Uniunea Europeană se adaptează din mers Tratatului de

la Lisabona

- Priorităţile pe termen scurt şi interesele României -

Policy Memo nr. 10

Aprilie 2010

Autori: Ciprian Ciucu, Paul Ivan, Mihai Panaite, Robert Uzună

Învață sa trăiești cu Ursul la ușă

- România și securitatea energetică europeană -

Autor: Robert Uzună

2

Cuprins

Despre acest raport ....................................................................................................................... 3

Introducere ................................................................................................................................... 4

1. Cererea mondială de energie – actuală și perspectivele pentru 2030 ........................................ 5

2. De unde va veni energia până în 2030? ..................................................................................... 6

Care sunt cei mai mari deținători de rezerve? ........................................................................... 7

Producția primară a Europei ...................................................................................................... 8

Cererea de energie primară a Europei ..................................................................................... 10

Consumul de energie din UE pe sectoare economice............................................................... 11

Dependenţa de importul de energie în UE ............................................................................... 12

Concluzii privind perspectivele energetice ale UE .................................................................... 13

Cum se poziţionează România? ................................................................................................... 14

Importurile României după produsul energetic ....................................................................... 15

Consumul final de energie ....................................................................................................... 16

Concluzii privind perspectivele energiei în România ................................................................ 17

Ce alternative are Europa? .......................................................................................................... 18

Soluţii pentru reducerea dependenţei europene ..................................................................... 21

Marele jucător de la est – incursiunile Gazprom în Europa ...................................................... 22

Cântecul Nibelungilor pe corzi de balalaică - Nord Stream ....................................................... 23

Dilema Europei Centrale şi de Est - cât din Rusia vs. Marea Caspică? ....................................... 24

Caspian Development Corporation (CDC) ................................................................................ 25

Proiectul Nabucco ................................................................................................................... 26

Nabucco - elemente pro şi contra pentru Europa şi România .................................................. 30

South Stream .......................................................................................................................... 31

South Stream – elemente pro şi contra ................................................................................... 32

România şi South Stream......................................................................................................... 33

CELELALTE OPŢIUNI ALE ROMÂNIEI ............................................................................................. 34

Aşii nefolosiţi din mâneca României ............................................................................................ 35

CONCLUZII ASUPRA ALTERNATIVELOR ŞI ORIENTĂRILOR STRATEGICE ......................................... 37

Alternativele României, altele decât Nabucco ......................................................................... 37

Concluzii - Orientări strategice................................................................................................. 40

RECOMANDĂRI DE POLITICĂ ....................................................................................................... 41

3

Despre acest raport

Acest policy memo nu îşi propune să ofere o abordare exhaustivă a tot mai complicatei şi

întortocheatei problematici a securităţii energetice. Accentul său nu cade pe explicarea în detaliu

a legislaţiei şi materiei legale comunitare în domeniul politicii de securitate energetică şi nici pe

rescrierea rapoartelor sau a studiilor deja existente. De asemenea, autorul a evitat să abordeze

subiectul reducerii emisiilor de CO2 întrucât această problemă a fost prezentată cuprinzător într-

un alt policy memo al CRPE1.

Scopul raportului este de a prezenta subiectul Securității Energetice Europene din perspectiva

României, luând în considerare interesele sale specifice și în acelaşi timp rolul său de susținător

constant al unei abordări europene comune în acest domeniu.

Pentru a construi argumentele principale, raportul trece în prima parte prin concluziile şi

argumentele elaborate de IEA – International Energy Agency, EIA – Energy Information

Administration și prin cele ale Comisiei Europene – Direcţia Generală Transport şi Energie (DG

TREN), concentrându-se în special asupra perspectivei energetice globale și europene. Această

primă parte doreşte familiarizarea cititorului cu elementele şi noţiunile fundamentale care stau la

baza opțiunilor de securitate energetică ale Europei şi ale României.

Cea de-a doua parte prezintă succint opțiunile concrete, dileme şi planurile care se află pe masa

decidenţilor europeni şi români, fructificând concluziile la care s-a ajuns în prima parte a lucrării.

În același timp, atenția cititorului este canalizată către aspectele-cheie care preocupă scena

politică europeană în privința energiei – în principal dependența energetică în creștere a UE și

soluțiile alternative. Situația României va fi prezentată ca un exemplu special.

Finalul raportului vine cu o serie de recomandări pentru guvernul şi decidenţii români, cu

concluzii care nu intră neapărat în curentul de gândire mainstream din unele dintre cancelariile

europene, inclusiv România.

1 Vezi CRPE Policy Memo nr. 5, „Să fim rezonabili – România și țintele UE de reducere a emisiilor”, noiembrie 2009

4

Introducere

Într-o lume dominată de șocuri petroliere și întreruperi în aprovizionarea cu gaze naturale, cresc

îngrijorările privitoare la nesiguranța energetică. Uniunea Europeană este tot mai conștientă de

vulnerabilitatea sa la aceste șocuri și în consecință a făcut pași concreți în vederea adoptării unei

politici energetice comune. În calitate de nou membru al UE, România va trage foloase din

această inițiativă. Dar având în vedere poziția sa geografică relativ apropiată de una dintre

principalele surse de energie pentru Europa – Federația Rusă, și ținând cont de relațiile istorice cu

fostul său ”frate mai mare” de la Răsărit, România trebuie să-și definească propriile priorităţi în

domeniu ca parte integrantă a politicii energetice comune a UE şi cu luarea în considerare a

propriilor sale interese geostrategice.

Incidentul din ianuarie 2006 dintre Rusia și Ucraina a fost printre primele demonstrații de putere

afișate de Rusia și legate de securitatea energetică. Următoarele luni de după incident au arătat o

Rusie tot mai decisă, cu Gazprom ducând o politică bine concepută de a face din Rusia putere

dominantă pe continentul eurasiatic în ceea ce privește aprovizionarea cu gaze și rutele de

tranzit:

- o ofensivă fără precedent pentru preluarea rutelor de tranzit a gazelor din Europa Centrală și

de Est

- oferte agresive de preluare a companiilor occidentale furnizoare de gaze

- încheierea de parteneriate ale Gazprom cu marile companii occidentale după ce acestea au

fost obligate să accepte implicarea Gazprom în proiecte de exploatare ca urmare a acuzațiilor

legate de daune aduse mediului (faimosul câmp de exploatare Sakhalin II).

Mai târziu, în 2009, un episod similar a avut loc între aceiași actori, și din nou cu repercusiuni

majore pentru Europa de Est.

Întrebări-cheie – După ce recunoaştem securitatea energetică?

Deoarece definiția de mai sus introduce un element cheie – « aprovizionarea » – orice argument

care vizează evaluarea securității energetice a unei entități specifice trebuie să ofere răspunsuri

la următoarele întrebări:

Care este cererea/consumul pe fiecare sursă în parte?

Care este producția primară și care sunt cei mai mari posesori de rezerve?

Care este dependența de import?

Securitatea energetică

Ce înseamnă termenul de Securitate Energetică la momentul actual?

Definiția cea mai frecvent acceptată a securităţii energetice este: asigurarea aprovizionării

adecvate cu energie la prețuri rezonabile și stabile pentru a susține creșterea și performanța

economică.

5

1. Cererea mondială de energie – actuală și perspectivele pentru 2030

Conform Agenției Internaționale pentru Energie (International Energy Agency - IEA) – Raportul

privind perspectivele energiei globale 2009 (World Energy Outlook – WEO 2009) - pentru prima

dată din 1981, consumul de energie la nivel mondial a scăzut în 2009 ca urmare a crizei financiare

și economice actuale. Cu toate acestea, IEA prognozează o reluare rapidă a trendului ascendent,

imediat ce economia mondială se va fi relansat, cu condiția ca politicile energetice actuale să fie

menținute. În Scenariul de Referință2, cererea mondială primară de energie este estimată să

crească cu 1,5% pe an între 2007 și 2030 - o creștere totală

de 40%. Impactul crizei se reflectă în faptul că viitoarea

creștere prognozată va fi ușor mai lentă decât a fost

estimată în studiul anterior - WEO 2008 (o rată medie de

creștere de 1,6% pe an ce corespundea unei creșteri globale

de 45% între 2006-2030). Cu toate că cererea este aşteptată

să scadă marginal între 2007-2010, aceasta îşi va reveni, cu o

creștere medie anuală de 2,5% în perioada 2010-2015. După 2015 ritmul de creștere a cererii se

atenuează treptat, pe măsură ce economiile emergente se maturizează și creșterea populației

mondiale încetinește3.

Datele WEO-2009 și WEO-2008 sunt compatibile cu cele ale WEO-2005, care estimaseră la

acea dată o rată medie anuală de creștere de 1,6% între 2005-2030 și o creștere globală de 50% a

necesarului de energie în lume în perioada menţionată. Această coerență validează un trend care

pare să nu fi fost modificat radical de către creșterea prețului petrolului în iulie 2008 sau criza

financiară ce i-a urmat.

În plus, datele WEO sunt confirmate de alte surse relevante: astfel, estimările IEA sunt în

concordanță cu cele ale Energy Information Administration (EIA) – date statistice oficiale privind

energia ale guvernului SUA, publicate în raportul său anual, International Energy Outlook-

2009 (IEO-2009). Conform acestui din urmă studiu, consumul global de energie este preconizat să

crească cu 44% din 2006 până în 20304.

2 Conform studiului WEO 2009, Scenariul de Referință, asupra căruia ne vom concentra, descrie ce s-ar întâmpla

daca, între altele, guvernele nu ar adopta nicio nouă iniţiativă cu aplicabilitate în sectorul energetic, peste cele deja adoptate până la mijlocul anului 2009 şi ne pune la dispoziţie o imagine de bază a evoluţiei viitoare a pieţelor energetice globale dacă trendurile de bază ale cererii şi ofertei de energie nu se schimbă. Scenariul alternativ al WEO “450”, neluat în discuție aici, descrie implicaţiile pentru pieţele energetice ale unui efort global coordonat pentru obţinerea unei traiectorii a emisiilor de gaze cu efect de seră care ar asigura stabilizarea concentraţiei acestora în atmosferă la un nivel de 450 ppm (părţi per milion) în echivalent CO2. Conform Panelului Internaţional pe tema Schimbărilor Climatice (IPCC), stabilizarea concentraţiei creează o şansă de 50% de restricţionare până în jurul a 2 grade Celsius a eventualei creşteri a temperaturii medii globale (IPCC, 2007). 3 Agenția Internațională pentru Energie - World Energy Outlook 2009, OECD/IEA, 2009, pag 42 4 Pentru a uşura comparaţia, analiza noastră a luat în considerare scenariile de referinţă pentru ambele surse citate,

scenarii a căror metodologie este similară.

Cererea mondială primară de energie este estimată să crească cu 1,5% pe an între 2007 și 2030 - o creștere totală de 40%.

6

2. De unde va veni energia până în 2030?

Potrivit estimărilor studiului WEO – 2009, combustibilii fosili vor rămâne sursa dominantă de

energie primară la nivel mondial, reprezentând mai mult de trei sferturi din creșterea totală a

consumului energetic între 2007 și 20305.

Guvernul SUA, în raportul său IEO-2009, estimează, de asemenea, un consum mondial în

creștere în perioada de prognoză 2006-2030. Combustibilii lichizi sunt de așteptat să fie sursa de

energie cu ritmul de creștere cel mai lent, în timp ce cota lor din consumul la nivel mondial scade

de la 36% în 2006 la 32% în 2030. În același timp, sursele de energie regenerabilă vor avea cel mai

rapid ritm de creștere – cu 3% pe an6. Având în vedere că în ambele Scenarii de Referință, atât al

WEO-2009, cât și al IEO-2009, se așteaptă ca prețul petrolului la nivel global să rămână la un nivel

(relativ) înalt între momentul prezent și 2030, rezultatele n-ar trebui să fie surprinzătoare,

deoarece cotațiile petrolului stimulează guvernele să accelereze utilizarea “energiei verzi”. Printr-

un raţionament similar, studiul IEO-2009 pleacă de la prezumţia că aceeași evoluție a prețului

petrolului va fi cauza renunţării, în cele din urmă, la combustibili lichizi și alte produse petroliere

în sectoarele industriale și de producţie a energiei electrice7.

Deși cererea de cărbune crește mai mult decât orice altă sursă, petrolul rămâne sursa de

combustibil dominantă. Cota gazelor naturale în totalul cererii de energie crește marginal.

Energiile regenerabile au cel mai rapid ritm de creştere, dar acestea încă mai trebuie să

dovedească capacitatea de a depăşi gazul după 2010,

pentru a deveni cea de-a doua sursă de energie

electrică după cărbune. Deși producția de energie

nucleară va continua să crească lent, cota ei în totalul

consumului de energie la nivel global va scădea.

O altă perspectivă interesantă dată de IEO-2009

este creștere ponderii economiilor emergente în

consumul global de energie, cu China și India

detaşându-se ca jucători-cheie. Această situaţie s-ar putea să nu surprindă și, deși nu este tema

principală a analizei noastre, trebuie spus că ea indică în mod clar creșterea constantă a emisiile

globale de CO2.

Concluzii: Aceste rapoarte par să indice faptul că tendințele generale sunt definite de o

dominaţie persistentă a combustibililor fosili în mixul energetic și, prin urmare, o creștere a

dependenței de importurile de petrol și gaze pentru țările consumatoare.

5 Conform WEO-2008, combustibilii fosili vor reprezenta 80% din mixul de energie primară la nivel global în 2030. 6 Energy Information Administration – International Energy Outlook 2009, Chapter 1 - World Energy Demand and

Economic Outlook, pag.7, disponibil la http://www.eia.doe.gov/oiaf/ieo/pdf/world.pdf 7 Pentru exemplificare, prognozele arată un declin constant de 0,3% pe an din consumul global de combustibili lichizi

pentru generarea de energie electrică.

Deși cererea de cărbune crește mai mult decât orice altă sursă, petrolul rămâne sursa de combustibil dominantă. Cota gazelor naturale în totalul cererii de energie crește marginal

7

Care sunt cei mai mari deținători de rezerve?

Luând în considerare concluziile de mai sus, vom arunca o privire asupra rezervelor deţinute de

marii producători:

Fig. 1

NOTĂ: Rezerve confirmate sunt estimate cu o certitudine rezonabilă pentru a fi exploatate cu tehnologia și la

prețurile actuale.

Sursa: Oil & Gas Journal, Vol. 103, No. 47 (Dec. 19, 2005). Din : U.S. Energy Information Administration.

http://www.eia.doe.gov/emeu/international/petroleu.html , de asemenea disponibile la

http://www.infoplease.com/ipa/A0872964.html , accesat la 20 martie 2010.

Pentru scopul lucrării noastre, este important de remarcat poziția Federației Ruse, în special în

ceea ce privește rezervele de gaze naturale.

Cele mai mari rezerve de gaze naturale după țară

Locul Țara Rezerve confirmate (mii de mld. metri cubi)

1. Fed.Rusă 47,57

2. Iran 27,49

3. Qatar 25,80

4. Arabia Saudită 6,82

5. Emiratele Arabe Unite 6,06

6. SUA 5,46

7. Nigeria 5,24

8. Algeria 4,56

9. Venezuela 4,28

10. Irak 3,17

11. Indonezia 2,77

12. Norvegia 2,38

13. Malaiezia 2,12

14. Turkmenistan 2,01

15. Uzbekistan 1,87

16. Kazahstan 1,84

17. Olanda 1,76

18. Egipt 1,67

19. Canada 1,61

20. Kuweit 1,59

Cele mai mari rezerve de petrol după țară

Locul Țara Rezerve confirmate (miliarde de barili)

1. Arabia Saudită 264,3

2. Canada 178,8

3. Iran 132,5

4. Irak 115,0

5. Kuweit 101,5

6. Emiratele Arabe Unite

97,8

7. Venezuela 79,7

8. Fed.Rusă 60,0

9. Libia 39,1

10. Nigeria 35,9

11. SUA 21,4

12. China 18,3

13. Qatar 15,2

14. Mexic 12,9

15. Algeria 11,4

16. Brazilia 11,2

17. Kazahstan 9,0

18. Norvegia 7,7

19. Azerbaidjan 7,0

20. India 5,8

8

Ce opţiuni are Europa?

Analiza perspectivelor europene a încercat să ia în considerare diverse evaluări ale UE pe tema

trendurilor energetice. Pentru a menține paralela cu anii de referință luați în considerare pentru

previziunile globale, ne-am concentrat pe evaluările făcute de Comisia Europeană (COM): în 2005

COM, prin Directoratul General pentru Transport și Energie, a publicat un document intitulat

“Energia și Transportul European – tendințe către 2030”, care a fost ulterior actualizat în 20078, şi

având un Scenariu de Bază9 care a fost finalizat în luna

noiembrie în acelaşi an. Ne vom concentra pe această ultimă

ediţie pentru a prezenta cazul UE.

Scenariul de Bază al variantei actualizate din 2007 presupune

o creștere constantă a economiei UE, cu o componentă

industrială semnificativă. În mod similar cu studiile WEO și IEO, acesta postulează prețuri ridicate

la energie la nivel global, care cresc într-un ritm moderat, dar presupune, totodată, un progres

continuu în privinţa eficienței energetice, împreună cu dezvoltarea continuă a noilor tehnologii și

a energiilor regenerabile.

Consumul de energie primară al UE în 2030 va fi cu 11% mai ridicat decât în 2005. Tendința

observată de către IEA după 2015 este, de asemenea, reflectată de UE în perioada de după 2020,

pe măsură ce consumul de energie se stabilizează ca rezultat al unei creșteri economice

diminuate și al încetinirii ritmului de creștere a populației.

Producția primară a Europei

Așa cum arată Figura 2, UE se îndreaptă către o scădere treptată a producției autohtone în

perioada proiectată pentru combustibili fosili. După o perioadă de vârf în producția petrolului în

1999 și o perioadă similară în cazul gazului în 2001, industria de profil pare să se confrunte cu un

declin rapid al resurselor. Chiar și producători tradițional stabili precum Marea Britanie și

Norvegia par să fi atins punctual culminant al producţiei și deja îşi văd cotele de extracție reduse,

în ciuda apariției de tehnologii noi care să permită o rată de recuperare mai mare în câmpurile de

exploatare mature. Potrivit specialiștilor, este puțin probabil ca noi câmpuri consistente să intre

în exploatare într-o aşa măsură încât să poată modifica tendințele actuale.

8 “European Energy and Transport - Trends to 2030”, European Commission, Directorate General for Transport and

Energy – actualizarea la nivelul anului 2007. 9 Scenariul de bază finalizat în noiembrie 2007 (manuscriptul a fost terminat pe 8 aprilie 2008) oferă o actualizare a

scenariilor precedente, precum cele publicate în 2003 şi 2005. Cel mai nou Scenariu de bază ia în considerare mediul ultimilor ani caracterizat prin preţuri mai mari de import al energiei, creşterea economică susţinută, precum şi noile politici şi măsuri implementate de statele membre UE. Rezultatele au fost obţinute folosindu-se modelul PRIMES de către un consorţiu condus de Universitatea Tehnică din Atena (E3MLab) şi apelându-se la câteva modele specializate suplimentare. Scenariul de bază pentru UE şi fiecare din cei 27 de membri simulează trendurile şi politicile curente aşa cum erau ele implementate în statele membre la finalul lui 2006. Deşi prezintă dezvoltările care au loc în privinţa unor indicatori relevanţi precum cota de „surse regenerabile”, Scenariul de bază nu îşi asumă faptul că ţintele stabilite prin Directive vor fi obligatoriu atinse. Valorile numerice ale acestor indicatori sunt rezultatul modelării şi reflectă mai degrabă politicile implementate şi nu ţintele.

Consumul de energie primară al UE în 2030 va fi cu 11% mai ridicat decât în 2005

9

Fig. 2 Producția de energie primară în UE (Mtoe)

Sursa datelor: PRIMES, “European Energy and Transport - Trends to 2030”, 2007 update, Comisia Europeană –DG

TREN

Costurile de operare și extracții în creștere, precum și alți factori legați de mediul local în

apropierea minelor de suprafață, sunt citate de studiul DG TREN ca fiind motivele scăderii

producției de cărbune.

Dacă WEO și IEO au arătat o tendință de creştere globală pentru energia nucleară (deşi limitată),

sectorul nuclear european pare să scadă, conform Scenariului de bază al DG TREN. Acest lucru

lasă energiile regenerabile ca unica resursă de energie autohtonă în creștere, ceea ce nu e o

surpriză având în vedere rolul de «deschizător de drumuri» adoptat de UE cu privire la “energia

verde”.

10

Cererea de energie primară a Europei

Eurostat numește necesitățile totale de energie primară Consum Intern Brut – CIB (a se vedea Fig.

3). Cu toate că ratele de consum sunt mai mici decât între 1990 și 2005 (când a înregistrat o

creştere de 0,62% pe an), cererea de energie primară a Europei va menține tendința de creștere

între 2005 și 2030, cu o rată estimată de 0,41% pe an.

Fig. 3 Cererea de energie primară în UE 27

27,322,1 18,8 17,7 17,2 17,3 17,4 17,3 16,7

37,938,9

38 36,7 36,4 35,8 35,7 35,5 35,3

17,920,2

23 24,6 24,9 25,3 25,7 25,8 25,7

12,3 13,5 14,2 14,2 13,2 12,6 11,3 10,5 10,3

4,5 5,2 5,9 6,8 8,2 8,8 10 10,9 11,8

0%

10%

20%

30%

40%

50%

60%

70%

80%

90%

100%

1990 1995 2000 2005 2010 2015 2020 2025 2030

Surse regenerabile

Nuclear

Gaze naturale

Petrol

Combustibili solizi

Sursa datelor: PRIMES, Baseline scenario Summary Energy Balance and Indicators - “European Energy and Transport -

Trends to 2030”, Comisia Europeană, Direcția Generală Transport și Energie

Conform Scenariului de Bază, pe perioada estimată, petrolul va continua să fie cea mai răspândită

sursă de energie cu o cotă ceva mai ridicată de 35% din CIB.

Pentru UE-27, cea mai mare sursă de energie după petrol sunt gazele naturale. După o creștere

spectaculoasă în utilizarea acestora între 1990 și 2005 (de la 17,9% la 24,6% din CIB), estimările

arată o stabilizare a consumului de gaze în jurul cotei de 25% până în 2030. Perioada de creștere

rapidă a gazului s-a datorat eficienței sale ridicate și calității sale de combustibil curat (gazele

naturale ard mai curat decât petrolul și cărbunele, prin urmare producând mai puțin CO2 pe

unitate de producție de energie10).

Acest lucru a condus la o utilizare mai mare a gazului în toate sectoarele (cu excepția

transporturilor), sectorul de producere de energie electrică având cea mai rapidă introducere a

gazelor în centralele cu ciclu combinat (CCPP), ce au devenit alternativa preferabilă, având în

vedere evoluțiile pieței petrolului pe parcursul ultimelor decenii. În ansamblu, consumul de gaze

este estimat să crească cu 16,1% între 2005 și 2030, devenind cea de-a doua resursă ca ritm de

10 Conform Green Econometrics, gazul natural produce cu 46% mai puţin CO2 decât cărbunele şi cu 10% mai puţin decât petrolul, informaţie disponibilă la http://greenecon.net/how-to-measure-fuel-efficiency-energy-costs-and-carbon-emissions-for-home-heating/energy_economics.html, accesată la 25 martie 2010.

11

creștere după resursele regenerabile11.

În ceea ce privește formele de energie fără emisii de carbon, energia nucleară va reprezenta

10,3% din cererea de energie în 2030 (comparativ cu 14,2% în 2000 și 2005). Scăderea este

explicabilă în principal printr-o serie de reduceri treptate a programelor nucleare din Europa de

Vest și închiderea centralelor nucleare vechi cu tehnologie sovietică din unele din Est. Cu toate

acestea, perspectiva prețurilor ridicate la combustibili fosili au determinat mai multe state

membre (SM) ale UE să continue investițiile în noi instalații nucleare.

În perioada estimată energiile regenerabile vor rămâne printre combustibilii cu cea mai rapidă

creștere în sistemul energetic al UE-27, cu un salt spectaculos de 93,4% între 2005 și 2030.

Potrivit COM, principalii vectori de creștere sunt energia eoliană și cea produsă din

biomasă/deșeuri. Cu toate acestea, deși avântul lor pare să fie mai ridicat pe termen mediu, pe

termen lung evoluția lor va încetini.

Consumul de energie din UE pe sectoare economice

După 2003, pe un fond caracterizat de prețuri ridicate la energie și o creștere economică

susținută, studiul DG TREN arată o creștere a cererii finale de energie în toate sectoarele, cu rate

anuale de creștere estimate să fie mai mari (0,75%) între 2005-2030 decât cele înregistrate între

1990-2005 (0,58%). Fig. 4 arată cum transportul va continua să fie sectorul dominant în cererea

de energie până în 2030.

Fig. 4

Sursa datelor: Comisia Europeană, Direcția Generală Transport și Energie

Este important de observat contrastul puternic între situația României și media UE la nivelul

anului 2005 (vezi Fig. 8).

11

“European Energy and Transport - Trends to 2030”, European Commission, Directorate General for Transport and Energy - 2007 update, pg.73

12

Dependenţa de importul de energie în UE12

Ca şi în cazul petrolului, resursele de gaz din bazinul Mării Nordului se epuizează continuu13.

Extinderea UE a condus şi la creşterea importurilor, cauzată de faptul că majoritatea noilor state

membre nu dispuneau de rezerve interne. Luând în calcul creşterea nivelului de consum,

perspectivele Uniunii în ceea ce privește dependenţa de importuri sunt sumbre.

Cu o creştere continuă de 14% din 2007 până în 2030, dependenţa de import ar putea atinge

până la 67% până la finalul perioadei vizate. Până în 2030, elementul cel mai important al

dependenţei de import rămâne petrolul, cu 95%, urmat de gaze, cu 84% (în comparaţie cu 58% la

momentul actual), şi combustibilii solizi pentru care se preconizează o creştere de la 40% până la

63%. Şi mai interesantă este evoluţia nevoilor în creştere de importuri de combustibilul fosil din

2005 până în 2030:

Fig. 5

Sursa datelor: Comisia Europeană, Comisia Europeană, Direcția Generală Transport și Energie

Efectul combinat al scăderii producţiei şi al creşterii cererii nu poate decât să crească dependenţa

UE de importuri. În domeniul petrolului, importurile se vor baza în continuare pe petrolul brut

adus din Orientul Mijlociu, mai degrabă decât din Marea Nordului, deoarece producţia în această

zonă va scădea treptat. Produsele petroliere şi cele derivate vor deţine o mică parte. Dependenţa

în creștere de gaz este deosebit de îngrijorătoare, dacă se ţine cont de cererea tot mai mare

provenind din Asia şi particularităţile infrastructurilor de transport, mai ales conductele pe

distanțe lungi. Singurul element în cantităţi abundente şi variate rămâne cărbunele, dar impactul

său asupra mediului nu îl definește ca „alegerea preferată”.

12

Dependenţa de importul de energie, calculată ca raport între importurile nete/(oferta energie primară + stocuri/bunkeraj), arată gradul de dependenţă de importuri al unei ţări, necesare pentru a acoperi nevoile sale de energie primară. 13 Condiţiile în care este format gazul natural sunt foarte similare cu cele pentru petrol şi de aceea petrolul şi gazul se găsesc, adesea, împreună. Pe măsură ce un câmp petrolifer îşi diminuează resursele, la fel se întâmplă şi cu cel de gaz.

13

Concluzii privind perspectivele energetice ale UE

Concluziile Comisiei Europene - scenariul de bază al DG TREN - nu relevă aspecte surprinzătoare

dar, din nou, au menirea de a atrage atenţia asupra unor probleme importante, care au efecte

severe la nivel mondial. Chiar dacă energia regenerabilă câştigă teren, bazându-se pe un cadru

de reglementare în continuă evoluţie şi costuri reduse cu expertiza şi echipamentele,

aprovizionarea cu energie va continua să depindă în mare măsură de combustibilii fosili.

În plus, utilizarea de combustibili fosili este foarte probabil să devină mai specifică, în funcţie de

sectorul industrial care necesită energie: pentru transport şi petrochimie nu este surprinzător

faptul că principalul combustibil care va continua să fie utilizat este petrolul; sectorul generării de

energie electrică se va baza pe combustibilii solizi, mai ales luând în considerare că producţia de

energie nucleară va continua, probabil, să facă obiectul unor politici stricte ale UE. Gazele

naturale vor fi în continuare utilizate pe scară largă în majoritatea sectoarelor.

Având în vedere rolul jucat de cererea de energie în creștere în dezvoltarea economică a Europei,

identificarea resurselor necesare pentru a satisface această cerere este esenţială, dar numai cu

luarea în considerare a aspectelor ce ţin de mediu.

Vorbind despre aspectele de mediu, deşi nu este scopul principal al raportului, merită remarcat

faptul că Fundaţia Europeană pentru Climă a emis recent un raport14 care atestă că, pentru ca UE

să îndeplinească obiectivul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră cu 80% până în 2050, ar

trebui să dubleze cheltuielile pentru infrastructura energetică până în 2025 şi să-şi sporească

eforturile de îmbunătăţire a eficienţei energetice. În legătură cu acest din urmă aspect, trebuie

menţionat că studiul DG TREN scoate în evidenţă o descreştere continuă a intensităţii

energetice15.

14 Roadmap 2050 – Un ghid practic pentru o Europă prosperă, cu consum de carbon redus, Prezentarea de lansare este disponibilă la http://www.roadmap2050.eu/, accesată la 14 aprilie 2010. 15 Ratele de Consum Intern brut rămân mai mici faţă de ratele de creştere a PIB-ului UE. Deoarece intensitatea energiei este o măsură a eficienţei energetice a unei entităţi, rezultatele studiului sunt îmbucurătoare, dat fiind faptul că indică o tendinţă de reducere a costului de convertire a energiei în PIB.

14

Cum se poziţionează România?

Fig. 6

Sursa datelor: Agenția Internațională a Energiei (AIE)

Aprovizionarea cu Energie Primară

Aprovizionarea cu energie primară a României este dominată de gaze, petrol şi cărbune/turbă.

După o scădere semnificativă în perioada 1990-1999, ca urmare a scăderii dramatice a activității

industriale, consumul total a început să crească uşor după anul 2000.

Aprovizionarea cu petrol este sub media UE-27, de 36%,

cunoscând o reducere importantă (împreună cu gazele

naturale) după 1990. Interesant este că performanţele

României la capitolul resurse regenerabile sunt cu 12% mai

mari decât media UE-27, situată între 6-8%16.

Producţia naţională

Deşi România este încă în măsură să producă o cantitate rezonabilă de combustibili solizi, gaze

naturale şi petrol, producţia globală a ţării a scăzut cu aproape o treime din 1989. Sursele

regenerabile au avut o creştere remarcabilă de aprox. 80% în producţia internă pe parcursul

perioadei 1989-2005, aproximativ 66% provenind din biomasă şi resurse hidro17.

16 România – Fişă Informativă privind Mixul Energetic, disponibil la http://ec.europa.eu/energy/energy_policy/doc/factsheets/mix/mix_ro_en.pdf , accesat la 20 martie 2010. 17

Ibid.

Sursele regenerabile au avut o creştere remarcabilă de aprox. 80% în producţia internă pe parcursul perioadei 1989-2005

15

Generarea de electricitate

Bazată, în principal, pe resursele regenerabile şi combustibili solizi, producţia de energie electrică

mai are ca sursă energia nucleară (din 1996) şi gaze naturale18. Aproape o treime din producţia

de energie electrică provine, în principal, din generare hidro şi, parţial, din biomasă, unde se

înregistrează o cifră aproape dublă faţă de media UE-27, de 14%.

Importurile României după produsul energetic

Conform profesorului Aureliu Leca19, “România este o ţară bogată în resurse puţine şi scumpe”.

Importurile nete au scăzut cu 41% din 1990 şi dependenţa de import de energie este încă mai

scăzută decât media UE-27: în prezent, dependenţa de petrol a UE-27 se ridică la 83-86%, în timp

ce pentru România, cu rezerve pentru 20 de ani, se situează la 54%; la gaze naturale, dependenţa

UE-27 se ridică la 58%, în timp ce România rămâne la numai 42%, cu rezerve pentru aproximativ

15 ani20.

Fig. 7

Sursa: Calculele autorului în baza datelor statistice AIE 21

Date ale IEA din 2004 situau importurile nete ale României la 40% pentru petrol, 34% pentru gaze

naturale şi 26% pentru combustibili solizi. Comparativ cu 2007, îmbunătăţirea gradului de

dependenţă de importurile de gaze pare să fi fost compensată de o creştere relativ similară a

importurilor de ţiţei.

18

Ibid. 19

Potrivit Prof.dr.Aureliu Leca, Şef catedră UNESCO, Catedra UNESCO de Ştiinţe Inginereşti: Programul Energie şi Mediu - sinteza dezbaterii "Directivele politicilor europene şi naţionale de securitate energetică", Institutul European din România, 29 aprilie 2009. 20 Ibid 19. 21

Statistica AIE după ţări /2007 Echilibrul de Energie pentru România, disponibil la http://iea.org/stats/balancetable.asp?COUNTRY_CODE=RO

16

Ţiţeiul este importat cu precădere din Federaţia Rusă şi Kazahstan, în timp ce gazul este importat

îndeosebi din Federaţia Rusă.

Se mai poate observa că România nu importă niciun fel de energie nucleară, hidro,

geotermală/solară sau termică. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că vecinii cu care România

este interconectată (un domeniu încă subdezvoltat, oricum) nu sunt mari producători de astfel de

produse energetice; în acelaşi timp, în cazul produselor nucleare şi hidro, România pare a fi auto-

suficientă pentru moment.

Consumul final de energie22

Fig. 8

Sursa: Calculele autorului în baza datelor statistice AIE23

Cifrele nu diferă prea mult de cele din evaluarea efectuată de IEA în 2004, care a arătat

aproximativ aceeaşi situaţie cu privire la transport (20%), gospodării/rezidenţial (31%) şi comerţ

(9%). Există o scădere vizibilă de 5% a consumului industrial (de la 40 la 35%), care poate fi

explicat, deşi nu în totalitate, prin restructurarea economiei româneşti, pe măsură ce ţara se

apropia de aderarea la UE.

22

Consum Final de Energie este energia consumată în ultimă instanţă în sectoarele de transport, industriale, comerciale, agricole, publice şi în gospodării. Ea exclude livrările către sectorul de transformare a energiei şi a industriei energetice. 23

Ibid.

17

Consumul de energie în industrie a fost redus cu 57% între

1990 şi 2004. Cu toate acestea, industria este încă sectorul

care consumă cea mai multă energie, iar cota sa actuală de

35% este încă semnificativ mai mare decât media UE-27 de

27%. Cu o cotă de 20%, transportul este mult sub media

UE-27 (în prezent situată la 31% şi cu o creştere estimată la

aproximativ 33% până în 2030). Cu 33%, sectorul gospodării/rezidenţial este peste media UE-27

de 26%, situație care poate fi explicată prin predispoziţia către risipă în utilizarea energiei de

către gospodăriile româneşti, pierderile generate de reţeaua de energie electrică/termică şi de

faptul că agricultura şi sectorul serviciilor sunt încă subdezvoltate.

Această constatare aduce în discuţie subiectul intensității energetice ca una dintre problemele-

cheie din România, ca țara cu intensitatea energetică cea mai mare în UE - pentru producerea a

1000 euro Produs Intern Brut, se consumă de patru ori mai multe resurse energetice decât media

în Uniunea Europeană. În acest sens, prioritatea României ar trebui să fie reducerea pierderilor

de energie şi eficientizarea sistemului de consum.

Concluzii privind perspectivele energiei în România

Sectorul energetic a fost în mod sistematic neglijat în ultimele două decenii, deoarece nu a fost

tratat ca o componentă vitală a infrastructurii. Unele dintre soluţiile pentru România se regăsesc

în proiectul Strategiei Naţionale pentru Securitate Energetică. O astfel de strategie este cu atât

mai necesară cu cât este nevoie de 4 până la 20 de ani între momentul în care se ia o decizie şi

momentul în care aceasta începe să producă rezultate. Odată elaborată şi aprobată, trebuie să se

evite modificarea acesteia de către fiecare guvern, în funcţie de ciclurile electorale. În acelaşi

timp, trebuie să fie acceptată imposibilitatea unei securităţi energetice absolute, iar luând în

considerare perspectivele energiei în România, trebuie să înţelegem că România nu face excepţie

de la această regulă.

Pentru producerea a 1000 euro Produs Intern Brut, se consumă de patru ori mai multe resurse energetice decât media în UE

18

Ce alternative are Europa?

În UE, după cum am văzut, dependenţa de importurile de gaz este de aşteptat să crească de la

57% la 84% până în 2030, iar gazele naturale vor fi în continuare utilizate pe scară largă în

majoritatea sectoarelor. Piaţa gazelor naturale, prin specificul dat de contractele încheiate pe

termen lung (datorită configuraţiei infrastructurii de aprovizionare, bazată în principal pe

conducte), este mai puţin flexibilă la elementul preţ decât piaţa petrolului. Prin urmare,

dependenţa de gazele naturale este o temă mai sensibilă politic şi deci cea mai mult abordată din

perspectiva securităţii energetice.

Din 1990, UE a reuşit să-şi diversifice semnificativ sursele de aprovizionare cu gaz: Norvegia,

Algeria, Nigeria şi Orientul Mijlociu sunt responsabile de creşterea cu peste 80% a importurilor, în

timp ce cota Rusiei din totalul de importuri de gaze a scăzut de la 75% în 1990 la puţin peste 40%

în 2008. Problema, însă, rezidă în diferenţierea foarte mare a gradului de dependenţă de Rusia:

de la 100% din consumul intern brut de gaze pentru Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Slovacia

şi între 60-95% pentru Bulgaria, Grecia, Cehia, Austria şi Ungaria până la 0% în Portugalia şi

Spania.

În cazul petrolului, reţelele de conducte construite în perioada ex-sovietică încă mai oferă

Rusiei o influenţă semnificativă în raport cu ţările din Est: numai printr-o singură conductă,

“Drujba”, Rusia reuşeşte să aprovizioneze Cehia, Ungaria, Polonia şi Slovacia. Într-o încercare de

a-şi diminua dependenţa de Rusia, Budapesta si Praga au construit o conductă de petrol

direcţionată către Occident. În cazul României, în afară de

Rusia, ea mai poate importa petrol din Kazahstan,

Azerbaidjan sau chiar Orientul Mijlociu, întrucât capacităţile

masive de rafinare acumulate în perioada comunistă au fost

proiectate pentru a procesa mai multe tipuri de ţiţei, iar

aceste capacităţi sunt, în prezent, exploatate sub capacitate.

În cazul gazelor naturale, considerentele economice şi geografice fac imposibilă pentru Europa

Centrală şi de Est (ECE) reducerea semnificativă a dependenţei strategice de gazul rusesc.

Având în vedere perspectivele geopolitice actuale, Rusia încă pare o sursă mai sigură decât

Caucazul şi bazinul Mării Caspice. Totuşi, situaţia nu necesită abordări radicale, deoarece

dependenţa de Rusia este reciprocă, astfel încât utilizarea energiei ca armă poate avea

repercusiuni și asupra ţării ce foloseşte un astfel de instrument.

În plus, există deja descoperiri recente ce ar putea reprezenta o ameninţare pentru puterea

Rusiei – forări exploratorii în Polonia au arătat că ar putea exista până la 1,36 mii de miliarde

metri cubi de gaze neconvenţionale în regiunile din nordul şi centrul Poloniei. Aceste gaze

neconvenţionale nu erau accesibile până de curând, când a fost implementată noua tehnologie

hidraulică de fracturare dezvoltată în Statele Unite. Dacă se confirmă, cantităţile estimate ar

putea contribui la creşterea rezervelor UE cu 74% şi ar face Varşovia auto-suficientă (în moment,

Polonia importă 72% din necesar24).

24

Potrivit http://business.timesonline.co.uk/tol/business/industry_sectors/natural_resources/article7087585.ece , accesat la 6 aprilie 2010.

cota Rusiei din totalul de importuri de gaze a scăzut de la 75% în 1990 la puţin peste 40% în 2008

19

Conflictul gazelor din 2006 dintre Ucraina şi Rusia, care a cauzat atât dificultăţi cu furnizarea, cât

şi o insuficienţă a gazelor, a scos în evidenţă, într-un mod dramatic, vulnerabilitatea UE faţă de

aprovizionarea cu gaze naturale din Rusia.

Pentru scopul prezentei lucrări, ar fi utilă menţionarea unei serii de recomandări privind politicile

şi legislaţia apărute la nivelul UE de la incidentul din 2006 :

În martie 2006, COM a dat publicităţii "Cartea verde - O Strategie Europeană pentru Energie

Durabilă, Competitivă şi Sigură", document prin care au fost recunoscute majoritatea concluziilor

enunţate în capitolul Concluzii privind Energia UE: Perspective al prezentei lucrări: “Europa intră

pe un nou tărâm al energiei. Dependenţa de import este astăzi de 50% şi va continua, cu

siguranţă, să crească. Rezervele de hidrocarburi sunt în scădere. Energia devine mai scumpă.

Infrastructura noastră necesită îmbunătăţiri; este nevoie de 1000 de miliarde de euro pentru

următorii 20 de ani pentru a satisface cererea de energie şi pentru a înlocui infrastructura

învechită. Iar încălzirea globală deja a făcut lumea cu 0.6°C mai fierbinte.” Documentul propune o

serie de principii fundamentale privind politica energetică europeană, precum: asigurarea

competitivităţii pe piaţa de energie în cadrul UE, promovarea energiei competitive, dezvoltarea

cercetării în domeniul energiei, folosirea surselor alternative de energie şi, poate cel mai

important, elaborarea unei politici energetice comune pentru toate statele membre UE25.

Aceasta a fost urmată, în ianuarie 2007, de o Comunicare a COM către Consiliul Europei şi

Parlamentul European, care propunea o nouă “Politică Energetică pentru Europa” prin care

“Uniunea Europeană (UE) îşi ia un angajament ferm pentru realizarea unei economii cu consum

redus, bazată pe surse de energie mai sigure, mai competitive şi mai durabile. Obiectivile

prioritare energetice includ asigurarea unei bune funcţionări a pieţei energetice interne,

securitatea aprovizionării strategice, reduceri concrete ale emisiilor de gaze cu efect de seră

cauzate de producerea sau consumul de energie şi abilitatea UE de a vorbi cu o voce unică pe

scena internaţională.”

Comunicarea COM conţine şi prima Revizuire a Strategiei Energetice, ce a dus la elaborarea

vestitului “Pachet Energetic 20-20-20”, ce constă în angajamentul UE de a realiza o reducere cu

cel puţin 20% a emisiilor de gaze până în 2020, reducerea consumului de energie cu 20% pînă în

202026 şi majorarea proporţiei de energii regenerabile în mixul energetic cu 20% pînă în 2020. În

acelaşi timp, prin această comunicare, COM a abordat subiectul energiei nucleare care, având în

vedere evenimentele pe piaţa de gaze naturale şi preocupările privind emisiile CO2, ar avea o

oportunitate ideală să-și schimbe şansele în ecuaţia furnizării de energie. Totuşi, cu toate că a

solicitat o abordare comună şi coerentă, COM a mers doar până la a menţiona că decizia de a

utiliza energia nucleară le aparţine statelor membre27.

25

Potrivit EU Business, Strategiile privind Energia UE, disponibile la http://www.eubusiness.com/topics/energy/strategies2 , accesat la 25 martie 2010. 26 Un obiectiv deja inclus de UE în Planul de Acţiuni pentru Eficienţa Energetică (2007-2012). 27

Potrivit Comisiei Europene, Buletinului ManagEnergy – Ianuarie 2010, disponibil la http://www.managenergy.net/products/R2296.htm#2007, accesat la 24 martie 2010 şi EU Business, Strategiilor privind Energia UE 2006-2007, disponibile la http://www.eubusiness.com/topics/energy/strategies2 , accesat la 25 martie 2010.

20

Pornind de la „Pachetul Energetic 20-20-20”, în cadrul Consiliului European din martie 2007,

liderii europeni au adoptat un Plan de Acţiune privind perioada 2007-2009, care a reflectat

obiectivele considerate de importanță istorică prevăzute în propunerea COM. În ianuarie 2009,

Parlamentul European a răspuns cu un raport adoptat cu o largă majoritate de către Comitetul

pentru industrie, cercetare şi energie.

În septembrie 2007, COM a adoptat un al treilea pachet legislativ Energie & Gaze axat pe

posibilitatea opţiunii consumatorului, preţuri mai echitabile, energie mai curată şi securitatea

aprovizionării. COM a propus: 1. separarea activităţilor de producţie şi aprovizionare de reţelele

de transmisii pentru a facilita comerţul transfrontalier cu energie şi eficientiza reglementatorii

naţionali; 2. promovarea cooperării şi investiţiilor transfrontaliere; 3. consolidarea transparenţei

pieţei în privinţa operării şi aprovizionării reţelelor; 4. creşterea solidarităţii între statele

membre UE.

Mai târziu, în noiembrie 2007, COM a înaintat un plan amplu - "Spre un viitor cu emisii reduse de

carbon - un Plan strategic european de acţiune în domeniul tehnologiei" - care vizează stabilirea

"unei noi agende pentru cercetare în domeniul energiei pentru Europa, care trebuie să fie

însoţită de o mai bună utilizare şi sporire a resurselor, atât financiare, cât şi umane, pentru a

accelera dezvoltarea şi utilizarea tehnologiilor avansate de viitor în domeniul emisiilor reduse de

carbon28”.

În ianuarie 2008, COM a venit cu o propunere integrată pentru un document “Acţiune pentru

Climă – Energie pentru o Lume în Schimbare” – ce dezvăluie strategiile prin care statele membre

se vor putea adapta la ţintele stabilite de UE în privinţa contracarării schimbărilor climatice, ţinte

deja aprobate de Consiliul UE în 2007.

Cea de-a Doua Revizuire a Strategiei Energetice – denumită “Asigurarea Viitorului nostru

Energetic” a fost înaintată de COM la 13 noiembrie 2008 şi era compusă dintr-un pachet

energetic cuprinzător orientat către oferirea unui nou imbold securităţii energetice europene,

concomitent cu continuarea susţinerii “Pachetului Energetic 20-20-20”. Potrivit COM, această

nouă strategie a avut drept scop crearea unei “solidarităţi energetice între Statele Membre şi a

unei politici noi privind reţelele de energie pentru a stimula investiţiile în reţelele mai eficiente, cu

consum redus de carbon.” Un nou Plan de Acţiuni privind Securitatea Energetică şi Solidaritatea

UE a definit cinci domenii ce necesită acţiune sporită pentru a securiza livrările de energie, luînd

în considerare, totodată, şi provocările cu care se va confrunta Europa în perioada 2020-2050. Nu

în ultimul rând, COM a adoptat un set de propuneri privind eficienţa energetică menite a realiza

economii de energie în domenii cheie, printre care: întărirea legislaţiei în domeniul eficienţei

energetice a clădirilor şi produselor ce funcționează cu energie electrică, consolidarea rolului

certificatelor de performanţă energetică şi rapoartele de inspecţii pentru sistemele de încălzire şi

climatizare29.

28 Ibid 18. 29

Potrivit Comisiei Europene, Buletinului ManagEnergy – Ianuarie 2010, disponibil la http://www.managenergy.net/products/R2296.htm#2007, accesat la 24 martie 2010 şi EU Business, Strategiilor privind Energia UE 2008-2009, disponibile la http://www.eubusiness.com/topics/energy/strategies , accesat la 25 martie 2010.

21

Propunerile COM au fost aprobate de Consiliile Miniştrilor Energiei din ianuarie/februarie 2009,

după care Parlamentul European şi Consiliul European de Primăvară au emis noi norme care

vizează "îmbunătăţirea securităţii aprovizionării cu gaze în cadrul pieţei interne a gazelor

naturale". Prin reglementarea propusă, elaborată de COM, se presupune că UE ar trebui să facă

un pas mare înainte, prin consolidarea sistemului existent şi certificarea faptului că toate statele

membre şi actorii de pe piaţă (de exemplu, operatorii de transport şi de sistem şi furnizorii de

gaz) iau măsuri eficiente pentru a preveni şi atenua în prealabil consecinţele unor posibile

întreruperi ale aprovizionării cu gaz şi să li se permită să se ocupe de orice întrerupere atât timp

cât e posibil, înainte ca o intervenţie a guvernului să fie luată în considerare. Reglementarea

propune crearea unui mecanism pentru ca statele membre să coopereze „într-un spirit de

solidaritate, pentru a rezolva în mod eficient orice întrerupere majoră în livrarea gazelor". Nu în

ultimul rând, COM a propus o mai mare transparenţă în ceea ce priveşte evoluţia infrastructurii

energetice, a proiectelor de investiţii planificate şi în curs de desfăşurare în sectoarele energetice

principale, cum ar fi electricitate, gaze, petrol, biocombustibili, precum şi în domenii conexe cum

ar fi transportul, depozitarea şi captarea carbonului30.

* * *

În concluzie, se poate afirma că obiectivele majore ale instituţiilor europene în domeniul energiei

ar putea fi circumscrise următoarelor elemente:

- continuarea dezvoltării pieţei interne a energiei pe măsură ce este îmbunătăţită transparenţa

acesteia

- asigurarea aprovizionării cu energie şi resurse de energie primară pentru UE (de exemplu,

reducerea dependenţei statelor membre de importurile de gaz din Rusia, precum şi din alte surse

clasice de energie)

- creşterea eficienţei energetice, crearea de reţele trans-europene de transport a energiei,

diversificarea surselor de energie concomitent cu dezvoltarea de surse de energie regenerabile.

Soluţii pentru reducerea dependenţei europene

Este îndeobște acceptat faptul că diverse forme de cooperare internaţională pot juca un rol

major în compensarea impactului nefavorabil al dependenţei energetice. Un prim pas este

participarea în cadrul organizaţiilor multilaterale internaţionale, cum ar fi Agenţia Internaţională

pentru Energie (IEA), Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) sau chiar

G20, aceasta din urmă poziţionându-se, treptat, ca noul forum pentru decizii economice cu

impact global. În al doilea rând, trebuie “făcută ordine” în propria casă, astfel încât prin

intermediul unei cooperări consolidate în cadrul UE, să ne putem aştepta, în mod legitim, la

obţinerea unor rezultate palpabile în ceea ce priveşte interconectarea pieţelor regionale şi

naţionale. Ultimul pas, dar nu mai puţin important, ar putea fi continuarea dezvoltării şi

instituţionalizarea legăturilor cu cei mai mari furnizori ai Europei. Cu toate acestea, pe termen

30 Comisia Europeană - Strategii europene/ a Doua Revizuire a Strategiei Energetice - Asigurarea Viitorului nostru Energetic (continuare), disponibil la http://ec.europa.eu/energy/strategies/2009/2009_07_ser2_en.htm , accesat la 25 martie 2010.

22

scurt şi mediu, se pare că soluţia pentru a reduce dependenţa europeană constă în diversificarea

ţărilor-furnizoare şi a rutelor (şi ţărilor) de tranzit, împreună cu creşterea fluxurilor şi a

capacităţilor de stocare.

Diversificarea ţărilor-furnizoare nu poate fi decât o perspectivă pe termen mediu şi lung, iar

soluţiile rezonabile vor trebui să vină din câmpurile de exploatare nou dezvoltate din Asia

Centrală şi din importul de gaze lichefiate din Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, în prezent, lipsa

infrastructurii de livrare limitează posibilităţile de diversificare a surselor de aprovizionare.

Diversificarea rutelor de transport nu este mai puţin importantă decât originea produselor

energetice, întrucât nu se poate exclude apariţia unor obstacole în ţările de tranzit (atacuri

teroriste, tulburări politice şi civile, grupuri extremiste etc).

Un sistem de interconexiuni, depozitare şi fluxuri inverse sporeşte garanţia unui acces sigur la

gaze pentru Europa. Totodată, investind într-un asemenea sistem piaţa şi reţeaua europeană vor

fi cu adevărat integrate. Unul dintre dezavantajele situaţiei actuale din Europa de Sud-Est, care a

adus în discuţie subiectul securităţii energetice, a fost tocmai lipsa de interconexiuni şi fluxuri

inverse între statele membre. Dintre acestea, fluxurile inverse sunt văzute ca una dintre cele mai

ieftine soluţii în comparaţie cu noile instalaţii de depozitare şi interconexiuni. Astfel de proiecte

sunt eligibile pentru finanţare în cadrul UE, prin Programul European de Recuperare a Energiei

(EEPR)31.

Bineînţeles, lista poate continua, considerând că există, într-adevăr, alte instrumente, printre

care şi liberalizarea pieţelor locale de energie, cuplată cu acordarea unor facilităţi fiscale şi alte

stimulente pentru reducerea consumului de energie, toate acestea considerate de un număr de

specialişti drept o soluţie sigură de reducere a dependenței.

Marele jucător de la est – incursiunile Gazprom în Europa

Până de curând, Europa a fost preocupată mai degrabă de structura pieţei sale interne şi politica

de concurenţă decât de securitatea energetică, de creşterea capacităţii de producere a energiei

sau de dezvoltarea infrastructurii de transport a gazelor şi electricităţii.

Importurile de gaze din Rusia reprezintă 26% din consumul UE, respectiv 40% din gazele

consumate de gospodării şi întreprinderi. În Europa Centrală şi de Est, gazele ruseşti acoperă 87%

din totalul importurilor şi 60% din consum32. Făcând o estimare, până în 2030 statele UE vor

importa 40% din necesarul de gaze din Rusia şi 45% din necesarul de petrol din Orientul

Mijlociu33. Cu toate acestea, după cum am văzut, problema constă în gradul diferit de

31

Potrivit Oficiului de Presă al COM, în luna mai 2009, "Consiliul UE şi Parlamentul au ajuns la un acord privind Programul European de Recuperare a Energiei (PEER), care acoperă proiecte-cheie de infrastructură energetică. Fondurile UE disponibile pentru punerea în aplicare a PEER pentru 2009 şi 2010 vor fi € 3,98 miliarde, alocate după cum urmează: 1. proiecte de infrastructură gaze şi electricitate (2,365 miliarde €); 2. proiecte de energie eoliană offshore (565 milioane €); 3. proiecte de captare şi stocare a carbonului (€ 1,050 miliarde €) ". 32

Jonathan P. Stern, Viitorul Gazelor Ruseşti şi al Gazpromului (Oxford, M.B.: Oxford University Press, 2005), p. 143, Tabelul 3.6, “Dependenţa Europeana de Livrarea Gazelor Ruseşti, 2003”. 33

Gallis, Paul. NATO şi Securitatea Energetică. Raportul CRS pentru Congres. 21 martie 2006. Disponibil la http://italy.usembassy.gov/pdf/other/RS22409.pdf, accesat la 30 noiembrie, 2006

23

dependenţă faţă de Federaţia Rusă, care prezintă o rată de dependenţă covârşitoare pentru ţările

din „Blocul Estic", ce variază între 60-100%.

Analiştii politici vorbesc adesea despre interesul Europei

de a asigura dezvoltarea economiei de piaţă în Rusia, ca

bază pentru ca această țară să adere la standardele

organizaţiilor multilaterale (cum ar fi Organizaţia

Mondială a Comerţului - OMC) şi cele din legislaţia UE. În

promovarea acestei idei, aceştia prevăd că Rusia va fi mai

puţin înclinată spre folosirea exporturilor de energie pe

post de armă pentru a obţine influenţă politică. Totuşi, această abordare europeană este

considerată de alţii ca fiind doar "o dorinţă deşartă", aşa cum a fost demonstrat de refuzul

constant al Rusiei de a-și deschide piaţa de energie pentru investitorii străini şi de a semna Carta

Energiei propusă de europeni. Poziţia aparent inferioară a europenilor în dialogul cu Rusia ar

putea fi compensată şi de o abordare mai unitară din partea statelor membre UE, ceea ce ar

însemna o creştere a puterii de negociere cu Rusia.

Dependenţa de Rusia înseamnă dependenţa de Gazprom. Deşi în prezent se confruntă cu o criză

structurală profundă, care-i va afecta profitabilitatea în absenţa unor reforme urgente, Gazprom

este, după toate standardele, o companie gigant. În 2008, capitalizarea medie a Gazpromului a

scăzut cu 7% pe an, până la 241,1 miliarde dolari SUA34 (de la 259 miliarde de dolari SUA în 2007

la aproape 270 de miliarde în 200535). În ciuda acestei scăderi, în 2008 Gazprom încă deţinea

poziţia de leader în rândul companiilor europene din punct de vedere al capitalizării de piaţă şi a

fost în topul celor mai mari 10 companii energetice din lume.

Grupul Gazprom deţine cea mai mare rezervă de gaze naturale din lume, estimată la 33,1 mii de

miliarde metri cubi36 şi realizează 17% din producţia de gaze la nivel mondial, cu o capacitate de

producţie, în 2008, de 549,7 miliarde metri cubi. Odată cu achiziţionarea companiei petroliere

Sibneft, Gazprom se poziționează imediat după Arabia Saudită şi îşi dispută cu Iranul a doua

poziţie ca cel mai mare proprietar de petrol şi echivalent petrolier în gaze naturale.

În plus, Gazprom are cea mai lungă reţea de conducte de gaz din lume, ce se întinde pe 159.500

km. Compania controlează, de asemenea, active în sectorul bancar, al asigurărilor, agricultură,

construcţii şi media.

Cântecul Nibelungilor pe corzi de balalaică - Nord Stream

Cântecul Nibelungilor pe corzi de balalaică, aşa poate fi numit proiectul Nord Stream: în fapt o

nouă rută pentru exportul gazelor ruseşti către Europa cu scopul de a creea o legătură directă

34

Potrivit site-ului oficial Gazprom http://www.gazprom.com/about/today/, accesat la 30 martie, 2010. 35 Gazprom, “Gazprom in Cifre 2001-2005.” http://www.gazprom.com/documents/Statistika_Eng_2001-2005.pdf, accesat în noiembrie 2006 36 Conform standardelor internaţionale PRMS, rezervele cunoscute şi probabile de hydrocarbon sunt estimate la 27.3 miliarde de tone de echivalent de combustibil şi evaluate la 230.1 miliarde USD. Sursa: http://www.gazprom.com/about/today/, accesat la martie 30, 2010.

Poziţia aparent inferioară a europenilor în dialogul cu Rusia ar putea fi compensată şi de o abordare mai unitară din partea statelor membre UE, ceea ce ar însemna o creştere a puterii lor de negociere cu Rusia

24

între Germania şi Rusia, ocolind Polonia şi statele baltice. Conform site-ului oficial Gazprom37,

„pieţele ţintă pentru aprovizionarea cu gaze prin Nord Stream sunt Germania, Marea Britanie,

Olanda, Franţa, Danemarca şi alte ţări. *…+ Nord Stream va avea capacitatea de a satisface circa

25% din cererea suplimentară de import de gaz38. Gazul din zăcământul Shtokman şi cel din

zăcăminte condensate vor reprezenta baza de resurse ce urmează a fi folosită în livrările de gaze

prin Nord Stream.”

Născut ca un acord bilateral între fostul preşedinte al Rusiei Vladimir Putin şi fostul cancelar

german Gerhard Schröder (care, după sfârşitul mandatului, a primit un loc în management-ul

proiectului ruso-german), Nord Stream a atras imediat critici din partea statelor ce au fost ocolite

(în special Polonia), pe motiv că acesta a fost conceput evitând expres consultările multilaterale,

că lucrează împotriva mult-vehiculatei idei de solidaritate

europeană şi că subminează ideea unei politici energetice

europene comune. În ciuda acestor fapte, în decembrie 2000,

COM i-a acordat (şi, în 2006, reconfirmat), proiectului statutul

de Reţea Trans-Europeană (RTE), ceea ce înseamnă că Nord

Stream este un proiect-cheie pentru securitatea energetică a

Europei.

Registrul acţionarilor Nord Stream AG are următoarea structură: Gazprom - 51%, Wintershall

Holding (o subsidiară a BASF AG) şi E. ON AG – fiecare cu 20%, alături de compania olandeză N.V.

Nederlandse Gasunie - 9%. După vizita preşedintelui Rusiei, Dmitri Medvedev, la Paris, în

perioada 1-3 martie 2010, Gaz de France şi Gazprom au semnat un Memorandum de Înţelegere

prin care s-a hotărât includerea Gaz de France în grupul acţionarilor Nord Stream.

Deşi adoptarea unei atitudini în linie cu criticile poloneze la adresa proiectului ar avea sens,

proiectul în sine nu pare să deranjeze Germania sau alți acţionari vest-europeni, deşi este evident

că dependenţa de resursele ruseşti va creşte prin conducta din Marea Baltică. Din moment ce

acestea par a fi regulile după care marii actori acţionează, adesea fără a ţine cont de “vecinii de la

masă”, atunci aceştia din urmă nu au prea multe opţiuni la dispoziţie decât să îşi urmărească, la

rândul lor, propriile interese într-un mod proactiv, prin căutarea altor soluţii de micșorare a

dependenței.

Dilema Europei Centrale şi de Est - cât din Rusia vs. Marea Caspică?

După cum am văzut, gradul de dependenţă faţă de importurile din Rusia diferă semnificativ între

vestul şi estul Europei. Geografia şi pura raţiune economică fac din statele Europei centrale şi

estice clienţi “naturali” ai Federaţiei Ruse. Prin urmare, este “natural” ca aceste state să caute

alternative. În acelaşi timp, există studii care sugerează că estimarea cererii viitoare de gaze a UE

37

Ibid.36 38

În primă fază, Nord Stream este de așteptat să livreze max.27 mld.mc/an.

este evident că dependenţa de resursele ruseşti va creşte prin conducta din Marea Baltică

25

trebuie corelată şi cu problema scăderii disponibilității rezervelor mondiale de gaz (deci, implicit

ruseşti, norvegiene etc.)39.

Adăugând la aceasta faptul că rolul Rusiei în crizele gazului din 2006 şi 2009 au dus la o pierdere

treptată de credibilitate, precum şi faptul că dependenţa energetică a statelor membre UE nu

este aceeaşi, este uşor de înţeles că diplomaţia energetică, cel puţin cea a statelor din Europa

centrală şi de est (ECE), trebuie să ia în calcul şi resurse de altă provenienţă decât cea rusească.

Iar cele mai apropiate astfel de resurse se află în zona Mării Caspice.

Rezervele caspice

Rezervele de combustibili fosili din zona caspică sunt considerate a fi principala sursă potenţială

de energie pentru Europa şi Asia. Conform US Energy Information Administration, în această

regiune resursele confirmate se situează între 17 şi 33 miliarde de barili de petrol, iar cele

potenţiale pot atinge 233 miliarde de barili40. Prin comparaţie, aşa cum s-a văzut într-un capitol

anterior, Arabia Saudită deţine în subsol 264.3 miliarde barili de petrol confirmaţi. Rezervele de

gaze naturale ale zonei Caspice se estimează a fi situate între 4830 miliarde metri cubi (certe) şi

8300 miliarde metri cubi (potenţiale). Producţia de petrol este împărţită, în ordine

descrescătoare, între Kazahstan, Azerbaidjan, Turkmenistan şi Uzbekistan, în timp ce rezervele de

gaze sunt împărțite relativ egal între Kazahstan (aprox. ~25%), Uzbekistan (peste 20%) şi

Azerbaidjan (sub 20%)41.

Conectând aceste state cu consumatorii din ECE, este uşor de observat că rutele de tranzit nu pot

ocoli zona lărgită a Mării Negre, introducând aşadar un element de diplomaţie energetică în

stabilirea rutelor optime, prin găsirea unui numitor comun pentru actorii implicaţi.

Pentru a înţelege mai bine cadrul platformelor politice prezentate în capitolul anterior, trebuie

aduse în prim-plan cele mai relevante proiecte dezvoltate plecând de la rezervele din zona

Caspică şi competitorii acestora.

Caspian Development Corporation (CDC)

Acest proiect a fost lansat de COM în contextul celei de-a doua Revizuiri a Strategiei Energetice

din noiembrie 2008. Se propune crearea unei corporaţii care să negocieze de o manieră unitară

contractele de furnizare de gaze cu producătorii din zona Caspică (inclusiv pentru Nabucco) şi

care să susţină exploatarea şi transportul gazelor naturale din zona Mării Caspice si a Orientului

Mijlociu. În acelaşi timp, corporaţia va concepe un pachet de programe distincte, care vor urmări

promovarea unor proiecte alterative de infrastructură. Studiul de fezabilitate este într-un stadiu

incipient, fiind realizat de COM, în cooperare cu Banca Mondială, Banca Europeană pentru

Investiţii, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Agenţia Internaţională a

Energiei. Raţionamentul din spatele formării CDC constă în nevoia de a crea o entitate suficient

39

Uppsala University, "Russian Gas to Fall Short of European Demand, Physicist Predicts", ScienceDaily, 18 February 2010, disponibil la http://www.sciencedaily.com/releases/2010/02/100218102445.htm, accesat la 6 aprilie 2010. 40

Şerban, Radu – Diplomaţie Economică Europeană, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2009, pg.250. 41

Ibid.

26

de mare pentru a concura pe picior de egalitate cu alte companii interesate de rezervele de gaz

natural din regiunile menţionate, care să ofere o cerere agregată previzibilă pentru resursele

caspice şi care să rezolve dificultățile apărute în contractele bilaterale în privinţa stabilirii taxelor

de tranzit. Punctele slabe ale CDC sunt combinarea intereselor politice şi comerciale ale părţilor

implicate (care ar putea merge până la crearea unor conflicte de interese între acţionari) şi riscul

politic prezentat de potenţialele schimbări ale regimurilor politice din țările sursă.

Proiectul Nabucco

La sfârşitul lui ianuarie 2006, unele dintre cele mai dependente state central şi est europene, şi

care ar putea fi considerate drept unele dintre cele mai pragmatice (Austria, Croaţia, Cehia,

Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Ungaria) au căzut de acord cu privire la conceperea unui

plan comun de reducere a dependenţei faţă de gazele naturale ruseşti, prin construcţia de

terminale pentru stocarea gazului lichefiat, realizarea unei reţele de conducte intraregionale şi

accelerarea unor proiecte alternative de conducte pentru transportul gazului natural, precum

Nabucco.

Fig 9 Nabucco și South Stream

Sursa: Samuel Bailey, licență Creative Commons, Wikimedia Commons

Nabucco presupune construirea unei conducte de gaz care să conecteze Turcia cu Bulgaria,

România, Ungaria şi Austria, cu o lungime totală de 3296 km42. Capacitatea ei iniţială va fi de 8

miliarde metri cubi pe an, cu o capacitate planificată pentru anul 2020 de 31 miliarde metri cubi

pe an. Prin decizia Consiliului European din martie 2007, Nabucco a devenit un proiect european

prioritar, parte a coridorului NG3 de tranzit al gazului natural din zona Mării Caspice și a

Orientului Mijlociu către Europa de Vest. Pentru realizarea proiectului Nabucco, sunt implicate

42Cu 460 km, secţiunea românească este a doua ca lungime dupa cea turcească, care măsoară aproape 2000km (punctul de pplecare fiind Ahiboz, lângă Ankara). Urmează Bulgaria, cu 400km, apoi Ungaria cu 390km şi Austria, cu 40 km, care duc la nodul gazeifer de la Baumgarten.

27

următoarele şase companii: Botas (Turcia), Bulgargaz (Bulgaria), Transgaz (România), MOL

(Ungaria), OMV (Austria) şi RWE Gas Midstream GmbH (Germania).

Construcţia conductei este planificată să înceapă la sfârşitul lui 2011, urmând a deveni

funcţională în totalitate în 2014. În prezent, costul estimat este cu puţin peste 8 miliarde de euro.

Pe 13 iulie 2009, la Ankara, a fost semnat Acordul Interguvenamental Nabucco (AIN) de către

prim-miniştrii celor cinci ţări participante. După semnarea acordului, în toate aceste ţări s-au

lansat procedurile interne pentru ratificarea acestuia. În prezent, se negociază Acordurile pentru

Susţinerea Proiectului (Project Support Agreements - PSA). Printre problemele ce necesită

clarificare se numără studiile privind impactul asupra mediului şi stabilirea taxelor locale

aplicabile construcţiei proiectului.

În cadru european, un Summit al Coridorului Sudic s-a ţinut pe 8 mai 2009 la Praga, iar Declaraţia

finală43 a acestuia s-a tradus într-un acord de cooperare pentru dezvoltarea proiectelor

energetice din Coridor (inclusiv ITGI-Interconectorul Turcia-Grecia-Italia, Conducta Trans-

Adriatică şi Nabucco). Declaraţia a fost semnată de reprezentanţi ai UE şi de alte state partenere

din Coridorul Sudic, precum Azerbaidjan, Egipt, Georgia şi Turcia.

Ca parte a Planului European de Relansare, proiectului Nabucco i s-au alocat 200 milioane de

euro, care reprezintă un impuls necesar pentru a demara realizarea proiectului în contextul

economic prezent, caracterizat printr-un declin al investiţiilor publice şi private.

Priorităţile proiectului pentru perioada următoare sunt: finalizarea negocierilor PSA, continuarea

discuţiilor cu instituţiile financiare internaţionale şi cu potenţialii investitori semnificativi,

lansarea procedurilor pentru desemnarea capacitaţilor de transport şi preselectarea rutelor de

transport pentru a se progresa în privinţa permiselor de mediu.

Dificultățile proiectului

Dificultățile principale ale proiectului în acest moment rămân: 1. Identificarea surselor de

aprovizionare şi 2. Acordul de tranzit cu Azerbaidjan în contextul mai larg al unei confruntări

politice între Ankara şi Baku.

1. Problema surselor de aprovizionare

- Principalele surse luate în calcul sunt cele din Marea Caspică, în special cele din Azerbaidjan,

aceeaşi sursă fiind, însă, luată în calcul şi de proiectul ITGI44, care va conecta Turcia, Grecia şi

Italia, urmând a o aproviziona pe cea din urmă, şi care reprezintă proiectul cel mai evoluat de

conectare al zonei caspice cu Europa. ITGI se bazează pe zăcământul Shah Deniz din Azerbaidjan,

43

Textul Declaraţiei finale este disponibil la http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/en/misc/107598.pdf 44

Cele trei secţiuni ale ITGI sunt: 1. interconexiunea dintre Grecia şi Turcia; 2. Conducta Poseidon ce leagă Grecia de Italia (aprobarea finală este aşteptată până la sfârşitul anului 2010); 3. Noua interconexiune dintre Grecia şi Bulgaria, IGB, care va oferi Bulgariei o alternativă la gazul rusesc.

28

a cărui dezvoltare se aşteaptă a fi realizată până în 2015, şi pe termen mai lung, pe gaz extras din

Kazahstan şi Turkmenistan.

- Turkmenistan este o alternativă, dar acesta are nevoie, mai întâi, de o conductă trans-caspică

sau de conectarea platformelor sale maritime din Marea Caspică cu cele ale Azerbaidjanului.

Pentru a complica situaţia, Turkmenistanul a reiterat în mai multe declaraţii că orice cumpărător

potenţial trebuie să preia gazul de la frontiera sa.

- Alt potenţial furnizor este Egipt, prin conducta Pan-Arabă. În acelaşi timp, Turcia cooperează cu

Turkmenistan şi Iran în ceea ce priveşte găsirea unei modalităţi de a importa gaz din aceste ţări,

gaz ce ar putea fi apoi introdus în Nabucco pentru uz european. Recenta evoluţie a dosarului

nuclear iranian face însă această opţiune neviabilă pe termen scurt.

- În timp ce Irak ar putea fi o opţiune, faptul că anumite firme europene declară că, pentru a

demara proiectul Nabucco, au ajuns la o înţelegere privind exploatarea gazului kurd din nordul

Irakului, pare să producă frustrare la Baku. Acest gen de declaraţii trimit un semnal de incoerenţă

din partea membrilor proiectului Nabucco, având în vedere că deocamdată nu s-au construit

conexiuni în acest sens.

- Pentru ca Nabucco să devină funcţional, are nevoie de două din cele cinci surse de materie

primă enumerate. Însă riscurile politice asociate statelor din Asia Centrală şi Iranului rămân cea

mai mare ameninţare la adresa proiectului. În acest context, statul-cheie pentru Nabucco pare să

fie Turkmenistan, acesta fiind mai hotărât să furnizeze gaz Europei după ce o serie de dispute cu

Moscova au condus la o scădere dramatică a volumului şi preţului gazului turkmen importat de

Rusia.

- În ciuda obstacolelor tehnice şi juridice, conducta trans-caspică rămâne soluţia cea mai

realistă. Poate cel mai problematic aspect este delimitarea frontierelor maritime ale statelor

riverane, deşi unii experţi susţin că tocmai lipsa unei delimitări între Azerbaidjan şi Turkmenistan

face din construirea unei asemenea conducte un proiect realizabil. În acelaşi timp, deşi ideea

folosirii gazului natural lichefiat în Marea Caspică nu trebuie eliminată, această opţiune

costisitoare va trebui pusă deoparte deocamdată. De asemenea, caracteristicile zăcămintelor

turkmene necesită tehnologii speciale, aflate numai în dotarea marilor companii occidentale.

Autoritățile de la Ashabad insistă însă ca exploatarea să se facă prin mijloace autohtone.

2. Problema acordului de tranzit

- Statul azer nu pare prea încântat de aspiraţiile Turciei de a deveni un nod energetic regional

pentru resursele care tranzitează către Europa, afirmându-şi nemulţumirea şi cu privire la

politizarea excesivă a Nabucco în UE. Odată cu „apropierea” turco-armeană, Baku nu mai

poziţionează, în discursul său de politică externă, relaţiile sale privilegiate cu Turcia ca fiind unicul

element de ghidaj ci pare favorabil unei atitudini deschise şi mai orientate către afaceri atât cu

Turcia, cât şi cu UE, Rusia şi chiar China.

- De la început, în relaţiile sale cu partenerii europeni ai AIN, Turcia a afişat un joc complicat al

maximizării pretenţiilor sale, dar a cedat treptat teren în privinţa propriilor câştiguri din taxele de

tranzit. Odată cu ratificarea AIN (care se traduce prin aprobarea juridică de către Turcia a

29

tranzitul gazului azer pentru Nabucco), Ankara trebuie acum să rezolve problema acordului

bilateral cu Azerbaidjan privind tranzitul efectiv de gaz, deşi nu cel destinat pentru Nabucco, ci

altor proiecte de furnizare de gaz Europei.

- Guvernul de la Baku pare să dorească o înţelegere „la pachet”, în timp ce omologii de la Ankara

preferă o negociere separată a fiecărui acord. Deci, deşi finalizate din punct de vedere tehnic,

negocierile bilaterale sunt blocate din punct de vedere politic.

- Chiar daca unul dintre elementele definitorii ale politicii Washington-ului este de a-şi susţine

aliaţii europeni în încercarea lor de a-şi asigura securitatea energetică, aparent UE nu are altă

opţiune decât să aştepte ca guvernele de la Baku şi Ankara să ajungă la un acord, având în vedere

că administraţia Obama este considerată ca având o abordare mai puţin confruntaţională în

privinţa zonei Caucazului şi ca punând accent pe tehnologii curate şi soluţii energetice eficiente,

care nu afectează mediul.

- În mod realist, UE nu are alternativă pe termen scurt decât să continue să facă presiuni asupra

Azerbaidjanului să semneze un acord care să includă un volum stabilit de gaz ce urmează a fi

furnizat pentru Nabucco de către SOCAR (Compania Petrolieră de Stat a Republicii Azerbaidjan),

iar liderii UE vor trebui să lucreze la acest lucru cu atenţie sporită.

Dimensiunea comercială.

În cele din urmă, investitorii sunt cei care vor alege în care proiect îşi vor plasa banii: Nabucco,

ITGI sau TAP. Dinamica pieţei gazului natural este în schimbare, cu gazul de şisturi având un

potenţial din ce în ce mai mare, cu expansiunea gazului natural lichefiat şi, prin urmare, clauze

contractuale mai flexibile ale Gazprom. Aceste elemente vor influenţa decizia investitorilor din a

doua parte a anului curent. În acest moment nu se poate încă estima care va fi reacţia pieţei.

Momentan, compania germană RWE este singurul participant comercial care se poate implica

într-o investiţie semnificativă pentru Nabucco, şi nu îşi poate permite amânarea unei decizii

finale.

Chiar şi o soluţie rapidă şi favorabilă privind investiţia nu poate garanta că acordul dintre Turcia şi

Azerbaidjan va fi definitivat. Cu toate acestea, rezultatul negocierilor curente dintre Turcia şi

Azerbaidjan va avea un impact substanţial asupra formei pe care o va căpăta Nabucco.

Din punct de vedere tehnic, Baku ar putea începe în orice moment să exporte cantităţi limitate

până la frontiera greco-bulgară. Consorţiul Nabucco a testat deja piaţa cu o “pre-lansare de

ofertă” şi există deja cerere specifică atât din partea unor state, cât şi din partea unor companii.

Următoarea fază ar putea fi un acord asupra cantităţilor sigure ce urmează a fi solicitate, mai întâi

de către acţionarii Nabucco şi apoi de către alte părţi interesate. Odată ce Azerbaidjan se

angajează ferm pentru livrarea unei cantităţi rezonabile care, conform cu nevoile prezente ale

Europei, ar putea fi în jurul a 10 miliarde metri cubi, procesul de finanţare poate începe. Există o

fereastră de oportunitate de aproximativ doi ani pentru stabilirea acordului, deoarece evoluţia

globală aduce deja alte soluţii, precum gazul natural lichefiat.

30

Dată fiind această perspectivă, nu ar fi o surpriză dacă Nabucco ar fi reconfigurat într-o

combinaţie formată din ITGI, TAP şi Nabucco însuşi. Acest lucru ar implica şi o schimbare a

punctului de final de la Baumgarten, Austria, deoarece Gazprom deţine o cotă importantă din

acesta, lucru văzut de Washington ca o vulnerabilitate a proiectului în configuraţia actuală.

Nabucco - elemente pro şi contra pentru Europa şi România

Avantaje

- Avantajele proiectului sunt evidente în ceea ce priveşte securitatea energetică, contribuind la

diversificarea atât a surselor, cât şi a rutelor de aprovizionare.

- Nabucco este un proiect european prioritar, recunoscut explicit ca atare de către Comisie şi

Consiliul European, eligibil pentru finanţare în cadrul Planului European de Relansare şi susţinut

de patru state membre UE şi prestigioase companii vest-europene precum RWE şi OMV.

- Avantajul său din punct de vedere al construcţiei vine din sectoarele terestre, mai ieftine decât

cele submarine, făcându-l astfel un proiect competitiv din punct de vedere al costurilor.

- Date fiind tendinţele de consum, va juca un rol perfect în a rezolva nevoile în creştere ale

României şi ale UE.

Dezavantaje/Puncte slabe

- Ofensiva chineză din Asia Centrală, combinată cu strategia Rusiei de a-şi menţine controlul

asupra regiunii şi cu dinamica regională a Caucazului de Sud ar putea influenţa proiectul în mod

negativ, cel mai rău scenariu fiind un eşec total al proiectului

strategic general.

- România nu este scutită în nici un fel de problemele

nerezolvate ale proiectului, dintre care identificarea surselor

de aprovizionare rămâne principala. După cinci ani de

susţinere puternică şi continuă, incluzând un moment în

care a rămas singurul susținător vocal al proiectului,

România nu îşi poate permite amânarea sa până la un stadiu

în care va deveni mai puţin fezabil din punct de vedere

economic.

- Aşa cum s-a văzut, Turkmenistan pare a fi cheia Nabucco. Aşadar, un potenţial risc îl reprezintă

evoluţia conductei pre-caspice Turkmenistan-Kazahstan-Russia, care va transporta gaz turkmen în

Rusia. În acelaşi timp, delimitarea frontierelor maritime în Marea Caspică continuă să pericliteze

implicarea Turkmenistanului în proiect.

- Implicarea statelor partenere în proiecte diferite, concurente (precum South Stream) şi

evoluţia înregistrată de sistemul de conducte ITGI, proiectat pentru a folosi şi gaz azer.

După cinci ani de susţinere puternică şi continuă, incluzând un moment în care a rămas singurul susținător vocal al proiectului, România nu îşi poate permite amânarea sa până la un stadiu în care va deveni mai puţin fezabil din punct de vedere economic.

31

- Finanţarea proiectului: în timp ce 70% va fi obţinut prin credite ale Nabucco Gas pipeline

International GmbH, restul de 30% va trebui obţinut prin surse proprii45. Dată fiind situaţia

economică şi bugetară din unele ţări partenere (România, Bulgaria şi Ungaria suferă de aproape

aceleaşi simptome), o astfel de investiţie va reprezenta o noua

povară pentru finanţele guvernamentale şi va face companiile

iniţial interesate mai puţin dornice să investească.

Pentru Nabucco, 2010 va fi un an crucial. Decizia finala de

investiţie trebuie luată până la sfârşitul anului, reprezentând cel

mai important pas din dezvoltarea proiectului. Nu este încă

prea târziu ca Rusia să intervină decisiv, așa cum a mai făcut-o

recent, pentru a inversa o decizie a unui stat membru UE (sau cel puţin pentru a-l determina să

amâne desfășurarea paşilor de implementare al proiectului) sau pentru a veni brusc cu o ofertă

imposibil de refuzat pentru Azerbaidjan (care ar bloca demararea efectivă a proiectului).

South Stream

Istoria acestui proiect începe în noiembrie 2006, când compania italiană ENI şi Gazprom au

semnat un Acord de Parteneriat Strategic ce urmărea să furnizeze gaz rusesc direct Italiei. În

prezent, proiectul South Stream are în vedere construirea unei conducte de gaz cu capacitatea de

63 miliarde metri cubi/an care va conecta Rusia cu Italia: prima parte va conecta terminalul

rusesc de la Beregovaya cu Bulgaria printr-o conductă submarină de 900 km; din Bulgaria spre

Italia există două rute posibile: 1. Bulgaria-Grecia-Italia şi 2. Bulgaria-Serbia-Ungaria-

Slovenia/Austria-Italia. Finanţarea proiectului va fi susţinută, în principal, de către Gazprom şi

ENI, în timp ce ţările tranzitate vor avea posibilitatea să devină acţionari minoritari. Finalizarea şi

intrarea în producţie a proiectului este estimată pentru 2015. Valoarea investiţiei diferă în funcţie

de capacitate : maximum 10 miliarde de euro pentru o capacitate de 30 de miliarde metri cubi

pe an şi maximum 24 de miliarde de euro pentru o capacitate de 47 de miliarde de metri cubi pe

an.

Cea mai surprinzătoare particularitate a proiectului o reprezintă multitudinea de acorduri rapide

pe care ruşii au reuşit să le semneze pentru a „securiza” ideea unei participări solide la proiect:

între ianuarie 2008 si mai 2009, Federaţia Rusă a semnat o serie de acorduri bilaterale

interguvernamentale cu Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia şi Slovenia, urmate de acorduri de

cooperare între Gazprom şi companii similare din aceste ţări. La 2 martie 2010, Primul Ministru al

Croaţiei a vizitat Moscova şi a semnat un acord-cadru pentru implicarea ţării sale în proiectul

South Stream. O parte importantă a acordului vizează realizarea unei legături între conductele

Drujba şi Adria care va conferi acces direct petrolului rusesc către Marea Adriatică, constituind o

alternativă la amânarea proiectului Burgas-Alexandropolis de către Bulgaria şi la interesul în

scădere al Moscovei pentru acest proiect. Dar cele mai noi veşti vin din Austria unde, la 24 aprilie,

45

Implicarea companiei româneşti Transgaz în proiectul Nabucco necesită o finanţare proporţională cu cota sa de participare de 16,67%. Guvernul roman va trebui să sprijine îndeplinirea obligaţiilor de către Transgaz prin acordarea de garanţii guvernamentale care să acopere partea ce revine Transgaz din creditele contractate de Nabucco International Company, precum şi însăşi cota de capital propriu ce revine Transgaz.

Decizia finala de investiţie trebuie luată până la sfârşitul anului, reprezentând cel mai important pas din dezvoltarea proiectului

32

cu prilejul vizitei premierului rus la Viena, s-a semnat un „acord interguvernamental” bilateral

privind cooperarea la crearea şi exploatarea South Stream.

Ultimele evoluţii în plan diplomatic arată faptul că, aparent, Rusia atribuie Serbiei, şi nu Bulgariei,

rolul de nod de distribuţie pentru South Stream. Această alegere este explicabilă dacă se ţine

cont de reacţia critică a noului guvern din Bulgaria la adresa crizei gazului din ianuarie 2009, de

atitudinea mai rezervată faţă de proiectele comune cu Rusia şi de faptul că Serbia încă nu este

membră NATO.

Ca şi în cazul Nord Stream, în urma unei vizite din septembrie 2009 la Moscova a Primului

Ministru francez, la 3 decembrie 2009, ENI şi Gazprom au semnat un acord cu Electricité de

France (EDF), care permite companiei franceze să ia parte la proiectul South Stream obţinând

10% din acţiuni în schimbul semnării unor acorduri pe termen lung pentru furnizarea de gaz

rusesc destinat centralelor electrice ale companiei EDF.

Ultimele evoluţii dovedesc faptul că Moscova continuă politica de stimulare a interesului

participanţilor potenţiali faţă de proiectul South Stream, fiind lansate demersuri semnificative în

relaţia cu Turcia.

South Stream – elemente pro şi contra

Principalul avantaj al proiectului îl reprezintă contribuţia sa la diversificarea rutelor de

aprovizionare, luând în calcul dependenţa în creştere a UE de importul de energie. În acelaşi

timp, proiectul ia în calcul şi prevăzuta creştere a consumului de energie ce va avea loc odată cu

redresarea economică a Europei de după criza economică şi financiară din prezent.

South Stream are mai puţine şanse să fie realizat datorită următoarelor dezavantaje:

1. Tehnologia submarină este extrem de costisitoare şi complicată. În plus, nu se poate ignora

posibilitatea ca ţările de tranzit să întârzie proiectul în faza de exprimare a acordului de tranzit (în

varianta de proiectare cea mai eficientă din punct de vedere al costurilor, conducta va trebui

aşezată pe platforma continentală a acestor ţări – Ucraina, România, Bulgaria).

2. Gazprom nu face niciodată referire la ce surse de gaz natural intenţionează să folosească

pentru a menţine fluxul, şi pare destul de clar că ele nu sunt accesibile acum, şi este posibil ca

acestea să nu fie accesibile nici pe termen mediu. Există motive serioase pentru a crede că, în

prezent, nu există suficiente zăcăminte de gaz dezvoltate în exploatare în zona caspică sau

Rusia pentru a putea furniza gaz tuturor proiectelor (Nabucco, ITGI, South Stream etc.).

3. Livrările Gazprom către Europa au început să se diminueze ca urmare a introducerii unor

măsuri de reducere al consumului în majoritatea statelor membre UE şi este aşteptat ca ele să

scadă în continuare datorită creşterii înregistrate în exploatarea zăcămintelor neconvenţionale de

gaz46 din Europa.

46 Gazul neconvenţional este o resursă de gaz natural care necesită investiţii şi un nivel tehnologic peste standardul industrial normal pentru a fi exploatat. Tipuri de resurse neconvenţionale de gaz sunt : gazul de şist, metanul găsit în straturi de carbune şi în nisipuri tasate.

33

4. Neînţelegerile politice dintre potenţialii participanţi continuă să se adâncească. Nu este un

secret că specialiştii vorbesc despre potenţialul South Stream de a crea divergenţe mai degrabă

decât o unire de intereselor. Se observă, deja, o tendinţă de retragere venind din partea unor

state (cel mai notabil Bulgaria), iar statele din zona caspică, care ar putea fi, efectiv, furnizorii

originari ai gazului pe care Gazprom să intenţionează să îl pompeze în South Stream, sunt la

rândul lor interesate în susţinerea diversificării pieţelor.

5. Noul tablou politic din Ucraina ar putea diminua interesul Moscovei de a ocoli această ţară,

reducând aşadar din relevanţa strategică a proiectului.

La 21 aprilie a.c., preşedinţii rus şi ucrainean au ajuns la o înţelegere prin care, în schimbul unei

reduceri de 30% a preţului pentru gaze naturale ruse livrate Ucrainei, Federația Rusă îşi va putea

menţine, şi după 2017, flota militară a Mării Negre în portul Sevastopol, pentru încă 25 de ani.

Această înţelegere întăreşte argumentul conform căruia asistăm la o relaxare semnificativă a

relaţiilor ruso-ucrainiene, ce ar putea scădea relevanţa strategică a South Stream. În plus, nu

trebuie trecut cu vederea faptul că această adevărat subvenţionare a energiei va face Kievul, din

nou, foarte competitiv în acele sectoare industriale mari consumatoare de energie care vor putea

contribui în condiţii de eficienţă la relansarea economică post-criză a ţării (îngrăşăminte chimice,

metalurgie etc.).

6. În 2009, Gazprom a înregistrat o datorie de 40 miliarde dolari şi un cash-flow negativ

considerabil, situaţie ce afectează proiectele sale de investiţii, inclusiv South Stream.

7. Până în acest moment, nu s-a realizat nici un studiu de fezabilitate, primul fiind programat a

fi gata la sfârşitul anului curent.

România şi South Stream

La 30 septembrie 2009, la Moscova, reprezentanţii companiilor românești Transgaz şi Romgaz s-

au întâlnit cu cei ai Gazprom, şi au semnat un Protocol privind necesitatea de a consemna

interesul ambelor părţi pentru analiza fezabilităţii şi a oportunităţii economice a unui sector

românesc în South Stream. În acest Protocol, Gazprom a prezentat informaţii actualizate privind

stadiul de dezvoltare a proiectului şi şi-a exprimat intenţia de a analiza opţiunea ca South Stream

să traverseze România prin sectorul maritim. Partea românească şi-a exprimat interesul de a

participa la analiza acestei rute alternative şi a oferit asistenţă în furnizarea datelor necesare

pentru partea rusă.

Pe 17 februarie 2010, cu ocazia vizitei unei delegaţii Gazprom la Bucureşti, cele două părţi au

discutat o eventuală viitoare implicare a României în proiectul South Stream, partea românească

oferind delegaţiei ruse o parte din datele solicitate anterior, necesare pentru finalizarea studiului

de fezabilitate al proiectului.

Deşi aceste întâlniri nu au trecut mai departe de o uşoară tatonare a unei potenţiale discuţii mai

ample, sunt voci care susţin că România, dacă acţionează înţelept, are şansa de a deveni cel mai

mare depozitar strategic de gaz din regiune, un proiect care nu este viabil fără luarea în

considerare a gazului rusesc.

34

CELELALTE OPŢIUNI ALE ROMÂNIEI

White Stream

Cu o capacitate proiectată de 8 miliarde metri cubi, acest proiect presupune construcţia unei

conducte de gaz ce va conecta Georgia de România. Momentan, trei opţiuni sunt analizate: 1. O

legătură directă între România şi Georgia - deşi cea preferată, ea implică dificultăţi tehnice şi

costuri majore; 2. Georgia - Ucraina (peninsula Crimeea) – România; 3. Georgia – Ucraina –

Polonia - Lituania, ca o variantă a celei de-a doua.

Darea în funcţiune nu va avea loc înainte de 2015, iar capacitatea maxima proiectată ar putea

atinge 32 miliarde metri cubi, în funcţie de sursele de aprovizionare luate în calcul în faze diferite

de realizare a proiectului: 8 miliarde metri cubi dacă sursa este Azerbaidjan, +8 miliarde metri

cubi cu contribuţia Kazahstanului, iar în cele din urma +16 miliarde metri cubi dacă se iau în

considerare atât Kazahstanul, cât şi Turkmenistanul.

Acest proiect este susţinut de UE, fiind parte din politica COM de diversificare a rutelor de

transport şi aprovizionare şi este parte componentă a conceptului Coridorului Sudului, împreună

cu Nabucco, ITGI, TAP. Prin programele TEN-E 2007/2008 şi 2009, UE a finanţat studiile de pre-

fezabilitate, care trebuie continuate.

Deşi prezintă avantaje din punctul de vedere al creşterii securităţii energetice şi al diminuării

dependenţei faţă de un singur furnizor, White Stream are şi unele inconveniente: situaţia

instabilă din Georgia, costurile mari ale secţiunilor submarine, lipsa studiilor de fezabilitate

tehnice şi financiare, sursele nesigure de aprovizionare (fără securizarea unei rute de transport,

nu se explorează).

„White Stream 2”- Interconectarea Azerbaidjan Georgia România (AGRI)

Acest proiect, evaluat între 4 şi 6 miliarde euro, presupune construirea unei conducte care sa

aducă gaz din Azerbaidjan până în portul georgian Batumi, construirea unui sistem de terminale

pentru gaz lichefiat la Batumi şi Constanţa, gazul urmând a fi transportat pe vase specializate ce

vor traversa Marea Neagră. Odată ajuns la Constanţa, gazul va fi pompat prin reţele deja

existente, mai departe către alte state membre UE. Ministrul român al Economiei a declarat

recent că acest proiect este complementar lui Nabucco, care rămâne prioritar47. Cele trei ţări au

purtat negocieri care s-au finalizat, pe 13 aprilie 2010, prin semnarea unui Memorandum de

Înţelegere privind finalizarea proiectului.

Printre potenţialele dezavantaje, se poate menţiona costul mare al proiectului, situaţia de

securitate din Georgia, nesiguranţa surselor de aprovizionare şi faptul ca transportul gazului

natural lichefiat sub 2000 km nu este viabil din punct de vedere economic, deşi acest lucru este

dezbătut între specialişti.

47

Jurnalul National, 19 ianuarie 2010, disponibil la http://www.jurnalul.ro/stire-economic/white-stream-2-asul-energetic-al-romaniei-533064.html , accesat la 20 ianuarie 2010

35

Cu toate acestea, datorită unei noi tehnologii care permite comprimarea gazului direct pe nava

de transport, factorul cost poate deveni un avantaj pentru proiect, mai ales datorită faptului că

această opţiune devine mai ieftină decât varianta submarină (White Stream). Relevant este că

USTDA (US Trade and Development Agency) a fost de acord să finanţeze un studiu de fezabilitate

pentru acest proiect. În ciuda acestor evoluţii, proiectul este doar în stadiul incipient.

Interconectorii regionali

Fiind susţinută de deciziile UE la nivel înalt, ideea de a construi interconectori regionali între

statele membre UE (pentru a asigura un flux constant de gaz în cazul unei perturbări majore

dinspre est) a fost considerată de mulţi ca o opţiune firească, fiind îmbrăţişată şi de România.

Aşadar, împreună cu Ungaria şi Bulgaria, România a început să lucreze la o reţea inelară de

interconectări bilaterale.

Întrebarea care se pune este: ce sursă de gaz va folosi această facilitate? Va fi gazul depozitat ca

rezervă strategică de către fiecare din aceste ţări sau ar trebui ca cea mai bogată ţară în resurse

de gaz natural (în acest caz, România) să pompeze în sistem în mod constant (pentru a-l menţine

la funcționarea sa normală) propria sa resursă naturală? Acest lucru ar însemna, din punctul de

vedere al standardelor de securitate, punerea în pericol a viitorului rezervelor strategice proprii

ale României, compuse întocmai din gazul natural aflate în sol.

Aşii nefolosiţi din mâneca României

România ca principal depozitar de gaz la nivel regional

În prezent, prin Romgaz (companie de stat), România are o capacitate de depozitare de 3

miliarde metri cubi, împărţită în şase depozite, în timp ce alte două depozite sunt deţinute

împreună cu alte companii. Până recent, Romgaz intenţiona să îşi modernizeze depozitele de gaz

numai prin mijloace proprii, refuzând orice cooperare cu Gazprom pe motivul că participarea

companiei ruse ar implica împărțirea profitului generat mai târziu de aceste depozite.

Cu toate acestea, o idee interesantă este construirea unui nou depozit de gaz natural la

Mărgineni, în judeţul Neamţ. Această idee este veche de peste 10 ani, iar proiectul iniţial

prevedea ca 2,6 miliarde metri cubi să fie stocaţi în fostele puţuri de extragere, după terminarea

construcţiei. Proiectul prevedea o evoluţie în două etape: mai întâi, o capacitate de 600 milioane

metri cubi ar asigura necesarul pentru Moldova; apoi, printr-o sporire a capacităţii de până la 2

miliarde metri cubi, care ar depinde de încheierea unor acorduri internaţionale privind

alimentarea şi stocarea unei cantități atât de mari, ar apărea ca pieţe ţintă nu numai Moldova, ci

şi alţi clienţi internaţionali. La nivelul anului 2006, investiţia era estimată să coste 258 milioane

euro. O soluţie viabilă pentru alimentarea acestui depozit ar fi tocmai Gazprom, prin continuarea

actualei conducte Cernăuţi-Siret. Este suficient să spunem că o astfel de alianţă ar avea

36

potenţialul, aşa cum am arătat şi mai sus, să transforme România într-un centru regional de

stocare de gaz, cu toate implicaţiile pozitive ale unui astfel de statut.

Există deja proiecte similare ale Gazprom în regiune. La 5

februarie 2010, Gazprom a semnat un acord cu Srbijagas (cu o

distribuţie de 51%-49% a acţiunilor) privind realizarea în comun

a unei companii ce va construi un depozit subteran de gaz,

conectat cu viitorul proiect South Stream.

Resursele din platforma continentală a Mării Negre

Teritoriul obţinut de România ca urmare a deciziei Curţii Internaţionale de Justiţie, din 3 februarie

2009, în urma disputei cu Ucraina, permite Bucureştiului să exploateze resursele existente în

zona nou obţinută a platformei continentale a Mării Negre în suprafaţă de 9700 kilometri pătraţi.

Conform Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, evaluările preliminare maximale

menţionează existenţa a aproximativ 70 miliarde metri cubi de gaz natural şi a 12 milioane tone

(85 milioane barili) de petrol. Pentru un preţ de import de 450 USD/mia de metri cubi, cele 70

miliarde metri cubi de gaz natural valorează 31,5 miliarde USD, iar pentru un preţ de 80

USD/barilul, rezervele de petrol valorează 6,8 miliarde USD. Cel mai important element este însă

faptul că rezervele estimate au o influenţă strategică asupra securității României. Având în

vedere că România importă aproximativ 5.2 miliarde metri cubi de gaz natural anual - aproape o

treime din nevoile totale anuale -, rezervele estimate (la ratele actuale de producţie şi consum) ar

putea însemna mai mult de 18 ani de independenţă faţă de importurile de gaz.

Cablul electric submarin Constanţa-Istanbul

Deşi momentan nu poate fi considerat un proiect de securitate energetică din punctul de vedere

al României, are totuşi potenţialul de a deveni un astfel de proiect într-un orizont mai lung de

timp. Ideea este de mult timp pe agenda bilaterală româno-turcă. Fiind un subiect de interes

pentru investitorii suedezi, viabilitatea sa va fi facilitată de intrarea în producţie a ultimelor două

reactoare ale centralei nucleare de la Cernavodă. Relevanţa proiectului va trebui reanalizată

tocmai în contextul în care Turcia va începe construcţia primei sale centrale nucleare, cu ajutor

rusesc.

O astfel de alianţă ar avea potenţialul să transforme România într-un centru regional de stocare de gaz

37

CONCLUZII ASUPRA ALTERNATIVELOR ŞI ORIENTĂRILOR STRATEGICE

Concluzii asupra dependenţei de gaz

Nu trebuie uitat faptul că, anul trecut, a fost instituţionalizat Forumul Ţărilor Exportatoare de

Gaz, care are acum un Secretar General de origine rusă şi al cărui scop nedeclarat este de a copia

influenţa pe care OPEC o are pe piaţa petrolieră.

Poate o observaţie mai cinică rezultă din tonul aparent ferm al

declaraţiilor conducătorilor europeni privind “securitatea

energetică a Europei”, adesea urmate de abordări individualiste

de genul acordurilor bilaterale cu Rusia. Însăşi acordul bilateral

ruso-german privind Nord Stream ne arată că mai este un drum

lung până în punctul la care vest-europenii vor dori cu adevărat

să înainteze de la abordări individuale la politici comune.

În concluzie, o bună relaţie politică cu ţările furnizoare este o necesitate absolută. Dacă relaţiile

României cu statele din Caucaz şi bazinul Mării Caspice sunt bune, nu există nici un motiv pentru

care România să nu-şi îmbunătăţească relaţiile cu Rusia. Exemplele modului în care Bulgaria (mult

mai dependentă de Rusia) şi Grecia “şi-au jucat cartea” pe baza a ceea ce unii analişti politici

numesc ”frăţia ortodoxă a energiei” (a se vedea proiectul Burgas-Alexandropolis), sau apropierea

Ungariei de Rusia (reamintindu-ne, totuşi, că reţeaua maghiară de conducte este în proprietate

rusească), sunt dovezi clare care arată că relaţiile de afaceri şi cooperarea cu Rusia sunt posibile.

În acelaşi timp, trebuie admis că Rusia se comportă la fel ca orice mare putere într-o situaţie

similară.

Bineînțeles, exemplele oferite pot alimenta opinii conform cărora, dacă România este mai puţin

dependentă de Rusia, atunci aceasta din urmă nu are nici un interes real pentru a se angaja în

afaceri reciproc avantajoase, de tipul celor încheiate cu vecinii României. Acesta ar putea fi un

argument valid, deşi niciun guvern român nu îşi va permite vreodată să contemple de la distanţă

un joc ale cărui reguli sunt făcute fără contribuţia sa. În cele din urmă, poate nu vom putea

influenţa regulile, dar măcar am putea încerca să le folosim în avantajul nostru.

Alternativele României, altele decât Nabucco

1. Importul de gaz natural lichefiat din Qatar – un proiect avut în vedere de preşedintele Băsescu

în timpul vizitei sale oficiale în Qatar din 2006. Există câteva observaţii semnificative ce trebuie

făcute:

a) În timp ce diversificarea prin gaz natural lichefiat (GNL) nu înseamnă întoarcerea spatelui

faţă de Rusia, ci oferirea unei alternative care ar trebui să ne ajute în timpul iernilor grele, când

presiunea scade oricum, construirea unui terminal de regazeificare pentru GNL pe litoralul

românesc rămâne o alternativă costisitoare dată fiind creşterea costurilor pentru EPC

(Engineering/Procurement/Construction – proiectare/inginerie, achiziţie şi construcţie) din

ultimul deceniu. Conform US Energy Information Administration, costurile unui terminal de

Mai este un drum lung până în punctul la care vest-europenii vor dori cu adevărat să înainteze de la abordări individuale la politici comune

38

regazeificare sau receptor de GNL variază în funcție de locaţie, de la 100 milioane USD pentru un

terminal mic, pană la 2 miliarde USD pentru o facilitate de ultimă generaţie. În prezent, USAID a

oferit finanţare pentru un studiu de fezabilitate pentru un astfel de terminal în România.

b) Construcţia unui astfel de proiect ar putea dura foarte mult, date fiind constrângerile

bugetare ale guvernului României.

c) Nu există perspective clare pentru extracţia si furnizarea de gaz din Qatar în viitorul apropiat.

Comform Departamentului de Stat al SUA, “Qatar a încheiat acorduri cu Emiratele Arabe Unite

pentru exportul de gaz prin conducte, şi cu Spania, Turcia, Italia, SUA, Franţa, Coreea de Sud,

India, China, Taiwan şi Marea Britanie pentru exportul de gaz pe nave. Guvernul a oprit însă orice

expansiune a producţiei de gaz până în 2010, pentru a-şi considera planurile de viitoare

exploatare a zăcămintelor”48. Conform altor surse, producţia de gaz din Qatar este deja

contractată la capacitate maximă de către mari companii vestice ceea ce presupune că România

ar putea negocia cu acestea şi nu cu guvernul din Qatar.

d) Pentru a fi rentabil, considerând că preţul mediu pentru contractele de transport maritim de

gaz pe termen lung este între 55 000 USD şi 65 000 USD pe zi49, importurile de GNL din Qatar vor

trebui sa fie substanţiale cantitativ, prin urmare fiind nevoie de nave mari de transport. Dată fiind

situaţia strâmtorii Bosfor şi riscurile asociate trecerii unor astfel de nave mari cu încărcătura

menţionată printr-un spaţiu deja congestionat, nu ne putem aştepta la o schimbare a poziţiei

Turciei, care se opune ferm acordării permiselor de trecere pentru astfel de vase GNL.

2. White Stream 2 - oricât de îndrăzneţ şi independent ar părea, proiectul trebuie să ia în

considerare dezavantaje similare cu cele ale variantei importului de GNL din Qatar:

a) Costurile mari de construcţie a două terminale pentru procesarea GNL pe coastele Georgiei

şi ale României. Dată fiind situaţia politico-economică din Georgia şi efectele crizei economice

asupra economiei româneşti, este improbabil ca cele două state să găsească cu uşurinţă resursele

necesare pentru a investi într-un asemenea proiect, cu excepţia cazului în care se va găsi o

formulă care să includă mari investitori internaţionali, ceea ce ar putea presupune o pondere

majoritară a acestora în acţionariatul proiectului. Un astfel de scenariu ar implica faptul că

România nu va mai fi capabilă să proiecteze şi să folosească White Stream 2 cu unicul scop de a-şi

asigura securitatea energetică.

b) Situaţia politică din Caucaz şi din statele de la Marea Caspică. Procesul de delimitare al

Mării Caspice fiind departe de un deznodământ, există problema securizării fluxului de gaz dacă

Azerbaidjan nu poate oferi cantitatea necesară, cantitate care, între timp, ar fi contractată pentru

Nabucco sau alte proiecte ce includ Rusia. În acelaşi timp, situaţia politică volatilă şi schimbarea

politicilor de alianţă în Caucaz (vezi situaţia curentă dintre Turcia şi Azerbaidjan, după “re-

apropierea” turco-armeană) nu garantează un pariu sigur privind furnizările viitoare.

48

US Department of State – Qatar country profile, disponibil la http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/5437.htm, accesat la 25 martie 2010. 49

US Energy Information Administration, The Global Liquefied Natural Gas Market: Status and Outlook, disponibil la http://www.eia.doe.gov/oiaf/analysispaper/global/lngindustry.html, accesat la 26 martie 2010.

39

3. Alternativa Nucleară

În prezent, cele două reactoare ale centralei nucleare de la Cernavodă deţin o pondere de

aproximativ 20% din producţia naţională de energie electrică. Ele au funcţionat începând cu 1996

şi, respectiv, 2007. Construcţia reactoarelor trei şi patru este programată să înceapă în 2011, ele

urmând să producă energie electrică nu mai devreme de 2016. Costul estimat al celor două

reactoare este în jur de 4 miliarde euro, iar durata de viaţa este între 30 şi 40 de ani. În acelaşi

timp, România intenţionează să construiască o a doua centrală nucleară, între 2020 şi 2030,

locaţia acesteia fiind încă în curs de evaluare, deşi specialiştii se aşteaptă să fie undeva în

Transilvania. Date fiind poziţia fiscală a României şi constrângerile sale bugetare, se cuvine a se

pune anumite semne de întrebare asupra fezabilității acestor proiecte pe termen scurt şi mediu.

Dacă se ia în calcul impactul unei opriri bruşte a centralelor nucleare (cauzate de evenimente

neprevăzute precum avarii, cutremure etc.) asupra sistemului energetic naţional, trebuie

conştientizată nevoia de a păstra acele centrale termoelectrice care sunt capabile (împreună cu

unele centrale hidroelectrice, deşi singure nu fac faţă) să facă faţă deficitului brusc de

electricitate cauzat de oprirea centralelor nucleare. Un astfel de scenariu explică de ce România

nu poate elimina dintr-o viitoare ecuaţie existenţa centralelor termoelectrice de unde şi nevoia

de a păstra un mix energetic echilibrat şi atent conceput. Nu în ultimul rând, nu trebuie uitat că

gazul natural nu este folosit doar ca agent termic în termocentrale, ci şi în gospodării.

Deşi nu este o prin ea însăşi un obstacol per se, prin mărirea ponderii energiei nucleare în mixul

de energie, chiar dacă îşi reduce dependenţa de gaz natural, România îşi măreşte, pe termen

lung, dependenţa faţă de marii exportatori de uraniu, precum Canada sau Australia. Rusia este de

asemenea un mare producător de uraniu, dar din motive tehnice şi strategice, este foarte puţin

probabil ca România să importe din această ţară.

4.Alternativa cărbunelui

Problemele industriei miniere româneşti sunt bine cunoscute şi până acum nu a existat o variantă

pentru a-i face pe producătorii naţionali viabili din punct de vedere al rentabilitaţii. România

posedă lignit de slabă calitate, cu un coeficient termic slab, dificil şi costisitor de exploatat. Pe

lângă acestea, conform pachetului “20-20-20” al UE, România este într-o poziţie favorabilă

pentru a-şi vinde drepturile alocate pentru emisii de carbon. In acelaşi timp, tehnologia pentru

Captarea şi Stocarea Carbonului este departe de a fi testată la nivel industrial în condiţii de

rentabilitate. Dacă se pun laolaltă toate aceste elemente rezultă o ecuaţie cu un singur factor

nerezolvabil: costurile. În plus, dacă strategia de “industrializare” a României chiar este aplicată,

drepturile la emisii de carbon ar putea fi folosite pentru un astfel de scop, mai degrabă decât

pentru cel de a produce cărbune cu un cost mult mai mare decât cel din import.

40

5.Alternativa “verde”

Deşi mentalitatea de afaceri şi a gospodăriilor din România este încă departe de a favoriza

alternativa energetică “verde”, ţara are câteva avantaje naturale. Din punct de vedere al hărții

eoliene, Dobrogea are mare potenţial, cu greu echivalat de alte regiuni, şi deja este locaţia a ceea

ce va deveni cel mai mare parc eolian din Europa, cu o putere instalată de 600MW (jumătate din

cele două reactoare nucleare de la Cernavodă), la Fântânele şi Cogealac50. Opțiunea eoliană

merită atenţie şi investiţii continue, în special în alte regiuni, precum Suceava.

În privinţa biomasei, poate nu surprinzător, România are, de asemenea, un uriaş potenţial,

momentan irosit în cea mai mare parte. Probabil o schimbare legislativă ar putea ajuta acolo

unde mentalitatea nu o face.

Cea mai mare şansă pentru România rămâne potenţialul sau hidroenergetic, momentan

subutilizat din cauza lipsei investiţiilor de-a lungul anilor. Conform directorului adjunct de la

Hidroelectrica51, România îşi valorifica numai 50% din potenţialul său hidroenergetic, având

nevoie de investiţii în valoare de sute de milioane de euro pentru a finaliza proiectele deja

începute, unele lansate înainte de 1989.

Concluzii - Orientări strategice

România are nevoie de un plan B cu privire la gazul natural.

Deoarece South Stream nu este asociat conceptului de Coridor

Sudic şi nu reprezintă o alternativă reală la Nabucco, ar trebui

menţinut sprijinul ferm pentru Nabucco. Cu toate acestea

însă, România ar trebui să-şi menţină interesul de a se alătura,

eventual, şi proiectului South Stream.

În contextul dependenţei prezente şi viitoare a Europei de gazul natural rusesc şi al poziţiei

geografice a României, devine evident că Bucureştiul nu va fi capabil să elimine în totalitate

dependenţa (fie ea chiar parţială) de Federaţia Rusă, şi nici să ignore incursiunile planificate ale

acesteia in sectorul energetic din Europa. Din contră, ca parte a unei strategii mai largi, România

ar putea să-şi propună ca obiectiv cooperarea pragmatică cu Rusia, punând accent pe acele

proiecte care pot fi reciproc avantajoase, precum depozitul de gaz de la Mărgineni.

Jucând înţelept, România poate deveni un “ax” pe harta energetică a Europei de sud-est, prin

asumarea unui rol-cheie în avansarea eforturilor de integrare pentru realizarea unei pieţe

energetice regionale care să promoveze eficienţa energetică şi multiplicarea ofertei de energie,

spre beneficiul actorilor europeni şi regionali. O astfel de abordare ar permite României să

investească strategic în Republica Moldova, fie prin a o sprijini să construiască centrale electrice

în alte regiuni decât monopolista Transnistrie, fie prin completarea “inelului” de interconectori

existent cu Ungaria şi Bulgaria, ceea ce va asigura, astfel, cel puţin parţial, viitorul european al

acestei ţări.

50 Conform http://www.ziare.com/articole/parc+eolian, accesat la 10 aprilie 2010. 51

Conform http://www.capitalul.ro/companii/traian-oprea-hidroelectrica-romania-nu-are-decat-50-din-potentialul-hidro-amenajat.html, accesat la 25 februarie 2010.

România ar putea să-şi propună ca obiectiv cooperarea pragmatică cu Rusia, punând accent pe acele proiecte care pot fi reciproc avantajoase, precum depozitul de gaz de la Mărgineni

41

RECOMANDĂRI DE POLITICĂ

EXTERNE

1. Pentru România, realitatea demonstrează că a venit timpul să înveţe “cum să trăiască cu

ursul la uşă”: să începă să facă afaceri cu Rusia şi să nu o mai excludă din ecuaţia propriei

securităţi energetice. După o retorică bilaterală adesea sinuoasă, România trebuie să devină

pragmatică şi să găsească o cale de a angaja Rusia în proiecte reciproc avantajoase. Rusia este

“vecinul nostru permanent” şi neglijarea acestui fapt înseamnă să închidem ochii în faţa cifrelor şi

calculelor făcute la rece.

2. Ţinând cont de relaţiile politice bune cu cele două ţări, România ar putea încerca să îşi asume

un rol de mediator între Turcia şi Azerbaidjan, în vederea deblocării acordului de tranzit al gazului

care va face Nabucco funcţional. Un astfel de efort va dovedi, de asemenea, “ownership-ul”

românesc asupra proiectului.

3. România s-ar putea poziţiona ca punct de convergenţă al intereselor statelor din centrul şi

sudul Uniunii Europene afectate direct de aspecte ale securităţii energetice, obiectivul fiind

stimularea regională în vederea asigurării unui flux constant de energie către o piaţă europeană

care depinde din ce în ce mai mult de resurse energetice externe. România poate juca rolul

principal de promotor al acestei iniţiative, subliniind poziţia potrivit căreia asigurarea unui cadru

energetic stabil depinde de coordonarea comună a eforturilor şi nu de iniţiative punctuale52.

4. Pe lângă crearea unui cadru pentru interesele statelor membre UE, România ar putea să

atragă, pentru iniţiativa prezentată la punctul anterior, jucători din exteriorul Uniunii Europene

(de exemplu Turcia – un stat foarte important pentru tranzitul hidrocarburilor către Europa) şi

chiar interese private (companii a căror activitate depinde de existenţa unui circuit energetic

stabil şi previzibil) 53.

5. Pe termen lung România ar trebui să dezvolte un model de interdependenţă cu ţările

furnizoare, prin echilibrarea ofertei de resurse energetice cu:

Exportul de produse finale sau alte produse54, aceasta reprezentând, în prezent, o politică

aplicată cu succes de către alte state membre UE precum Italia, Germania, Olanda etc. ;

Transferuri de tehnologie şi, acolo unde e posibil, investiţii necesare partenerilor pentru a-şi

îmbunătăţi capacitatea de extracţie-explorare.

52 Centrul Român de Politici Europene, Policy Memo no. 6, „Uniunea Europeană se adaptează din mers Tratatului de la Lisabona. Priorităţile președinției spaniole şi interesele României”, , ianuarie 2010. 53 Ibid. 54

Deşi fără succes în acea perioada, o politică similară a reprezentat baza construirii capacităţii de rafinare a României în anii ’70.

42

INTERNE

1. Înfiinţarea unui Minister al Energiei şi Resurselor şi a unui Institut Naţional pentru Planificare

Strategică. Deşi aceasta ar putea să nu fie o soluţie viabilă dacă este privită prin potenţialul său

de a creşte birocraţia concomitent cu menţinerea aceluiaşi nivel lent de implementare a

politicilor, ea ar putea forma baza pentru creşterea şanselor de promovare politică a orientărilor

strategice ale României, atât către interior cât şi către exterior.

2. Înfiinţarea a două mari companii energetice naţionale, deşi contestată de unii experţi55, ar

putea oferi o rampă de lansare pentru mobilizarea investiţiilor necesare reorganizării şi

retehnologizării facilităţilor de producţie de energie, concomitent cu construirea de noi unitaţi de

producţie.

3. Un mix energetic mai echilibrat — Continuarea dezvoltării unor scheme de stimulare pentru

utilizarea energiei regenerabile - certificatele “verzi”, folosite pentru a contrabalansa costurile

ridicate ale acestor surse şi pentru atragerea unor noi investiţii.

4. Promovarea unor măsuri variate, pe termen scurt (1-2 ani) şi mediu (3-5 ani), care pot fi

adoptate cu succes şi care necesită o coordonare adecvată inter-instituţională:

Creşterea nivelului de exploatare al platformelor petroliere maritime şi al producţiei interne

de gaz, cu o eventuală intrare in sistem a câmpurilor petroliere din partea românească a

platformei continentale a Mării Negre, câştigate în procesul cu Ucraina;

Adoptarea unei metodologii tarifare moderne, alături de sporirea independenţei

autorităților de reglementare energetică;

Continuarea construirii interconectorilor cu statele învecinate, dar cu păstrarea în atenţie a

nevoii de a prezerva resursele strategice şi neexploatate încă în totalitate (în special cele de gaz);

Extinderea capacităţilor de stocare a gazelor naturale în diferite zone ale teritoriului naţional;

Continuarea proiectelor privind Gazul Natural Lichefiat, dar cu o ajustare iniţială pentru

terminale de dimensiuni mai mici, care ar face asemenea proiecte mai viabile într-o primă fază,

lăsând loc unor expansiuni ulterioare, când constrângerile bugetare şi ale pieţei se vor

îmbunătăţi.

Cu toate acestea, astfel de politici trebuie să fie rezultatul unei viziuni pe termen lung, realizată

într-un mod bipartizan de către conducerea politică şi cu implicarea absolut necesară a tuturor

actorilor implicaţi în acest sector.

55

Colega noastră de la CRPE, Otilia Nuţu, a prezentat deja o opinie privind ordonanța nr. 56/2010 în raportul CRPE "Să fim rezonabili – România și țintele UE de reducere a emisiilor", Policy Memo nr. 5, noiembrie 2009

43

Autorul raportului, Robert Uzună, este expert afiliat al CRPE. A absolvit în 2008 un master la

Universitatea Cambridge în cadrul Centrului pentru Studii Internaţionale. În perioada 2007-2008,

a făcut parte din comitetul executiv al Cambridge University Energy Network. Între 2006-2007 a

fost fellow la Edmund A. Walsh School of Foreign Service din cadrul Universității Georgetown,

Washington DC, în această perioadă devenind co-fondator al Energia Georgetown. În prezent este

diplomat la Ministerul Afacerilor Externe.

Acest raport apare în cadrul proiectului „România activă în dezbaterile europene” derulat

de Centrul Român de Politici Europene (CRPE) și finanțat de Fundația Soros România în

cadrul Inițiativei de Politică Externă.

Conținutul acestui raport nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a Fundației Soros.

Conţinutul prezentului raport reprezintă opinia personală a autorului şi nu implică, ca întreg

sau parţial, punctul de vedere al organizaţiilor şi instituţiilor al căror membru este.

Credit foto copertă: brianc via Flickr

© CRPE aprilie 2010

Centrul Român de Politici Europene

Căderea Bastiliei 16

Ap. 2, Bucureşti 1

office@crpe.ro

Tel/Fax: 021.310.35.58

Pentru mai multe detalii despre CRPE vizitați pagina www.crpe.ro