V. CRIZA LUMII ARHAICE

Reforma spartanã nu este decît primul semn al unei restructurãri de ansamblu în lumea cetãţilor, ce integreazã consecinţele multiple ale expansiunii de apoikii, ale reformei tactice din secolul VII, repede generalizatã în întreaga Grecie organizatã în poleis, ale maturizãrti de ansamblu a institutiilor şi categonilor mentale ale cetãţii. Aceastã complexã conjuncţie, din care, desigur, numeroase alte componente ne scapă, determinã, începînd cu jumãtatea secolului VII, o criză majorã a structurilor originare ale cetăţii.

Aşa cum am încercat sã o demonstrăm şi în paginile precedente, nu putem reduce dinamica acestui proces la un determinism mecanic, în care ponderii sporite a economiei urbane să-i corespundă o presiune sporitã din partea categoriilor sociale legate de viaţa orãşeneascã, meşteşugari şi negustori. In ciuda frecvenţei cu care acest tip de explicaţie a fost sustinut în literatura istoricã a primei jumãtăţi a secolului nosru, este astãzi evident, în lumina documentetor de care dispunem şi a interpretãrilor recente, cã o atare mecanicã este şi simplistã, şi nefuncţionalã pentru întelegerea efectivã a proceselor la care ne referim.

E indiscutabil cã marea expansiune de apoikiai din secolele VII-VI a avut efecte cu totui remarcabile în ce priveşte dezvoltarea activitãţilor urbane, secundare şi terţiare (adicã de prelucrare a materiilor prime şi de "servicii" în sensul cel mai larg al cuvîntului, de la navigaţie şi comerţ la accentuarea diviziunii muncii şi specializãrilor în serviciile propriu-zise: bãrbieri şi bãleşi, măcelari sau hangii, prostituate, predicatori ambulanţi, etc.). Dar e tot atît de adevãrat că aceastã dezvoltare nu răspunde direct în sfera politicului, unde criteriile de distribuţie a autoritãţii şi puterii nu se schimbã mecanic, şi unde un nobil proprietar de pămînt continuă să detină un loc pe care nici un meşteşugar nu viseazã mãcar sã-l revendice, şi cu atît mai puţin îl poate efectiv dobîndi. Aşa cum am încercat sã-l reconstituim, universul cetãţii greceşti este o lume aristocraticã latent unificatã, atît în structuri, cît şi în reprezentãri, de stăpînirea cetãţeneăscã a pãmîntului. Aşa cum vom vedea, din latentã, aceastã determinare va deveni patentã.

Acestea fiind zise, e evident că, de pe la jumãtatea secolului VII, ceva se întîmptã: o curgere mai rapidã şi mai accidentatã a evenimentelor, o nelinişte tot mai generalizatã şi un cumui de inovaţii care strãbat ansamblul vieţii comunitãţlor greceşti, de la tehnici ale cotidianului la instituţii, credinţe şi forme ale imaginarului, cu o efervescenţã care se cere totuşi explicatã.

Intorcîndu-ne o clipã ta experienţa spartană, care are. mai degrabã decît valoarea de model istoric ce i-a fost secole de-a rîndul conferitã, valoarea unui model euristic, constatăm cã, în linii generale, procesele pe care comunitatea lacedemonianã le-a strãbatut reprezintă un proces de lărgire a sferei de autoritate în polis, urmare a lărgirii sferei puterii: în momentu! în care formaţiunea rãzboirncã a cetãţenilor de rînd, falanga, devine esenţialã pent cetate, aceştia sînt absorbiţi, în calitate de hopliţi, în sfera deţinătorilor puterii potitice prin reforma institutiilor Spartei.

E destul de probabil cã evoluţia liberã a unor cetãţi deschise cãtre mare, cãtre efervescenţa artizanală, cãtre forme mai complexe de evoluţie - cum au fost Corintul sau Megara, Miletul sau Syracusa, Cumae sau Atena - pune şi alte probleme. Dar nu altele cu totul. Constituirea primelor poleis este rezultatul unei coaliţii de forţei între basilei, rãzboinicii de elitã, mîndri de tradiţiile lor de neam, de cetele lor de hetairoi, de cămãrile lor piine de bunuri de preţ, şi proprietarii de pãmînturi din ţinuturile de ei stãpînite. Cu preţul expatrierii a numeroşi locuitori din aria metropolitanã, aceste comunitãţi de proprietari izbutescs ã-şi regleze ritmul de dezvoltare.

Efectele conjugate ate acestei stabilizãri a raporturilor socio-politice şi ale expansiunii duc. pe de-o parte, la consolidarea - atît în metropolă cît şi în mediul colonial - a proprietãţii funciare de tip cetãţenesc, şi, subsecvent, a categoriei de proprietari înstãriţi. dar nu nobili; pe

1

de-altã parte, societatea parcurge o varietate de experiente noi, de la cea a întemeierii propriu-zise de apoikii - e cu toţul attceva sã trăieşti, asemenea pãrinţilor şi bunicilor, într-o aşezare care evolueazã imperceptibil, şi sã construieşti, direct ţi cu bunã ştiinţã, o cetate nouã, în împrejurãri în care toate normele de convietuire sînt puse la încercare nemijlocit, de la aventura strãmutãrii la contactul tot mai frecvent cu o lume mult mai iargã şi mai diversă decît cea tradiţionalã. Toate aceste elemente aduc modificãri importante de mentalitate, de comportament şi de atitudine, pnvilegiind nu doar fidelitatea faţã de valorile traditionale, ci şi o reflectie mai puţin inertialã despre viaţa cetãţii şl a componentilor ei. Pe acest fond, inovatia pe care o aduce cu sine rãzboiul hoplitic desãvîrşeşte deplasarea puterii - militare, dar şi, măcar tendenţal. politice - către marea masã a cetăţenilor.

încã ceva: de la începuturile, chiar. ale cetãţii - şi, cu cît avansăm în timp, cu atît fenomenul pare mai accentuat - relaţia dintre hoi aristoi şi demos este în bunã mãsura determinatã de tensiunile dln interiorul grupului aristocratic. In bună tradiţie eroicã, acest grup nu e decît foarte rar omogen şi solidar, fiind compus dîn dinaşti, fiecare înconjurat de cete de hetairoi, de clientele şi de supuşi, de sclavi şi de argaţi; vechi rivalitãţi ale unei societãţi rãzboinice în care fiecare se considera un primus inter pares ajung sã fie arbitrate, mãcar pîna la un punct, de comunitatea civică în întregul ei. O inscripţie din secoiul VII descoperitã la Dreros, în Creta, cel mai vechi act normativ al unei cetă parvenit în forma sa originalã, pune în luminã tocmai acest element constitutiv ai cetãţii. Inscripţia publică este o lege prin care se interzice oricărui cosmos (magistratii supremi în cetãţile cretane) sã-şi repete mandatul mai devreme de 10 ani. E evident cã o asemenea normă interesa direct pe nobilii din Dreros, care se temeau de concentrarea puterii şi autontãţii în mîinile unei singuare facţiuni; dar e la fel de important sã adăugăm că legea este emisă de cetate în întregul ei - sau, cum stã scris în preambut, hade ewade poli, "aşa a gãsit cu cale cetatea". Chiar dacă autoritatea cetătii este invocată doar formal, ea apare totuşi ca arbitru al raporturilor dintre cei putemici, ca instanţã mediatoare şi ca sursă ultimã de legitimitate, Caracterul agonistic, concurenţialitatea perpetuă a raporturilordintre diferitele grupuri aristocratice - ceea ce înseamnă acum mai ales întîetate şi putere politică, odatã ce rãzboiul nu mai e o sumã de dueluri, ci înfruntarea a două armate de cetăţeni - reprezintă o componentã indirectă, dar esentială, a crizei autoritãţti nobiliareî n perioada arhaismului matur.

In fine, dar nu în ultimul rînd, discursul despre cetate este de ia bun început un discurs despre similitudinea cetãţenilor; fratemitatea simbolicã a acestora, materializata în vatra comună a cetăţii, cãreia i se aduce un cult comun, şi exprimatã explicit în poezia de exhortaţie civicã a unui Archiloc, de pildã; gesturile fondatoare. de la împãrţirea prãzii la împãrţirea egaiã a cãmii la sacrificii şi de la împãrţirea loturilor coloniale epi tei isei kai homoiai, cum scrie un text pretinzînd cã reproduce legea de întemeiere a coloniei Cyrene, "în mod egal şi similar", la înscrierea cetãţilor nou create într-o imagine spaţiaJã a similitudinii, toatã aceastã ideologie solidarizantã a corpului civic omogen nu putea rãmîne fãrã urmãri. Ea asigurã, o bunã bucatã de vreme, stabilitatea şi consensul în polis; dar, cînd aristocraţii îşi pierd monopolul puterii şi încep sã împartã o autontate de care nu mai sînt atît de siguri, ecoul acestui dîscurss e amplificã ameninţãtor.

Aşa se face cã, mai pretutindeni în cetãţile Greciei dupã cca. 650, autoritatea tradiţionalã a aristocratiei începe sã fie contestatã. Nu de vreo păturã plutocraticã ori de demos-ul urban, ci de cetate în întregul ei, de.corpul cetãţenesc ale cãrui drepturi colective sînt revendicate pe temeiul obligatiilor colective cărora le este supus.

"Sînt revendicate": istoricului îi vine în chip firesc aceăstã formulã impersonalã sub panã, cîtã vreme e cu nepuitinţă sã mai distribuim rolurile coextensiv cu statutele tradiţionale. Vreau să spun că, dacã esenţa conflictului care opune pe hoi aristoi, ca unici deţinãtori ai puterii şi autoritãtii efective în cetate, şi ceea ce îndeobşte se numeşte ho demos, mulţimea cetãtenilor de rînd, ceea ce se petrece în realitate este oarecum diferit. Forma acestor revendicări nu e niciodatã

2

politicã, şi nu e nici conceptualizată în vreun fel: este vorba, pe cît ne putem da seama, de o anxietate crescîndã, manifestîndu-se printr-o sensibilitate sporitã faţã de secte şi credinţe strãine imaginarului care legitima ordinea în polis, printr-o capacitate sporită de a intra în panicã fatã de epldemii şi rãzboaie, prin aderentã la reputaţia diferiţitor purificatori, prezicători şi înţelepţi, sophoi, a căror predicaţie moral-religioasă făgădueişte tot mai des vindecarea rãului din cetate. Tot aşa cum este indirect perceptibilă în violenţa crescîndă a confruntãrilor dintre facţiunile aristocratice, în care sînt antrenaţi tot mai des şi cei de rînd, care se aruncã în luptã cu credinţa oarbã cã o căpetenie sau alta va pune capãt tensiunilor şi va face, în fine, dreptate.

Cei ce dau nume şi formă acestei violenţe sînt tot aristocraţii. Nu toţi, de bună seamã; mulţi dintre ei se tem şi se cutremurã de oroa în faţa celor de neam prost; mulţi dintre ei încearca să ridice, între ei ăi cetăţeanul de rînd, o barieră de comportamente ostentative, de rafinament, de somptuoase veşminte şi podoabe, de atitudlni de castă convinsă de superioritatea ei absolutã. Alţii însă, fie că doresc să triumfe cu orice preţ în întrecerea nobiliarã pent întîietate în polis, şi se îndreaptă tot mai stăruitor cãtre cei de rînd pentru a-şi birui adversani nobili, fie cã înţeleg mai bine fragilitatea unel autorităţi contestate şi întemeindu-se pe o putere tot mai puţin exclusivă; fapt e cã, ducînd mai departe implicitul "contract originar" pe care se întemeiase cetatea, o parte a aristocraţiei exprimã ea însãşi nemulţumirea celor mai mulţi şi dã formă contestaţiei popuiare difuze, elaborînd nu numai discursul, ci chiar reformele şi instituţiile cetăţii omogene sub aspect politic.

Procesul prin care se instaurează, în multe din cetăţile Greciei (nu în toate), acest New deal care deschide calea către vîrsta "clasicã" a lumii elene, poate îmbrãca diferite forme. In multe din cazuri, violenţa contestaţiei este doar latentă, şi diferite forme de arbitraj public, de reforme legislative ªi politice, focalizeazã instituţiile şi comportamentele tradiţionale pentru a le adecva exigenţeior veacului. In alte cazuri, procesu! îmbracã forme mai complicate şi mai puţin legitime, legate de fenomenul tiraniei.

In ciuda diferenţelor concrete şi mai ales a opoziţiei de fond între o soluţie rezultînd din înseşi principiile cetăţii - reforma - şi o alta care le neagã radical - tirania - caracterui complementar, de allternative ale aceieiaşi problematici, al acestor două fenomene ale arhaismului matur rezultă nu doar din logica procesului; ele sînt percepute ca atare chiar de contemporani, fie că ne referim la Solon, care îşi prezintã reforma ca unicã attemativă la tiranie, sau la Pittakos din Mytilene, arbitru pubiic pe care duşmanii îl denunţã ca tiran.

Legislaţia scrisă.In cartea a ll-a a Politicii, Aristotel înregistra o listã destul de lungã de legislatori din

cetãţile arhaice, a căror istoricitate este destul de incertã. Dar numărul mare al acestora e semnificativ pentru o epocã preocupatã aproape obsesiv de normarea riguroasã a drepturilor şi îndatoririlor.

Revendicãrile nu sînt univoce; exigenţa lărgirii cadrului civic nu se exprimă niciodatã, cel putin în aceastã fazã, în sine, ci e o exlgenţa genericã de dreptate şi bună măsură a drepturilor şi îndatoririlor, astfel încît, de pildã, elaborarea legilor scrise ca formă generalã de asigurare a unei justiţii mai drepte apare ca o ocaracteristicã dominar a acestui orizont reformator.

Semnificativã este şi tendinta izvoarelor de a institui serii de legislatori, prin imaginarea unei relaţii - cu totul improbabile, în realitate - între Thales din Milet şi primii legiuitori din Magna Graecia. Unitatea fenomenului este astfel atestată, chiar dacã nu ştlm de fiecare datã ce prevedeau anume legile lui Zaleukos din Locroi ori Charondas din Catania, Philolaos din Corint ori Androdamas din Rhegion.

E prea puţin semnificativ dacã reforma legislativă a început în Grecia m°tropolitanã sau în cetãţile din Italia şi Sicilia - deşi experienţele coloniale, cu reunirea de colonişti din mai multe cetãţi şi cu norme diferite, trebuie sã fi stimuiat o cristalizare mai rapidã şi mai puţin blocatã de

3

inerţie a unei legislaţii unitare. Dar este semnificativ faptul cã niciuna din zonele evoluate ale Greciei, deopotrivã metropolitane şi coloniale, nu lipseşte din aceastã geografie a legiferării.

Faptul că tradiţia despre legislatori interferează în cîteva cazuri mãcar cu listele celor pe care posteritatea i-a numit "cei şapte înţelepţi" nu e, iarăşi. lipsit de interes, fiindcã dezvãluie ceva din atmosfera realã a acestei ere a instaurãrii legilor scrise. Seria - invariantã ca numãr, dar extrem de variatã sub aspectul componenţei - aşa-numiţilor sophoi, experţii, iscusţţii, mai degrabã decît întelepţi, condenseazã o experientã care poate pãrea compozitã cui nu e familiarizat cu categoriile mentale ale cetãţii arhaice. Aceasta cuprinde personaje nu odatã ciudate, reformatori religioşi şi iluminaţi, alãturi de legislatori severi şi sistematici, experţi în purificări rituale ca Epimenides, tirani sau, dimpotrivă, filosofi ca Thales. Ceea ce îi uneşte nu ţine atîta de mijloacele pe care te folosesc, cît de scopurile pe care le urmăresc, şi care sînt întotdeauna cele ale unei mai armonioase alcătuiri a cetãţii. Epimenides, ne spune Plutarh, a izbãvit Atena de o epidemie prin rituri de purificare - inclusiv prin exilarea marii familii aristocratice a Alcmeonizilor, care tindea sã acapareze controlul unic în stat - şi prin instituirea de noi culte, ceea ce i-a fãcut pe cetãţeni “mai disciplinaţi şi mai binevoitori unul faţă de celãlalt”.

De bunã seamã, chiar în cazul atenian, există tentaţia de a vedea în acţiunea lui Epimenide o pură manevrã politicã menitã sã elimlne din viaţa cetãtii prea putemica factiune a Alcmeonizilor. Neriumãraţi istorici nu au rezistat acestei tentatii, şi, în felul ei, purificarea are şi acest sens: numai ca n-o înţelegem mai bine, ci mai prost dacã o reducem la o manevrã politică deghlzata. Dacã însã ne amintim cã Epimenide era un iluminat, care clama că o viziune a zeiţei Dreptãţii i-ar fi revelat solutiile pentru instaurarea pãcii sociale în Grecia; dacã recitim în litera lor elegiile zise "politice” ale lui Solon; dacã luãm în seamã şi alte fenomene comparabile şi contemporane, de pildã componenta iiraţionalã a practicilor pitagoreice, suma de ritualuri şi de tabu-uri revelate şi de principii moral-politice pe ca iniţiaţii din preajma filosofului samian le propun pentru institutrea dreptei mãsuri în viaţa cetãţii, vom înţele că fenomenul instituirii legislaţiei în cetăţile Grecieii nu poate fii judecat exclusiv în termeni de Realpolitik. şi trebuie să fie înteles în termenii sãi proprii.

Mai mult, un caz frecvent pare a fi cel în care ''experţi” dintr-o cetate anume legifereazã în cu totul alta decît în cea de baştinã: Philolaos din Corint dã legi tebanilor, Androdamas din Rhegion - cetãţilor din Chalcidica, iar Creta apare ca prima sursã de inspira a legislatorilor din cetãţile italiote. In aceastã tradiţie trebuie sã vedem deopotrivã şi recunoaşterea implicitã a coerenţei de ansamblu a fenomenului legislativ, care depãşeşte în chip evident accidentele locale, şi o mărturie indirectã a dificultăţilor majore ale demersului. Intr-adevãr, cetăţile obişnuiau sã recurgă la arbitraje dinafarã tocmai pentm a crea o instanţă cît mai obiectivã, atestînd astfel faptul că posibilităţile de a gãsi în interior o atare instanţă, imunã faţã de suspiciunile reciproce ale facţiunilor ce se înfruntă şi deţinînd o autoritate neştirbită de. concurenţialitatea perpetuã a acestora, fuseserã epuizate în interior. Acolo unde legiuitorul izbutise sã fie ales dintre cetãţeni, deseori asemenea contestãri se fac auzite: sã amintim doar de acuzaţiile vehemente pe care Alkaios din Mytilene le aruncă împotriva lui Pittakos, aisymnetes delegat de cetate sã instituie legi, sau de versurile amare şi aprige prin care Solon se vede silit sã se apere, ca înconjurat de o haită de lupi.

Pe de-altã parte, informaţia literarã cu privire la legislatori trebuie sã fie întregită cu informaţiile epigrafice despre legislatie. Dispunem. în prezent, de un numãr nu prea mare, dar semnificativ, de inscripţii consemnînd acte normative din secolele Vll-Vl, şi care ne indicã mãcar sensul general al activitãţii atribuite legislatorilor. In fine. trebuie sã menţionãm cã existã şi dovezi importante despre înfiinţarea, în acest context, a unor instituţii permanente de elaborare şi publicare a legilor, înafara - poate în prelungirea - mandatelor excepţionale ale reformatorilor.

4

Cei şase thesmothetai, "pãstrãtorii legii", se adaugã tocmai în aceastã vreme colegiului tradiţional format din cei trei arhonţi ai Atenei arhaice.

Devine palpabil astfei faptul cã tot acest complex de fenomene au drept conditie necesarã nu doar maturizarea cetãtii, ci şi deprinderea scrisului; mai mult, o anume uzanţã aparte a acestui instrument de comunicare, al cărui rost, în Grecia, a fost de la bun început acela de a publica, de a divulga, mai degrabă decît cel de a consemna. Or, aparitia legislaţiei scrise exprimã şi confirmã totodatã aceastã vocaţie particulară a scrisului în Grecia, unde inscriptiile publice devin nu doar un element uzual al peisajului urban, cl şi o formă particularã de participare a corpului civic la viaţa cetãţii. Primele inscripţie provenind din Creta (insulă care este un jalon esenţial în

difuziunea alfabetului grec) consemnează hotãrirea cetãţii de a institui funcţia numită phoinikographes, secretar specializat în scrierea de tip fenician (sau cu litere purpurii, cum se obişnuia sã se întãreascã cu cuioare conturul literelor gravate în piatră) şi mnamon, depozitar al memoriei colectivitãţii.

Cele mai multe legi arhaice privesc conflicte între cetãţeni, semn, desigur, al stãrii conflictuale cãreia îi erau chemate sã-i rãspundã: legile lui Dracon,la Atena, reglementeazã penalitãtile referitoare la omucidere, instituind distincţia revoluţionară între crima cu premeditare şi omuciderea involuntarã; în alte cetăţi aflãm cã se fixeazã tarife de amenzi care să rãscumpere crima, deschizînd calea concilierii.

0 altă categorie de legi se referă la reglementarea transmiterii proprietãţii şi, pomind de aici, la dreptul familial: codul de legi de la Gortyna (Gortys, în Creta, o inscripţie monumentalã care consemneazã cea mai cuprinzãtoare reglementarejuridicã dintre ceie cunoscute epigrafic pentru epoca arhaicã; inscripţia dateazã din secolul V, dar e foarte probabil cã o parte mãcar a codului este anterioarã acestei date) prescrie minuţios condiţiile de legitimitate a cãsãtoriei şi succesiunii. La Atena, un mare efort legislativ se referă la problemele testamentului şi ale succesiunii în condiţiile în care singurul urmaş este o fiică (problemã dificilă, cãci fetele nu puteau moşteni pãmînt) sau în care nu există urmaşi directi. In fine. problema adopţiunii intră în aceeaşi sferã a dreptului succesoral, problemã esenţialã pentru cetate, de vreme ce calitatea de cetăţean depindea de stãpînirea asupra lotului cetãtenesc, kleros. Intr-o direcţie asemãnãtoare, se consemneazã legi referitoare la pãmîntul public, la regulile de arendare, la drepturiie şi taxele ptãtite de călătorii străini, la îngrijirea domeniului public, etc.

O altã categorie de legi priveşte contractele şi debitele; într-o societate în curs de diferenţiere, cum e cea greacã în aceastã vreme, aceste reglementãri au o importanţã capitală. Un capitol aparte a! acestei opere legislative comune a cetãţilor Greciei priveşte reglementarea actului juridic însuşi. Dacã în ce priveşte legile menţionate pînã acum putem bãnui nu odatã cã ele reprezintã consemnarea unor uzanţe anterioare, în domeniul administrãrii dreptului este evident cã ne aflăm în faţa unor inovaţii de fond. La Atena, poate şi la Elis, o crimă poate fi denunţatã în justitie de orice cetãţean, ceea ce înseamnã cã nu familia victimei este parte vãtãmatã, ci comunitatea civicã în întregul ei;la Paros, un decret pentru păstrarea curăţeniei pe domeniul public îngăduie oricãrui cetãţean sã sesizeze încãlcarea legii şi să încaseze amenda, în numele cetãţii. Dintr-un alt unghi. retine atenţia un decret arhaic din Argos, care legiferează rãspunderea individualã a făptaşului pentru delict, interzicînd, încã în secotul V, ca familia celui condamnat sã fie persecutatã în vreun fel. In fine. regulile precise de procedurã enunţate acum vorbesc de o logică argumentativă şi de o gîndire abstractã, care precizeazã condiţiile mãrturiei ca expresie calitativã a ierarhiei culpelor şi criteriile evaluãrii. Modernizarea acestor reguli este evidentã, chiar dacã penalizarea sperjurilor, de pildă, ţine încã de sfera tradiţionalã a ordaliei şi a imprecaţiei.

In ansamblu vorbind, legislatia arhaicã vãdeş aceeaşi dedublare între tradiţia cutumiară - pe care atît de fericit a denumit-o Louis Gemet domeniul predreptului - şi o foarte rapidã conceptualizare, o gîndire maturã şi abstractã, întemeiatã pe un tip nou de logicã fatã de gîndirea

5

"mitică": logica argumentativã a terţiului exclus. Tradiţia susţine cã primele legi, cele ale lui Charondas, erau precedate de o incantaţie în versuri, menită să supunã cugetele fermecîndu-le înainte de a institui norma riguroasã şi abstractă. Acest detaliu - fie el şi apocrif - ne îngãduie sã evaluăm mai complet însemnãtatea publicãrii legilor în cetãţile arhaice. Fiindcă e vorba, fărã îndoialã, nu doar de o tranziţie, ci şî de o rupturã: faţă de logica ambiguitãtii. pe care formele de expresie oralã o vehiculeazã prin excelenţã, şi faţă de normele oraculare versificate, cãrora legea le opune proza scrisã; faţã de dreptul cutumiar, polimorf şi existînd doar ca sumã a interpretărilor particuiare ale fiecãrui caz, cãrora legea scrisã le opune o formã unică, generalã şi fixã; faţã de tehnicile secrete de transmitere a normelor tradiţionale, themistai, cãrora legea scrisã le substituie o normã publicã enunţată de comunitatea civicã în întregul ei şi consemnatã spre cunoştinţa tuturor, o datã pentru totdeauna. Legislatorii sînt delegaţii cetãţii, investiţi în mod excepţional - de cetate, nu de vreun zeu - cu capacitatea de a enunta în numele şi în beneficiul corpului civic reguli clare şi stabile ale convieţuirii în polis. Chiar dăcă legile lor n-ar fi modificat nici o iotã din normele dreptului cutumiar anterior, şi încã aceastã legiferare ar însemna, în sine, un moment de cotiturã în istoria cetãţii, care se afirmă acum în caiitate de unicã sursã şi executant al dreptului.

ReformatoriiAristotel, preocupat mai ales de istoria şi de tipologia constituţiilor, politeiai, observa că

majoritatea legilor arhaice nu sînt legî constitutionale. In fapt însã, reformele se înfãţişeazã, acolo unde le putem examina în litera lor, ca o lege (sau o sumă de legi) referitoare la organizarea instituţiilor politice, şi nu ca o constituţie în sensul complet şi sistematic al termenului: astfel, marea rhetra spartanã este, formal, o lege, dar reorganizeazã instituţiite fundamentale ale Spartei; reforma lui Solon a îmbrãcat forma unor legi, consemnate pe mai multe table de lemn, axones, care se roteau în jurul unor axe, kurbeis, montate pe Acropole. In literatura istoricã a secolului IV. confuzia între legislatori şi reformatori este constantă, întretinută dealtminteri de disputele politice în care fiecare grupare atnbuia unui venerabil predecesor propriile propuneri de reformã constituţionalã; aşa s-a ajuns ca şi Dracon şi alţi legiuitori sã fie creditaţi fiecare cu cîte o constituţie - integralã şi perfect anacronică.

Inafara de reforma spartană şi de reforma lui Solon, cele mai importante ştiri despre legi constituţionale inovatoare în secolele Vll-VI provin din descoperiri epigrafice. Este vorba, pe de-o parte, de legi reglementînd funcţionarea magistraturilor şi limitele competenţei magistraţilor - problemã spinoasã de două ori, de vreme ce eventualitatea unei concentrãri abuzive a puterii interesa şi raporturile dintre diferitele facţiu nobiliare, veşnic în concurenţã, şi cetatea în întregul ei, pe care astfei de uzurpãri o dezechiiibreazã în adîncime. Alături de inscripţia din Dreros existau legi din aceeaşi categorie de la Eretria, în Eubeia, şi de la Erythrai. Poate în legãturã cu aceeaşi problematicã se publicã liste de magistraţi eponimi - lista arhontilor atenieni, sau cea a aşa-numiţilor demiougoi la Argos - liste care, dincolo de ordonarea cronologicã a faptelor, contribuie,la precizarea exactă a rãspunderilor în polis, Aceasta este, de fapt, problema centrală a legilor organice: sistematizarea, fie şi incipientã, a unor norme care sã stabileascã fãrã echivoc ce poate şi ce nu poate face un magistrat, şi ce instanţă urmeazã să judece transgresiunile. Chiar dacã nu adunarea poporului, ci tot consiliul nobiliar tradiţional este cel în faţa cãruia rãspund magistraţii, ca la Atena, legiferarea acestei situaţii modificã radicai poziţia acestoră, care alunecã astfel. fie şi implicit, de la statutul de archontes, căpetenii, la cel de mandatari ai cetăţii.

Se întîmplă chiar, cel puţin într-un caz, ca instanta în faţa cãreia rãspund magistraţii sã fie emanaţia directã a adunãrii corpului civic, demos: o celebrã inscripţie din Chios, datînd cel mai tîrziu de la jumãtatea sec. VI, prevede alegereã, din adunarea cetãţenilor, a unui consiliu numit boulè demosie, ceea ce înseamnã cã trebuie sã deosebim aceastã instituţe de vechiul consiliu al cetãţii aristocratice, şi-iatribuie o competenţã politicã globalã şi mai ales rostul de instanţă în controlul magistraturitor superioare.

6

In fine, textele din aceastã perioadă încep sã conţinã prevederi în legãturã cu obligativitatea convocãrii periodice a adunãrii poporului şi cu competenţa acesteia; faptul că acum apare statuat, pentru prima datã în istoria lumii, principiul majoritar - adica ideea de numărare exactă şi de stabilire precisã a ce înseamnã majoritate - este un semn al maturizãrii reflecţiei politice, care devine tot mai mult locul privilegiat al unei gîndiri abstracte şi cantitative.

Acestui context i se integreazã, dealtminteri, şi una dintre inovaţiile cele mai cunoscute ale arhaismului matur, inventarea monedeî. Conform tradiţiei, grecii ar fi învãtat de la lidieni să dividã metalul preţios în plãcuţe circulare de dimensiuni şi greutate constantã, garantate de semnul autoritãţii emitente. Ca şi în cazul alfabetului, este evident că lumea greacã a dus infinit mai departe decît cea orientalã această invenţie. Cãci doar în cetãţile Greciei s-a utilizat ea pe scarã largã, ducînd, pînã la urmă, şi la o economie monetarã pe care Orientul avea s-o deprindã abia odatã cu expansiunea greco-macedoneanã.

Sã însemne astă oare cã, dintru început, moneda a aparţinut unei economii de mãrfuri, la ale cãrei nevoi sã fi rãspuns apariţia ei? In felul sãu, chiar Aristote susţine această idee, ceea ce nu înseamnã cã e şi adevărată. Douã constatări, cel puţin, o contrazic; pe de-o parte, faptul cã primele monede care apar sînt dln argint şi au o valoare foarte mare, ceea ce le face puţin susceptibile sã participe efectiv la tranzacţiile comerciale curente; funcţionalitatea economică a monedei apare abia odatã cu apariţia, in se.V, a unităţilor divizionare din bronz. Pe de-altă parte, monedele ne sînt menţionate, în textele referitoare la această perioadã de început, exclusiv ca mijloace de tezaurizare - privată, dar mai ales publică - ori de distribuţie, penalitate sau ofrandã de cult. Descoperirik arheologice confirmă aceste constatări.

Pare de aceea cu mult mai fireascã integrarea primelor emisiuni monetare - fie cã le atribuim cetãţilor ioniene sau Eginei, Argos-ului sub domnia lui Pheidon ori corintienilor în timpul tiraniei lui Cypselos-î ncontextul general al unei epoci dominate de problemele normãrii şi echilibrãrii statutelor civice, ale evaluãrii cantitative exacte şi ale dreptei împãrţiri a avuţiei şi puterii: primele emisiuni datorate tiranilor sînt considerate ca preliminare unei distributii reglementare şi echitabile de bunuri. Moneda apare în contextul unei cuantificãri aproape obsesive a drepturilor şi obligaţiilor, de pildã odată cu tarifele de penalitãţi pe care Je impun primele legislaţii scrise; în legãturã, în fine, cu afirmarea tot mai explicitã a cetãţii ca întreg, cîtă vreme efigiile monetare instituiau un adevãrat cod simbolic afirmînd identitatea politico-religioasã a fiecãrei polis ca stat suveran.

Cea mal cunoscută dintre reformele epocii de care ne ocupãm este cea datorată lui Solon, la Atena, şi aceastã reformã are o componentã de evaluare cantitativã, timesis, care dã şi numele constituţiei ce rezultã din legile soioniene. Aceastã componentã nu poate fi însã despãrţitã de mãsurile de corectare a dezechilibrelor în regimul proprietãţii, ceea ce pune în evidenţã caracterul global al crizei cãreia îi rãspundea şi al solutiilor posibile în acest stadiu al evoluţiei cetãţii.

Izvoarele - şi, în primul rînd poemele civice ale reformatorului însuşi - explică starea de conflict intern premergătoare reformei printr-o crizã afectînd distribuţia pãmîntului şi statutelor civice: aflãm cã un mare numãr de atenieni ruinaţi decad la statutul de hectemoroi, "şesari", adică de ţãrani datori sã dea unui proprietar creditor a şasea parte din recoltã; mai mult încã, unii dintre ei devin sdavi pentru datorii şi ajung sã fie vînduţi dincolo de hotarele Aticii.

Putem presupune cã este vorba în fapt, de suprapunerea a douã tipuri de raporturi sociale şi economice: pe de-o parte, o veche formă de dependenţă parţială a producãtorilor agricoli, statutul de hectemoroi comparabil cu cel al aşa-numiţilor penestai din Tesală de pildă, sau al acelor woiketai din Creta; aceast formã s-ar fi tradus prin obligaţia de a da o parte din recoltã mai marilor locului şi se materializa prin borne de piatrã. horoi, pe ogoarele celor care nu erau liber cu totul; pe de-altã parte, procesul de concentrare a avuţiei funciare, care îmbracã forme

7

noi, ducînd la transformarea unor ţărani pînãatunci liberi îri hectemori, ca şi la decãderea la starea de sclavi - marfă a acelora cu totul ruinaţi. Accentuarea acestui proces, mai aies în legãtură cu tendinţa generalã a aristocraţiei acestei epoci de a-şi legitima puterea prin fast şi cheltuieli d prestigiu tot mai exagerate, duce la o stare de revoltă acutã, în care demos-ul revendicã laolaltã restaurarea statutuiui social şi a celui cetãţenesc al micilor proprietari aserviti sau primejduiţi de aservire.

Soluţia acceptata de ambele pãrţi în conflict fost alegerea, în 594, ca ărhonte cu mandat excepţional de arbitru - archon kai diallaktes - a lui Solon„ un aristocrat dintr-o veche familie eupatridă, cunoscut ca poet şi înţelept, sophos (restul amãnuntelor despre biografia lui reprezintã fabulaţii ulterioare). Aşa cum rezultã din analiza poemelor lui Solon, acesta îşi propunea restaurarea concordiei civice prin medierea conflictului (noţiunea de mesotes, "situare în mijloc, în centru" este esenţială în gîndirea politico-moralã a reformatorului atenian). Pe de-o parte, el desfiinţeazã orice formã de servitute arhaicã, smulgînd bornele care marcau acest statut, horoi şi proclamînd: "pãmîntul patriei, odinioară sclav, acuma este liber". Aceastã eliberare, despre care atiãrn că s-a numit seisachtheia, lepădarea poverii, a avut drept componentã şi instaurarea statututui de cetãţean liber pentru toţi cei care, hectemori sau chiar sclavi, şi-l pierduserã. Pe de-altã parte, Solon refuzã explicit sã însoţeascã aceastã mãsurã cu o redistribuire a proprietătilor. pe care o denunta ca specific tiranicã. O continuã, în schimb, printr-o restructurare a sistemului socio-politic atenian, corelînd drepturile şi obligaţiile cetãţeneşti cu statutul de proprietar funciar, printr-o evaluare cantitatlvă riguroasã a venituriloragricole şi a locului în polis care decurge explicit din aceastã evaluare.

El împarte corpul civic în patru categorii de venit anual, mãsurat în unitãţi de capacitate pentru cereale sau pentru produse lichide, vin şi ulei; pentakosiomedimnoi (medimnul, "baniţa” de cereale, avea cca. 54 l.), cei care aveau un venit anual de cel puţin 500 medimni, hippeis, cavalerii, cu peste 300 medimni anual, zeugitai (probabil hopliţii sau, într-o altã interpretare, cei cu o pereche de boi), avînd anual cel putin 200 de medimni, şi thetes, cu un venit inferior acestei limite. Pornind de aici, stabiteşte o corespondenţã strictã între obligatiile militare - primele douã clase formînd cavateria, zeugiţii - infanteria, iar theţii servind în trupele auxiiiare sau ca vîslaşi - şi drepturile politice: toate clasele au dreptui sã participe la adunarea poporului şi sã aleagă, dar numai primele trei pot fi alese, şi numai primele douã pot exercita funcţiile majore - arhonte, preot, etc. Aceastã distribuţie censitarã este întregitã de o reglementare precisã ă drepturilor adunãrii poporului, demos sau ecclesia, în aşa mãsură încît izvoarele ulterioare îi atribuie chiar înfiinţarea acesteia (ceea ce nu e de acceptat, căci în toate cetãţile arhaice adunarea cetãţenitor, aşa cum am văzut, existã, fie şi formal, încã de la întemeiere). Periodicitatea şr competenţa suveranã a adunãrii sînt clar statuate, aceasta dobîndeşte şi capacitatea de a judeca - sub numele de heliaia - procesele în apel, şi de aceste mãsuri se teagã şi sistematizarea, arheologic consemnată, a unei zone din preajma cartierului Kerameikos, care devine o a doua agorà, dublînd-o pe cea strãveche de la poalele Acropolei; dacã admitem cã Solon a înfiinţat şi un al doilea consiliu, de 400 de membri, aleşi. ca la Chios, din toţi cetãţenii, devine semnificativã dublarea instituţiilor tradiţionale prin noi organisme, menite sã contrabalanseze autoritatea vechii nobilimi şi sã echilibreze raporturile politice în cetate.

Acestor mãsuri, tradiţia le adaugã şi altele, complementare, al cãror sens general e de reglementare a litigiiior de proprietate şi de unificare a corpuiui dvic. Cãci acesta e, fãrã dubiu, mobilul esenţial al reformei:concordia civicã, dobîndită prin omogenizarea categoriei cetãţenilor, ale cãror drepturi şi îndatoriri depind acum de criterii cantitative dincolo de care calitatea de cetãtean rãmîhe incontestabilã şi egalã pentru toti. E evident cã acele interpretãri care leagã de numele lui Solon o primã formã de democratie nu au nici un fundament, cîtã vreme finalitatea explicitã a reformei, ca şi efectele ei, au drept referent imaginea idealã a unei polis tradiţionale,

8

în care cetãţenii - proprietari şi soldaţi, solidari prin origine comună şi similitudine, se supun bunei rînduieli a treburilor obştei, eunomia.

In ciuda reformei, conflictele inteme au continuat să se agraveze, o bunã parte a creaţiţiilor instituţionale soloniene intrã repede în desuetudine - sfatul celor 400 dispare cu totul, astfel cã istoricii modemi se întreabã chiar dacã va fi existat, şi pînã şi locul de desfãşurare a ecclesiei este din nou cel traditional, în preajma Areiopagului; curînd, la Atena se va instaura, pentru o jumãtate de veac, tirania, la capătul cãreia nu instituţiile soloniene, ci o nouã reformã institutionalã, va aşeza cetatea pe un făgaş prefigurînd abia atunci democraţia.

Rămîne însã un nucleu, esenţial fiindcã ţine de domeniul semnificatiilor profunde mai degrabã decît de cel al consecinţelor practice: desfiintînd toate formele arhaice de dependenţã, reforma pune în joc o concepţie coerentã şi nouã despre corpul deţinãtorilor virtuali ai unor drepturi şi obligaţii cuantificate şi abstract omogene. Această definiţie a cetãţii va dăinui, pentru cã expnmã un proces deja realizat, şi legea dupã care nici un cetăţean nu poate fi constrîns sã rãspundă cu persoanai pentru obligaţiile patrimoniale care-i incumba va rãmîne o piatrã unghiularã a sistemului politlco-juridic atenian.

Pornind de aici, şi unele consecinţe indirecte ale legislaţiei soloniene vor avea o importanţã deosebită: e vorba, mai ales, de faptul cã, refuzînd o împãrţre a pămînturitor şi legiferind obligaţia pãrinţilor de a asigu fiilor lor o meserie din care sã trãiascã dacã nu le lãsau un patrimoniu, Solon a stimulat orientarea căl ocupaţiile meşteşugãreşti şi o concentrare urbanã care reprezintã premisa înfloririi artizanatutui şi comerţului maritim din vremea tiraniei pisistratide. Desfiinţarea formelor de dependenţã obligă Atena sã se orienteze către procurarea dle pe piaţă a mîinii de lucru, ceea ce implică o dezvoltare de ansamblu a schimbului de mãrfuri şi un statut aparte pentru acea marfã aparte care sînt sciavii.

Reforma solonianã este cea mai bine cunoscutã dintre cele la care recurg diferite cetăţi ale Greciei aproximativ în aceeaşi vreme, fie alegînd, ca atenienii, un magistrat cu puteri excepţionale - Pittakos la Mytilene pe la 600/590, Aristarchos la Efes pe la 550, un Epimenes la Milet ceva mai devreme - fie chemînd arbitri dinafarã: Demonax la Cyrene, arbitrii chemaţi la Milet pe la 550. Adăugînd informaţiilor istorice şi mărturia inscripţiilor, putem conchide că tendinţa de formulare mai riguroasă a principiilor definitorii ale cetãţii şi de instaurare a unor instituţii mai complexe şi menite sã se echilibreze reciproc este relativ generală. Acest echilibru nu trebuie sã fie supraevaluat nici în sensul de a atribui cetãţilor acestei vremi toate datele unui organism politic modem, nici în acela al eludãrii violenţei caracteristice conflictelor pe care încearcã sã le rezolve reformatorii, nu fãrã o anume violenţă: Solon scria despre reforma iui cã se va impune nomou bia, prin forţa brutalã a legii; şi tot !ui Solon i se atribuie o lege prin care, în caz de război civil, orice cetătean care nu va lua armele va fi lovit de atimia, de pierderea calitãţii însãşi de cetãţean. Apelul frecvent la arbitri străini vorbeşte şi el de imposibilul consens interior, aşa încît altemativa reforme/tiranie nu e atît de univocă pe cît poate pãrea.

Trebuie dealtminteri să observãm cã, atît în cazul reformatoriior mandataţi legitim de concetăteni, cît şi în cazul tiranilor, care uzurpã prin fortã puterea, se manifestă, de fapt, o relaţie foarte asemãnãtoare dintre un personaj charismatic şi corpul civic, incapabil sã rezolve pe cãile uzuale criza şi încredinţîndu-şi destinul unei personalitãţi excepţionale, fie el arbitru sau tiran; de unde şi confuzia repetată între cele două tipuri de acţiune politicã.

Tirania şi tiraniiîntr-un sens, tirania se află, cel puţin ca virtualitate, la orizontui fiecărei cetãţi din epoca

de dominatie a aristocratiilor. Competiţia între diferitele facţiuni nobiliare - fiecare încercînd să monopolizeze puterea pentru cît mai multã vreme - reprezintã un fenomen permanent al acestor cetãţi. Sub acest aspect, tiranii ar putea fi nişte aristocraţi care au reuşit sã-şi învingã concurenţii. Faptul cã, în lupta pentru putere, criteriul forţei efective este legitimat de tirani prin criterii de excelenţã apartinînd fãrã excepţie ierarhiei de valori nobiliare - capacitate de comandã militarã,

9

biruinţe în întrecerile panelenice, opulenţa şi cheltuielile de prestigiu; faptul, iarăşi, cã puterea este exercitatã de cei mai mulţi tirani cu ajutorul propriei hetairii, adicã tot în termeni aristocratici tradiţionali, reprezintã argumente în sensul unei relative continuitãţi între tiranie şi regimurle nobiliare care o precedã. Tot aşa, componenta represivă a regimurilor tiranice aparţine mai degrabã vendettelor între factiuni aristocratice rivale decît unei politici sistematice de asuprire a corpului civlc în întregul sãu, ceea ce trimite la acelaşi context originar al cetãţii dominate de hetairii care se luptã pentru putere.

Pe de-altã parte, nu putem să nu remarcãm cã, prin acţiunea lor şi nu odatã prin comportament şi atitudini, tiranii aparţin altei lumi decît cea a dominaţiei integrale a nobiliior. Insuşi faptul cã izbutesc sã domine decenii de-a rîndul cîte o cetate este un semn că în vechile raporturi de forţe se schimbase ireversibil ceva: tiranii apar pe fondul crizei de putere a vechiior familii aristocratice, într-un moment în care corpul civic nu e încã suficient de putemic pentru a le luă locul. Aşa se explicã faptui ca tiranii îşi dobîndesc puterea prin uzurpare, adicã prin mijloace "necoventionale", de la înşelãtorie şi populism la gãrzi personale şi distribuţii de pãmînturi; aşa se exolicã de ce principatul aliat al tiranilor în lupta cu facţiumle rivale este, dincolo de propria facţiune, demos-ul, populaţia de rînd a cetãţii. Aşa se explicã de ce, dupã ce dobîndesc puterea exaltînd propriile virtuţi nobiliare, tiranii fac apel la argumente de o cu totul altã naturã care sã le legitimeze autoritatea, mergînd de la strãvechi tradiţii de regalitate miticã şi justiţiarã la favorizarea hopliţlor, la acţiuni de distribuţie normată, prefigurînd propriul lor contrar ce se va numi curînd isonomia, egalitatea drepturitor în polis. Natura contradictorie a tiraniei arhaice rãspunde naturii tranzitorii a acestei soluţii în criza cetãţilor c secolele Vll-VI.

Prima menţiune cunoscutã de noi a cuvîntului turannis provine dintr-un fragment de poem al lui Archiloc din Paros; sensul acestui termen (împrumutat de greci din lidiana vemaculară, în care însemna "stăpîn") pare a fi încã de pe acum cel al unei puteri exceptionale de facto, susjinutã triumfal de o ostentaţie de bogăţie şi fast pe care o vom regãsi în manifestãrile concrete ale diferiţilor tirani. Primul tiran grec arfi fost, dupã Aristotel, Pheidon din Argos, rege legitim care şi-a depãşit atribuţiile tradiţionale: e încã un paradox ai acestei forme prin excelenţã nelegitime de putere sã fie inauguratã de un exces de legitimitate. Toate acestea nu fac, în fond, decît sã reflecte faptul că o definiţie formalã a tiraniei este cu neputinţã de propus, şi cã ne aflãm mai degrabã în faţa unei pluralităţi de manifestãri particulare cu unele elemente comune decît în faţa unui fenomen unitar. Sfîrşitul epocii arhaice este o vreme a tiranilor, conceptul de tiranie aparţine secolelor clasice.

în ce măsurã Pheidon din Argos este o figură istorică realã sau un fel de erou civilizator de o facturã mai recentă, cãruia i se atribuie diferite inovaţii 'tiranice'. de la inventarea falangei hoplitice la inventarea monedei, e foarte greu de spus. In orice caz, printre cele mai vechi uzurpãri tiranice de care nu ne putem îndoi este cea al cărei erou avea sã fie Kupselos din Corint (657 după tradiţie).

Corintul era dominat de oligarhia Bacchiazilor, a căror putere exclusivã nu putea fi decît generatoare de tensiuni; aceasta cu atît mai mult cu cît numeroase probleme par sã fi accentuat starea de nelinişte în cetate cãtre mijlocul sec.VII. Recurenţa crizei agrare domina, dar, ca şi în cetelalte cetãţi contemporane, laolaltã cu problema statutetor civice, devenitã urgentã în contextul apariţiei falangei hoplitice. Tradiţia indicã deopotrivã o relaţie semnificativă între Cypselos şi hopliti, al cãror comandant era cînd a dobîndit tirania, şi o preocupare constantã a tiranilor corintieni pentru noi fondãri coloniale şi chiar pentru distribuţii de pãmînt.

Numai cã, relevînd aceste elemente ale acţiunii politice pe care le putem atribui lui Cypselos, sîntem departe de a fi spus tot ce se cuvenea despre un personaj în legãturã cu care scrierile antice ne-au transmis un amestec fascinant de ştiri şi de fabuiaţii; trecîndu-le sub tacere, riscãm sã amputãm noţiun însãşi de tiranie de specificitatea ei. Un singur exemplu: tradiţia transmisã de Herodot face din Cypselos un Bacchiad "de drept diminuat". Aflãm că mama sa,

10

Labda, ar fi fost din neamut Bacchiazilor, dar fiiind infirmã, cum o aratã şi numele (Labda înseam "şchioapa"). a fost mãritatã împotriva uzanţei, înafara clanului care, în mod obişnuit practica endogamia; că un oracol a prevestit cã fiul Labdei va rãsturna puterea dinastiei, şi cã Bacchiazii au încercat sã ucidã pruncul, dar au fost păcãliţi de mama acestuia, care l-a ascuns într-un cufãr (kupselos) şi astfel l-a salvat. Elementele de folclor din aceastã legendã de întronare sînt absolut evidente, şi e cu neputinţã sã le acceptãm ca atare. Legenda nu e însă mai putin etocventã pentru modul în care era percepută tirania, ca aparţinînd unei lumi cumva originare, în care tiranul funcţioneazã ca semnificant al unei devieri de la normã, ca personaj echivoc, deopotrivã legitim în chip virtual şi uzurpator în mod real. Aceeaşi atmosferã dominã ansamblul tradiţiei despre tirani, mãrturisind că nu ne aflãm în prezenţa unei instituţii, ci a unor personaje la fel de fabuloase şi de reale ca, de pildã, acei oikistai ai primelor cetãti de dincolo de mare; cã, oricum. nu ne aflăm într-un univers conceptual al cetãţii, ci încã într-o lume arhaicã de tradiţii orale. Indãrãtul celor mai paradoxale gesturi atribuite tiranilor se pot identifica iniţiative politice - de pildã, în cazul lui Cypselos, povestea despre fãgãduiala pe care ar fi făcut-o lui Zeus de a-i consacra toatã avuţia Corintului dacã ajunge tiran, şi pe care ar fi împlinit-o instituind o redevenţã egalã cu a zecea parte din venitul fiecărui corintian pe timp de zece ani; e foarte probabii cã aceastã anecdotã indicã instituirea unui impozit, şi deci apariţia noţiunii de avuţie publicã (o mãsurã similarã îi e atribuitã şi lui Peisistratos la Atena). Sau povesteă despre confiscarea bijuteriilor femeilor din Corint la moartea soţiei tiranului (tot Cypselos sau fiui şi succesorul acestuia, Periandros), care se referã, probabil, la mãsuri împotriva luxului feminin, uzuale în epocã (şi Solon e creditat cu asemenea mãsuri), ca reacţie normatoare menitã sã atenueze disparitãţile flagrante de statut în polis. Dar analiza istoricã nu poate fi indiferentã la faptul cã asemenea mãsuri apar înglobate într-o naraţiune care le travesteşte sensul. Imaginarul colectiv e solicitat de însuşi comportamentul tiranului şi nu se manifestă încã în termenii unei conştiinţe politice, ci reînviind, pentru a da seama de insolitul situaţiei, temele arhaice despre întemeieri şi despre eroi.

Oricum, redistribuirile de pãmînt şi de bunuri realizeazã o normare a averilor - de care se leagã desigur şi primele emisiuni monetare - şi consolidează popularitatea lui Cypselos, care apare ca personaj providenţial în aşa măp'Jră încît, ne spun izvoarele, nu a avut niciodatã nevoie de o gardã personalã. Dar charisma nu se transmite ereditar, aşa că succesorul lui, Periandros, apare ca un personaj cu mult mai violent şi mai represiv. Confiscarea de averi şi noi legi sumptuare accentueazã ostilitatea aristocraţilor, în ciuda unei politici fastuoase de construcţii publice şi a expansiunii politice şi comerciale în întreaga Mediterană orientalã, care face din Corint o cetate dintre cele mai bogate şi mai strãlucitoare din prima jumãtate a veacului ai VI-lea, Periandros rãmîne în memoria colectivă ca un tiran opresiv; fiul şi succesorul său este răsturnat de o rãscoală a corintienilor. Dupã uciderea tiranului, se instaleazã la Corint un regim politic oligarhic bazat pe criterii censitare, a cărui "bunã rînduială", eunomia, va fi elogiatã de Pindar în secolul urmãtor.

Cam în aceeaşi vreme, şi cealaltã cetate din Istm, Megara, este în stãpînirea unui tiran, Theagenes, în legãturã cu care, probabil, trebuie să interpretăm şi poemele lui Theognis, care deplînge prãbuşirea tradiţiei, cetatea invadatã de oamenii de rînd şi nefericirile vechilor nobiii, clamînd cã ar bea cu nesaţ sîngele uzurpatoritor.Despre Theagenes aflãm cã şi-arfi cîştigat popularitatea masacrînd turmele cetor bogaţi. Fãrã a putea face afirmaţii mai precise, e limpede cã ne aflăm într-o lume de confiicte extrem de violente.

E probabil cã Theagenes a susţinut o încercare de instaurare a tiraniei şi la Atena, unde ginerele său, Kulon, un tînãr aristocrat faimos mai ales prin victoriiie sale olimpice, încearcã, în timpul unei sărbãtori a cetãţii sã cucereascã puterea. Restul eupatrizilor, în frunte cu Megacles, din strãlucita familie a Alcmeonizilor - care, probabil, era cea mai putemicã familie nobîlã a Atenei în sec.VII - reuşesc sã-i asedieze pe tovarãşii lui Kylon cu ajutorul unei mari mulţjmi

11

"chemate de pe cîmpuri" (probabil clienti şi dependenţi ai Alcmeonizilor, care îşi aveau proprietãtile în vecinãtatea oraşului). Cu toate cã le fãgãduiserã cruţare dupã ce asediaţii se refugiaserã într-un sanctuar - ceeã ce îi punea sub ocrotirea zeilor şi interzicea sã fie vãtămaţi - Megacles îi ucide, sãvîrşind astfel un sacrilegiu care va marca destinul politic ulterior al neamului şi, într-un fel, chiar al cetãţii. Deocamdată însã se dovedeşte cã acolo unde structurile tradiţionale de putere nobiliarã erau încã putemice, tirania nu avea sorţi de izbîndã.

In nordul Peloponesului, o cetate mai degrabă obscurã pînã atunci, Sicyone, devine brusc faimoasă tot spre sfîrşitul sec.VII datoritã tiranilor sãi. Despre cel dîntîi dintre ei, Orthagoras, Herodot pretinde cã ar fi fost fiul unui bucãtar - caz tipic de falsã marginalizare a familiilortiranice (şi Alkaios pretinde cã Pittakos era de neam prost, deşi tot el mãrturiseşte cã. înainte de a fi aisymnet, fãceau parte din aceeaşi lume aristocratică a hetairiilor şi symposiilor).

In fapt tatãl lui Orthagoras era mageiros: cuvîntul poate însemna şi bucãtar dar înseamnă şi

sacrificator în ceremonii publice, şi desigur asta înseamnã în acest caz. Fratele lui Orthagoras era celebru prin multiplele victorii olimpice - semn indubitabil de condiţie aristocratică. Orthagoras pare sã fi favorizat hopliţii cetãţii, şi e oricum întemeietorul unei dinastii tiranice de o longevitate remarcabilă. Dintre succesori. Cleisthenes, nepotul lui, a rãmas celebru; Herodot povesteşte cu voluptate nu numai povestea nunţii fiicei sale Agariste - care va reda familiei Alcmeonizilor prestigiul şi forţa pierdute dupã sacrilegiu. măritîndu-se cu Megacles, nepotul adversarului lui Kylon - dar şi pe cea a reformelor lui Cleisthenes la Sicyone. Ce se poate crede şi ce nu i aceastã poveste e greu de spus. Herodot pretinde că, în duşmãnia lui faţã de cetatea Argos, sub tutela careia Sicyone s-arfi aflat de secole, Cleisthenes ar fi schimbat numete vechilor triburi "doriene" - Huleis, Dumanes şi Pamphuloi, "pãdurenii", "pestriţii" şi "cei din toate triburile" - în ''porceştii". "mãgãreştii" şi "purceleştii"; în schimb, propriului sãu trib i-ar fi spus archelaoi, "cãpetenii ale oştenilor". Tot din aceeaşi pricină, tiranul ar fi intezis şi recitãrile publice din epopee, şi cultul eroutui Adrastos din Argos. De bunã seamã, vechi rivaiitãţi obscure se întreţes cu o politicã ostilã tradiţiilor aristocratice; dar Cleisthenes se comportă ca un aristocrat el însuşi, şi cele mai ilustre familii nobite ale Gredei se precipită sã-i peţeascã fiica. Ceva mai limpede este efortul tiranului de a celebra cu fast culte locale, şi mai ales sãrbãtorile dionisiace;forma de "domesticire"a acestui zeu al haosului fertil, modalitate de a integra în cetate, supunîndu-i-o, fierberea contestatarã a nebuniei dionisiace.

Tirania orthagoridã supravieţuieşte pînă în510, cînd, odatã cu alungarea Pisistratizilordin Atena, Sparta intervine şi ia Sicyone. unde se instaurează un regim olgarhic destul de asemănãtor cu cel de la Corint

Lă Atena, tirania se instaureazã dupã reformele lui Solon şi, într-un sens, ca urmare a acestora. Aflăm de la Aristotel cã, dupã arbitrajul solonian, la Atena auavut loc numeroase incidente, de pildã în 582, cînd Damasias rămîne în funcţie ca arhonte doi ani şi cîteva luni. Conflictul se desfãşura între vechi factiuni rivale - pediakoi, "cîmpenii", marile familii din jurul sanctuarului de la Eleusis, multã vreme independente de Atena, şi paraloi, "cei de pe coastã", despre care s-a crezut o vreme că sînt orãşenii, dar s-a dovedit cã reprezintã facţiunea aristocraticã a Alcmeonizilor, ale cãror proprietãţi se aflau în preajma Atenei, către mare. De la un punct încolo, o a treia grupare, huperakrioi, "cei de peste munte", adicã nobilii din jurul sanctuarului de la Brauron şi din cîmpia Marathon, din N-E Aticii, devin cei mai activi, în frunte cu Peisistratos, (Pisistrate), care adaugã mijloacelor tradiţionale de confruntare între hetarii o dimensiune populară insolită; el nu se mai rezuma la dependenţii şi cllentela tradiţionaJã a nobilior, ci se adreseazã întregului demos.

în 561, Peisistratos stîrneşte emoţia popularã pretinzînd că e victima unui atentat şi obtine o gardã personalã de 300 de korunephoroi, purtãtori de mãciuci (pentru a se deosebi de armata civicã a hopliţilor purtãtori de lance);cu ajutorul acestora. se instaleazã pe Acropole, dar este repede alungat. Revine după puţin timp datorită unei alianţe cu Megacles Alcmeonidul,

12

căpetenia paralienilor, cu a cãrui fiicã se şi cãsătoreşte. Intoarcerea tiranului în cetate este pusã în scenã ca o hierogamie, Peisitratos intrînd triumfal pe un car, alãturi de o femeie deosebit de arãtoasã care se dă drept zeiţa Atena.

Dupã puţin timp însã, tiranul desface alianţa cu Alcmeonizii, refuzînd sã consume o cãsãtorie care, pretinde el acum, i-ar fi adus urmaşi dintr-un neam blestemat de zei, şi este din nou alungat. Exilul sãu dureazã de aceastã datã mai mult - fãră sã putem preciza cu toatã certitudinea cît anume - şi-i permite sã adune mijloace bãneşti şi alianţe mai importante; cu ajutorul acestora, angajeazã mercenãrî şi, debarcînd la Marathon, unde e întîmpinat de o mulţime entuziastã, îşi înfrînge adversarii la Pallene, lîngã templul Atenei, şi devine, de astã datã pînã la sfîrşituJ vieţii, în 528/7, stãpîn al Aticii. Astfel consolidatã, puterea poate fi transmisã: lui Peisistratos îi va succeda fiut sãu mai mare, Hippias.

Toate izvoarele sînt unanime în a sublinia moderaţia lui Peisistratos, care, ne spune Tucidide. a avut doar grijă ca, în funcţiile cele mai importante, sã-i fie aleşi prietenii, şi în rest a lăsat sã funcţioneze instituţiile tradiţionale. Chiar raporturile lui cu aristocraţii atenieni par să fi fost pacifice: dupã o vreme, Alcmeonizii, la început exilaţi, se întorc în Atica, şi în vremea lui Hippias, vechile feude par uitate, de vreme ce o inscripţie atesta cã, în 525/524, unul dintre fiii lui Megacles, Cleisthenes (Clistene), este arhonte eponim al cetãţii; cu atît mai mult sînt amicale relaţiile cu marea familie a Phiiaizilor, care-l susţinuse. şi care e la rîndu-i susţinutã în expansiunea spre sudut Traciei, unde Miltiades cel Bãtrîn fondeazã cetatea Chersonesului Tracic. Această întemeiere, ca şi instalarea atenienilor la Sigeion, contribuie la soluţionarea mãcar în parte a probtemelor agrare ale Aticii, ca şi la stabiiirea controlului atenian asupra strîmtorilor, prin care corãbiile cu grîu dm Pont ajungeau în Egeea.

Douã direcţii majore de dezvoltare a Atenei sînt de remarcat: pe de-o parte creşterea producţiei destinate schimbului maritim, de la ulei şi vin la vase de lux, care inunda literalmente aria etrusco-italicã spre vest, în bunã măsură şi pe cea ponticã, cu o producţie ceramicã de o exceptionalã calitate artisticã. Pe de altă parte, începe un program de prestigiu în construcţiile din Atena, fie cã-i vorba de lucrări de aductie a apei (fîntîna "cu nouã guri" enneakrounos) sau de construcţia marelor sanctuare - Hekatompedon, templul de 100 de picioare de pe Acropole, sanctuarul lui Zeus Olimpianul, pe care abia împãratul Hadrian îl va termina, altarui celor 12 zei în agorà, templui lui Dionysos Eleuthereus lîngã Acropole. Toate ăceste constructii schimbau faţacetãţii şi materializau o politicã culturalã prin care tiranii, protectori ai artelor, apãreau ca noi ctitori ai cetãţii; în acelaşi sens, organizarea marii sãrbãtori a Panatheneelor, simbol al unitãţii atice, ca şi susţinerea cultului public al lui Dionysos şi a primelor spectacole tragice. Li se adaugã prezenţa, la curtea Pisistratizilor. a unor mari poeţi, ca Anacreon şi Semonides (Simonide) din Keos, iniţiativa editãrii poemelor homerice, ca şi a unei culegeri de poeme orfice: tot atîtea modaiitãţi de a afirma proeminenţa şi strãlucirea puterii tiranitor. Esenţialã rãmîne diminuarea presiunii aristocratilor asupra demos-ului rural. atît prin susţinerea lui economicã, cît şi pnntr-o justiţie independentã, garantatã de judecătorii itineranţi.

Multã vreme cetãţile ioniene au fost socotite un teritoriu privilegiat al regimurilor tiranlce. Aceastã imagine traduce, de fapt, un cumul de prejudecăţi, începînd cu cea a tiraniei ca institutie împrumutatã de greci din Orient, continuînd cu încercarea de a înţelege tirania ca efect al unei dezvoltãri socio-economice urbane superioare, cu care toate cetãţile ioniene erau creditate din principiu; or, nici mãcar premisa acestui raţionament nu poate fi acceptatã fãrã rezerve, şi cu atît mai puţin concluzia iui. Una peste alta, se revenea astfel, pe cãi mai savante, la prejudecãţile unui Herodot cu privire la natura mai susceptibitã de supunere a ionienilor şi la superioritatea morală a dorienilor. Aşa cum am vãzut cetăţi doriene, ca Argosul sau Corintul, sînt printre cele dintîi care se supun unor tirani.

Ceea ce nu înseamnă că în cetãţile asiatice n-ar fi existat tirani. Chiar dacă şitirile despre Thrasyboulos din Milet,contemporan cu Periandros, sau despre tiranul-aisymnet Pittakos din

13

Lesbos, nu sînt abundente, e clar cã o bunã parte dintre cetãţile insulare sau micro-asiatice, fie ele ioniene sau nu, vădesc aceleaşi simptome de criză a structurilor, instituţiilor şî statutelor civice. Tradiţia atribuie lui Pittakos o maximã după care "partea e mai bunã decît prea-multul" şi initiativa de a împãrţi egal între mytilienieni ogorul cu care cetatea îl rãsplãtise;Thrasybulos e creditat cu faimosul apolog fãră cuvinte despre cea mai bunã politicã tiranicã - tiranul retezînd pe cîmp toate spicele care se înãlţau deasupra lanului.

Acest aspect normativ şi instaurator de echitate şi ordine este însă subordonat, dupã 540, cînd stãpînirea persanã se extinde asupra cetãţilor greceşti din Asiã Micã, unor noi determinãri: persii au generalizat tirania ca forma specificã de stapînire indirectã asupra cetãţilor, considerîndu-i pe tirani ca pe nişte dinaşti locali, vicari ai Macelui Rege, numiţi de acesta şi rãspunzãtori faţă de satrapul Asiei Mici. Or, transformarea unei puteri excepţionale deţinute de un personaj exceptional dotat cu o charisma cãreia nu i se putea substitui favoarea regalã, într-o funcţie permanentã de guvernator persan investea o stare prin excelenţă tranzitorie cu o rigiditate care sufoca dezvoltarea cetãţii. Aşa se explicã faptul cã rãscoala ionienilor din 500-494 e în acelaşi timp îndreptata împotriva stãpînirii persane şi împotriva tiraniei.

Ce! mai vestit dintre tiranii Ioniei rãmîne Polucrates (Policrat) din Samos. Herodot vorbeşte de cetatea lui Polycrates ca de o mare putere maritimã, ceea ce a alimentat ideea unei tiranii plutocratice; în fapt, o dedicaţie a lui Aiakes, tatãl lui Polycnates, care închina în templul Herei o parte a prãzii dintr-o expediţie navalã, indică faptul că Samos era o cetate dominatã de o aristocratie bogatã în pãmînturi, ca pretutindeni în Grecia, dar care îşi sporea gloria şi avuţia din expediţii piratereşti şi dintr-un comerţ nobiliar la distanţe mari - în Egipt, de pildã, unde samienii au un rol important în fondarea contoarului comercial de la Naucratis. Policrates ar fi devenit tiran în urma unei rãscoale populare, obligînd la exil o parte dintre aristocraţii cetãtii. Putine lucruri se pot afirma despre mãsurile efective ale tiranului; evident e însă spectacolul unei politici de prestigiu: mari construcţii, faimoasele Polukrateia erga descrise de Herodot, un apeduct cu un tunel de şapte stadii, reconstruirea monumentalã a Heraion-ului, ca şi o adevăratã curte, adunînd în preajma tiranului pe cei mai vestiţi poeţi şi artişti ai veacului, numeroase expediţii navale, Aşa fabuloasã cum e, povestea inelului lui Polycrates confirmã ceva esential despre modul de percepere al tiraniei ca hybris, despre persistenţa unor imagini de talismane ale puterii, despre partea de imprevizibil şi iraţional de care dã seama în felul ei tradiţia şi va da curînd seama teatrul tragic - într-un cuvînt, despre contextul imaginar al tiraniei, care aparţine doar în parte politicului, şi e încã solidarã cu o viziune arhaicã globalã aşupra feluritelor alcătuiri ale lumii.

Mai rãmîne de spus cã, dupã moartea lui Policrates - şi dupã o încercare de eliminare a tiraniei asupra cãreia vom zăbovi într-un capitol urmãtor -Suloson, fratele lui Policrates, devine tiran ca reprezentant la Samos al regelui Persiei.

Spre sfîrşitul sec. al VII-lea, aflãm de primele regimuri tiranice şi în cetãţile greceşti din italia şi Sicilia; dacă Panaitios din Leontinoi sau Phalaris din Acragas sînt doar nişte nume, despre Aristodemos din Cumai, tiran la sfîrşitul sec. VII şi la începutul celui urmãtor, o tradiţie, e drept tîrzie, ne spune cã a luat mãsuri radicale de eliberare a ţãraniilor dependenti din chora. Cele mai multe ştiri însã oe parvin în legãtură cu tiranii sicilieni ai acestei epoci. Cãtre sfîrşitul sec.al VI-lea, la Gela s-ar fi instaurat tirania unui nobil, Cleandros, care ar fi luat mãsuri antiaristocratice, fiind asasinat în 498. I-a succedat totuşi fratele sãu Hippocrates, care reuşeşte, în ciuda rezistenţei tiranului dtn Rhegion, să controleze printr-un aliat - şi el tiran - cetatea Zancle, adicã trecãtoarea dintre Italia şi Sicilia. Abia dupã moartea iui Hippocrates, Anaxilaos din Rhegion colonizeazã mesenieni la Zancle, care-şi schimbã nurnele în Messina. In 476, la moartea lui Anaxilaos, succesorii sãi nu pot guvema multã vreme, dar Rhegion-ul intrase deja într-un sistem durabil de raporturi cu cetãţile siciliene, dominate de tiranii din famina Deinomenizilor.

14

Primul dintre ei, Gelon, comandant al cavaleriei lui Hippocrates, devine tiran la moartea acestuia cu sprijinul grupului de hippeis, cetăţenii cei mai bogaţi ai Gelei; curînd, intervine la Siracusa în ajutorul bogatilor aristocrati funciari, gamoroi, atungaţi din cetate de demos. Gelon îi învinge pe rebeli şi readuce pe rnarii proprietari în cetatea al cãre tiran devine, lăsînd fratelui său Hieron tirania Gelei.

Curînd, Gelon domina întreaga Sicilie, cucerind Megara Hublaia - unde vînde ca sclavi sau ucide pe cei sãraci, pe aristocraţi instalîndu-i la Siracusa; la Agrigent, tiranul Theron îi e aliat, iar la Himera, unde Terillos încercase sã i se opunã cu ajutor cartaginez, dobîndeşte o rãsunătoare victorie împotriva fenicienilor, pe care tradiţia se complace în a o data în chiar ziua victoriei grecilor la Salamina, în 480.

Politica de susţinere a regimului tiranic pe temeiul alianţei cu cei mai de vazã dintre cetãţeni deosebeşte tirania tîrzîe a Deinomenizilor de tiraniile incipiente şi atrage atenţia asupra faptului cã instaurîndu-se într-un alt context decît cel arhaic, tiranii din Gela folosesc, pentru a cuceri puterea, acel sistem de pîrghii care le-o putea oferi, indiferent de finalitatea politicã a acţiunii lor. Pe de-altã parte, tiraniile siciliene experimenteazã un sistem de relaţii politico-militare mult mai complex şî mai durabil decît schiţele de alianţã încercate de un Lugdamis din Naxos sau Polucrates din Samos în estul Mediteranei, asumînd apărarea grecilor de etrusci şi cartaginezi, şi prefigurînd problematica tiraniilor tîrzii. Nu-i însă mai puţin adevãrat cã. prin fastul şi strãlucirea curţilor tiranice din Sicilia - Pindar, Semonide şi Eschil au fost oaspeţi ai lui Hieron - ca şi prin acţiunile lor spectaculoase, Deinomenizii apar şi ca o ilustrare prin excelenţã a tipului arhaic de tiran, încheind o epocã şi inaugurînd o alta în istoria acestei experienţe politice singulare şi megalomane.

La capãtul acestei treceri în revistã, putem, într-adevãr, identifica, dincolo de varietatea derutantã a faptelor, cîteva elemente recurente în experienta tiraniilor arhaice. Acestea reprezintã fenomene de cucerire pe cãi ilegitime a puterii, de cele mai multe ori - dar nu sistematic, şi, maî ales, nu programatic - cu sprijin popular. Aceasta poate implica de multe ori şi necesitatea unui echilibru nou de statute şi de prestigiu în polis. Ceea ce singularizeazã regimurile tiranice şi le apropie între ele cel mai mult este însă aliajul de arhaicitate şl pragmatism, modalitãţite diverse de legitimare a unei puteri de facto cu gesturi spectaculoase şi supradimensionate, accentul pe dimensiunea soterică şi charismaticã a persoanei tiranului, carefuncţioneazã mai degrabă în coordonatele mitului decît într-un spaţiu politic clar delimitat. Această instrumentalizare a tradiţiei nu scapă însă percepţia colective, care denunţã artificiul, histrionismul şi vicleşugul ca sursă ultrmã a puterii tiranice. Aristotel scria, căun tiran care vrea ca puterea lui sã dureze trebuie "sã mimeze regalitatea cît mai bine". Puterea tiranică smulge astfel reprezentãrile legate de politic din domeniul inertial al autoritãtii acceptate ca atare şi le proiecteazã într-un univers a! artificiului şi tehnicilor ingenioase de exercitare a puterii asupra cărora intervenţîa umanã devine posibilã şi eficace. Aceastã subminare a reprezentărilor de putere, dimpreunã cu criza de autoritate a aristocratiilor traditionale, cu subminarea efectivã a unor privilegii seculare, mergînd pînã la disparitia fizicã a unor familii, acoio unde tirania a fost violentã şi represivã, modificã atît raporturile de forţã în polis cît şi imaginarul politic colectiv. Neîndoios, tirania nu a fost o etapă a democraţiei, în sensul cã nu a generat în chip necesar regimuri democratice; dar nici nu putem gãsi multe exemple de cetãţi în care, fãrã o experienţã tiranicã, să se instaureze instituţii şi deprinderi democratice.Isonomia: politica şi cultura în sec.VI

La confluenţa dintre inovaţiile institutiilor şi mentalitãţilor colective, civilizatia cetãţilor greceşti de lă sfîrşitul epocii arhaice suferã o mutaţie decisivã, pe care, cu o sintagmă rămasă celebră, Louis Gemet a numit-o sintetic l'eclatement de la pensee mythique, explozia gîndirii mitice. Raportul dintre noile forme de civilizaţie şi reprezentãrile cetãţii incipiente este analog, de pildă, cu raportul între statuile sacre ale arhaismului timpuriu compact eficace prin însãşi

15

natura lor încãrcatã de forţa transcendentă, şi dinamica imaginilor de zei şi de eroi create înspre sfîrşitul veacutui VI cu o evidentã transcriere a fiorului religios într-un cod estetic deliberat şi coerent; sau cu relaţia din miturile orientale ale Apei primordiate şi filosofia iui Thales.

Filosofia sau arta reprezintã elemente constitutive ale acestei mutaţii, dar nu ne aftãm în faţa unor simple revirimente culturale. Intreaga reprezentare a lumii este attfel structurată, şi un nou tip de gîndire se afirmă în toate domeniile, de la desenul ceramic la proiectut politic, instituind ocoerenţă de ansamblu a fenomenelor la toate nivelele percepţiei şi gîndirii.

E şi greu, şi hazardat sã impunem acestei enorme restructurări o cauzalitate univocã. E clar, de pildă, ca o mai mare frecvenţã şi arie de cupridere a experienţelor legate de practicarea meşteşugurilor, a cãror înflorire este evidentã în veacul al Vl-lea, e implicit eficace în rãspîndirea unor deprinderi care se însumeazã, pînã la urmã, într-o percepţie diferitã a lumii; dacã n-ar fi decît pentru cã timpului ciclic al ţãranului, meşterul e nevoit sã-i substituie un timp ireversibil şi mãsurat: altfel curge vremea cînd ari sau aitoieşti pomii, şi altfe! cînd torni bronzul, repede, sã nu se solidifice, pãstrînd o temperaturã măsurată şi constantã. Creşterea ponderii ocupatiilor meşteşugãreşti şi a negoţului, a vieţii urbane în genere, a jucat fãrã îndoialã un rol important în această regîndire a lumii. Rolul acesta nu este însã direct, şi nici exclusiv; este una dintre experienţele care, lent şi cumulativ, lucreazã asupra mentalului colectiv arhaic. S-a scris o datã cã dessubsanţierea universului în filozofie rãspunde dessubstanţierii produsului în monedã; spectaculoase, asemenea scurt-circuitãrii sînt înşelãtoare, fiindcã sar peste etapele intermediare: perceperea colectivã a normãrii, îndelungatul exerciţiu al echivalenţelor şi al comensurabilitãţii, care leagã moneda de legislaţie, legislaţia de viata normatã a colectivitătii civice, şi filosofarea - de experienta vieţii în polis.

Dacã ar fi sã propunem o imagine a acestui complex de restructurări, am putea sã le vedem ca pe un fascicol de raze focalizate ca de o lentilã asupra cetăţii, cu normele şi practicile ei, şi proiectate apoi din nou înafara politicului, care rămîne punctul de convergentă şi matricea esenţialã a acestui proces. Fie exemplul relatiei, neaşteptate în aparenţã, dintre cetate şi geometrie. S-a observat cã, încã de la începuturile ei, cetatea se înscrie într-un spaţiu geometric structurat, fie cã e vorba de cerc şi centrul acestuia, care materializeazã practicile participative şi traduce similitudinea politicã în imaginea echidistanţei: cercul războinicilor care îşi distribuie egal prada, aşezatã la mijloc; centrul cetăţii, simbol al drepturilor şi îndatoririlor comune, ta

koina; a pune ceva la mijloc, în centru, en mesoi, înseamnã a-l face sã aparţinã comunitãţii în

întregul ei, Sau geometria dlstributiei spaţiale a cetãţilor. cu un teritoriu urban şi agricol divizate, ambele, în parcele egale pnn strãzi paralele şi perpendiculare, ca într-o grilă de cuvinte încrucişate Relaţia dintre aceste imagini. o falangã aliniatã de hoptiţi şi o geometrie elementarã a figurilor egate nu are nevoie de multe comentarii. Dar este cu atît mai semnificativ să observăm cã primii geometri ai Greciei, Thales şi succesorii lui imediaţi, inaugureazã demersul lor cu problemele definirii egalităţii figurilor şi folosind teoreme de asemãnare, al cãror vocabular este identlc cu cel al dezbaterii politice.

Milesienii fondeazã, dealtminteri, o ştiinţă cu totul nouă fatã de matematica empiricã a Orientului, tocmai fiindcã, în loc sã cumuleze practici de calcul, formuleazã teoreme pe care le demonstreazã, identificînd verigile logice ale argumentãrii. Cum să nu punem în legãturã abstractizarea pe care o impune teorema cu abstractjzarea pe care legile cetãtii o impun, atunci cînd decid cã oricine va sãvîrşi cutare faptã va fi pedepsit în cutare fel? Inventarea dernonstraţiei de cãtre Thales - act fondător al ştiinţei ca ştiinţã, nu are cum fi despãrţîtã de importanţa crescîndã a argumentaţiei politice, într-o vreme în care organismele colective ale cetăţii sînt tot mai frecvent puse în situaţia de a decide prin DA sau NU asupra unei propuneri ale cărei consecinţe pozitive şi negative se cer a fi explicate public şi cîntãrîte în comun.

Acestei revolutii în gîndire îi răspunde apariţia unui suport anume, proza scrisă. Cum se ştie, aceastã formã de expresie scrisă nu e o înregistrare a vorbirii cotidiene, ci o savantã şi

16

elaborată imitaţie a comunicării orale. Lumea greacă a experimentat proza prin elaborarea şi difuzarea legilor scrise. Spre deosebire de tradiţia anterioarã, fie ea ( a dreptului cutumiar grec ori cea a Orientutui, legile scrise ale cetăţilor sînt rezultatul unui efort novator de conceptualizare, fiindcã nu mai rãspund unor cazuri particulare de culpă,înşirate cu grijă de legiuitor, ci stabilesc clase abstracte de transgresiune, cărora le atnbuie clase diferenţiate de penalizare; dincolo de faptul cã astfei se instaures efectiv egalitatea tuturor cetăţenilor în taţa legii, legea instituie şî un mod de judecată generaiizatoare, pe care practica vieţii cotidiene în polis îl repetă constant, ceea ce îl face să fie, la rîndul sãu, producãtor de concepte, înlocuind conotaţia cu denotaţia şi metafora cu descrierea. O frazã celebră spunea că Apollon, zeul oracular prin excelentă, nu afirmă şi nu neagă; el doar dă semn, semainei: arhaismul tîrziu înlocuieşte semnul cu enunţul. Incă în sec.VI, apariţia primelor scrieri ştiinţifice şi filosofice instituie acest mod specific de transmitere a reflexiei critice.

Aceastã enormã îndrãznealã a insului care îşi asumã catitatea de interpret al universului în întregul sãu nu ar fi putut exista fără îndelungata practicã a autonomiei de decizie în viaţa cetãţii; experienţa politică reprezintã condiţia necesarã a acestei emancipãri a discursului critic. Tradiţia anticã după care preocupările filosofice ale lui Thales ar fi derivat din cele politice poate fi doar o figurã de stil; cu atît mai mult, ea exprimã funcţia de matrice a politicului în raport cu constituirea filosofiei şi a ştiinţeior.

Apariţia discursului filosofic nu e, dealtminteri, singura ipostazã a acestei restructurãri a universului mental al Greciei arhaice. Tot în mediul efervescent al cetăţilor ioniene apar şi primele scrieri istorice. Revoluţia de gîndire pe care o presupune aparitia istoriei e poate mai puţin evidentã decît în cazul filosofiei; o rapidã comparaţie cu tradiţia scrierilor istorice orientale - înregistrãri anuale de evenimente sau închinări ate regilor către zeii a cãror favoare a îngãduit o biruinţă, subliniazã însă inovaţia greacă, în care se instaurează nu o simplă consemnare a faptelor, ci cãutarea deliberatã a raporturilor cauzale şi conştiinţa unei dinamici autonome a faptelor ce se înscriu, cum spunea Herodot, în "timpul oamenilor", Deosebit de « timpul zeitor » şi irevocabit desprins de acesta, timpul istoric instituie asupra tradiţiei orate a Greciei eroice cenzura spiritului critic. Cel dintîi istoric cal lumii, Hekataios din Milet, proclamă superiara validitate a propriei sale judecãţi: scriu toate acestea aşa cum mi se înfãţişeazã mie ca adevãrate, fiindcă tradiţiile grecilor sînt multe şi, dupã părerea mea, ndicole.

Intr-un anume sens, şi artele vizuate trec printr-un proces asemãnător de decantare critică, de abstractizareşi de conceptualizare a imaginii. Căutãrile formale extrem de tehnice şi de subtile pe care le parcurge arta secolului VI cristalizeazã ceea ce E. Gombrich socotea a fi cea mai importantã revolutie esteticã din istoria artei, un ansamblu de tehnici şi de experienţe artistice care conferã artei figurative o forţã de iluzionare unicã; departe de a fi vorba de o "copie" a realului. ne aflãm în faţa unei re-creeri mimetice conştiente pînă în cela mai micramănunte de mijloacele şi tehnicile pe care le utilizeazã - clar-obscurul, relieful, ritmul şi contrastele, simetriile şi proporpe. Nu peste muttã vreme, Policlet avea sã scrie în celebrul sãu tratat de sculptura, Canonul, că izbînda creatiei depinde de stãpînirea detaliilor numerice infime. 0 tehnicã tot mai stãpînã pe sine înlocuieşte inexorabila unitate sacră a statuilor secolului precedent cu tot mai perfecta imitare a dinamicii trupurilor vii; de la "cavalerui Rampin", opera de geniu a jumãtãţii veacului VI, cu o muzicalã şi rafinatã cizelare a constructiei plastice, la subtila - şi iluzoria - vivacitate şi graţie a extraordinarelor korai, statui de tinere fete ateniene de la sfîrşitul aceluiaşi veac, se desfãşoarã în ãrta arhaicã un şir de fabuloase experiente de colorism, utilizare delîberatã a luminii şi a perspectivei, care îniocuiesc imaginea-simbol a arhaismului timpuriu cu o esteticã a imitatiei, prin care artistul domina formele şi spatiul.

Marile creaţii arhitecturale ale epocii releva o similarã înstãpînire asupra materiei. La edificarea templului lui Apollon din Siracusa, doi arhitecţi înscriu în chiar dedicaţia sanctuarului biruinţa lor asupra legilor gravitaţiei: Cleomenes din Cnidos a creat templul pentru Apollon, şi

17

împreunã cu Epicles a înãlţat coloanele, prea frumoase isprãvi. Expresia kala erga desemna în poezia eroicã fapta de glorie a războinicului; triumful arhitectului asupra materiei şi legilor ei, înãlţarea unor coloane din piatrã cum puţine edificii aveau în acea vreme, e recunoscută ca o

victorie a priceperiil omeneşti şj dobîndeşte un statut comparabil cu cel al faptei de vitejie.

Artele plastice impun deci, deliberat şi tot mai stãpîne pe tehnicile artefactului, modele ideale ale realului. Faptul cã, exact în aceastã vreme, Anaximandru construieşte un model al cosmosului, sfera celestã cu stelele şi planetele rotitoare, care vizualizeazã în mic universul, cã tot el desenează prima hartă a oikumenei, model la scară al lumii cunoscute, care vizualizeazã tãrîmuri îndepãrtate ca şi ţărmurile. Greciei, ţine de aceeaşi luare în stăpînire intelectuală a lumii şi de aceeaşi instrumentalizare euristicã a modelului şi a proiectuluL

Cosmosul lui Anaximandru se supune aceloraşi legi ca şi cele ce guvemeazã cetatea: un celebru pasaj din opera milesianului spune cã aştrii trebuie sã respecte dike, dreapta lege a creşterii şi descreşterii, fiind supuşi, altmînteri, penalitãţii. Cetatea, pe de-altã parte, e tot mai adesea imaginată ea însãşi ca proiect. Treptata prevalenţã a modelelor politice face din reformele sfîrşitului de veac arhaic un capitol deopotrivã al istoriei politice şi al istoriei intelectuale a Greciei.

Solidaritatea celor douã aspecte este dealtminteri nu odatã manifestã: Thales ar fi propus ionienilor ameninţaţi de cucerirea persanã sã se uneascã într-o smgurã cetate al cărei consiliu sã-şi aibã sediul în centru! geometric al Dodecapolei, astfel încît virtuţile solidarizante ale cercului sã fie benefice noii alcãtuiri. Corolarul filozofiei pitagoreice - care descoperea raporturile numerice generatoare de armonie şi le ridica la rang de esenţã a universului - este o realcãtuîre, proporţionalã şi armonioasã, a cetãţii.

Pitagoreicii sînt dealtminleri,mai degrabă decît o şcoalã filozoficã, o sectã de iniţiati care propune o comportare religioasã şi moralã aparte, ceea ce presupune o subvertire nu doar a alcătuirilor politice preexistente, ci chiar a principiiior de structurare a cetãţii. Difuzatã masiv mai ales în Grecia Mare (teritoriu privilegiat al experienţelor politice) şi fascinînd prin combinaţia de abstractizare radicală, de filosofare asupra numerelor şi de esoterism învãluit în tabuuri arhaice, învãţătura pitagoreicã propune, într-adevăr, un model de polis în care participarea cetãţeanulut de rînd la treburile obştii este limitatã şi proporţionaiã nu pe temeiul averii, d pe temeiul gradului de iniţiere în doctrina sectei. Desigur că, tipologic, cetatea idealã a pitagoreicilor aparţine clasei de isonomia oligarchike, de oligarhil paritare, cum e. de pildã, Corintul în aceeaşi vreme. Dar introducerea unul principiu de distribuţie a autoritãţii proporţional cu gradul de iniţiere în doctrina sectei contestă, în fapt, fundamentele înseşi ale cetãţii, opunîrid discursului public doctrina secretã şi negînd validitatea principiilor cetîţii în numele unei transcendenţe oarecum conspirative - însuşi actul fondator al colectivitãţilor arhaice, sacrificiul, este negat de sectã.

Cetatea se structura tot mai evident ca entitate autonomã; refuzul pitagoreicilor de a "pune în parantezã" transcendenţa propune o omologie a profanului cu sacrul şi degenereazã repede în dictatura unor conjuraţi. Sfîrşitul dramatic al guvemãrii pitagoreice la Crotona, unde democratii, se spune, l-ar fi ucis pe însuşi fondatorul sectei, Pitagora, cîndva la sfîrşitui sec. VI, pune capãt acestei experienţe de guvemare iniţiatică, dar nu speranţelor de reformare a instituţiilor în funcţie de revelaţie şi absolut; de la Platon la cumplite experienţe contemporane, fantasma cetãtii conduse de filosofi pãrtaşi la o doctrinã esotericã n-a încetat sã bîntuie nu doar imaginarul, ci şi realitatea politicã.

Pretutindeni, aşadar, presiunile pentru inovarea structurilor cetãţii capãtã tot mai mult înfătişarea unor proiecte de ansamblu care propun soluţii intelectual motivate pentru problema esenţialã a politicului - distnbuţia puterii şi o nouã legitimare a autoritãţii în polis. Exigenţa comunã a acestor proiecte, mai ales în urma experienţelor tiranice, pe cale sã sfîrşeascã dramatic

18

mai pretutindeni înspre sfîrşitul veacului VI, este isonomia, adicã împărţirea egalã a puterii între toţi ce! care au dreptul sã o exercite.

Isonomia înseamnã, înainte de orice, absenla tiraniei: un cîntec de pahar, skolion, celebru la Atena, îi elogia pe Harmodios şi Aristogeiton, cei doi nobili care,în 514, îl uciseseră pe Hipparchos, fratele tiranuluil Hippias, pentru că, omorîndu-l pe tiran, îi fãcuserã pe atenieni sã fie isonomoi. Şi cîntecul, şi toatã povestea tiranoctonilor aşa cum era ea istorisitã la Atena simplifică în beneficiul aristocraţilor cetãţii o situaţie ceva mai complicatã, şi încã Tucidide protesta împotriva exaltãrii faptelor celor doi tiranoctoni. In realitate, ne spune Tucidide, cei doi aveau resentimente personale împotriva fratelui tiranului, şi, deşi încercaseră sã-l ucidã şi pe Hippias de teama represaliilor, numai pe Hipparchos au reuşit să-l suprime. Hippias a declanşat atunci o represiune deosebit de brutalã, torturîndu-i pe cei doi şi pe apropiatii lor (tortura era, în principiu, rezervatã exdusiv sclavilor) şi implicînd în complot o mare parte a aristocraţilor atenieni, astfel încît cei care au scãpat cu viaţă s-au grăbit sã se refugieze în afara hotaretor Aticii, în Beoţia şi la Delfi. De aco!o, au început să se pregãtească pentru alungarea tiranului din Atena. O primă încercare eşueazã în 511, cînd exilatii sînt înfrînţi la Leipsydrion, lîngã graniţa cu Beoţia, aşa încît adversarii lui Hippias încep sã caute sprijin exterior mai ales din partea Spartei. Greu de convins, deşi regele Cleomenes, prieten al nobilului atenian Isagoras, rîvnea la o glorie războinicã dincolo de mãsura comună, cetatea laconiană este pînã la urmã împinsă totuşi cãtre intervenţie datoritã mai ales compiidtăţii între Alcmeonidul Cleisthenes şi preoţii de la Delfi: Cleisthenes reuşeşte sã determine.oracolui ca, de cîte ori spartanii cereau o consultaţie, sã condiţioneze oracolul de alungarea tiranului de la Atena. Aşa se face cã, în 510/9. o expeditie conjugatã a spartanilor în frunte cu Cleomenes şi a exilaţilor atenieni pomeşte împotriva lui Hippias şi izbuteşte să-l alunge fară mare greutate; tiranul se refugiazã ta curtea regelui persan şi Isagoras este ales arhonte. S-ar pãrea, deci. cã alungarea tiranilor înseamnã. cel puţin pentru aceastã grupare, putinţa de restaurare a vechilor stãri de lucruri.

Herodot istoriseşte cã victoria lui Isagoras l-a dezamãgit pe Cfeisthenes, care sperase sã beneficieze înaintea altora de alungarea tiranilor. De bunã seama, ambiţiile personaie nu sînt de nesocotit într-o lume atîl de concurentialã ca cea atenianã, şi cu atît mai putin cînd e vorba de un Alcmeonid - adicã de un nobil avînd de purtat o dublã tradiţie, cea a ilustrului destin politic al "casei" sale şi cea a marginalitãţii şi a exilului.Pe de-altã parte, însă, Cleisthenes îl învinge pe Isagoras cu armele popularitãţji pe care proiectul lui de reformã o cîştigã, ceea ce înseamnã cã setea de glorie a Alcmeonidului întîlnea o aspiraţie comunã a atenienilor cãtre inovaţie şi o dorinţã populară de restructurare instituţionalã.

Desfăşurarea concretã a evenimentelor confirmă aceastã ipotezã: pe cît putem sã ne dăm seama, Cleisthenes reuşeşte, într-un prim episod, sã stîmească o opoziţie putemicã împotriva arhontatului lui Isagoras, agitînd spiritele cu propuneriie lui; Isagoras cere din nou ajutor lui Cleomenes, care pãtrunde cu armata lacedemonianã pentru a doua oarã în Atica, şi Cieisthenes, împreunã cu 700 de aristocraţi din hetairia alcmeonida se exileazã din nou. Or, în absenţa cãpeteniilor aristocrate, atenienii se împotrivesc totuşi spartanilor şi-j obligă să se retragă luîndu-l cu ei şi pe Isagoras. Cleisthenes e rechemat şi îşi pune în aplicare proiectul de reformã.

Se evidenţiazã astfel cîteva trãsături întrucîtva neaşteptate, oricum noi, în peisajul politic atenian: pe de-o parte, capacitatea cetãţenilor atenieni de a rezista singuri, în ciuda dezerţiunii cãpeteniilor. Aceastã autonomie politică a cetãtenilor de rînd nu se mai manifestase niciodatã pînã atunci şi este un semn al maturizării unor raporturi de forţe cu totul diferite de cele tradiţionale pînã la acea dată. Herodot descrie cu un termen extrem de sugestiv popularitatea lui Cleisthenes, spunînd cã acesta "a inclus demos-ul în hetairia lui, proshetairizetai ton demon. Fãră îndoialã ceva din practicile nobiliare ale clientelei politice şi din comportamenteie tipice pentru cetele nobiie rãmîne încã viu în relaţia reformatorului cu cetătenii Atenei, şi experienţa tiranilor, care au învins de cele mai multe ori aruncînd în balanţa luptelor potitice ponderea

19

demos-ului, se continuã şi acum. Pe de-altă parte, atenienii nu se luptã de astă datã atît pentru un personaj charismatic cît pentru o reformã. Mai mult, aceastã reformă este încã un proiect, şi anume un proiect elaborat şi complex, şi nu o simplã promisiune de mai bine.

Într-adevăr, reforma clistenianã reprezintã o soluţie inteiectuală destul de complicatã, purtînd, în detaliile ei, semnele certe ale unei vremi în care speculaţiile numerice şi o viziune geometricã asupra universului politic apar ca principii directoare ale acţiunii politice practice. Într-o împrejurare destul de asemãnãtoare. Maiandrios din Samos, desemnat de perşi ca tiran în locul fratelui său Polucrates executat la Susa, îşi adunã concetãtenii si declară că nu doreşte tirania, ci "pune puterea !a mijloc", adicã o dã cetãţii întregi şi instaureazã isonomia.

Nu putem şti cum şi cît va fi argumentat Cleisthenes în favoarea proiectului sãu. Fapt e cã reforma pomeşta de la o redefinire a corpului civic, pe care îl împarte dupã reşedinţã în 10 triburi teritoriale. Vechile triburi traditionate ioniene îşi pãstreazã doar atribuţiile de cult, cele zece triburi devenind structura de bazã în organizarea Atenei. Fiecare trib era compus d»n reunirea mai multor unitãţi teritoriale minimale. un fel de comune, al cãror nume este tot demos, ca şi numele corpului cetãţenesc Fiecare asemenea comunã are propria sa adunare, care alege anual un demarh, şi are ca principalã funcţie, în afara administraţiei şi cultelor locale, înregistrarea cetãtenilor care rezidã sau au proprietăţi funciare înscrise în demul respectiv. E foarte probabil cã aceste comune preexistau reformei, şi ca aceasta s-a limitat la generalizarea lor distribuind întreg teritoriul atic, inclusiv cel al oraşului Atena, între aceste unitãţi.

Gruparea acestor demoi în triburi este însã o operatie complicatã, deoarece reformatorul a dorit să asigure un maximum de omogenitate teritoriului atic, confruntat de multã vreme cu tendinţele centrifuge ale vechilor centre politico-sacerdotale şi ale aristocraţiilor regionale de la Eleusis sau Brauron. Pentru a elimina aceste primejdioase solidarităţi locale. Cleisthenes constituie fiecare din cele 10 triburi din trei secţiuni, trittus, grupînd demi din trei zone diferite ale teritoriului: o treime din zona de interior, mesogeia, o a doua - din zona de coastã, paralia, şi ultima - din teritoriul urban al Atenei, astu. În acest fel, singurul punct în care triburile clisteniene îşi puteau gãsi un centru teritorial era oraşul Atena, punct de convergenţã a tuturor instituţiilor civice. Pe de-altă parte, în alegerea membrilor diferitelor organisme de conducere şi magistraturi, riscu! Unor grupãri regionale care sã subverteascã institutiile cetãtii în folosul unei pãrţi doar din Atica era controlat. Decupajul savant al teritoriului a fost pus pe seama tragerii la sorti, dar analiza atentã a acestei complicate operaţii politico-administrative dovedeşte cã hazardul a fost mînuit cu multă ingeniozitate, izbutind efectiv sã spargã vechile solidaritãţi şi sã disocieze tot ce putea fi primejdios pentru coeziunea cetãţii renovate.

Aceasta se constituie din reunirea celor 10 noi triburi. puse sub ocrotirea a 10 eroi eponimi aleşi prin tragere la sorti de Pythia (iarãşi, probabil, cu o anume imixtiune a deliberãrii în jocul hazardului, de vreme ce din lista celor zece lipsesc eroii extrem de populari ai epocii Pisistratizilor, Theseus şi Heracles).Triburile relativ egale numeric, şi înşirate într-o succesiune oficială - Erechtheis, Aigieis, Pandionis, Leontis. Akamantis, Oineis, Kekropis, Hippothontis, Aiantis, Antiochis - ordoneazã tot ce are legãtură cu viaţa cetăţii: magistraturile, ale cãror colegii sînt acum formate din cîte 10 membri pentru a corespunde triburilor (în cazu! arhonţilor, a cãror cifrã era de nouã, s-a adãugat un secretar pentru a împlini numãrul de 10 fãrã a anula o tradiţie atît de venerabilã), structura militarã şi contingentele mobilizate în caz de război; cea mai importantã inovaţie clisteniană, consiliul de 500 de membri, este şi el ales din cîte 50 de membri din fiecare trib.

S-a discutat mult pentru a şti dacã acest consiliu de 500 de membri reprezintã o inovaţie sau o remaniere a consiliului de 400 atribuit Solon. Cum scriam şi mai sus, nu e cu totul de neînchipuit ca Solon sã fi încercat, primul, sã opunã vechiului sfat aristocratic al cetãţii, Areiopagul, un alt organism, ales dintre toti cetãţenii; chiar dacă acceptãm această tradiţie, reiese limpede din analiza criticã a documentelor cã funcţionalitatea acestui consiliu solonian a fost

20

practic nulã (un istoric se întreba, de pildã, unde a fost acest organism în ziua în care Peisistratos a obţinut dreptul de a avea o gardã personalã). Aşa încît Alcmeonidul a reinventat, poate, pe teme soloniene, mai degrabã decît sã reformeze o instituţie realã. Oricum, consiliul clistenian capãtã atribuţii foarte precise, devenind elementul de continuitate politicã în cetate. Ales în fiecare dem dintre toţi cetãţenii de 30 de ani cel puţin ce se declarau disponibili, caracterul clar democratic al acestei instituţii clisteniene nu poate fi pus la îndoialã. Chiar dacã nu a fost ales de la început, cum va fi, în sec.V, prin tragerea la sorţi, care exprimã în cel mai înalt grad calificarea egalã a tuturor candidaţilor, consiliul rămîne o institutie esenţialã pentru cetatea isonomicã, de vreme ce nu existã decît o unicã limitare, aceea care prevede cã nici un atenian nu poate fi membru în boule decît cel muit de douã ori în viata; or, tocmai aceastã reglementare referitoare la o instîtuţie cu 500 de membri presupune o rată de participare extrem de importantă a cetãţenilor la exercitarea mandatului de buleut.

Fãrã drept de decizie legislativã proprie, acest consiliu asigurã comunicarea permanentã între magistraţi şi adunarea poporului cãreia îi prezintã proiecte spre dezbatere. Consiliul este divizat ei însuşi în 10 secţiuni, prutaneiai, care grupeazã pe buleuţii din acelaşi trib. Începînd în fiecare nou an cu cei 50 de membri din tribul Erechtheis şi încheind. conform cu succesiunea oficială, cu cei din tribul Antiochis, membri consiliului, numiţi, în aceastã ipostazã, pritani, astgurã permanenţa în sediul consiliului, Bouleuterion. Vechiul calendar dependent de marile sãrbãtori şi împãrţind anul în 12 luni lunare rãmîne de uzanţã strict religiasã, tot aşa cum cele patru triburi tradiţionale îşi pãstreazã doar funcţiile de cult. Viaţa politicã a cetãţii se desfãşoarã acum în propria ei temporalitate, divizatã în 10 secţiuni numite tot pritanii, un fel de "luni" politice de cîte 35 de zile fiecare (douã doar de 37). Pritaniile scandeazã secvenţele uniforme ale unui timp al cetãţii, în care reprezentanţii cîte unei zecimi din corpul civic exercitã o putere egalã şi colectivã; Gustave Glotz compara aceastã inventare a timpului politic autonom cu calendarul inovat al Revoluţiei franceze.

Adunarea corpului civic, demos are un rol sporit de noua structurã politico-administrativã a cetãţii, care nu mai permite concentrarea puterii la nivelul magistraţilor, conferind-o, implicit, binomului adunare/consiliu. Formula introductivă a acteior normative ateniene reflectă, dealtminteri, aceastã reechilibrare prin preambutlul stereotip edoxe toi demoi, "aşa a gãsit cu cale adunarea cetãtenilor". Pe de-altã parte, sistematizarea şi multiplicarea funcţiilor politice, corelatã cu îngrãdirile de repetare a mandatului (cumulul fiind oricum de neconceput), face ca - la un corp civic de cca. 30.000 de cetãţeni, numãrul atenienilor care iau parte direct la conducerea cetãţii, de la nivelul demului la cel al magistraturilor superioare, sã sporeascã simţitor. De bunã seamã. nu oricare dintre cetăteni era efectiv disponibil, mai ales din cauza condiţiei sale materiale şi de statut, pentru a candida; theţii nu candideazã, dar chiar dintre zeugiţi, multi vor fi fost prea puţin prezenţi în funcţiiie superioare. Mãcar pînã în epoca rãzboiului peloponesiac, toţi oamenii politici de vază ai Atenei fac parte fãrã excepţie, din aristocraţie. Totuşi. numãrul celor care dobîndesc astfel o experienţă politicã directã - în demi, în consiliul celor 500 sau în alte funcţii colective, este infinit mai mare decît înainte.

E cert, dealtminteri, faptul cã reforma distenianã a dus la o concentrare mult mai importantã de participanţi la şedinţele ecclesiei, de vreme ce săpãturile de pe colina Pnyx dovedesc tocmai în aceşti ani o amenajare sistematicã a acestui spatiu de întrunire,liber de tradiţia vechii agora din preajma sfatului arhaic de pe colina lui Ares, Areiopagul, şi capabil sã reuneascãcca. 6000 de persoane.

în fine, Cleisthenes este şi autorul unuia dln cele mai disputate instrumente legate de salvgardarea isonomiei, ostracismul, ostrakismos. Este vorba de o procedurã destul de stranie prin combinaţia de arhaism şi eficacitate politicã, menitã sã elimine din cetate orice personaj care dãdea semne cã ar putea aspira la tiranie. Numele instituţiei vine de la cuvîntul ostrakon, care înseamna ciob, pentru cã în adunare atenienii scriau, pe tãcute, pe cîte un ciob, numele celui

21

suspectat de ambitii excesive; dacã se adunau voturi ale majoritãţii dintr-o adunare cu cel puţin 6000 de participanti, persoana în cauză era exilatã pe termen de 10 ani, fãrã a-şi pierde însã nici averea, nici statutul. Dupã 10 ani, era liber sã revină şi sã-şi reia cariera politicã; dar, evident, în atîta vreme, circumstanţele se vor fi modificat într-atît încît sã evite primejdia subvertirii isonomiei.

Ciudat fiindcă aminteşte în multe privinte de tradţia aşa-nurniţilor pharmakoi, personaje care se încãrcau periodic de impuritatea acumulatã în cetate şi erau alungaţi sau ucişi ca nişte ţapi ispãşitori; ciudat, iarăşi, fiindcã. tocmai cînd în cetate se instaureazã dominaţiă incontestată a discursului argumentativ, ostracismul pune în joc o procedurã "mutã" de excludere, institutia este coerentã cu ansamblul reformelor clisteniene, reprezentînd unicul mijloc legal vreodatã imaginat pentru a substitui tiranicidului şi violenţei, delaţiunii şi rumorilor necontrolate, un act politic şi legal, prevenind excesul de putere prin suspendarea temporarã şi limitatã a drepturilor politice. Pentru a explica natura ostracismului, Aristotel aminteşte de povestea Argonauţilor care 1-au rugat pe Heracles sã nu-i însoţeascã fiindcã el singur îi întrecea în greutate pe toţi ceilalţi participanţi la expediţie la un loc, şi corabia Argos s-ar fi scufundat.

Exemplul atenian e cel mai bine cunoscut din izvoare, şi, probabil, cel mai complex articulat; el nu este însã izolat. La Samos, dupã moartea lui Policrate, Maiandrios încearcã fãrã succes sã prodame isonomia ca antonim al tiraniei; revolta cetãţilor ioniene împotriva dominaţiei persane, pusă la cale în 500/499 de tiranul Miletului, Aristagoras, începe prin renunţarea acestuia la tiranie şi prin instaurarea isonomiei. Se construia astfei, în pragul veacului al V-lea, în realitate sau mãcar în proiect, un sistem instituţional complex şi coerent, care conferã cetãţii forma structuratã a unui cosmos circular, avînd în centrul sãu aceastã abstracţie atît de vie a cetãţii isonomice, în care cetãţenii, asemenea unul celuilalt. parcurg - ca aştrii lui Anaxagoras - o cale guvemată de justiţie, dobîndind şi cedînd, în ordinea temporalã şi uniformã a timpului politic, fiecare din poziţiile simetrice care compun spaţiul ideal al cetãţii. La punctul de convergenţã între experienţa politicului şi reflecţia intelectuală asupra unui univers cognoscibil, guvemat de legi obiective şi irevocabile, isonomia defineşte sfera politicului ca domeniu autonom al actiunii şi gîndirii umane, deschizînd calea către cetatea matură a epocii clasice.

22