani şi a publicat-o în 1932), a reuşit să determine principalele etape ale evoluţiei acestei culturi denumită de către el Cucuteni A, Cucuteni A-B şi Cucuteni B. Prin această clasificare, stilistică şi cronologică prilejuită de situaţia statigrafică de pe Cetăţuia de la Cucuteni a fost adusă o contribuţie preţioasă nu numai cunoaşterii evoluţiei culturii Cucuteni, ci şi a întregului complex de ceramică pictată Ariuşd (Sud-Estul Transilvaniei)-Cucuteni-Tripolie (în aproprie-re de Kiev). Clasificarea culturii Cucuteni de către H.Schmidt a fost confirmată ulterior prin săpăturile efectuate de către arheologii români la Drăguşeni, Ruginoasa, Fedeleşeni, Izvoare, Calu, Frumuşica, Traian, precum, mai recent la Hăbăşeşti, Corlăţeni şi Slăvoneşti Vechi. În felul acesta a fost stabilită periodizarea complexului cultural Cucuteni recunoscută şi apreciată şi de către arheologii străini care s-au ocupat în mod special cu această problemă. Dar cu toate rezultatele excepţionale privitor la săpăturile arheologice de la Cucuteni, timp de jumătate de secol nu s-au mai întreprins cercetări metodice, ci dimpotrivă, unele şanţuri militare realizate în timpul celui de-al doilea război mondial şi căutătorii de obiecte rare au dus la degradarea aşezării neolitice de pe dealul Cetăţuia. Abia în anul 1961, din iniţiativa Filialei din Iaşi a Academiei Române au fost reluate cercetările arheologice de la Cucuteni, Băiceni, efectuate de către colaboratorii secţiei de


istorie veche şi arheologice, an de an, participând arheologi cercetători, profesori dar şi studenţi. Poate fi apreciată intensitatea cercetărilor cu rezultate aprofundate remarcabile, realizate de un colectiv de arheologi compus din M.Petrescu-Dâmboviţa (responsabil), Dinu Marin (responsabil adjunct), Adrian C.Florescu, I.Ioniţă, A.Sosza, V.Palade şi Eugenia Păpuşoi. Ei au descoperit elemente noi, cum ar fi încetarea locuirii pe dealul Cetăţuia, apoi, fiind reluată locuirea mult mai târziu, în perioada geto-dacică (secolele IV-III î.e.n.), de când datează şi un important tezaur de obiecte de aur găsit întâmplător în apropiere. Rezultate deosebit de importante s-au obţinut prin noile săpături arheologice din aşezările neolitice de la Cucuteni în legătură cu modul de viaţă şi de gândire al trăitorilor acestei culturi. Astfel, au fost descoperite peste 30 locuinţe din toate fazele culturii Cucuteni. Au fost descoperite pe Cetăţuia locuinţe cu platformă din piatră, nu doar din pământ, ceea ce face să fie unice pentru epoca neolitică. O preocupare deosebită o constituie descoperirea unui mormânt princiar, constând dintr-o movilă având la bază diametrul de 30 m, iar înălţimea de 3,5 m. În interior - un zid în formă de pâlnie, fiind cu o deschidere la vârf cu un diametru de 9 m în care s-a găsit la bază oase calcinate ale unui schelet de om şi vase din ceramică pictată probabil sparte ritual, precum şi unele pandative în formă de scoică, din argint aurit. Pe un platou tot în interiorul movilei au fost descoperite trei morminte secundare, de asemenea, vase sparte ritual şi mărgele rotunde din paste de calcar, având unele puncte pictate de culoare albastră. Istoricul grec Herodot scria că tracii aveau mai multe soţii, iar când unul din aceştia murea, rudele apropiate şi prietenii celui decedat depuneau efort să afle pe care din soţii a iubit cel decedat. Femeia socotită vrednică de cinste era lăudată de bărbat şi de femei înainte de care îl jeleau pe mort timp de trei zile, şi după un mare ospăţ, la care se organizau şi unele întreceri sportive, la care răsplăţile cele mai însemnate se dădeau luptei în doi - cum era şi firesc - după care îl îngropau pe cel decedat, fie arzându-l fie îngropându-l (deci foloseau şi


înhumarea şi incinerarea), şi după aceea femeia socotită mai iubită era înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată, după care trupul acesteia era îngropat alături de bărbatul ei. Celelalte femei socoteau o mare nenorocire aceasta, căci li se aducea astfel o mare ocară. Aşa se făceau înmormântările la traci (Volumul V-VIII al istoriei lui Herodot).

Acest mormânt geto-dac, considerat a fi din aceeaşi perioadă cu Cetatea geto-dacică de pe dealul Cătălina – Cotnari, cărei perioade ar aparţine şi tezaurul de aur găsit la Cucuteni, are o mare importanţă. El constă din costumul de paradă al unui rege geto-dac şi hamul calului împodobit cu aplice de diferite forme, o brăţară din bară cilindrică răsucită, prevăzută la extremităţi cu capete de cai mici, având, de asemenea, unele coarne arcuite simetric până la nări şi cu câte o rozetă din ove în tehnica filigranului, fixată pe o placă pe frunte şi un coif din aur de 24 carate precum şi alte obiecte. Principalele piese din acest tezaur sunt păstrate în Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Pentru cunoaşterea civilizaţiei cucuteniene şi, de fapt, rădăcinile noastre milenare, prin grija şi insistenţa prof. Dinu Marin, mormântul princiar este protejat de o construcţie monumentală, în formă rotundă asemănător unui forum daco-roman, în interior fiind amenajată o expoziţie de istorie şi arheologie. Construcţia respectivă a fost inaugurată în anul 1984, cu ocazia centenarului de la descoperirile acestor antichităţi. Acest muzeu este vizitat anual de sute de persoane din ţară şi din afara graniţelor noastre. Preocupările specialiştilor în domeniu nu s-au oprit la acest stagiu. În anul 2001, în baza unui proiect finanţat în prima etapă de dr. Romeo Dumitrescu, iar ulterior şi de Ministerul Culturii şi Cultelor se realizează un parc arheologic, sub directa îndrumare a prof. Vasile Cotiugă, de la Universitatea din Iaşi, a făcut o încercare de a reedita un sat milenar cu construcţii (locuinţe) asemănătoare celor probabile ale locuitorilor din antichitate, creând condiţii de locuire şi de hrană, folosind pietre pentru producerea făinii de grâu, apoi coacerea pâinii în cuptoare folosite de băştinaşii cucutenieni, de asemenea folosirea arcului cu săgeţi etc.


Dar, de data aceasta, nu lipsit de modestie, din propria iniţiativă, dorind ca localitatea să devină cât mai atractivă turiştilor, în colaborare cu Fundaţia AXart din Iaşi, al cărei membru este şi fiica mea, Mihuleac Ionela - artist plastic- am organizat o tabără de sculptură în lemn de stejar, la care au participat şi artişti din Republica Moldova – Zaiţev Viacheslav şi doamna Natalia Vlasov, membri ai UAP din Republica Moldova. Acest gen de creaţie este la a-V-a ediţie, iar în ultimii ani prin Fundaţia ARScontinua, al cărei preşedinte este fiica mea, realizează concomitent şi activităţi de prelucrare a ceramicii, unde pe lângă profesorii ceramişti din Cluj, Iaşi şi Bucureşti, participă şi copii din comună - în jur de 40 - care însuşesc arta prelucrării ceramicii, unii fiind în al treilea an de practică. Prin realizarea atelierelor de pictură şi sculptură în piatră se doreşte astfel implementarea dragostei pentru artă, dar mai ales dorinţa, de a prelucra ceramica, reluând tradiţia milenară a cucutenienilor. Fondurile provin din sponsorizări, iar în anul curent o parte au fost suportate de Ministerul Culturii şi Cultelor. Dorim ca în următorii ani localitatea Cucuteni să redevină importantă şi prin prelucrarea ceramicii şi realizarea copiilor ceramicii de CUCUTENI. Un început de bun augur în acest sens este mica expoziţie de artefacte cucuteniene organizată cu prilejul Simpozionului aici la Dstră, pe care Vă rugăm să o vizitaţi. Sperăm ca şi prin această realizare Dumnezeu să oprească „Răstignirea Moldovei”.


Cultura Cucuteni: prezentare istorică

Senica Turcanu, Dr., şef muzeu „Istoria Moldovei”, Iaşi.

Vă mărturisesc că invitaţia primită de la Chişinău, prin

intermediului distinsului profesor Lorin Cantemir, de a participa cu o comunicare la acest dialog între specialiştii ştiinţelor exacte şi mai puţin exacte având ca punct de plecare cultura Cucuteni sau poate, mai exact, ar trebui spus spiritul Cucuteni moştenit până astăzi, mi s-a părut incitantă. Parcurgând acel argument al manifestării ce ne-a fost înaintat tuturor, mi-am dat seama că, cel puţin în ceea ce priveşte studiul culturii Cucuteni, de câteva decenii bune s-a stabilit o colaborare interdisciplinară cu rezultate vizibile. Întotdeauna există însă loc de şi mai bine. Iar acum, la începutul mileniului III, diverse tehnici şi metodologii moderne pot fi cu succes aplicate în arheologie.

Cunoscută mult timp doar specialiştilor, cultura Cucuteni suscită astăzi interesul unor cercuri mai largi de iubitori ai artei preistorice şi arheologiei. Triburile Cucuteni au creat splendida şi originala ceramică pictată şi au lăsat opere nu mai puţin remarcabile în domeniul artei figurative. Realizările artistice ale cucutenienilor se înscriu, incontestabil, între cele mai importante manifestări de artă plastică din lume, constituind, pentru preistoria Europei, o culme de neechivalat, o contribuţie inestimabilă la patrimoniul cultural mondial.

In mileniile IV-III i. Hr. Europa răsăriteană, arie de convergenţă culturală, cunoaşte o deosebită înflorire a civilizaţiei eneolitice. Intre creaţiile strălucite de aici se remarcă cultura Cucuteni care este, fără îndoială, singura cultură preistorică europeană care poate rivaliza cu civilizaţiile din Orientul Apropiat.

In urma cu 120 de ani, când încă nu era descoperită staţiunea de pe Cetăţuia, numele Cucuteni evoca oricui doar un sat obişnuit din centrul Moldovei. Au trecut 120 de ani de eforturi datorate arheologilor, uneori pasionaţi dilentanţi, alteori


instruiţi sau chiar erudiţi profesionişti cu riguroase reguli de cercetare şi Cucuteni a devenit un nume cu o rezonanţă aparte. Un nume fără de care este imposibil să fie alcătuit un tratat de preistorie europeană.

În cele ce urmeaza voi face o prezentare succintă a ceea ce înseamnă cultura Cucuteni din punct de vedere istoric. Aş dori ca din spatele unei prezentări destul de tehnice să fie vizibil faptul că în spatele capodoperelor cucuteniene s-au aflat oameni, oameni obişnuiţi a căror istorie s-a desfăşurat pe aproximativ o mie de ani. Realizările artistice, oricât de excepţionale ar fi, nu pot fi rupte de viaţa creatorilor lor. Este de datoria noastră, a celor care studiem această epocă, să reconstituim, în limita posibilităţilor, lumea cucutenienilor.

Cultura Cucuteni, parte integrantă a marelui complex cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie răspândit din sud-estul Transilvaniei şi nord-estul Munteniei, peste toată Moldova şi Basarabia până în vestul Ucrainei, care a atins în perioada sa de maximă expansiune o suprafaţă de peste 350 000 de km2 (fig. 1), a constituit obiectul a numeroase studii şi lucrări cu caracter monografic. Conform acestora, în cadrul marelui complex cu ceramică pictată avem de-a face cu două mari areale regionale, Ariuşd-Cucuteni şi Tripolie între care nu Prutul, cum s-a considerat mai de mult, ci mai curând Nistrul constituie o linie de demarcaţie convenţională.

Civilizaţia Cucuteni s-a născut pe un fond local, Precucuteni III, cu influenţe venite din mediile culturale învecinate (Petreşti şi Gumelniţa) şi a cunoscut 3 faze de evoluţie stabilite pe baza analizei stratigrafice şi stilistice numite de arheologi A, A-B şi B fiecare cu mai multe etape corespunzătoare celor cu altă denumire din cadrul culturii Tripolie.

Densitatea aşezărilor cucuteniene este cu totul ieşită din comun. Uneori pe teritoriul unui sat actual găsim urmele a 8-10 staţiuni cucuteniene. Toate datele converg pentru a sublinia faptul că în aria culturii Cucuteni asistăm la o puternică explozie demografică care se manifestă, probabil, de la sfârşitul culturii Precucuteni şi care se accentuează pe


Fig. 1. Răspândirea culturii Cucuteni.


parcursul celor trei faze evolutive. Explozia demografică cucuteniană a fost determinată de o secvenţă climatică favorabilă practicării agriculturii, de perfecţionarea uneltelor şi tehnicilor agrare precum şi de alţi factori greu de precizat. Chiar dacă nu avem posibiltatea de a insista asupra acestui lucru, este clar că încă din prima fază de evoluţie, cultura Cucuteni cunoaşte o agricultură destul de diversificată şi cu o productivitate remarcabilă pentru acel timp. În bună parte, acest progres poate fi explicat prin folosirea unor unelte aratorii tractate de oameni dar şi de animale. Existenţa unor preocupări de selecţionare a seminţelor încă din faza Precucuteni III constituie un argument în plus.

Se poate aprecia că factorii generali indispensabili unei aşezări cucuteniene sunt: apropierea unei surse de apă, terenuri favorabile practicării agriculturii (la nivelul tehnologic de atunci) şi a păşunatului, asigurarea apărării cu un efort minim. Fără îndoială au existat şi alte motive şi chiar excepţii determinate de existenţa unor condiţii speciale dintre care amintim doar exploatarea sării.

Aproape toate staţiunile cucuteniene se găsesc în imediata apropiere a cursurilor de apă principale sau de mai mică importanţă situare pusă, de unii cercetători şi în legătură cu existenţa unor căi de comunicaţie lesnicioase. Locuirile au fost situate pe promontorii desprinse din terase de diferite altitudini, fragmente de terase, mameloane, dealuri şi mai rar pe interfluvii, grinduri sau insule.

Săpăturile ample (Hăbăşeşti, Târpeşti, Truşeşti, Traian-Dealul Fântânilor) demonstrează că satele cucuteniene erau construite după un plan mai mult sau mai puţin preconceput. Pe baza datelor publicate până acum au fost deosebite trei modalităţi de organizare a satelor: circular, pe şiruri paralele şi în grupuri. Au fost descoperite atât aşezări cu 15-17 locuinţe, dar şi cu câteva sute de case, ultimele ocupând până la 10-15ha. În aria Tripolie din Ucraina în regiunea dintre Nipru şi Bugul de sud au fost descoperite aşezări care acoperă suprafeţe de sute de hectare şi care au peste 1500 de locuinţe.

Satul era de regulă, organizat circular în jurul unui spaţiu destinat folosirii obşteşti unde se afla sanctuarul sau


sanctuarele, unde se desfăşurau adunările şi ceremoniile rituale ale comunităţii.

Locuinţele cucuteniene au fost cercetate cu atenţie fiind printre cele mai studiate probleme. Sunt cunoscute tehnicile de construcţie şi amenajările interioare. Reţinem că în aria culturii Cucuteni sunt semnalate 3 tipuri de locuinţe: construcţii de suprafaţă de formă dreptunghiulară cu sau fără platforme, prevăzute cu instalaţii de încălzire care pot fi vetre sau cuptoare, locuinţe de suprafaţă cu plan circular care uneori sunt adevărate colibe şi bordeie. Marea majoritate a locuinţelor cucuteniene este constituită din construcţii dreptunghiulare de dimensiuni variabile (între 40-100 mp) dar sunt şi cazuri de locuinţe care ating 350 mp şi nu sunt foarte rare. Specifică pentru faza A este locuinţa pe platformă din bârne peste care s-a aplicat un strat de lut refăcut din când în când. În fazele Cucuteni A-B şi B acest gen de construcţie care cere un volum mai mare de muncă este mai puţin frecvent fără a fi total abandonat. Locuinţele sunt în general spaţioase fiind uneori împărţite în 2 sau mai multe încăperi reflectând măiestria constructorilor şi un înalt grad de civilizaţie (fig. 2).

Prin determinări de ordin geografic, geologic, petrografic, palinologic, paleobotanic şi arheozoologic efectuate în mai multe staţiuni cucuteniene s-au obţinut date semnificative relativ la mediul ambiant şi la economia comunităţilor din staţiunile respective.

Fig. 2. Locuină cucuteniană.


Pe lângă cultivarea plantelor, comunităţile cucuteniene se ocupau cu creşterea animalelor, în special a taurinelor şi în al doilea rând cu a porcinelor şi a ovi-caprinelor. Vânătoarea avea un rol secundar fără a fi de neglijat.

Cu siguranţă au existat meşteşugari specializaţi care procurau şi prelucrau silexul prin cioplire, piatra prin şlefuire şi perforare, lemnul, osul şi cornul. Comunităţile în discuţie cunoşteau metalurgia cuprului şi a aurului.

Din creaţiile acestor comunităţi, ceramica şi modelarea plastică în lut, sunt cele mai importante moşteniri peste timp ale artei cucuteniene. Studierea acestora a permis să se deosebească atât cele trei areale ale complexului Ariuşd-Cucuteni-Tripolie cât şi variantele arealelor Cucuteni şi Tripolie. Pe baza particularităţilor de tehnică, formă şi decor s-a stabilit, pe de o parte, originea culturii din aceste areale, pe etape iar pe de alta, legăturile cu civilizaţiile vecine sau mai îndepărtate din estul, sud-estul şi centrul Europei precum şi mai departe din Orientul Apropiat.

Este vorba de o ceramică de foarte bună calitate arsă la roşu la aproximativ 1000o C în cuptoare deosebit de elaborate. Probele de ceramică analizate de specialişti au permis să se obţină rezultate semnificative relativ la materia primă folosită, particularităţile pastei, tehnologia utilizată, mai ales în ceea ce priveşte arderea şi compoziţia culorilor.

În ceea ce priveşte tehnica de producere a vaselor, pe baza datelor directe sau indirecte, s-a ajuns la concluzia că metoda răsucirii lutului a fost combinată cu un procedeu de rotaţie (disc, turnetă sau roată) utilizat întâi în faza Cucuteni A-B şi apoi generalizat în faza Cucuteni B.

Sunt remarcabile diversitatea şi echilibrul deosebit al formelor vaselor care uimesc prin eleganţă şi proporţie ceea ce le conferă o valoare artistică deosebită. Meşterii au modelat alături de vasele cu un caracter uzual (printre care amintim străchini, castroane, capace, cupe, pahare, vase de provizii, fructiere) şi vase care aveau rol de cult, folosite în ritualuri religioase (cum sunt vasele suport, vasele binoclu, vasele antropomorfe şi zoomorfe, vasele prismatice, vasele de tip horă) (fig. 3).


Decorul ceramicii a evoluat de-a lungul timpului. Primele etape sunt marcate de tradiţia precucuteniană a decorului incizat în care cultura Cucuteni îşi are geneza, în ceea ce priveşte tehnologia ceramicii şi chiar a unor motive şi tehnici decorative cum ar fi canelurile, inciziile, ovele, alveolele, spiralele dar şi pictura. Inceputul culturii Cucuteni corespunde unor căutări caracterizate de experimente dar şi de împrumuturi culturale din mediul culturilor vecine (Petreşti şi Gumelniţa) elemente ce vor fi asimilate şi dezvoltate în stiluri ce vor deveni ulterior, prin adoptarea picturii tricrome, definitorii acestei civilizaţii. Pictura tricromă va permite combinaţii în care imaginaţia artiştilor pare să nu cunoască limite. Culorile folosite sunt albul, roşul şi negrul. Mai ales în prima fază de evoluţie a culturii se observă o adevărată obsesie de a picta tot vasul pe exterior, uneori chiar şi pe interior (ceea ce specialiştii de astăzi au denumit horror vacui).

Motivul pricipal a fost spirala care va fi compusă şi descompusă în spirale înlănţuite, secţionate, reduse doar la bucle, organizate în şiruri orizontale, verticale sau oblice sau în diverse alte combinaţii. Motivul spiralei va fi combinat cu cercuri pictate, ove, elipse, linii şi benzi. Decorul este dispus în registre, simetria şi ritmicitatea cunoscând un echilibru remarcabil. Albul şi roşul sunt principalele culori folosite la decorarea ceramicii, negrul fiind de cele mai multe ori utilizat pentru conturarea şi sublinierea unor motive decorative.

In faza următoare, faza A-B, negrul, care capătă o nuanţă ciocolatie, predomină în decorarea ceramicii. Motivele sunt pictate în această nuanţă uneori folosindu-se chiar pentru acoperirea spaţiilor pe care se pictează sau din care se rezervă motivele. Meandrele dobândesc o importanţă sporită în decorarea vaselor fiind încă prezent şi motivul spiralelor cu derivatele sale destul de variate. Ornamentarea vaselor prin incizii şi caneluri va dispărea folosindu-se doar pictura bicromă şi tricromă. Acum apare figurată în pictură şi silueta umană destul de schematizată.

Apogeul artei decorative este atins în ultima fază a culturii, în faza B. Se renunţă la decorarea în întregime a vasului, decorul devenind sobru şi rafinat. Combinaţiile sunt


Fig. 3. Ceramică de Cucuteni.


simple însă de mare rafinament. Dominată este pictura neagră pe fond crem-gălbui sau albicios deşi nu lipseşte nici pictura cu roşu sau alb. Spirala este rar realizată, cercurile şi tangentele la cerc având un rol deosebit. Artiştii reuşesc o remarcabilă repartizare tectonică a decorului. Acum sunt introduse în decor motive animaliere (feline, cornute, şerpi stilizaţi).

Deşi arta culturii Cucuteni este cunoscută mai ales prin extraordinarul decor al ceramicii, modelarea plastică a lutului a fost şi ea una din preocupările meşterilor. Este adevărat că aceste realizări nu pot fi comparate cu cele din domeniul ceramicii. In modelarea plasticii antropomorfe sunt respectate canoane rigide, legate de anumite tabuuri.

Materialul folosit este, în majoritatea cazurilor lutul. Piesele sunt de mici dimensiuni depăşind rareori 20-25 cm. In general, artiştii acestei culturi au reuşit să redea valorile plastice ale corpului uman, insistând mai ales asupra coapselor şi bustului, simplificând foarte mult silueta umană prin suprimarea braţelor şi modelarea sumară a vârfului picioarelor. Capul este şi el sumar modelat. Statuetele sunt decorate prin incizii şi pictură sau nedecorate. Decorul reprezintă probabil tatuaje sau detalii vestimentare. Este interesant că cel puţin pentru faza A majoritatea statuetelor au capul rupt din vechime, posibil intenţionat. Dominante sunt zeităţile antropomorfe feminine (reprezentînd aproximativ 90% din statuete), legate de fertilitate şi fecunditate. Ele înfăţişează Marea Zeiţă sub diferite ipostaze: femeie tânără, adultă, mamă. Zeităţile masculine aveau un rol de o importanţă mai redusă decât cele feminine fiind mai puţin numeroase.

Statuetele antropomorfe ale culturii Cucuteni, ca şi reprezentările antropomorfe de pe vasele din fazele A-B şi B, au permis să se reconstituie parţial îmbrăcămintea, coafura şi podoabele purtate, toate acestea atestând gradul de civilizaţie ca şi eventualele diferenţieri sociale.

Destul de variată, plastica zoomorfă, prin repezentarea taurului şi a berbecului aminteşte de plastica Orientului Apropiat. Sunt reprezentate, mai rar, şi păsări cu o preferinţă pentru păsările de apă.


Toate aceste reprezentări plastice, alături de altarele şi complexele de cult descoperite sugerează faptul că religia era bine structurată, cu sanctuare plasate în zonele centrale ale aşezărilor, locuri de cult, rituri şi ritualuri bine definite legate de fertilitate şi fecunditate. Cultul morţilor este mai puţin cunoscut datorită numărului foarte redus de schelete descoperite până în prezent şi a absenţei necropolelor. Din materialele descoperite până în prezent s-au observat mai multe practici interesante. Cei mai mulţi dintre inhumaţii găsiţi în aşezări sunt copii sau adolescenţi iar resturile disparate provin de la femei. Se presupune existenţa unei antropofagii rituale şi a unor înmormântări parţiale.

O ultimă chestiune pe care am dori să o atingem în acest scurt excurs istoric este distrugerea aşezărilor cucuteniene şi finalul civilizaţiei. Este binecunoscut faptul că toate aşezările cucuteniene sunt distruse de incendii violente. Distrugerea prin foc a fost explicată fie prin incendii accidentale, fie datorate unor conflicte intertribale.

Pentru a ne uşura argumentarea vom schiţa un scurt tablou al unei aşezări cucuteniene. De obicei satul se afla pe o înălţime mai mult sau mai puţin dominantă apărat pe trei părţi de pante abrupte a patra latură fiind uneori barată de un sistem de fortificaţii artificiale. Caracteristic este satul compact. Pe o suprafaţă relativ mică, limitată de forma naturală a terenului, încorsetat de şanţul de apărare se înghesuiau, respectând o anumită ordine, numeroase construcţii ce înglobau o mare cantitate de materiale inflamabile (lemn, paie, stuf şi, uneori, şi rezerva de nutreţ pentru iarnă). Se ştie că spaţiile între construcţii erau în general reduse. Între locuinţe se aflau vetre exterioare şi cuptoare. Instalaţia de încălzit cea mai folosită era vatra. În aceste condiţii, fără îndoială, incendiile datorate neglijenţei sau trăsnetului erau frecvente. Un incendiu deja izbucnit era foarte greu de înăbuşit, sursele de apă fiind relativ departe. S-ar putea ca unele aşezări să fi fost în cei aproximativ o mie de ani de existenţă a culturii Cucuteni distruse de cutremure urmate şi de incendii. Toate acestea explică distrugerea unui număr de aşezări. Alte aşezări au fost distruse prin foc de expediţii războinice din timpul


numeroaselor conflicte intertribale. Aşa se explică preferinţa pentru poziţii cu o bună apărare naturală şi folosirea unor sisteme artificiale de fortificaţii. Aşa se explică şi faptul că în majoritatea staţiunilor cucuteniene a fost descoperită o cantitate impresionantă de material in situ dovedind, că cel puţin o parte din aceste aşezări au trebuit părăsite în grabă.

În ceea ce priveşte sfârşitul civilizaţiei, începutul fazei Cucuteni B pare să fie marcat de o continuă creştere a populaţiei, de o stagnare în perfecţionarea tehnicilor şi uneltelor agricole şi de o înmulţire a conflictelor intertribale. Exploatarea, timp de mai multe sute de ani a aceloraşi terenuri agricole, defrişarea prin foc, lipsa rotării culturilor toate au dus la epuizarea solului. Numărul mare de comunităţi umane aflate pe un spaţiu relativ restrâns, turmele numeorase au dus la degradarea mediului înconjurător.

Aceste fenomele se pare că s-au manifestat mai întâi ca procese microregionale iar apoi, spre sfîrşitul fazei Cucuteni B, au dat naştere unei oscilaţii climatice de amploare macroregională. S-a apreciat că oscilaţia climatică amintită s-ar fi produs independent de factorii menţionaţi. Aceştia însă au amplificat efectele schimbării de climat produsă în jur de 2800 i. Hr. Triburile Cucuteni cu o veche tradiţie agricolă, cu o viaţă profund sedentară, nu au reuşit să se adapteze noilor condiţii. Până recent dispariţia culturii Cucuteni a fost pusă exclusiv pe seama pătrunderii în spaţiul cucutenian a triburilor de păstori indoeuropeni. Deşi dinamismul triburilor de păstori stepici nu poate fi contestat, totuşi, imaginea de invazie catastrofică conturată de Maria Gimbutas este exagerată. Ar fi interesant de văzut care au fost motivele ce au determinat mişcarea spre vest a păstorilor din stepele nord-pontice atât de potrivite modului lor de viaţă. Una din cauze ar putea fi tocmai oscilaţia climatică amintită.

După părerea noastră motivele care au dus la dispariţia civilizaţiei Cucuteni sunt mai complexe decât simpla pătrundere a triburilor de păstori stepici. Criza internă a cucutenienilor a fost determinată de explozia demografică, epuizarea terenurilor agricole, stagnarea perfecţionării tehnicilor şi uneltelor agricole; deteriorarea mediului înconjurător a fost amplificată şi de


schimbarea climatică şi de presiunea sporită a triburilor indoeuropene toate acestea au dus la dispariţia treptată a modului de viaţă cucutenian. Deci, nu este vorba de o exterminare a populaţiei cucuteniene. Cu timpul modul de viaţă al cucutenienilor a fost „corupt” prin acela al păstorilor indoeuropeni cu o altă organizare socială şi economică, favorizată de noile condiţii ecologice. Puţin din ei s-a transmis peste veacuri până la noi.

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitrescu, Vladimir, Arta culturii Cucuteni, Bucureşti, 1979. 2. Mantu, Cornelia-Magda, Cultura Cucuteni. Evoluţie, cronologie, legături, Bibliotheca Memoriae Antiquitatis V, Piatra Neamţ, 1998. 3. Marinescu-Bîlcu, Silvia, Les Carpates Orientales et la Moldavie, în Atlas du Néolithique européen. L’Europe Orientale (ed. J. K. Kozlowski), ERAUL 45, Liège, 1993, p. 191-241. 4. Monah, Dan, Cucoş, Ştefan, Aşezările culturii Cucuteni din România, Iaşi, 1985. 5. Ursulescu, Nicolae, Petrescu-Dîmboviţa, Mircea, Monah, Dan, Neo-eneoliticul, în Istoria României, vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate, Bucureşti, 2001, p. 111-209.


Simbolistica picturii cucuteniene

Andrei Vartic, scriitor, editor al revistei de studii carpato-dunărene

„Dava International”

Se dedică arheologului Gh. Lazarovici

Într-un vas cucutenian, descoperit la Cărbuna, în Basarabia*, a fost găsită o mică figurină de lut ars (Fig.1)

înfrumuseţată cu desene geometrice şi numerologice. Să observam mai multe minuni geometrice şi matematice pe acest artefact uimitor. Mai întâi, în centru, avem o verticală, apoi, în stânga, sus, un grup de trei linii, şi mai jos, un şir excepţional din 2 structuri geometrice unite dinspre stânga la dreapta, formate fiecare din câte două figuri geometrice: un romb, în partea superioară, şi un triunghi (mai repede isoscel si dreptunghic) în partea de jos. Cine, în ce condiţii, în baza căror tradiţii şi pentru care utilităţi a compus aceasta simfonie geometrică în Basarabia, aproximativ 3000 ani înainte de Iisus?*** Era această construcţie logică un eveniment întâmplător, un element al unui decor oarecare, sau un mesaj logic, de

sorginte pragmatică, estetică, sacră, matematică, cosmogonică sau filosofică? Sau este vorba despre un poem cucutenian, cum se şi sugerează de la un timp? Cum se poate lămuri unitatea simbolurilor cucuteniene pe toate aria răspândirii culturii ce i-a dat naştere? Cine au fost profesorii care i-ai învăţat pe maieştrii cucutenieni să valorifice atât de magnific, anume în pictura de pe marile vase de lut, simbolismul

Fig. 1. Figurina neolitica de Cucuteni de la Cărbuna, Basarabia, 5.000 BP**


geometric până la condiţia de artă? Unde au fost centrele „universitare” în care au învăţat aceşti artişti excepţionali? Până una alta nu avem răspunsuri la această întrebare. Dar simbolistica geometrică şi numerologică cucuteniană (vezi şi cele 6 şi 5 linii aşezate perpendicular pe verticala centrală a figurinei de la Cărbuna), extinsă pe un uriaş areal de la Carpaţi şi până la Nipru, se regăseşte integral, dar la nivele inferioare de realizare artistică, în toate culturile pre-cucuteniene din Vechea Europa, inclusiv în cele ale culturilor Starcevo-Criş şi Vincea, din care face parte şi simbolul fermecător descoperit de Gh. Lazarovici pe un vas de Parţa (Fig. 2). Structura acestei construcţii geometrice epocale (după opinia noastră), care reprezintă un romb central „atacat” de două unghiuri orientate de sus în jos şi de jos în sus, şi de alte două orizontale, dinspre

dreapta şi dinspre stânga, este si ea uimitoare. Cine ia învăţat pe bănăţenii de pe la 6.500 BP ştiinţa relaţiilor dintre Sus şi Jos, Dreapta şi Stânga? Cât de veche era această ştiinţă? Era vorba de ştiinţă, artă sau religie? Sau de o manifestare directă a sacrului?

Pe o falangă de cal de aproximativ 13.000 ani, descoperita la Cuina Turcului (Fig.3), revedem acelaşi tip de construct

geometric format dintr-un romb central, orientat pe verticală, ce intră in coliziune directă (şi „dură”) în punctele lui de sus şi de jos cu două acţiuni unghiulare orientate logic anume în acele puncte. Desenul ar putea reprezenta ceea ce fizicienii numesc legea acţiunii şi reacţiunii, iar vechile mito-filosofii - structura dihotomică, polarizată şi unitară, a Cosmosului.

Să remarcăm pe aceeaşi mandibulă spectaculoasă că rombul central este „atacat” din partea de jos de 5 construcţii

Fig. 2 Simbol geometric descoperit pe un vas de Parta, Banat, cultura Vincea, 6.500 BP


unghiulare, iar dinspre cea de sus - de 4 şi că 5+4=9. In interiorul rombului ne este prezentată, pe orizontală, o creştere şi descreştere formată din 10 linii, dar şi alte minuni numerologice şi geometrice. La fel de interesantă este şi faţa B a acestui os magnific (spunem magnific fiindcă este datat cu anul 13.000 BP) ( Fig. 4) Nu este greu să observăm că pe această faţă sunt încrustate 9 linii orizontale, adică un 3x3 sau un 3+3+3 şi că şi ploaia de „dublete” are legităţi matematice clare, iar partea de jos a aceste structuri este echilibrată de un complex geometric format din 4 unghiuri

orientate de jos în sus. Dar aceste minuni geometrice şi

numerologice nu sunt cele mai vechi produceri simbolice ale omului. Pe un alt os magnific, de data asta de la Mezin, staţiune paleolitică de pe râul Pripety, Ucraina, relaţia uluitoare dintre un romb plasat pe o verticală sigură, şi flancat de acţiuni unghiulare în ţâţânele sale, similare cu cele descrise mai sus, apare într-o formă cu totul şi cu totul originală (Fig. 5), pe care noi am numit-o „HTML paleolitic” (op. cit., p.31). Cercetând aceste construcţii uluitoare, formate din unghiuri orientate pe verticală şi orizontală Ion Vartic le-a denumit „AA - angle alphabet” (op.

Fig. 3 Construct geometric din paleolitic de pe falanga de cal de Cuina Turcului, malul românesc al Dunării la Portile de Fier, 13.000 BP, faţa A.

Fig. 4. Fata B a falangei de la Cuina Turcului.


cit., p. 27). Denumirea este corectă, fiindcă acţiunile unghiulare încrustate pe acest foarte vechi artefact (de aprox. 20.000 BP) arhivează cu ajutorul orientării unghiurilor informaţi inteligibile din punct de vedere geometric şi matematic – acţiunea de sus în jos naşte o reacţiunea orientată de jos în sus şi formează zona de stabilitate a unui romb. Rombul, însă, este una din cele mai perfecte figuri geometrice. Despre romb poporul român, păstrătorul cel mai fidel al simbolismului geometric din Vechea Europă, spune că este „ţâţâna lumii” sau „roata”, prima reprezentare (paradoxală) a cercului (****). Apariţia rombului în limitele impuse de două acţiuni verticale, una de sus în jos şi alta de jos în sus, cât şi de două acţiuni orizontale, una din dreapta şi alta din stânga, pare o reprezentare a lumilor subatomice, aşa cum fizica le-a descoperit

abia în anii din urmă. Nu e greu să vedem în această simfonie simbolistică şi numerologică textul primordial al vechilor mitologiei greceşti ce susţineau că lumea a fost creată prin interacţiunea Cerului (Cronos) şi a Pământului (Geea). Acest mit, după cum se ştie, îl regăsim practic la toate popoarele antice. Poporul român a păstrat din moşi-strămoşi practic tot arsenalul de semne geometrice al trecutelor vremi , iar cel care le-a publicat şi valorificat ştiinţific (este vorba de sute de semne geometrice) a fost marele arheolog şi etnolog Teodor Burada, descoperitorul civilizaţiei Cucuteni. *****

Există, însă, relatări încă şi mai vechi a acestor mesaje arhivate matematic şi geometric, pe care noi le-am definit drept „paleoinformatică”, adică prelucrare, arhivare şi transmitere a informaţiei în paleolitic (******)? Cel mai uluitor dintre aceste documente paleoinformatice este amuleta de peste 25.000 BP, descoperită de arheologul ieşean Vasile Chirica la Mitoc-Malul Galben, pe malul Prutului (Fig. 6). Să observăm pe faţă A a

Fig. 5. Figurină-pasăre de la Mezin, staţiune paleolitică de pe râul Pripety, Ucraina, 20.000 BP.


acestei minuni paleolitice o arhivare conştientă a relaţiei precise dintre multiplii lui 3 – trei linii în partea de sus, stânga, trei linii în partea de jos stânga, şi nouă linii în partea dreapta. Şi mai interesant este că această operaţie complexă este arhivată cu ajutorul unei construcţii triunghiulare centrale, flancată la rândul ei de altele două, formate din câte două linii. Ştia omul de acum 25.000 ani de relaţiile dintre multiplii lui 3? Cu certitudine. Era această cunoaştere una strict pragmatică? După opinia noastră - nu! Fiindcă un 3+3 sau un 3x3 nici nu putea să aibă un sens curat pragmatic (turmele de reni sau de mamuţi nu se aşezau pentru a fi vânate în cârduri formate din şirurile multiplilor lui 3). Reprezenta, atunci, acea paleoinformatică viaţa sacră a omului, starea lui de „ţâţână”, de element rombic al coloanei ce formează structura Universului, aşa cum a sculptat-o şi Brâncuşi la Târgul Jiu (urmând imaginea-matcă de pe stâlpii caselor şi porţilor din zona unde s-a născut) ? Noi răsoundem afirmativ la această întrebare.

În anii 70 ai secolului trecut arheologul basarabean Nicolae Chetraru a cercetat fundamental grota paleolitică de la Brânzeni, de pe malul râuleţului Racovâţ, ce se varsă în Prut nu departe de Mitoc. În cel mai jos strat al aurignacianului, la hotarul dintre paleoliticul superior şi musterian, el a desoperit unul din cele mai vechi artefacte ale omului contemporan, o amuletă foarte frumoasă pe care noi am numit-o „Columbia de la Brânzeni” pentru uluitoarea formă pe care o are (Fig. 7).

Nu este greu să observăm orientarea verticală a acestei amulete, dotată şi cu o superbă salbă de puncte, incrustate

Fig. 6. Amuleta numerologică de la Mitoc, Prutul de Sus, România, peste 25.000 BP.


atât în partea de jos, cât şi pe cea laterală. Arheologul Ilie Borziac a notat cu atenţie toate punctele incrustate pe această construcţie a omului de peste 36.000 BP. Noi am observat că e vorba de un fel de salbă formată din 3+2 şiruri. Primul complex, cel de 3 şiruri, are câte 24, 30 şi 27 puncte în cele trei şiruri interne, şi câte 54 şi 63 puncte în cele externe. Nu este greu de văzut că 24+30+27=81, adică cele 3 şiruri de încrustări de la Brânzeni arhivează un 9x9 sau un 3x3x3x3 (un trei la puterea a patra). Dar şi 54 şi 63 sunt multipli ai lui 3, fiindcă 54=6x9, iar 63=7x9. Mai mult - 81+54+63=198, un multiplu încă şi mai interesant al lui 9, fiindcă 198 împărţit la 63 ne dă una din cele mai bune aproximaţii ale numărului pi (�).

Iată că pe unul din primele artefacte ale omului cunoştinţele lui matematice, ba chiar şi capacitatea lui de a prelucra şi arhiva informaţia deosebit de ingenios, pe o relaţie verticală, deci transcendentă, apar aşa de parcă ele au fost cunoscute încă din leagănul fiinţării omului, a apariţiei

sale misterioase pe Pământ. Ce însemna această continuitate geometrică şi numerologică, atât de mare în timp, pe un parcurs de peste 30.000 ani? De ce omul acelor timpuri foarte vechi arhiva cu atâta îndărătnicie (incrustarea oaselor necesită cunoaşterea unor fine tehnologii chimice de înmuiere a osului) relaţiile complexe ale numărului 9 cu multiplii lui, dar şi cu alte constructuri numerologice? Răspunsul l-am aflat pe o altă descoperire a arheologul Ilie Borziac, care a găsit la Cosăuţi, pe lângă alte uluitoare minuni geometrice şi numerologice, un „portac” ( Fig. 8), adică un os tubular în care se păstrau mai multe ace, atât de necesare în acele timpuri. Pe suprafaţa acestui port-ac, mai important după opinia noastră decât toate navele „port-avion” ale omului contemporan, este încrustată o

Fig. 7. Amuleta de la Brânzeni, desco-perită de Nicolae Chetraru la Brân-zeni, în Basarabia, veche de peste 36.000 de ani.


impresionantă tablă matematică, dotată şi cu o superbă „scară”, şi cu un operator de tip „tri-line”, iar în prim-plan, pe linia de jos, se remarcă accentuat o relaţie dintre numerele 7 şi 9, un adevărat complex 7&9 (Fig. 8 este un plan al portacului, realizat de Ilie Borziac). Cercetând complexul format din 7 linii (în stânga) şi 9 linii (în dreapta) de pe „portacul lui Borziac”, noi am sugerat că este vorba despre unul din cele mai importante arhetipuri sau cunoaşteri ale omului paleolitic, pe care l-am regăsit apoi, tot sub forma complexului 7 şi 9, pe o mulţime de artefacte în toată aria euro-asiatică în care a locuit omul paleoliticului superior (pentru mai multe detalii a se vedea în cartea noastră, despre care am vorbit mai sus, capitolul „Portacul lui Borziac”). Ce a însemnat această relaţie dintre 7 şi 9? Nu e greu să observăm că şi pe „Columbia de la Brânzeni” această relaţie este posibilă în şirul cu 63 de puncte (7x9=63). Cercetările noastre, realizate pe tot arealul manifestărilor simbolice ale celui mai vechi om modern, de la Oceanul Atlantic şi până la Malyta, lângă lacul Baical, în Siberia, au demonstrat că acei oameni cunoşteau, arhivau şi venerau cu insistenţă această relaţie uluitoare dintre numerele 7 şi 9 pe tot cuprinsul paleoliticului superior. Dintre toate vom aminti aici celebrul bizon de la Altamira (Fig. 13), magnifica amuletă de la Malyta, Rusia, Siberia (Fig. 14) şi marele semn S, din grota Cosquer, Franţa (Fig. 15). Cu părere de rău operă artistică şi logico-matematică, realizată de oameni în paleoliticul superior este trecută arogant cu vederea de omul zilelor noastre, aflat în pragul unor bifurcări existenţiale foarte încâlcite*******. Încă şi mai de învăţătură pentru actuala civilizaţie, după opinia noastră, este faptul că manifestările spirituale ale acelui om

Fig. 8. Palnul portacului gravetian, descoperit de Ilie Borziac la Cosăuţi, pe Nistru, de peste 18.000 ani.


Fig. 9. Mostre de simboluri cucuteniene şi precucuteniene din arealul Vechii Europe balcanice şi carpato-dunărene. La capăt o mostră de scris unghiular, propusă spre citire de Marija Gimbutas.

s-au polarizat astfel că în Europa de Răsărit, mai ales în cea de sud-est, omul a pictat şi incrustat mai ales simboluri geometrice şi matematice, iar în cea de Apus s-a manifestat pictând naturalist, realizând superbe animale, păsări şi peşti


din acea epocă, dar nici un chip de om. Iar cazul bizonului de la Altamira demonstrează că omul acelor timpuri nu s-a pictat pe sine şi a ignorat cu desăvârşire pictura antropică cu totul din alte motive decât iscusinţa mâinii.

De ce, totuşi, omul paleolitic a venerat anume trei-liniile, rombul, liniile paralele, secanta, complexele de 7 şi 9? De ce ele au fost păstrate şi venerate în spaţiul carpato-dunărean până în zilele noastre (a se lua în

calcul sanctuarele numerologice ale dacilor, unele construite din multipli ai lui 9, dar şi sintagmele „peste 9 mări şi nouă ţări” sau „la cele 9 mănăstiri” etc, din folclorul românesc)? Căutând răspunsuri la aceste întrebări, noi am observat că putem vorbi de o cucerire în timp a lumii de către simbolurile geometrice care au roit în Paleoliticul Superior

Fig. 10. Amuleta de la Cosăuţi, de peste 18.000 ani, descoperită de Ilie Borziac.

Fig. 11. Amuleta de la Cosăuţi, re-desenată de Ion Vartic.


dinspre Vechea Europă (de la Bacho Kiro, Bulgaria până la Ripiceni-Izvor, Mitoc, Buzdugeni şi Brânzeni, România şi Basarabia) şi că această cucerire în timp poate fi cercetată cu stricteţe academică şi definită drept „o istorie geometrică a lumii” (op. cit., pp. 20-52).

Cruci şi tri-line-uri, ouă care se devid, meandre şi labirinturi, vârtejuri, „planete” ce se rotesc în jurul unui soare-vârtej central, spirale care se transformă la limitele exterioare în zigzag, superbe net-uri care devin, pe acelaşi vas de Gumelniţa, structuri mişcătoare cu mare viteză, semne Yang-Yin, semne M, W, N, S. Ce au arhivat cu ajutorul lor oamenii care trăiau în spaţiul carpato-dunărean? Ce au însemnat aceste simboluri în neolitic. Care este relaţia lor cu cele mai vechi şiruri numerologice pe

care le-a încrustat pe oase şi pietre cel mai vechi om chiar la

Fig.12. Incrustări paleolitice pe un os de la Cosăuţi. Sus se vede un M peste care s-au tras două linii paralele, la mijloc un complex de 7 şi 9 linii, iar în partea de jos o „radiografie” a omului (după opinia noastră).

Fig. 12. Una din cele mai vechi mostre de scris din lume, realizat cu alfabetul AA (angle alphabet). Sub linie se pot vedea clar 7 linioare, iar in partea de sus un complex unghiular din 9 linii.


data apariţiei sale pe Pământ? Cine i-a învăţat pe cucutenieni superba ingineria a uriaşelor oale de lut? Cine le-a spus cum să pregătească suprafaţa acestor oale pentru aplicarea picturii? De unde au deprins arta facerii vopselelor compatibile cu lutul şi focul? De unde au ştiu că aceste picturi vor rezista inacte peste 5.000 de ani în vitregia climaterică şi bacteorologică a solului? De ce până la ora actuală nu există studii multidisciplinare academice despre structura lutului şi a vopselelor cucuteniene? Există măcar un laborator de arheologie experimentală în care să se încerce fabricarea unei

Fig. 13. Celebrul bizon de la Altamira are pe greabăn un complex de 9 linii, iar pe coadă complexe de 7x2 şi 7&9 linii.

Fig. 14. Amuletă paleolitică de la Malyta, Siberia, asemănătaore, după modelul mathematic utilizat, cu cea de la Cosăuţi.


mari oale cucuteniene? Ştie cineva de unde şi cum a ajuns în spaţiul carpato-dunărean arta picturii cucuteniene? Este vorba de un nou paradox al istoriei fiinţei umane, sau despre o evoluţie pe care încă nu o cunoaştem? Primul răspuns la toate aceste întrebări este că nu-l mai putem denumi pe omul care a trăit în paleolitic şi neolitic - „primitiv”. Suntem obligaţi de cercetarea arheologică să-l denumim după merite, adică om primordial, strămoş primordial. Această denumire este susţinută şi de altă magnifică lucrare a acelui om, descoperită tot de Ilie Borziac la Cosăuţi, ceva mai sus de Soroca, pe Nistrul Mijlociu. Este vorba de amuleta de la Cosăuţi, de peste 18.000 ani, prezentată mai jos şi în forma ei naturală, desenată de Ilie Borziac, iar ca model

matematic contemporan, de Ion Vartic (op. cit., p. 153): Cei care vor să cunoască măcar unele minuni

matematice ale acestei table matematice din gravetianul basarabean sunt invitaţi să consulte volumul nostru citat mai sus. Aici mai amintim doar că la Cosăuţi arheologul basarabean Ilie Borziac a descoperit un adevărat megapolis cultural şi ştiinţific gravetian, care a şi atras atenţia multor oameni de ştiinţă europeni. Mai reamintim că, tot la Cosăuţi, Ilie Borziac a descoperit poate cel mai vechi semn „M” din lume, cât şi cel mai vechi „net” (reţea), poate şi cel mai vechi desen anatomic din lume, mai multe relaţii uluitoare din

Fig. 15. Desen paleolitic din grota Cosquer, Franţa, denumit “Marele Semn 2”, dotat cu un complex de 9 linioare în partea de jos, şi unul de 7 linioare, în partea de sus.


cunoştinţele matematice ale omului de atunci, chiar, poate, şi cel mai vechi scris din lume (Fig. 11, Fig. 12).

Dar pentru a nu ne îndepărta de simbolistica picturii cucuteniene, care, iată, are vechime primordială şi este o realizare pictografică genială, să observăm că pe o mulţime uriaşă de picturi geometrice şi numerologice cucuteniene, realizate cu metode încă necunoscute nouă (inclusiv ingineria liantului din care au fost modelate şi arse vasele uriaşe de lut, chimia vopselelor sau locul acestor vase în viaţa omenilor) apare şi semnul alfabetic „M” şi reversul lui - „W” (despre aceste semne marele arheolog român G. Lazarovici spune că reprezintă ciclurile antompurilor observate după pozţia de iarnă şi vara a constelaţiei Casiopea). Dar şi o mulţime uriaşă de semne în formă de cruce, ce se formează din interacţiunea a patru „stihii”, sus-jos, dreapta-stânga, altele de „S”, adică un vârtej dublu, dihotomic, de natura yang-yin, altele de N, adică un fel de zigzag, nenumărate vârtejuri, marcate de trei linii şi alte minuni simbolistice neolitice pictate magistral (despre aceste picturi s-a spus că ele reprezintă „renaşterea neolitică a lumii”).

Încă şi mai interesantă este apariţia pe mai multe vase cucuteniene, prezentate azi la simpozionul nostru de distinsa cercetătoare a culturii Cucuteni, dr. Senica Ţurcanu, a unor desene in care semnele S iau forma unei cupe, de fapt a unui lotus înflorit, cercetat de noi şi pe o mulţime de artefacte dacice (vezi cartea noastră, 1998, Drumul spre Kogaionon, editura Basarabia).

Minunea constă în faptul că anume într-un lotus înflorit se leagănă în poalele Maicii Domnului de la Voroneţ, pictată în anii de la urmă ai lui Ştefan cel Mare, şi pruncul Iisus Hristos. Minunea constă în faptul că manifestările spirituale ale omului de la cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, despre care a fost vorba în această comunicare, pot fi demonstrate numai cu ajutorul artefactelor descoperite de arheologi în spaţiul carpato-dunărean şi nistrean. Din punctul de vedere al Puterii Universale n-o fi mare distanţă, poate nici n-o fi vreo distanţă de la tri-line-ul de la Moldova, încrustat vreo 45.000 ani în urmă (Fig. 16), şi până la apariţia bisericii „Sfânta


Treime” la Siret, pe la 1370, din care s-a dezvoltat superbul stil arhitectonic al românilor ce locuiesc la Est de Carpaţi, adică exact în vechea matcă a cucutenienilor. Dar din punctul de vedere al omului care uită rădăcinile sale şi nu-şi mai cunoaşte rostul pe acest Pământ, distanţa este uriaşă. Şi, cu părere de rău, nu este una de înălţare, ci mai repede de cădere. Fiindcă, aşa cum arată unul din cei mai mari teologi ai secolului XX, e vorba de părintele Dumitru Stăniloae, în „Teologia Dogmatică

Ortodoxă”, pe om îl desparte de Dumnezeu mai ales îngâmfarea

Fig. 16. Cel mai vechi complex de trei puncte din lume, de peste 45.000 ani, descoperit în staţiunea musteriană de la Molodovo, Ucraina, pe Nistru, ceva mai sus de Hotin. Noi am descoperit şi la Brânzeni trei semen în fromă de cruce, asemănătoare cu cele cercetate în grota Cosquer din Franţa (op. cit., pp. 146-147)

Fig. 17. Ceramică cucutenină pe care (în stânga, centru) se poate vedea distinct o construcţie apropiată de forma lotusul înflorit, dar imaginea a două vârtejuri care iau forma unui lotus înflorit se regăseşte şi pe alte sute de artefacte cucuteniane, cum s-a şi văzut din demonstraţiile dr. Senica Ţurcanu de la simpozionul curent.


omului de a nu răspunde chemării lui Dumnezeu – „Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide” (vezi comentariul la Apocalipsă).

Minunea de la Voroneţ, care, după opinia Mitropolitului Bartolomeu Anania, poate

concura cu celebra Capelă Sixtină (vezi Valeriu Anania, 1990, Cerurile Oltului, Episcopia Râmnicului şi Argeşului)

deschide drum larg cercetării fundamentale a celor mai vechi semne ale omului, semne pe care omul le-a cunoscut şi păstrat cu sfinţenie chiar din leagănul fiinţării sale – sacrul şi relaţia sa cu sacrul, cu Divinitatea.

Fig. 20. Cruce neolitică de la Scânteia, arhivată ca unitate şi luptă a patru stihii unghiulare

Fig. 18. Minunea pictografică de la Scânteia, dotată cu mai multe semne S şi un net excepţional

Fig. 19. Vârtej magnific de la Scânteia, în care roşul, galbenul şi negrul formează o adevărată simfonie plastică.


Note * vezi Valentin Dergaciov, 1998, Kărbunskii klad, Akademia nauk Respubliki Moldova. ** BP înseamnă „înapoi de la timpul actual” şi indică timpurile mai vechi decât epoca metalelor, în comparaţie cu BC, care desemnează epocile istorice dinaintea lui Iisus până la timpurile predinastice din Egypt şi Sumer. Astfel 5.000 BP ne trimite spre un eveniment care a avut loc cinci mii de ani în urmă, 432 BC arată timpul când a avut loc la Potidea întâlnirea dintre Socrate şi medicul lui Zalmox, iar 106 AD înseamnă anul 106 al erei de după Iisus Hristos şi paote face referinţă la

Fig. 21. Maica Domnului din naosul Bisericii de la Voroneţ, pictată în epoca lui Ştefan cel Mare, îl leagănă pe Pruncul Iisus într-un leagăn sub forma unui lotus înflorit. A se vedea magnificile construcţii geometrice din care s-a modelat trecerea de la spaţiul sacru, ne-creat, la cel al omului, creat. Paradoxul acestei dualităţi mistice se regăseşte în treimea primordială, valorificată în secolul XX şi de Ştefan Lupaşco în „paradoxul terţului inclus”.


ultimul război dintre Traian şi Decebal. *** Pentru a nu îngreuia textul cu nenumărate referinţe, autorul face trimitere la cartea lui „Întrebarea cu privire la paleoinformatică”, 2006, editura Bibliotecii Naţionale din RM, de unde au fost luate toate imaginile despre care este vorba în această comunicare. **** vezi Silvia Păun, 1996, Identităţi europene indedite. Italia-România, editura Tehnică, Bucureşti, 1996, p. 52 ***** vezi Teodor Burada, 1880, Despre crestăturile plutaşilor pe cherestele şi alte semne de proprietate la români, Iaşi. ****** Studiul „Întrebarea cu privire la paleoinformatică”, 2000, a fost publicat mai întâi în revista „Dava International” şi constituie unul din capitolele volumului cu acest titlu. El se poate găsi şi pe Internet la adresa www.dacia.org/paleoinformatica. ******* a se vedea studiile noastre - 1995, „Scrisori către Bill Gates”, 1999, „Weg und WWW. A portret of the World with Heidegger”, 2000, „Variaţiuni după o temă de Claude Levi-Strauss”, 2001, WWW and Musicroom”, publicate mai întâi în revista „Dava International”.


De la arhaic la arta contemporană (prezentarea proiectelor artistice realizate de către Asociaţia

ARS CONTINUA la Cucuteni, Iaşi)

Ionela Mihuleac, artist plastic, preşedintele Asociaţiei ARS „Continua”, Iaşi,

Violeta Radu, ARS „Continua”, Iaşi.

Constatând inexistenţa vreunui tip de producţie ceramică în chiar locul care a dat numele culturii Cucuteni şi al celebrei ceramici neolitice, precum şi slaba punere în valoare a capacităţilor creatoare ale membrilor acestei comunităţi, ca artist plastic, născută fiind în comuna Cucuteni, am luat iniţiativa organizării unui workshop de ceramică experimental cu un grup de copii din comuna Cucuteni, judeţul Iaşi, în vara anului 2004, în paralel cu tabăra de sculptură. S-a reuşit atunci modelarea în lut a unor vase şi figurine de inspiraţie neolitică, sub îndrumarea ceramistei Eugenia Pop din Cluj-Napoca.

Impactul acestei acţiuni asupra multor segmente sociale a fost neaşteptat de bun, astfel că în anul 2005 am înfiinţat Asociaţia ARS CONTINUA, împreună cu patru colegi artişti şi am desfăşurat proiectul “Redescoperirea prin artă a unui loc Cucuteni”. Prin acest proiect am urmărit să trezim interesul pentru practicarea artei în general şi a artei ceramice în special în comuna Cucuteni, judeţul Iaşi, să stimulăm spiritul creator al locuitorilor acestei comune, mai cu seamă al copiilor şi să contribuim la trasarea unor posibile direcţii de dezvoltare personală a acestora prin artă. De asemenea, am urmărit să punem în valoare, prin mijloacele artei contemporane, un foarte vechi obicei de teatru popular cu măşti existent aici, “Cerbul”.

Am provocat astfel un dialog între tradiţional şi actual, între creatori profesionişti de artă, creatori populari şi populaţia locală, stimulând astfel atitudinea publică activă faţă de o tradiţie de regulă pusă în memorie şi în arhivă.

Anul acesta, manifestările artistice de vară de la Cucuteni au căpătat un titlu nou şi o formă mai dinamică: Simpozionul de Arte Vizuale “HUMAn”; HUMA este lutul din


care modelăm vasele şi UMAN gestul de a transforma. Organizat la Cucuteni de către Asociaţia ARS

CONTINUA în parteneriat cu primăria din localitate, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor din România şi al unor sponsori fideli, simpozionul a avut ca obiective schimbarea relaţiei cu cotidianul, obişnuitul, banalul prin mijlocirea artei, interacţiunea, interactarea, coexistenţa oamenilor, obiectelor, formelor, gesturilor care generează un anume înteles, lucrul cu spaţiul, relaţionarea cu acesta, recrearea de spaţii vizuale, imaginare, metaforice.

Artiştii vizuali participanţi au realizat proiecte personale şi au lucrat şi cu copiii din comuna Cucuteni pe diverse domenii artistice: ceramică, pictură, sculptură, instalaţie, dans. S-a realizat astfel valorificarea şi revalorizarea fondului cultural-arheologic existent în zonă, din perspectiva artelor vizuale, lucrându-se cu materia, forma, gestul, spaţiul şi corpul uman. Lutul a fost modelat în forme diverse şi ars, piatra a fost cioplită în chip uman, lemnul s-a facut formă şi metaforă, culoarea s-a aşternut în “toate câte sunt”, pământul a primit semnele land-art-ului, corpurile s-au văzut pictate în vechile spirale cucuteniene, iar fluturi din hârtie colorată au poposit să schimbe locuri momentan uitate. Din păcate imaginile video realizate de Damian Popa şi fotografiile Violetei Radu din timpul activităţilor de la Cucuteni pot transmite doar o parte din spiritul a ceea ce se petrece acolo, rămânând ceva ce nu se poate revela decât prezenţei fizice în acel timp şi spaţiu. O parte concretă a muncii noastre permanente de atelier sunt obiectele de inspiraţie cucuteniană.

Cu copiii modelăm vase în atelierele de la Cucuteni şi Valea Lupului, în vechea tehnică neolitică din colaci şi le decorăm cu pigmenţi naturali înainte de ardere; pentru început am realizat vase pahar şi vase suport, aş spune “clasice” în ce priveşte cultura Cucuteni. Costache-Gavril Siriteanu modelează alături de noi forme inspirate de idolii cucutenieni ce reprezentau cultul fertilităţii. În proiect avem organizarea următoarei ediţii a Simpozionului de Arte Vizuale HUMAn, cu tema OM-SPAŢIU-MIŞCARE / TRANSFORMARE şi dezvoltarea atelierelor de lucru a ceramicii de tip Cucuteni.


ăă ă

ă


II. ŞTIINŢE EXACTE SI MAI PUŢIN EXACTE


Despre ştiinţe exacte si mai puţin exacte: unele limite şi intercondiţionări

Lorin Cantemir,

prof.univ.dr.ing.Dr.H.C., Membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice a României

Gheorghe Stefanescu, cercetător ştiinţific

Una din caracteristicile dezvoltării societăţii umane este aceea de a multiplica cunoştinţele despre natură şi de înţelegere a mecanismelor şi relaţiilor care stau la baza multitudinii fenomenelor acesteia. Se poate considera că acest lucru se datoreşte curiozităţii umane care depăşeşte cu mult pe aceea a altor vieţuitoare. Nu numai atâta, dar mai mult curiozitatea, ca ceva profund şi ancestral este însoţită de întrebarea DE CE?, capacitate de întrebare pe care o au numai humanoizii. Primele răspunsuri la întrebare au fost de explicaţie supranaturală, deci cauzele fenomenelor şi a faptelor se datorau zeilor, zeiţelor şi a întregului clan al acestora.

Ca şi alte civilizaţii ale antichităţii, poporul grec a creat o mitologie complexă plină de zei, zeiţe, nimfe, muze şi alţi locuitori ai lumii spiritelor. Noutatea culturii greceşti şi a saltului acesteia rezidă în faptul că toate aceste zeităţii erau supuse greşelilor, deosebindu-se de oameni numai prin faptul că erau atotputernici şi atotştiutori. În consecinţă filosofii greci au fost mai puţin înclinaţi să dea explicaţii supranaturale fiind preocupaţi mai mult de explicaţii naturale. Acesta este momentul când putem considera că a apărut ştiinţa în sensul pe care îl admitem în general astăzi.

Cel mai cunoscut dintre filozofii greci este Thales din Milet născut la anul 624 înaintea erei noastre. A fost primul filosof care s-a îndepărtat de explicaţiile supranaturale încercând explicaţii reale, materialiste. După Thales pământul pluteşte pe apă şi toate părţile sale se compun din diverse stări sau forme ale apei. Modul de a gândi a lui Thales este ancorat în materialitatea reală a lumii şi a influenţat şi pe alţi filosofi


cum ar fi Anaximandru şi Anaximene, ambii, de asemenea, exponenţi ai şcolii din Milet.

Primul a considerat că la baza lumii se află o substanţă fără formă şi neobservabilă pe care a denumit-o APEIRON care reprezintă sursa întregi materii. Dacă apreciem astăzi intuiţia lui Anaximandru ea a fost cu adevărat genială întrucât atomul este neobservabil de simţurile noastre şi fără o formă geometrică clasică cunoscută.

Anaximene, probabil elevul lui Anaximandru, considera că aerul era elementul fundamental al universului. Deci, treptat tot mai mulţi filosofi au încercat şi au explicat natura şi fenomenele ei prin cauze naturale, deci din această perioadă a istoriei umanităţii şi de la greci s-a născut ştiinţa. La început folosindu-se observaţia şi intuiţia, ulterior s-a trecut la măsurători datorită inventării şi perfecţionării numeroaselor instrumente de măsură. Astfel ştiinţa a evoluat într-un mod aproape incredibil cuprinzând toate laturile vieţii materiale şi spirituale.

Dezvoltarea ştiinţei pe de-o parte a făcut să apară noi cuvinte şi noi noţiuni care să definească noile cunoştinţe acumulate despre natură. Exemple se pot da nenumărate cum ar fi: gravitaţie, câmp magnetic, atracţie universală, electron, proton, neutron, foton, semiconductor, energie potenţială, calorică, electrică, magnetică, activă, reactivă, lucru mecanic.

Pe de altă parte noţiunile definite şi cunoscute pe măsura progresului ştiinţific devin tot mai cuprinzătoare şi complexe şi la o analiză mai atentă constatăm că multe noţiuni trebuiesc redefinite sau chiar definite mai corect. Aceasta este deci intenţia esenţială a autorului de a stimula condiţiile pentru a reanaliza definiţiile legate de ştiinţa în sine şi de elementele conexe ştiinţelor sau circumscrise ştiinţei. De exemplu, în limbajul relativ curent se vorbeşte despre ştiinţe exacte sau mai puţin exacte. La o cercetare mai atentă a dicţionarelor explicative se constată cu surprindere că nu se găseşte o asemenea clasificare, clasificarea existentă făcându-se după o serie de preocupări în: ştiinţe politice, juridice, sociale, deci, după domenii.


În DEX editat de Academia de Ştiinţe a României ştiinţa provine de la verbul „a şti” reprezentând suma cunoştinţelor într-un domeniu.

Definiţia este departe de a satisface întrucât probabil a fost formulată de lingvişti care nu au lucrat în domeniul ştiinţelor naturii. Probabil că noţiunea de ştiinţă ar trebui să conţină în afara sumei cunoştinţelor într-un domeniu, metodele şi tehnicile de obţinere a acestor cunoştinţe.

Mai mult atunci când definim ştiinţa prin „a şti” se pare că formularea nu este cea mai fericită. De exemplu: a şti să scrie, ştie să citească, ştie să deseneze nu înseamnă că persoana respectivă face ştiinţă. Pare mai corect să definim ştiinţa prin procesul de cunoaştere şi explicare a cauzelor care generează anumite efecte care pot fi repetabile şi utilizate.

Revenind la ştiinţele exacte şi mai puţin exacte, ultimele ar putea cuprinde ştiinţele care se ocupă de activităţile umane legate de activitatea spirituală, domeniu pentru care deocamdată nu putem să-l definim prin relaţii matematice şi nu putem efectua măsurătorii definitorii. Din această categorie de ştiinţe cităm: psihologia, creativitatea şi o serie de specialităţi medicale cum ar fi bolile psihice, dermatologia, geriartria şi altele, sau lingvistica, fonetica, arheologia, astrologia, chiromanţia. Ca exemplu o să prezentăm unele probleme lingvistice.

La întrebarea ce limbă vorbim astăzi? Răspunsul poate fi simplu, dar şi complicat. S-ar putea răspunde: vorbim o limbă traco-dacică sau o limbă cu rădăcini frigiene-tracice. Cine ne poate da un răspuns corect? Lingviştii în cor ne vor răspunde că limba română este o limbă de sorginte latină, pentru că dintre toate limbile romanice limba română păstrează cele mai multe cuvinte latine în pofida influenţelor celtice, slave, tătărăsţi, greceşti şi altele.

Da, dar noi am fost daci, adevăr de necontestat deci ar însemna că limba noastră este o limbă dacă evoluată. Paradoxal, dar răspunsul lingviştilor spune clar că limba dacă a dispărut, au rămas cel mult 160-170 de cuvinte dacice. Mai mult conform studiilor lingviştilor limba română a ajuns în situaţia paradoxală de a fi limba cu cele mai multe cuvinte de


aşa zisă origine obscură a căror provenienţă este necunoscută sau nesigură. Cred că este un exemplu foarte clar din păcate că lingvistica face parte sin cadrul ştiinţelor neexacte care nu operează sau nu pot opera cu metodele de cercetare ale ştiinţelor exacte. Se pare că ştiinţele neexacte se bazează mai mult pe observaţie, intuiţie şi speculaţie de tehnici de cercetare, care de multe ori neglijează observaţia şi logica faptelor, întrucât se ghidează după idei emise de aşa zisele autorităţii în domeniu. De exemplu, dacă filologii ajung după nenumărate studii şi dezbaterii la părerea că în actuala limbă română au mai rămas maximum 160 de cuvinte dacice faţă de un fond de circa 140 de mii de cuvinte, raportul dintre acestea 160/140000=0,001142%, ceea ce pare total neverosimil pentru un cercetător pragmatic şi realist. O judecată raţională şi comparativă arată că istoria nu cunoaşte nici un popor care sub presiunea ocupanţilor să fi renunţat în aşa mare măsură la limbajul specific unei populaţii, a cărei deprinderi şi manifestări sunt caracterizate şi condiţionate de mediul particular şi de condiţiile naturale spaţiului de habitat, de obiceiuri şi moduri de vieţuire exprimate prin noţiuni şi cuvinte care de multe ori nu au corespondenţă în alte limbi ale unor populaţii trăitoare în alte areale. Mai mult în acest domeniu este considerat că lingviştii nu iau în considerare inerţia psihologică a populaţiilor care este cu atât mai mare cu cât gradul de cultură şi instruire este mai redus.

Să vedem ce caracterizează domeniul ştiinţelor exacte. Este de subliniat că în cadrul ştiinţelor exacte se

operează mai mult cu cunoaşterea şi studierea relaţiilor cauzale. O relaţie cauzală stabileşte faptul că atunci când există o cauză sau o serie de cauze rezultatul este acelaşi, deci relaţiile cauzale se caracterizează printr-o repetabilitate identică sigură a efectului. Particularizând: în cazul unui circuit electric când vom avea tensiune electromotoare aplicate acestuia, în aceleaşi condiţii de structură funcţională şi de tensiunii electromotoare aplicate vom avea întotdeauna acelaşi curent sau curenţi. La o cercetare mai atenta şi a altor domenii în care apar procese fenomenologice care au loc în domeniul materiei moarte vom găsi o multitudine de legături cauzale pe


care ştiinţele exacte le descoperă, le studiază şi determină mărimile care participă la fenomen precum şi raporturile dintre acestea, raporturi care pot fi exprimate matematic.

Prin consecinţă în toate domeniile ştiinţelor exacte vor opera relaţii cauzale exprimate prin legi şi relaţii matematice. Ca exemplu o relaţie cauzală este şi legea atracţiei universale, efectul forţelor de atracţie dintre pământ şi lună se materializează prin influenţa mareelor şi repetabilitatea acestora. Prin comparaţie, revenind la ştiinţele mai puţin exacte, ele se ocupă mai mult de manifestările materiei vii. În acest domeniul fenomenele şi legităţile sunt mult mai complicate întrucât materia vie presupune existenţa simultană şi intercondiţionarea mai multor domenii specifice materiei moarte. Ca de exemplu, într-un organism uman vom găsi probleme de chimie, electricitate, electrochimie, magnetism, hidraulică, bioenergie, mecanică şi altele, fiecare din aceste domenii operând într-un mod mai mult sau mai puţin evident pe baza legăturilor cauzale specifice domeniilor citate, ceea ce este greu de cuantificat, separat şi măsurat şi, deocamdată, greu de explicat prin complexitatea intercondiţionărilor şi a simultaneităţii proceselor.

De exemplu, să considerăm vorbirea. Coardele vocale reprezintă un biogenerator de oscilaţii reglabile, care în bună măsură respectă unele legi cunoscute ale oscilatoarelor mecanice şi care transmit mediului înconjurător o anumită energie, de o anumită putere şi frecvenţă. În momentul de faţă studiul foneticii se face absolut empiric doar prin observaţii şi observarea acestora într-o mare măsură în mod statistic. De exemplu, se cunoaşte faptul că principalele limbi de origine latină nu folosesc sunetele ă şi î cu excepţia a două limbi cea română şi cea portugheză. Nu se cunoaşte o încercare de a explica ştiinţific cauza acestei situaţii, lingviştii fac doar observaţia că ambele limbi sunt la periferia latinităţii cea ce este o observaţie şi nu o explicaţie. Apelând la cunoştinţele specifice ştiinţelor exacte se poate sugera următoarea cale de cercetare: vorbirea ca orice activitate umană presupune un consum de energie şi o radiaţie fonică, deci o cedare de energie către mediul înconjurător. Considerând circulaţia


curentului electric care se face pe calea de minimă rezistenţă fenomen care este un caz particular al unui principiu fundamental al universului, şi anume, a tendinţei conservative a naturii care presupune tendinţa de consum minim şi de vehiculare minimă a energiei, este de considerat că acestui principiu fundamental al naturii i se supune şi vorbirea. Astfel cel puţin aparent rostirea vocalelor deschise „o, a sau u” presupune un consum mai mare de energie decât pentru rostirea vocalelor închise „ă şi î”

De ce tocmai limba română şi portugheză manifestă acest fenomen? Este de presupus că acest fenomen care evoluează lent în timp alături de alte modificări fonetice cunoscute, schimbarea unor consoane cu altele, este o tendinţă a limbajelor mai vechi, mai bătrâne la care tendinţele conservative sunt mai accentuate. Aceste supoziţii s-ar putea verifica în prezent prin înregistrările emisiilor vocale prin instrumentele existente şi performante. Această abordare cauzală a fenomenului fonetic ar putea deschide largi posibilităţii de studiu asupra modului de formare a silabelor şi cuvintelor aşa cum în muzică există legile armoniei bazate pe anumite rapoarte între frecvenţele notelor. De fapt această abordare relativ tehnică ar trebui extinsă la tot aparatul vocal: coarde vocale, cavitate vocală (cutie de rezonanţă). Supoziţia autorului este că toate componentele aparatului vocal şi ale utilizării lui sunt grevate de elemente specifice grupului uman din care individul face parte, caracterizat printr-o anumită structură genetică.

Deci abordarea nu poate fi simplistă. Să remarcăm că japonezii şi chinezii vorbesc mai mult din gât, iar anglosaxonii şi slavii nu pot pronunţa diftongii oa, ai, ie sau triftongi şi cuvinte cum ar fi oaie.

Deci apariţia cuvintelor ca mod de a exprima un anume lucru sau stare este condiţionată de particularităţile anatomo-genetice ale populaţiei, care-şi păstrează o anumită facilitate pentru unele structuri sonore conform structurii anatomice.

Cel mai clar exemplu este cazul limbii engleze în vocabularul actual al limbii engleze 30-35% din cuvinte sunt de origine anglosaxonă, iar restul 70-65% sunt de origine latină. În


pofida faptului că majoritatea cuvintelor sunt de origine latină populaţia anglosaxonă foloseşte în proporţie de 70-80% cuvinte de origine anglosaxonă, cu toate că în lexicul general acestea reprezintă circa o treime. Această observaţie ne duce la concluzia că prin natura noastră anatomică genetică, tendinţa individului este de a păstra sistemul fonetic pe care la creat şi utilizat. Judecând comparativ este de crezut că în limba Română numărul cuvintelor de origine Dacică trebuie să fie mult mai mare decât cele 150, 160 de cuvinte acceptate de specialişti. O modalitate de a descoperii cuvintele dacice credem că constă în a cunoaşte tehnologiile alimentare, meşteşugăreşti şi artistice ale dacilor care prin unicitatea şi originalitatea lor nu au corespondenţi nici în limba latină şi nici în alte limbi, deci nu au putut fi traduse sau înlocuite printr-un echivalent latin.

Este cazul plantelor medicinale dacice care creşteau şi se puteau recolta doar în Dacia neavând echivalent latin. Acest lucru ia forţat pe romani să le preia denumirile dacice netraductibile în limba latină şi să le folosească în limba latină.

Unele concluzii Se face observaţia că în sfera materiei moarte relaţiile

cauzale sunt mai evidente, mai puţin complexe, ceea ce permite studierea şi analiza lor chiar abstractizarea lor în formă de relaţii matematice în timp ce în sfera materiilor vi chiar în cel mai simplu sistem se regăsesc o multitudine de relaţii cauzale, de interdependenţă şi simultaneitate, ceea ce le face mai greu decelabile şi mai greu filtrabile şi măsurabile, cu atât mai mult cu cât caracterul lor este dinamic, variabil, cu constante de timp în general mari, dinamica sistemelor vii fiind mai lentă faţă de dinamica multor domenii tehnice. De aicea apare în plus o nouă dificultate în ceea ce priveşte măsurarea în timp a unor procese. Din cele de mai sus rezultă diferenţele dintre metodele şi tehnicile de cercetare utilizate în cele două sfere ale lumii materiale. Mai concret cercetătorii materiei moarte sunt mai bine pregătiţi în ceea ce priveşte legităţile care operează în natură ştiind foarte bine că orice efect are o cauză


naturală pe care o caută. Mai mult sunt obişnuiţi să verifice experimental orice idee şi ipoteză emisă fiind pragmatici şi concreţii. Operând de multe ori cu o gândire divergentă a realităţii posibile cercetătorii din domeniul ştiinţelor considerate neexacte au o formaţie mai puţin profundă privind legile şi principiile care guvernează natura şi nu prea sunt obişnuiţi să verifice ipotezele pe care le formulează. Este adevărat că de multe ori acest lucru este foarte dificil dacă nu chiar imposibil, dar nici nu se operează cu metode care să micşoreze riscul ipotezelor greşite sau false.

Domeniul istoriei de pildă ne permite să înţelegem acest lucru. Aşa cum am învăţat-o şi cum se mai predă deseori istoria este de cele mai multe ori o înşiruire de evenimente politice şi militare, ori în realitate istoria reprezintă suma tuturor evenimentelor materiale şi spirituale ale unui anumit popor dintr-o anumită etapă istorică şi un anumit areal. Istoricii care au o formare multilaterală mai restrânsă vor înţelege mai greu şi vor da mai puţină atenţie tuturor faţetelor istoriei. Acest lucru este cu atât mai dificil cu cât se referă la perioade pentru care nu există documente sau elemente arheologice, dar şi atunci când acestea există lucrurile nu sunt simple. Cronicarii au gradul lor normal de subiectivitate şi de multe ori nu cunosc prea bine sau de loc limba în care sunt scrise unele documente istorice. Mai mult chiar când există artefacte ele nu pot spune tot ce dorim despre condiţiile în care au apărut. Este ca şi cum găsind o potcoavă de cal ar trebui să ştim ce culoare avea acesta, dacă era nărăvaş sau docil, sănătos sau bolnav. Desigur o analiză foarte atentă a potcoavei ne-ar putea sugera unele răspunsuri dar nu pe toate. Istoria este un mare şi complex puzzle care pentru a putea fi reconstruită solicită colaborarea unei multitudini de specialişti şi cercetători din foarte multe domenii, obişnuiţi să colaboreze şi să analizeze sistemic toată informaţia. Iată de exemplu tema latinităţii poporului român rezultată ca urmare a ocupării Daciei Felix de către romani. Se ştie că Dacia Felix a fost ocupată 165 ani, iar elementul latinizator roman în raport cu populaţia dacică era de circa 40000 la 8 milioane. Cifrele rezultă din două legiuni romane de ocupaţie 2x6000 legionari considerându-se că


funcţionarii şi coloniştii erau 18.000 ceva mai mult de cât armata romană.

Raportul de 1/200 în mod logic şi raţional este mult prea mic pentru a realiza o latinizare rapidă cu atât mai mult cu cât nu se cunoaşte nici o încercare a romanilor de a face acest lucru. Dacă judecăm prin comparaţie, ruşii au ocupat Basarabia în 1812 şi au dominat-o circa 160 de ani străduindu-se în mod evident să rusifice Basarabia prin şcoli cu predare în limba rusă, prin ziare, reviste, administraţie, radio-TV, activitate culturală, etc. Cu toate acestea ţăranii basarabeni cu puţine cuvinte împrumutate din limba rusă continuă să vorbească ca cei din Podul Iloaiei sau Târgu Frumos. Aceasta ne permite să tragem concluzia că latinitatea românilor are o altă cauză decât ocupaţia romană, apărând înaintea acesteia. Mai mult, limba vorbită de daci nu a dispărut, sigur ea a evoluat, Dacii nu aveau nici o motivaţie serioasă ca să renunţe la limba lor. Istoria nu cunoaşte nici un popor, oricât de asuprit ar fi fost, care să fi renunţat la limba lui şi pe care a folosit-o din generaţie în generaţie şi pentru care avea o anumită compatibilitate anatomico-genetică. În consecinţă este de considerat că în lexicul actual trebuie să existe încă o mulţime de cuvinte dacice nerecunoscute. Care ar fi acestea? Cel mai probabil sunt cuvinte pentru care în limba latină nu există un corespondent, de exemplu, vestimentaţia specifică dacilor sau elemente specifice ei: opinci, cioareci, iţari, dulamă, fotă, ie, maramă, etc.

Considerând că ştiinţele mai puţin exacte a trebuit să devină mai exacte aceasta ar presupune că în colectivele de cercetători umanişti să existe şi cercetători cu o pregătire pragmatică inginerească, care ar permite acestora de a aborda mai pragmatic ştiinţele considerate neexacte. În sprijinul acestei idei menţionez că se cunosc ingineri pictori, sculptori, instrumentişti, dirijori, dar nu şi invers, cred că aceasta ar putea fi una din strategiile necesare pentru a stimula şi dezvolta apariţia unor echipe complexe de cercetători. Se pot face numeroase sugestii. Iată câteva din ele. Cine priveşte cu atenţie pasărea măiastră a lui Brâncuş constată că aceasta are o formă aerodinamică de excepţie, care merită să fie studiată


cu atât mai mult cu cât Brâncuş a realizat-o fără să aibă cunoştinţe de aerodinamică. Sau foarte puţini cardiologi consideră aparatul circulator ca un sistem hidraulic foarte complex cu conducte flexibile care respectă legile domeniului. Poate că accidentele cerebrale sunt urmarea unor lovituri de berbec cunoscute în hidraulică, dar nestudiate în medicina umană.

Astrologii ar trebui să colaboreze cu astronomii şi fizicienii specializaţi în câmpuri radiante şi gravitaţionale şi propuneri similare a trebuit să se facă şi pentru alte domenii ale ştiinţelor neexacte. Probabil că singurele limite ale ştiinţelor exacte sau mai puţin exacte sunt legate de disponibilităţile financiare şi de dezvoltarea tehnicilor măsurătorilor diverselor mărimi, de curiozitatea ştiinţifică şi imaginaţia cercetătorilor, precum şi de lipsa ideilor preconcepute sau adoptate fără o analiză critică a acestora. Intercondiţionările teoretic sunt extrem de multe. Un ultim exemplu: plasarea telescopului spaţial Hubble pe orbită care permite obţinerea de noi informaţii privind universul n-ar fi fost posibilă fără utilizarea ştiinţei rachetelor şi a sateliţilor. Deci, orice câştig dintr-o ramură a ştiinţelor exacte poate avea repercursiuni nebănuite şi pozitive asupra celorlalte ştiinţe.


Muzica mecanică şi computerul

Ing. Lenuţa Chiriţă, Muzeul Ştiinţei şi Tehnicii „Ştefan Procopiu”

Muzica există astăzi pretudindeni, accesibilă pentru

oricine prin radio, televiziune, CD, MP3 sau alte modalităţi media, însă nu a fost totdeauna aşa. A fost o vreme când existau doar trei e opţiuni: să faci muzica singur, să asculti pe alti cântând sau să te lipseşti de muzică. Dar cum nu se poate imagina viaţa fără muzică a apărut a patra opţiune: muzica mecanică şi implicit automatele muzicale. Muzica mecanică este, aşa cum o definea Albert Protz în anul 1939, în cartea sa Mechanische Musikinstrumente, produsă de instrumente care cântă prin ele însele, adică fără muzician.

Automatele muzicale cunoscute pot fi grupate în funcţie de suportul de înregistrare care conţine programarea melodiei: cilindru cu ştifturi, disc, cartelă sau bandă perforată. Suportul de înregistrare comandă elemente sonore, cum ar fi clopote, lame şi corzi vibrante, tuburi sonore etc.

Am folosit noţiunea de programare pentru a clasifica aceste instrumente de muzică mecanică, dar ştim că în secolul al XVII-lea şi chiar până prin ani treizeci ai secolului al XX-lea nu se putea folosi această noţiune. Noi ştim astăzi că cel mai vechi sistem, cilindrul cu ştifturi corespunde tuturor criteriilor pentru a-l numi o bază de date. Bineînţeles ca acest strămoş al calculatorului funcţiona mult mai lent decât descendentele electronice. Capacitatea lor de memorie era limitată, dar funcţionau pe acelaşi principiu DA sau NU. Prezenţa unui cui pe cilindru însemna DA , absenţa unui cui însemna NU1.

Dar cum se făcea de fapt codarea unei melodii? Cheia a fost invenţia arborelui cu camă. Cama este un lob, o proiecţie pe un arbore rotativ utilizată pentru a transmite mişcarea şi a determina timpul de rotaţie a arborelui. În particular cama

1 Siegfreid Wendel, Datenspeicher-Musikinstrumente, Rudesheim am Rhein 2002.


transformă mişcarea de rotaţie într-o mişcare de translaţie: sus – jos, înainte-înapoi (Fig.1)2.

Fig. 1

Producerea arborelui cu came în evul mediu are o semnificaţie tehnologică importantă Această metodă a fost folosită pentru transformarea mişcării de rotaţie de la morile de apă şi de vânt pentru piuat, gatere sau fabricarea hârtiei. Arborele cu came, manivela şi roata dinţată au fost componente importante la toate procesele automate sau semiautomate.

În general se cunoaşte mai puţin faptul că această invenţie constituie cheia în programarea automatelor muzicale. Acest arbore cu camă sau ştift, a fost folosit pentru a transforma mişcarea de rotaţie în mişcarea sus-jos a unei pârghii conectată la un clopot sau alt instrument.

Astfel, prin plasarea mai multor ştifturi pe cilindri cantitatea de informaţii era mai mare (determinată de natura şi distribuţia ştiftului), arborele devine mai mare şi ia forma de cilindru atât de cunoscut la cutiile muzicale.

Pe acest principiu s-a construit cel mai vechi automat construit în Europa, carilonul care foloseşte un sistem de

2 Jan Koster, From carillon to IBM, 2003


clopote acţionat de cilindru cu şifturi. Un astfel de automat este carilonul din Catedrala de la Strasbourg (1352-1354). Între cariloanele celebre le putem menţiona pe cele din: Dunkerque (1437), Alost din Belgia (1487) şi Anveres (1540) cu un sistem de 60 de clopote.

Tot astfel sa-u construit şi orgile comandate de cilindrii cu ştifturi.Cea mai veche orgã cu cilindru, numitã Taurul din Salzburg a fost construitã în anul 1502.

În acea perioadă, la Curţile Europene aveau mare trecere automatele muzicale. Cei mai cunoscuţi constructori erau Jaques de Vaucanson (1709-1772) şi Pierre Jaquet Droz (1721-1780) din Franţa. La începutul sec.al XVII-lea, în Mirecourt, Franţa, încep sã fie construite orgi în miniaturã (serinete), iar mai

târziu se dezvoltã o producţie mare de orgi de diferite tipuri (Fig. 3). În secolul al XVIII-lea, Barberi din Modena construia un tip de orgã cu tuburi sonore care devine foarte popularã sub numele de orga barbarie.

Cutiile muzicale au fost inventate în anul 1796, de elveţianului Antoine Favre (1734 -1820). Mecanismul are la bază cilindrul cu ştifturi: ştifturile cilindrului fac sã vibreze dinţii unui pieptene metalic. Cilindrul este rotit încet de un motor cu arc, rotaţia fiind controlatã de un regulator de turaţie cu palete. La început, mecanismele de mici dimensiuni, cu melodia scurtã, erau introduse în bijuterii, ceasuri sau alte obiecte. Apoi, cilindrul este realizat mai mare, aranjamentele muzicale mai rafinate şi se dezvoltã o adevãratã industrie în construirea cutiilor muzicale în Elveţia (Fig. 4).

Fig. 2


În anul 1885, în Leipzig, Paul Lochman a avut ideea de a schimba cilindrul cu ştifuri cu disc metalic perforat şi care pe partea opusă prezintă proiecţia perforaţiilor asemenea unor ştifturi. Pentru cã discurile puteau fi mai uşor schimbate, invenţia lui a creat o intensã producţie de toate felurile de instrumente de muzicã mecanicã de interior (Fig.5-6). Cutiile muzicale cu discuri interschimbabile construite de el, au fost numite Symphonion Au apãrut apoi, în Germania şi alte fabrici ca: Polyphon, Adler, Kalliope, Komet, Fortuna, Lochmann-Original- Imperator, Orphenion.

De-a lungul secolelor eforturile s-au canalizat pentru a mări capacitatea de memorie şi de a transfera datele mai uşor, mai sigur şi mai rapid. S-au descoperit noi modalităţi cum ar fi cartonul perforat.

Cele mai complexe automate muzicale sunt pianele pneumatice, numite în general pianole. Aceste instrumente lucrau cu sistem de citire pneumaticã (aer sub presiune sau mai des depresiunea aerului creatã printr-un mecanism pneumatic) (Fig 7-8). Pianolele au fost construite de americanul Edwin S. Votey în anul 1895, când înfiinţeazã firma Aeolian Company. Pianolele au avut un mare succes, fiind comercializate din anul 1897 în S.U.A. şi, începând cu anul 1899 în Europa.

Începutul secolului al XX-lea a constituit „epoca de aur” a muzicii mecanice. Exista o abundenţã a invenţiilor tehnice şi a sistemelor de citire (cartoane perforate şi role de hârtie perforatã) care conduceau la o automatizare aproape a tuturor instrumentelor muzicale: piane mecanice, pianole şi orchestroane de toate felurile asemenea computerelor. Cele mai vechi computere au la bază invenţia lui Herman Hollerith (1860-1926), care a realizat un dispozitiv cu cartelă perforată pentru recensământul american din 1890 şi care a înfiinţat în 1896 Tabulating Machine Company transformată apoi în 1924 în IBM (Fig. 9).

Herman Hollerith nu a fost primul care a folosit cartelele perforate pentru maşinile de calcul. La mijlocul secolului al XIX-lea şi Charles Babbage a propus utilizarea acestora pentru


Fig.3. Fig. 4.

Fig. 5. Fig. 6.

Fig. 7 Fig. 8.

Fig. 9. Fig.10.


introducerea datelor în impresionanta sa maşină. Orginea acestei idei trebuie căutată în industria textilă. Hollerith a avut avantajul unei tehnologii mai avansate faţă de Babbage, utilizînd curentul electric, faţă de citirea cu mijloace mecanice a informaţiilor stocate pe cartelă.

În industria textilă, în secolul al XVIII-lea exista o puternică concurenţă între producătorii de mătase din Lyon şi cei din Anglia. Se realizau răboaie de ţesut din ce în ce mai complexe cu tipare complicate. Cele mai reuşite razboaie de ţesut au fost construite de Joseph-Marie Jacquard (1752-1834), industriaş francez, care a inventat prima maşină controlată numeric, utilizând o cartela perforată. Răboiul de ţesut cu cartelă perforată al lui Jacquard s-a răspândit foarte repede în toată lumea (Fig. 11).

Jacquard nu a fost însă cu adevărat inventatorul programului pe hârtie perforată. El a perfecţionat şi patentat metoda care a fost inventată în anul 1725 de către Basile Bouchon, muncitor în industria textilă din Lyon. Bouchon era fiul unui fabricant de orgi şi familiarizat cu faptul că informaţia

conţinută pe cilindrii automatelor muzicale era întâi proiectată pe hârtie înainte de a fi aplicată pe cilindri. Practica era de a perfora hârtia care apoi era înfăşurată pe cilindri. Aceste perforaţii indicau meşterului unde să facă găurile în cilindri, pentru ştifturi. Bouchon a avut ideia să folosească direct hârtia perforată pentru comanda războaielor de ţesut. El a utilizat rolă de hârtie, ceea ce nu era foarte practic. În 1728, Jean Baptiste Falcon, un coleg al lui Bouchon, înlocuieşte rola de hârtie cu un

Fig.11.


set de cartoane perforate ataşate unele de altele şi care dădeau posibilitatea schimbării programului rapid.

Curios este faptul că ideea cartelelor perforate a fost folosită numai în ţesătorii. Atât de puternică a fost tradiţia cilindrilor cu ştifturi încât s-a utilizat încă 150 de ani până la introducerea cartelelor perforate în muzica mecanică. Cănd hârtia perforată a fost introdusă în lumea automatelor muzicale, în ani 1880-1890, era deja prea târziu datorită apariţiei gramofonului.

Se poate spune deci, că tehnologia informaţiei nu a fost inventată în secolul al XX-lea, ci în evul mediu târziu. Astfel, de la cilindrul cu ştifturi, războiul de ţesut al lui Bouchon, Falcon şi Jacquart s-a ajuns la cartelele perforate ale tabulatorului lui Hollerith, fondatorul actualului IBM.

Până la PC-ul de astăzi, computerele erau asociate cu tehnica de calcul din lumea ştiinţei şi administraţiei. Datorită dezvoltării aplicaţiilor multimedia, începând mai ales cu anii 1990, devenim tot mai mult familiari cu ideia că aceste computere au un rol tot mai mare în lumea sunetului, a imaginii şi a artei.

Cele mai multe cărţi de istorie a computerului prezintă evoluţia acestuia de la dispozitivele vechi de calcul ale lui Blaise Pascal şi Leibniz, până la uriaşul computer mecanic al lui Charles Babbage în secolul al XIX-lea. Din punct de vedere istoric acest mod de a vedea lucrile nu este însă complet, pentru că aşa cum am arătat programarea informaţiei a apărut mai întâi pe cilindrul cu ştifturi de la automatele muzicale.Este cu adevărat fascinant să realizezi că mai întâi au apărut aplicaţiile multimedia ale tehnologiei informaţiei. Adevăratul început poate fi găsit în cântecul ceasurilor din turnuri şi în geniul şi pasiunea numeroşilor meşteri anonimi.


Polus geticus–centrul vechii Europe

Tatiana Paladi, astrolog, Petru Arcan, astrolog,

Centrul cosmologic “Polus Geticus”

Simpozionul „Cucuteni – 5000 Redivivus”, unde are loc dialogul dintre ştiinţe exacte şi mai puţin exacte, este un argument, că deja suntem în procesul de sinteză dintre ştiinţă şi religie, că unele lucruri care erau considerate „fantezii”, în mileniul III, în Era Vărsătorului, devin o realitate. Acest lucru permite să fie aduse argumente fundamentale întru susţinerea adevărului spus de antici, că Centrul Lumii a fost la Geto-Daci, care erau cei mai numeroşi în Arealul Carpato-Pont-Danubian (în contunuare ACPD).

1. Astrologia şi arheologia Astrologia este graiul stelelor - Astro-Logos, cea mai

veche ştiinţă a omenirii care dispune de metode pentru descifrarea tainelor destinului omului, evenimentelor după cerul de naştere.

Arheologia este ştiinţa care studiază „cuvântul” lăsat de trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării urmelor materiale păstrate. Ambele ştiinţe cercetează evoluţia omenirii, una- în relaţie cu Pământul, alta- cu Cerul. Dar ambele descoperă „documente - mesaje spirituale” ale marilor civilizaţii care s-au perindat până la noi.

Materialul arheologic al marelui complex cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie este o dovadă extraordinară că în neoliticul ACPD descoperim o civilizaţie cu un nivel de evoluţie foarte înalt, care ne-a lăsat o informaţie codificată condensată în aceste monumente, ele fiind învăluite de un adevărat mister greu de descifrat.

Echipa centrului cosmologic „Polus Geticus”, care explorează panorama Universului celest şi terestru cu ajutorul instrumentelor astromitologice, încearcă să descifreze


enigmele legate de ACPD şi venim la acest dialog cu unele explicaţii.

Urmele acestor enigme semnificative, despre cultul astrelor în ACPD, se găsesc pe ceramica preistorică şi în figurinele culturii Cucuteni. Ele conţin elemente cosmologice, precum: spiralele evoluţiei, meandrul-Monada, semnele infinitului, nodurile selenare, ideogramele planetelor, pictogramele semnelor zodiacale, grupuri de figuri geometrice, figuri astronomice (ale constelaţiilor), simbolism astromitologic şi calendaristic, combinaţii matematice, numerologie sacră. Deci, contemplarea cerului a fost încă din cele dintâi timpuri ale civilizaţiei omeneşti o necesitate indispensabilă a vieţii.

Conform duratei erelor astrologice cultura Cucuteni coincide cu începutul erei astroşogice a Taurului (aproximativ 4000-2000 î.e.n.). Arhetipul Taurului ca semn zodiacal se caracterizează prin forma perfectă, stabilitate, realism, tenacitate, posesiv, materialist, terestru. El reprezintă pământul, terenul solid. El exprimă îndărătnicia, senzualitatea, placerea. Obiectele de găsite la Cucuteni sunt din arjilă arsă (pământ), de forme armonioase, geometric perfecte, iscusit finisate, împodobite cu simboluri la fel de perfecte. Aceste obiecte redau îndărătnicia, senzualitatea şi placerea cu care mesterii din acele timpuri au confecţionat operele inedite ale culturii Cucuteni.

2. ACPD - ţara zmeilor În basmul cosmogonic «Voinicul-Şarpe şi fata de împărat”

se povesteşte că fata (Terra) a umblat cu un brâu din trei cercuri de fier prefăcut din 3 lacrimi, până a ajuns peste 9 mări, peste 9 ţări, unde-i apa lină.

Aici, în apele primordiale, dormea voinicul Şarpe, hrănit de zâne cu mâncare uitată ca a lotofagilor, homerieni. În finalul basmului voinicul a pus mâna pe cercuri, acestea au plesnit şi a născut fata de împărat un băiat de 7 ani. Cu o trăsură cu 24 cai albi adusă de balauri, fata şi voinicul Şarpe s-au întors acasă din lumea zânelor.


Simbolismul acestui basm este foarte bogat. Dacă îl analizăm din punct de vedere astromitologic şi facem paralele cu miturile lotosul oriental şi egiptean, ne dăm bine seama că ei au o origine telurico-celestă.

Observăm pe artefactul cucutenean din fig. 1 simbolul infinitului, caracterul „S” in câteva poziţii şi mărimi, inclinat sub unghi faţă de orizontală. Pe conturul Carpaţilor se observă o fiinţă fabuloasă în formă de „S” care are configuraţia unei sigle similare cu constelaţia Dragonului. Se aseamănă şi cu Monada, care uneşte energiile Estului cu cele ale Vestului, Orientului cu cele ale Occidentului.

Similitudinea acestui simbol (pe artefact şi hartă) pot servi drept argument ipotetic, că stramoşii noştri dispuneau de imagini de la mari înalţimi a

teritoriilor ACPD. Prin acest portal Zmeii de Foc au pătruns pe pământ,

aducând germenele Vieţii, care este invocat şi astăzi în Urăturile de Anul Nou, colindele despre mănăstirea albă cu 9 altare din insula Şerpilor etc. Majoritatea basmelor populare povestesc despre miraculoşii zmei zburători, cu care se luptă eroii legendari (Făt-Frumos) ai neamului omenesc, despe nepreţuitele comori, palatele şi podurile (punţi) locuite de giganţi şi căpcăuni, care le păzesc.

Epopeia greacă arhaică atribuită lui Homer povesteşte despre peripeţiile lui Odiseu în Pont şi în Tracia, unde întâlneşte ciclopii şi lestrigonii care locuiau în acele timpuri. Idolul de piatră cu înălţimea aproape de 1 m, descoperit în raionul Drochia, poate simboliza strămoşul nostru Zmeu-Zeu mesianic Zamolxis, care era adorat ca divinitate sapienţială.

Fig. 1.


Poate că popoarele ACPD aduc omagii lui Zamolxis la sărbătorile Blajinilor şi Moşilor, dar acestea nu sunt recunoscute în alte părţi. Şi armatele geto-dacilor, dar şi ale lui Ştefan Cel Mare aveau zmeul pe stindardele de luptă. Un steag de luptă incizat pe un vas de luptă a fost descoperit la Budurcasca, jud. Prahova, cca 400 î.e.n. (după Istoria militară a poporului român, vol. I). Enigmatică este dispariţia zmeilor din memoria popoarelor ACPD. Dar poate zmeii prin tunelul subteran al Agarthei au plecat în Şambala şi acum sunt veneraţi în Orient? Oricum, totul ce ştim despre zmei dovedeşte că strămoşii noştri au avut cunoştinţe exacte privind mişcările astrelor, nodurile selenare cunoscute sub denumirea Capul şi Coada Dragonului, constelaţia cu acelaşi nume.

3. Ştiinţa astrologică din ACPD Pe timpuri ACPD era împânzit de sanctuare prin care

strămoşii emiteau rugăciuni în Univers şi recepţionau cuvântul Creatorului. Geto-dacii de la Polus-Geticus ştiau că rugăciunea lor urca la ceruri, iar spiritul divin cobora prin Zamolxis. Cuceritorii Daciei au distrus centrele religioase ale geto-dacilor. Cu toate acestea pâna în ziua de astăzi au fost descoperite multe sanctuare, care demonstrează faptul că geto-dacii aveau noţiuni clare despre timp şi fenomenele cereşti.

Printre vestigiile arheologice geto-dacice de la Butuceni (Orhei) este şi o arhitectură sacră, un sanctuar circular cu incinta interioară elipsoidală şi postament de piatră în centru datat din sec.IV-III î.e.n.

Dar cele mai enigmatice sunt edificiile de cult de la Grădiştea de Munte şi din sistemul de apărare al Sarmizegetusei. Cercetările au arătat că sanctuarele fuseseră refăcute cu material de calitate superioară pe locul unor sanctuare mai vechi ce au existat in epocă neoliticului (6000—2000 î.e.n.). Ele reprezintă ruinile laboratoarelor astrologice: conţin şiruri ce sugerează de la sine o regularitate, o aşezare a lor după un anumit calcul, precum şi corespondenţe în elemente astrologice.


Arhitectura construcţiilor sanctuarelor descoperite indică la nivelul înalt, pe care l-au avut constructorii lor, şi la legăturile cu fenomene cereşti şi cu calendarul.

Presupunem că: • în Sanctuarul cu 59 de discuri de calcar probabil au fost

60, cum fiecare oră are 60 minute, iar fiecare minută - 60 secunde de timp solar, dar poate fi vorba şi de calendarul ciclic chinezesc de 60 ani;

• cercul format de un inel continuu, care are în exterior 104 blocuri de andezit, este un fel de dublu calendar maya de 52 ani;

• în templul-calendar regăsim durata mijlocie a lunii sinoidice de 29,53 zile solare şi perioada lunară, care este a doua unitate fundamentală de timp, având o durată de 29 sau 30 zile;

• distanţa de 3,65m poate semnifica cele 365 zile ale anului, iar cele 30 grade a semnelor zodiacale să fie reporezentate de cele 30 de blocuri de andezit.

În primele sisteme calendaristice anul conţinea 360 de zile. Cercul zodiacal are 360 grade, iar fiecare din cele 12 zodii au câte 30 grade. Aceste descoperiri arheologice atestă faptul că dacii au avut un calendar solar, în care anul avea 360 zile împărţite în 12 luni a câte 30 zile, iar „săptămâna" era de şase zile. Ele reprezintă un uriaş zodiac sau un conglomerat de calendare cu diferite perioade.

Nomenclatură astrologică populară din ACPD a păstrat elementele vechiului sistem astronomiic şi astrologic. Denumirile stelelor şi constelaţiilor în ACPD sunt anterioare celor clasice, ceea ce demonstrează că terminologia astronomică greco-romană, precum şi mitologia, se întemeiază pe cunoştinţe mult mai vechi.

După credinţe populare din ACPD: • fiecare om capătă la naşterea sa o stea şi până când

steaua aceasta luceşte pe bolta cerului, până atunci trăieşte şi el;

• Soarele e steaua din Dumnezeu, iar Luna steaua Maicei Domnului;


• Steaua Polară este „buricul cerului", în jurul căreia se rotesc stelele;

• unele stele principale, în număr de 9, sunt considerate ca sfinte, şi sunt invocate în descântece sub numele de „stele logostele" ca să dea ajutor stelei omului. Invocarea lor se face, de regulă, sâmbăta, în ziua lui Saturn;

• în seara Sf. Vasile (Anul Nou) ţăranii ies afară şi se uită la stele şi lună, ca din lucirea şi poziţia lor să cunoască cum va fi anul viitor.

Arborele cerului înstelat este numit Crângul cerului. Până nu de mult, ritualul nunţilor era analogic nunţii celeste dintre Cer şi Pământ, unde se cântă că mirele-Cerul „... ne-a trimis pe crângul cerului... pe numărul stelelor, pe lumina luceferilor. Şi ne-a trimis înainte să călătorim fierbinte pe numărul stelelor”. În alte variante în loc de „numărul stelelor" aflăm expresiile „clipirea", „clipetul" şi „lumina stelelor", de unde rezultă că stelele au fost clasificate şi numerotate după lucirea sau mărimea lor, încă în cea mai depărtată vechime de către civilizaţii net superioare nouă. Divinaţia din observarea stelelor a avut odată un rol însemnat la sate, iar în ultimii ani este nu numai în renaştere, dar şi într-o ascensiune mare, permiţând cercetătorilor să descopere taine ascunse în negura timpurilor.

Un mister nedescoperit observăm şi în numismatica astrologică a dacilor: O mare parte din monetele Daciei, anterioare dominaţiei romane sunt acoperite de simboluri astronomice, ca şi când ea ar fi fost pusă odată sub protecţia religiei astrelor.

Se consideră că tradiţiile astrologice au venit de la bătrânii Magi din Chaldeea. Este adevărat, dar important e să ştim, că din punct de vedere istoric şi geografic, începuturile astrologiei, muma ştiinţelor astronomice, a fost în ACPD, fiindcă :

1. centrul Pelasgiei (prima civilizaţie terestră), care se întindea peste Europa, Asia şi Africa de nord, se afla în ACPD, iar regatul Babilonului era parte componentă a imperiului pelasg;


2. sub numele de chaldei se înţelegea clasa preoţilor vechi din Babilon, care se ocupau cu observaţiunile şi profeţiile astronomiceşti. Unul din regii cei vechi ai chaldeilor purta numele de Daos, adică „Dacul";

3. înţelepţii antici au lăsat multe date care adeveresc că pelasgii-arimi, hiperboreii, scyţii, tracii, geto-dacii au cunoscut tainele evoluţiei Vieţii, studiul astrelor, doctrina nemuririi sufletului. Ei spuneau că reşedinţa divinităţii supreme se află pe polul nordic sau pe osia hiperboree, susţinută de muntele Atlas;

4. după istoricul arab Abulfaragiu, chaldeii, când făceau rugăciunile lor, se întorceau cu faţa către polul nordic care, după cum ştim se mai numea „Ursa Getică" si „Polus Geticus" şi era reprezentat pe pământ prin columna de pe muntele Atlas;

5. Atlas, faimosul rege din Hiperboreia, a fost cel dintâi care a considerat lumea fizică ca o sferă, din care cauză anticitatea îşi formase opiniunea, că întreg universul se reazemă pe umerii lui. Hercule învăţase astrologia şi arta divinaţiei de la titanul AtlasŞ

6. Uran este cel dintâi rege al locuitorilor ACPD, care s-a ocupat timp îndelungat cu observarea fenomenelor cereşti, iar muza Urania patronează astronomia şi arta cunoaşterii astrelor-astrologia şi până în prezent;

7. în ACPD se găsesc multe „urme astromitologice”, atât înserate în cultura cucuteniană, cât şi în alte părţi.

Semnul pictografic de pe o lespede de piatră de la Teţcani raionul Briceni, descoperit la 1928, este asemănător cu ideograma planetoidului Chiron, care reprezintă o ramură stilizată în mâna stângă, indicând puterea asupra naturii şi vindecarea prin plante. Grecii au descris mitul centaurului Chiron auzit de la locuitorii Pontului, unde ghidul spiritual coborât printre ei le-a arătat calea spre eliberare.

O altă enigma reprezintă cultul marilor divinităţi din Tracia, numiţi Cavalerii Danubieni, a cărui rădăcini autohtone sunt recunoscute a fi în regiunile Dunării de Jos. El poate reprezenta cabirii pelasgi din Samotrachia, zeul Indra (dacă ne aducem aminte că Indrea era denumirea veche a lunii


decembrie), Harap Alb din basmele populare şi sfântul Gheorghe. Oricum misterul încă nu e descoperit.

Pe harta din fig. 2 se vede dislocarea agathyrsilor din Agartha, fosta capitală antică a Pelasgiei, care se află la Polul Opus al Şambalei. Un argument sigur că are o mare legătură

Fig. 2. Agartha e la polus geticus.

cu Shambala este că înţeleptul vedic Agatiar a adus în India tractatul gramatic “Agattiam”. Este mai mult decât sigur, că Centrul Lumii din timpul stăpânirii rasei a V-cea a fost şi este în ACPD. În imne religioase numite în popor colinde, a caror origine se reduce la cele mai obscure timpuri antecreştine se celebrează şi astăzi sfinţenia unui templu preistoric numit Biserica/Mănăstirea cea mare cu 9 altare, unde se dialoga, era un post de emisie-recepţie cu puterile divine. Regatul Agarthei nu este o utopie, pe care omenirea o caută neîncetat. Despre Agartha s-a scris că:

• până acum 6 milenii ar fi fost la suprafaţă, populaţia ei retrăgându-se apoi sub pământ spre a-şi feri înţelepţii şi depozitele „cu cunoştinţe” de profanare;

• este o lume mitică, subterană cu vaste ramificaţii (infrastructură dezvoltată), în care s-ar conserva perpetuu vechile taine esenţiale şi adevărul primordial, ştiinţa iniţiatică;

• galeriile ei se intind sub toate continentele şi sub oceane;


• este un imens sanctuar-bibliotecă, situat sub Himalaia, adăpostind o mare universitate iniţiatică şi cel mai mare şi mai misterios dintre centrele de iniţiere, păstrând toate moştenirile magice;

• e populată de “forţele negre”, opuse “forţelor luminoase” de la Shambala;

• acest Centru este mobil, a fost situat în ACPD şi s-a deplasat pe acest teritoriu etc.

Raportat la textele sacre despre Ţarigradul din colindele populare, la datele lui Herodot şi altor istorici despre agathirşii, este de înţeles că cercetările nu sunt fără fundament.

4. Hristos născut din crin În legenda cosmică “Dumnezeu” se povesteşte cum

Creatorul a urzit pământul din glomozul adus de Tartore din adâncul apelor. Tartarul îi povesteşte Sfântului Arhanghel că numai “un fiu dintr-o floare poate să spargă contractul” şi să scoată oamenii din robia Tartarului, de la moarte. Dumnezeu a găsit o floare de crin…s-a dus pe calea fântânii, i-a ţinut calea Maicii Domnului. Ea a mirosit crinul şi a rămas grea cu Domnul Cristos… Înţelepciunea acestui mit o putem descifra şi înţelege investigând simbolismul puterii divine a Lotosului şi Zmeului în India şi alte ţări orientale, în Egipt şi … în delta Dunării, în mirajul apariţiei şi dispariţiei Basarabiei, cu datinele ei heraldice legate de doi delfini care au la coadă floare de lotos. Credem că acest fenomen heraldic reprezintă încă un document istoric, care atestă nu numai rădăcinile acvatice ale meleagului, dar este o mărturie vie că taina originii Lotosului o cunosc vestigiile arheologice şi astromiturile.

5. Adevărul biblic Respectând tradiţia latină, dar ieşind din limitele ACPD,

se poate demonstra, că materialul lingvistic din această parte a Europei, preponderent cel autohton din regiunea Dunării de Jos, constată adevărul biblic (Geneza 11:1,6), că tot oamenii erau un popor cu o singură limbă. Tradiţiile ACPD nu


reprezintă o compilare a sistemelor filosofice orientale şi occidentale, ci dimpotrivă sunt izvorul, originea lor. Aducem câteva argumente:

• Blajinii (slav блажень – fericit), care trăiesc dincolo de Apa Sâmbetei, sunt numiţi Rocmani = Roc (slav рок –soartă) +Mani (româneşte – mană, mâni). În alte variante - Rahmani sau Brahmani, care se hrănesc cu cojile de ou venite de la creştinii, locuitorii ACPD, care le aruncau la paşti în ape. În India Brahma este creatorul Universului, brahman în mitologia vedică este sufletul universal;

• Îndrea este numele popular al lunii decembrie, perioadă dominată de zodia Săgetătorului, al cărui diriguitor este Jupiter, numit Joe în tradiţiile populare; Indra în mitologia vedică este сonducătorul zeilor cu 4 braţe, diriguitorul divin al fulgerului violent, redus la dimensiunea unui atom/picături şi ascuns în tulpina lotosului. În sanscrită indu – picătură;

• despre oamenii cu vocaţie, talent se spune “Are har de la Dumnezeu”. În India - Hari este unul din epitetele lui Vişnu, însemnând cel care absolvă pe oricare de păcate. Hari-acva (Calul Şarg) – epitetul lui Indra. SANSCRIT – hari este substanţa divină;

• Daoi, după Strabon, este numele vechi al dacilor. Aşezarea triburilor dao o întâlnim în Getica lui Pârvan. Daoism e unul din principalele curente ale filozofiei clasice chineze, apărut în sec.VI-V î.e.n., la bază căruia stă noţiunea de „dao” - cale firească a lucrurilor, care constituie o lege universală a mişcării şi transformării lumii, bazată pe contradicţia dintre cele două principii cosmice primordiale yin şi yang;

• Dava, polis – astfel se terminau numele majorităţii localităţilor din ACPD: Petrodava, Dausdava, Axiopolis etc. Denumirea „ Moldavie” ar putea însemna Mol (mult)+dave (cetăţi) Dava;

• Budda: este zeu în Orient, denumiri de localităţi în ACPD, iar cuvântrul înseamnă Trezirea= tre+zi+rea = trei zile cu Ra, zeul soarelui în Egipt. Ambele zeitâţi s-au născut din Lotos;


• Colinde=col+ind, se poate descifra calendar, dar şi calea picăturii cosmice;

• Moesia este denumită în cinstea lui Moise, care a făcut minuni cu „Şarpele de aramă" pus în vârful unui par;

• Amuletele de la Mitoc sunt mesaje din Atlantida, urmele căreia s-au descoperit în Krimeea. Tartarul care a înghiţit această civilizaţie este plasat mitologic în ACPD şi geografic în Basarabia sau în Krimeea (numită cândva Tartaria, Taurida);

• Amazoanele au locuit în ACPD, arheologii le-au descoperit lângă satul Balaban, r.Taraclia;

• Basarabii au fost descendenţii zeului arian Asari sau As-ar. Şi avea dreptate Haşdeu care considera, că basarabenii sunt o castă de iniţiaţi. Misterele Basarabene sunt transmiteri secrete. La baza lor sunt misterele Samothrace dedicate Cabirilor. În ele erau descrise secretele iniţiatorilor veniţi de pe o stea din cer, identitatea lor. Istoria apariţiei şi dispariţiei Basarabiei este aproape necunostcută, la fel şi denumirea ei.

• Soarele în ACPD – Sfântul Soare (ro) este persoana sacră, Făt – Frumos, cavalerul ceresc, care a zidit Mănăstirea Albă din prundul Mării Negre (Pontul Euxin). În mitologia romană exista divinitatea solară Sol, adorată ca disc vizibil al Zeului-soare, iar slavii îi spun Солнце. În India – Surya, zeu arhaic solar în mitologia vedică, considerat ca disc al soarelui, ochiul universului şi în SANSCRIT găsim sur - soare.

• dacşa înseamnă forţă, raţiune, capacitate în sanscrit. Dakşa este zeul creator în mitologia vedică, adorat ca personificare a forţei divine de creaţie (unul din cei zece fii ai lui Brahma, identificat cu soarele). Tridacendra (Domnul Zeilor) este epitetul lui Indra. Deci dacii sunt descendenţii marilor divinităţi.

De ce să credem că aceste denumiri au fost aduse aici de torentele migratoare şi nu invers?

6. Despre noua eră

Lumea ce ne înconjoară se află într-o permanentă transformare. Era Vătrsătorului în câţiva ani ne-a dovedit că


nimic nu rămâne neschimbat. Concepţile generale despre lume au avut o dezvoltare îndelungată, de la reprezentările mitologico-religioase până la ştiinţa contemporană. E semnificativă imaginea acestui detaliu al uneia din apărătoarele de obraz ale coifului de aur găsit în depozitul de la Băiceni-Cucuteni (jud. Iaşi). Rhytonul din mâna divinităţii de pe tronul încolăcit de un şarpe simbolizează vestea, că Viaţa în Macrocosmos şi în Microcosmos este mişcare veşnică, fără “Start” şi “Final”. Energiile ce se produc în timpul acestei mişcări ţin de evoluţie, de Magnetul Cosmic sau iubirea Creatorului nostru, care le atrage şi le transformă. Dar pentru a fi buni constructori ai zilei Cosmice, trebuie să avem grijă de „generatorul nostru personal”, adică de fluxul şi refluxul gândurilor.

În încheiere ne permitem să exprimăm un gând cules din arhiva cosmică: Europa se va uni şi va deveni casa comună a tuturora atunci când în ea va întra mama acestei familii - ACPD, numit de antici „Polus Geticus”. Dar pentru a materializa acest gând, promotorii ştiinţelor exacte şi mai puţin exacte vor trebui să-şi unească puterile în a alcătui un almanah astromitologic cu artefacte din ACPD, a elabora noi ştiinţe aferente mileniului III - geografia sacră, numerologia sau matematica astrală şi alte ştiinţe cosmologice, care ar permite cititorului să înţeleagă noile energii cosmice care sunt trimise Terrei din împărăţia celestă a Creatorului divin.


GENETICA ŞI ISTORIA ROMÂNILOR

Gh. Ştefănescu, cercetător ştiinţific Maria Caraghin, cercetător ştiinţific

Lorin Cantemir, prof.univ.dr.ing.dr.H.C., Membru al Academiei de Ştiinţe Tehnice a României

Popoarele care există astăzi pe Terra sunt rezultatul unor

dinamici populaţionale istorice complexe, a unor procese biologice, culturale şi sociale desfăşurate pe mari perioade de timp - paleolitic, neolitic, bronz, fier - şi pe mari spaţii geografice - Africa, India, Asia, Europa ş.a.

Cunoaşterea istoriei unui popor este de regulă limitată de posibilităţile noastre de informare directă asupra subiectului viu şi a existenţei sale în timp şi spaţiu.

În cazul poporului român, ca şi în cazul altor popoare vechi, ale căror origini se trag de la un grup etnic primar, răspândit pe un spaţiu larg, reconstituirea credibilă a amestecurilor populaţionale şi a proceselor evolutive specifice este condiţionată de o bună corelare a unor date dispersate şi fragmentare oferite de arheologia preistorică, paleolingvistică, paleoantropologie, istorie, ş.a.

Astfel, în mod inevitabil, datorită complexităţii problemei se trece prea uşor peste faptul că un popor este o structură vie, supusă legilor generale ale evoluţiei speciilor, dintre care cea mai importantă este supravieţuirea celui mai apt, cu o existenţă determinată în timp şi spaţiu de relaţii complexe intra şi interspecifice.

Considerăm de regulă un popor ca o sumă de indivizi având caracteristici biologice şi culturale comune, convieţuind pe un acelaşi teritoriu, delimitat de bariere geografice sau de altă natură - limbă, religie. Aceasta este însă o abordare unidimensională, pur spaţială a problemei, pentru că un popor este în acelaşi timp o sumă a generaţiilor succesive, de la origini până în prezent.

Popoarele se nasc, evoluează şi se perpetuează, sau involuează şi dispar. Ca şi speciile, popoarele pot cunoaşte extincţia, iar extincţia însemnă pentru totdeauna (I.F.A.W.)


Toate popoarele existente astăzi pe Terra aparţin la o aceeaşi specie biologică, Homo sapiens sapiens, ipoteza originii sale unice fiind general acceptată. Dacă vechimea popoarelor se măsoară în milenii, vechimea speciei umane moderne se măsoară în sute de mii, sau chiar milioane de ani, (Klein, 1989). Astfel, efortul de reconstituire a istoriei unui popor trebuie conectat la efortul de reconstituire a istoriei umanităţii moderne ca un întreg, într-o istorie şi geografie comună a popoarelor lumii, (Cavalli-Sforza, Menozi, Piazza, 1997).

Termenul de "istorie" se referă la "odată cu folosirea scrisului", iar cel de "pre-istorie" la "înainte de folosirea scrisului", (Renfrew, 1998). Raportul temporal între istorie şi pre-istorie este astfel clar în defavoarea celei dintâi. Putem dispune deci de date istorice acoperind numai o scurtă perioadă din existenta unui popor, iar dintre acestea "cele mai sigure sunt cele înscrise în piatră", (Drăgan, 1999).

In ultimul deceniu, numeroasele cercetări din domeniul geneticii si biologiei moleculare au arătat că aceste ştiinţe biologice pot oferi date referitoare atât la istoria, cât şi la preistoria populaţiilor actuale, date ce pot completa în mod fericit pe cele oferite de ştiinţele tradiţionale ale istoriei. Este vorba de informaţia genetică, conţinută în genele de ADN nucleare şi extranucleare, ce există în fiecare dintre celulele corpului uman şi care este transmisă după legi precise de la părinţi la urmaşi, în succesiunea generaţiilor.

Totalitatea genelor ADN ale indivizilor ce compun populaţiile umane actuale alcătuiesc GENOMUL UMAM, a cărei componenţă a fost determinată de structuri şi dinamici populaţionale istorice (Cavalli-Sforza, 1988). Astfel, "informaţia stocată în genele mitocondriale şi nucleare ale populaţiilor actuale de pe tot cuprinsul globului poate documenta migraţiile preistorice, selecţia naturală, structura socială, cât şi frecvenţa tipurilor de mutaţii pe care specia noastră le-a încercat", (Bowcock et al., 1987).

Studiul polimorfismului ADN al genomului uman este considerat în prezent cea mai directă cale de stabilire a identităţii fiecărui individ în parte, dar şi pentru stabilirea


identităţii, originii şi evoluţiei diferitelor populaţii sau grupuri etnice, altfel spus, pentru studiul istoriei popoarelor lumii, (Cavalli - Sforza, Menozi, Piazza, 1997).

Studiul polimorfismelor ADN din porţiunea nerecombinantă a cromozomului Y şi a ADN mitocondrial (mt-ADN) cu ajutorul tehnicilor moderne de genetică şi biologie moleculară este modalitatea recentă de reconstituire a istoriei populaţiilor umane actuale, atât pe linie paternă (Casanova et al., 1985; Ngo et al., 1986),cât şi, respectiv, pe linie maternă, (Denaro et al., 1981; Johnson et al., 1983).

Integrarea datelor oferite de ştiinţele umanistice - arheologie, istorie, lingvistică ş.a. - cu interpretările istorice ale datelor de genetică a populaţiilor reprezintă contribuţia geneticii la tendinţa actuală de abordare globală a problemelor originii şi evoluţiei speciei umane ca un întreg, şi a formării popoarelor actuale, ca părţi ale acestui întreg.

In România, preocupări de genetică istorică au existat la Iaşi încă din anul 1971, când, pe parcursul a peste 14 ani, o echipă de cercetare de la Laboratorul de Genetică al Centrului de Cercetări Biologice, condusă de Dumitru Ungureanu, a investigat un număr de peste 40.000 subiecţi din toate zonele Moldovei, la care au fost depistaţi un număr de 8 markeri genetici ai hemoglobinei, dintre care cel mai important, atât ca frecvenţă, cât şi ca implicaţii istorice, s-a dovedit a fi markerul beta-talasemic, (Ungureanu şi Stefănescu, 1989).

Impactul acestor prime studii româneşti de genetică istorică, prin utilizarea unor markeri genetici clasici ca indicatori ai unor amestecuri populaţionale care au stat la baza formării poporului nostru, cu referire specială la populaţia Moldovei din stingă Prutului, care are poziţia cea mai de Est, în actuala configuraţie geografică şi geopolitică a României, cu consecinţele istorice de rigoare, a fost următorul: Dumitru Ungureanu a fost "pensionat la cerere", după care Laboratorul de Genetică a fost desfiinţat, membrii acestuia fiind orientaţi spre alte domenii de cercetare biologică.

In anul 1995, România a fost inclusă în Programul internaţional Diversitatea Genomului Uman (Human Genome Diversity - HGD), prin acceptarea colaborării unei mici echipe


de cercetare de la acelaşi institut din Iaşi, pe bază de contract, la tema Istoria Biologică a Populaţiilor Europene, coordonator Prof. Alberto Piazza, Universitatea din Torino, Italia, alături de alte 24 de echipe de cercetare din ţări vest-europene (Italia, Franţa, Germania, Anglia, Spania ş.a.) şi est-europene (Ungaria, Bulgaria, Finlada s.a.).

Participarea noastră la acest program de cercetare ştiinţifică a oferit literaturii de specialitate mondiale primele date de genetică moleculară referitoare la români, prin redactarea unui număr de 7 lucrări , publicate sau în curs de publicare în prestigioase reviste ştiinţifice din Europa si America, (Stefănescu et al., 1997a; Stefănescu et al., 1997b; Stefănescu et al., 1998; Malaspina et al., 1998; Richards et al., 2000; Roesser et al., in press).

Studiile de genetică istorică, efectuate pe markeri de pe cromozomul Y, au relevat specificitatea genetică a populaţiei din România, unitatea ei biologică şi apropierea sa de populaţii europene, cum ar fi: populaţiile din Sardinia, Anglia si Italia continentală, (Stefănescu et al., 1997b).

Studiile genetice pe markeri mt-ADN, efectuate de noi în colaborare cu specialişti din Anglia, au relevat importanţa populaţiei româneşti pentru înţelegerea evoluţiei istorice a celorlalte populaţii europene, demonstrată prin marea incidenţă la români a "efectului de fondare" ("founder - effect”), caracteristic neoliticului european, (Richards et al., date nepublicate).

Din nefericire, şi aceste cercetări româneşti de istorie genetică au avut un impact negativ asupra celor care le-au efectuat, mai exact echipa de cercetare a fost pur şi simplu expulzată din institut. Singura noastră posibilitate de a reacţiona la aceste acte represive a fost apelul la conştiinţa românilor (APEL pentru Sprijinirea Cercetărilor de Istorie Biologică a Poporului Român, Iaşi, 15 Februarie 2000).

Credem că ultimul cuvânt în - problema istoriei României trebuie să îl aibă românii.

Bibliografie:


1. APEL pentru Sprijinirea Cercetărilor de Istorie Biologică a Poporului Român, Iaşi, 15 Februarie 2000,

2. ATENTAT LA ISTORIE, Un grup de cercetători români a fost împiedicat să-şi facă datoria,(Gristina Hurdubaia şi Iulian Moftescu, reporteri), Ziua de Iaşi, 6-7 Mai 2000, p.3,

3. Bowcock, A.N. et al., 1991, Drift, admixture, and selection in human evolution: A study with DNA polymorphisrns, Proc.Natl.Acad.Sci. USA,88, p.839-843,

4. Casanova, M. et al., 1985, A human Y-linked polymorphism and its potenţial for estimating genetic and evolutionary distance, Science, Washington D.C., 230, p.1403-1406,

5. Cavalli-Sforza,L.,L, Menozzi, P., Piazza, A., 1997, Storia e Geografia dei Geni Umani, Adelphi Edizioni SPA, Milano, Italia,

6. Cavalli-Sforza, L.,L. et al., 1988, Reconstruction of human evolution: Bringing together genetic, archaeological, and linguistic data, Proc.Nat1.Acad.Sci. UŞA,85, p.6002-6006,

7. Denaro, M. et al., 1981, Ethnic variation in HPA I clevage patterns of human mitochondrial DM, Proc. Na ti. Acad. Sci USA, 78, 9, p. 5768-6772,

8. Dragan,J.,C., 1999, Istoria Românilor, Ed.III-a rev., Ed. Europa Nova, Bucureşti, România,

9. Johnson, M., J. et al., 1983, Radiation of human mitochondrial DNA types analysed by restriction endonuclease cleavage patterns, J. Mol. Evol., 19, p. 255-271,

10. Klein, r.,G., 1989, Biological and behavioral perspectives on modern human origins in southern Africa, in Mellars e Striger, p.529-546,

11. Malaspina, P. e t al., 1998, Network Analyses of Y-Chromosornal Types in Europe, Northern Africa, and Western Asia Reveal Specific Patterns of Geograpnic Distribuţia, Arn.J.Hurn.genet., 63, p.847-860,

12. Ngo, K.,Y. et al., 1986, A DNA detecting multiple haplotipes of human Y chroraosome, Am.J.Hum.Genet., p.407-418,

13. Novelletto, A. et al., Y-Chromosome Analysis Reveals a Sharp Genetic Bounda-ry in Charpatian Region, Eur.J.Hum. Genet., in press,

14. Richards, M. et al., 2000, Tracing European Founder Lineages in the Near- IJEastern DNA Pool, Am.J.Hum.Genet., 67, p.1251-1276,

15. Renfrew, C., 1998, Archaeology and Language, The Puzzle of Indo-European Origins,Pimlico, London,UK,


16. Roesser, H.,Z. et al., Y-Chromosomal Diversity within Europe is Clinal and Influenced Primarily by Geography rather than Language, Am. J.Hum.Genet., in press,

17. Stefănescu Gh. et al., 1997a, Proiectul Human Genome Diversity (HGD) în România, XIV Sinrp.Ecol.Um., AOS-Iaşi, voi. XLII, p. 23-37,

18. Stefănescu, Gh. et al., 1977b, Preliminary estimation of the Y Alu polyrnorphic (YAP) element in the Romanian population, Gene Geography, 11, p.47-50,

19. Stefănescu, Gh. et al.,1998, Studiul polimorfismelor niarkerilor ADW de pe cromozomul Y la populaţia Românească, XV Simp.Ecol.Urn., AOS-Iaşi, voi.XLIII, p. 65-68,

20. Ungureanu, D. şi Stefănescu, Gh., 1989, Utilizarea markerilor genetici ai hemoglobinei umane îri studiul istoric al populaţiei din România (l. Moldova), XII Simp.Natl.Tracol., Tulcea, România, p.443-446.


Posibile extrapolări pentru descrierea spiritualităţii în preistoria românilor – referinţe

la cultura cucuteniană

Mihai Braga Dr. şef catedră, Universitatea Tehnică a Moldovei

Este clar cât de dificil devine cercetarea spiritualităţii în

preistorie, atunci când este vorba de mileniul V p.e.n., în cazul unei lipse de izvoare scrise. De aceea ar fi interesantă încercarea unei extrapolări a altor culturi asupra culturii cucutiniene, cum a făcut M. Eliade în cercetarea culturii tracilor.

Despre spiritualitatea tracilor Mircea Eliade scrie în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”: „Creaţiile religioase ale dacilor şi geto-dacilor par să fi împărtăşit de o potrivă un destin nefericit. Grecii recunoscuseră destul de devreme originalitatea şi forţa religiozităţii trace. Diverse tradiţii localizau în Tracia sau Frigia originea mişcării dionisiace şi o mare parte a mitologiei despre Orfeu”. 1

Platon în dialogul „Carmide” scrie cu admiraţie despre medicii „regelui trac Zamolxis” a căror docrină şi practică erau superioare celor ale medicilor greci.2 (ibid.). Herodot comunică din scenariul mitico-ritual a lui Zamolxis, despre faptul că tracii „adorau pe Ares, Dionysos şi Artemis”, regii tracilor îl venerau pe „Hermes”, ai cărui descendenţi se credeau.3 De la Homer tradiţia consideră Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul războiului, tracii erau vestiţi pentru calităţile războinice şi indiferenţa lor în faţa morţii, deci se putea admite că un zeu de tip „Ares” era şeful panteonului lor. Este posibil ca „Ares” trac să fi fost la origine un zeu al cerului, devenit apoi zeu al furtunii şi al răzbunării.

Artemis ar fi o divinitate chotoniană, analoagă zeiţelor trace Bendis sau Kotys. Herodot ar fi numit-o „Artemis” în loc să-i spună „Dmeter” din cauza naturii sălbatice a pădurilor şi munţilor Traciei.

Se poate presupune, de asemenea, existenţa la cei mai vechi traci a mitului hierogamiei dintre zeul furtunii şi Mama-


Pămînt; „Dionysos” ar fi fructul acestei uniri. Numele trace ale lui Dionysos erau Sabos şi Sabazios. Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile care se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor: o muzică sălbatică (zgomote de lovire de cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndemna pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învărtejit. „Mai ales femeile erau acelea care se dădeau acestor dansuri dezordonate şi epuizante, costumul lor era straniu, ele purtau „bessares”, lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se din piei de vulpe, deasupra acestor piei de căprioare şi, probabil, pe cap coarne.” 4 (ibid. p.170). În mâini ţineu şerpi consacraţi lui Sabazios, pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, apucau animalele duse pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul, participanţii se numeau acum Sabos4 (ibid.).

Experienţele extatice întâmpinau convingerea că sufletul nu este numai autonom, ci şi susceptibil de o unire mistică cu divinitatea. Despărţirea sufletului de corp, revelată prin extaz, crea, pe de o parte, dualitatea fundamentală a omului, şi pe de altă parte, posibilitatea unei postexistenţe pur spirituale, consecinţă a divizării. Credinţele arhaice într-o supravieţuire a sufletului duc în cele din urmă la ideea de metempsihoză.

În medii de acest tip sau dezvoltat şi concepţii religioase cunoscute sub numele de orfism. Credinţa în nemurire şi certitudinea beatitudinii sufletului decorporat duc, la anumite triburi trace, la o exaltare morbidă a morţii şi la o depreciere a existenţei. Tracii plângeau la naşterea unui copil, dar îşi îngropau morţii cu voieşie(Herodot). Cât despre „Hermes” care era onorat de regi, adică de aristocraţia militară, s-ar putea vedea în el o divinitate solară.

Zalmoxis – zeul tracilor, identificat de asemenea cu Gebeleizis, comportă credinţa în imortalitatea sufletului, Herodot scrie ,,geţii se cred nemuritori, căci credinţa lor este că nu mor şi cel care piere se duce la Zamolxis”. Imortalizarea se face prin intermediul unei iniţieri. Informaţiile transmise de Herodot, indică un scenariu mitico-ritual al morţii şi reîntoarcerii pe pămân”t5 (ibid. p.174)


Ar fi foarte interesant de urmărit legăturile dintre spiritualitatea triburilor tracice care sunt mai aproape de noi şi după cum am văzut avem anumite explicaţii cu cultura cucuteană, dar după cum am văzut şi M. Eleade îi numeşte pe traci „Marii anonimi”, adică şi despre traci avem puţine cunoştinţe. De aceea ne vom folosi de extrapolări mai largi, în domeniul credinţelor primitive pentru a ne explica anumite lucruri din spiritualitatea cucuteniană. Cultura aceasta este foarte bogată, de aceea vom încerca să ne oprim doar la figurinele sculptate. În încheiere la lucrarea „Arta culturii Cucuteni” Vladimir Dumitrescu scrie: „Nu este locul să mai revenim pe larg asupra faptului că, potrivit concepţiei majorităţii cercetătorilor – pe care o împărtăşim şi noi -, aceste statuete, feminine în covârşitoarea lor majoritate, stăteau în legătură directă cu un cult al fertilităţii şi al fecundităţii, ele neputând fi considerate simple reprezentări de adoranţi, cum s-a spus totuşi de către unii specialişti. Erau deci obiecte de cult, legate de unele credinţe şi practici de ordin magic-religios şi, ca atare, modelarea lor trebuie să respecte un canon moştenit din moşi-strămoşi, canon care nu se putea schimba esenţial, suferind numai unele uşoare modificări de-a lungul secolelor. Într-adevăr, astăzi se ştie foarte bine că timpul preponderent al statuetelor fazei Cucuteni... – aşa cum l-am descris la locul cuvenit - şi care este de fapt şi cel caracteristic, celelalte nefiind decît manifestări de importanţă secundară- apăruse încă din timpul ultimei faze (III) a culturii Precucuteni. Nu numai forma lor specifică dar şi ornamentarea adânc incizată pe tot corpul se precizase încă din acea vreme, aşa încît meşterii cucuteni s-au mulţumit să continue modelarea statuetelor potrivit unui canon impus de conceptul populaţiilor respective privind reprezentarea plastică a divinităţii adorate. Faptul că aproape totalitatea acestor statuete sunt de dimensiuni pentru care termenul de figurine este foarte indicat, se datoreşte - după convingerea noastră – tocmai împrejurării că ele vor fi fost purtate ca pandantive sau cusute pe veşminte având un rol apotropaic, prin sprijinul acordat de prezenţa imaginii zeiţei - mame. S-ar putea crede că nu există dovezi în sprijinul acestei interpretări, dar pandantivele în formă de figurine de tipul „en


violon” de pe cele două busturi umane modelate deasupra soclului altarului de la Truşeşti ni se par a constitui tocmai o dovadă grăitoare în această privinţă. Însuşi faptul că marea majoritate a statuetelor cucuteniene au fost modelate cu picioarele terminate într-un vârf unic – ceea ce înseamnă că n-ar fi putut sta în picioare decât înfipte în nisip sau pământ - , ca şi găurile de la umerii celor mai multe statuete, indică tocmai acest lucru. E adevărat că la un moment dat un cercetător a crezut că unele plăci de lut ars, cu multiple găuri ar fi fost folosite pentru fixarea statuetelor „în picioare”, dar această explicaţie a fost repede înlăturată, deoarece s-a putut preciza că aceste plăci de lut ars proveneau de la „grătarele” cuptoarelor şi nu aveau nici o legătură cu piesele de cult. Dealtfel, o foarte sugestivă descoperire din Cipru confirmă punctul nostru de vedere: într-adevăr, o statuetă de piatră din epoca bronzului (probabil datând din mileniul III î.e.n.) a fost sculptată purtând pe piept un pandantiv-figurină de acelaşi tip cu statueta. Şi nu ni se pare că ar exista vreun motiv pentru care să nu putem crede că multe dintre statuetele neo-eneolitice carpato-dunărene în general şi cele cucutiene în particular ar fi fost purtate în acelaşi fel de către femeile acestor triburi, ca nişte adevărate iconiţe”6.

În textele „Cultura cucuteneană” zeiţa – mamă este identificată cu zeiţa fertilităţii şi a fecundităţii. Pentru a clarifica domeniile funcţionale ale acestei zeiţe este bine să analizăm simbolismul acesteia la alte popoare. Zeiţa – Mamă în majoritatea mitologiilor este o zeiţă feminină, care de obicei se identifică cu pământul, mai larg – cu începutul creator al naturii. Primele figurine feminine „Venerele” din paleoliticul superior sunt figurine cu origine sexuale evidenţiate, evident cu importanţă de cult. Reprezentările de mai târziu ale Zeiţei – Mame sunt legate de reprezentările despre prima pereche dumnezeiască, strămoşii universului şi fiinţelor care populează universul. Iniţial chipul Zeiţei-Mame n-a fost unitar, funcţiile ei erau divizate între mai multe personaje mitice. De exemplu, în mitologia iacuţilor fiecare zeiţă era legată doar de fertilitatea unei anumite specii de fiinţe (oameni, cai, vaci...). Marea – Mamă a zeilor Cybela din Asia Mică iniţial era identificată cu


funcţiile zeiţelor greceşti şi romane, Rea, Geea, Demetr, Tellus, Ceres, fiecare dintre care se caracterizează doar prin una dintre funcţiile unificate mai târziu de Cybela. În antichitatea târzie zeiţele – mame locale au devenit ipostaze ale unei Zeiţe – Mame unice.

Dacă vom încerca să caracterizăm funcţiile de bază ale zeiţei – mame ele pot fi următoarele:

1) Caracteristica principală a Zeiţei – Mame, care-i determină locul ei în modelul mitologic al lumii, este funcţia creatoare, care are câteva aspecte; a) în calitate de soţie a zeului creator participă la crearea lumii, în acest caz se identifică cu pământul (Geea la greci); b) participă la crearea fiinţelor ce populează universul (zeilor, oamenilor, animalelor, monştrilor), dacă funcţiile creatoare sunt divizate între mai multe zeităţi atunci pământul nu numaidecât este creatorul altor fiinţe (de exemplu: Rea este creatoarea zeilor la greci). Potrivit concepţiilor mitologice ale indienilor oamenii, zeii şi asurii au diferite zeiţe creatoare, nici una dintre ele nu este pământul; c) alt aspect esenţial al funcţiei creatoare a Zeiţei – Mame este protecţia fertilităţii solului, animalelor domestice şi a oamenilor, şi în legătură cu acestea este considerată protectoarea activităţii sexuale în calitate de izvor al fecundităţii. Printre zeii care personifică acest aspect al creaţiei se întâlnesc un şir de zei specializaţi cum ar fi Ceres, Demetr, Iştar, Isis. În mai multe mitologii Zeiţa – Mamă face pereche zeului de sezon, care moare şi se naşte odată cu naşterea şi moartea naturii, este soţia sau iubita acestuia (Isis şi Osiris, Cybela şi Attis). Includerea Zeiţei - Mame în reprezentările despre veşnica renaştere a fost cauza pentru care anume ea este considerată drept izvorul puterii vieţii şi al nemuririi. De aici vine relaţia cultului Zeiţei – Mame cu misterele religioase. Adepţii acestui cult sperau la o viaţă veşnică.

2) O altă funcţie importantă a Zeiţei – Mame – protectoare a culturii, îndeosebi a oraşelor (Demetr, Iştar, Cybela); a legilor şi cunoştinţelor secrete(Isis, Inanna);

3) Zeiţa – Mamă, de asemenea, are legătură cu sălbătăcia, neînfrânarea, farmecele şi vrăjitoria, războuil. O asemenea contradicţie există în mai multe mitologii. Zeiţa tracilor Ma


(mama) este identificată cu zeiţa romană a războiului Bellona, mai târziu cultul Ma – Bellona s-a unit cu cultul Cybelei, care era foarte crunt. La români s-a păstrat unul din chipurile specifice ale Zeiţei – Mame, Mama – pădurii, care are mai multe nume „Ştima - pădurii”, „Vâlva - pădurii”, „Surate din pădure”, „Muşa”, „Fata - pădurii”, „Pădureanca” – considerată ocrotitoarea pădurii apare în mai multe chipuri – o tânără frumoasă sau o pocitură bătrână despletită, ochii cât ulcioarele, dinţii cât palma; mai rar apare ca o uriaşă, poate primi chipuri zoomorfe – bivol, iepure, cal, vacă, câine, copac, ciotcă; uneori apare în chipuri jumătate om-jumătate animal, ori unele părţi ale corpului sunt de animal. Ea ocroteşte animalele din pădure, plantele; atacă bărbaţii care au nimerit în pădure, le încurcă drumul, îi caliceşte, îi mănîncă. Contradictoriu se ataşează faţă de copii, le ia somnul, după întîlnirea cu ea copiii se îmbolnăvesc; pe de altă parte ajută copii care se rătăcesc în pădure.

Se poate spune că această contradicţie care se conţine în imaginea Zeiţei-Mamă îşi găseşte izvorul în contradicţia cosmologică, opoziţie cosmos-haos, cult-sălbatic, bine-rău, pozitiv-negativ. Prima parte a opoziţiei aproape în toate mitologiile este alineat la începutul masculin, a doua parte este alineat la începutul feminin. Separarea universului în două părţi masculin-feminin şi deci apariţia cerului şi pământului, zeului-tată şi zeiţei-mamă, aduce la formarea unei structuri universale dar separându-se din haos, pământul (şi începutul feminin, în calitate de izvor al creaţiei) în mare măsură rămâne ipostază a haosului, moştenind multe caracteristici ale acestuia.

Bibliografie:

1. M.Eliade. Istoria credinţelor şi ideilor religioase. V.2, Ch. 1992, p.168.

2. Ibidem. 3. Ibidem. 4. Ibidem. 5. Ibid., p. 174 6. V. Dimitrescu. Arta culturii cucutene. B., 1977, p. 94 – 95.¤


CREATIVITATEA ROMÂNILOR: DE LA ZAMOLXE PÂNĂ ÎN ZILELE NOASTRE

Valeriu Dulgheru,

Dr.hab., şef catedră Universitatea Tehnică a Moldovei

„În popor au existat totdeauna indivizi cu spiritul critic primar deosebit de dezvoltat, fiind dotaţi în acelaşi timp şi cu un spirit de observaţie mai fin, mai treaz, mai sensibil. Acestea au un rol hotărâtor în sfera lor, fiind cei ce dau tonul în ce priveşte acceptarea sau neacceptarea anumitor elemente materiale ori spirituale. Ei sunt, cu alte cuvinte, creatori de curent: după dânşii se orientează întreaga colectivitate în mijlocul căreia trăiesc. Unii din ei, mai înzestraţi sufleteşte, se dovedesc capabili a se ridica până la formele de esenţă superioară ale procesului psihic de autoorientare” (Petru Caraman).

Receptată de regulă prin vechime sau lupta pentru independenţă şi unitate, istoria românilor se impune a fi cunoscută şi prin puterea de creaţie a acestui popor, prin cultura lui inegalabilă. Pe parcursul mileniilor dezvoltarea societăţii a fost determinată de elementul creativ. Inventatorii anonimi ai focului, roţii, celor mai primitive scule au fost şi creatorii civilizaţiilor. Se pare că epoca neoliticului (5500-2000) este acea perioadă, în care activitatea creativă a căpătat proporţii şi manifestări impresionante. Au apărut adevăratele aşezări stabile cu locuinţe la suprafaţă, concepute de mintea omului. Geto-dacii au fost în mare parte contemporani cu marile civilizaţii ale antichităţii: egipteană, greacă, persiană, romană.

În epoca amintită pe teritoriul locuit de geto-daci s-au înregistrat remarcabile capodopere de creaţie. Spre exemplu pot fi nominalizate cele de la Criş, Vădastra, Turdas, Baian, Cucuteni. Dintre acestea reţine în mod deosebit atenţia ceramica de tip Cucuteni, aparţinând neoliticului târziu (3500-2500). Este o realizare de un înalt nivel creativ şi tehnic. Unele dintre cele mai remarcabile realizări timpurii ale poporului


român constituie perechea „Gânditorul” de la Cernavoda (un bărbat şi o femeie) )fig. 1) şi gânditorul de la Târpeşti (fig. 2).

”Din timpuri uitate de amintirea muritorilor de rând trăiau dacii pe pământul acesta. Ei nu erau o biată naţie rătăcitoare. Ei erau statornici, orânduiţi, creativi, luminaţi, în străvechi legături cu civilizaţia elenă, cu cea mai avansată credinţă idealistă în nemurire pe care au gândit-o oamenii, cu tradiţie bimilenară în cele ale vieţii ori de stat.” (Vasile Pârvan). Cu traco-geto-dacii începe de fapt istoria românilor, unul dintre cele mai vechi popoare din Europa. „Acest popor (românii) îşi are o istorie de 4 ori milenară de când s-a detaşat ca etnicitate din lumea societăţii primitive. O vechime cum nu au multe popoare, sau dacă o au, nu s-au menţinut pe teritoriul în care au apărut, aşa cum este cea a poporului român” (N.Iorga).

La începutul mileniului I p.ch. ramura de nord a tracilor - geto-dacii (nume diferite date unuia şi aceluiaşi popor de către greci şi romani) au format unul şi acelaşi popor cu una şi aceeaşi limbă, despre care Herodot scria în a. 514 p.ch. că sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, având în vedere rezistenţa pe care au opus-o geto-dacii lui Darius, regele perşilor. Această apreciere a lui Herodot confirmă faptul că geţii se aflau într-o fază avansată a civilizaţiei lor materiale şi militare. Odată individualizată lumea geto-dacică a constituit o adevărată forţă economică, militară şi culturală în complexul tracic bine delimitată şi care s-a

Fig. 1. Perechea gânditoare de la Hamangia. Fig. 2. Gânditorul de la Târpeşti


distanţat tot mai mult de matcă, dând naştere puternicului stat dacic centralizat din prima jumătate a secolului l p.ch., condus de marele Burebista.

În popor au existat totdeauna indivizi cu spiritul critic primar deosebit de dezvoltat, fiind dotaţi în acelaşi timp şi cu un spirit de observaţie mai fin, mai treaz, mai sensibil, fiind creatori de curent, şcoli. Unii din ei, mai înzestraţi sufleteşte, se dovedesc capabili a se ridica până la formele de esenţă superioară ale procesului psihic de autodeterminare. Cel mai reprezentativ dintre aceştia a fost cunoscutul Zamolxe, un personaj autentic, zeificat de poporul său şi păstrat în cultura universală alături de marile zeităţi ale antichităţii. Din adâncurile istoriei în a.543 p.ch. cunoscutul filozof grec Platon ne vorbeşte despre un misterios doctor pe nume Zamolxe, care nu concepea tratarea trupului inseparabil de spirit, de suflet. Despre existenţa celebrei şcoli a lui Zamolxe ne vorbeşte cu lux de amănunte istoricul de origine gotică Iordanes, de asemenea, Herodot. La vechii daci s-au înrădăcinat conceptele zamolxiene care s-au completat mai târziu cu cele creştine şi apoi cu cele isihaste (doctrină care cere desprinderea de tentaţiile lumeşti amăgitoare şi cultivarea, în schimb, a valorilor spirituale şi divine). Când creştinismul a început să se răspândească în Dacia, conceptele zamolxiene (nemurirea, personalitatea dublă (om şi zeu), unicitatea divinităţii şi epifania (reîntoarcerea pe pământ) - foarte aproape de cultul lui Hristos) dăinuiau încă în credinţa locuitorilor astfel încât trecerea la creştinism, care cultiva, în esenţă, concepte asemănătoare, s-a făcut fără zguduiri sociale (precum au avut loc la bulgari (prin Boris I., 852-889), unguri (prin Waik, numit Ştefan-cel-Sfânt, 997-1038), slavi, prin cneajna Olga, prin anii 996).

O altă personalitate creativă care poate fi pusă alături le Zamolxe este Deceneu. Se spune că Deceneu a dat poporului său legea şi logica, a stârpit viciul şi a adunat sub steagul unităţii religioase un popor, uşurând creaţia statală. Puţin probabil că lui Deceneu i-ar fi reuşit ceea ce a făcut, dacă nu ar fi avut la îndemână o materie primă de calitate, căci după cum spunea Iordanes „ei (geţii) sunt din fire deştepţi, ceea ce a uşurat


eforturile lui Deceneu de ai instrui în aproape toate ramurile filozofiei”.

La vechii daci erau foarte bine dezvoltate şi ştiinţele materialiste. Renumitul savant grec Socrate menţionează în lucrările sale că poporul dac cunoştea foarte bine metalurgia, construcţiile (referindu-se la lanţul de cetăţi din munţii Orăştiei) etc. Se menţiona, de asemenea, că dacii trăiau într-o armonie perfectă cu natura şi spaţiul. Un exemplu incontestabil este Sarmizegetusa, vechea capitală a dacilor, despre care Nicolae Iorga scria că este „...un mare oraş, împrejmuit cu mândre ziduri din piatră, şi o astfel de clădire (realizare) nu poate răsări de pe azi pe mâine din mâini vrăjite...”, în care a fost creat renumitul calendar lunar şi solar, descifrarea căruia continuă şi astăzi. El include un sistem de simboluri şi paralele, care reprezintă limba mesagerilor din antichitate. De asemenea, stârnesc un sentiment de mirare monumentalele porţi cu streaşină din cele mai diferite regiuni de munte ale ţării - purtătoare ale atâtor sculpturi, care impresionează nu numai prin arta lor măiastră, ci totodată şi prin arhaismul lor.

E semnificativ faptul câtă ingeniozitate şi inventivitate i-a atribuit poporul român eroului său meşterului Manole - acelui spirit creator, acelui Dedal al românilor.

La poporul român se întâlnesc, de asemenea, ireproşabile judecăţi de valoare cu privire la cusături naţionale (cămăşi), prosoape, feţe de masă, batiste, apoi cu privire la furcile de tors, la stâlpi, la balcoane, apoi cu privire la cântece, la doine, la dansuri... etc. Din timpuri străvechi s-au transmis până astăzi obiceiuri, doine, balade. De nivelul Iliadei este balada „Mioriţa”. În ea este codificată foarte multă informaţie despre trecutul nostru, cu descifrarea căreia sunt preocupaţi specialiştii în domeniu. Una dintre acestea este informaţia privind petrecerea ritualului de sacrificare şi trecerea în nemurire. In baladă se spune că sacrificarea se făcea la asfinţit de soare, iar ciobănaşul nu întreprindea nimic, deoarece calea aleasă era calea spre nemurire. Nu este de mirare că mulţi străini nu ne înţeleg folclorul, creaţia populară, doinele. Drept exemplu a-şi aduce refuzul scriitoarei ruse A.Ahmatova de a traduce balada


„Mioriţa” în limba rusă, motivându-l prin faptul, că „...nu înţeleg de ce el, ciobănaşul, nu luptă, de ce se boceşte pe sine înseşi, înainte de a se fi confruntat cu duşmanul? Fiind femeie, eu totuşi sunt din neamul luptătorilor, pe când ciobănaşul vostru e din neamul celor ce se nasc în zodia jertfei”. De unde să ştie domnia sa că la vechii daci aceasta era calea spre nemurire. Privită din alt punct de vedere, spusele ei sunt o insultă adusă neamului nostru, că dacă era să fie aşa atunci poporul român n-ar mai fi supravieţuit ca neam pe parcurs a milenii.

Acelaşi lucru se întâlneşte şi în replica unui bun cunoscător al culturii româneşti - profesor de la o universitate din Florida, spusă la o conferinţă cu genericul „Umanismul românesc”, care a avut loc la Sân Francisco în cadrul Convenţiei anuale M.L.A. (Modern Language Association of America). Faptul că baciul moldovean nu ia nici o măsură de apărare exprimă prin „sine fatalism şi pasivitate, caracteristici ale românului” conchide autorul, reluând o teză mai veche a istoricului francez Joules Michelet. Respectivul domn recunoştea calitatea literară de excepţie a baladei, recunoştea geniul popular, dar nu cunoştea suficient izvoarele culturii noastre.

E deosebit de important de menţionat că creativitatea poporului român a fost pe parcurs de milenii sursă de inspiraţie pentru alte popoare, îndeosebi cele migratoare, care au trecut peste ei şi au convieţuit împreună de secole (bulgarii, ungurii, slavii de sud). Atrageţi atenţia asupra portului popular, cântecelor populare, locuinţelor, şi de ce nu, bucatelor la aceste popoare şi veţi vedea multe elemente comune cu ale noastre. Nu-i exclusă şi o oarecare influenţă a acestor popoare asupra poporului român, însă ea poate fi minimă, graţie civilizaţiei net superioare a poporului român sedentar comparativ cu cel al naţiunilor migratoare.

Bogăţiile naturale, inteligenţa şi inventivitatea românului îi dădeau dreptul acestuia să se fi situat astăzi pe un loc de invidiat. N-a fost să fie aşa datorită vicisitudinilor istorice, bine cunoscute. Acest lucru îl recunosc şi străinii din apusul Europei. Un exemplu concludent este adresarea către popoarele occidentului a istoricului francez Joules Michelet 1798-1874) „Popoare ale


occidentului, care de atâta timp, departe de barbarie, cultivaţi artele păcii, păstraţi întotdeauna o amintire recunoscătoare pentru naţiunile orientale, care, aşezate la frontierele Europei, v-au apărat de potopul tătarilor, de armatele turcilor..., nu uitaţi mai ales ceea ce voi datoraţi nefericitei Românii!”. Invaziile interminabile ale barbarilor mai vechi şi mai noi nu au putut să nu influenţeze negativ asupra întregului proces de dezvoltare a civilizaţiei române, însă în pofida vitregiei sorţii poporul român a supravieţuit ca neam, păstrându-şi spiritul specific românesc, identitatea, nelăsându-se asimilat ca alte popoare, el, la rândul său, asimilându-le pe multe din cele ce veneau peste el.

Fiind de secole un depozitar a numeroase înfăptuiri de până atunci în domeniul tehnicii, având elementul inventiv-creativ încă restrâns în pofida tuturor relelor, poporul român a devenit o rampă de lansare a unor ulterioare creaţii şi împliniri. Atât în vechime, cât şi în epoca modernă, românii au dat lumii spirite mari. în artă, în ştiinţă, în gândirea creativă, în politică, în tehnică. Cu alte cuvinte în mai toate domeniile de creaţie cultă românii au avut şi au reprezentanţi de notorietate universală, începând cu Zamolxe şi Deceneu, continuând cu Olahus, Milescu-Spătarul, Cantemir, Orban şi până la Eminescu, Iorga, Enescu, Brâncuşi, Porumbescu, Coandă, Eliade, Cioran, Ionescu, Palade, Carafoli şi mulţi alţii sunt dovezi incontestabile ale vitalităţii creatoare româneşti în context universal.

Din momentul ce au dat lumii o seamă de minţi reprezentative înseamnă că natura noastră românească nu este străină de universal, ci dimpotrivă este un izvor nesecat de inspiraţie. Spiritul creativ românesc este zamolxian prin origine, creştin prin evoluţie, isihast prin expresie.

Cucuteni 2006

Law

Transcript of Cucuteni 2006