UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris

C.Z.U. : 821.112.2

Cristina GROSSU-CHIRIAC

MODELE DE RECEPTARE A MITULUI MEDEEI ÎN LITERATURA GERMANĂ CONTEMPORANĂ

10.01.06 � Literatura universală şi comparată

AUTOREFERAT al tezei de doctor în filologie

Chişinău � 2007

2

Teza a fost elaborată la Catedra de Literatură Universală a Universităţii de Stat din Moldova

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Sergiu PAVLICENCO, doctor habilitat în filologie, profesor universitar REFERENŢI OFICIALI: Viorica C. CONSTANTINESCU, doctor în filologie,

profesor universitar, Universitatea �Al. I. Cuza� din Iaşi (România)

Anatol GAVRILOV, doctor în filologie, conferenţiar, cercetător, Academia de Ştiinţe a Moldovei

Susţinerea va avea loc la 15 martie, ora 16.00, în şedinţa Consiliului ştiinţific specializat D 30-10.01.06 � 08 din cadrul Universităţii de Stat din Moldova (str. M. Kogălniceanu nr. 65, bloc III, aud. 201, Chişinău, MD 2009).

Teza de doctorat şi autoreferatul pot fi consultate la Biblioteca Ştiinţifică a USM

(str. A. Mateevici nr. 60, Chişinău, MD 2009)

Referatul a fost expediat la 14 februarie 2007

Secretar ştiinţific Tatiana CIOCOI al Consiliului specializat, dr. în filologie Conducător ştiinţific, dr. hab. în filologie Sergiu PAVLICENCO

Autor Cristina GROSSU-CHIRIAC

3

CARACTERIZAREA GENERALĂ A LUCRĂRII

Actualitatea temei. Medeea, personaj mitic complex şi

polivalent, care a provocat multe spirite de-a lungul secolelor, este tot mai des resuscitată atît în literatură, cît şi în artă şi ştiinţă. Ultimele decenii au înregistrat o efervescenţă de texte literare, inspirate de acest personaj � din Franţa pînă în Rusia şi din ţările scandinave pînă în Balcani. Cu toate acestea, Medeea, figură mitologică atît de fascinantă şi contradictorie, rămîne o mare necunoscută, încărcată cu o aură malefică sau chiar distructivă. Lucrarea de faţă este concepută ca o viziune comparatistă asupra receptării mitului Medeei în literatura germană, care, dintre toate literaturile europene, s-a dovedit a fi cea mai receptivă faţă de mitologia greacă, în general, şi faţă de acest mit, în particular.

Cercetarea este axată pe investigarea valorificării miturilor antice la sfîrşitul secolului al XX-lea, o temă de mare actualitate pentru cercetarea literară. Am urmărit identificarea mitului Medeei (ca temă) şi evoluţia receptării sale, a unui mit care posedă în continuare un înalt grad de atractivitate, respectiv, şi de actualitate, revalorizat şi reinterpretat frecvent în literatura de limbă germană.

Scopul principal al acestei cercetări constă în investigarea valenţelor mitului Medeei în literatura germană contemporană. Cercetînd mitul Medeei în receptare sincronică, şi, îndeosebi, diacronică în literatura contemporană de limbă germană, ne-am propus atingerea următoarelor obiective:

• stabilirea identităţii Medeei, în baza cercetării etimologiei numelui, a genealogiei şi a localizării geografice a protagonistei;

• determinarea trăsăturilor definitorii ale acestei figuri mitologice, în baza inventarierii versiunilor preeuripideice ale mitului Medeei;

• cercetarea apariţiei şi evoluţiei mitemului definitoriu al infanticidului intenţionat;

• urmărirea şi stabilirea fazelor de transformare a ipostazelor Medeei şi determinarea semnificaţiei acestui personaj de-a lungul secolelor;

• explicarea acumulării potenţialului distructiv al Medeei şi explicarea socio-istorică a respectivului element; de asemenea,

4

stabilirea perioadei de reabilitare a Medeei şi elucidarea fenomenului;

• cercetarea traseului mitului Medeei în literatura de limbă germană, începînd cu Evul Mediu şi pînă în prezent, accentul fiind pus pe receptarea reabilitantă din a doua jumătate a secolului al XX-lea;

• identificarea cauzelor atractivităţii atemporale a mitului Medeei şi, îndeosebi, a popularităţii acestuia în literatura şi arta contemporană;

• identificarea modelelor de receptare a mitului, în general, şi aplicarea practică a acestora asupra mitului Medeei în literatura germană contemporană, în particular, indicînd perspectivele tematice de abordare;

• reliefarea perspectivelor de reabilitare a Medeei sau de consolidare a imaginii tradiţionale negative a acesteia în literatura germană contemporană.

Caracterul ştiinţific novator. Studiul prezintă o nouă viziune asupra Medeei ca personaj mitic flexibil, în perpetuă transformare. Am urmărit, în primul rînd, identificarea personajului, respectiv a mitului Medeei, în labirintul de texte antice care îl abordează, acordînd o atenţie deosebită versiunilor preeuripideice, aproape necunoscute la noi, dar atît de relevante pentru înţelegerea unor abordări contemporane. Prin prisma versiunilor vechi ale mitului am oferit o nouă perspectivă asupra mitului Medeei în celebra versiune euripideică, devenită invariant. În al doilea rînd, prin cercetarea receptării acestui mit complex în literatura germană contemporană am acoperit un gol existent în spaţiul de investigaţie de limbă română care nu oferă decît informaţii lapidare atît despre evoluţia acestui mit, cît şi despre opera Christei Wolf, şi mai puţine despre celelalte două scriitoare germane � Dea Loher şi Gerlind Reinshagen. Prezentînd cele mai recente clasificări ale modelelor de receptare a miturilor în literatura contemporană, am propus şi o clasificare proprie a modelelor de receptare, parţial bazată pe tezele lui M. Fuhrmann, avansînd trei modele principale în subcapitolul I.5, iar în capitolele II şi III ale lucrării am analizat cîte un exemplu concret de receptare a mitului Medeei în literatura germană contemporană pentru fiecare model în parte. Remarcăm inexistenţa unui studiu

5

comparativ al textelor referitoare la Medeea ale acestor trei autoare integrate într-o schemă generală.

Capitolul II, dedicat Christei Wolf şi romanului ei Medeea. Glasuri (1996), pe lîngă anumite sinteze relevante pentru înţelegerea poeticii acestei autoare, conţine mai multe aspecte cu caracter novator în analiza acestui roman, dintre care menţionăm problematica xenofobiei şi mecanismele creării �ţapului ispăşitor�.

Novatoare sunt atît analiza piesei Uşa verde (1999) de Gerlind Reinshagen, care nu a fost efectuată în asemenea proporţii nici în Germania, precum şi mai multe aspecte ale analizei piesei Manhattan Medea (1999) de D. Loher. În contextul analizei piesei Deei Loher am acordat o atenţie deosebită unui element important � referinţa autoarei la opere celebre ale unor reprezentanţi notorii ai picturii europene şi universale (Velázquez şi Picasso). Această referinţă, omisă la montarea piesei, a fost neglijată şi de cronicile şi comentariile din presă. Am considerat necesară o incursiune în acest subiect, ţinînd de domeniul dialogului dintre arte, al conflictului etern între realitate şi iluzie, printr-o abordare comparativă a creaţiei pictorilor şi scriitorilor vizaţi.

Bazele teoretice şi metodologice ale investigaţiei. Ţinînd

cont de popularitatea mitului Medeei, şi, respectiv, de complexitatea temei, care presupune un amplu spaţiu de investigaţie, pornind de la literatura antică şi pînă la cea din prezent, s-a impus recursul la mai multe metode de cercetare, atît tradiţionale, cît şi moderne. Drept bază metodologică a investigaţiilor ştiinţifice ne-a servit, în primul rînd, demersul comparativ-istoric, receptarea mitologiei antice în literatura contemporană fiind considerată pe bună dreptate un �copil vitreg al comparatismului�1. Alte metode, precum cea mitologică, istorico-biografică, filologică, psihanalitică, au putut să completeze posibilităţile de investigare. Studierea materialului din primul capitol este orientată într-o perspectivă cronologică, tematologică, comparativ-istorică şi socio-istorică, ceea ce

1 Rudiger H. Ein Stiefkind der Komparatistik: das Nachleben der Antike // Literary Theory and Criticism Part II. Ed. P. Strelka. Bern, Frankfurt/Main, New York, 1984, p. 1229.

6

permite evaluarea fenomenului, în general, şi analiza componentelor sale, în particular.

Sursele care au servit drept suport pentru prezentul studiu au

fost, în primul rînd, o serie întreagă de texte literare, referitoare la mitul Medeei, indicate atît în anexe, cît şi în bibliografie, cuprinzînd versiuni din diferite epoci şi literaturi. În al doilea rînd, deosebit de utile au fost lucrările cercetătorilor de expresie germană, care au abordat problema miturilor: Walter Burkert şi Wolfgang Emmerich, cele ale cercetătorilor care s-au referit în mod deosebit la mitul Medeei şi la evoluţia lui sub multiple aspecte � Konrad Kenkel, Johannes R. Gascard, Christoph Steskal, Horst Glaser, Olga Rinne, Matthias Luserke-Jaqui, precum şi lucrările unor cercetători francofoni (Alain Moreau, Pierre Brunel, Leon Mallinger, René Girard, Duarte Mimoso-Ruiz, Alain Depaulis), o parte semnificativă a bibliografiei fiind recentă (2000-2006). Consultarea mai multor monografii şi studii referitoare la creaţia Christei Wolf, inclusiv lectura lucrărilor acestei autoare, atît a textelor artistice, cît şi a eseurilor, a discursurilor şi a scrierilor programatice în original, a fost un imperativ. Au fost consultate, de asemenea, lucrări teoretice ce tratează problema mitului, în general, a mitului şi literaturii, studii despre receptarea miturilor, lucrări de critică literară, atît din spaţiul investigaţional de limbă germană (H. Blumenberg, M. Fuhrmann, K.-H. Bohrer, J.R. Gascard, M. Vöhler, B. Seidenstricker), franceză (R. Barthes, P. Albouy, M. Detienne, D. Dubuisson, G. Durand, R. Girard), română (M. Eliade, S. Angelescu, M. Vodă-Căpuşan, C. Mănescu, E. Abrudan), cît şi din cel de limbă engleză, italiană şi rusă. Întrucît drept obiect al cercetării au servit preponderent textele literare publicate recent, între anii 1996-1999, s-a impus necesitatea de a consulta presa periodică, articolele, recenziile şi cronicile literare preponderent din Germania. Despre autoarele studiate � Dea Loher şi Gerlind Reinshagen există doar cîte un studiu mai amplu. Monografia despre Dea Loher, elaborată de Birgit Haas, a apărut de abia în vara anului 2006 şi nu a avut influenţă asupra cercetării de faţă, iar monografia despre G. Reinshagen datează cu 1989 şi, fireşte, nu include analiza textului Uşa verde (1999) care ne-a interesat în cadrul cercetării.

7

Importanţa teoretică şi practică. Lucrarea prezintă o clasificare a modelelor de receptare a miturilor în literatura contemporană şi oferă în acelaşi timp un exemplu de aplicare a acestei clasificări în baza unui mit concret, fiind totodată utilă şi în alte demersuri similare. Teza oferă un important suport didactic şi academic, însumînd un material documentat atît referitor la evoluţia mitului Medeei, cît şi referitor la receptarea acestui mit în literatura germană contemporană. Este, de asemenea, o sursă de informare pentru filologii care nu au acces la publicaţiile de limbă germană, oferind, în unele cazuri, şi sinteze ale literaturii critice, inclusiv de ultimă oră, la tema respectivă.

Rezultatele cercetării au fost parţial reflectate în mai multe

articole publicate, începînd cu anul 2003, în Analele ştiinţifice ale USM, în revistele Metaliteratura, Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Limba română, precum şi în comunicările prezentate la conferinţele corpului didactico-ştiinţific şi la conferinţele ştiinţifice internaţionale, organizate la Universitatea de Stat din Moldova în anii 2004-2006. În baza cercetării a fost elaborat şi un curs opţional, ţinut în cadrul aceleiaşi universităţi.

Structura lucrării. Lucrarea este compusă din introducere,

trei capitole, împărţite în subcapitole, concluzii, bibliografie şi trei anexe.

Cuvinte-cheie: mit, mitologie greacă, demitizare,

euhemerism, mitocorectură, variaţiune, model anticizant, model actualizant, receptare fragmentară, tematologie, feminism, civilizaţie matrifocală, receptare, modele de receptare, autenticitate subiectivă, gîndire bipolară, xenofobie, Est-Vest, ţap ispăşitor, violenţă colectivă, infanticid, reabilitare, postmodernism.

8

REZUMATUL LUCRĂRII

În Introducere sînt fomulate actualitatea, scopul şi obiectivele cercetării, este prezentată bibliografia ştiinţifică, atît din spaţiul de investigaţie de limbă română, cît şi, preponderent, din cel de limbă germană, dar şi de alte limbi. Tot aici am prezentat starea actuală a cercetării ştiinţifice în domeniu, argumentînd structura lucrării şi criteriile de selectare a textelor analizate.

Capitolul I, Medeea � identitatea şi metamorfozele

unui personaj, este format din cinci paragrafe. Primele două sînt dedicate identificării mitului Medeei şi contribuţiei lui Euripide la evoluţia lui. Mitul Medeei a însoţit omenirea din cele mai vechi timpuri, traversînd apoi diverse etape de transformare şi resemantizare, în conformitate cu cerinţele fiecărei perioade. Am subliniat că în receptarea literară din Grecia antică mitul Medeei este deja un ecou a ceea ce fusese el în timpuri imemoriale, o moştenire de la alte civilizaţii. În urma consultării mai multor surse, am demonstrat că etimologia numelui Medeea nu predispune posesoarea lui la comiterea crimelor sau la manifestarea nejustificată a agresivităţii, prenumele Medeea desemnînd o persoană care poate da sfaturi bune, o persoană de încredere. Figura Medeei a fost foarte adînc impregnată în memoria colectivă, încă din timpurile maternale, cînd Medeea era o zeiţă selenară, venerată îndeosebi în Corint. Cînd s-a făcut trecerea la sistemul patriarhal de organizare a societăţii şi s-au impus schimbări radicale în toate domeniile vieţii, unele zeiţe maternale nu au putut fi anihilate, nici şterse din memoria colectivă. Medeea a fost detronată şi transformată intenţionat dintr-un simbol al înţelepciunii într-un simbol al urii şi agresivităţii feminine.

Cele mai vechi texte greceşti care se referă la Medeea, înainte de Euripide, nu o prezintă în ipostază de criminală, dar nici nu oferă o variantă unitară a acestui mit. Firele epice despre Medeea sînt foarte variate şi diferite, dar, în general, pot fi distinse două ramificaţii de bază ale mitului respectiv. În prima, numită versiunea omorului neintenţionat, Medeea, regină din Corint, fiind surprinsă de Iason într-un moment critic, eşuează în încercarea de imortalizare a copiilor, provocînd moartea acestora. A doua

9

ramificaţie a mitului relatează despre omorîrea copiilor Medeei de către corintieni, care, ulterior, o acuză pe Medeea de comiterea acestei crime. În nicio versiune anterioară lui Euripide (şi lui Neophron) nu este menţionată comiterea infanticidului precugetat, de asemenea, nu este indicat vreun motiv de răzbunare pe Iason. În aceste versiuni timpurii, Medeea este o vrăjitoare care salvează oraşul de secetă, de epidemie, construieşte temple şi sanctuare, îl întinereşte pe Iason sau pe tatăl acestuia, vindecă nebunia lui Hercule etc. Ea este mai degrabă o tămăduitoare înţeleaptă. Treptat însă, figura charismatică a Medeei este adaptată de greci la realitatea patriarhală: ea este transformată din descendentă selenară în cea a lui Helios, zeul soarelui, posedă calităţi de tămăduitoare, dar imaginea ei se deteriorează treptat, punctul culminant al acestui proces, în Grecia, fiind atins în timpul lui Euripide prin 431 î. Hr., iar în literatura latină, de Ovidiu şi Seneca în sec. I. Aşadar, mitemul infanticidului intenţionat, valorificat atît de mult pe parcursul ultimelor două milenii, a fost anexat acestui mit în sec. V î. Hr. de Euripide (sau după unele păreri, cam în acelaşi timp, de Neophron) şi amplificat de autorii latini într-o viziune cu totul aparte.

Medeea nu este singura infanticidă din mitologia antică grecească, Prokne, Althaia şi Ino potrivindu-se mai bine pentru acest rol. Dar, datorită lui Euripide şi prin filiera literaturii latine, mama infanticidă prin excelenţă a devenit Medeea, celelalte personaje mitice infanticide fiind eclipsate. Medeea post-euripideică se deosebeşte esenţial de celelalte infanticide: ea îşi omoară copiii fiind în deplinătatea facultăţilor mintale. Cu toate acestea, în subcapitolul 1.2, am argumentat de ce nu-l considerăm pe Euripide un autor misogin şi nu susţinem critica feministă care îl acuză de lansarea unei imagini demonice a femeii. Dimpotrivă, Euripide este creatorul figurii-stindard a mişcării de emancipare a femeilor, lansînd imaginea unei femei pline de demnitate, umană, energică, raţională, dar şi răzbunătoare, atunci cînd este umilită. Considerăm că procesul contra lui Euripide ar trebui să-l vizeze pe Seneca, filosoful stoic făcîndu-se vinovat, de fapt, de crearea imaginii Medeei-furie, a femeii iraţionale, capabilă de orice atrocitate.

Mitul Medeei, aşa cum îl cunoaştem în varianta euripideică, este format prin fuzionarea mitului vechi al Medeei selenare,

10

maternale, transferată din Corint în Colhida, la capătul pămîntului, cu legenda eroică a argonauţilor, în care Euripide a asamblat cu succes şi elemente de basm. Expediţia argonauţilor a avut loc prin sec. XIII î. Hr., mitul Medeei la acea vreme fiind deja foarte vechi. În secolele ce au urmat fuzionării mitului Medeei cu legenda argonauţilor are loc o înnegurare a imaginii protagonistei, explicabilă din punct de vedere socio-istoric. Mitul Medeei, atît de diferit şi complex pînă în sec. V î. Hr., capătă contururi stabile, deşi nefireşti, graţie tragediei lui Euripide. De acum încolo, varianta lui Euripide, în interpretarea lui Seneca, se va încetăţeni drept invariant, drept mitul Medeei prin excelenţă, celelalte versiuni fiind împinse într-un mare con de umbră. Etapele traversate de acest mit pe parcursul ultimelor aproximativ 3000 de ani au fost identificate şi explicate în baza teoriei mito-psiho-istorice a sociologului şi psihologului german Johannes R. Gascard. Una dintre tezele principale ale acestei teorii este următoarea: mitul Medeei ilustrează exemplar relaţia dintre bărbat şi femeie într-o perioadă anumită, din acest motiv figura lui Iason, dar îndeosebi cea a Medeei, este adaptată fiecărei epoci în parte şi se află într-o stare de metamorfoză continuă, fiind întotdeauna actuală, cu precădere în epocile de tranziţie.

J. Gascard începe clasificarea prin menţionarea etapei maternale a acestui mit, atunci cînd Medeea era o zeiţă venerată. În a doua fază, prepatriarhală, care a început prin 1900 î. Hr., Medeei i se �aplică� descendenţa solară şi îi este neutralizată treptat originea selenară. La sfîrşitul acestei perioade apar şi argonauţii, acesta fiind momentul contopirii legendei eroice a argonauţilor cu mitul preexistent al Medeei. Medeea devine soţia eroului prin excelenţă � Iason, care nu acceptă o parteneră ostilă idealurilor patriarhale, de aceea va avea nevoie mai mult de docila şi tînăra Glauke/Creusa. Dintr-o femeie înţeleaptă şi energică, Medeea va fi treptat transformată într-o vrăjitoare malefică, o criminală (în literatura latină chiar într-o furie devastatoare), aceasta fiind imaginea pe care o are Medeea deja în faza a treia, a patriarhatului înfloritor (în Grecia � secolele VI-V î. Hr., în Imperiul Roman, mai tîrziu). În aceeaşi epocă, mitului Medeei i se adaugă şi dimensiunea xenofobiei, ostilitatea manifestată de greci faţă de cei din Est, provocată preponderent de războaiele persane. Medeea lui Euripide, deşi face parte încă din perioada de înflorire a

11

patriarhatului, anunţă, de fapt, faza următoare � trecerea la patriarhatul tardiv. În această fază de evoluţie, Medeea este reîntronată drept zeiţă bună, salvatoare, încheind primul ciclu al mitului Medeei descris de J. Gascard. Al doilea cerc începe în secolele patristicii, continuă cu Evul Mediu şi cu consolidarea creştinismului, marcînd în secolul al XIX-lea faza de glorie a patriarhatului. Sfîrşitul acestui secol anunţă mişcarea de emancipare a femeilor. În jumătatea a doua a secolului al XX-lea asistăm la o reabilitare masivă a Medeei.

În subcapitolele 1.3 şi 1.4 am urmărit receptarea mitului Medeei în literatura de limbă germană, începînd cu menţionarea acestui personaj în textele medievale şi pînă la reabilitarea din textele anilor �70-�90 ai secolului al XX-lea. Am grupat cele circa 40 de texte cu referinţe directe sau indirecte la acest mit în cîteva perspective tematice: Medeea ca infanticidă, Medeea ca barbară şi vrăjitoare, revolta Medeei contra ordinii patriarhale şi reabilitarea Medeei. Am cercetat prioritar textele din jumătatea a doua a secolului al XX-lea, care se înscriu în valul de reabilitare a Medeei, ce culminează cu romanul Medeea. Glasuri al Christei Wolf.

Subcapitolul 1.5 este dedicat identificării modelelor de receptare a miturilor de către scriitorii contemporani. Atenţie deosebită am acordat dezvoltării unui model propriu, parţial bazat pe tezele lui Manfred Fuhrmann, expuse de reputatul exeget la simpozionul de la Konstanz în 1968. Am considerat necesar a delimita trei modele de receptare a mitului: modelul anticizant, modelul actualizant şi modelul fragmentar sau aluziv.

Modelul de receptare anticizantă are în vedere rescrierea mitului cu păstrarea coordonatelor temporale şi geografice ale acestuia. Am remarcat forţa revelatoare a acestui model, pentru că se opune tradiţiei, intrînd în dezbatere cu varianta consacrată a mitului. Drept exemplu concludent de receptare anticizantă serveşte romanul Medeea. Glasuri de Christa Wolf, analizat în capitolul II.

Modelul de receptare actualizantă cuprinde cazurile de transferare a schemei tradiţionale a mitului în alte coordonate temporale (anacronism). Această receptare, la care se recurge cel mai frecvent, este, de fapt, una conservatoare şi nu permite o abatere prea mare de la invariantul mitului, cu excepţia anacronismelor şi a anatopismelor. Modelul s-a concretizat în

12

literatura germană contemporană în piesa Manhattan Medea a Deei Loher, analizată în capitolul III.

S-a impus delimitarea încă a unei posibilităţi de receptare a mitului, şi anume, receptarea fragmentară, adică utilizarea intertextuală sau citarea mitemelor unui mit într-un context aparent străin schemei variantei consacrate. Acest model relevă gradul de impregnare a unor structuri mitice în mentalul colectiv, recursul la mit avînd, în acest caz, diverse funcţii. Drept exemplu concret a servit piesa Uşa verde de Gerlind Reinshagen.

În acelaşi context, am trecut în revistă principalele clasificări ale receptării miturilor, cea mai recentă (din 2005) fiind clasificarea lansată de Vöhler / Seidenstricker, care distinge două atitudini opuse: mitocorectura şi variaţiunea, termeni ce se aseamănă modelului anticizant şi celui actualizant inspirat din M. Fuhrmann. A treia posibilitate prevăzută de ei este mitocritica, adică negarea sau respingerea mitului. Am remarcat, de asemenea, că doar modelul anticizant, respectiv mitocorectura, intră în dialog cu invariantul, făcînd posibilă şi vizibilă diferenţa. Doar aceste modele de receptare a mitului Medeei pot să se integreze în teoria ciclică a lui J. Gascard.

Capitolul II al lucrării de faţă, intitulat Medeea. Glasuri de

Christa Wolf � model anticizant de rescriere a mitului este consacrat celebrei scriitoare germane Christa Wolf şi analizei romanului Medeea. Glasuri. Am urmărit etapele principale în creaţia reputatei autoare germane în cadrul RDG şi implicarea ei în controversatul scandal literar de după unificarea Germaniei. Această sinteză critică este oportună pentru a explica poetica autoarei, atît de mult influenţată de realitatea politică a ţării sale. Am cercetat atitudinea faţă de mit a Christei Wolf şi rolul recursului la mit, în baza povestirii Casandra şi a romanului Medeea. Glasuri. Scriitoarea germană şi-a focalizat preocupările asupra miturilor greceşti la începutul anilor �80, cînd tocmai a efectuat o călătorie în Grecia. În miturile greceşti, Christa Wolf spera să găsească răspunsuri la întrebările care o măcinau, pentru a investiga contemporaneitatea, pentru a căuta în ele rădăcinile distructivităţii civilizaţiei europene. Recurgînd la mit, Christa Wolf îl umanizează, prin plasarea accentului nu pe soarta neschimbabilă

13

a omului, ci pe responsabilitatea fiecăruia pentru faptele sale. Mitul este eliberat de orice elemente supranaturale, faptele fiind redate realist. Personajele mitice sînt umanizate, acţiunile şi intenţiile acestora fiind trecute prin grila criteriilor psihologice de ultimă oră.

Christa Wolf acordă o atenţie deosebită personajelor feminine, aflate la începuturile civilizaţiei şi literaturii europene, figuri neglijate, instrumentalizate sau obiectualizate de tradiţia patriarahală, oferind, totodată, o nouă versiune a mitului, din perspectivă feministă, inclusiv prin procedeul arheologiei literare specific acesteia. Christa Wolf este adeptă a teoriei euhemeriste şi le consideră atît pe Casandra cît şi pe Medeea figuri istorice, ale căror fapte au fost deformate conform filosofiei patriarhale a învingătorilor, filosofie combătută energic de Christa Wolf.

Şi Casandra, la sfîrşitul vieţii, şi Medeea posedă darul de a înţelege, de a interpreta corect ceea ce se întîmplă în jur şi uneori de a prevedea şi aprecia consecinţele. Într-o anumită privinţă, ambele se află deasupra sau în afara timpului lor, contemporanilor lipsindu-le cu desăvîrşire această capacitate de decodificare a realităţii sau, mai bine zis, dorinţa de a vedea starea adevărată a lucrurilor. Cele două protagoniste recunosc că progresul aparţine învingătorilor, iar aceştia, pentru a-şi atinge scopurile, �calcă peste cadavre�. Tocmai din acest motiv, niciuna dintre ele nu se poate adapta şi nu poate accepta o conformare la aceste legi, şi, la rîndul lor, nu pot fi acceptate de societate. Ambele se distanţează de mentalitatea bipolară, care împarte lumea în răi şi buni, în duşmani şi prieteni, pronunţîndu-se pentru echilibrul dintre raţiune şi sensibilitate, pentru dreptul omului de a fi integru, de a fi subiect, de a nu fi instrumentalizat şi folosit în scopuri străine. Autoarea germană nu acceptă poziţia feministelor radicale, care au adoptat, de fapt, strategiile de luptă ale bărbaţilor, tinzînd spre simpla inversare a rolurilor, ci optează pentru echilibru în societate, pentru soluţii conciliante, care ar fi realizabile prin participarea mai activă a femeilor la exercitarea puterii şi la luarea de decizii.

În romanul Medeea. Glasuri Christa Wolf o absolvă pe Medeea de orice vină, demonstrînd prin argumente concludente că aceasta a fost o victimă a defăimării, un �ţap ispăşitor�. Romanul, compus din 11 monologuri-scene, aminteşte mai mult de un text dramatic, ceea ce a şi făcut posibilă compararea lui cu alte două piese

14

despre Medeea din aceeaşi perioadă. Structura neordinară a romanului are drept scop schimbarea unghiului de vedere asupra acestui personaj, prin procedeul subiectivităţii multiple fiind posibilă formarea unei noi imagini a Medeei. Medeea nu este o principesă care-şi trădează tatăl din cauza sentimentelor pentru un venetic, fie el şi Iason, ci evadează din Colhida atunci cînd politica acestei ţări o decepţionează, pentru a pleca într-o ţară mai bună, mai umană. Ajunsă în Corint, va observa însă aceleaşi mecanisme compromise ale puterii.

În ambele sisteme, şi în cel din Corint, şi în cel din Colhida, pentru a consolida puterea sînt comise crime. Absyrtos, fratele Medeei, va fi sacrificat de către tatăl lor pentru a înlătura un eventual rival politic, tot aşa cum a fost înlăturată în Corint fiica mai mare a regelui, Iphinoe. Corintienii înrăiţi au fost cei care i-au omorît şi pe urmaşii Medeei, pentru a-i distruge descendenţa. Iar Glauke, cealaltă fiică a regelui, nu a fost omorîtă de Medeea, ci s-a aruncat în fîntînă, cînd şi-a dat seama de amploarea intrigii declanşate contra Medeei şi de neputinţa proprie de a influenţa lucrurile.

Problematica xenofobiei, emblematică în contextul oricăror reconsiderări actuale ale mitului Medeei, constituie alt punct de reper important în romanul Medeea. Glasuri, aceasta fiind una dintre problemele alarmante ale omenirii. La intoleranţa faţă de străini, după căderea zidului de la Berlin, s-a adăugat o altă dimensiune, valabilă mai ales pentru Germania, � intoleranţa celor din Vest faţă de cei din Est. Atitudinea dintre aceştia transpare desluşit în baza relaţiilor dintre colhidieni şi corintieni. O eventuală consecinţă a manifestării exacerbate a xenofobiei este crearea �ţapilor ispăşitori�, fenomen resimţit personal de autoarea germană în cadrul conflictului literar de după unificare. Tocmai experienţa amară a şi determinat-o să o �înţeleagă� altfel pe Medeea.

Am acordat o atenţie prioritară analizei mecanismelor creării �ţapului ispăşitor�, aplicînd teoria lui René Girard cu privire la violenţa colectivă. Atît Ch. Wolf, cît şi R. Girard sînt de părerea că miturile, pe parcursul secoleleor, au suferit intervenţii corective considerabile, fiind distorsionate în direcţia ştergerii urmelor unei crime colective. Girard vede în mituri texte ale persecuţiei prin excelenţă. Christa Wolf oferă un exemplu literar de aplicare a

15

acestei teorii, văzînd în Medeea o personalitate cu multiple însemne victimare: în primul rînd, ea este străină în Corint, în al doilea rînd, este o femeie puternică şi foarte inteligentă şi nu se integrează în societatea patriarhală, în al treilea rînd, este nonconformistă, mîndră şi, în al patrulea rînd, a descoperit secretul de stat. Medeea va fi înlăturată prin deformarea imaginii sale şi prin transformarea ei în �ţap ispăşitor�, tradiţia patriarhală perpetuînd imaginea Medeei criminale.

În capitolul III, Modele de receptare actualizantă şi

fragmentară a mitului, au fost analizate două texte artistice mai puţin cunoscute despre Medeea: Manhattan Medea de D. Loher şi Uşa verde de G. Reinshagen, care reprezintă exemple de receptare actualizantă şi, respectiv, fragmentară a mitului Medeei.

Dea Loher este una dintre cele mai celebre autoare ale teatrului german contemporan, fiind distinsă cu numeroase premii literare. Piesele sale sînt descoperite şi înscenate şi de teatre de peste hotarele Germaniei, inclusiv din România. Piesa Manhattan Medea este o transpunere a invariantului euripideic în cadru contemporan. Loher nu renunţă la coordonata xenofobiei, dar adaugă problema goanei după bogăţie şi accentuează îndeosebi discrepanţa dintre bogaţi şi săraci, care conduce la apariţia violenţei. Un motiv nou împletit în trama acestui mit este cel al metamorfozei � al schimbării continue şi al adaptării individului la mediu, oraşul New York fiind simbolic în acest sens. Medeea de la New York nu poate şi nici nu vrea să se schimbe, şi acest lucru îi va fi fatal. Dea Loher preia invariantul, dar, încercînd să-l adapteze realităţii actuale, suprasaturează piesa cu clişee postmoderniste: bogătaşul în cărucior cu rotile, un transvestit, refugiaţi din Balcani etc. Un element deosebit în această piesă, pe care l-am scos în evidenţă, este referinţa la pictori celebri şi la operele lor: Velázquez şi Picasso, prin aceste referinţe Dea Loher încercînd să ofere o poetică contemporană, lansînd întrebarea eternă în privinţa rolului şi locului artei în procesul de redare a realităţii, adică în privinţa relaţiei dintre iluzie şi realitate.

Cealaltă autoare, Gerlind Reinshagen a recurs la mitul Medeei într-un mod fragmentar, aluziv, introducînd cîteva citate concludente într-o piesă aparent străină de mit. Uşa verde are un subiect îndepărtat de schema tradiţională a mitului Medeei.

16

Această piesă ar fi trebuit să fie scrisă şi publicată mai devreme, constituind, într-o oarecare măsură, un ecou întîrziat al literaturii feministe din anii �70. Un element straniu în această lucrare este utilizarea citatelor cu referire la Casandra şi la Medeea în acelaşi timp, aceste personaje făcînd parte din mituri diferite. Un alt element deosebit, supus analizei în paragraful 3.4, este utilizarea corului, dar cu altă funcţie şi cu o altă prestaţie decît cel din tragedia clasică. Autoarea, impresionată de forţa grupului asupra individului, face din grupul coral un element destabilizator şi deranjant. Corul lui Reinshagen impune indivizilor în parte propria părere, făcîndu-i pe toţi să se resemneze cu starea de fapt a lucrurilor şi să nu întreprindă nimic. În piesa Uşa verde avem două protagoniste care nu vor să se supună, Janna şi Änne, respectiv Medeea şi Casandra. În acest caz, referinţele la mituri, inclusiv la mitul Medeei, sînt simple clişee postmoderne.

Studiul de faţă se încheie cu Concluzii, în care sînt unificate tezele şi ideile de bază acumulate pe parcursul cercetării.

Lucrarea conţine şi trei anexe. Prima anexă include inventarierea textelor literare antice cu referire la mitul Medeei, preponderenţă acordîndu-se textelor preeuripideice, mai puţin cunoscute. Această anexă demonstrează că Euripide s-a bazat pe o foarte bogată tradiţie a mitului Medeei şi nu a fost nici pe departe singurul sau primul scriitor care a abordat acest mit. A doua anexă prezintă evidenţa cronologică a textelor literare de limbă germană, care s-au referit la mitul Medeei, începînd cu prima atestare a personajului într-o operă de limbă germană în 1210 şi pînă în 2003. Lista cuprinde peste 40 de titluri. Anexa III reprezintă reproducerile a două picturi celebre: Las Meninas de Velázquez şi unul dintre numeroasele tablouri omonime ale lui Picasso. Aceste reproduceri sînt necesare pentru analiza piesei Manhattan Medea de D. Loher, efectuată în capitolul III. Dilalogul dintre arte (pictură şi literatură) deschide noi perspective de înţelegere a poeticii acestei autoare.

Aşadar, Medeea trebuie diferenţiată nu doar geografic (înainte

de sec. V î.Hr.: Medeea din Corint şi Medeea din Colhida), ci şi temporal, în toate etapele evoluţiei sale. Medeea preeuripideică poseda alte calităţi decît Medeea consacrată. Pe lîngă înţelepciunea şi forţa ei magică, iubirea şi toleranţa erau caracteristicile

17

definitorii ale acestei figuri mitologice. Medeea mitologică nu poate fi identificată cu Medeea infanticidă a lui Euripide, pentru că, deşi foarte inspirată, rămîne totuşi o variantă. Considerăm că marele tragic grec este creatorul mitului literarizat al Medeei, versiune devenită invariant, propulsată cu mult succes în literatura europeană.

În literatura germană, mitul Medeei a făcut dovada unei receptări prodigioase şi variate, care continuă pînă în zilele noastre, transformînd recursul la mit într-o adevărată modă. Posedînd un înalt grad de flexibilitate, pretîndu-se uşor oricărei epoci şi oricăror condiţii social-istorice, mitul Medeei este deosebit de actual în epocile de tranziţie, atunci cînd se impune redefinirea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea s-a înregistrat o tendinţă puternică de reabilitare a Medeei, devenită figură-stindard a mişcării feministe. Valul de reabilitare a Medeei în literatura germană, şi, în general, în literatura europeană, culminează cu romanul Christei Wolf Medeea. Glasuri (de la apariţia din 1996, romanul a suportat 11 ediţii doar în limba germană, fără a menţiona zecile de ediţii în traduceri). Autoarea a intenţionat şi a reuşit să �corecteze� modelul euripideic, propunînd versiunea �autentică� a acestui mit, pînă a fi distorsionat şi instrumentalizat de patriarhat. Prin reabilitarea acestui personaj al mitologiei greceşti, Christa Wolf pune accentul nu doar pe probleme actuale ale Germaniei unificate, dar şi ale civilizaţiei europene, în general, reactualizînd şi descoperind, totodată, coordonate noi în abordarea mitului Medeei, cum ar fi problema intoleranţei, xenofobiei şi cea a creării �ţapilor ispăşitori�. Medeea va rămîne mult timp emblemă a xenofobiei, coordonată care a fost, este şi va fi mult timp actuală în cadrul oricăror reconsiderări ale acestui mit.

Orice interpretare şi rescriere a mitului antic sau chiar a vreunei versiuni a mitului literarizat contribuie la actualitatea şi longevitatea mitului respectiv. Urmărind destinul literar al mitului Medeei, putem afirma cu certitudine că acest mit se bucură în continuare de o foarte mare popularitate. Medeea a fost şi continuă să fie o provocare pentru mulţi oameni de artă, diversificînd prin revenirea şi evoluţiile ei surprinzătoare tezaurul literar şi artistic al omenirii.

18

Rezultatele principale ale cercetării au fost expuse în următoarele lucrări publicate:

1. Mitul Medeei în literatura germană // Analele ştiinţifice ale

Universităţii de Stat din Moldova. Seria �Ştiinţe filologice�, Chişinău, 2003, p. 380-382.

2. Reabilitarea Medeei în literatura germană contemporană // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific. 30 septembrie � 6 octombrie 2003. Rezumatele comunicărilor. Chişinău, 2003, p. 243-244.

3. �Medeea. Glasuri� de Christa Wolf: problematica xenofobiei // Metaliteratură. Analele Facultăţii de Filologie, Secţia de Literatură Română şi Comparată a Universităţii Pedagogice de Stat �I. Creangă�, vol. 7. Chişinău, 2003, p. 42-45.

4. Modele de receptare a mitului Medeei // Metaliteratură. Analele Facultăţii de Filologie, Secţia de Literatură Română şi Comparată a Universităţii Pedagogice de Stat �I. Creangă�, vol. 8, Chişinău, 2003, p. 150-153.

5. Mecanismele creării ţapului ispăşitor // Probleme actuale de lingvistică şi ştiinţă literară. Tezele comunicărilor de la conferinţa ştiinţifică internaţională, USM, Chişinău, 2004, p. 564-566.

6. Geneza conflictelor în viziunea Christei Wolf // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria �Ştiinţe filologice�, Chişinău, 2004, p. 359-362.

7. Mitul Medeei în viziunea dramaturgilor Heiner Müller, Franz Theodor Csokor şi George Tabori // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria �Ştiinţe filologice�, Chişinău, 2006, p. 368-371.

8. Dea Loher în contextul dramaturgiei germane contemporane // Conferinţa ştiinţifică internaţională Învăţămîntul superior şi cercetarea - piloni ai societăţii bazate pe cunoaştere. Rezumatele comunicărilor. Vol. I. Ştiinţe socio-umanistice. Chişinău, 2006, p. 148-149.

9. Mitul Medeei în contextul literaturii antice. Varianta Euripide // Revista de lingvistică şi ştiinţă literară, Nr. 3-4, 2006, p. 72-77.

10. Christa Wolf � între Est şi Vest // Limba română, nr. 7-9, 2006, p. 40-48.

11. Elemente ale teatrului antic în piesa �Uşa verde� de Gerlind Reinshagen // Metaliteratură, anul VI, nr.1 (13), 2006, p. 60-64.

19

ABSTRACT

The present study investigates the interpretation of the ancient myths at the end of the 20th century � a theme of great topical interest for literary research � proceeding from the reception of Medea myth in German literature. It pursues, particularly, the identification of Medea myth and the evolution of its reception throughout the centuries � a myth having a high degree of attractiveness and, respectively, of up-to-dateness, which is still revalorized and interpreted anew in German-written literature. Accordingly, the work was conceived as a comparative view on the reception of Medea myth in German literature, since out of the European literatures, it happened to be open to Greek mythology most of all.

Firstly, there was paid much attention to the identification of this character, specifically of this myth, in the labyrinth of the ancient texts which approach it, the paper focusing, especially, on the pre-Euripidean versions of Medea myth, relevant for the understanding of some contemporary interpretations of the myth. Through the analysis of the old versions of the myth a new perspective on Medea myth in the famous Euripidean version was brought out. Secondly, approaching the reception of this complex myth in contemporary German literature, there was covered a gap existing in the Romanian investigation area which offers insufficient information about the evolution of this myth, about the works of Christa Wolf and nearly nothing about the German writers Dea Loher and Gerlind Reinshagen. Hence the priority was given to the most recent classifications of the models of myths� reception in contemporary literature and the working out of a personal classification, partially inspired by M. Fuhrman�s theory. Chapters II and III of the thesis examine concrete recent examples of Medea myth reception in contemporary German literature of every model, in part.

In the last decades of the 20th century there was registered a strong tendency to rehabilitate Medea, which also became a standard figure of the feminist movement. The rehabilitation wave of Medea in German literature and, generally, in European literature, culminates with Christa Wolf�s Medea. Voices (1996), which succeeded �to correct� the Euripidean model, producing �the authentic� version of a myth, distorted and instrumentalized by the patriarchate. Rehabilitating this character from Greek mythology, Christa Wolf tackled the up-to-date problems of the unified Germany as well as of the European civilization in general, making actual again and discovering at the same time new aspects while approaching Medea myth such as the concern with intolerance, xenophobia and that with the creation of �scapegoats�.

20

РЕЗЮМЕ

Настоящее исследование посвящено изучению восприятию античных мифов в литературе конца ХХ-го века на основе переосмысления мифа о Медеи в немецкой литературе. В частности, рассматривается вопрос об эволюции данного явления на протяжении веков вследствие высокого уровня привлекательности и актуальности. Работа задумана как сравнительный анализ восприятия мифа о Медеи в немецкой литературе, оказавшейся наиболее открытой в отношении греческой мифологии.

На первом плане стояла идентификация данного персонажа и, соответственно, данного мифа в лабиринте затрагивающих его античных текстов, уделяя особое внимание доэврипидовским версиям мифа о Медеи, релевантных для понимания его современных трактовок. В работе предлагается новая перспектива интерпретации мифа о Медеи в выдающейся эврипидовской версии. Во-вторых, исследуя восприятие этого сложного мифа в немецкой литературе, мы заполнили пробел в сфере его исследования в румынском литературоведении, которое не предлагает ничего кроме лапидарной информации об эволюции мифа в творчестве Кристы Вольф и почти ничего о творчестве Деи Лоер и Герлинд Рейнсхаген. Особый интерес представляет новая классификаций моделей восприятия мифов в современной литературе и выработка собственной классификации с опорой на концепцию М. Фурмана. Во второй и третьей главах данной работы анализируются конкретные актуальные примеры осмысления мифа о Медеи в современной немецкой литературе (1996 � 1999) для каждой модели в отдельности.

Выяснено, что в последних десятилетиях ХХ века наметилась сильная тенденция реабилитации Медеи, ставшей символической фигурой феминистского движения. Волна реабилитации Медеи в немецкой литературе в отдельности и в европейской литературе в целом кульминирует романом «Медея. Голоса» Кристы Вольф, которая удачно «скорректировала» эврипидовскую модель, предлагая «подлинную» версию мифа, искаженного патриархатом. Реабилитацией этого персонажа греческой мифологии Криста Вольф акцентирует внимание на нынешних острых проблемах как воссоединенной Германии, так и европейской цивилизации в целом, делая актуальными координаты восприятия мифа через призму нетерпимости, ксенофобии и т.д.

21

ZUSAMMENFASSUNG

Die vorliegende Arbeit �Rezeptionsmodelle des Medea-Mythos in der deutschen Gegenwartsliteratur� befasst sich mit einem für die literarische Forschung höchst aktuellen Thema� der Erforschung der Mythenverwertung am Ende des 20. Jahrhunderts. Ziel war dabei den Medea-Mythos und die Entwicklung seiner Rezeption zu identifizieren, da es um einen Mythos mit einem hohen Attraktivitäts- und Aktualitätsgrad geht, wovon seine häufigen literarischen Bearbeitungen und Uminterpretierungen zeugen. Die Dissertation ist konzipiert als komparatistische Studie der Rezeption des Medea-Mythos in der deutschprachigen Literatur, die unter allen europäischen Literaturen eine besondere Offenheit gegenüber der griechischen Mythologie aufweist.

Wichtiges Ziel des ersten Kapitels war die Identifizierung der Gestalt bzw. des Mythos Medea, im Labyrinth der antiken Texte, mit Schwerpunkt auf den voreuripideischen Fassungen des Medea-Mythos, die für das Verständnis einiger modernen Behandlungen dieses Mythos besonders relevant sind. Die alten Versionen des Mythos ermöglichen eine neue Perspektive auf die berühmte Medea des Euripides. Durch die Erforschung der Rezeption des Medea-Mythos in der deutschen Gegenwartsliteratur haben wir einen Mangel im rumänischsprachigen Forschungsraum beseitigt, in welchem nur lapidare Informationen über diesen Mythos und das Schaffen von Christa Wolf, und fast nichts über die deutschen Autorinnen Dea Loher und Gerlind Reinshagen veröffentlicht wurde. Besonders wichtig war dabei, die aktuellsten Klassifikationen der Rezeptionsmodelle der Mythen in der Gegenwartsliteratur darzustellen und eine eigene Klassifikation, teilweise angelehnt an diejenige M. Fuhrmanns, auszuarbeiten. Die Kapitel II und III der Dissertation analysieren konkrete aktuelle Beispiele (1996-1999) der Rezeption des Medea-Mythos in der deutschen Gegenwartsliteratur für jedes Modell.

In den letzten Jahrzehnten des 20. Jahrhunderts wurde es eine starke Tendenz zur Rehabilitierung der Medea-Figur deutlich. Die Welle der Medea-Rehabilitierungen in der deutschen, aber auch in der europäischen Literatur, erreicht mit Christa Wolfs Roman �Medea. Stimmen� (1996) ihren Höhepunkt. Ch. Wolf �korrigiert� das euripideische Modell und schlägt eine �authentische Version� des Mythos vor, der durch das Patriarchat stark umgedeutet und instrumentalisiert wurde. Durch die Rehabilitierung dieser Gestalt der griechischen Mythologie hebt Ch. Wolf aktuelle Probleme des vereinten Deutschland, aber auch der europäischen Zivilisation hervor, wobei sie zugleich einige Dimensionen der Bearbeitung des Medea-Mythos aktualisiert (das Problem der Intoleranz, der Fremdenfeindlichkeit) und neue Dimensionen entdeckt, wie die Schaffung von Sündenböcken.

22

Cristina GROSSU-CHIRIAC

MODELE DE RECEPTARE A MITULUI MEDEEI ÎN LITERATURA GERMANĂ CONTEMPORANĂ

10.01.06 � Literatura universală şi comparată

AUTOREFERAT al tezei de doctor în filologie

Bun de tipar 12.02.2007. Formatul 60x84 1/16. Coli de tipar 1,0.

Comanda 15 /07. Tirajul 50 ex.

Centrul Editorial-poligrafic al USM str. Al.Mateevici, 60. Chişinău, MD 2009