Criminologie - SUPORT CURS - Camil Tanasescu

127
CRIMINOLOGIE SUPORT CURS PENTRU STUDENTI Lect. univ. dr. CAMIL TĂNĂSESCU 2012

Transcript of Criminologie - SUPORT CURS - Camil Tanasescu

CRIMINOLOGIE

SUPORT CURS PENTRU STUDENTI

Lect. univ. dr. CAMIL TĂNĂSESCU

2012

Subtitlul I. Criminologia etiologică (a cauzelor)

Cugetătorii şi filosofii de diferite orientări în gândirea privind comportamentul uman şi modalităţile practice de formare socială a acestuia s-au situat în avangarda efortului de constituire a unei ştiinţe, care avea menirea de a conştientiza resorturile sociale privind identificarea determinismelor comportamentului individului şi ale colectivităţii umane. Preocuparea pentru cunoaşterea faptelor percepute a fost continuata, în timp, de investigarea fenomenelor şi proceselor, care amplifică fenomenul cognitiv, pentru a identifica actele individuale care influenţează societatea. Intenţia fundamentală a gânditorilor, de a cunoaşte fenomenele sociale şi comportamentul individului, a determinat atitudinea socială generală de a postula idei despre necesitatea întăririi ordinii şi disciplinei sociale, despre perfecţionarea continuă a legislaţiei, prin influenţarea politicii legislative şi sociale. Caracterul necesar şi progresiv al legilor penale s-a manifestat printr-un determinism echilibrat între fapte şi pedepse, situaţie care a impus elaborarea unor sisteme concrete de gândire precriminologică, permiţând o anumită ordonare a izvoarelor criminologiei în raport cu mediul social. Aceste teorii au determinat apariţia legilor adecvate diverselor condiţii sociale, medilor socio-economice dovedind că au posibilitatea de a contribui la realizarea unor obiective practice, prin selecţionarea, coordonarea şi aprecierea metodelor şi procedeelor necesare elaborării şi aplicării legii penale. Empirismul unor doctrine şi teorii viza postularea autonomiei individului faţă de social, realizarea unităţii dintre actul individual şi responsabilitatea faţă de societate, esenţială ca statul să asigure reformarea socială prin pedeapsă, primatul acordat pedepselor reformative şi nu celor eliminatorii, stabilizarea unităţii dintre teorie şi empirie, posibilitatea aprecierii necesităţii şi finalităţii folosirii acţiunilor de prevenire, posibilitatea justificării folosirii practicii sociale în sistemul reeducaţional, cunoaşterea şi explicarea organizării dreptului ca fenomen social, încercarea de asigurare metodologică a cercetărilor efectuate şi în alte discipline, pentru a se ajunge la integrarea în procesul de specializare a metodelor diferitelor ştiinţe.

Preocuparea pentru înnoirea şi completarea metodelor de identificare a infractorilor, teoriile şi cercetările efectuate au dus la adoptarea unor legi pozitive referitoare la pedeapsa cu moartea, circumstanţele privind iresponsabilitatea, efectele violenţei asupra victimelor. Opţiunile ideologice au determinat limite inevitabile în aprecierea faptelor criminale în sensul că, unele teorii nu erau credibile, deoarece gradul de argumentare folosit nu a respectat criteriile obişnuite unei dovezi, deşi erau elaborate după principii empirice. Pornind de la ideile cele mai reprezentative privind modalităţile specifice de elaborare a programelor de evaluare a pedepsei şi a criminalului, în funcţie de schimbările survenite în praxisul social, s-a ajuns la direcţiile fundamentale elaborate de Cesare Beccaria, Cesare Lombroso şi Enrico Ferri. Domeniile de cercetare cuprindeau aspecte de sinteză a practicii medicale, sociologice, judiciare şi psihologice, determinând premisele, fără a ajunge la elaborarea termenului de „criminologie”. Sunt identificate procedee care orientează cercetarea, însă ideile abstracte sau cu efecte practice nu erau în măsură să legitimeze situarea distinctă, a criminologiei în sfera ştiinţelor socio-juridice. Tema centrală a cercetărilor o constituia relevarea implicaţiilor socio-psihologice, a celor etice asupra condamnatului şi asumarea unor reguli şi principii, referitoare la pedeapsă, condamnat, reeducare, folosite de ştiinţele conexe: psihologia, medicina, sociologia; precum şi relevarea raportului gândirii precriminologice cu domeniile vieţii socio-politice cu practica medicală. Aceste idei vor constitui temelia pe care va apărea şi se va dezvolta ştiinţa criminologică, urmând să cuprindă comportamentul uman în totalitatea sa. Lipsa conceptului de criminologie izolează ideile lui Beccaria, Lombroso şi Ferri, lipsindu-le de fundamentul conceptual, care trebuia să le confere sensul unei orientări normative. După elaborarea criminologiei de către Raffaele Garofalo, în anul 1880, ideile lui Beccaria, Lombroso şi Ferri dobândesc rangul de principii şi devin baza edificării obiectului criminologiei, susţinând independenţa acesteia în raport cu ştiinţele dreptului penal. Spre deosebire de enunţurile privind comportamentul condamnatului şi pedeapsa aplicată, de judecăţile de valoare elaborate de Beccaria, Lombroso şi Ferri, principiile şi regulile propuse de Garofalo au o esenţă unitară, deoarece instituie structura, metodele şi procedeele noi în abordarea fenomenului infracţional, o clarificare a enunţurilor şi a terminologiei despre faptele prejudiciabile, precum şi despre natura răspunderii subiectului, care trebuie să accepte

consecinţele sancţiunii, a implicaţiilor asupra raporturilor interindividuale şi sociale. Studiul asupra cauzelor crimei, analizate în realitatea obiectivă, are scopul identificării modului de producere a crimei, definind domeniul criminologiei etiologice. În calitate de subiect autonom al actului criminal, individul este constrâns de anumite determinaţii sociale, de intervenţia unor factori subiectivi să realizeze delictul, ca o consecinţă necesară a acestor dependenţe (cauze) de fapt. Crima constă într-un proces în care intervin una sau mai multe cauze rezultate din raporturi sociale concrete, determinate de un conflict privind interesele particulare. Desigur, ceea ce prevalează în realizarea oricărei crime este cauza care o impune, ca pe o necesitate individuală, cu aparenţa de obiectivitate. Interesele împing individul să-şi prezinte reacţiile ca fiind absolute şi necesare determinării cauzelor directe. Prin realizarea crimei se poate pretinde protejarea unor drepturi sau interese, garantarea libertăţii şi vieţii delincventului, deşi în fapt, nu se favorizează decât libertatea acestuia, prin prevalarea propriilor interese. Cauza delictului indică posibilităţile obiective ale stării de lucruri, caracterul subversiv al motivaţiilor, determinarea întâmplării, contradicţiile pe care le generează şi actul pur arbitrar. Condiţiile care favorizează crima dobândesc atât un caracter necesar cât şi unul întâmplător. Dacă efectul poate deveni uneori cauză, actul criminal nu trebuie considerat ca având un caracter fatalist, deoarece este determinat de alte evenimente. Asocierea cauzală presupune explicarea şi înţelegerea elementelor de necesitate sau de determinare, precum şi conexiunile acestora şi deoarece cauza este anterioară, efectul va apărea ulterior, ordinea cauzală fiind identificată în ordinea temporară. Relevarea importanţei cauzei în apariţia crimei a fost explicată în teoriile şcolilor penale, precriminologice, întrucât nu apăruse criminologia şi în teoriile criminologice, apărute după delimitarea criminologiei, ca ştiinţă independentă de ştiinţa dreptului penal. De aceea, toate teoriile care studiază cauzele, condiţiile şi factorii care determină sau favorizează fenomenul criminal au fost integrate ulterior în structura criminologiei etiologice. Actul criminal apare într-un anumit context socio-uman, toate premisele având determinări concrete, nemijlocite, rezultatul prejudiciabil al unor cauze şi condiţii de esenţă vătămătoare. Societatea domină şi intervine pentru evitarea producerii actelor criminale doar prin măsuri economico-politice şi sociale. Nu poate exista un angajament general, teoretic al societăţii pentru eradicarea criminalităţii, fără impunerea unor legi protectoare, după cum nu poate fi credibil nici angajamentul individului că nu va comite infracţiuni.

Capitolul I. Teoriile precriminologice

Subcapitolul I. Cesare Beccaria (1738-1794)

Secţiunea 1- Viaţa şi opera

Marchizul Cesare Banesana a urmat cursurile colegiului iezuit, iar după absolvirea Facultăţii de Drept din Pavia şi-a luat doctoratul în drept roman şi în drept canonic. Cunoaşte prin intermediul fraţilor Verri (Pietro - economist şi Allessandro angajat la închisoarea Milano) membrii ai asociaţiei „Academia Pumnilor” din Milano, condiţiile de viaţă din Penitenciarul oraşului şi a elaborat lucrări privind reformarea sistemului juridic, economic devenind profesor universitar de economie politică la Universitatea din Milano. Acesta a refuzat propunerea făcută de împărăteasa Ecaterina a II-a de a contribui la reformarea sistemului legislativ şi a celui penitenciar din Austria.

Secţiunea a 2-a. Raportul lui Beccaria cu tradiţiaCesare Beccaria a emis primele idei despre delicte şi pedepsele aplicate condamnaţilor, astfel că, a

unificat ideile filosofilor despre comportamentul uman, ca punct de plecare al analizei sociale, revendicat ulterior de criminologi. Ideile sale reflectă tendinţele celor două epoci, care impun forme diferite de comportament individual, libertinajul îngăduitor al iluminismului şi disciplina severă, a clasicismului. Opoziţia între forma pedepsei şi modalitatea de executare a acesteia exprimă delimitarea statului de obligaţia reformării în interesul societăţii a persoanei condamnate. Ştiinţele socio-juridice constituiau o realitate incontestabilă a noului secol, dar lipsea procesul de emancipare a conştiinţei persoanei, care suferise o condamnare, astfel că, se impunea precizarea formelor de pedepsire după criterii, verificabile, statului rămânându-i să adopte celor mai performante măsuri de pedepsire şi de reeducare. Raportul dintre condamnat şi stat se exprima doar în opiniile paznicilor închisorii, astfel că

Beccaria a conceput termenii de adecvare, care să apropie condamnatul de lume şi după executarea pedepsei. Beccaria a încercat să găsească noi structuri juridico-normative de drept public, care îşi aveau sorgintea în ideologia iluministă. El a considerat că normele de drept trebuie să fie strâns legate de regulile economice şi de măsurile sociale. Era preocupat de adoptarea1 unei proceduri care să unifice aceste reguli în favoarea individului, având capacitatea să ofere explicaţii pentru adoptarea unor modele acceptate social. Opinia potrivit căreia, Beccaria oferă criminologiei „intuitive2„ noi orizonturi de cercetare este adevărată doar în anumite condiţii. Într-adevăr, gândirea lui Beccaria a pornit de la cercetarea delictelor şi a pedepselor dar, ceea ce este esenţial, la acea dată nu exista termenul de criminologie, înlănţuirea conceptelor şi principiilor fiind supusă regulilor de validitate de alţi cercetători. Influenţa ideilor enunţate de filosofii iluminişti se resimte pentru orice fel de creaţie umană în perioada de efuziune istorică şi culturală în care au fost elaborate principiile şi curentele doctrinare ale Revoluţiei franceze de la 1789. Disciplina care înlănţuise individul permitea adoptarea unor aprecieri speculative de natură să ducă la revolte împotriva regulilor şi instituţiilor anterioare. Se elaborează în locul tradiţionalismului reguli noi de organizare a vieţii sociale. Beccaria anticipează şi impune reguli privin dreptul penal şi pedepsele penale. Obiectul studiului este preluat de la filosofi, sociologi şi jurişti, iar terminologia corespunde spiritului iluminist, care apăruse în Italia. În articolele publicate susţine faptul că este necesară o expunere metodică a temeiurilor legislaţiei penale (în special a pedepselor) şi explicarea particularităţilor acestora. Baza sistemului de judecată existent nu mai era susceptibilă de a progresa. Ştiinţa dreptului era absolut indiferentă faţă de tehnica elaborării normelor şi a pedepselor, deşi aceste instituţii erau fundamentale pentru societate. Publicând în anul 1764 Dei delitti e delle pene apar polemicile care angajează întreaga structură socială şi provoacă reacţii de împotrivire din partea autorităţilor. Se apreciază că, a fost expusă în mod sintetic concepţia liberală a dreptului penal, deoarece prin modul original de prezentare a pedepselor, în raportul dintre individul condamnat şi stat se ia apărarea individului. Această formă nouă de apreciere a pedepselor a anticipat cercetările criminologice ulterioare, care urmăresc să impună o măsură practică de realizare a echilibrului social, prin reeducarea condamnaţilor. Beccaria a încercat să claseze şi să explice pedepsele prin identificarea determinărilor istorice, sociale, politice, ideologice, culturale şi logice, pentru a expune metodic temeiul raţional al acestora. Teoriile becarianiste determină o întreagă evoluţie ulterioară a şcolilor şi curentelor criminologice, deoarece se referă la funcţiile pedepsei, la principiile morale stabile şi la exigenţele sociale concrete faţă de condamnat. Ideile expuse urmau să se afirme ulterior într-o formă potrivită şi pe seama altor discipline, în şcolile criminologice. Chiar dacă nu a intuit calea care trebuia să ducă la inventarea termenului de criminologie, Beccaria era convins că, va da omenirii o formă nouă de descătuşare a existenţei. Gândirea acestuia marchează sfârşitul intervenţiilor necalificate în comportamentul uman, prin înlocuirea opiniilor (chiar filosofice) inoperante, cu concepte ştiinţifice, psihologice, juridice, sociologice. Stăruinţa depusă are ca efect fundamentarea gândirii socio-politice şi juridice despre „condamnat” şi despre pedeapsă, pentru a se înţelege cauzele care au determinat sau favorizat comiterea delictului şi reprezentările (intelectuale, morale, religioase) ale persoanei pedepsite despre lume. Demersurile care pornesc din cunoaşterea cauzelor dezvăluie atât gândirea infractorului cât şi capacitatea sa de analiză şi de acţiune concretă. Aceste investigaţii urmau să formeze o nouă modalitate de abordare a raportului condamnat-pedeapsă, dar Beccaria n-a furnizat decât un cadru general teoriei sale. Chiar dacă Beccaria nu a edificat un sistem propriu, fundamentele teoriei sale au ca funcţie esenţială obligarea statului la participarea directă în reformarea socială a persoanei condamnate. Abordarea principiilor privind pedepsele, reprezenta orientarea spre o disciplină aflată în căutarea identităţii instituţionale, care va fi constituită de Gabriele Garofallo.

§1. Abordarea metodologică a ordinii normative juridice1.1. Abordarea incipientă a principiului prezumţiei de nevinovăţie şi instituirea obligaţiei pentru

autorităţi de a supraveghea respectarea prezumţiei reprezintă elementul nou în relevarea judecăţilor de morală, care guvernează sistemul juridic modern. Libertatea presupunând evaluarea organizării unei activităţi din perspectiva valorilor sociale, exprimă angajamentul individului faţă de o anumită atitudine, pentru un anumit tip de acţiune, astfel că, se impune ca statul să considere individul nevinovat până la

1 G. Ponti, Compendio di criminologia, Raffaello Cortina Editore, Milano, 1995, p. 36.2 I. Gheorghiu-Brădet, Criminologie generală românească, Ed. Tipocrat Braşovia. Braşov, 1993, p. 18.

proba certă a vinovăţiei. Activitatea organelor specializate ale statului, în exercitarea atribuţiilor de identificare a infractorilor, trebuie să fie reglementată prin răsturnarea obligaţiei de la persoana considerată vinovată (obligată să facă dovada nevinovăţiei), la persoana considerată nevinovată căreia statul trebuie să îi facă dovada vinovăţiei. Această obligaţie sesizată de Beccaria reprezintă o abordare metodologică a raportului dintre individ şi stat, care se vede constrâns să contribuie la reeducarea individului. În acest mod se intensifică şi caracterul moral-juridic al echităţii actului de justiţie, deoarece se asigură aparenţa unei judecăţi care se oferă simţurilor şi inteligenţei noastre, garanţia stabilirii adevărului judiciar. Principiul prezumţiei de nevinovăţie va fi preluat de toate legislaţiile penale, în sensul că, omul trebuie considerat nevinovat până la judecata definitivă.

1.2. Abordarea principiului egalităţii oamenilor în faţa legii, prin eliminarea tuturor formelor de discriminare, asigură şi consacră principiile necesare elaborării normelor juridice. Exigenţa proclamată de principiul egalităţii este întemeiată pe obiectivitatea că, un om este egal în faţa legii cu alt om, oricare ar fi originea sau modul de viaţă sau de credinţă al acestora. Se evită astfel prejudecăţile şi se impune ca în analiza actelor prejudiciabile comise de mai multe persoane să se reţină faptul în sine, care se evidenţiază prin simpla sa existenţă, evitându-se aprecierea inegală a oamenilor în faţa legii. Acest caracter al principiului este scos în evidenţă de faptul că, atributele umane sunt aceleaşi, individul adaptându-şi comportamentul la condiţiile concrete, prin exprimarea astfel motivelor acţiunii, reflexia generatoare specifică. Orice raportare a faptei la dispoziţiile normei nu se exprimă altfel decât prin necesitatea aplicării egale a legii faţă de toţi oamenii, fără nici un fel de privilegii sau discriminări. Legea trebuie să fie aplicată în toate cazurile pentru care a fost creată, conţinutul său fiind justificat doar de o anumită faptă, care trebuie să producă efecte asupra tuturor celor care au încălcat-o. Toţi oamenii au obligaţia socială să se supună legii, în sensul de a-şi rezolva conflictele interindividuale sau intersociale, în limitele prescrise de norma legală, nimeni nefiind mai presus de lege. Principiul se realizează în toate situaţiile în care atât competenţa organelor statului cât şi modalitatea de rezolvare a conflictelor sociale sau interindividuale sunt reglementate prin lege.

§2. Abordarea metodologică a principiilor pedepselor2.1. Abordarea principiului egalităţii de tratament penal faţă de condamnaţi, afirmă intervenţia

statului în calitate de apărător al serviciilor publice, cu condiţia respectării idealului de egalitate. Deoarece modul de executare a pedepsei reprezintă o activitate integrată în ansamblul activităţilor sociale, este necesar ca procedura şi principiile de aplicare a regulilor să privească ansamblul şi nu un subgrup al unei colectivităţi, aplicarea acestora corespunzând sistemului de drept fără privilegii. Din acest punct de vedere este necesar să se desăvârşească principiul egalităţii oamenilor în faţa legii, prin integrarea în sistemul dreptului, în sensul egalităţii de tratament penal faţă de toate persoanelor judecate. În acest mod, eficienţa normelor juridice în ansamblul sistemului juridic global determină optimizarea reformării sociale a condamnatului, prevenirea activităţilor prejudiciabile social. Regula egalităţii de tratament penal stabileşte normele necesare pentru reglementarea conduitei categoriei de persoane aflată în executarea pedepselor, modul cum trebuie să acţioneze în cadrul unui prototip de activităţi, acceptând în mod conştient sistemul de norme represive, care impun obligaţii, interdicţii şi permisiuni pentru toate categoriile de condamnaţi, fapt care contribuie la sporirea activităţii educative. Dacă normele penale au o determinare ierarhică, acceptată, trebuie să existe o modalitate unitară de adoptare a unui tratament egal faţă de acelaşi gen de condamnaţi, realizat prin cenzurarea sistemului normativ format din normele care prevăd egalitatea şi instituţionalizarea organului de control, care decide, în baza normelor validate, pentru fiecare caz în parte.

2.2. Abordarea principiului prevederii pedepselor în dreptul pozitiv reprezintă garanţia pentru persoana care a comis fapta prejudiciabilă că nu va suporta alte consecinţe în afara celor cunoscute. Caracterul calificării faptei ca delict determină necesitatea evaluării normelor morale, juridice, politice fundamentând semnificaţia normei penale şi implicit a consecinţelor care derivă din încălcarea acesteia. Recunoaşterea şi consacrarea principiului a conştientizat necesitatea integrării sale în normele sistemului de drept, dobândind puterea şi autoritatea ca principiu independent, nemodificabil. Existenţa sistemului de norme obligatorii, care prevăd pedepsele, devine aplicabil prin recunoaşterea lor în practica

judecătorească unitară, verificabilă, pentru a se evita neaplicarea pedepsei prin invocarea absenţei pedepsei adecvate3. Stabilirea cu exactitate a formei şi întinderii pedepselor, a funcţiei şi poziţiei în sistemul represiv, a apartenenţei la o anumită categorie, devine realizabilă şi utilă doar prin prevederea şi identificarea în dreptul pozitiv, pentru a face posibilă cercetarea conţinutului acestora şi a consecinţelor directe asupra condamnatului. Legăturile funcţionale dintre pedepse are o importanţă deosebită pentru a se evita precaritatea, reevaluarea acestora, imediat după promulgare şi a nu se determina destabilizarea ordinii juridice. Principiul prevederii pedepselor în dreptul pozitiv se realizează prin punerea în practică doar a celor identificate cu certitudine şi claritate în sistemul pedepselor, în norme juridice care conservă şi garantează o anumită pedeapsă. În măsura în care pedepsele sunt cunoscute de către condamnat se determină şi autoritatea abilitată pentru realizarea privind reeducarea socială prin pedeapsă. Beccaria justifică principiul prin necesitatea ca, drepturile individuale să fie prevăzute şi apărate prin lege, restrângerea acestora prevăzându-se tot prin lege.

2.3. Abordarea principiului prevederii ca pedeapsa să nu fie retributivă, intimidatoare sau vindicativă, sintetizează experienţa socială privind rezolvarea conflictelor, indiferent de varietatea motivaţiei conflictelor, prin mijloacele juridice adecvate garantându-se aplicarea şi executarea pedepselor. Deoarece pedeapsa reprezintă instrumentul de sancţionare a persoanelor care au comis fapte prejudiciabile, norma juridică nu trebuie să cuprindă măsuri retributive împotriva făptuitorului, ca modalitate „de plată” pentru prejudiciul creat. Pedeapsa trebuie să se regăsească într-o normă prin care se stabileşte echilibrul între gravitatea faptei raportată la consecinţele prejudiciabile şi la caracterul reformator al comportamentului persoanei condamnate, pentru ca nici condamnatul să nu fie nedreptăţit, dar nici victima sau societatea să nu fie prejudiciate, prin modul de a restabili dreptatea. Pedeapsa nu trebuie să cuprindă norme sau elemente de intimidare a persoanei, să fie nedreaptă, ci să fie justă, adoptând echilibrul, cu caracter de necesitate, între sancţionarea făptuitorului şi redobândirea posibilităţilor reale de restabilire a ordinii şi de reformare socială a condamnatului. Pedeapsa nu trebuie să fie vindicativă, în sensul condiţionării acceptării sau aplicării răzbunării de către victimă sau de către autorităţile statului, pentru a nu se crea o altă nedreptate care, la rândul său, ar necesita o altă răzbunare, încălcându-se sistemul de drept unitar, echilibrat, omogen, distinct şi coerent. În mod nemijlocit, prin pedeapsă se măsoară, se circumscrie gravitatea faptei, aplicându-se sancţiunea care se cuvine făptuitorului, în limitele principiilor egalităţii şi legalităţii legii.

2.4. Abordarea principiului severităţii pedepsei, prin excluderea violenţei fizice şi a supliciului, prin abolirea sau limitarea aplicării pedepsei cu moartea. Adoptarea acestor norme presupune ca, în faza elaborării să se procedeze la stabilirea unor reguli de evaluare a normelor juridice, astfel încât, specificul pedepselor să se afle în concordanţă cu faptele grave săvârşite de indivizi, pentru a se evita lacunele legislative sau lipsa de eficienţă educativă a pedepselor. Regula reformării sociale prin pedeapsa, constând în privarea de libertate prin excluderea pedepselor corporale, a supliciului sau a pedepsei cu moartea reprezintă esenţa sancţionării persoanei care a încălcat legea, constituind fundamentul reeducării sociale. Excluzând pedepsele corporale şi abolind sau restrângând pedeapsa cu moartea (doar pentru anarhie şi dezordine, situaţii care apar în momentul în care se pune în pericol siguranţa statului sau când se comit mai multe crime de către aceeaşi persoană), pedepsele privative de libertate trebuie să asigure eficienţa educativă, prin raportarea la experienţa socială şi la nevoile individuale. Pedeapsa trebuie să aibă sensul de a reforma comportamentul individului în interesul societăţii, astfel că, prin aplicarea pedepselor corporale s-ar diminua sensul educaţional, iar prin aplicarea pedepsei cu moartea individul ar fi exclus din societate. Pedeapsa severă poate să fie acceptată de condamnat, în speranţa intervenţiei reducerii perioadei de executare prin graţiere. Pedepsele violente, deşi înspăimântă, s-ar putea să nu aibă rolul de reformare a criminalului urmărit de societate, pedeapsa cu moartea devenind inutilă şi ineficace. Tortura adoptată pentru recunoaşterea faptei, pentru indicarea complicilor se apreciează ca fiind o măsură la fel de inumană ca şi actul criminal. Caracterele speciale ale pedepsei, de a fi publică, promptă, necesară, prevăzută de lege şi de a fi proporţională cu gravitatea faptei indică posibilitatea executării de către condamnat, deoarece acesta a acceptat-o în sinea lui.

3 Sunt sisteme de drept care oferă judecătorului atributul de imperium, astfel încât, în cadrul unei categorii de pedepse, acesta are puterea să creeze pedepsele în limita cadrului

legislativ. În acest sens s-au pronunţat şi I. Tănăsescu, C. Tănăsesc, G. Tănăsescu, prezentând în „Discursus preliminăris”, al lucrării Drept penal general, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2003, p. 45, „sistemul pedepselor judecătoreşti”.

2.5. Abordarea principiului unicităţii pedepsei, care trebuie să se aplice doar în legătură şi pentru fapta comisă.

Sistemul de pedepse trebuie să fie unitar şi coerent, în sensul că, orice delict să fie sancţionat doar cu o singură pedeapsă; sistemul de pedepse trebuie să fie omogen şi echilibrat prin determinarea doar a unei categorii de elemente, care să justifice incriminarea faptei pentru care este necesar să se aplice pedeapsa unică. În mod obiectiv, pedeapsa urmează să fie circumscrisă pentru fiecare delict în parte, după criterii de justiţie apte să asigure disciplinarea atitudinilor în invocarea drepturilor şi libertăţilor individuale, precum şi pentru stabilizarea echilibrului de scopuri, urmărite de indivizi şi aprobate sau repudiate de societate. Chiar dacă, în mod obiectiv, există legături directe între fapta considerată delict şi alte acţiuni prejudiciabile, evidenţierea acestor conexiuni nu schimbă sensul principiului, deoarece se asigură concordanţa între existenţa unei singure pedepse pentru fiecare delict, prevenindu-se consecinţele neaplicării pedepsei. Forma de diferenţiere a delictelor este dată şi de aplicarea unei singure pedepse pentru acel delict, evidenţiindu-se eficienţa pedepsei asupra delictului şi a realităţii sociale, a ordinii de drept. Pedepsele trebuie să fie cuprinse în legi, strânse în coduri, pentru a fi cunoscute de criminali. În acest mod, nu trebuie să se aplice făptuitorului pedepse care nu sunt prevăzute în lege, oricare ar fi intenţia reală a judecătorului.

2.6. Abordarea principiului libertăţii criminalului în realizarea delictului, pe baza liberului arbitru, nu este condiţionat sau influenţat de mediu, ci de propriul dinamism psihologic. Aplicarea egalităţii în stabilirea şi executarea pedepsei se aplică indivizilor care au avut capacitatea să decidă, potrivit independenţei în gândire şi acţiune, cu privire la îndeplinirea unor obligaţii sau la valorificarea unor drepturi. Lipsa posibilităţii legale de a gândi şi de a acţiona liber înseamnă încălcarea aplicării principiului egalităţii legii faţă de toţi făptuitorii. De aceea, orice făptuitor va fi sancţionat doar pentru fapta comisă, dacă aceasta este incriminată şi dacă în momentul săvârşirii acesta poseda pe deplin capacitatea fizică şi psihică, având reprezentarea consecinţelor prejudiciabile.

2.7. Abordarea principiului administrării probelor, necesită ca, judecata să fie publică, pentru a se evita abuzurile şi delaţiunea, bazându-se pe probatoriul administrat, jurământul impus infractorului fiind inutil şi contradictoriu, din cauza aprecierii subiective asupra propriului comportament.

§3. Semnificaţia principiilor enunţate de Beccaria. Gândirea lui C. Beccaria nu a constituit un sistem unitar în ştiinţele juridice. Ideile sale au găsit o consacrare deosebită în modernizarea legislaţiei penale. Limbajul precriminologic devine accesibil prin sistematizarea legislaţiei în practica penitenciară şi în penologie. Intervenţia principiilor şi ideilor becariene s-a regăsit în reeducarea individului, prin determinarea ameliorării regimului de pedepse şi al celui de detenţie. Beccaria are meritul iniţierii primelor cercetări biologico-ştiinţifice, care interesau ştiinţa penală, asupra personalităţii delicventului. Aceste idei vor fi preluate de ştiinţele auxiliare dreptului penal, Beccaria devenind un precursor al criminologiei. După mai puţin de un deceniu de la publicarea lucrării „Dei delitti e de le pene”, în regatul Suediei şi în Imperiul Austro-Ungar pedeapsa torturii este abrogată, iar pedeapsa cu moartea este menţinută doar pentru infracţiunile foarte grave. Pedepsele cu închisoarea prevăd limite maxime rezonabile, iar în Franţa, se procedează la reformarea sistemului de executare a pedepselor în penitenciar, cu un an înainte de revoluţie pedeapsa torturii fiind desfiinţată. „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” din 1789 a preluat unele idei elaborate de C. Beccaria, tratatul „Despre crime şi pedepse” demonstrând că argumentele etice pot garanta reformarea socială a condamnatului. Studiul a avut importanţă practică privind modificarea sistemului de elaborare a pedepselor şi a modului de executare. Sistemului socio-juridic a determinat adoptarea teoriei că, orice crimă are la bază hotărârea liberă a individului şi imperfecţiunea legilor umane privind evitarea conflictelor şi recuperarea socială ulterioară. Critica practicii privind aplicarea pedepselor fizice barbare, precum şi a suplimentului de pedepse inventat de judecători, pentru cazurile speciale, a determinat modernizarea sistemelor legislative prin aderarea statelor la „Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente de cruzime, inumane ori degradante” elaborată de ONU (1984) sau la Convenţia europeană (1987). După elaborarea principiilor privind delictele, de către Beccaria, a cercetărilor de natură, socială, interpsihologică, sociologică, evoluţionistă, biologico-ştiinţifică, antropologică, cât şi după elaborarea principiilor privind crima şi criminalul, de către Garofalo, cercetările criminologice de natură etiologică, bio-tipologică. bio-

psihică, constituţionalistă, genetică, psiho-socială şi psiho-morală au urmărit identificarea cauzelor determinante şi a condiţiilor favorizante privind realizarea crimei.

Recomandări bibliografice

Analiza principiilor lui C. Beccaria şi indicarea semnificaţiile acestora se regăsesc în lucrările lui Enrico Ferri, Sociologie criminală, Litlle, Brown, Boston, 1917; Hermann Mannheim, Pioneers in criminology, Patterson Smit, Montclair, 1972; Gianluigi Ponti, Compendio di criminologia, Raffaelo Cortina Editore, Milano, 1990; Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Ardealului, Cluj, 1928; Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998 şi Tudor Amza, Criminologie (Tratat de teorie şi politică criminologică), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Idei, aprecieri, referinţe sau constatări despre semnificaţia şi contribuţia lui C. Beccaria la dezvoltarea ştiinţei dreptului penal şi a criminologiei se găsesc în lucrările elaborate de: R. M. Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1989; A. Dincu, Bazele criminologie. Editura „Proarcadia”, Bucureşti, 1993; I. Gheorghiu-Brădet, Criminologia generală românească, Editura Tipocrat Braşovia, Braşov, 1993; Iancu Tănăsescu, Studii de criminologie, Editura Piramida, Craiova, 1993; Iancu Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul, Editura Ins, Brâncoveni, 1994; Iancu Tănăsescu, Criminologie, Editura Ins, 1995; R.M. Stănoiu, Criminologie, vol. 1, Editura Oscar Prinţ, 1995; Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996; Iancu Tănăsescu, B. Florescu, Gabriel Tănăsescu, Studii victimologice. Editura Ins, 1997; I. Oancea, Probleme de criminologie. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 1998; A. Pintea, Criminologie generală, Editura Era, Bucureşti, 2002; Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Criminologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu, Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004.

Autorii subliniază valoarea ideilor socio-juridice propuse de Beccaria, precum şi aplicaţiile practice ale acestora. Individul nu se poate schimba decât prin respectarea legii, iar în cazul comiterii delictului, doar prin suportarea consecinţelor pedepsei, deoarece modul de înţelegere al sensului şi aplicării pedepsei asigură salvarea umanităţii.

Subcapitolul II. Şcoala clasică de drept penal (criminal)

Secţiunea 1. Caracteristici

Preluând unele precepte ale gândirii iluministe, Beccaria a perfecţionat şi sistematizat principiile şi normele penale, astfel încât, individul să beneficieze de libertatea ştiinţei şi a credinţei. Abordarea raţională a condiţiilor sociale, a factorilor familiali şi a celor psihologici, care influenţează actul criminal, a avut rolul de a institui şi valida raportul dintre faptă şi pedeapsă. Cercetătorii au înfiinţat, şcoala clasică a principiilor de drept penal, pentru asigurarea recuperării sociale a condamnatului, justificându-se şi legitimându-se necesitatea intervenţiei statului în acest domeniu. Deoarece delictul este o realitate socială dar şi un fenomen subiectiv, care nu derivă din liberul arbitru, ci este guvernat de alegerea, de preferinţa criminalului, factorul social şi performismul psihologic al acestuia aflându-se în interacţiune. Şcoala clasică a preluat severitatea şi intransigenţa manifestată în procesul revoluţionar burghez, de schimbare a lumii învechite şi a instituit reguli, principii generale şi norme, care să se aplice uniform şi egal faţă de toţi indivizii, pentru a se asigura stabilitatea structurii societăţii pe o durată mare de timp. Tezele aveau un caracter stabil, sigur, care să-şi păstreze importanţa în orice sistem de drept, fiind tipice prin echilibru, egalitatea şi sobrietatea societăţii, fiind cunoscute, acceptate şi consacrate de statele capitaliste. Legea aplică adevăruri universale la fiecare caz în parte, însă aplicarea acestora necesită verificarea circumstanţelor concrete. Societatea capitalistă urmărea să-şi protejeze proprietatea, libertatea comercială, iniţiativa privată şi restrângerea ingerinţelor statului, asigurarea şi garantarea libertăţilor individuale. Principiul libertăţii, ordonează voinţa individului şi asigură aplicarea normelor de drept, în toate împrejurările pentru care au fost create, în sensul că, dacă nu există normă penală nu va exista nici delict. Legalitatea indică măsura în care sunt respectate drepturile şi obligaţiile prevăzute într-o normă, cât şi limitele aplicării de către organele statului. Prin instituirea principiului egalităţii juridice privind tratamentul sancţionator al delincvenţilor, s-a urmărit umanizarea aplicării pedepselor. Ilegalităţile sunt infinite ca număr, din cauza intervenţiei unui număr infinit de circumstanţe, astfel că, în

toate cauzele trebuie să se aplice aceeaşi normă juridică. Caracterul circumstanţial al delictelor trebuie să se regăsească în sancţionarea fiecărui delincvent după eficienţa şi gradul de periculozitate al acţiunii. Şcoala clasică a instituit principiul neaplicării pedepsei prin analogie, deoarece un comportament nu este asemănător cu altul, dimpotrivă un comportament este original, inedit, în integralitatea sa. Principiul garantării nevinovăţiei individului până la judecata definitivă fundamentează orientarea normelor penale şi a comportamentului persoanei delincventului, prin adoptarea “principiul justiţiei”, constând în asigurarea unităţii şi a coerenţei sistematizării legislaţiei, pentru a se determina prin ordinea normativă faptele considerate delicte şi structura pedepselor (felurile, întinderea şi modul de executare). Modernizarea şi sistematizarea principiilor de drept penal într-un cadru unitar, fundamentează gândirea şi practica judiciară în orice orânduire socială, prin garantarea legalităţii delictelor şi a pedepselor, a egalităţii indivizilor în faţa legii, umanizarea pedepselor şi a regimului executării acestora, delincventul răspunzând doar pentru propriile fapte şi numai în baza vinovăţiei stabilite de organele de stat, a căror competenţă este stabilită prin lege. Şcoala clasică a impus abolirea pedepsei cu moartea (pedeapsa fiind menţinută doar pentru infracţiunile foarte grave), iar prin înlăturarea pedepselor corporale şi a celor infamante a asigurat un tratament juridic favorizant pentru delincvent. Fiind considerat răspunzător pentru actele şi faptele sale, individul trebuie să distingă între ceea ce este folositor sau prejudiciabil pentru societate, astfel că, este obligat să-si cenzureze activitatea proprie şi să suporte consecinţele atunci când a comis o faptă sancţionată de lege. E. Ferri a afirmat că, se impune înlăturarea caracterului retributiv al pedepsei, deoarece măsura aplicării sancţiunii pentru fapta comisă, nu reprezintă şi garanţia că delincventul îşi va schimba comportamentul. Fiecare aspect al crimei trebuie să fie perceput în relaţia cu elementele cauzei care a determinat-o, precum şi cu ideea că, orice delincvent care a săvârşit infracţiunea trebuie ajutat să-şi schimbe comportamentul în societate. Măsurile adoptate au vizat perceperea cauzelor care pot determina producerea delictelor, cât şi necesitatea îmbunătăţirii condiţiilor de natură socială, pentru asigurarea prevenirii comiterii delictelor. Infracţiunea, exprimă gândirea, acţiunea şi experienţa delincventului, iar legea trebuie să caute „cauza” care indică multiplele caracteristici ale motivaţiei criminale.

Secţiunea a 2-a. Francesco Carrara (1805-1888)

§1. Activitatea. Italianul Francesco Carrara a contribuit la instituirea principiilor care stabilesc aplicarea normelor penale, raporturile între faptele considerate delicte pedepsibile şi gradarea pedepselor. Acesta a insistat asupra forţei preventive a pedepselor prin raportarea la frecvenţa comiterii delictelor de către masele de indivizi care încalcă normele judiciare ordonatoare şi directoare ale comportamentului. Aplicarea pedepsei va determina o adaptare a comportamentelor individuale, prin structurarea deliberată a scopului fiecărei acţiuni, astfel încât, aceasta să fie tolerată de societate.

Egalitatea tratamentului juridic garantează evitarea intervenţiei abuzurilor din partea autorităţilor, deoarece faptele care întrunesc elementele unor delicte sunt identice. Instituind şi folosind principiile de drept care dirijează modul de elaborare al normelor juridice şi regulile de aplicare al acestora, se ocrotesc interesele individului şi manifestarea concretă şi specifică a raporturilor cu interesele sociale. Pedeapsa apare ca un act bun, impus de societate, pentru a înlătura un act rău, păgubitor pentru societate. Răspunderea individuală este eficientă doar dacă se recunoaşte capacitatea individului de a fi liber în gândire şi acţiune, liberul arbitru fiind înlăturat, deoarece nesocoteşte regulile inflexibile ale gândirii, voinţei şi afectivităţii individuale care sunt, de regulă, adaptate la necesităţile schimbătoare de natură individuală sau socială. Referirile lui Carrara la libertatea individului şi la evitarea abuzului autorităţilor statale în exercitarea activităţii de menţinere a ordinii sociale prin instituirea egalităţii în faţa legii şi a tratamentului egal de aplicare a legii prin efectuarea controlului privind modul de aplicare a legii, sunt valoroase. Chiar dacă legea se schimbă, revine statului rolul de a controla raportul dintre individ şi lege.

§2. Scrieri. F. Carrara a contribuit în mod direct la elaborarea legislaţiei italiene, prin redactarea unor norme concrete ale Codului penal italian. O parte dintre principiile propuse au fost preluate şi de legislaţiile altor state.

Secţiunea a 3-a. Importanţa Şcolii clasice de drept penal

Importanţa Şcolii clasice de drept penal pentru criminologie constă în:

- determinarea elaborării unui sistem nou de drept penal, prin modernizarea legislaţiilor penale privind delincventul, prin umanizarea conţinutului pedepselor şi al regimului concret de aplicare al acestora;

- instituirea rolului activ al statului pentru supravegherea modului în care se aplică pedepsele de către autorităţile statului;

- introducerea unor criterii legale de individualizare a pedepselor în funcţie de gravitatea delictelor;

- abolirea pedepsei cu moartea şi menţinerea acesteia doar pentru faptele foarte grave;- abolirea pedepselor fizice şi a celor infamante.Criminologia care va apărea, odată cu inventarea şi definirea termenului de către R. Garofalo a

preluat o parte dintre principiile Şcolii clasice penale. Cercetările asupra fenomenului criminal care au urmat, având un conţinut statistic sau sociologic, au susţinut prin “neoclasicismul penal” tendinţele fundamentale ale Şcolii Clasice.

Subcapitolul VI. Cesare Lombroso (1835 - 1909)Următoarea treaptă în dezvoltarea cunoaşterii raporturilor dintre criminal şi criminalitate, a cauzelor

şi determinării apariţiei crimei este formată de studiile asupra persoanei delincvente şi a responsabilităţii acesteia efectuate de C. Lombroso. Dovada existenţei predispoziţiilor criminale, pentru unele persoane, a necesitat efectuarea unor studii de antropologie şi sociologie (pentru a se identifica asemănările dintre lucrurile neasemănătoare sau gradul de înrudire dintre participanţii la o crimă), care formează al doilea stadiu al cercetării precriminologice. Cu toate că experienţa este mai puţin credibilă decât ştiinţa, sub aspectul nivelului de raţionalizare, C. Lombroso a considerat că, deţinea dexteritatea şi capacitatea de reacţie cu privire la identificarea unui criminal, numai după aparenţele psihobiologice.

Secţiunea 1. Viaţa şi opera

Cesare Lombroso a urmat cursurile gimnaziale la Viena unde şi-a început şi studiile universitare de medicină, continuate apoi în Italia, la Universitatea din Padova. În anul 1864 ţine cursul de psihiatrie la Universitatea din Pavia, iar în anul 1876 a devenit profesor de medicină legală la Torino. Din examinarea pacienţilor internaţi într-un azil de alienaţi mintali, Lombroso a extras regulile privind cauzele criminalităţii, pe care le-a publicat în anul 1876 în lucrarea ,,L' Homo delinquente” (Omul delicvent, criminal). În anul 1880 a înfiinţat împreună cu Ferri şi Garofalo revista „Archivo di Psichiatria e Antropologia-Criminale”. Lombroso a publicat, în anul 1891, “L'anthropologie criminelle et ces recents progres”, Editura Felix Alcan, Paris, iar în anul 1895, „L’ homme criminel”, Editura Felix Alcan, Paris. În anul 1906, Lombroso a înfiinţat Muzeul de Antropologie Criminală, în care a prezentat exponatele caracteristice teoriilor sale, prelevate de la criminalii şi delincvenţii cei mai reprezentativi.

Secţiunea a 2-a. Raportul cu tradiţiaPornind de la cunoaşterea în perioada afirmării umanismului, Lombroso a furnizat elementele

necesare analizei medicinii şi dreptului penal. Ideile antropologiei criminale ofereau elementele concrete pentru identificarea criminalilor. Acesta identificase ordinea existentă în actele şi faptele criminalilor asemănătoare cu activitatea plantelor, insectelor şi animalelor care comit “asasinate”. C. Lombroso a strâns constatările separate sau nedezvoltate într-un sistem pentru a susţine observaţiile stabilite în cadrul antropologiei criminale. Deşi s-a pronunţat cu privire la teoria delincventului înnăscut şi la teoria atavismului, acesta nu a avut capacitatea să delimiteze un nou teritoriu al ştiinţei, ideile sale fiind dirijate spre antropologia criminală. Lombroso ilustrează cercetările antropologice asupra criminalilor prin experimente, studiile comportamentului plantelor, insectelor şi animalelor ucigaşe în mediul natural fiind extinse şi la oameni. Opiniile despre criminali proveneau parţial din aceste cercetări, astfel că, Lombroso a indicat criteriile pentru identificarea criminalilor prin identificarea stigmatelor biologice. Exersând posibilitatea de a observa în mod direct plantele, insectele şi animalele ucigaşe, acesta stabileşte raportări la oamenii care au înclinări ucigaşe naturale. Aceste teorii exprimă cele mai subtile nuanţe ale comportamentului, gândirii şi simţirii criminalilor, devenind principalul instrument de

constatare a evoluţiei cunoaşterii în domeniul antropologiei şi psihologiei criminale. În cercetările efectuate, acesta a indicat evoluţia speciilor, bazată pe selecţia naturală, potrivit căreia, indivizii cei mai adaptaţi şi mai reprezentativi dintr-o specie se reproduc mai repede şi contribuie la dispariţia celor mai puţin apţi; de asemenea a apreciat că, dinamica evoluţiei este rezultatul luptei pentru existenţă, această teorie fiind împrumutată de la economistul Thomas Robert Malthus. Raporturile criminalului cu societatea sunt uşor identificabile, deoarece sunt mai puţini cei care fug de societate decât cei care caută să pedepsească criminalii în numele societăţii. Fiind puţini, criminalii sunt uşor de identificat şi de pedepsit, societatea având posibilitatea să-şi perfecţioneze metodele de a riposta la actele prejudiciabile.

§1. Abordarea metodologică a cercetării biologice1.1. Abordarea metodologică a teoriei delincventului înnăscut (născut) (teoria del deliquente

nato) are la bază studierea caracteristicilor morfologice ale oaselor şi organelor criminalilor, prin compararea unor măsurători concrete. Pentru a cunoaşte, a înţelege şi a identifica criminalul mai înainte de comiterea faptei este necesar să fie analizat în mediul său natural (biologic, familial, social, educaţional), existând posibilitatea de înţelegere a trăirii şi devenirii sale (de la micul nevinovat de azi la marele vinovat de mâine). Datele antropologiei şi biologiei au oferit informaţii despre producerea, transmiterea şi receptarea actului criminal realizarea unor prototipuri anticipatoare de comportamente criminale, la nevertebratele inferioare, la animale şi la om. Tezele cuprind embriologia delictului la organismele inferioare, la copii, precum şi prostituţia şi nebunia morală la sălbatici. Contrazicând opiniile juriştilor care invocau justiţia divină, eternă, C. Lombroso apreciază că, actele considerate criminale, în mediul în care se produc au un caracter firesc, natura dând dovadă de insensibilitate şi imoralitate. În acest sens, a invocat „asasinatele” comise de speciile de plante insectivore, şi a apreciat că, a identificat „primii zori ai criminalităţii”. Concluziile sunt aplicate şi lumii zoologice, unde uciderea este motivată la animale şi la oameni de necesitatea posesiei femelelor, de apărarea din „ raţiuni de utilitate”, pentru supravieţuirea în cadrul războaielor, precum şi de nevoia de supravieţuire în situaţia canibalismului (antropofagiei). Lombroso subliniază că, aceste stări la animale au ca explicaţie manifestarea eredităţii, a structurii organice sau sunt impuse de concurenţa vitală, apreciind ca fiind „logice” actele de lapidare a animalelor homicide, în perioada Evului Mediu. Analizând delincvenţii născuţi cu anomalii cerebrale la speciile de animale domestice docile, apreciază că, tendinţa criminală apare ca urmare a unor alteraţii congenitale cerebrale (depistând rezistenţa la disciplină a unor animale din cauza dobândirii agresivităţii ereditare). Crima este provocată de mai multe pasiuni, în sensul că, atât la animale, cât şi la oameni poate să fie comisă din antipatie. Pornind de la observaţiile şi aprecierile lui Enrico Ferri, C. Lombroso sugerează că, animalele îşi ucid semenii fără nici o cauză, explicaţia acestei stări fiind justificată de răutatea perversă, indicând motivele privind delictele din pasiune, din interes, din teamă şi din dragoste, cu precizarea că durerea determină o excitaţie deosebită spre agresivitate, iar starea adulterină relevă unirea pentru comiterea crimei. Acesta stabileşte efectul aglomeraţie privind realizarea instinctului morbid de sodomizare, de coit contra naturii şi de infanticid. Delictele temperamental-sangvinare sunt comise din cauza înmulţirii, a necesităţii construirii cuibului, pruncuciderile derivă din gelozia sexuală, furtul este comis de indivizii perfecţionaţi prin selecţie, iar asocierea răufăcătorilor este rezultatul germenilor marilor aglomeraţii. Generalizând cauzele, efectele sau natura unor stări comportamentale, Lombroso apreciază că, escrocheria are ca sursă evitarea oboselii pentru dobândirea unui avantaj, înclinarea spre crimă având ca motiv întrebuinţarea băuturilor alcoolice, a substanţelor care irită celulele nervoase, iar educaţia poate dezvolta pasiuni criminale. Lombroso a considerat că, există identitate de cauze între activităţile animalelor şi delictele umane congenitale, provenite din „ereditate”, ca urmare a „conformaţiei craniene defectuoase - cauza frecventă a criminalilor înnăscuţi” sau a intervenţiei unei boli speciale. Încercând să înţeleagă unitatea esenţială dintre delictul uman şi cruzimea la animale, acesta a afirmat că, o mare influenţă în comiterea delictului o are clima, antipatia (aversiunea) animalelor inteligente faţă de nou. Pedeapsa a fost considerată o formă utilă de stabilizare comportamentală, rolul şi efectele pedepsei, reprezentând o reinterpretare a raportului dintre embrionul crimei şi cel al pedepsei. Delictul, nu este doar o teribilă confruntare în lumea animală, el fiind vizibil şi tangibil în experienţa umană şi uşor de identificat după unele simptome fizionomice. Formele de manifestare ale delictului la animale şi la oameni au o bază biologică, fiind îndreptate către săvârşirea crimei, ca sursă a posesiunilor. Lombroso a pus un accent deosebit pe

definirea conceptului de „delict” şi identificarea rădăcinii morfologice a acestuia în limbile: Sanscrită (karmon, km, kri; a ucide, a răni - mar, mori; sten - a pune de o parte); ebraică (jarass - a lua, a poseda; bazan şi akass -smuls şi prădat – gonav, fur). Subliniind importanţa percepţiei senzoriale şi a experienţei individuale, Lombroso a prezentat în mod nesistematizat delictele libidoului la popoarele sălbatice şi la cele antice, reprezentate de pudoare, prostituţia civilă (prostituatele sunt proaste, perverse, degenerate, leneşe, mincinoase, crude, sălbatice), prostituţia în onoarea oaspeţilor, prostituţia masculină şi animalică, prostituţia religioasă, poliandria (femeia devine soţia tuturor fraţilor), incestul, raptul (lovirea violentă a femeii urmată de viol). Lombroso face referire la unele ritualuri, constând în promiscuitate, cumpărarea nevestelor secundare supuse nevestei principale, concubinajul cumnatului cu soţia sterilă, leviratul (obligaţia unui frate de a se căsători cu cumnata lui rămasă văduvă şi fără copii), căsătoria prostituatelor după încetarea contractului. În încercarea de identificare a postulatelor omuciderii, Lombroso a prezentat ca forme specifice: avortul, pruncuciderea (infanticidul), uciderea bătrânilor, a femeilor şi bolnavilor, precum şi cauzele omuciderii: mânia, capriciul pentru ritualuri funerare, pentru sacrificii religioase, răutatea brutală, pentru cucerirea renumelui. Lombroso utilizează aceeaşi metodă şi în stabilirea cauzelor care înlesnesc apariţia canibalismului (antropofagiei), paricidul; prejudecăţile (întrebuinţate pentru ceremonii magice sau pentru evitarea vendetelor); dragostea filială; pe timp de război; pofta de trufandale; vanitatea; lupta pentru viaţă; răzbunarea. Lombroso a încercat să descopere motivele care justifică furtul (brigandismul), minciuna, influenţa războaielor asupra popoarelor, magia, incendiul, falsa mărturie, sodomia, idolatria. Caracterul criminalităţii determină, la popoarele sălbatice sau la cele primitive sancţionarea pentru încălcarea obiceiurilor imemoriale (a tapoului, tabu-ul), care impun interdicţii sub ameninţarea unor pedepse crunte. Pentru Lombroso originile pedepselor constau în exercitarea abuzului, în comiterea unor delicte noi, în răzbunarea privată (la beduini), în răzbunarea religioasă sau juridică, în abuzul de putere al şefilor în cazul delictelor contra proprietăţii. Lombroso se ocupă de evitarea pedepselor fizice, constând în tăierea nasului, a piciorului, însemnarea, castrarea şi uciderea prin compensaţia acestora în bani (pentru evitarea vendetei), înţelegând că, un rol important în elaborarea formelor de pedeapsă revine rasei criminalului. Printre cauzele care au influenţat aplicarea compensaţiei sunt enumerate: religia, şefii, antropofagia juridică (hoţii nocturni erau mâncaţi de către victime).

1.2. Abordarea metodologică a teoriei atavismului (teoria dell atavismo) a determinat constatarea că, au apărut alte delicte, ca urmare a consecvenţei atavismului, individul fiind sclavul şi nu stăpânul moştenirii sale biologice. Crima prin atavism indică devotamentul, fidelitatea individului în faţa înzestrării biologice, formând temelia dependenţei spre agresivitatea criminală. Prin antropologia criminală se explică varietatea naturii umane, învederându-se necesitatea judecării cauzelor de către curtea cu juri şi eliberarea condamnatului prin graţiere. În dezvoltarea teoriei atavice, se reţine intervenţia germenilor nebuniei morale la fetus, care se vor amplifica la adult (delincvent înnăscut, născut), manifestându-se prin mânie, răzbunare, gelozie, minciună, lipsa simţului moral, slaba afecţiune, indolenţă şi lenevie, vanitatea excesivă, megalomanie, tendinţe obscene, efectul imitaţiei, lipsa de prevedere, insensibilitatea la pedepse şi laude, orgii şi supraexcitaţii, cruzime, depravare, prostituţie, pervertirea instinctelor, vagabondajul. Pentru a descoperi remediul înlăturării sau al reducerii delictelor prin pedeapsă şi prin mijloace preventive la copii, Lombroso a adoptat analiza transcendentală şi antropologia empirică, procedând la măsurarea capului, a urechilor, a sternului, a mâinilor, a unghiilor, a dinţilor, a organelor genitale, stabilind gradul de sensibilitate şi apetitul spre obscenitate. Adoptând o manieră originală de analiză acesta a devenit iniţiatorul statisticii antropometrice şi „ezio-patologice”, demonstrând existenţa criminalităţii înnăscute la copii identificându-se, prin măsurarea unor anomaliile fizice întâlnite şi la criminalii adulţi. Lombroso, a constatat existenţa caracteristicilor eredităţii morbide şi influenţa acesteia în geneza caracterelor anormale.

§2. Abordarea metodologică a cercetării personalităţii criminalului 2.1. Abordarea cercetărilor privind delincventul, a determinat adoptarea teoriei despre

identificarea stigmatelor corporale (organice), la criminalii aflaţi în stabilimente sociale sau în penitenciare. Studiile asupra unor organe (cutia craniană) au relevat existenţa diferenţierilor în fizionomia criminalilor, fapt care influenţa perceperea realităţii. În măsura în care exista un etalon al normalităţii, rezultă că, orice abatere va justifica comportamentul special, îndepărtat de normalitate.

Identificarea acestor abateri a determinat calificarea, pe principii apriorice, a criminalilor (ochii scoşi din orbite şi injectaţi, soliditatea mandibulelor, nasul mare şi coroiat, fruntea îngustă şi păroasă). În cercetările prezentate la Scuola di Antropologia Criminale, privind copiii criminali, Lombroso a încercat să cuprindă elementele de comparaţie bio-comportamentală a rudelor (criminalul a avut un frate hoţ, o soră prostituată, mama criminală, bunicul sinucigaş, iar presupusul tată era cerşetor; criminalul care prezenta urechi cu toartă, pomeţi proeminenţi, ochii injectaţi, cap mic, dă dovadă de cruzime şi insensibilitate), Lombroso a trecut ulterior, la identificarea tuturor elementelor biologice anormale (unghii pedunculate, dinţi inegali, ascuţiţi şi încălecaţi, organe genitale atrofiate, degetul arătător deformat, privire încrucişată, sensibil la obscenitate, crud cu cei neputincioşi şi cu animalele). Acordând importanţă intuiţiei, pentru a demonstra existenţa criminalităţii, Lombroso a completat cercetările efectuate la casele de corecţie şi la azile, pentru a stabili în ce măsură se întâlnesc la adulţi, anomaliile fizice identificate la tineri. Inventând teoria criminalului înnăscut (prin acceptarea teoriei cartesiene a ideilor înnăscute), Lombroso evoluează anomaliile făptuitorilor în vârstă de până la 12 ani, condamnaţi pentru furt, vagabondaj, omor şi a reţinut existenţa unor diferenţieri între organe: urechi cu toartă, fruntea mică şi îngustă, plagiocefalie, zigomi proeminenţi, evidenţa suturilor, maxilare puternice, asimetrii faciale, păr pe frunte, fizionomie de cretin, guşă, nas diform, ochi sticloşi, hidrocefalii, ochi oblici, întârziere în dezvoltare. Prin urmare, cele mai evidente stigmate, subsumate unui cadru fixat privind „caracterele morbide” devin, sub suspiciile acestor constatări, elemente pentru realizarea adevăratului tip criminal (deoarece prezentau câteva caractere morbide).

2.2. Abordarea şi sistematizarea cercetărilor asupra eredităţii criminalului. Procedând la raportarea anomaliilor la actele prejudiciabile comise, Lombroso a identificat la părinţii sau rudele criminalilor sub 12 ani, existenţa unor deficienţe ale sistemului nervos reprezentate de: boli mintale, stări violente unite cu alcoolismul. Constrângerea biologică devine o cauză a acţiunilor agresive, neprevăzute, care întunecă şi orbeşte judecata individului.

a) Ereditatea morbidă, constând în alcoolism, nebunie, irascibilitate, imoralitate şi criminalitate influenţează caracteristicile fizice, psihice şi funcţionale sedimentate la copii, tineri şi adulţi, impunând „tipul criminal (născut) înnăscut, insensibil psihic”: urechi cu toartă, frunte groasă, plagiocefalie, maxilare puternice, asimetrie facială, păr pe frunte, fizionomie îmbătrânită. Individul nu poate să devină independent de mediul său biologic, deoarece ereditatea păstrează anomaliile fizice şi morale. În ceea ce priveşte tinerii neincriminaţi, s-a constatat că prezentau tendinţe amorale (irascibilitatea excesivă, vagabondaj, minciună consecventă), obiceiuri bizare (neastâmpăr, tendinţa de sfâşiere a hainelor, de a fi consideraţi pe jumătate nebuni), precum şi tendinţe proprii delincvenţilor (furt, lascivitate precoce). Ereditatea împiedică unii indivizi să se integreze social, dimpotrivă, unii dintre aceştia devin bandiţi, criminali. Ereditatea sub forma anomaliei atavice, înnăscută sau anomalia patologică, dobândită ulterior, obligă sensibilitatea şi trăirea să adopte acţiuni incontrolabile. Deoarece, în comportament predomină factorul bio-psiho-fiziologic, acesta transfigurează trăirile emoţionale determinând atitudini şi stări necontrolabile. Lombroso apreciază că, raţiunea, oricât de orgolioasă ar fi, nu se poate sustrage eredităţi, care întemniţează şi surprinde comportamentul. Doar ereditatea îngăduie individului să nu-şi cumpănească cele două forţe: idealul general comportamental şi gustul pentru vicii, dezordine, răutate şi ciudăţenii. În baza actului de separare a persoanelor anormale de cele sănătoase, Lombroso a concluzionat că, anormalul este lipsit de facultăţile organizatoare ale actelor şi faptelor proprii, pe când omul sănătos investighează în permanenţă, relaţiile dintre moralitate şi mediul înconjurător. Actele particulare nu sunt izolate în activitatea individului sănătos, însă, la individul anormal nu se constată existenţa circumspecţiei, a vreunui scop acţional, a căutării vreunui plan, sau a unei aspiraţii. Impulsurile criminale, caracteristice lumii animale, se explică prin modul de reacţie al individului la stimulii externi, deoarece necesităţile acestuia, având cauze naturale, urmează să determine întotdeauna efecte naturale, care nu pot fi evitate. Din punct de vedere al sensului actelor criminale, cele mai multe par a fi nemotivate, criminalul adoptând trăiri, care nu se regăsesc în obişnuinţa omului sănătos (nu are nici un interes, nu are compasiune, nu are milă). Actul criminal nu explică integral reacţia cu mediul, deoarece are la bază moştenirea uneia sau a mai multor particularităţile fizice sau psihice, rare, neobişnuite ale părinţilor sau strămoşilor îndepărtaţi (prin atavism). Indivizii nu pot comanda sau refuza aceste trăsături, astfel că, un criminal nu poate să fie vindecat, reacţiile sale funcţionând după principiul imposibilităţii

de înfrânare. Trăsăturile atavice conduc la situaţii dezavantajoase pentru individul care suportă consecinţele moştenirii biologice, fără să poată să-şi impună voinţa, deoarece barierele de protecţie, sunt anulate. Statul trebuie să corijeze această situaţie prin împiedicarea fecundării alcoolicilor şi criminalilor, prin urmărirea evoluţiei copiilor care prezintă stigmatele anormalităţii sau prin supravegherea adulţilor şi a majorilor, pentru a fi îngrijiţi şi supravegheaţi în ospicii de criminali. Alienarea criminalului, ca stare aservită eredităţii, determină ideea că, individul din cauza deficienţelor psiho-biologice fiind deposedat de voinţă se înstrăinează de sine. Ereditatea corupe individul în ceea ce are mai nobil: voinţa, gândirea şi acţiunea, situaţie care determină exercitarea violenţelor. Pentru elaborarea atavismului evoluţionist au fost măsurate craniile a 383 de criminali şi corpul a 5907 de delincvenţi (scheletul, cutia craniană, urechile, nasul, degetele de la mâini - în special forma boantă a degetului gros), concluzia fiind întărită şi de imposibilitatea explicării modificărilor comportamentale, care apar la epileptici.

b) Ereditatea morbidă se transmite delincvenţilor (născuţi) înnăscuţi: plagio-cefalie, privire încruntată, strabism, sâni mari, maxilare puternice, frunte teşită, zigomi proeminenţi, urechi voluminoase. Educaţia adecvată poate determina însă dispariţia în timp a acestor caracteristici, explicaţia reducerii tipurilor criminale la adulţi constând în intervenţia mortalităţii, precum şi în eschivarea unora dintre delincvenţi de a fi sancţionaţi. Efortul exercitării pasiunii sau desfătării este dominat şi încătuşat de ereditate, în momentul comiterii delictului concret. Pasiunile mai puţin vii fac greu vizibilă apăsarea eredităţii, ca punct de plecare în ceea ce priveşte delicvenţa. Anumite facultăţi ale biologicului şi intelectului se dezvoltă într-un mediu social special, delictul şi crima derivând din simţirea şi gândirea individului înclinaţia spre delict funcţionează, în absenţa voinţei individului de a se abţine de la executarea delictelor, care îl îndreaptă spre ruina fizică sau psihică, dacă nu va interveni un factor de redresare comportamentală. În ceea ce priveşte delincventul înnăscut, folosirea unor mijloace de reglare comportamentală nu este eficace. Mecanismul eredităţii, neînfrânt de forţele modelatoare (lipsa puterii de abţinere, străduinţa de a repeta faptele care produc unele beneficii) agravează dezechilibrul comportamental şi determină decăderea individului de la rangul de delincvent la rangul de criminal. Linia de demarcaţie dintre actul delincvenţial şi actul criminal este greu de identificat, deoarece, în multe situaţii omuciderea primează asupra faptului, sau este complinită de aceasta, pentru motivul că, este mai uşoară deprinderea de a fura decât aceea de a ucide. Lombroso cerea ca prin politicile sociale statul să se angajeze să ajute la identificarea delictelor şi la adoptarea politicii de ameliorare a efectelor prejudiciabile. Ulterior Lombroso a afirmat că, anomalia patologică este generată şi de epilepsie, cu variantele sale patologice, care determină impulsuri violente, irezistibile, imposibil de prevenit de către criminal.

c) Influenţele moralizatoare ale religiei asupra individului. Lombroso a apreciat că, de regulă, criminalul se lasă influenţat de ameninţarea privind intervenţia nenorocirii, dacă nu se supune preceptelor religioase, pioşenia dându-I sentimentul că este protejat. Ordinea umană înseamnă integrarea indivizilor în societate prin contactul cu ideile sacre, astfel că, aceştia au puterea să se abată de la comiterea crimei. Lombroso a considerat că, disciplina şi credinţa existente în structurile sectelor religioase pot contribui la răscumpărarea păcatelor, pentru comportamentul păcătos, deoarece sectantul crede şi nu afirmă nimic rău, astfel că nu minte niciodată („numquam ne fallit, qui omnia confingit”).

Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de Lombroso

§1. Aprecieri. Studiile efectuate de Lombroso au devenit, din momentul comunicării, un act de cultură. Teoriile sale privind criminalul şi criminalitatea se regăseau în domeniul restrâns al antropologiei, al psihologiei şi al dreptului penal, fără să ajungă la condiţia definirii unui nou domeniu de cercetare. Pornind de la teoriile lui Darwin, Espinas, Lacassagne, Enrico Ferri, A. Muccioli, Huber, Della Porta, Morel, Livingstone, Dalton, Hartmann, Du Boys, Vimont, Roussel, Lindaus, şi din înţelegerea articolelor publicate în „Archivio di psichiatria” şi „Archives de neurologie”, Lombroso a contribuit la dezvoltarea antropologiei şi psihologiei, elaborând propriile sale teorii şi idei despre persoana delincventă şi componentele morbide ale eredităţii criminale. Metodele de identificare a stigmatelor fizico-psihice la criminali au determinat tendinţa de verificare a acestora de către alţi cercetători, pentru a accepta sau a contesta ideile lombrosiene. Teoria delicventului născut („nato”) sau înnăscut, teoria atavismului, teoria existenţei determinismului biologic, a predestinării comiterii

delictelor a constituit un ansamblu de idei fondat pe legăturile dintre ştiinţe, demonstrând echivalenţa semnificaţiilor acestora. Lombroso defineşte acţiunile care conduc la actul criminal, demonstrând că, între fizionomia individului şi fapta comisă există o coerenţă impusă de ereditate. Forţa de dominare a eredităţii coincide cu lipsa posibilităţii de abţinere din partea criminalului, astfel că, acţiunea se derulează prin raportarea la factorii biologici, sociali şi psihici. Interpretarea teoriilor lombrosiene a generat şi semnificaţii scandaloase. Ideile lombrosiene au stat la baza fundamentării unor teorii privind raportul dintre structura biologică şi violenţa individului (Franz Joseph Gall).

§2. Critici. Audienţa operei lui Lombroso, rezidă în faptul că a abordat probleme de interes practic, socio-juridic şi psihologic, pentru societate, dintr-o perspectivă individualistă (criminalul şi delincventul). Ştiinţele se aflau în căutarea metodelor de lucru şi din această cauză, unele aprecieri, au fost contrazise prin judecăţi radicale, extreme. Diversele orientări (în plan metodologic, social-politic), au subliniat „revoluţionarea” ştiinţelor umaniste („revoluţia lombrosiană”), pe fondul disfuncţionalităţilor şi presiunilor socio-economice, sau au adoptat unele rezerve transformate în critici, pentru îndrăzneala de a crede în predestinarea criminală, indiferentă la eforturile sociale. Contestatarii teoriilor lombrosiene (Lacassagne, Goring, Topinard, Tarde şi Ferri) îi refuză lui Lombroso, calitatea de cunoscător a biologiei şi psihicului uman, când afirmă că, dintr-un părinte alcoolic şi unul nebun se va naşte întotdeauna un criminal, această exprimare reprezentând un mod superficial de judecată, deoarece teoria este contrazisă de pratica socială. Precizările ulterioare, că este posibil ca un astfel de individ să nu comită crima, dar prin stigmatele sale fizice indică predispoziţiile acestuia să producă fapte grave dacă vor fi stimulate, atestă lipsa de consistenţă a teoriei. Controversele ireconciliabile s-au intensificat de îndată ce „bandiţii intelectuali” i-au întins capcane: un ziarist i-a trimis fotografiile judecătorilor de la Înalta Curte de Justiţie, afirmând că sunt indivizi arestaţi şi ar dori să le cunoască predispoziţiile şi înclinaţiile comportamentale, iar Lombroso, după ce le-a descris stigmatele atavice (mărimea craniului, a urechilor, a nasului, poziţia ochilor), i-a catalogat ca fiind criminali cu predispoziţii sexuale, canibalice, homo-sexuale, violente, agresive, nevropatice, masturbatorice, de hoţi, de escroci, iraţionale, de nebunie morală - toate predispoziţiile fiind considerate absolut criminale; într-o altă încercare de verificare practică a teoriei, cei mai periculoşi criminali, condamnaţi definitiv, au fost îmbrăcaţi în hainele paznicilor, iar aceştia au îmbrăcat hainele puşcăriaşilor. Prezentând pe scurt predispoziţiile criminalilor, aşa cum păreau să fie materializate în chipul fiecăruia dintre paznici, Lombroso a gafat în mod lamentabil, pentru că l-a ales pe cel mai ferit de predispoziţii „chipul de înger” în persoana celui mai mârşav şi temut criminal. Această gafă a iritat opinia publică şi indicat rigiditatea teoriei lombrosiene, grăbându-i caducitatea. Efectuând studii asupra unui număr de 3000 de recidivişti, Goring identifică erorile lui Lombroso, privind acordarea exclusivităţii stigmatelor în realizarea crimei, prin constatarea că, o parte dintre stigmatele deţinute de criminali se regăseau şi la grupul de control reprezentat de persoane necondamnate. Lombroso a fost învinuit pentru lipsa de reacţie la influenţa factorilor sociali asupra individului, cu precizarea că este posibil ca o persoană sănătoasă şi liberă să comită o crimă.

Recomandări bibliograficeCesare Lombroso, Omul delicvent, Editura Măiastră, Bucureşti, 1992; Studiile lui Lombroso au fost

analizate şi apreciate de jurişti, medici, psihologi şi psihiatri, astfel: lucrările lui Gianluigi Ponti, op. cit., V. Cioclei, op. cit, cuprind o prezentare succintă a operei şi semnificaţiile teoriilor lombrosiene; T. Amza, op. cit., oferă o abordare extinsă a operei lombrosiene, cu sublinierea influenţei asupra lui B. de Tulio, Savitz, Turner, Dickamm, Frantz Joseph Gall, Lindesmith şi Levin, Radzincowicz, Traian Pop; Raymond Gassin, Criminologie, Ediţia 4, Editura Daloz, 1998, expune pe scurt teoria lui Lombroso şi criticile acestuia efectuate de Goring şi de sociologi. R.M. Stănoiu, op. cit., schiţează biografia şi semnificaţia aspectelor esenţiale ale teoriei lombrosiene. Date sumare despre viaţa şi opera lui Lombroso regăsim în: A. Dincu, op. cit.; I. Gheorghiu-Brădet, op. cit.; I. Oancea, op. cit.; A. Pintea, op. cit.; Ghe. Nistoreanu şi C. Păun, Emilian Stancu, Introducere în criminologia generală. Editura Caro, Bucureşti, 1994;. E. Sandu, F. Sandu, Ghe. I. loniţă, op. cit.; Florin Sandu, Criminologie, Editura Sylvi, Bucureşti, 2001; I. Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul, op. cit.; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, op. cit; Gabriel Tănăsescu, Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005.

Subcapitolul VII. Enrico Ferri (1856 -1929)

Secţiunea 1. Viaţa şi opera

Înainte ca teoriile sale să se fi impus ca o „nouă filosofie” a crimei, Ferri a subliniat semnificaţia iniţiativei becariene, integrându-se în curentul sociologiei crimei. Aparenţa de continuitate a cercetărilor efectuate de Beccaria şi Lombroso este contrazisă de libertatea cu care Ferri inovează domeniul cercetării crimei, prin detaşarea de ideile acestora şi prin implicarea în cunoaşterea realităţii sociale. Enrico Ferri s-a născut în anul 1856 şi a absolvit cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bologna. A urmat un an studiile la Paris după care, revenind la Universitatea din Torino a fost studentul lui Lombroso. Ulterior a devenit profesor universitar şi a predat la Universităţile din Roma, Torino, Pisa, a pledat ca avocat, a intrat în Parlament şi a devenit un bun sociolog. Adoptând ideile politice socialiste, E. Ferri a apreciat că, actul criminal este rezultatul conjuncturii ditre factorii sociali, economici şi politici, situaţie care justifică adoptarea măsurilor preventive, radicale, de către societate. În calitate de fondator al ziarului socialist „Avanti”, Ferri, a luat atitudine faţă de convingerile opoziţiei considerată retrogradă. Ca deputat din partea socialiştilor a militat pentru adoptarea unor legi moderne în care să se regăsească libertăţile individului. Deşi a întocmit un „Proiect” (o „schiţă”) al Codului penal, acesta a fost respins de Camera Deputaţilor. După demisia din Partidul Socialist, ca urmare a refuzului de a-i susţine ideile umanitariste, şi-a manifestat simpatia faţă de Guvernul fascist, prezidat de Mussolini, care prin programul său politic milita pentru revigorarea statului italian. Prima lucrare „Teoria imputabilităţii şi negarea liberului arbitru”, reprezentând teza de doctorat, a fost publicată în anul 1878, iar cercetările, care au dus la formularea teoriei „multifactoriale”, privind originea delictului, se regăsesc în lucrarea „Noile orizonturi ale dreptului penal”, publicată în anul 1881 şi republicată sub titlul „Sociologie criminală”, cu patru ani înainte de apariţia lucrării lui R. Garofalo „Criminologia” (1885). În anul 1928 Ferri a publicat un „Tratat de drept penal”, unde a prezentat teoriile proprii, care au fost preluate de Codul penal, adoptat în anul 1930.

Secţiunea a 2-a. Raportul cu tradiţia

Utilizând rezultatele cercetărilor contemporane, E. Ferri s-a implicat în reconcilierea celor două concepţii despre activitatea omului şi acţiunea etică responsabilă. Aceasta înseamnă că, orice acţiune are o cauză, însă rezultatul activităţii ar fi putut să fie ales de individ, astfel că, valoarea morală a acţiunii este dată de intenţia care a stat la baza acesteia, persoana fiind responsabilă şi pasibilă de răspundere pentru fapta comisă. Delictul apare ca rezultat al voinţei de a face rău, întrucât individul este stăpânul propriei sale voinţe, având capacitatea de a decide dacă trebuie să îndeplinească o activitate pozitivă sau dacă urmăreşte să comită un fapt prejudiciabil. Chiar dacă nu există o garanţie care să impună consecinţele urmărite, totuşi, după modul de exprimare, după modul de obiectivizare, Ferri a criticat teoriile lombrosiene, pentru faptul că, prezintă concluzii eronate în ceea ce priveşte fundamentul delictului, deoarece se sprijină pe o înţelegere unilaterală a acestuia (naşterea, delincventul înnăscut), făcând abstracţie de factorii determinanţi. Delimitându-se de originea unilaterală a delictului, Ferri evidenţiază şi utilizează mai coerent viciile individului şi ale societăţii, oferind posibilitatea de a-l face pe individ răspunzător din punct de vedere moral şi penal pentru faptele sale. Dacă se apreciază că, nu există acte de voinţă lipsite de o determinare cauzală, nu trebuie acceptat nici faptul că, individul nu-şi raportează voinţa la o ierarhie valorică, urmărind să realizeze doar anumite rezultate, prin evitarea comiterii unor fapte, stabilind limitele liberului său arbitru. Ferri a examinat constrângerile derivate din anormalităţile antropologice (biologice), înnăscute sau dobândite şi limitările comportamentale impuse de educaţie şi lege, stabilind că, individul are conduita motivată şi orientată de moştenirea biologică, de determinări economice, sociale şi psihice, astfel că, orice acţiune este predeterminată obiectiv şi subiectiv.

Deoarece, actul criminal are la bază o stare de anormalitate, considerată infirmitate de natură antropologică, fizică şi socială, E. Ferri a criticat tendinţele pozitiviste şi empiriste, care se afirmaseră în studierea criminalului însă a îmbinat ideile teoriilor antropologice, psihologice şi sociale în explicarea manifestării obiective a faptelor. Diferenţa dintre teoriile beccariene şi cele lombrosiene constă în

modalitatea de raportare a actului criminal la cei trei factori determinanţi: înzestrarea biologică, ca origine a organismului agresiv, elaborarea crimei dinăuntrul simţirii individului şi manifestarea unei libertăţi nestrâmtorate în mediul social concret. Pornind de la aceste stări, Ferri stabileşte o legătură cauzală între forţa şi atracţia irezistibile, privind comiterea crimei, mediul social adecvat şi conformaţia biologică specială.

§1. Abordarea teoriei privind inexistenţa liberului arbitru. Actul criminal nu poate să aibă nicio determinare, astfel că, liberul arbitru nu există, întrucât nu pot să fie dovedite legile antecedente care să-l susţină. Factorii de natură antropologică sunt generaţi de evoluţia conformaţiei biologice a individului, de constituţia sa organică, stabilizată, aptă să comită acte de cruzime, necesitând desfăşurarea unui efort fizic, nelimitat, care presupune o capacitate de recuperare fizică rapidă. Liberul arbitru nu se percepe organic, pentru că simţurile descoperă mereu dependenţa comportamentală de cauze, limitând, până la reducere, manifestarea liberului arbitru. Raporturile reciproce dintre lucruri se manifestă mai puternic decât capacitatea individului de a se detaşa de orice dependenţă, de a îndrăzni să se considere liber de orice responsabilitate. Chiar dacă percepţiile sunt mărginite, puterea de a raţiona oferă individului posibilitatea să compare lucrurile şi să judece efectele. Ferri a crezut în capacitatea de adaptare a individului, suspectând existenţa liberului arbitru, având încredere în adevărul experimental. Factorii care ţin de constituţia organică a criminalului, la care se adaugă factorii trăirii interioare (psihici), dacă se manifestă într-un mediu social care permite agresivitatea, vor determina producerea actului criminal. Deoarece crima vatămată valorile sociale înseamnă că, are şi scopuri, atrăgând responsabilitatea criminalului normal, controlată şi corectată prin lege şi prin pedeapsă.

§2. Abordarea critică a modului de reglementare şi de interpretare a responsabilităţii criminalului. Tipologia comportamentală a criminalului reprezintă o referinţă clară, prin precizarea diverselor forme de manifestare a crimei, acordându-se aceeaşi importanţă factorilor antropologici, psihici şi sociali în raportul săvârşirii crimei. Individul a cărui gândire îndrumă unilateral percepţiile senzoriale, acţiunile volitive şi aprecierile afective, dacă se manifestă într-un mediu social viciat, poate să săvârşească o crimă. În acest mod se critică ideea lipsei de responsabilitate a criminalului, care părea dependent de realizarea crimei, anulându-i-se actele volitive, actele de conştiinţă şi renunţându-se la dependenţa reală de mediu. Crima trebuie interpretată ca rezultat al unor acte volitive care au un sens, ca expresie a interacţiunii instinctelor, simţurilor, dorinţelor manifestate în corpul individului, ca purtător al vieţii individuale interioare, ce se va exterioriza în actul criminal, într-un anumit loc, ca element al mediului social. Actul criminal devine un semn exterior al vieţii spirituale, acţiunea criminală în care un loc important îl ocupă responsabilitatea criminalului. Baza activităţii criminale constă în păstrarea convingerii privind fundamentul prejudiciabil al crimei. Pentru acţiunea derivată dintr-o cauză obiectivă nu va interveni scindarea dintre sensul activităţii şi lipsa de responsabilitate a criminalului (pe motiv că individul s-a născut criminal), pentru că, natura biologică nu are o însemnătate exclusivă, fiind necesar să fie complinită de afectivitate şi de condiţiile viciate ale mediului.

§3. Abordarea factorilor antropologici. Factorii antropologici reprezentaţi de constituţia organică a delincventului, care păstrează anomaliile fizice, constituţia psihică, prin reflectarea atitudinilor individuale (sentimente, pasiuni, fantezii) şi caracteristicile individuale (sex, rasă, vârstă, profesie), clasifică criminalii în două categorii: criminalii înnăscuţi (născuţi) şi delincvenţii alienaţi.

a) Caracteristicile criminalilor înnăscuţi se regăsesc în tipologia lombrosiană, acceptată de Ferri, după eliminarea ambiguităţilor şi rezervelor faţă de presupoziţia că stigmatele sunt determinante pentru aprecierea calităţii de criminal, deoarece prezumţia reprezintă o simplă prejudecată a lui Lombroso, constituţia biologică a individului având o semnificaţie redusă, în realitate crima fiind rezultatul legăturii factorilor biologici (fizici), psihici şi sociali. Crima nu constituie o parte înnăscută a existenţei individului, dacă intervin elemente concrete de prevenire, o fundamentare morală a fiecărui act în parte, astfel încât, chiar dacă individul ar fi stigmatizat fizic, nu va deveni, în mod obligatoriu criminal. Constituentele capacităţii de agresivitate sunt în parte ereditare sau dobândite, fixate în temperamentul şi experienţa infantilă şi în influenţele intelectuale impuse de educaţie şi studiu, delincvenţii având un nivel moral scăzut şi dovedind lipsă de afectivitate.

b) Caracteristicile delincvenţilor alienaţi constau în dependenţa completă de anomalia mentală gravă, astfel că, indivizii sunt incapabili să răspundă pentru crimele comise. Aceştia nu sunt purtători ai

obligaţiei de a fi responsabili, pentru că, nu au posibilităţi proprii de a se salva, ameninţarea plecând de la propriile lor acţiuni, care sunt executate împotriva propriilor înclinaţii, impulsuri sau scopuri. Şi în cazul acestora, crima poate să fie evitată, dacă intervin factorii de prevenţie (care impun un control strict) sau dacă se evită prezenţa alienaţilor în anumite locuri. Se ajunge astfel ca, nu toţi alienaţii mintal să devină şi criminali. Factorii de natură psihică se regăsesc în percepţia individului, în capacitatea de abţinere sau de reacţie la satisfacţiile sau insatisfacţiile produse de activitatea concretă, influenţându-i comportamentul. Individul dobândind o structură psihică specifică şi o viziune inedită asupra lumii, care îi vor influenţa existenţa şi cunoaşterea şi vor determina contopirea indisolubilă a scopului şi a mijloacelor de realizare a unei fapte. În cazul comiterii crimei de către criminalul înnăscut sau de către alienat, Ferri, recurge la distincţii tradiţionale moralizatoare, apreciind că, împotriva criminalului dominat de factorii biologici, care anulează voinţa şi puterea de înţelegere, trebuie să se adopte sancţiuni penale speciale, fundamentate pe neutralizarea, şi nu pe pedepsirea acestora. Alienatul (alienus) devine un străin faţă de sine, un înstrăinat faţă de societate.

§4. Abordarea factorilor socio-psihologici. Factorii socio-psihologici, constând în starea economică, evenimente şi fenomene istorice (război), mediul social, mediul familial, starea de moralitate, clasifică delincvenţii în trei categorii: delincvenţii obişnuiţi, delincvenţii de ocazie şi criminalii pasionali (din pasiune). Factorii de natură socială, aparţinând lumii exterioare au un caracter general, absolut independent de structura interioară a delincventului, însă pot exercita presiuni, influenţe şi determinări concrete de natură să-i modifice comportamentul în societate. Aceşti factori sunt prezenţi în mediul în care trăieşte delincventul şi constau în densitatea populaţiei, aderenţa la o anumită religie, integrarea într-o anumită categorie socio-profesională, în statutul familial şi în practicarea unor vicii sociale. Deşi forţa statului corijează imperfecţiunile comportamentale individuale, în special extravaganţele, pentru ca atunci când este necesar să încerce estomparea acestora prin recurgerea la forţa economică, politică sau administrativă, societatea, în ansamblu, controlează atitudinile individuale şi exercită o influenţă directă asupra acestora, pentru a păstra o anumită dependenţă interpersonală dar şi de a menţine libertatea în gândire şi acţiune, echilibrată de nevoile sociale. Acest rol al societăţii este stabilizat prin adoptarea unor politici, care influenţează echilibrul social, statul fiind interesat de menţinerea justiţiei sociale.

a) Delincvenţii obişnuiţi dobândesc această calificare, ca urmare a modului în care înţeleg să trăiască, să muncească şi să adopte maniera de comportament delincvenţial, conştiinţa de sine acţionând direct, pentru a încălca norma legală. Delincventul este angajat într-o activitate ilicită, acţionând în favoarea realizării delictului. Trăsătura fundamentală a existenţei acestuia constă în comiterea delictului, stările particulare congenitale, care au evoluat în perioada copilăriei sau adolescenţei aflându-se în aşteptarea momentului potrivit, oferit de mediul social pentru a realiza fapta concretă. În acest mod, delictul devine o activitate care se adaugă existenţei individului, pentru reducerea infracţionalităţii impunându-se adoptarea unor remedii socio-economice. Delincventul acţionează întotdeauna pentru a acumula experienţă într-un mediu social în care delictul se desfăşoară continuu, fără întrerupere. Radicalitatea interpretării constă în faptul că, alături de rolul factorilor antropologici, la comiterea delictului, un rol deosebit le revine condiţiilor concrete de mediu (economice, politice, juridice, administrative, educative), care impun persistenţa comiterii delictului, în contradicţie cu unele schimbări ale conştiinţei individuale. Delictul, ca fundament stabil al comportamentului, acţionează reflexiv asupra individului, prin creearea dependenţei practicării acţiunilor delictuoase, dobândind caracterul de obişnuinţă. Criminalitatea este prezentată ca un fenomen social „de masă” care prezintă o natură complexă, Ferri întocmind hărţi şi statistici zonale privind delictele.

b) Delincvenţii de ocazie sunt reprezentaţi de indivizii care sunt determinaţi, atât de constituţia biologică cât şi de condiţiile sociale, favorabile producerii unui delict sau defavorabile propriilor interese, astfel încât, nu pot rezista tentaţiei de a săvârşi infracţiunea. Determinarea de moment poate fi percepută din interior, printr-un acces direct, prin eliminarea oricărei corelaţii mijlocitoare şi prin păstrarea interesului de a comite delictul. Corelaţia dintre interesul săvârşirii faptei şi executarea ocazională a acesteia, doar pentru că au apărut condiţii de mediu favorabile este caracteristică delincventului de ocazie, care exclude posibilitatea de a comite altă faptă; consecinţa reîntoarcerii la comiterea altui delict reprezentând evoluţia activităţii şi dobândirea calităţii de delincvent obişnuit. Se

înţelege că, săvârşirea delictului de ocazie reprezintă o formă simplă, accidentală a delincvenţei, pe când săvârşirea delictelor din obişnuinţă, dovedeşte că, existenţa individului gravitează în jurul deprinderii corporale, a hotărârii, precum şi a capacităţii de a specula orice prilej, pentru a săvârşi o multitudine de fapte ilicite.

c) Criminalii pasionali (din pasiune) revendică actul criminal ca pe o plăcere, fiind înşelaţi de iluzia că, pasiunea lor este fără limite. În acest mod, actul criminal este explicat de intervenţia unui factor, independent de posibilitatea delincventului de reprezentare a unui scop, de simţirea sa supraexcitată, singura acţiune care ar putea să regleze forţele opuse constând în comiterea delictului. În acest mod, delincventul apreciază că, presiunea emoţiei suprapusă pe necesitatea salvării unui interes, a unui scop acţional, se contopesc până într-atât încât să formeze o sinteză între raţiune şi imaginar, a cărei finalitate este crima. Pasiunea devine o participare nemijlocită la crimă, deoarece impune delincventului, influenţat de factorii contingenţi, să participe la o situaţie ocazională, depăşirea evenimentului având loc în momentul comiterii delictului când criminalul devine liber de tensiunea agresivităţii. Imperfecţiunea modelului pasional se arată printr-o idee sau prin reprezentarea exagerată în mintea delincventului a faptei şi a consecinţelor acesteia.

§5. Factorii fizici denumiţi de E. Ferri „cosmo-telurici” sunt reprezentaţi de clima care guvernează teritoriul unde locuieşte delincventul, de diferenţele de temperatură dintre anotimpuri, de cultivarea unor plante specifice, deproducţia agricolă realizată de statul în care trăieşte, şi de frecvenţa fenomenelor atmosferice, care pot influenţa comportamentul uman.

Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de Ferri

§1. Aprecieri. Teoriile lui Ferri, vizând sinteza şi analiza fenomenului criminal demonstrează necesitatea adoptării unor politicii criminale, în sensul revizuirii măsurilor economice şi sociale, necesare pentru evitarea sau reducerea numărului de delicte, produse prin intervenţia factorilor sociali, participarea nemijlocită a statului pentru reformarea şi readaptarea delincvenţilor, în general şi a celor ocazionali în special, şi simpla obligaţie de reparare a prejudiciului pentru delincvenţii pasionali. Prin determinarea acestor condiţii, dreptul penal a fost „remodelat”, stabilirea intervenţiei liberului arbitru, combinată cu ideea responsabilităţii societăţii pentru asigurarea condiţiilor necesare evitării delictelor, reprezentând reacţia socială împotriva delincvenţei. Se formează o unitate între delincvent şi societate, aceasta urmând să adopte măsuri concrete, pentru a se salva pe sine, prin remodelarea şi reformarea socială a delincvenţilor. Ideile fundamentale ale lui Ferri - responsabilitatea delincventului, necesitatea neutralizării delincvenţilor, măsuri de readaptare socială, participarea mai multor factori la realizarea delictului, despăgubirea victimelor, ca măsură de descurajare a recidiviştilor, au fost reluate de şcoala pozitivistă, ca măsuri preventive, de reacţie socială, împotriva delincvenţei. Alternativa socială, după Ferri constă în necesitatea societăţii de a se apăra, folosind metode şi mijloace umanitariste, de natură să nu depersonalizeze delincventul, considerat responsabil pentru fapta sa. Criza care generează delictul are o natură socio-economică şi morală, de aceea acţiunile care trebuie adoptate sunt diversificate. Dacă individul este degradat, încetează să mai reprezinte un factor social activ şi nu va fi perceput ca om responsabil. Măsurile preventive propuse (reducerea costului de trai, paza şi ordinea pe stradă, controlul armamentului, măsuri medicale) au reprezentat o formă directă de implicare a statului în organizarea vieţii sociale. Prin evaluarea datelor statistice, Ferri a constatat că, delictele sunt comise până se ajunge la saturaţie, iar dacă intervin unele evenimente grave, limitele sunt depăşite (legea suprasaturaţiei), astfel că, nu există o certitudine privind frecvenţa actelor criminale.

Ferri a propus ca, pe lângă pedepsele cu închisoare să se adopte măsuri specifice, de natură economică, socială, culturală, politică, pentru a se asigura condiţii de viaţă normale indivizilor (salarii mari, preţuri mici), pentru a le oferi posibilitatea practicării drepturilor individuale. Măsurile se refereau la încercarea de educare a minorilor prin învăţătură şi supraveghere, în sensul ca, persoanele lipsite de sprijin familial sau abandonate, să intre în programe de ajutorare din partea statului. Studiul cauzelor (etiologia) actelor delincvenţiale a reprezentat forma de implicare şi de responsabilizare a statului, a societăţii, în prevenirea şi pedepsirea delincvenţilor, cât şi în reformarea socială a acestora. În proiectele de modificare a legislaţiei, Ferri a solicitat adoptarea unor măsuri de reformare a procedurilor penale, civile, administrative, comerciale, prin care a instituit principiile responsabilităţii şi clasificarea

delincvenţilor, posibilitatea revizuirii litigiilor, evitarea abuzului de utilizare a instituţiilor graţierii şi amnistiei. Aceste măsuri au un caracter preventiv, prin natura lor economică, socială, politică, administrativă şi culturală, deoarece se „substituie pedepselor”, cât şi un caracter „represiv”, de apărare socială, prin instituirea responsabilităţii delincventului, prin obligarea la plata despăgubirilor civile către victimă (pentru criminalii pasionali). Ferii a propus revizuirea legislaţiei prin adoptarea unor instituţii noi, prin abrogarea textelor caduce şi iniţierea unor măsuri inspirate din necesităţi reale.

§2. Critici. Ferri a considerat delincvenţa ca rezultat al îmbinării antropologiei cu determinarea socială a delictului, însă propunerea ca sancţiunea criminalilor pasionali să constea doar în obligarea delincventului la repararea daunelor materiale către victimă (fără pedeapsă) a fost contrazisă şi invalidată. În selectarea şi indicarea factorilor care generează delictul, Ferri a făcut confuzii de clasificare şi de ierarhizare a acestora, abordarea concretă având o tentă mecanicistă. Garofalo a criticat în termeni duri criteriile de clasificare a crimelor propuse de E. Ferri.

Recomandări bibliograficeAprecieri substanţiale, metodice şi elevate despre opera lui E. Ferri se regăsesc în lucrările lui R.

Gassin, op. cit.; I. Oancea, în Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti, 1994; Ghe. Nistoreanu, C. Păun, op. cit.; V. Cioclei, op. cit.; şi T. Amza, op. cit. Aceştia prezintă, pe scurt şi unele scăderi, critici şi neajunsuri ale studiilor elaborate de E.Ferri. Aceşti autori îl consideră pe E. Ferri fondatorul criminologiei. Profesorul Traian Pop, în lucrarea sa Criminologie, Editura Ardealul, Cluj, 1928, a apreciat calităţile intelectuale, erudiţia, spiritul şi puterea de analiză ale lui E. Ferri, considerându-1 fondatorul şi promotorul doctrinei şcolii pozitiviste, deoarece a determinat progresul ştiinţei criminale. În opinia noastră, aprecierile vizează contribuţia lui E. Ferri la dezvoltarea dreptului penal şi a procedurii penale, terminologia criminologiei fiind elaborată de R.Garofalo, atât înainte cât şi după publicarea studiilor de către Ferri, sub forma unei monografii în anul 1880, republicată în anul 1885 (Sociologia criminală a lui Ferri a apărut în anul 1884); G. Ponti, op. cit.; I.E. Sandu, F. Sandu şi Ghe. I. loniţă, op. cit.; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura Universitaria, Craiova, 2005.

Capitolul II. Bazele criminologiei

Secţiunea 1. CaracteristiciRaffaele Garofalo a dat numele ştiinţei criminologice, dobândind primatul elaborării termenilor şi al

constatărilor în practică. Formularea şi precizarea conceptului nu presupune şi relevarea integrală, definitivă a obiectului ştiinţei criminologice. Însă, în opinia noastră, contribuţia exclusivă a lui Garofalo trebuie privită ca o identificare şi adaptare a terminologiei la actele şi faptele considerate infracţiuni. Elaborarea unor categorii socio-juridice de către corifeii precriminologiei (Beccaria, Lombroso şi Ferri), a determinat identificarea parţială, a elementelor împrumutate de criminologie, din ştiinţa dreptului penal. Garofalo a inventat denumirea, metodele şi principiile care aveau să sugereze identificarea ştiinţei criminologice, eveniment deosebit pentru spiritul şi cultura umană. Raportul dintre comportamentul criminalului şi actul de constrângere adoptat de autorităţi reprezenta un fenomen care interesa doar dreptul penal şi procedura penală. Momentul fundamentării criminologiei este reprezentat de publicarea, în anul 1880, de către R. Garofalo a monografiei intitulată „Criminologie”, republicată în anul 1885. Se trece astfel, de la gândirea generalizată despre crimă şi criminal, la gândirea distinctă, fondată de criminologie. Garofalo a atribuit criminologiei domeniul, structura, principiile, regulile şi termenii. Raţiunea indica faptul că, în cercetarea crimei şi a criminalului, trebuia să se instituie un tip special de structură şi ordine criminologică, sui generis, care impunea interpretarea unei discipline noi, separate de analiza existentă în dreptul penal şi în procedura penală. Având un domeniu separat, în cadrul studiilor care analizaseră criminalitatea şi, cu toate că, Beccaria, Lombroso şi Ferri propuseseră reguli şi metode de verificare inedite, revine lui Garofalo meritul de a defini noul domeniu de cercetare ştiinţifică.

Opiniile, privind crima şi criminalul, enunţate anterior elaborării criminologiei, nu au stabilizat structura ştiinţei, aceasta fiind pusă în valoare de Garofalo. Criminologia a devenit un domeniu separat, prin stabilizarea, structurarea şi definirea fenomenului criminal. Criminologia a apărut din necesitatea obiectivă de cunoaştere a crimei şi criminalului, a ordonării, normării, restrângerii, particularizării, diferenţierii şi definirii sistemului propriu de valori. Garofalo a structurat constatările antropologilor şi sociologilor, deoarece nu erau ordonate într-un sistem, finalizând domeniul criminologiei. Garofalo a fost conştient de rolul său în delimitarea noului domeniu, în identificarea deosebirilor existente între criminologie, antropologie şi sociologie. Principala distincţie existentă între criminologie, antropologie şi dreptul penal este dată de necesităţile sociale, care condiţionează specificitatea fiecărui domeniu de cercetare şi de activitate practică.

Secţiunea a 2-a. Raffaele Garofalo (1852 - 1934)

§1. Viaţa şi opera. R. Garofalo s-a născut în oraşul Neapole, iar după ce a studiat dreptul, a devenit magistrat, îndeplinind funcţia de Preşedinte la Curtea de Apel şi titlul de baron. Obţinând titlul de doctor în drept, a predat la Universitatea din Neapole în calitate de profesor de drept penal. Devine senator şi cu toate că, iniţial îşi manifestase interesul şi oportunitatea, a refuzat oferta guvernului din 1903, privind revizuirea Codului penal şi de procedură penală. În lucrarea „Criminologie”, apărută sub forma unei monografii, în anul 1880, revizuită şi republicată în anul 1885, Garofalo tratează fenomenul criminal în mod original. Pentru a ilustra ideile constante ale gândirii sale, R. Garofalo a mai publicat şi alte lucrări: Tentativa criminală prin mijloace insuficiente; Solidaritatea socială; Solidaritatea internaţională în reprimarea crimeii; Identificarea persoanelor acuzate de crimă. Ideea dominantă în aceste scrieri a constat în apărarea responsabilităţii delincventului „pentru crima comisă”, în implicarea societăţii, pentru asigurarea condiţiilor de viaţă şi de înlăturare a deviaţiei sentimentului moral, prin adoptarea unor măsuri reformatoare pentru delincvent.

§2. Raportul lui Garofalo cu tradiţia. Cercetarea crimei a reprezentat un atribut al culturii progresiste, deoarece avea legătură cu verificarea adevărului şi stabilirea atributelor libertăţii. Variatele forme de manifestare a crimei şi a tendinţelor de evaluare, efectuate de C. Beccaria şi de E. Ferri, nu au

stabilit relaţia dintre domeniul supus cercetării (crima şi criminalul) şi soluţiile (modelele) propuse, pentru realizarea unui sistem unitar, independent, de concepte, distincte de cele din antropologie şi sociologie. Implicaţiile şi corelaţiile crimei fiind ample, a fost necesar să se împrumute unele metode şi principii de cercetare din alte discipline, pentru a se definitiva faptele şi legităţile, care calificau delictele. Deşi crima era privită în corelaţie cu structura bio-psihică a delincventului, dobândirea personalităţii şi semnificaţia evaluării preceptelor sociale, până la Garofalo nu se inventase conceptul de criminologie. Evaluând noul domeniu de cercetare în lucrarea „Criminologiei”, s-au pus bazele stabilizării fenomenului socio-juridic, al valenţelor formativ terminologice, al semnificaţiei cauzelor şi al condiţiilor favorizante. Obiectul criminologiei indică numeroasele sale determinări, dovedind că, actul criminal reprezintă un proces natural, impus de legi obiective, care condiţionează sensul şi gradul de libertate în gândire şi acţiune ale delincventului. Beccaria, Lombroso şi Ferri s-au ocupat de predispoziţia organică, de fundamentele antropologice ale crimei, de „anomaliile fizice” ale delincventului, iar Garofalo a procedat la identificarea „anomaliilor morale”. Sugestive sunt ideile critice formulate de Ferri, privind gradul de diferenţiere şi conţinutul cognitiv invocat de Garofalo. Nevoit să-şi elaboreze propria concepţie, în cadrul polemicii, întărită de atitudinea critică adoptată împotriva concepţiilor lombrosiene, Garofalo, care părea dominat de teoriile despre reafirmarea autorităţii statului asupra individului, a accentuat determinismul „anomaliilor morale”, în producerea faptelor şi a fenomenelor de conştiinţă ale delincventului, ca urmare a implicării unor factori multipli: mediul socio-economic, geografic, etnic, absenţa posibilităţii de adaptare a individului la condiţiile de mediu, tulburările comportamentale derivate din lipsa condiţiilor de locuit, a absenţei coeziunii în grupul socio-familial, din care face parte delincventul.

2.1. Abordarea antropologiei criminale. Raporturile dintre ereditate, ca natură atavică a criminalului (regăsită în stigmatele anatomice şi în atavismul evoluţionist) şi cauzele generatoare ale crimei, au reprezentat preocuparea de bază, în studiile lui Garofalo. Cum însă, precriminologii (Beccaria, Lombroso şi Ferri) stabiliseră ideea că, criminalitatea este generată de o singură cauză: ereditatea fizică. În contradicţie cu aceştia, Garofalo a considerat că, infracţionalitatea este produsă de mai multe cauze, dintre care unele sunt de natură ereditară (anomaliile morale), iar altele sunt produse de geneza în afara eredităţii (influenţele sociale, influenţele legilor). Anomaliile morale (constituind unica formă de antropologie criminală acceptată de Garofalo), au generat „delictul natural”, ca formă comportamentală a unor categorii de persoane. Pentru Garofalo evoluţia structurii delincvenţiale se caracterizează prin inadaptarea la viaţa socială, deoarece prin faptele comise, delincventul a încălcat preceptele morale impuse de societate (nesocotirea proprietăţii considerată a fi inalienabilă) şi a preceptelor religiei (considerate a fi sacre). Garofalo nu acceptă intervenţia liberului arbitru în viaţa individuală, deoarece activităţile umane sunt distribuite într-un anumit timp şi spaţiu, controlabile de către indivizi, relaţiile şi conflictele ce pot exista între activităţile indivizilor putând să fie neutralizate. Delictul dobândeşte caracterul „natural” prin prezenţa sa obişnuită, evidentă şi identificată în toate perioadele istoriei umanităţii. Tocmai prezenţa în timp a delictului natural a generat şi o activitate specializată a comunităţii, a statului de a adopta măsuri eficiente pentru a nu facilita şi pentru a reduce inconvenientele delictelor. Garofalo dezvăluie necesitatea socială privind elaborarea şi adoptarea unui drept natural, care să vizeze ansamblul sancţiunilor necesare restabilirii relaţiilor colective, pentru împiedicarea declanşării conflictelor care pot exista între activităţile membrilor familiei sau între indivizi în cadrul grupurilor. Autorul a stabilit că, evoluţia delictului natural se caracterizează prin diminuarea autorităţii familiei, a instituţiilor statului, precum şi prin creşterea independenţei comportamentale a indivizilor care, de tineri, încalcă interdicţiile şi preceptele socio-familiale. În afară de aceste caracteristici, dimensiunile populaţiei joacă un rol important în calificarea raporturilor inter-individuale, deoarece delictul natural a existat şi va continua să existe. Deficienţele organice înlătură posibilitatea tragerii la răspundere a indivizilor, care nu-şi dau seama de ceea ce fac şi nu posedă o voinţă sănătoasă pentru a executa o faptă delictuală, prejudiciabilă. Aşezând dorinţele şi atitudinile delincventului în afara posibilităţilor acestuia de a raţiona, de a judeca, deoarece anomaliile morale deviază.sentimentele, Garofalo, a propus, să nu se exercite constrângeri de nici un fel asupra acestuia, ci, să se adopte măsuri care să preîntâmpine comiterea faptelor prejudiciabile, deoarece, deficienţele organice dovedesc lipsa de responsabilitate faţă de actele comise. Boala psihică determină apariţia conflictelor, lipsa decenţei faţă de consecinţele actelor comise,

a motivării raţionale privind actul sau fapta în sine, intervenţia unor discordanţe, între situaţia în care este elaborată şi modul sau maniera în care este realizată fapta, schimbări rapide în obişnuinţele delincventului, neglijarea unor practici particulare, sesizarea cu inexactităţi a realităţii, abordarea imprecisă a cunoştinţelor dobândite, apariţia unor atitudini tributare normalităţii. Deviaţia sentimentului moral, ca element al antropologiei criminale este generată de influenţa majoră a mediului social, prin existenţa condiţiilor de viaţă favorabile elaborării delictului. Dacă este cert faptul că, delictul a existat, există şi va exista în mod obişnuit, pentru a se înlătura efectelor acestuia este necesar ca societatea să procedeze la identificarea trăsăturilor care compun delictul juridic, pornind de la verificarea fiecărui criminal în parte. Astfel se va determina modelarea delincvenţilor, în conformitate cu necesităţile sociale, pentru a se evita faptele periculoase pentru colectivitate. Delictul, reprezentând încălcarea ansamblului de interdicţii, privind legile şi moravurile sociale, influenţează viaţa organizată prin care se asigură umanităţii preponderenţa civilizaţiei asupra comportamentului deficitar al unor indivizi.

2.2. Abordarea influenţelor mediului social. Analiza practicii criminale, rezultată din anchetele directe şi studiile aglomeraţiilor umane, au determinat identificarea condiţiilor favorabile criminalităţii. Garofalo a explicat atracţia pe care o exercită psihologia şi aspectul mediului înconjurător (habitatul degradat, promiscuitatea, migraţiile alternative), asupra individului predispus să comită delicte. Degradarea habitatului, însoţită de apariţia fenomenelor patologice, de multiplicarea şi diversificarea cazurilor de delincvenţă, de apariţia unor raporturi contradictorii în familie, între familii şi între categoriile sociale, de apariţia unui amestec de populaţii, indică legătura între ritmul creşterii delictelor şi localizarea în spaţiu a acestora. Constatarea privind nedegradarea comportamentului delincventului sub influenţa psihopatologiei vieţii, a reprezentat o scădere a valorii ideilor exprimate, deoarece, constatările ulterioare au indicat influenţa mediului social printre factorii determinanţi ai delincvenţei. Alături de precizările devenite clasice, asupra predispoziţiei organice de a comite delictul, Garofalo a identificat distribuirea pe delicte a faptelor şi ritmurile lor de apariţie, a indicat fenomenele de dezintegrare socială, precum şi necesitatea adoptării unor măsuri care să impună un echilibru al comportamentului criminalului. Deşi studiul a abordat cunoaşterea structurii delincvenţiale, evoluţia acesteia în raporturile cu condiţiile de mediu, Garofalo a refuzat să accepte faptul că, în cartierele sărace şi în locuinţele suprapopulate, delincvenţa este ridicată, influenţând moralitatea indivizilor. Normele sociale sunt create pentru a integra membrii colectivităţii, factorii culturali şi cei socio-economici fiind determinanţi în diminuarea frecvenţei delictelor. Neajunsurile de natură economică (lipsa locuinţei, lipsa surselor de existenţă), izolarea socială, intervenţia unor conflicte interindividuale amplifică dificultăţile apărute în marile aglomeraţii. Garofalo a apreciat că, o influenţă majoră asupra comportamentului delincventului îi revine religiei, care invocă apariţia miracolului, pentru a salva situaţia umană precară, lipsită de perspectiva îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. Religia devine un păzitor al ordinii, atitudinea mistică fiind elementul important al practicării vieţii cumpătate, doar dacă se impune din copilărie şi dacă urmăreşte realizarea educaţiei morale, chiar prin simpla promisiune a mântuirii. Condiţia umană este atrasă de tendinţa magică, religia devenind un factor stimulator pentru respectarea normelor, condiţiilor şi preceptelor socio-morale, având ca scop reducerea criminalităţii. Religia permite omului ca, indiferent de condiţiile în care trăieşte, să-şi adapteze comportamentul la regulile, care condiţionează individul, pentru a ajunge la îndepărtarea de păcat, de delict, de ameninţarea unor nenorociri păgubitoare, prin renunţarea la posibilităţile de satisfacere a tendinţelor comportamentale condamnabile social.

2.3. Abordarea influenţei legilor. Comportamentele indivizilor normali depind de modul în care percep şi îşi reprezintă interdicţiile şi permisivităţile prevăzute în normele legale (privind apartenenţa la un grup social şi dobândirea unui anumit grad de cultură), tendinţele de a-şi forma reprezentări delincvenţiale determinând apariţia unor grave dezechilibre comportamentale. Deşi ar trebui să existe un acord între sistemul de gândire şi sistemul de acţiune, în urma raportării la structurile sociale şi cadrul legal, individul adoptă o atitudine specifică, depinzând de imprimarea unor idei specifice în realizarea intereselor. Legea impune responsabilitatea acţiunii individuale, iar degradarea comportamentului, sub influenţa anomaliilor morale, determină adaptarea măsurilor socio-juridice de supraveghere a comportamentului. Deoarece reglarea comportamentului individual este impusă prin lege, rezultă că, aceasta influenţează atitudinile indivizilor, oscilante în funcţie de: regimul politic şi preceptele

religioase; influenţa atitudinilor globale, care, în anumite momente produc crize sociale (periodice sau neregulate). Comportamentul individului devine reprezentarea directă a unui determinism, a cauzalităţii sociale, pe care o exprimă adecvat atitudinea faţă de normele legale. Efortul individului de a înţelege regulile sociale este generat de nevoi practice şi se bazează pe abţinerea de a încălca legea, iar în cazul în care, fapta iniţiată sub influenţa emoţiilor şi dorinţelor nu se realizează, individul îşi pierde controlul asupra comportamentului, fapt care atrage intervenţia legii. Constituirea comportamentului se face în cadrul unui proces continuu, de diferenţiere între indivizi, discernământul fiecăruia având un rol hotărâtor în selecţia şi combinarea reprezentărilor privind consecinţele nerespectării legilor. La baza comportamentului corespunzător stă aplicarea corectă a cauzalităţii, experienţa individuală şi cea colectivă, în sensul că, prin raportarea la normele legale, se pune baza experienţei sociale concrete care se va integra în experienţa individului. Abilitatea îndrumată de cunoştinţe reale, concrete este suficientă pentru a se evita consecinţele prejudiciabile, individul recurgând la lege, numai atunci când actele nu pot fi controlate, norma legală reprezentând o interferenţă calitativă între comportamentul ideal propus şi comportamentul concret prestat. Conceptul influenţării legilor presupune o societate care impune respectarea interdicţiilor, prin tolerarea faptelor neprejudiciabile, prin încurajarea atitudinilor pozitive, la un număr cât mai mare de membri ai colectivităţii.

2.4. Abordarea teoriei privind executarea pedepsei. a) Executarea pedepsei, ca formă de represiune socială, adoptată împotriva delincvenţilor care au

săvârşit infracţiuni, reprezintă un proces de transformare a existenţei individuale, sub aspectul activităţilor practice şi spirituale. Civilizaţia se purifică prin impunerea eticii, care garantează şi asigură organizarea socială şi comportamentul uman, în limitele unor principii general acceptate, care să reprezinte un model care reflectă, în anumite limite, caracterele civilizaţiei, prin ocrotirea valorilor sociale, morale, religioase şi politice. Practica spiritului uman (humana civilitas) înseamnă ocrotirea experienţei materiale şi spirituale, atât prin măsuri adoptate de societate (legi), cât şi prin atitudinile morale prestate de indivizi. Refuzarea de către societate a actelor prejudiciabile, a delictelor comise de infractori, se manifestă prin reprimarea acestora, prin aplicarea pedepselor. Pedeapsa, ca atribut al statului, determină, prin asprimea şi coerciţia sa, o necontestată putere de convingere a delincventului, dovedind superioritatea misiunii reformative a societăţii. Pedeapsa echivalează cu adevărata cuminţenie (spiritualitate) a individului, determinând acceptarea sensului adevărat al moralei colectivităţii, justiţiei sociale, obiceiurilor, reprezentând o formă de intimidare pentru indivizii care gândesc să comită infracţiuni şi o formă de pedepsire pentru delincvenţii care au nesocotit legea. Aceste sensuri ale pedepsei sunt distincte deoarece, în timp ce ameninţarea pedepsei există sub formă afectivă, executarea pedepsei constituie un proces de civilizare, de socializare, prin recurgerea la mijloacele de producere a unor suferinţe, de modificare a stucturii emoţionale, care asigură integrarea delincventului în ansamblul comportamentelor indivizilor, pentru ca ordinea socială să înfrângă anarhia. Pedeapsa urmează să se substituie lipsei sau insuficienţei capacităţii de adaptare a comportamentului individual la perfecţiunea morală impusă de societate, având scopul de a dezvolta capacitatea de receptare a prescripţiilor sociale şi de acceptare a exerciţiului libertăţilor individuale, numai în limitele acestor prescripţii. Existenţa unor discordanţe flagrante între înalta spiritualitate a unui delincvent şi crima grosolană comisă de acesta este rezultatul unei contradicţii între structura interioară (formată din dorinţe, sentimente, idei) şi structura exterioară (formată de fenomene şi mijloace obiective).

b) Teoria pedepsei privtnd eliminarea criminalilor. În cadrul teoriilor privind evoluţia societăţii, până la Garofalo se ajunsese la concluzia că, societatea a progresat mai mult decât individul, în ceea ce priveşte respectarea regulilor, preceptelor, principiilor şi normelor comportamentale. Deşi societatea a făcut eforturi, pentru a asigura evoluţia comportamentală utilă, care se regăseşte în modul concret al cunoaşterii şi supunerii lumii materiale al individului, din diverse motive, există indivizi care nu sunt capabili să se adapteze cerinţelor sociale şi comit crime. Crima încalcă armonia, care trebuie să existe între om şi realitatea înconjurătoare, pentru a trăi şi a progresa, un astfel de individ, fiind preocupat de acţiunea care trebuie să-i aducă un avantaj. De aceea, pedeapsa trebuie să determine dispariţia contradicţiilor brutale, delictele grave şi mizeria generată de crimă, pentru a se asigura perfecţiunea comportamentului. Omul este destinat să fie judecat după aportul pozitiv sau negativ adus la realizarea comportamentului în societate, pentru evitarea sau înlăturarea mizeriei umane. Dacă individul nu se va

adapta acestor necesităţi, va trebui „să fie înlăturat în mod natural, fizic, prin aplicarea pedepsei cu moartea”, deoarece „anomalia psihologică permanentă” dovedeşte că acesta nu este adaptat psihic şi moral la condiţiile reale vieţii. Aplicarea pedepsei cu moartea oferă soluţii radicale şi infailibile, pentru eradicarea sau pentru reducerea crimelor, deoarece, cauza criminalităţii se află în fatalităţiile ereditar biologice şi nu în cele privind poziţia şi atitudinea individului în societate. Impunerea, prin mijloace radicale a ordinii sociale, a civilizaţiei şi a justiţiei sociale a jucat un rol practic important, deoarece a reprezentat preocuparea fundamentată şi sistematizată de gânditorii din acel veac. Garofalo a propus ca împotriva criminalilor tineri şi a celor care după comiterea faptei au arătat că şi-ar putea schimba comportamentul, să se adopte măsuri represive mai conciliante, reprezentate de aplicarea pedepsei cu închisoarea, gradată pe anumite trepte de gravitate, în închisoarea pe viaţă sau în deportarea în colonii. Concepţia propusă de Garofalo se caracterizează prin ideea că, săvârşirea crimei dovedeşte precumpănirea intereselor individuale asupra celor publice, astfel că, se impune obligarea criminalului să repare prejudiciile, pentru a evita repetarea crimelor şi pentru a restabili moralitatea. Garofalo a înregistrat efectele negative, dezumanizante ale crimei, însă a exagerat asupra importanţei aplicării pedepsei cu moartea, pentru a se asigura intimidarea indivizilor tentaţi să perpetueze crima, deoarece practica judiciară a dovedit că, nicio societate nu a fost atât de exigentă şi nu a stăruit să-i execute pe toţi criminalii şi, mai mult, nu toţi criminalii au fost prinşi, pentru a se confirma că, s-a realizat selecţia socială urmărită.

c) Teoria adoptării unui Cod Penal Internaţional. Teza despre un Garofalo adversar al criminalităţii este confirmată de relevarea efectelor dezumanizante, pe care le generează săvârşirea crimelor asupra societăţii şi de necesitatea elaborării unui sistem de reprimare internaţională, prin înfiinţarea unei structuri specifice. Tipul de represiune propus se baza pe instituirea unui Cod penal internaţional şi a unui Cod de procedură penală internaţională, format din 44 de articole. Este cert că, s-au urmărit aspectele de identificare a faptelor periculoase pentru fiinţa umană, la nivel internaţional care afectează averea, demnitatea şi sănătatea, având un rol degradant, imoral, de estompare sau de anihilare a atributelor fundamentale ale individului. În acest mod, s-au denunţat fenomenele care atentau la bunele moravuri, la simţirea şi gândirea concordantă cu natura umană, urmărindu-se o reformă prin care să se identifice modelul comportamental ideal, prin instituirea unor legi cu o sferă de aplicare internaţională, realizându-se visul al umanităţii de a organiza un stat al dreptăţii.

Secţiunea a 3-a. Semnificaţia teoriilor enunţate de R. Garofalo

§1. Aprecieri. Deşi a fost exponentul primar al criminologiei, prin inventarea termenului şi structurarea domeniului de cercetare, Raffaele Garofalo nu a dobândit gloria precursorilor săi. Ca promotor al cercetării fiecărui criminal în parte, studiile sale oferă mărturii neîndoielnice că s-a ridicat împotriva efectelor nocive ale crimei, prin sublinierea importanţei moralei, religiei şi a pedepsei asupra comportamentului individual. În elaborarea studiilor de antropologie, sociologie şi filosofie a fost negat determinismului natural şi s-a afirmat opoziţia faţă de constrângerile individului afirmându-se necesitatea adoptării măsurilor sociale de protecţie şi de prevenire a delincvenţei, Garofalo, elaborând procedee şi reguli pentru identificarea cauzelor criminalităţii.

§2. Critici. Deşi studiile elaborate de Garofalo permit evidenţierea unor factori esenţiali privind delicvenţa, numărul limitat de opţiuni pe care îl propune nu permite explicarea completă a cauzelor infracţionalităţii. Autorul nu acordă semnificaţie factorilor educativi sau celor culturali, poziţia fatalismului, fără perspective asupra destinului criminalului care avea ca remediu doar condamnarea la moarte, a constituit o modalitate de menţinere a delincvenţei în societate. Enrico Ferri, a criticat principiile garofaliene, referitoare la importanţa religiei în modelarea comportamentului uman şi în ceea ce priveşte rolul mizeriei şi al lipsei de instrucţie populară asupra comportamentului criminalului. Criteriile fixate de Garofalo, privind identificarea cauzalităţii criminalităţii sunt incerte, cuprinzând confuzia dintre factorii individuali (dependenţi) şi cei sociali (independenţi), reducând valoarea factorilor sociali în determinarea apariţiei delictelor. Chiar dacă se declară apărători ai operei corifeilor criminologiei, cei mai mulţi cercetători au o atitudine critică, faţă de eliminarea criminalilor, prin pedeapsa cu moartea şi a inadvertenţelor existente în opera acestora.

Recomandări bibliografice

În gândirea juridică au existat preocupări pentru reevaluarea corifeilor criminologiei, în legătură cu relevarea primatului şi esenţei criminologiei. În funcţie de atitudinea politică a gânditorilor, conţinutul judecăţilor despre opera acestora a fost diferit. Printre lucrările în care se indică valoarea sau criticile studiilor lui R. Garofalo se numără: J. Pinatel, Traite de Droit penal et Criminologie, Ed. Dalloz, 1963. Conţinutul operei lui Garofalo este prezentat şi de: I. Gheorghiu-Brădet, Criminalogia generală românească, Editura Tipocrat Braşovia, 1993: I. Oancea, Probleme de criminologie, Editura All Bucureşti, 1994; V. Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003; Gabriel Tănăsescu, Criminologie analitică, Editura Universitaria, Craiova, 2004; I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007. Preocupat de filosofia pedepsei, Garofalo a considerat că, există posibilitatea reformării comportamentului prin pedeapsă fără a se ajunge la distrugerea individului. Pedeapsa trebuie să aibă reguli precise, în stabilirea raportului dintre individ şi stat, urmând a se asigura condiţii potrivite de executare, care să nu înjosească fiinţa umană. Faptul că, nu toţi oamenii au capacitatea de a se abţine să comită crime, nu înseamnă că, toţi criminalii au rupt legătura cu umanitatea. Pedeapsa nu trebuie să aibă un caracter formal, indecent, reformarea individului urmând să vizeze doar ceea ce este posibil. Individul îşi dobândeşte libertatea doar atunci când capătă stăpânire asupra propriilor reacţii la stimulii externi prin realizarea unităţii acceptate social, între faptele comise şi pedepsele aplicate pentru reformarea sa. Dacă actul criminal este conştientizat sub aspectul efectelor prejudiciabile, atunci şi pedeapsa aplicată, prin limitele şi forma de executare, trebuie să determine reeducarea individului. Deşi pedeapsa este măsura cea mai rea, totuşi este singura aptă să menţină structura morală a lumii.

Teoriile psiho-sociale

Criminologia etiologică cuprinde printre teoriile care vizează cauzele producerii crimei şi metoda identificării acestora, teoriile psiho-sociale. Conţinutul acestor teorii constă în, analiza cauzelor determinabile privind crima, având ca origine factorii sociali implicaţi. Crima este înţeleasă ca sumă a proceselor psihice individuale (care se dezvoltă în timp) şi a cauzelor sociale generale, există în viaţa socială. Crima, apare ca atribut al unor cauze, înţelese atât sub aspectul proceselor mentale individuale, cât şi a cauzelor independente de individ (opozabile doar societăţii). Stările şi procesele mentale nu ar determina prin simpla lor prezenţă crima, dacă nu ar fi impuse de cauzele sociale (de mediu), după cum nici existenţa cauzelor sociale nu ar genera crima, în absenţa relaţiei cu starea psihică a individului. Factorii de mediu şi cei sociali modelează caracteristicile comportamentale ale individului, tendinţele dezvoltării unei trăsături comportamentale speciale, într-un mediu social concret.

Secţiunea 1. Teoria asociaţiilor diferenţiate

§1. Caracteristici. Teoria asociaţiilor diferenţiale impune înţelegerea fenomenului criminal, prin argumentul că, orice delincvenţă are o cauză identificabilă, iar dacă nu există delincvenţă nu va fi identificată nici o cauză. Crima viciază convieţuirea în societate, dar se realizează prin acţiune sau omisiune în baza unei cauze, a unui temei identificabil. Orice crimă este plasată într-un context social în care regulile comportamentale sunt cunoscute, respectate şi urmate de grupuri mari de persoane, cu excepţia criminalului şi a complicilor, care încalcă regulile de comportament, pentru a-şi apăra interesele sau pentru a impune regulile private, speciale.

§2. Edwin Sutherland. Criminologul american Edwin Sutherland, profesor la Universitatea din Indiana, în lucrarea „Principii de criminologie” (1934), a formulat „teoria asociaţiilor diferenţiate”, definind etiologia crimei, prin existenţa cauzei determinante, în sensul că, acolo unde nu există crimă, cauza va fi absentă. Crima şi cauza sunt strâns legate, deoarece, nu se poate dovedi existenţa unei cauze decât verificându-se dacă actul criminal a fost executat.

2.1. Abordarea actului criminal individual. Investigarea actului criminal individual presupune cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă, care exercită o influenţă deosebită în producerea activităţii

(aceste elemente sunt de natură genetică sau provin prin învăţarea de la alte persoane) şi cunoaşterea concretă a condiţiilor existente în momentul producerii crimei.

A. Cunoaşterea condiţiilor generale de viaţă ale delincventului. Înseamnă cercetarea în amănunt a comportamentului acestuia practicat, anterior producerii crimei, în conformitate cu zestrea sa biologică, cu regulile formulate de el însuşi sau cu regulile învăţate de la alţii, după cum a înţeles totuşi, să trăiască.

1. Elementele genetice. Comportamentul delincventului are o bază biologică impusă de codificarea genetică, unică şi stabilă, care nu prezintă variaţii. Influenţa genetică se regăseşte în dobândirea unui defect genetic sau a unei abilităţi specifice unui delincvent, actul natural de reproducere umană facilitând dinamismul inepuizabil al acestei posibilităţi care transcende posibilul şi realul, şi nu este aservită nici unei forme de intervenţie socială.

2. Elementele istorice. Istoria vieţii delincventului selectează trăsăturile comportamentale pregnante, care vor determina voinţa criminală, sub influenţa factorilor de mediu şi a celor sociali, orientarea mobilului şi a scopurilor activităţii spre delicte, fiind impusă de necesitatea realizării intereselor şi suportarea consecinţelor defavorabile. Regula asociaţiilor diferenţiate presupune că, orice criminal are ca model comportamental doar un alt criminal şi nu modele anticriminale. În acest sens, devine hotărâtor dacă delincventul alege între modelul criminal, pe care îl cunoaşte şi îl acceptă sau modul corect de realizare a unei acţiuni. Acceptarea regulilor ce constituie premisele convieţuirii are semnificaţie socială, deoarece nu este indiferent dacă o persoană desfăşoară o activitate utilă şi legală, pentru a-şi realiza interesele sau acestea sunt îndeplinite printr-o infracţiune.

3. Elementele învăţate. Regulile sociale sunt transmise de generaţiile anterioare, care le-au conceput şi respectat, astfel că, orice comportament criminal este învăţat, deşi natura acestuia are un caracter unic, cu desăvârşire individual. Evenimentele individuale nu se subsumează unor regularităţi generale, deoarece criminalul se pregăteşte special pentru comiterea crimei, ca act individual. Existenţa eventualelor înclinaţii spre agresivitate, a unui suport biologic şi psihic rezistent, nu sunt suficiente fără efortul de a înţelege şi a adopta regulile speciale de orientare a aptitudinilor, de realizare a unui mobil, de adaptare a înclinaţiilor pentru asimilarea şi întărirea unor procedee sau tehnici de realizare a crimei. Este posibil ca un comportament criminal să fie realizat şi prin simpla imitaţie, însă acest lucru se produce doar dacă individul manifestă înclinaţii şi este predispus pentru un astfel de comportament. Nu există infracţiune pură, care să nu imite formele cunoscute de infractor, prin evaluarea faptelor vechi. Indiferent de modalitatea aleasă, infracţiunea este o reflectare conştientă sau inconştientă a altor fapte similare, selectate, prin raportarea la condiţiile concrete. Conformitatea cu faptele altor infractori nu trebuie să fie exterioară, ci de esenţă, în sensul că, fapta nu este copiată, ci este trecută prin sensibilitatea infractorului, prin trăirile acestuia, înainte de a deveni realitate. Până când individul îşi va forma modul personal de operare, care se bazează pe gândirea sa, va fi nevoit să-şi aleagă modelul acţional.

B. Condiţiile existente în momentul producerii crimei. Tendinţele comportamentale criminale, manifestate de delincvent, pentru a-şi realiza interesele, motivaţia acestora, pot determina provocarea crimei, doar dacă există o anumită conjunctură de condiţii sau împrejurări favorabile realizării crimei. Complexul de elemente obiective favorabile, constituie temeiul declanşării crimei, dacă delicventul este predispus la un comportament criminal. Rezultă că, fiecare crimă este comisă de un individ predispus la un astfel de comportament, dar numai în cazul existenţei unor condiţii favorabile producerii actului criminal. Înclinaţiile şi deprinderile derivate din ereditate funcţionează în armonie cu condiţiile favorizabile existente în momentul comiterii crimei,

2.2. Abordarea fenomenului infracţional colectiv. Grupurile de delincvenţi se supun unei structuri de comandă şi unui canon de reguli specifice, diferite de regulile generale impuse de societate. Indivizii sunt pregătiţi pentru viaţă în mod asemănător, de aceea orice delict este sancţionat aproape identic ori de câte ori este identificat. Activitatea criminală având un caracter participativ, impune ca, înţelegerea indivizilor să fie totală, în sensul că, fiecare criminal urmăreşte să fie criminal alături de ceilalţi criminali. Participaţia reprezintă un proces complex, deoarece trebuie să se ajungă la omogenitate între perceperea semnificaţiei crimei, de către fiecare participant, şi uniformitatea actelor care asigură realizarea faptei. Abordarea fenomenului infracţional colectiv necesită identitatea acţională a participanţilor, pentru a se asigura structura unitară a actului criminal.

2.3. Variabilitatea asociaţiilor diferenţiate.Absenţa modelului anti-criminal, în momentul realizării delictului, determină existenţa unor „asociaţii diferenţiate”, a căror structură este variabilă, în ceea ce priveşte intensitatea, durata, frecvenţa, înţelegerea şi complexitatea. Indicele ratei criminalităţii depinde de modul de organizare a grupurilor sociale, în sensul că, o parte sunt organizate în vederea comiterii infracţiunilor, iar o altă parte sunt organizate pentru a preîntâmpina producerea delictelor. Absenţa modelului anti-criminal face ca rata criminalităţii să crească, necesitatea organizării diferenţiate a grupurilor fiind evidentă.

§3. Scrieri. E. Sutherland a scris: „Criminologie” (1924); „Principii de criminologie (1955).

Secţiunea a 2-a. Teoria conflictelor de cultură (teoria conflictelor culturale, teoria zonelor criminale, teoria ecologică)

§1. Caracteristici. Cultura, ca sumă a valorilor materiale şi spirituale create de umanitate, caracterizează în mod diferenţiat indivizii, după gradul de însuşire şi de aplicare a cunoştinţelor în diverse domenii de activitate socială. Cultura este un ansamblu de cunoştinţe, de care trebuie să se folosească individul, pentru a convieţui, acceptând restricţiile impuse de societate.

§2. Thorsten Sellin. Criminologul american Thorsten Sellin, profesor la Universitatea din Pennsylvania, fost preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie, în lucrarea „Conflictul cultural şi crimă” (1938), a afirmat că, în cadrul oricărei societăţi, din cauza existenţei unor conflicte de cultură între indivizi sau între grupuri de indivizi, se ajunge la crimă. Procedând la definirea termenilor de „cultură” şi de „conflict”, Sellin a stabilit că, ideile, instituţiile şi produsele muncii indică existenţa culturilor zonale sau naţionale, în cadrul unor populaţii primitive sau civilizate. Cultura introduce ordinea exactă în existenţă, cu ajutorul normelor de conduită, a distincţiei pozitivităţii actelor individuale şi sociale. Normele de conduită prezintă caracteristicile pozitive pe care orice individ este obligat să le urmeze, pentru a ajunge la finalitatea optimistă asupra existenţei. Nerespectarea normelor de conduită epuizează posibilităţile de înţelegere, de confort între indivizi, în orice tip de cultură (evoluat sau primitiv), fapt care generează conflictul apărut între capacitatea de selectare, de asociere şi acumulare a valorilor sociale de către individ, şi lipsa de apreciere în evaluarea activităţii realizatei. Conduita individuală relevă motivarea aspiraţiilor faţă de normele şi valorile sociale, în situaţia încălcării acestora producându-se conflictul cu grupul social sau cu societatea. Conflictul dezvăluie exprimarea brută a propriilor reguli comportamentale, aflate în contradicţie evidentă cu normele impuse de grup sau de societate. Formele de exprimare a necesităţilor sociale se realizează prin interdicţii, pentru a se evita încălcarea normelor de convieţuire socială, iar cultura reprezintă un complex de fapte pozitive, folositoare societăţii.

2.1. Cauzele conflictelor. Cauzele sociale şi necesităţile individuale, care determină apariţia conflictelor de cultură sunt într-o permanentă schimbare. Progresul social şi economic este în permanenţă contrazis de comportamentele individuale sau de grup, care oferă atitudini negative faţă de pretenţiile imperioase ale societăţii. Sellin afirmă că, orice conflict cultural este generat de:

- deosebirile etnice, care presupun apartenenţa la formele de cultură şi de civilizaţie specifice unui grup sau unui popor, aflat în minoritate; generează factori contradictorii, anumite tendinţe de gândire şi acţiune negative şi implicit producerea crimei. Obsedaţi de viziunea etniei asupra moralei, indivizii se supun regulilor empirice, devenind instrumente ale acestora, săvârşind delicte;

- deosebirile profesionale integrate activităţii umane sunt subordonate unor scopuri raţionale, însă, în unele situaţii, dobândesc efecte, contradictorii, delictuale;

- deosebirile religioase, privind comportamentul individului în societate, ca produs al unei dezvoltări istorice (monoteism-politeism, monogamie-poligamie), determină în mod inevitabil producerea delictelor;

- deosebirile sociale, ca forme specifice de convieţuire în societăţile liberale, generează conflictele în viaţa socială, deoarece indivizii încearcă să-şi consolideze poziţia socială, pe fondul dobândirii unor avantaje personale în detrimentul normelor de convieţuire socială;

- deosebirile de vârstă, impun coduri comportamentale diferite între generaţii, ca urmare a modului diferenţiat de receptare a culturii, generând conflicte grave.

2.2. Formele conflictelor culturale. Conflictele de cultură există atât sub forma contrazicerii, a pedepsirii conduitei individuale, de către grupul social, cât şi a sancţionării conduitei grupului de către societate.

Conflictele individuale de cultură apar în situaţia încălcării moralei, stabilită prin tradiţie, în sensul că, prin actele prestate se produce un impact, reprezentat de abandonarea restricţiilor impuse de un grup de persoane. Prin fapta comisă, individul afirmă că, dobândeşte echilibrul intern, îşi exprimă capacitatea de înţelegere a propriilor interese, deşi poate genera un conflict, ca urmare a încălcării normelor stabilite de un grup de persoane sau de către societate. Individul, care nu poate să depăşească antagonismele apărute va intra în conflict, cu grupul sau societatea, din cauza atitudinilor sale controlate de tipul de cultură socială (conflictul dintre individ şi grupul etnic sau secta din care face parte; tendinţele grupurilor minoritare de a încerca să schimbe atitudinile majorităţii, reprezintă iniţial un conflict de cultură).

Conflictele de cultură ale grupului apar în situaţia în care, atitudinile şi comportamentul unui grup de persoane sunt contrazise şi sancţionate de către societate. Actele grupului sunt supuse puterii reformative societăţii, care prin instituţiile şi mijloacele adecvate, poate readapta, în cadrul unui conflict cultural, particularitatea moralei şi argumentaţia folosită de grup. Astfel, există unele culturi de grup, ale căror activităţi prezintă caractere destabilizatoare sau distructive pentru societate (cultura de gang a gangsterilor, conflictul dintre o sectă neautorizată şi stat).

2.3. Felurile conflictelor. Sellin a indicat următoarele feluri de conflicte culturale: conflicte de atitudine, conflicte de legi şi conflicte de coduri morale.

Conflictele de atitudine constau în orientarea conduitelor şi intereselor unei persoane sau ale unui grup social împotriva normelor şi interdicţiilor impuse de un grup sau de către societate. Ori de câte ori conduita indivizilor nu prezintă stabilitate sau coerenţă în activitate înseamnă că, se află în conflict cu atitudinea relativ stabilă a grupului sau a societăţii.

Conflictele de legi constau în necunoaşterea de către cetăţenii străini a legilor, procedurilor şi modalităţilor de ocrotire a drepturilor şi de impunere a obligaţiilor de către statul în care trăiesc.

Conflictele de coduri morale constau în deosebirile dintre indivizi sau grupuri de indivizi, care generează erori şi falsităţi comportamentale în societăţile care impun şi apără valorile morale specifice. Individul, grupul de altă conduită morală şi altă cultură, rivalizează cu regulile morale acceptate de societate, pentru că nu le înţege, le dispreţuieşte sau le înfruntă pentru a trăi în alt mod.

§3. Scrieri. T. Sellin a scris: „Conflictul cultural şi crima” (1938).

Secţiunea a 3-a. Teoria anomiei §1. Caracteristici. Termenul de „anomie” are mai multe înţelesuri: etimologic, anomia înseamnă

dezorganizarea socială, în sensul de absenţă a normelor, regulilor, a legilor într-o anumită perioadă, precum şi diminuarea puterii de constrângere a acestora. Conceptul a fost introdus în sociologie de J.M. Guyau (1885), cu sensul de identificare şi individualizare a tuturor regulilor morale şi de credinţă. Durkheim (1893) i-a modificat sensul, stabilind că, aceasta indică absenţa temporară a reglementărilor sociale concrete, apte să asigure stabilitatea socială, iar în cazul suicidului, anomia are sensul de absenţă a determinării şi limitării dorinţelor şi scopurilor individului, care generează conflicte. În interpretarea sociologilor americani T. Parsons şi R.K. Merton (1930), anomia reprezintă situaţia concretă în care individul, lipsit de posibilitatea de a realiza scopul impus de cultura acceptată de o anumită societate, va intra în contradicţie cu aceasta săvârşind delicte. L. Strole a stabilit criteriile de măsurare a anomiei sociale, prin raportarea la atitudinile pesimiste, fataliste ale indivizilor, deoarece nu există posibilitatea obiectivă de apreciere a direcţiei de orientare a societăţii umane.

§2. Robert K. Merton. Sociologul american Robert K. Merton, profesor la Universitatea Harvard, ca membru al Şcolii sociologice structuralist – funcţionaliste, în lucrarea „Structura socială şi anomia” (1949), a definit anomia ca fiind o stare în care legile, normele, regulile şi prescripţiile sociale nu mai produc efectele imperative, restrictive determinând respingerea şi contrazicerea acestora, prin comportamentele inconsecvente, arbitrare, contradictorii şi delictuale. Condiţia de bază a înlăturării

criminalităţii constă în stabilirea structurii sociale, care trebuie să corespundă unor condiţii minime de moralitate. Această cerinţă se bazează pe faptul că, temeiurile unei societăţi stabile sunt valabile şi pentru interesele fiecărui individ în parte. Absenţa sau slăbirea puterii normelor sociale determină apariţia contradicţiilor, în sensul că, individul care a sesizat starea de slăbire a normelor, va încerca să-şi satisfacă interesele prin încălcarea regulilor, a principiilor morale, prin indisciplină. În mod normal, societatea respinge acţiunile imorale, iar legile şi normele propuse limitează sau înlătură consecinţele negative ale acestora. În cazul în care societatea îşi diminuează forţa de stabilizare, ca urmare a reducerii puterii normelor legale, nu mai există nicio limitare pentru indivizii care urmăresc să-şi realizeze interesele prin fapte ilicite. Integrarea intereselor individuale în cele colective dispare, iar dezorganizarea socială produce haosul social, vidul de lege. Individul care respectă valorile sociale şi adoptă mijloacele legale pentru a realiza scopul propus, deşi nu va reuşi să obţină un rezultat pozitiv, nu va recurge la metode şi mijloace ilicite, deoarece nu concepe să încalce regulile şi normele morale, fapt care îl determină să se retragă, să se marginalizeze social (retreatism), să nu mai acţioneze (alcoolicii, cerşetorii, drogaţii).

2.1. Abordarea contradicţiilor între scopurile individuale şi mijloacele ilegale de realizare a acestora, din cauza culturii inadecvate. Structura contradicţiilor dintre scopurile individuale, urmărite şi scopurile sociale, impuse, variază în funcţie de calităţile individuale, determinate de gradul de cultură. Conduita indivizilor se regăseşte în acelaşi plan social, iar contradicţia dintre scopurile urmărite şi puterea normelor sociale este mai puternică sau mai slabă, în funcţie de tăria solicitării, de rezistenţa sau de acceptarea manifestată de societate. Orice acţiune individuală dezvăluie, prin modul cum a fost concepută şi executată, gradul de cultură al individului şi conflictul cu nivelul de cultură degajat de mediul social. Cultura criminalului, ca stare mentală reprezintă înclinaţia acestuia de a se raporta sau de a reacţiona numai într-un anumit mod, în circumstanţele concrete, oferite de mediul social. Principalul ţel al delincventului este acela de a dobândi, prin orice mijloace (chiar şi de natură criminală), în orice fază istorică ale societăţii, foloase proprii, manifestându-se în limitele culturii oferite de mediul social ambiental. Faţă de caracterul ireiterativ al crimei (nu se poate analiza unicitatea crimei într-o alta prezentă), rezultă că, evoluţia criminalităţii se află în strânsă legătură cu reducerea rolului social, educativ al culturii. Orice schimbare a raporturilor individului cu societatea depinde, printre altele, de evoluţia culturii, de felul în care individul sau grupul de indivizi înţelege şi îşi adaptează comportamentul la regulile impuse de familie, la cele stabilite de societate, respectarea acestora fiind urmărită de instituţiile şi organele statale (justiţia, învăţământul, structurile economice), în explicarea ritualismului comportamental, se apreciază că, individul respectă normele impuse, în sensul utilizării mijloacelor licite de acţiune însă coboară nivelul scopurilor urmărite, pentru ca acestea să fie realizate uşor. Dacă familia nu exercită un control total asupra tuturor membrilor, dacă nu impune un sistem de constrângere, pentru a limita ,,în faşă” orice încercare de abatere, se ajunge la contradicţii şi la consecinţe prejudiciabile pentru membrii aceleaşi familii. Pe lângă anomia socială, care presupune că, normele sociale, deşi sunt subsumate în mod conştient de indivizii care provin din clasele mijlocii, totuşi, nu sunt respectate în mod voit de aceştia, intervine şi anomia familială, ca formă a lipsei de control al comportamentului membrilor unei familii, cât şi a „absenţei consensului”, privind urmărirea şi realizarea din mijloace legale a intereselor.

2.2. Abordarea dependenţei criminalităţii faţă de structura socială. Structura şi stabilitatea socială constituie cadrul pentru asigurarea exercitării libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale indivizilor. Anomia reprezintă reversul stabilităţii sociale, întrucât societatea nu a dispus la momentul oportun de procedee şi mijloace adecvate care să salveze aparenţa de putere şi să garanteze valorile sociale. Realitatea socială are o structură determinată, iar cunoaşterea condiţiilor de apariţie a criminalităţii necesită adoptarea de către stat a unor metode de decizie, care să consolideze puterea normelor în toate sferele sociale, pentru ca să se anihileze cauzele care produc crima. Evoluţia criminalităţii trece prin diferite faze, care depind de planul structural al societăţii, orice evoluţie a crimei fiind rezultatul reducerii puterii normelor sociale şi a legilor. Dacă în ceea ce priveşte delincventa obişnuită se apreciază că poate să fie combătută cu ajutorul utilizării metodei de reorganizare a instituţiilor şi tradiţiilor existente (reducând sărăcia, bolile, conflictele), delincventa ocazională, poate să

fie redusă deja prin evitarea contradicţiilor care intervin între norme, fapt care determină reducerea intereselor individuale opuse.

2.3. Scrieri. Robert K. Merton a scris: „Structura socială şi anomia” (1949); „Teoria socială şi structura socială” (1957).

§3. R.A. Cloward şi L.E. Ohlin, au apreciat că, marginalizarea individului (retreatism) este rezultatul eşecului de a atinge scopurile urmărite, prin folosirea unor mijloace licite, la care nu poate ajunge până nu recurge la asimilări culturale. Absenţa veniturilor stabile, culturii, determină participarea individului la activităţi periculoase, pentru care nu are pregătirea necesară, fapt care îl împiedică să acceadă în rangurile sociale. Deşi individul este interesat de evoluţia socială, din cauza situaţiei economice, a structurii psihice, apreciază că, destinul său este pecetluit şi se retrage din viaţa socială, deoarece previziunile nu-i permit să profite de conjuncturi favorabile. Cunoaşterea determinismelor sociale, pentru unele categorii de indivizi, este de natură subiectivă, astfel că aceştia se retrag şi lasă pe alţii să aleagă conjuncturile favorabile.

Secţiunea a 4-a. Teoria angajamentului

§1. Caracteristici. Teoria angajamentului desemnează obligaţiile multiple pe care le asumă, din proprie iniţiativă, individul, privind respectarea legilor şi normelor sociale, pentru a beneficia de ordonarea cauzală a evenimentelor, astfel încât, să obţină ceea ce-l interesează. În acest mod, se ajunge la înţelegerea, acceptarea şi respectarea normelor şi legilor de către fiecare individ, manifestarea în practică a activitaţii sociale fiind de natură să satisfacă respectul general faţă de lege. Reversul îl constituie numeroasele tentaţii la care este supus individul „neangajat în angrenajul social” şi care, fiind lipsit de asumarea unor obligaţii faţă de societate, pentru că nu are nimic de apărat sau de păstrat, va săvârşi delicte. Rezultă că, tipul de comportament pe care-l oferă fiecare individ în parte este diferit în finalitate şi cuprinde existenţa sau absenţa angajamentului de a respecta normele sociale. Individul, este supus intersectării de conflicte privind nevoia realizării intereselor şi obligaţia socială de respectare a normelor de conduită socială. Angajamentul respectării legilor trebuie contractat în finalitatea lui simplă prin realizarea acţiunilor de susţinere permanentă a legii. Descoperirea contradicţiilor existente între încercarea de menţinere a aparenţei respectării legii, care oferă avantaje considerabile individului şi săvârşirea infracţiunii pentru satisfacerea propriilor impulsuri, va determina pierderea acestor avantaje.

§2. Horward S. Becker. Sociologul american Horward S. Becker, în lucrarea „Outsiders” - „Cei din afara” (1963), dezvoltă o nouă înţelegere a fenomenului criminalităţii şi o nouă atitudine faţă de responsabilitatea individuală şi cea socială. Esenţa teoriei interacţioniste, elaborată în cadrul criminologiei reacţiei sociale, constă în implicarea responsabilităţii structurilor societăţii pentru evitarea producerii criminalităţii. Această teorie este integrată şi în criminologia dinamică, prin dezvăluirea sursei executării actului criminal (teoria angajamentului) şi a accentului pe necesitatea identificării şi explicării cauzelor criminalităţii (etiologia crimei). Se acordă astfel, un interes sporit procesului descoperirii cauzelor care determină trecerea la realizarea actului prin intermediul căruia, delictul conceput poate fi realizat în mod concret. Natura determinării indivizilor să comită crime este explicată de lipsa oricărui angajament luat faţă de societate, de absenţa oricărei constrângeri benevole, în alegerea principiului de respectare a legilor. Individul care s-a angajat social va dobândi un interes personal, în evaluarea propriului comportament, concentrăndu-se asupra necesităţii de a respecta legea, cât şi asupra a ceea ce va obţine pe baza respectării acestui principiu. Fiecare persoană face o alegere între a realiza angajamentul social sau a evita un astfel de angajament, situaţie în care produce temeiuri greşite, iar rezultatele faptelor vor intra în conflict cu legea. Acest comportament trebuie să fie abandonat sau revizuit, pentru a nu deveni agresiv şi implicit pentru a nu fi sancţionabil.

2.1. Abordarea evoluţiei efective a comportamentului individului angajat social. Angajamentul adoptat de individ, având ca obiectiv respectarea restricţiilor şi imperativelor impuse de normele sociale şi de legea penală, poate restrânge, în unele limite, libertatea individului, fără să afecteze ideea de egalitate. Individul trebuie să aibă capacitatea şi coerenţa comportamentală, de a evalua fenomenele şi consecinţele, care derivă din nerespectarea legilor. Comportamentul lipsit de angajament social devine incompatibil cu necesitatea ocrotirii de către societate, acesta intrând în conflict cu normele legale.

Existenţa şi respectarea angajamentului influenţează decisiv modalitatea optimă de a profita de beneficiile oferite de societate.

2.2. Abordarea conflictelor existente între tehnicile individuale de neutralizare şi exigenţele sociale. Individul, care a evitat angajarea în respectarea normelor sociale, caută să-şi justifice impulsurile şi actele infracţionale, folosind anumite „tehnici de neutralizare”, de justificare a evitării exigenţelor impuse prin norme şi prescripţii sociale şi, implicit, de aprobare a actelor infracţionale. Pe baza acestor consideraţii, Becker susţine că, în anumite situaţii, delincventul îşi elaborează, prin intermediul unei permanente raportări critice, adevărate tehnici de neutralizare a judecăţii sociale, de contracarare şi de contrazicere a acesteia. Criteriile de delimitare a tehnicilor de neutralizare constau în acordarea importanţei justificărilor privind: descărcarea de responsabilitate; inexistenţa prejudiciului; socializarea agresivităţii; întoarcerea condamnării şi abandonarea restricţiilor sociale, astfel:

- argumentul socializării agresivităţii este utilizat de delincvent pentru a justifica exclusivitatea folosită în cazurile de salvare a moralităţii (prin eradicarea homosexualităţii) şi de restabilire a dreptăţii (prin pedepsirea greşelilor educatorului). Delincventul porneşte de la presupoziţia că, structura socială se menţine doar dacă, în orice conflict, este apărat modelul social ideal, prin acte de pedepsire a indivizilor rebeli, opozanţi ai viziunii dominante, pentru a fi obligaţi să se supună normelor şi interdicţiilor sociale, care au aprobarea întregii societăţi;

- argumentul întoarcerii condamnării, înseamnă că, delincventul are dreptul să-şi facă singur dreptate, prin pedepsirea celui care l-a condamnat, deoarece a suferit o nedreptate din partea acestuia, fiind corupt sau impostor. Când vătămarea intereselor delincventului s-a produs ca urmare a adoptării mijloacelor de constrângere, de către persoane considerate ipocrite, care nu au calitatea morală de a exercita actul de justiţie, pedepsirea judecătorilor vinovaţi, reprezintă o justificare a săvârşirii infracţiunii de către delincvenţi;

- argumentul descărcării de responsabilitate, furnizează concepţia delincventului, care, în realizarea unei activităţi sociale, se simte condus de evenimente, astfel că, propria sa experienţă şi încercările sale de a se opune rămân fără niciun rezultat. Aceasta înseamnă că, atitudinile delincventului sunt în contradicţie cu consecinţele actelor sociale, fapt care justifică inadaptarea la regulile sociale şi, aprecierea că, acesta este „descărcat de responsabilitate”. Comportamentul delincventului, derivând din stări obiective, devine incompatibil cu exigenţele sociale impuse de cerinţa obiectivităţi, care anulează eventuala capacitate de opoziţie a individului;

- argumentul inexistenţei prejudiciului, justifică faptele infracţionale, în sensul că, delictele nu lezează normele sociale, ci doar interesele unor indivizi sau a unor grupări, astfel că intervenţia sancţionatorie a societăţii este nejustificată (lupta între bande). Delincventul apreciază că, faţă de limita de raportare a întinderii şi a felului prejudicierii, poate să fie eliminat sau neglijat de societate, astfel încât, pentru o faptă lipsită de finalitate prejudiciabilă, reacţia socială este nejustificată;

- argumentul abandonării restricţiilor sociale, înseamnă pentru delincvent, neglijarea normelor şi legilor, care restricţionează comportamentul delincvenţial şi acordarea unei semnificaţii regulilor care pretind implicarea indivizilor asociaţi într-un grup. Cea mai importantă sarcină a delincventului constă în a explica felul în care acţionează în cadrul grupului, ca mod de reprezentare a loialităţii şi mai puţin de a se încadra în regulile constitutive ale comportamentului social. Comportamentul delincventului este condiţionat de coeziunea grupului delincvenţial căruia îi aparţine, mândria de a face parte din aceaşi grupare generând dispoziţia de a abandona restricţiile sociale.

2.3. Scrieri. Horward S. Becker a scris: „Outsiders” (1963).

Subtitlul II. Criminologia dinamică (a actului)Crima constituie o activitate închisă, care porneşte de la cauze-factori, la persoana criminalului, la

realizarea actului şi la consecinţele sociale. Punerea accentului pe structura mecanismelor şi a proceselor, care realizează trecerea la actul criminal, revine domeniului criminologiei dinamice. În opoziţie cu teoriile prin care se identificau cauzele care predeterminau actul criminal, teoria trecerii la actul criminal, se implică în identificarea proceselor care însoţesc această trecere, precum şi în procesele care explică actul criminal. Dacă se pot indica exact fenomenele posibile, care se produc prin trecerea la actul criminal, va deveni uşor de explicat realizarea actului în sine. Când se acţionează în mod determinat se observă intervenţia fenomenelor determinate. Semnificaţia crimei nu este altceva decât suma actelor concrete, implicate în execuţia operaţiilor criminale, compusă din două faze: prima, constând în trecerea la act (faza secundară, pregătitoare, complementară) şi secunda, constând în realizarea actului criminal (faza principală, finală).

Capitolul I. Teoriile dinamice complementare(faza secundară, pregătitoare)

Dinamica actului criminal presupune îndreptarea analizei asupra circumstanţelor complexe, indubitabil, privind comiterea concretă a acestuia. Crima în sine este un act determinat iar trecerea la realizarea acesteia presupune un proces care implică diferite circumstanţe concrete.

Subcapitolul I. Trecerea la actTrecerea la act (la crimă) se bazează pe procese mentale, conştiente sau inconştiente şi pe fapte care

pentru unii indivizi au devenit obişnuite chiar dacă într-o mare măsură nu sunt motivate în mod clar. Aceste elemente sunt determinate de reguli de acţiune sau de obişnuinţe care dirijează comportamentul individului în anumite circumstanţe pentru a obţine rezultatele urmărite. Trecerea la realizarea actului criminal este organizată astfel încât creează tipare, modele, etape, obişnuinţe de acţiune, atât în ceea ce priveşte trăirea subiectivă a actului criminal, cât şi a identificării actului ca realizare obiectivă.

Secţiunea 1. Modelul propus de Etiénne de Greeff

În modelul „subiectiv” Etiénne de Greeff distinge trei stadii (etape), pentru a se ajunge la actul criminal:

- stadiul (etapa) reflecţiei ineficiente („a asentimentului ineficace”), constă în identificarea în conştient, a unor idei insuficient formate privind uciderea victimei care stau ascunse în inconştient fiind declanşate de stimuli externi sau interni atunci când apare prilejul. Această izbucnire poate să rămână nesatisfăcută ca urmare a intervenţiei raţiunii individuale (impusă de factorii morali, afectivi, situaţie conştientizată de individ) sau să fie satisfăcută;

- stadiul (etapa) confirmării reflecţiei („a asentimentului formulat”), reprezentat de, conştientizarea şi acceptarea consecinţelor izbucnirii inconştiente. Individul acceptă perspectiva dispariţiei victimei, în sensul că, reţine toate greşelile victimei şi deoarece temeiul actului este indirect deductibil, exagerează semnificaţia şi meritele realizării crimei. Se analizează argumentele şi contraargumentele care duc la acest rezultat. Opinia altei persoane despre rezultatul probabil, nu este de mare folos, ceea ce contează fiind doar hotărârea individului de a propune rezultatul final. Acesta devine conştient de faptul că, gândind la avantajele rezultatului, va ajunge la realizarea crimei. Interesul acordat alegerii modalităţii optime de ucidere a victimei, poate fi declanşat şi în mod accidental, când individul se află în stare de beţie, astfel că, de regulă, sensul raţional privind necesitatea comiterii crimei lipseşte;

- stadiul (etapa) decisivă („a crizei”), în care individul trece la realizarea actului, după ce a adoptat o anumită hotărâre în defavoarea celorlalte judecăţi. Starea fizică şi morală îi oferă condiţiile pentru comiterea faptei. Rigurozitatea aprecierilor sale este relativă, având un anumit grad de probabilitate a reuşitei, care poate fi atribuit şi intervenţiei stărilor de delir. Decizia devine exactă şi cuprinde tiparul actelor componente, de la exasperare, tulburare, înlăturarea inhibiţiei, alegerea împrejurărilor oportune, preocuparea pentru anihilarea reacţiilor mediului înconjurător, controlarea

fanteziei arbitrare. Orice viciu sau virtute sunt evaluate, astfel încât, să se facă posibilă încetarea actelor de comitere a crimei sau să se realizeze crima. Este posibil ca un individ să treacă la săvârşirea crimei fără a mai respecta etapele preliminare atunci când, ideea realizării actului reprezintă pasiunea dominantă a vieţii, când comportamentul viciat al victimei incită pe criminal la cruzime, dar şi atunci când vulgaritatea mediului în care trăieşte nu tratează crima ca un act morbid, fără scop, oprimatoar şi violent social ci, ca pe un act salvator. În acest caz, violarea graniţelor trăirii interioare, oferă libertate dezaprobării factorilor inhibanţi, din conflictul apărut, fiind posibil să intervină unele consecinţe improprii (când se realizează doar parţial actul), ca urmare a neînţelegerii interconexiunii dintre intuiţia şi raţiunea criminalului cât şi a realizării actului. Tensiunea comiterii faptei se împleteşte cu antagonismul care decurge din înclinaţia către agresivitate în opoziţie cu temerea de sancţiunea socială. În cadrul acestui model criminal, eul nu ştie de la început ce va face nu va şti şi nu va accepta ceea ce urmează deoarece viziunea acestuia despre realitate este inaptă să furnizeze date reale.

Secţiunea a 2-a. Modelul propus de Jean Pinatel

În modelul „obiectiv” propus de Jean Pinatel, se prezintă trecerea la faptă, prin identificarea elementelor exterioare, obiectivizate în actul criminal, legitimat în întregime de „nucleul personalităţii criminale”, şi dedus din natura acestuia. Experienţa individuală verifică egocentrismul şi elaborează sub influenţa condiţiilor de mediu, actul agresiv care îşi găseşte aprobarea în indiferenţa faţă de restricţiile sociale şi în amoralismul său. Tendinţa conceperii şi a realizării actului provine dintr-un surplus de energie conştientă asigurată de indiferenţa afectivă, actul agresiv depăşind limitele reprezentării criminalului. Crima devine un mijloc de eliberare de tensiunea interioară, de semnificaţia vehiculată prin agresivitate. În cadrul acestui model, criminalul ştie ceea ce va face, prin înlăturarea lanţului cauzal al mediului înconjurător.

Secţiunea a 3-a. Modelul propus de Howard S. Becker

Howard S. Becker propune etapele de dezvoltare ale procesului de trecere la act, începând cu reflecţia şi terminând cu executarea acestuia. Se indică dovedirea existenţei unei strânse corelaţii între actele precriminale şi stările care însoţesc consumarea faptului (a actului criminal). Becker apreciază că, producerea actului criminal nu este rezultatul sincronizării elementelor, factorilor activi care iniţiază şi desăvârşesc actul, ci al evoluţiei ordonate a acestora. Ideea de bază a modelului propus de Becker, rezidă în faptul că, orice comportament criminal prezintă o multitudine de fundamente dintre care unele nu au semnificaţie criminală putând induce în eroare cu privire la adevăratul lor sens, deşi în realitate, fazele comportamentale se reunesc într-un deplin acord, explicând identitatea comportamentului criminal. Modul în care Becker ajunge la această idee se datorează aprecierii că, orice act are o semnificaţie raţională, conştientizată, clară, pentru criminal, în sensul că nu este echivocă, vagă, în raport cu hotărârea, de a executa o acţiune, care desăvârşeşte actul criminal. Crima este determinată de actele autonome, între faptele componente existând corelaţii autentice, impuse de intenţie, care nu are o bază absolut sigură (în situaţia comiterii primului act criminal). Pentru individul sănătos, percepţiile senzoriale nu pot fi iluzii ale simţurilor sau halucinaţii, totuşi, actele sale fiind manipulate de o motivaţie certă care este justificată de o intenţie directă su indirectă (îndepărtată). De aceea, în multitudinea de ocazii care intervin criminalul are garantată participarea intenţiei chiar şi în cazurile nontipice. Intenţia concepe desfăşurarea crimei şi fără a respecta fazele premergătoare stabilite iniţial.

Secţiunea a 4-a. Modelul propus de Albert Cohen

§1. Activitatea. Sociologul american Albert Cohen interpretează termenul de „devianţă” ca fiind o abatere de la normalitatea comportamentală. Pe fundalul oferit de aceasta evidenţă, Cohen propune analiza tuturor formelor concrete şi posibile de devianţă, incluzând în sfera acestora şi comportamentul criminal, ca evidenţă a abaterii de la comportamentul normal, tolerat de societate. În modelul propus de Cohen, individul beneficiază de autonomie în alegerea între traseul non-deviant şi cel deviant, modelul evolutiv având imaginea ramurilor unui „arbore”, deoarece facultatea individului de a alege între cele două perspective acţionale depinde de circumstanţele concrete şi de efectele pe care le urmăreşte.

1.1. Abordarea factorilor sociali. Cohen susţine concepţia după care factorii sociali, prin ei înşişi, nu reprezintă cauza unică, determinantă a criminalităţii. În realitate, crima este rezultatul unei succesiuni de procese, care indică proprietăţile factorilor care le-au determinat. Criminalul, urmărind realizarea unui interes, a unui scop, alege între cel puţin două oportunităţi evidenţiate în mediul social în funcţie de criteriile pe care şi le-a propus, precum şi în urma unei selecţii permanente de atitudini şi posibilităţi raportate la opoziţiile pe care trebuie să le înlăture. Urmărirea realizării interesului privilegiat este supusă ciocnirii accidentale cu ele şi cu întâmplările defavorabile, astfel că, individul, pentru a reuşi, trebuie să se adapteze acestora şi să finalizeze actul criminal.

1.2. Abordarea factorilor privind personalitatea. Criminalul, devenind conştient de sine pe baza constatărilor extrase din relaţiile cu mediul înconjurător se pregăteşte să evite erorile şi să-şi adapteze comportarea la o direcţie aflată într-o permanentă schimbare. Când intenţia iniţială nu urmăreşte producerea unui act deviant, deoarece, conştientizarea actelor nu este constantă şi stabilă, va alege tatonarea, verificarea prin raportarea la propria intenţie şi la condiţiile exterioare, favorabile sau defavorabile care permit finalizarea actului criminal.

§2. Scrieri. Albert Cohen a scris: „Deviance and Control” (1966).

Subcapitolul II. Teoriile dinamice principale (faza principală, finală)

Teoriile dinamice impun crima ca pe un act determinat, ca pe o consecinţă directă, concretă, ale cărei cauze nu mai trebuie verificate sau demonstrate, încercarea de cunoaştere a etiologiei crimei dobândind un caracter abstract, ineficient şi dăunător. Teoriile dinamice sunt reprezentate de teoria reţinerii şi teoria strategică.

Secţiunea 1. Teoria reţinerii („a barierelor”)

Individul deţine în mod natural un „tampon interior de reţinere”, care se împleteşte cu structura socială (externă) „de reţinere” de la săvârşirea unor fapte, asigurând apărarea potrivită pentru evitarea comportamentului deviant de la normele sociale, doar pentru puseurile, presiunile şi atragerile de o gravitate medie.

§1. Walter C. Reckless1.1. Activitatea. Walter C. Reckless a elaborat structura teoriei reţinerii, în care se abate de la regula

identificării şi descrierii etiologiei crimei, deoarece regulile cauzalităţii nu sunt aplicabile în aprecierea comportamentului. Ideea de bază emisă de Reckless constă în abandonarea explicaţiei cauzalităţii ca sursă a comportamentului criminal şi elaborarea termenilor de „structură socială externă de reţinere” şi de „tampon interior de reţinere” de la comiterea delictului. Aceste structuri indică acordul asupra asigurării şi garantării respectării normelor sociale indiferent de multitudinea şi gradul tentaţiilor exercitate de mediu asupra individului, capacitatea acestuia de a se abţine de la realizarea actului criminal şi comportamentul exigent social, stabil şi nefluctuant, fiind certă, garantată în mod absolut. Hotărârea de reţinere a individului de la comiterea crimei trebuie să dobândească un grad ridicat de rezistenţă şi să indice existenţa acordului între cele două forme (tampoane) de reţinere. Acordul trebuie să fie confirmat de realitate, deoarece, indivizii, înţelegând regulile sociale, se obişnuiesc să le respecte, ferindu-se cu repulsie de tot ceea ce tulbură sau respinge această stare.

- abordarea „reţinerii externe”Analizând structura socială externă de reţinere, Reckless apreciază că, este formată din: hotărârea

stabilă, neclintită de reprimare a actelor criminale, pe motiv că singura alternativă de afirmare a individului este respectarea normelor legale şi sociale; existenţa unor restricţii comportamentale, tolerate de individ şi de societate; existenţa unor posibilităţi acţionale nerepresabile social; solidarizarea socială, bazată pe convingeri corecte, simple şi pe asentimentul individului şi al grupului; cultivarea convingerilor fundamentale, de respectare a legilor, în acord cu posibilitatea obţinerii satisfacţiei

materiale; permisivitatea adaptării convingerilor care s-au format, că sunt stabile şi ferme faţă de noile restricţii de comportament social.

- abordarea „reţinerii interne”În cadrul structurii interne de reţinere (tamponului), Reckless indică următoarele postulate:

convingerea sau opinia favorabilă despre propria persoană, în raport cu alţi indivizi; formarea unei atitudini autocorective care să manifeste toleranţă la toate convingerile posibile; prestarea unui comportament apropiat de valoarea maximă a aprecierii; cultivarea consecventă a principiilor morale şi etice; validarea atitudinilor pozitive cu valoare practică, astfel încât, individul să-şi impună principiile în mod necondiţionat privind comunitatea intereselor proprii cu cele sociale. Întemeierea reţinerii interne înseamnă rezistenţa individului la „puseurile anormal de puternice”, care odată respinse, înlăturate, vor fixa un comportament permanent antidelincvenţial. În cazul încălcării reţinerii interne, ca urmare a intervenţiei unui „puseu irezistibil”, se schimbă atitudinea individului, în sensul că, va fi posibilă comiterea crimei. Intensitatea deosebită a presiunii interne asupra individului justifică un caz particular de încălcare a teoriei, care devine, cel puţin sub acest aspect, vulnerabilă. Ordinea pragmatică interzice considerarea unei teorii, ca fiind experimentală, dacă structura sa nu este definită în mod complet, deoarece exclude unele stări, care ar fi posibil să se producă.

1.2. Scrieri. Walter C. Reckless a scris: „A non causal explanation; containment theory”(1963).

Secţiunea a 2-a. Teoria strategică

Teoria strategică defineşte delictul, ca fiind un act cu raţionalitate proprie, prin care se urmăreşte obţinerea unor rezultate personale, în baza unor oportunităţi şi prin îndepărtarea obiecţiilor adversarilor. În cadrul acestei teorii, afectivitatea individului sau cauzalitatea actului nu are nici o semnificaţie. Teoria strategică indică orientarea şi parcursul activităţii delincvenţiale în toate fazele execuţionale până la realizarea scopului infracţional.

§1. Maurice Cusson1.1. Activitatea. Maurice Cusson afirmă că, delincventul prestează o activitate de pe urma căreia, în

contextul practic de viaţă obţine avantaje proprii în detrimentul intereselor sociale. Această stare determină indivizii să renunţe la întemeierea activităţii pe respectarea regulilor sociale urmând să-şi fundamenteze coordonatele şi existenţa pe perspectivele delincvenţei prin resemnarea unor abilităţi proprii în favoarea activităţilor criminale, cât şi prin cunoaşterea modului în care acestea pot fi aplicate. Delictul joacă un rol esenţial în satisfacerea nevoilor individuale de bază, independente de scopurile, normele şi de prescripţiile sociale, astfel:

- abordarea comportamentului delincvent orientat spre rezultate proprii, indică executarea mai multor activităţi, prin care individul acţionează asupra mediului înconjurător sau asupra altor persoane, utilizând mijloace, adoptând reguli şi metode pentru a realiza crima. Programul delincventului implică clarificarea modului în care aceste elemente vor fi folosite, astfel încât, să fie garantat rezultatul profitabil;

- abordarea orientării spre obţinerea rezultatului, înseamnă adaptarea conduitei delictuale de la perspectiva producerii unor rezultate nefolositoare spre dobândirea unor efecte maxime ca rezultat al delictului. Modul de întrebuinţare a actelor care compun delictul este adaptabil permanent, astfel încât, să fie introduse în conexiune pentru îndeplinirea scopului acţional;

- abordarea raţionalităţii în realizarea delictului, indică existenţa opţiunii pentru mai multe soluţii, urmând să fie aleasă varianta potrivită pentru realizarea scopului acţiunii, considerată a fi îndeplinită doar dacă obiectivele sunt clare, dacă deţine informaţiile reale şi dacă situaţiile concrete sunt oportune.

- abordarea conflictelor cu alte persoane, califică importanţa activităţii delictuale în preocupările individului îndreptate spre victimă şi spre autorităţi. Conflictul are o multitudine de modalităţi de aplicare, dar şi de evitare sau de înfrângere a acesteia.

1.2. Scrieri. Maurice Cusson a scris: „Delinquants pourquoi?” (1981); „Pourquoi punir” (1987).

Secţiunea a 3-a. Semnificaţiile Criminologiei dinamice

Criminologia dinamică exclude explicarea criminalităţii prin afectivitatea delicventului sau prin determinismul actului (înlăturarea cauzei din explicarea delictului), stăruind asupra actului criminal în sine. Indicarea unui singur sens al delictului nu este precisă, motiv pentru care se impune reconsiderarea şi a celorlalţi factori pentru înţelegerea crimei şi explicarea comportamentului criminalului. Acceptarea evaluării intervenţiei cauzelor obiective în desfăşurarea actului criminal are semnificaţie doar sub aspectul individualizării faptei fără a fi necesară identificarea aparenţei de raţionare a crimei, ceea ce determină o deosebire de grad între fapte de acelaşi gen. Modul de identificare şi de apreciere a gradului de libertate al criminalului constă atât în cunoaşterea condiţiilor obiective, cât şi a structurii psihice a individului. Excluzând explicarea crimei prin termenii morali, criminologia dinamică impune un limbaj normativ bazat pe invocarea obiectivismului, apreciind că doar aşa se evidenţiază adevărul (“văzând şi făcând”).

Criminologia analitică

Capitolul I. Obiectul criminologiei analitice

Prin libertatea deciziilor adoptate de criminal, prin alegerea între diferitele comportamente posibile, în cadrul raporturilor şi relaţiilor cu societatea, norma legală trebuie să instituie nu numai o negare totală a atitudinilor prejudiciabile social prin înlăturarea „complotului tăcerii” asupra efectelor criminalităţii, dar să reducă şi să înlăture efectele acesteia, dacă, deşi există legi, se constată că, se măreşte numărul criminalilor, înseamnă că, atât condiţiile care însoţesc şi determină aplicarea legilor, cât şi pedeapsa crimei, nu sunt potrivite şi trebuie schimbate. Crima nu poate să fie concepută, iar criminalul nu poate fi înţeles în afara raporturilor criminalului cu societatea. Teoriile criminologice cuprind eşecul soluţiilor încercate în practica socială, dar îşi asumă rolul de conservare a libertăţilor umane, cât şi de catalizator al apărării individului de tendinţele recidivării. Expunerea tezelor criminalităţii reprezintă un act dificil, pentru că, faptele sociale nu pot să fie experimentate. Deşi existenţa umană separă şi distinge fiecare lucru sau acţiune, totuşi individul este preocupat de înlăturarea crimei prin abţinerea de a comite acte necontrolate de raţiune.

Conceptul de criminologie analitică4, presupune urmărirea scopurilor practice care se manifestă într-un cadru social specific crimei susţinut de indivizi în mod conştient sau inconştient. Deoarece biologic nu este posibil înlăturarea agresivităţii umane, se impune instituirea agresivităţii legislative, a majorităţii împotriva minorităţii victimizate, în sensul elaborării unor norme exigente împotriva criminalilor, dar şi pentru asigurarea de către stat a condiţiilor socio-economice apte să elimine comportamentul criminal. Necesitatea schimbării orientării predominante a criminologiei este evidentă, deoarece, în viaţa socială, idealismul politic sau cel religios sacrifică viitorul omenirii. Crima depinde în general de condiţiile sociale şi de stările de fapt existente. Dumnezeu, ca subiect al devoţiunii, are o atitudine dureros de corectă: invită omul la adulaţie, dar îi lasă independenţa acţională care poate deveni imorală. Statul, ca instrument al existenţei sociale, creează cadrul pentru asigurarea libertăţilor şi drepturilor umane fundamentale, dar, concepe existenţa, nu ca pe un dat, ci ca o devenire, pedepsind pe criminal. Individul, ca purtător al experienţei personale, comite fapta şi apoi invocă mila pentru a fi absolvit de păcat, aşteptând clemenţa legii pentru a nu suferi o condamnare dură. În cadrul societăţii individul are posibilitatea să-şi reformeze comportamentul, acceptând exigenţa legii sau să I se reformeze prin forţa legii atitudinale. Afirmând, prin realizare, crima şi, contestând-o prin negarea pedepsei, criminalul are un raport cu un tip de realitate vătămătoare, atât social (societatea lezată), cât şi particular (victima lezată). Criminalul nu trăieşte o subiectivitate pură, prentru a i se acorda toate libertăţile fără restricţii sau

4 G. Tănăsescu, Criminologie analitică, Ed. Universitaria, Craiova, 2004, p. 247.

obligaţii, ci reprezintă o entitate specială pentru societate. În orice realitate socială imperfectă (perfecţiunea socială existând doar în mod utopic), criminalul este legat de societate, astfel încât, chiar dacă ar fi legat de un stâlp, iar el s-ar închide în sine însuşi, este strâns legat de societate. Legea prezumă cunoaşterea realităţii sociale dar impune şi probarea cunoaşterii prin actul sau fapta comisă de individ. Criminologia analitică este definită de factorii : biologici (raţiune, voinţă, afectivitate); sociali (economic, politic, religios) şi conjuncturali. Dezacordul intervenit între individul criminal şi societate este explicat de gravitatea pericolului indus în societate, deoarece, imitarea posibilităţilor de cunoaştere a crimei, nu înseamnă şi limitarea comiterii crimelor, cunoaşterea acestora fiind determinată de integrarea crimelor într-un cadru concret al unei existenţe particulare. Înlăturând confuzia dintre determinism şi fatalitatea producerii crimei regăsim elementele concrete, ordonate ale realizării în timp a crimei, având un specific pentru fiecare procedeu şi situaţie în parte. Legile cauzale, legile probabilităţii, ale regularităţii şi legile evoluţiei fenomenului criminal contrazic principiul remodelării lumii prin forţa intelectului. Studiul crimei indică descrierea experienţei criminalului după vârstă, sex, grad de cultură, grupări criminale primare şi secundare, mediul profesional, recidivism, tinzând la stabilirea unei tipologii de realizare a crimei şi implicit, de realizare a unui model statistic de comportament criminal. Modul individual de comitere a crimei este caracterizat prin ipoteza că elaborarea şi executarea acesteia operează prin imputări individuale fiind grevată de costul social. Criminalii sunt inegali între ei, puterea acestora de a „inova” fiind legată de puterea de concentrare şi de acţiune. Imaginaţia inventează fapte care devin drame noi, „gruparea criminală”, ca societate închisă, formând un mediu social inedit a cărei structura este asemănătoare celei din ordinea socială (repartizarea sarcinilor pentru realizarea crimei devenind conştientă). Crima în cadrul grupării necesită acceptarea de către individ a moralei orientată spre infracţional, fiind şi rezultatul concepţiei arbitrare a justiţiei faţă de fenomenul criminal. Integrarea în structura criminală depinde de concepţia acestuia, de avantajul obţinut de organizaţie, dar şi de capacitatea statului de a-şi exercita atribuţia de control şi de restabilire a ordinii. Crima se defineşte printr-o reacţie directă a individului faţă de un alt individ, faţă de colectivitate criminalul urmărind supunerea victimei în cadrul conflictului, deoarece victima apără interese contrare, manifestând ostilitate şi rezistenţă, provocând reacţii de menţinere a unui mod de comportament agresiv faţă de criminal. Asimilarea agresivităţii de către criminal şi exercitarea rezistenţei împotriva agresivităţii, comportă relaţii sociale deosebite reduse la adaptarea criminalului şi a victimei la o atitudine forţată. Criminalii nu pot trăi decât într-un univers închis, conflictele cu victima dobândind o importanţă excesivă deoarece reprezintă modalitatea în care îşi manifestă capacitatea intelectivă şi acţională fără ca ororile crimei să-i afecteze sensibilitatea.

Crimele identificate în diferite cicluri în perioade scurte sau lungi, exercită o influenţă deosebită asupra politicii penale, legislative şi sociale, în sensul că stabilizează pedepsele privind faptele considerate infracţiuni şi comportamentul responsabil pentru actele comise. Prin lege se instituie acele măsuri care să reducă sau să excludă violenţa, în sensul eliminării comportamentului imoral şi a fluctuaţiilor ciclice ale acestuia. Criminologia analitică indică posibilitatea evaluării stadiilor, sistemelor şi structurilor criminale, raporturilor dintre perioadele de creştere şi scădere a crimelor care se extind asupra structurilor sociale. Perioada de creştere a numărului infracţiunilor reprezintă o împrejurare deosebită faţă de care instituţiile statului trebuie să îndeplinească funcţii şi să adopte măsuri preventive fundamentale. Stabilirea tipurilor infracţionale se face printr-o analiză funcţională, astfel încât să fie cunoscute în practica folosirii mijloacelor de combatere a criminalităţii. Tipurile de criminalitate sunt inegale şi cresc sau descresc, fiind dependente de grupurile de infractori influenţate de capacităţile practice care atribuie fiecărui individ o cunoaştere implicită a condiţiilor de acţiune. Criminalitatea este alcătuită din sectoare active în care se concentrează elemente de noutate acţională a căror acumulare se propagă spre sectoarele relativ pasive. Metoda de decizie, precum şi reacţiile concrete sunt suficiente pentru a califica infractorul, ca fiind o persoană activă sau pasivă. Capacitatea practică individuală produce efecte de dominaţie a membrilor grupului infracţional sau de influenţă, fără dominaţie (ca urmare a imitaţiei unui prototip acţional), efecte de subordonare (care au un caracter temporar, existând doar pe durata succesiunii inegalităţilor şi a conflictelor în cadrul grupului). Conflictele intervenite în cadrul experienţei agresionale sunt esenţiale pentru identificarea unei stări infracţionale staţionară, progresivă sau regresivă prin raportarea la capacitatea individului de adaptare a rutinei şi dibăciei

acţionale la condiţiile de mediu, oricare ar fi modul de realizare a crimei. Activitatea criminală poate să fie individuală sau colectivă, însă rezultatul acesteia este verificat sub aspectul imputărilor individuale sau colective. Elaborată pe principiul castelor sau a grupului închis, organizaţia criminală instituie un model care se potriveşte şi se limitează la domeniul infracţional „tradiţional” ceea ce contează în cazul grupului, fiind ca prin actul comis să se ajungă la realizarea scopului infracţional.

Subcapitolul I. Definiţia şi obiectul criminologiei analitice

Conceptul de criminologie analitică reprezintă o manieră de abordare a aspectelor metodologice, de interpretare a problemelor criminologice tradiţionale, a semnificaţiei conceptelor în noua conjunctură social-economică şi politică a lumii (referitoare la structura efectivă a crimei şi statutul participanţilor), de definire a atitudinii statului în orientarea identificării şi eradicării fenomenului criminal, de raportare a tezelor criminologice la rolul personalităţii criminale în cadrul realităţii sociale concrete, a experienţei şi a practicii criminale. Criminologia analitică5 urmăreşte ca direcţiile de investigare să fie generalizate şi valorificate în toate sferele activităţii criminogene, deoarece crima înlătură şi descalifică valorile umane, iar unele civilizaţii asimilează agresiunile sub imperativul forţelor teroriste şi mai ales al practicii criminalităţii destructive. În cadrul structurii criminologiei analitice se analizează originea, modul de constituire, esenţa, elementele componente, funcţiile şi dinamica fenomenului criminal şi terorist. Crima nu este doar un fenomen pur obiectiv ci este un fenomen subiectiv, reprezentând procesul realizării agresiunii în viaţa socială, ca o rezultantă a concepţiei individului sau grupării de indivizi în raporturile economice, religioase, politice, care au o natură depreciativă, devalorizatoare faţă de ordinea socială. Evoluţia fenomenului criminal este condiţionată de ineficienţa măsurilor sociale (în planul existenţei materiale), de nivelul elaborării actului agresional, precum şi de ineficienţa măsurilor represive elaborate de structurile sociale. Funcţia socială a criminologiei nu se reduce la caracterul utilitar-pragmatic, deoarece, actul criminal derivă din existenţa socio-morală şi din denaturarea ideilor politice, religioase acceptate de individ. Actul criminal dispune de o relativă autonomie, în sensul că, deşi existenţa condiţiilor obiective influenţează într-un mediu dat mai mulţi indivizi, totuşi, doar câţiva dintre aceştia săvârşesc crime. Rezultă că aceeaşi cauză (economică, religioasă, politică) acţionează diferit asupra indivizilor care îşi formează reflecţii în funcţie de gradul de cultură, de fanatismul determinat de credinţă, de contextul în care trăieşte, precum şi de fondul bio-fizic preexistent. În procesul de realizare a infracţiunii se schimbă raportul individual-social, în sensul că, criminalul acţionează liber şi întâmplător, deoarece legile nu-l inhibă, iar instituţiile statului nu adoptă măsuri eficiente. Motivarea crimei este justificată de lipsa de integrare a individului în societate, condiţiile în care a intervenit conflictul având o natură unică dar repetabilă. Condiţionarea factorilor de natură obiectivă nu exclude legitimitatea raportului dintre întâmplare şi libertate, trăsăturile de personalitate asigurând autonomizarea şi continuitatea săvârşirii faptelor agresionale după înlăturarea cenzurii raţionale. Criminologia analitică indică delictele sub următoarele aspecte :

a) din punctul de vedere al naturii actelor infracţionale (nelimitate de aptitudinile şi capacităţile individuale) există fapte prejudiciabile social, ca realitate a modului de acţiune, postulând primatul determinărilor socio-economice în realizarea crimei;

b) din punctul de vedere al receptivităţii subiective a actului criminogen formarea capacităţii acţionale este rezultatul percepţiilor individului, obiectivizate într-o acţiune concretă specifică anumitor condiţii sociale în care unii factori acţionează în sensul evitării producerii delictului, al reducerii efectelor sau în sensul abrutizării persoanei. Infractorul îşi formează gândirea, simţirea şi acţiunea agresională instantaneu sau prin trecerea timpului, devenind un practicant al spiritului de sinteză agresivă;

c) din punctul de vedere al conceperii delictului, se constată existenţa „experienţei infracţionale trăite” şi delimitarea acesteia de modul de viaţă, de ansamblul ideilor pe care individul le-a dobândit şi le practică în viaţa socială;

5 Ibidem, p. 251.

d) din punctul de vedere actualist al delictului, are loc interacţiunea dintre complexul extern de împrejurări şi modificările produse de universul intern al personalităţii delincventului;

e) din punctul de vedere al raportului dintre factorii societate-educaţie-personalitate, stabilirea modului de acţiune a factorului social are semnificaţie pentru apărarea victimei şi a delincventului. Crima poate fi comisă atât de individul educat, cât şi de cel incult. Ceea ce caracterizează delincventul este raportarea acestuia la mediul social şi la propria personalitate. Societatea cuprinde nu numai tradiţii religioase, politice, economice, tehnici specifice, dar şi unele deprinderi dobândite de indivizi, în legătură cu modul de realizare a actului justiţiar, maniera de a se afirma prin acte ilicite, de a înscrie în comportamentul social crima şi variaţia atitudinilor afective. Comportamentul reprezintă o structură fundamentală a existenţei, dobândind un caracter particular diferenţiat de alte comportamente, delincventul manifestând atitudinea de repudiere a restricţiilor şi regulilor impuse de lege;

f) din punctul de vedere al cunoaşterii obiectuale şi obiective a crimei, aceasta este considerată un mod reacţie individuală, spontană sau premeditată, diferită de modul de comportare obişnuit. Crima devine mai mult produsul învăţării, al imitaţiei decât al eredităţii, ca formă de satisfacere a necesităţilor biologice individuale.

Criminologia ca ştiinţăCapitolul I. Obiectul, funcţiile şi raporturile criminologice

Secţiunea 1. Obiectul criminologiei

Criminologia6 este ştiinţa care studiază cauzele şi condiţiile criminalităţii săvârşite pe teritoriul statului, efectele asupra caracteristicilor socio-umane şi strategia apărării acestora. Fiind o ştiinţă socială, criminologia abordează sistemele de drept penal, procesual, execuţional, precum şi raportul dintre criminal-victimă-stat. Fiind o ştiinţă descriptivă (prin crearea unor teorii specifice, bazate pe rezultatele din viaţa socială), dar şi aplicativă (prin adoptarea măsurilor şi mijloacelor de diminuare a criminalităţii), se află în strânsă legătură cu celelalte ştiinţe: psihologia, sociologia, criminalistica, dreptul penal, agresologia, victimologia, detentologia, penologia, possologia, preventologia. Criminologia păstrează caracterul de ştiinţă pluridimensională împrumutând metodele pentru ştiinţele care explică faptele şi fenomenale sociale.

Obiectul criminologiei constă în teoria generală a categoriilor de criminalitate aparentă7 (relevată, dovedită) şi a criminalităţii reale (efectiv comise), în forme specifice.

Criminologia studiază cauza generală a fenomenelor criminale (etiologia), descoperite sau nedescoperite, modul de condiţionare în evoluţia lor şi modul de executare al pedepsei aplicate. Conceptul de crimă a fost definit de Durkheim ca fiind „un act care vatămă stările puternice ale conştiinţei comune”. În alte opinii, crima reprezintă o boală, un act social determinat, având o natură particulară, care apare în oricare tip de organizare socială, dependentă de factorii individuali şi de cei sociali. Scopul criminologiei se manifestă în mod specific (elemente distincte care au determinat producerea actului agresional) şi general (fenomene generale care au determinat crima şi procedeele de reformare socială a agresorilor). Prin stabilirea cauzelor şi condiţiilor producerii infracţiunilor, criminologia propune politica penală privind adoptarea măsurilor de apărare a valorilor fundamentale umane8.

Secţiunea a 2-a. Cauzalitatea în criminologie

Fenomenul criminalităţii a fost constatat şi reprimat în toate societăţile (bazate pe cutumă sau pe lege), prin adoptarea metodelor eficiente de combatere a comportamentului delincvenţial. Pentru realizarea acestei activităţi, sunt studiate condiţiile sociale, care determină actul criminogen (cauzalitatea

6 A. Dincu, Bazele criminologiei, Ed. Proarcadia, Bucureşti,1993, p. 3.7 I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, G. Tănăsescu, Criminologie, Ed. AII Beck, 2003, p. 193.8 A. Dincu, op. cit., p. 177.

fenomenului, personalitatea criminalului, reacţia socială), propunându-se reguli de restrângere a fenomenului deviant (eradicarea crimei nu este posibită, întrucât nu există societate fără crimă).

Crima, ca fenomen social este analizată în conexiune cu atributele personalităţii criminalului (examen clinic, antecedente, influenţele structurii sociale, deficienţe fizice şi morale).

Crima „in abstracto” este dependentă de structura socio-politică sub aspectul apariţiei, repudierii şi al pedepsei. În cadrul structurilor cauzale intervine şi corelaţia dintre necesitate şi întâmplare definite ca modalităţi de manifestare a unor stări (care derivă din interior - pentru necesitate şi din exterior - pentru întâmplare), în sensul că, unele fenomene (cauze) produc anumite rezultate (efecte). Structura cauzală este identificabilă doar dacă nu contrazice a priori posibilitatea realizării actului, iar gradul de probabilitate nu are un coeficient de dependenţă scăzut. Individul realizează treptele de transformare a posibilităţii în realitate dacă şi-a însuşit cunoaşterea posibilităţilor care permit acceptarea sau respingerea unor condiţii, în mod conştient, pentru a se evalua actul ca acţiune. Fără a pune în discuţie primatul deliberării în adoptarea deciziei (utilitatea şi scopul acţiunii – inacţiunii), desfăşurarea evenimentului indică momentul subiectivităţii şi al responsabilităţii. Dacă din structura delictului rezultă sistemul de relaţii şi reguli ce leagă termenii unui ansamblu acţional care imprimă sensul fiecărui act, rezultă că, individul va condiţiona comportamentul de realizare a unor scopuri economice, morale, conform unui sistem de trebuinţe proprii sau sociale. Intensitatea şi ierarhia trebuinţelor se schimbă, în funcţie de relaţiile dintre indivizi, de gradul de cultură şi sistemul de valori la care se referă. Opoziţia dintre trebuinţele individuale şi cele sociale creează contradicţii temporare, felul trebuinţelor individuale (economice, de securitate şi stabilitate, de instrucţie şi informaţie), precum şi al celor de relaţii sociale justificând9 alegerea sensului, metodelor culturale şi sistemelor de valori orientează activitatea individuală. Scopul comportamentulului social constă în necesitatea ca, trebuinţele individuale dominate de necesitate să se încadreze în trebuinţele sociale.

Secţiunea a 3-a. Funcţiile criminologiei

3.1. Funcţia explicativ-descriptivă. Studiind natura, structura, funcţiile şi evoluţia fenomenelor infracţionale şi modalităţile de apărare socio-umane, criminologia explică termenii şi principiile aflate în interdependenţa şi cauzalitatea lor istorică. Principiile criminologiei rezultă din fenomenele şi faptele sociale care se regăsesc în structurile sociale din toate epocile. Explicarea fenomenelor cu un conţinut social real (care se deosebeşte de filosofie, etică, economie, statistică, psihologie, sociologie), determină caracterul de ştiinţă sintetică, al criminologiei. Aspectul dinamic - funcţional, precum şi cel static, al fenomenului criminalităţii, în diferite faze şi tipuri socio-umane dezvăluie legăturile cauzale şi finalitatea fenomenelor. Evoluţia socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multiple variabilităţi subiective), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente de care depind faptele şi fenomenele sociale. Explicarea criminologică nu subliniază doar subiectivitatea faptelor, ci şi condiţiile de producere a acesteia fundamentând influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii. Conceptele generale, indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii, indicele modus operandi reprezintă fondul instituţional pentru identificarea criminalităţii relevate şi ai celei reale. Observarea şi verificarea practică a modului de asimilare, validare şi coroborare a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi intensitatea acestora asupra delincventului, a victimei şi factorului social, colaborarea individului cu societatea, reprezintă premise utile în procesul conceperii instituţiilor şi instrumentelor necesare reducerii criminalităţii. Criminologia evaluează sinteza celor doi factori care alcătuiesc structura sa: societatea (realitatea obiectivă) şi individul (forţa transformatoare a realităţii obiective şi subiective exteriorizată în acţiuni)10. Societatea oferă structura şi conţinutul acţiunilor, individul fiind capabil să se îndepărteze de forţele sociale, să încalce interdicţiile legale şi să amplifice sau să restrângă rezultatul acţiunilor.

Caracterul descriptiv al criminologiei rezultă din imposibilitatea întrebuinţării experimentului social, în sensul că, explică determinarea şi condiţionarea materială, scopurile şi fenomenologia acţiunilor (constând în natura subiectivităţii individuale). Prin studiul dinamicii fenomenului criminogen se stabilesc determinările şi cauzalităţile semnificative între categoriile de infractori şi restul populaţiei

9 A. Dincu, op. cit., p. 34-39; R.M Stănoiu, Introducere în criminologie, Ed. Academiei, 1989, p.32-36.10 Ibidem.

(non-infractori), folosindu-se conceptele de: personalitate, mediu agresional, act criminogen. Factorul de mediu explică apartenenţa individului la mediul social care creează condiţiile general - abstracte în favoarea convieţuirii umane. Conceptul de personalitate agresională reflectă, în plan subiectiv, forme inedite de comportament evaluabil social prin identificarea gândirii, acţiunii şi afectivităţii individului transmise în actul criminogen. Funcţia descriptivă se realizează prin descrierea fenomenului criminalităţii (starea şi dinamica acestuia), prin identificarea procentelor de criminalitate. Conceptele operaţionale adoptate de criminologii K. Pearson, R.A. Ficher şi G. Spearman sunt: act, personalitate, mediu.

3.2. Funcţia aplicativ - prospectivă. În cadrul fenomenelor naturale, morale şi sociale, nu există o formă specifică de realizare, dimpotrivă, acestea sunt influenţate şi devin variabile la intervenţia legilor evoluţiei bazate pe materie şi mişcare. În evoluţia realităţii sociale investigată de criminologie se constată că fenomenul criminalităţii se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil şi atipic, explicarea acestei stări constând în reducerea activităţii complexe la elementele simple, componente, pentru a fi măsurate cantitativ şi calitativ. Complexitatea fenomenelor psihosociale, variaţia formelor de manifestare, consideraţiile generale asupra vieţii sociale, precum şi explicarea actelor concrete, reprezintă obiectul de cercetare, iar metodele de investigaţie şi legile specifice implică criminologia în cercetarea faptelor reale. Criminologia întrebuinţează rezultatele unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia, criminalistica, pedagogia, sociologia pentru a asigura cunoaşterea factorilor criminogeni precum şi evoluţia lor concretă. Societatea, constituind mediul în care apar contradicţiile, prin interdependenţa factorilor sociali, a fenomenelor culturale, educaţionale, economice, voinţa liberă a individului, precum şi normele sale de manifestare sunt determinate de surse socio-umane, bazate pe interese subiective, dar şi obiective, primare şi secundare, a căror manifestare nu trebuie să genereze anarhia, deoarece societatea impune organizarea socială în mod obiectiv. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a voinţei, instinctelor, precum şi a atitudinii individului faţă de valorile sociale, identificarea condiţiilor şi circumstanţelor în care a acţionat, determină sistematizarea fenomenelor criminale şi adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale ca principii de conduită. Cunoaşterea determinismului11 fenomenelor sociale, explicarea conţinutului actelor criminale, influenţa evoluţiei acestora, prin intervenţia condiţiilor sociale obiective, precum şi definirea lor ca produse ale psihicului, ale raporturilor umane conflictuale, creează funcţia practică a criminologiei. Tendinţa de adoptare a tratamentelor eficace împotriva criminalităţii de a găsi şi evalua formele şi conceptele de reeducare socială şi de remediere a crizelor în condiţiile concrete ale vieţii sociale, determină caracterul prospectiv al criminologiei, iar relaţia de cauzalitate între cadrul socio-economic, politic şi individ explicând determinismul specific, prin conceptele de cauză, condiţie şi efect. Prin identificarea cauzalităţii, se stabileşte că fenomenul criminogen este determinat de cauze concrete, intrând în relaţie cu unele condiţii sau factori predominanţi. Înţelegându-se sensul relaţiei de determinare, se analizează conceptele de : probabilitate, risc, similitudine, procesul determinării prin anticipări privind dinamismul sau reducerea fenomenului criminogen (volum, intensitate, compoziţie), precum şi posibilitatea evaluării recidivei fenomenului, oferă dimensiunea predictivă a criminologiei. În acest mod se stabilesc relaţii între indivizi, relaţii de putere sau de autoritate. Trăind în societate, individul se informează, judecă şi îşi confruntă necesităţile proprii cu interesele altora şi decide, prin confruntarea opiniei individuale cu concepţiile caracteristice procesului social.

§3. Funcţia predictivă - profilactică. Certitudinile privind dimensionarea fenomenului criminogen datorită înnoirilor civilizatorii, criteriilor economice, funcţionale, în condiţii speciale sau în condiţii normale, impun adoptarea măsurilor de previziune - predictive. Cunoaşterea elementelor cauzale şi a efectelor fenomenului criminogen, orientat spre o anumită finalitate, determină funcţia profilactică a criminologiei, în acest mod se procedează la reformarea individului (conştiinţa şi caracterul) ca subiect al acţiunii şi cunoaşterii elementului raţional, la elaborarea politicii penale şi a strategiei de reducere a criminalităţii.

11 A. Dincu, op. cit., p. 39.

Capitolul II. Metode şi metodologia de investigare criminologică

Implicarea fenomenelor psihice individuale în viaţa socială, poate fi cunoscută, în mod parţial, prin observaţia proprie şi în mod general, prin studiul reacţiei individuale la stimulii externi. Aceste fenomene sunt studiate pomind de la evenimentul concret, în sens invers, căutând condiţionările abstracte şi pe cele speciale, până la identificarea semnificaţiilor materiale şi subiective care au generat fiecare fenomen12. În acest sens, se cercetează originea, certitudinea, întinderea şi consecinţele actelor prejudiciabile, luând în considerare natura şi semnificaţia socială a acestora, pentru a se dobândi motivaţia de ocrotire a relaţiilor sociale vătămate.

Secţiunea 1. Metode de investigare în criminologie

Explicând natura, structura, funcţiile, evoluţia fenomenelor infracţionale şi modalităţile de apărare socio-umane, în interdependenţa şi cauzalitatea lor istorică, criminologia urmăreşte determinarea sensului acestora, prin crearea obiectului propriu de cercetare, cu un conţinut social, care se deosebeşte de filosofie, etică, economie, statististică, psihologie, sociologie fiind în strânsă legătură cu acestea, dobândind caracterul de ştiinţă sintetică. Aspectul dinamic – funcţional şi aspectul static, al fenomenului criminalităţii13, în diferitele faze şi tipuri socio-umane, se generalizează, după îndelungate şi repetate experienţe, dezvăluind legăturile cauzale şi finalitatea fenomenelor. Evoluţia socială, prin condiţiile concrete, creează mentalităţi (cu multipla lor variabilitate subiectivă), reductibile la raporturi şi legi cauzale permanente, de care depind faptele şi fenomenele sociale. Explicarea criminologică subliniază subiectivitatea faptelor şi condiţiile de producere a subiectivităţii, fundamentând influenţa şi consecinţele sociale ale criminalităţii, natura, ideea de determinism şi cauzalitate, precum şi „ liberul joc” al unor concepţii, mentalităţi, imprevizibilitatea şi discontinuitatea evenimentelor, imposibilitatea aplicării legii pentru toate tipurile sociale. Conceptele generale cu care operează crimihologia, indicatorii statistici, metodele şi tehnicile de evaluare a criminalităţii, indicele „modus operandi”, reprezintă fondul instituţional pentru identificarea şi eliberarea individului de condiţionarea criminalităţii. Observarea şi verificarea modului de asimilare, validare şi coroborare a consecinţelor provocate de criminalitate, forţa şi intensitatea efectelor acesteia asupra delincventului, a victimei şi factorilor sociali, reprezintă premisele procesului conceperii metodologiei pentru reducerea criminalităţii. Criminologia evaluează sinteza factorilor, care participă la producerea criminalităţii: societatea (realitatea obiectivă) şi individul (forţa gândirii, voinţei şi afectivităţii, exteriorizată în idei şi acţiuni). Societatea oferă individului posibilitatea exprimării ideilor şi conţinutului acţiunilor, iar acesta, deşi este inspirat, ajutat sau împiedicat de intervenţia unor factori favorizanţi sau destabilizatori este capabil să îndepărteze ameninţarea cu aplicarea pedepsei, ca rezultat al acţiunilor de încălcare a legii. Caracterul descriptiv al criminologiei14 rezultă din imposibilitatea întrebuinţării experimentului social, în sensul că, aceasta, nu urmăreşte să explice condiţionarea materială a acţiunilor şi scopurilor urmărite de individ, precum celelalte ştiinţe. Pe lângă partea empirică, criminologia cuprinde şi partea fenomenologică (constând în natura subiectivităţii individuale). În structura fenomenelor naturale, morale şi sociale nu există o unitate specifică, dimpotrivă, acestea sunt influenţate şi depind unele de altele prin intervenţia legilor privind evoluţia psiho-socială a indivizilor. Realitatea socială, investigată de criminologie, arată că, fenomenul criminalităţii se dezvoltă şi descreşte în mod invariabil, ca urmare a complexităţii fenomenelor psiho-sociale, variaţiei formelor de manifestare, consideraţiilor generale15 asupra vieţii sociale. Deşi identificarea criminalităţii necesită, contopirea rezultatelor unor ştiinţe eterogene: psihologia, biologia, criminalistica, pedagogia, prin separarea elementelor speciale, a preocupărilor practice de evidenţiere a fenomenelor, se relevă factorii criminogeni existenţi şi evoluţia lor în societate. Criminalitatea apare prin manifestarea contradicţiilor în cadrul interdependenţei factorilor sociali, a fenomenelor culturale, educaţionale, economice. Formele de manifestare a voinţei individuale sunt determinate de surse socio-umane bazate pe interese subiective, obiective (primare, secundare), care nu trebuie să genereze anarhia,

12 I. Tănăsescu, C. Tănăsescu, C. Tănăsescu, op. cit., p. 209.

13 A. Dincu, op. cit., p. 42.

14 În opinia noastră, doar faptul fizic poate fi reprodus în laborator, iar nu cel social. Pentru a realiza un experiment social ar însemna ca subiecţii să fie supuşi traumatismelor,

identice săvârşirii faptei criminale, însă criteriile etice de cercetare interzic aceste procedee.15 Ibidem.

deoarece societatea reprezintă o realitate obiectivă, mai presus de individ. Cunoaşterea motivelor, mobilurilor, a voinţei şi reacţiilor instinctului individual faţă de societate, identificarea condiţiilor şi circumstanţelor în care a acţionat agresorul, determină sistematizarea tendinţei fenomenelor criminale, adoptarea fundamentelor preventiv-educaţionale, ca principii de conduită. Cunoaşterea determinismului fenomenelor sociale, explicarea conţinutului concret al actelor criminale, evoluţia acestora ca urmare a intervenţiei condiţiilor social-obiective, precum şi definirea lor, ca efecte ale psihicului, ale raporturilor conflictuale, creează funcţia practică a criminologiei. Tendinţa de adoptare măsurilor socio-economice şi educaţionale, eficace împotriva criminalităţii, de a găsi şi evalua formele şi conceptele generale de reeducare socială şi de remediere a crizelor comportamentale în condiţiile concrete ale vieţii sociale, determină caracterul prospectiv al criminologiei. Rezultalul comportamentelor individuale în viaţa socială, cu multiplele şi variatele ei probleme, nu poate fi cunoscut decât în mod parţial, prin observaţia reacţiei individuale la stimulii externi16. Actele prejudiciabile sunt rezultatul unor abilităţi individuale, dobândite prin desfăşurarea unor acte repetate, în contextul social concret, indiferent de repercusiuni, mecanismul neurofiziologic implicat în faptă, deşi este eterogen, va trebui să fie încadrat în structura unei metode de identificare a comportamentului.

§1. Metoda observaţiei. Observaţia empirică nu poate delimita cu certitudine realitatea fenomenului criminogen, deoarece analiza compartimentară (pe fragmente, pe loturi), nu creează posibilitatea cunoaşterii fenomenului în integralitatea sa, ci doar fapta analizată. În cadrul observaţiei empirice, inexactitatea datelor, nu este de natură să definească aspectele fenomenului infracţional, pentru a se oferi posibilitatea concluziilor de ansamblu şi de perspectivă. Deoarece, observaţia empirică implică participarea mai multor cercetători, cu stiluri şi viziuni proprii, asupra fenomenului criminogen este posibil să nu existe o concluzie unitară privind aspectele analizate, fapt care determină adoptarea unor concluzii eterogene. Prin caracterul specializării amplificate de intervenţia subiectivismului, se consideră că, în cadrul observaţiei empirice, concluziile nu sunt convingătoare şi determinabile, pentru a prestabili reguli, principii, teorii, care să garanteze certitudinea identificării fenomenului. Însă nici o analiză nu va fi posibilă, fără implicarea cercetătorului în analiza factorilor, condiţiilor determinate şi a mijloacelor favorizante producerii infracţionalităţii. Observaţia empirică a impus conceptele privind explicarea fenomenului criminogen, stabilind baza de cercetare a efectelor actelor criminogene identificate prin observaţie. Admiţând realitatea unor cazuri de implicare a fenomenului criminogen, în care rezidă actul ilicit constant; periodic, observaţia empirică îşi schimbă conţinutul în observaţie ştiinţifică, în măsura în care, datele concrete sunt verificate prin raportarea la structura şi conţinutul cercetării ştiinţifice. Observaţia ştiinţifică reprezintă modalitatea de percepere a realului criminogen prin definirea conceptelor, stabilirea legăturii dintre acestea a frecvenţei repetărilor şi a regulilor şi principiilor de observaţie. Gradul de apreciere a veridicităţii observării, depinde de cantitatea datelor concrete, puterea de sinteză şi de complexitatea explicaţiilor prezentate. Regula ştiinţifică determină criminologul să se detaşeze de prejudecăţi şi impresii subiective17, astfel încât, calitatea analizei să impună adoptarea unor criterii obiective, de percepere a elementului criminogen. Observaţia este compusă din două faze: prima, obiectivă, determinată de realitatea fenomenului socio-criminogen, condiţionat de factorii sociali, economici, politici, religioşi şi secunda, subiectivă, dependentă de cultura şi interesul infractorului. Prin sublinierea rolului hotărâtor, în cadrul observaţiei, a fazei obiective, se pot stabili, cauzele concrete sau generale, natura şi implicaţiile fenomenului criminogen în viaţa socială18. Prin observaţia atitudinilor subiective, se stabilesc rolul personalităţii infractorului, rezonanţa efectelor dectului asupra comportamentului individual. Pentru realizarea unei observaţii adecvate, se impune îmbinarea fazelor acesteia, stabilindu-se forma de manifestare a fenomenului criminogen, condiţiile şi consecinţele producerii acestuia, implicaţiile asupra vieţii sociale, pentru adoptarea măsurilor specifice de reducere şi eradicare a fenomenului infracţional.

§2. Metoda clinică. Această metodă reprezintă modalitatea de cercetare a cazului individual, prin folosirea anamnezei, stabilirea diagnosticului şi prescrierea terapiei adecvate. Se stabilesc principiile de investigare a personalităţii delincventului, pentru ca metodele terapeutice recomandate să ajute persoana

16 Ibidem; C. Belu, op. cit., p. 71.

17 I. Gheorghiu-Brădet, op. cit., p. 180.18

Ibidem.

condamnată să se adapteze regimului de executare, în care se ţine seama de atitudinile comportamentale, de personalitatea infractorului pentru asigurarea programului de resocializare, de reformare a personalităţii delincventului, în strânsă legătură cu rezultatele examinării clinice. Pornind de la caz, criminologul reconstituie perioada activităţii infracţionale, posibilitatea de reintegrare socială şi stabileşte condiţiile în care infractorul suportă consecinţele traumei produse de fapta antisocială. Se stabilesc factorii determinaţi, care au influenţat procesul antisocial, precum şi condiţiile concrete de viaţă existente la data săvârşirii actului agresional, pentru a se delimita procedeele specifice reeducării, atât prin resocializarea individului, cât şi prin adoptarea măsurilor antiinfracţionale. Este adevărat că, nu se analizează un destin, ci comportarea persoanei, urmând a se identifica condiţiile în care, socialul nu a adoptat măsurile de apărare împotriva delincvenţei19. Metoda clinică foloseşte mai multe tehnici de investigare: observaţia, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examenele de laborator. Studiul de caz reconstituie „biografia” infractorului prin examinarea urmelor materiale, care se regăsesc în acţiunea individului : biografii, note, acte, jurnale, lucrări cu caracter intelectiv. A. Normandeau, distinge existenţa unor diferenţe între studiile “follow-ul” (descrierea carierei criminale) şi “studiul de caz” propriu-zis. J. Pinatel, consideră că, lărgirea sferei studiilor, relevă aspecte edificatoare despre condamnaţii eliberaţi din penitenciare, în sensul constatării rezultatelor reformative în perioada detenţională, reaprecierii posibilităţilor continuării vieţii sociale, împiedicării apariţiei stării de recidivă, precum şi adoptării unor măsuri potrivite pentru resocializarea fostului infractor 20. Din statistica acestor rezultate, se reţine că, recidiva apare în primii 5 ani ai de la eliberarea din penitenciar. Prin studiul „carierelor criminalilor” se identifică efectele condiţiilor favorizante, dependente de cauzalitatea socială şi de structura individuală reţinându-se prezenţa acestora, în comportamentul indivizilor care s-au sustras evidenţei penale. Specificul acestor trăsături determină crearea unor tipologii, prin evidenţierea elementelor generale şi a celor personale existente în atitudinile delincventului supus verificării21, existând două modalităţi de prezentare a cazului: prima, prin care se indică activitatea detaliată a unuia sau a mai multor infractori, iar secunda, prin redarea unor cazuri care au impus o tipologie infracţională.

§3. Metoda tipologică. Metoda tipologică presupune descrierea „unui tip criminal”, prin indicarea particularităţilor comportamentale (pasiunea, violenţa, viciul), pentru a se ajunge la stabilirea unei tipologii, a regularităţii activităţii infracţionale. În cadrul acestei metode, se porneşte de la noţiunea de tip comportamental, definită ca „o combinaţie a mai multor trăsături”, care formează o structură comportamentală precisă, stabilă, caracteristică, prin trăsăturile definitorii unui anumit delict sau a unui grup de fenomene infracţionale, care se împart în: tipologii specifice, tipologii de împrumut, tipologii psihologice, sociologice şi constituţionale. Definirea metodei tipologice aparţine întemeietorilor criminologiei C. Lombroso şi Enrico Ferri, care au stabilit principiile metodei tipologice şi trăsăturile definitorii, pentru tipul unic de criminal. Sulling, criminolog austriac, a reţinut opt tipuri de criminali profesionişti, contra proprietăţii, agresivi, adepţii soluţiei criminale, criminali cărora le lipseşte controlul sexului, cei caracterizaţi prin lipsa disciplinei sociale şi cei care acţionează pe baza unei reacţii primitive. E. Kretshmer, a stabilit patru tipuri de criminali: tipul astenic, picnic, displastic şi tipul atletic. W. Sheldon distinge tipul endomorf (tendinţa spre formele pline), mezomorf, prezenţa osoasă (musculară) şi fragilitate, slăbiciune. Cloward şi Ohlin au stabilit trei forme ale subculturii delincvenţiale: modelul criminal, violent şi modelul izolat. Rezultatele derivate din cercetările bazate pe22 metoda tipologică nu sunt edificatoare pentru explicarea cauzelor obiective şi condiţiilor care afectează determină experienţa delincvenţială. Încercarea de a separa caracterele individuale de realitatea concretă, refuzul de a accepta influenţa stării obiective asupra trăirii individuale nu defineşte, în totalitate, formele comportamentale şi nu clasifică integral activitatea delincvenţială.

§4. Metoda comparativă. Reprezentând o metodă de evaluare a datelor concrete, începând cu faza de culegere, de explicare a acestora, până la faza de stabilire a concluziilor şi implicit de „prognozare” a fenomenului cercetat, se fac trimiteri de la un element sau fenomen, la altul, extrăgându-se asemănările

19 I. Oancea, op. cit., p. 27.20 J. Pinatel, Criminologie, 1980.21 Ibidem.22

I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, Criminologie, Ed.AII Beck, Bucureşti,2003,p. 215.

şi deosebirile calitative, pentru a fi explicate. În cadrul metodei sunt utilizate procedeul inducţiei, elaborat de Stuart Mill, concordanţei, procedeul diferenţei şi procedeul variaţiilor concomitente.

Metoda comparaţiei înseamnă observarea unor elemente23 sau absenţa a două fenomene sau serii de fenomene, în două moduri : analogic - care presupune compararea asemănărilor şi antidotic - presupune diferenţele dintre fenomene. În cadrul procedeului concordanţei, se stabileşte legătura existentă între fenomenul rezultat şi acţiunea celorlalte fenomene, care au intervenit anterior, factori comuni reprezentând cauzele directe. Procedeul diferenţei, determină ca un fenomen să fie relevat în cazul întrunirii anumitor condiţii şi absent în cazul lipsei acestor condiţii, fapt care determină concluzia că, fenomenul există doar în elementele comune. Procedeul variaţiilor concomitente, dovedeşte că, în cazul fenomenului precedat, dacă variază în acelaşi mod ca fenomenul care succede, va reprezenta cauza fenomenului precedent. Pentru evidenţierea deosebirilor dintre „personalitatea criminală şi cea normală”, s-au elaborat programe de prevenire a delincvenţei şi fixare a unei tipologii delincvenţiale. În cadrul comparaţiei, rezultatele depind de posibilitatea selectării elementelor analizate, însă în domeniul fenomenului social nu este posibil experimentul, iar experienţa nu poate separa sau modifica elementele componente, astfel că, nu se aplică în viaţa socială; totuşi, prin punerea faţă în faţă a două fenomene sau a două serii de fenomene se poate stabili absenţa unora dintre elementele componente, reţinându-se efectele acestei conjuncturi, precum şi legăturile dintre ele, precizându-se care sunt fundamentale esenţiale şi care sunt cele conjuncturale sau ineficiente. În cazurile în care nu este posibilă delimitarea structurii unor fapte sau fenomene se procedează la încadrarea acestora în structura unor domenii limitate de experienţa socială, prin stabilirea provizorie a valorii acestora.

§5. Metoda predicţiei. Pentru prevenirea fenomenului criminogen se elaborează previziuni în legătură cu existenţa şi evoluţia fenomenului criminogen prin:

- stabilirea domeniilor, sectoarelor în care delincventa este probabilă;- identificarea specificului comportamentului persoanelor care au cazier judiciar.Prin metoda predicţiei se estimează necesităţile obiective sau subiective, urmărite de individ sau

grupul de indivizi, care vor devini delincvenţi. Cercetările în care s-a evidenţiat metoda predicţiei aparţin lui Warner, Schiedt, Frey, iar Glueck a reţinut ca factori ai formării personalităţii: disciplina impusă de părinţi, disciplina exercitată de mamă, afecţiunea manifestată de părinţi şi afecţiunea familială, la care se adaugă intervenţia factorilor de natură psihologică şi psihiatrică.

§6. Metoda statistică. Metoda statistică analizează fenomenele de masă ale societăţii24 şi ale statului, clasificându-le şi sistematizându-le prin reţinerea elementelor fundamentale şi înlăturarea celor accidentale, păstrând doar ceea ce se constată a fi reprezentativ şi tipic: regularitatea apariţiei unor fenomene şi evaluarea cantităţii acestora. Legile statistice, stabilind fenomenul de repetiţie şi de succesiune în dinamica criminalităţii, stratifică observaţiile privind mărimea, volumul, rata şi intensificarea fenomenului criminogen, prin factorii principali de statistică şi metodologia probabilităţilor matematice. Sistemul de măsurare foloseşte conceptele matematice (logaritmi, calculul probabilităţilor), evidenţiind proprietăţile seriilor aplicate faptelor izolate25. În acest sens, orice eveniment criminogen este evaluat prin conţinutul său infracţional („informaţia însemnând ceea ce înlătură o certitudine anterioară”), intervenţia evenimentelor fiind de aplicaţie unică sau generală, stabilindu-se probabilitatea frecvenţei şi surselor provocatoare admisibile şi inadmisibile, „strategia de căutare delincvenţială”. Prin metoda statistică se traduce un fapt într-un enunţ abstract, care va cuprinde relaţii de identitate, de egalitate sau de includere în sistemul criminogen. Erorile în raţionament apar ca urmare a unor interpretări greşite ale formelor logice ale răspunsurilor, însă rezultatele obţinute concordă cu trei valori de adevăr: adevărate-false-nerelevante, urmând ca, prin aproximarea succesivă să se ajungă la o identitate esenţială. Transformarea datelor fenomenelor criminologice în expresii simbolice, prin regulile statistice, determină indicatorii sintetici, care sunt înlocuiţi cu expresii logice. Validitatea metodelor probabilistice, privind cauzele comportamentului delincvenţial, prin observarea atitudinilor individului raportate la stimulii externi şi căutarea scopului faptelor, va oferi un model pentru înţelegerea acestor comportamente (deosebindu-se ceea ce este profund de ceea ce este banal). Cadrul analitic

23 I.Oancea, op. cit., p. 30.24

A. Dincu, op. cit., p. 48.25 Idem.

furnizat de statistică, permite compararea26 procesului desfăşurării fenomenului delincvenţial real cu mesajul codificat, a cărui specificitate determină unitatea de bază, pentru evaluarea laturii cantitative şi calitative, reducând comportamentul la simple conexiuni asociative. Comportamentul delincvenţial nu se încadrează în mod constant în aceiaşi parametri, însă, pentru a se ajunge la un înalt grad de generalizare, se folosesc mecanismele care deschid perspectiva alegerii necondiţionate a sensului special al noţiunilor, care conţin factorii de originalitate, fluenţă şi flexibilitate, precum şi factorii de redefinire, elaborare şi evaluare. În cadrul metodei statistice se impune ordonarea, gruparea şi concentrarea elementelor din volumul de observaţii examinate, într-o valoare centrală (care va releva, distribuţia statistică sau seria de variaţii), delimitându-se baza prelucrării statistice a materialului brut. Pe lângă posibilitatea prezentării datelor cercetării şi reprezentării grafice, se recurge la metoda exprimării sintetice a ansamblului de date, evidenţiindu-se anumite valori numerice. În acest mod, rezultatele vor fi reduse la câteva valori caracteristice, pentru a se stabili tendinţa generală a fenomenului, astfel încât, din cadrul corelaţiei, să indice legătura dintre anumite procese şi fenomene, dispersia şi abaterea standard.

§7. Metoda sociologică. Această metodă prezintă caracterele inductive, obiective şi exclusive, ale fenomenelor sociale asupra conştiinţei individului, rolul şi eficienţa instituţiilor sociale privind sancţionarea şi prevenirea infracţiunilor, indicând regulile evoluţiei conştiinţei individului în cadrul raporturilor cu grupul social, oferind legitimitatea raportului dintre individ şi societate. Metoda sociologică, sistematizând evenimentele şi fenomenele sociale, adoptă concluziile necesare înţelegerii fenomenului criminogen, definind conceptele privind vieaţa socială sub aspectul identificării fenomenelor de repetiţie, succesiune, pentru stabilirea diferitelor tipuri evolutive, formulând concluzii privind sistematizarea devianţei sociale şi finalizarea modelului etiologic. De asemenea, se stabilesc legăturile cauzale şi funcţionale între fenomenele sociale, se identifică legile de producere şi evoluţie a criminalităţii şi elementele permanente ale acesteia.

2. Tehnici moderne de investigare în criminologie.

Criminologia evaluează dimensiunile şi structura fenomenului delincvenţial, prin utilizarea unor tehnici de investigare27, raportate la indicatorii de populaţie generală sau zonală, caracteristicile de omogenitate, măsura şi gradul implicării unor categorii de indivizi în fenomenul delincvenţial, dinamica acestuia înregistrând particularităţile şi corelaţiile criminogene.

2.1. Ancheta socială. Pornind de la cercetările populaţiei, din care fac parte şi categoriile de delincvenţi, prin anchetă, se determină condiţiile în care au trăit infractorii, până la comiterea faptelor antisociale, comportamentul analizat cuprinzând: atitudinile, opţiunile, opiniile, precum şi gradul de rezonanţă al activităţii delincvenţiale, în rândul grupului social din care fac parte28. Se stabilesc relaţii determinabile, urmare a acţiunii legilor obiective şi a celor cu aplicaţie socială, realizându-şe, cunoaşterea efectelor acestora asupra comportamentului individual, precum şi al grupului social. Prin ancheta socială se ajunge la conceptualizarea, teoretizarea tendinţelor evolutive, dinamice ale fenomenului criminogen, şi la ceea ce au ele esenţial - constanţa acestora. După fiecare anchetă socială se procedează la aplicarea măsurilor de natură să determine reducerea sau eradicarea fenomenului infracţional. Cauzele generale29, care implică criminalitatea (economice, sociale, politice, religioase), există în orice perioadă socială şi sunt relevate în ancheta socială ca factori constanţi, cu caracter general sau particular. Anchetele sociale au următorul conţinut:

- trăsăturile demografice ale unui grup (eşantion) de participanţi la săvârşirea acţiunii infracţionale, precizându-se calitatea participantului (autor, coautor, instigator, complice), vârsta, prezenţa antecedentelor penale;

26 Idem.

27 R.M. Stănoiu, Tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, 1982, p. 7.28 Ancheta socială reprezintă forma de raportare a comportamentui individual la mediul ambiental (ante factum); A. Dincu, op. cit., p. 56-58.29 Ibidem, p. 56.

- indicii privind mediul socio-profesional : familial, şcolar, loc de muncă, evidenţiindu-se determinările participării la săvârşirea infracţiunilor, precum şi modalitatea adoptată în momentul săvârşirii infracţiunii.

Obiectul investigaţiei este reprezentat de identificarea circumstanţelor în care s-a produs acţiunea infracţională, pentru a se descoperi actele care multiplică natura fenomenului infracţional şi caracterul acestuia30. În acest mod sunt depistate, sub beneficiul întrebuinţării concrete, elementele care oferă concluzia finală privind efectele actului infracţional, condiţiile implicării unor elemente cont juncturale şi sfera de aplicare reală a acestora (anturajele ocazionale). Urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentului delincvenţial se pot realiza prin observaţia directă şi indirectă, mediul socio-profesional, cu caracter parţial sau global.

- se dispune clasificarea comportamentală în diferite categorii, raportată la relaţiile sociale vătămate, modul, locul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor, reţinerea circumstanţelor reale sau personale, care au însoţit şi definitivat fenomenul. Un loc distinct în această fază a anchetei sociale este prezentat de poziţia victimei faţă de scopul, mobilul şi rezultatul infracţional. Adoptând aceleaşi metode şi procedee utilizate de criminologie, victimologia, cadrul social, tendinţele, preocupările şi răspunsul victimei la actul criminogen;

- se identifică tendinţele, care au determinat creearea unor opinii (imitaţia), atitudini subiective, pentru fiecare participant la actul infracţional, după rămânerea definitivă a hotărârilor de condamnare. Se urmăreşte identificarea impactului condamnării, a intervenţiei reformării sociale, ca urmare a executării pedepsei, dacă cel condamnat conştientizează gravitatea actului infracţional şi perspectiva reintegrării în viaţa socială. Se identifică variantele răspunderii condamnatului care trebuie să suporte consecinţele condamnării, precum şi se apreciază dacă măsura educativă a produs efectele pentru care a fost adoptată. Se va stabili opinia grupului sau a colectivităţii privind faptele criminogene analizate, posibilitatea ca prin sancţiune să se preîntâmpine faptele agresionale. Se urmăreşte crearea unui cadru adecvat pentru resocializarea fostului delincvent, astfel încât, acesta să regăsească, în cadrul grupului sau colectivităţii tendinţe pozitive de reformare socială. Realizarea anchetei sociale necesită parcurgerea următoarelor etape:

- organizarea anchetei, prin stabilirea tematicii de analiză, precum şi a eşantionului particularizat privind felul infracţiunilor şi categoriilor de delincvenţi31;

- identificarea constantelor, precum şi a factorilor variabili, care ajută la desprinderea esenţialului de ceea ce este ocazional, lăturalnic, existând premisele adoptării unor concluzii;

- etapa culegerii şi înregistrării informaţiilor, în cadrul eşantionului analizat, în sensul că, prin observaţie, chestionar şi interviu se stabilesc condiţiile obiective şi subiective determinate şi determinabile în cadrul fenomenului criminogen32. Orice informaţie în legătură cu suma elementelor formează obiectul anchetei, poate determina o concluzie sau o trăsătură caracteriologică, de natură să imprime anchetei obiectivitate şi subiectivitate, precum şi o anumită finalitate. Cadrul de referinţă supus analizei va fi definit prin elaborarea unor concluzii, după culegerea de informaţii din dosarele penale, notele personale ale infractorului, anchetele administrative. Într-o altă etapă a anchetei sociale se procedează la analiza informaţiilor, prin utilizarea procedeelor indicate, stabilindu-se concluziile, unitare şi diversificate, prin identificarea constantelor şi a variabilelor, care au determinat, au amplificat şi finalizat fenomenul criminogen. În această etapă se fac calcule pentru identificarea evoluţiei unor genuri infracţionale sau a unei categorii de delincvenţi, prin raportarea la reglementarea legală. Ultima etapă a anchetei sociale este reprezentată de finalizarea acesteia, prin adoptarea unei concluzii edificatoare asupra fenomenului criminogen. Se presupune că, odată cu adoptarea concluziei, se vor identifica şi măsurile specifice pentru garantarea intervenţiei legislative, în vederea reducerii fenomenului criminogen33. În măsura în care modalitatea de informare este precisă, iar interacţiunea elementelor componente a fost relevată în mod corect, se poate conchide că, finalizarea anchetei este obiectivă şi că aceasta reprezintă cadrul adecvat pentru identificarea infracţiunilor.

30 Ibidem, p. 57.31

Ibidem.32 Ibidem; R.M. Stănoiu, Criminologia, op. cit., p. 60.33

Prin ancheta socială efectuată se identifică, în general, cauzele care au determinat actul delincvenţial şi condiţiile favorizante, soluţia legală privind fapta săvârşită aparţinând instanţelor judiciare.

2.2. Chestionarul. Chestionarul constă în culegerea datelor privind faptele economice, politice şi sociale, cauzele şi condiţiile care determină fenomenul criminalităţii. În mod concret, chestionarul este reprezentat de întrebări de logică şi psihologie (scrise), de imagini grafice, care determină pe cel anchetat să explice un anumit comportament social. Chestionarul este utilizat pentru identificarea datelor care permit evaluarea unui ansamblu criminogen sau a unui fenomen component al acestuia34. Pentru realizarea chestionarului se folosesc două categorii de întrebări: factuale şi de opinie, care trebuie formulate în mod logic, pentru a se putea evidenţia toate modalităţile de răspuns. În cazuri deosebite, se întrebuinţează chestionare speciale, prin care se abordează o singură temă de analizat, spre deosebire de chestionarele referitoare la mai multe teme, care cuprind o cantitate mai mare de informaţii. Datele evaluate în chestionar vor fi codificate, astfel încât să se anticipeze concluziile edificatoare privind tema analizată. Prin acceptarea unor întrebări deschise este lăsată posibilitatea persoanei anchetate să-şi exprime opinia în legătură cu fenomenul analizat, evitându-se categoriile de răspuns nedefinit: „nu sunt pregătit”, „nu am nicio părere”. În cadrul formelor de prezentare a chestionarelor există mai multe posibilităţi oferite de forma preluării datelor şi executării chestionarului (autoadministrate sau administrate prin operatori de anchetă). De regulă, în criminologie, chestionarele sunt utilizate pentru identificarea cauzelor şi condiţiilor de apariţie şi combatere a criminalităţii, pentru modificarea normelor şi structurilor judiciare.

Chestionarul se compune din: întrebări introductive, întrebări de trecere spre problemele puse în discuţie, întrebări filtru, întrebări de bifurcare, întrebări de identificare, întrebări de control.

Prin chestionar se identifică geneza şi conţinutul relaţiilor criminogene, propunându-se explicarea acestora, precum şi adoptarea tehnicilor de organizare socio-juridică, pentru rezolvarea conflictelor sociale.

2.3. Interviul. Interviul reprezentând o tehnică de cercetare, constă în discuţia dintre anchetator şi persoana anchetată35. Printre cele mai cunoscute tipuri de interviuri sunt: interviul formal şi interviul neformal. În cadrul interviului formal, persoana anchetată răspunde la un anumit număr de întrebări, stabilite în prealabil, răspunsurile fiind înregistrate. Interviul formal se pretează la elaborarea unui chestionar, compus din întrebări dinainte stabilite, în care se lasă libertatea de concepere şi acţiune celui care anchetează. Interviul este direct (se alege modalitatea de punere a întrebărilor şi de interpretare a rezultatului) şi indirect (se utilizează o formă intermediară de culegere a datelor şi de interpretare a acestora). O altă formă constă în interviul clinic, utilizat în criminologia clinică, pentru stabilirea legăturilor dintre cauzele obiective şi cauzele subiective, care au determinat o reacţie patologică a individului la stimulii externi. O altă clasificare este reprezentată de modalitatea stabilirii legăturii între cel care intervievează şi cel intervievat, având o natură sensibilă (exprimarea simpatiei faţă de subiectul analizat); neutră (atitudine neutră, fără răspuns de simpatie sau antipatie) şi severă (relaţia se aseamănă mai mult cu interogatoriu). Interviul necesită selecţionarea persoanelor care posedă „calităţile necesare” pentru stabilirea relaţiei, precum şi a sincerităţii în concluzii. Un rol deosebit privind calitatea subiecţilor revine vârstei, sexului, obiectivităţii celor intervievaţi. În cadrul interviului, se recomandă ca terminologia folosită să fie accesibilă, pentru a se putea oferi răspunsuri sincere şi apropiate de obiectivitate.

2.4. Procedee statistico - matematice - cibernetice. Lumea modernă, asaltată de cantitatea actelor şi faptelor antisociale, încearcă să identifice fenomenul criminogen, abordând criminalitatea cu ajutorul modelelor probabilistice. În acest sens, teoria probabilităţilor, sondajul statistic, metoda celor mai mici pătrate, a analizei dispersionale şi factoriale sunt utilizate pentru prezentarea adecvată a fenomenului-criminogen36, sursa cantitativă fiind evaluată atât sectorial cât şi general, prin amplificarea matematică a datelor, pentru a se ajunge la o prognoză verosimilă a varietăţii cauzelor criminogene şi a condiţiilor favorizante. În acest fel se identifică volumul, densitatea şi ritmul criminalităţii pe categorii, grupe şi subgrupe de infracţiuni, ajungându-se la constantele statistice. Ceea ce se înregistrează ca fiind întâmplător (aleatoriu), în realitate, reprezintă o sumă a individualităţilor, supuse tendinţelor de perpetuare a criminalităţii, identificate prin procedee matematice, statistice, cibernetice, a abaterii de la

34 S. Chelcea, Chestionarul în investigaţia psihologică. Bucureşti, 1970, p. 110; I. Gheorghiu-Brănet, op. cit., p. 189.

35I.Tănăsescu, C.Tănăsescu, C.Tănăsescu, op. cit.,p. 232; I. Gheorghiu-Brădet. op. cil., p. 190.

36 A. Dincu. op. cit., p. 53.

regulile care permit efectuarea prognozei. Analiza fenomenului criminogen depinde şi de stabilirea în cadrul „subpopulaţiei delincvente” a structurii şi interdependenţei acesteia cu restul populaţiei, prin metodele şi tehnicile demografice. Astfel, prin efectuarea recensămintelor, a identificării actelor de stare civilă, precum şi a anchetelor demografice, se identifică statistic constanta şi variabilitatea unor fenomene, precum şi intercondiţionarea acestora37. Se pot reţine consecinţele economice ale fenomenului criminogen, dependenţa de cauzalitatea obiectivă urmând a se adopta măsurile de reducere a fenomenului criminogen. Prin adoptarea procedeelor cibernetice se simplifică stabilirea volumului, evoluţiei şi variaţiilor criminalităţii. Adoptarea procedeelor statistică-matematice-cibernetice pune în evidenţă concepţia cumulativă, în sensul adunării mai multor fapte şi emiterea perspectivei acestora, stabilindu-se conexiunile demonstrabile empiric. Datele generalizate se află în strânsă conexiune cu experienţa acţională, înţelesul acestora fiind dependent de asocierea şi prelucrarea informaţiilor.

2.5. Tehnica documentării. Pentru cunoaşterea fenomenului infracţional, criminologia întrebuinţează şi tehnica documentării, în sensul că, documentele care pot furniza anumite date legate de obiectivul cercetării, reprezintă surse de analiză (dosare privind cauzele penale, documentele personale, scrisori, jurnale, biografii, date oferite de mijloacele de informare în masă38. Documentele sunt analizate în conexiune, pentru a se identifica măsurile privind prevenirea unor fenomene criminogene şi modalitatea optimă pentru adoptarea şi aplicarea măsurilor de constrângere. În acest sens, se realizează o schemă a evoluţiei actului criminogen, se explică operaţiile izolate sau grupate, executate de infractor, operaţiile continue, care se regăsesc integrate în sistemul operaţional propriu, pentru a se ajunge la sistematizarea simbolică a datelor existente. Se poate constata că, actele izolate, definite ca lucrări infracţionale, pot fi parcelate, existând o diviziune netă între acestea, delincventul manifestând interes faţă de o anumită categorie de acte infracţionale (fizice sau intelectuale; agresive sau de escrocherie; uşoare sau grave). În tipurile comportamentelor delincvenţiale se identifică relaţii determinate de tendinţele subiective, care nu se află într-o clasificare cunoscută, dar nu depăşesc aria fundamentală de acţiune a fenomenului identificat. În practică, orice descriere a formelor care se regăsesc în sistemul delincvenţial ţine seama de structura specifică generală a procesului criminogen, cele câteva abateri excluzând imposibilitatea tipizării acestuia. Modalitatea de interpretare a documentelor dovedeşte faptul că, în realitate, diviziunea fenomenului criminogen este limitată, repartiţia acestuia, în funcţie de modalităţile de penetrare a valorilor sociale fiind măsurată după finalizarea generală, iar nu parţială a documentării.

37 Ibidem, p. 53: „în cercetarea criminologică occidentală se fac considerabile eforturi în prezent, pentru organizarea în echipă şi întrebuinţarea tot mai accentuată a metodelor şi proceselor informaticii şi ciberneticii în examinarea problemelor pe care le ridică criminalitatea”.

38 R.M. Stănoiu, op. cit., p. 143; I. Cheorghiu-Brădet, op. cit., p. 191; Ghe. Nistoreanu şi colab., op. cit., p. 105: „Tehnica documentară este o tehnică specială de recoltare şi

manipulare a datelor cuprinse în documente”.

PARTEA a II-a. AGRESOLOGIE

Capitolul I. Agresologia ca ştiinţăSecţiunea 1. Generalităţi.

Conceptul de agresiune39 este reprezentat de actele, acţiunile, comportamentele agresive prin care se produce un rezultat prejudiciabil social. Actul agresional reprezintă un act de violenţă acţională sau verbală, instantaneu sau premeditat, executat cu intenţie sau din culpă prin care se produc prejudicii sociale sau individuale, cu excepţia formei de agresiune „acceptată” (competiţiile sportive). Prejudicierea este rezultatul diferitelor forme de manifestare a afectivităţii individuale (tendinţe emoţionale, stări de mânie, impulsuri agresive) care derivă din structura biologică, determinând caracterul abject (indolis abjectal) sau caracterul violent (indolis violential). Agresiunea devine un act voluntar când individul agresor renunţă la rezolvarea raţională a „conflictului”, la conceptele juridice, la influenţele educative, devenind o abatere40 de la regula socială şi o „sinteză” a înzestrării biologice a fiecărui individ. Reacţia firească la atacul declanşat „prin surprindere”, constă în contracararea acestuia sau fuga de agresiune, alegerea uneia dintre aceste variante acţionale fiind determinată de influenţa instrucţiei şi educaţiei. Capacitatea individuală de a răspunde unui raport agresional este determinată de activitatea practică şi de gândire a victimei care pregăteşte răspunsul ca formă de apreciere exclusivă a agresivităţii. Atitudinile criminogene nu derivă numai din “comanda genetică”, prin utilizarea impulsurilor agresive, deoarece agresivitatea este confirmată şi de experienţa individuală („profilul caracterial al personalităţii”)41 stabilizată prin “bazele organice ale caracterului pe care se ridică edificiul psihic”42.

Agresologia studiază capacitatea fizică, morală şi intelectuală a agresorului de a realiza actul violent, precum şi cauzalitatea şi modalitatea producerii acestuia.

Secţiunea a 2-a. Cauzalitatea agresivităţii

Diversitatea atitudinilor individuale este determinată de structura personalităţii, astfel încât, modul atipic, neobişnuit, anormal de comportare este considerat deviant43. Conceptul de devianţă constă în abaterea comportamentelor umane de la normele socio-morale-economico-politice, justificată de gradul de cultură şi înţelegere al vieţii sociale pentru care legea stabileşte aplicarea unei pedepse. Comportamentul individual este modificabil prin acceptare, reprobare, blam sau pedeapsă. Norma socială asigură conformarea comportamentelor la exigenţele sociale în sensul că, în cazul devianţei, contradicţia dintre individ şi societate se rezolvă prin sancţiuni şi pedepse. Caracteristicile actului criminal sunt determinate şi de activitatea psihică a individului (sensibilitatea, predispoziţia la anumite boli), cât şi interacţiunea actelor şi acţiunilor interindividuale.

D. Abrahamsen a enunţat dinamica fenomenului criminal, prin formula: C = T + S/R rezultând dependenţa actului criminal (C) de raportul dintre tendinţele criminale înnăscute (T), situaţia totală (S) şi rezistenţa faţă de tentaţii (R)44. Stabilitatea comportamentală este dependentă de relaţia individ-societate care se stabileşte în raport cu dependenţa individului faţă de regula socială (prin educaţie, prin forţa legii).

Activitatea umană (voluntară sau involuntară)45 este rezultatul interacţiunii dintre individ şi societate, în sensul că prin orientarea acţiunii şi a inacţiunii individuale se determină şi se influenţează comportamentele celorlalţi indivizi într-un mod variabil. Actul deviant este dependent de receptarea şi evaluarea negativă a unei reacţii comportamentale, influenţată de existenţa unor motive, scopuri sau

39 C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1994.40 Conceptul de „agresivitate” derivă din „agressio” (lat.) care înseamnă „a ataca”.41 M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, 1993, p. 117.42

S. Freud, Un souvenir d'enfance de Leonardo da Vinci. Gallimard, 1982, p. 149.43

C. Păunescu, op. cit., p. 24-26.44

Autorul consideră că prin intervenţia acţiunii ilegale, se măreşte numărul elementelor care compun actul criminal.45 C. Păunescu, op. cit., p. 31 : Sensibilitatea şi recepţia primară sunt legate de condiţia animală, exerciţiile simţurilor, de mecanismele profunde ale fiinţei.

mijloace concrete. Cauzalitatea devianţei se regăseşte în contextul interacţiunii comportamentelor individuale din faza preinfracţională şi infracţională cu caracter constant şi tendinţe generale. Identitatea şi diferenţa fenomenelor care constituie cauzalitatea devianţei au generat următoarele doctrine:

§1. Ereditatea - cauză principală a devianţei. Determinarea structurii ereditare (genetice), ca factor al devianţei, a reprezentat obiectul teoriei lombrosiene. Experienţa individuală (greşelile, defectele rezultate din acumulările ereditare), subordonează gândirea şi acţiunea persoanei într-un mod specific care diferenţiază indivizii46. „Criminalul înnăscut apare ca victimă” a propriei înzestrări biologice, influenţa psiho-socială fiind minimă şi orientată în sensul scopului urmărit de individ, deoarece însuşirile şi aptitudinile criminale sunt înnăscute. Organismul „criminalului” este susceptibil de încălcarea regulilor sociale, astfel că, faţă de rezistenţa psihică, influenţa mediului este mai puternică şi în cele din urmă determinabilă în acceptarea dependenţei deviante. Transformările morfofiziologice creează instabilitate comportamentală care se regăseşte în structura ereditară independentă de mobilitatea raţională (la indivizii insuficient dezvoltaţi psiho-biologic).

Cesare Lombroso a constatat analogia dintre „asasinatele între insecte” şi „crimele între animale”'47.Detaliind existenţa delictului la plante şi animale (uciderea pentru posesia femelelor, pentru apărare,

uciderile războinice), Lombroso a considerat că „aceste acţiuni care mi se par acte criminale sunt rezultatele eredităţii, impuse de concurenţa vitală privind alegerea sexuală, de necesitatea socială de a împiedica neînţelegerile şi de nevoile alimentare la animalele lacome. Crima în rândul animalelor oferă elementele societăţilor umane, prezentând în germene toate monstruozităţile, fiind realizată de delincvenţii care s-au născut cu anomalii cerebrale şi se implică în antipatii48, accese de turbare, răutate perversă, pasiuni, interese, adulter, aglomeraţii (acte sodomice, delicte, temperamental-sangvinare, pruncucideri, furt), escrocherie, consumul de băuturi alcoolice şi alte substanţe. Explicaţia omuciderii, în teoria lombrosiană, sub forma pruncuciderii, a uciderii bătrânilor, femeilor şi bolnavilor din cauza mâniei, din capriciu, pentru rituri funerare, cu ocazia sacrificiilor, din răutate brutală, cucerirea de renume, precum şi omuciderea pentru răzbunarea sângelui, se rezumă la invocarea primitivismului tribal stăpânit de superstiţie, barbarism şi bigotism, vătămarea şi asasinatul fiind considerate de primitivi ca mijloace de evidenţiere individuală. Citându-l pe E. Feval, deoarece apreciase canibalismul ca „ultim grad al fericirii umane care însoţeşte adesea omuciderea şi împrumută diferite aspecte”, C. Lombroso, a considerat că, deşi canibalismul a dispărut la umanitatea civilizată, reapare în cazuri extreme de foamete, în timpul asediilor, naufragiilor, iar uneori chiar fără stimulul foametei, în timpul marilor pasiuni.49

Această formă de omucidere are ca principale cauze: nevoia, religia, prejudecăţile, dragostea filială, răzbunarea sângelui (canibalismul juridic). În cadrul teoriei eredităţii se consideră că, biologicul reacţionează în mod spontan, în virtutea unor deprinderi (a unor reflexe), indiferent de fondul acţiunii mediului ambiental. Structura mediului nu condiţionează apariţia devianţei deoarece aceasta se reduce la structura genetică individuală. Teoria eredităţii este dependentă de „corpul criminalului”, întrucât acesta moşteneşte zestrea psiho-biologică a strămoşilor, comportamentul depinzând de structura biologică şi de modul de realizare a funcţiilor organelor prin raportarea la stimulii din realitatea obiectivă. Cazurile biologice particulare sunt independente de experienţa socială, în sensul că, actul criminal50 îşi are originea în structura ereditară (care depăşeşte cadrul social), elementele devianţei fiind reunite în starea biologică, deoarece comportamentul fundamental are o trăsătură constantă: raportarea la ereditate.

§2. Mediul social - cauză principală a devianţei. Personalitatea interesată de solicitările mediului desfăşoară acte care produc dezechilibre sociale din cauza disonanţei dintre interesele individului şi evaluarea socială a acestora, comportamentul fiind determinat de incitaţiile factorilor exogeni care oferă posibilitatea realizării unor acţiuni în virtutea stărilor de necesitate şi a scopurilor concrete. În realitate 51, comportamentul este încadrat formelor constante de acţiuni şi inacţiuni, mediul social exercitând influenţe care determină o „permanentă schimbare” a atitudinilor individuale faţă de stimulii externi prin

46 Ibidem.

47 C. Lombroso, Omul delincvent (L'omo delinquente). voi. I, Ed. „Măiastră” Bucureşti, 1992, ap. 9: „Numai în ce priveşte crimele de ucidere între animale, Ferri a identificat

22 de tipuri, dintre care nu puţine sunt asemănătoare cu cele descrise în codurile noastre”.48

C. Păunescu, op. cit., p. 32. 3Ibidem, p. 69.49 Ibidem, p.69.50

T. Bogdan şi colab. Comportamentul uman în procesul judiciar,S.E.C.,Bucureşti, 1983, p. 28.51 M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze, Bucureşti, p. 65.

multiplicarea relaţiilor, prin involuţii din cauza neputinţei fizice sau a bolilor52, prin reacţia instinctuală (comportamentul echilibrându-se sau dezechilibrându-se în activitatea de supravieţuire, integrare-reintegrare în mediul ambiental). În planul psiho-comportamental, individul îşi va modela atitudinile într-un sistem original sau imitativ, în structura devianţei realizându-se comportamente independente sau dependente de anumite modele comportamentale. Cele două comportamente: original şi imitativ prezintă diferenţe de accent, în sensul că, printr-un comportament original se remarcă existenţa unei ordini acţionale, delimitată, trasată de intelect (prin aranjarea structurii concepută şi verificată ante factum), iar în cazul comportamentului imitativ existând o interrelaţie între comportamentul deviant tipic (original) şi cel imitativ. Coordonarea deliberată a actelor delincvenţiale rezultă din experienţa delincventului (adecvată la un anumit modus operandi şi la specificul sistemului delincvenţial) cu unele diferenţieri în cadrul motivaţiei. J. Pinatel a apreciat că „imitaţia la om este selectivă şi ierarhică”, deoarece, referinţele celui imitat prezintă o valoare comportamentală. Diferenţa dintre cele două modele: imitat şi imitativ este evidentă, în sensul că, modelul comportamental nu va fi depăşit, relaţia cu modelul imitativ fiind o relaţie de subordonare (prin modificarea corelaţiei dintre modele se renunţă la imitaţie, modelul imitativ devenind independent sau generând alte imitaţii).

Apariţia şi desăvârşirea comportamentului deviant se consolidează printr-un tipar atitudinal „potenţial realizabil” din cauza reflexelor excitatorii sau inhibitorii care reflectă influenţa mediului educaţional şi gradul de cultură ca forme derivate din activităţile sociale. Adaptarea şi integrarea individului în mediul delincvenţial (prin exersarea deprinderilor în sens antisocial)53 în limitele comportamentului învăţat, se ajunge la repetarea acţiunii şi a inacţiunii criminale realizându-se starea de recidivă. Principiul respectării actelor utile de către delincvenţi este determinat de gradul diferit de educaţie şi cultură, realizarea acţiunii sau a inacţiunii agresionale indicând şi capacitatea de adaptare individuală în încercarea de a realiza mobilul infracţional. Există diferenţă între activitatea agresională care se referă la raportul dintre deprinderile formate în perioada anterioară acţiunii şi a inacţiunii agresionale şi deprinderile asimilate, în sensul considerării ca fiind independente de comportamentul anterior deoarece nu mai reflectă raportul cu vechile deprinderi. Unele elemente ale acţiunii şi a inacţiunii agresionale rămân stabile din cauza procesului de învăţare (modus operandi) care „se manifestă necenzurat de propria conştiinţă”, imprimând identitatea operaţională (actul agresional păstrează elemente identice cu elementele actelor agresionale anterioare, chiar şi în situaţia psihopaţilor).

Actul deviant domină existenţa individuală şi apare în momentul în care agresorul este împiedicat cu necesitate sau în mod întâmplător să realizeze o acţiune, un scop personal. În evoluţia agresională regăsim perioada de criză, atunci când modul dominant, relativ stabil este întrerupt de acţiuni şi inacţiuni contrare, reprezentând o frustrare raportată la motivaţia acţională anterioară deoarece nu se va ajunge la rezultatul anticipat. Nesatisfacerea scopului determină reacţii agresive, de mânie, imposibil de stăpânit psihic, în sfera comportamentului surescitat, anumite acte dobândind trăsături contradictorii, neclare, haotice, din cauza modificărilor fiziologice, a reducerii controlului raţional. Operarea în mod exclusiv cu stări de frustrare duce la intoleranţă, la agresivitate care se soldează cu pierderea distincţiei regula moral-socială şi forma, fondul motivului care a impus agresivitatea (provocarea victimei, incultura, starea de iritare). Efortul individului de a considera că agresiunea a fost produsă de stările frustrante trebuie să indice actele contradictorii, motorii, spontane sau premeditate. Starea de agresivitate este imitată, învăţată sau creată de individ în funcţie de experienţa sa care se bazează pe anumite reguli sau principii devenind unic model, determinant pentru individul care îşi propune să realizeze fapta.

„Imitaţia agresională” ca principiu de condiţionare a stării de agresivitate, este folosită conform „legii agresionale”, explicându-se astfel cauza ocazională a unor agresiuni raportate la sentimente (plăcere, neplăcere, vicii), voinţă, la condiţiile empirice. Acţiunile imitative comise pentru realizarea scopului propus reprezintă cauze eficiente, imperative (deghizate), până în momentul în care teama exercită o influenţă asupra voinţei agresionale, determinând inhibiţia sau reacţii agresive netipice. Comportamentul agresional necesită o motivaţie justificată de stările native, corelate cu stările provocate de mediu. O formă inedită de comportament deviant este reprezentată de strarea „anonimatului”, privind autorul actului criminogen (anonimopraxie), scrisori anonime (anonimografie), ameninţări prin telefon

52 T. Bogdan şi colab, op. cit., p. 29.

53 T.Bogdan şi colab.Comportamentul uman în procesul judiciar, S.E.C., Bucureşti 1983-p. 30: „Ceea ce ne-a produs o satisfacţie (legea efectului), tinde să se repete? Acest

adevăr are pondere în crimino-geneză şi mai ales în explicarea recidivei”.

(anonimofonie). În aceste forme de comportament, reacţia violentă este rezultată din relaţia de muncă a agresorului care urmăreşte să creeze frică, nelinişte, teroare, pentru realizarea scopului agresional. Forma violenţei devine tipică prin încercarea protejării, prin contrafacerea scrisului, imitarea vorbirii, individul urmărind stoparea experienţei din actele criminogene anterioare. Necesităţile sociale precum şi scopurile individuale provoacă agresorul să răspundă stimulilor externi într-un mod specific, inconfundabil. Comportamentul inhibat de măsurile socio-juridice se orientează preferenţial, fiind motivat de plăcere („motive apetente”) sau de aversiune („motive aversive”), aflate într-o relaţie dinamică prin intervenţia factorilor din mediul ambiental influenţat de motivele convergente sau divergente ale indivizilor. În acest mod se explică raportul de dependenţă sau independenţă a agresorului în cadrul unui sistem de criză organizată. Existenţa unor motive concurente determină manifestarea agresională având caracter justificativ sau impune respingerea comportamentului agresiv54. Interacţiunile dintre agresori califică atât motivaţia cât şi forma conflictelor criminogene în conflicte interindividuale, intergrupale, intermase, conform dinamicii raportului dintre individ şi mediu. Conflictele individului sunt modulate după evaluarea trebuinţelor, devenind conflicte agresionale care reflectă raportul dintre agresor, fapta violentă şi mediul ambiental, prin amânarea impactului agresional motivaţia conflictului fiind înlocuită, substituită sau refulată prin ascunderea faptei şi conservarea energiei agresionale în mod conştient. Motivaţia agresională reprezintă forma manifestării interioare şi exterioare a comportamentului derivat din imperfecţiunea trebuinţelor şi a incapacităţii individului de a-şi rezolva dificultăţile şi stările conflictuale.

Imperativul motivaţiei agresionale este dependent şi de impresiile, emoţiile vulgare şi sentimentele care restrâng intervenţia raţiunii. Preceptele raţionale considerate ca fiind tipare comportamentale pozitive, fundamentează reacţiile şi atitudinile instinctuale bazate pe afectivitatea exacerbată (ură, dispreţ, frică, repulsie, disperare). Motivaţia agresională,exceptând efectele produse de întâmplare, se bazează pe o anumită selectivitate raportată la finalitatea relaţiilor interindividuale, astfel încât, anumite acţiuni sunt intrinsec motivate (motivul este inclus în propria structură) sau extrinsec motivate (motivul este situat în afara structurii)55. Formele de manifestare a agresivităţii sunt reprezentate de: excitabilitate, impulsivitate, violenţă, comportamentul aberant56, modificările intervenite în viaţa socială (impactul tehnologiei, atitudinea tinerilor, şomajul, urbanizarea, experimentarea biomedicală, poluarea). Elementele care compun actele infracţionale sunt determinate de condiţiile din mediul social şi de înzestrarea biologică, pentru fiecare agresiune evidenţiindu-se trăsăturile cantitative care stabilesc caracterul agresiunii. Gândirea şi simţirea individuală implicate în structurarea planului agresional se adaptează particularităţilor şi factorilor de mediu stabilind linia agresională, rolul conştientizării în ordonarea şi derularea actului fiind dependent în totalitate de înzestrarea biologică a individului care justifică manifestările predilecte pentru realizarea posibilităţilor oferite de mediu.

54 C. Păunescu, op. cit., p. 149.55 M. Golu, op. cit., p. 85.56 T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 47.

PARTEA A III-A VICTIMOLOGIE

Capitolul I. Victimologia ca ştiinţăSecţiunea 1. Preliminarii

Derivând din criminologie, victimologia57 dezvoltă relaţiile dintre victimă și agresor, explicând consecinţele victimizării, indicând procedeele şi metodele de recuperare şi prevenire victimogene. Prin acţiunile agresionale, în mod practic, identitatea victimei este stabilită de agresorul ce urmăreşte persecutarea victimei a cărei activitate este fundamentată pe complexul vinovăţiei (general-uman, de neexplicat în totalitate) care prezintă o încărcătură psihică ridicată (stres psihic). Principiile practice care cuprind determinarea concretă a atitudinii, consecinţele actului agresional asupra comportamentului victimei, impun reguli valabile pentru stabilirea fundamentelor concrete de determinare a stilului agresional, dar şi a stilului victimei, a conştientului şi inconştientului, a stereotipului dinamic victimal, a psihanalizei victimei. În comportamentul victimal afectat de gravitatea actului criminogen, pentru determinarea condiţiilor participării la producerea, amplificarea sau reducerea efectelor unei agresiuni, se regăsesc judecăţi contradictorii, reguli cunoscute dar receptate de victimă, reacţii (neexplicate de victimă) la unele acţiuni umane, determinându-se în mod concret posibilitatea de înţelegere a exigenţelor sociale. Uneori victima îşi stabileşte principii care contrazic raţiunea, obiceiul, regulile particulare din anumite structuri sociale, comportamentul creând conflictul în urma căruia se realizează efectul criminogen (care exprimă o constrângere a atitudinilor participanţilor). Din conflictul criminogen rezultă şi condiţiile şi cauzalitatea acestuia în raport cu efectul agresiunii. Regula socială determină o anumită orientare comportamentală, însă condiţiile patologice, unele precepte individuale fac ca victima să nu lucreze cu atenţia și prudenţa necesare, să nu execute ceea ce trebuie pentru a cunoaşte urmarea posibilă a acţiunii-inacţiunii, aprecierea gradului dc complexitate, natura şi dificultatea activității. Gândirea victimei este raportată la căutarea criteriilor de evaluare a actului criminogen, la motivarea soluţiilor faţă de poziţia sa în raportul agresional, limitându-și responsabilitatea individuală. Dar, conştientizarea variază după circumstanţele cunoaşterii actului criminogen, în raport cu scopul urmărit sau acceptat de victimă (scop care depinde de intenţiile şi atitudinile agresorului). De aceea, există o evidență comportamentală pentru victime, deşi justificarea actului infracţional, imediat după producerea acestuia, nu indică temeiurile invocate (nu aduce argumente relevante) şi nu motivează alternativa susţinută prin argumentele invocate58. Motivând şi justificând orice acţiune, victima încercă să se convingă de o anumită adeziune, de motivarea gestului sau a actului său individual, faţă de relaţia cu agresorul. Poziţia victimei în raportul victimă-agresor este decisivă. Hotărârea de a sesiza violența contează pentru că întreaga structură a agresiunii, prin simplitatea sau complexitatea sa, determină rezultate certe privind raportul dintre individ şi social, forma fenomenului agresional în structura socială, comportamentul condiţionat pentru fiecare persoană în raport cu principiile libertăţii individuale, discernământul şi acceptarea imediată a responsabilității elementelor obiective, derivate din cauzele sociale, indică relevarea importanţei conflictului dintre individ şi societate, compromisul tolerabil (respectarea regulilor sociale) şi caracterul acţiunii agresorului, consecinţele actului criminogen şi pericolul social produs prin încălcarea legii. Această apreciere reflectă caracterul general al actului criminogen deoarece nu există un nivel de apreciere pentru toate formele agresionale (acestea se realizează sub tendinţe diversificate, care nu se derulează pe planuri egale). Motivaţia oricărui act agresional indică modelul specific actului criminogen, astfel că, dacă motivaţia este vagă, va fi scăzut interesul pentru identificarea acestuia. Reacţia de răspuns a victimei reprezintă confirmarea faptului că agresiunea a produs efectele urmărite de autorul acestora. Victima este preocupată de convergenţa rezultatelor agresiunii, de analiza efectelor, ca indiciu al necesităţii de a-şi recupera locul în cadrul relaţiilor şi structurilor sociale. În acest sens, victimologia cercetează fenomenele agresionale, stabilind reguli şi principii de care depinde comportamentul victimei. De asemenea, victimologia integrează fiecare agresiune unui ansamblu al

57 Conceptul de „victimologie” derivă din lat. „victima” şi „logos” şi înseamnă ştiinţa victimei. În antichitate „victima” era fiinţa vie sacrificată unei zeiţe. În prezent victima

este reprezentată de persoana lezată, ca urmare a satisfacerii unei pasiuni; persoana care suferă din cauza unui eveniment, circumstanţă, boala, accident; l.Ghe. Brădet, Criminclogia generală românească, Ed. Tipocrat Braşovia, Braşov, 1993, p. 53; I. Tănăsescu, Manual de Criminologie. Ed. INS, 1997, p. 179 ; I. Tănăsescu, B. Florescu, G. Tănăsescu, Studii victimologice, Ed. INS, 1997, p. 8.

58 M. Kembach, Crima-fenomen biologic universal şi permanent, Tipografia „Cartea românească” din Cluj, Sibiu, p. 113.

fenomenelor sociale, necesităţii practice, variabile şi dependente de împrejurări precum şi de relaţia agresorului cu victima, ca o consecinţă a posibilităţii de a considera orice act îndreptat împotriva victimei ca fiind un act îndreptat împotriva societății. Abordarea conştientă sau inconştientă a actului agresional transmite anumite reprezentări care afectează interesul individual și pe cel social, prin rolul distructiv al actelor agresorului. Identitatea raportului dintre orice agresiune (generală, parţială, specifică) şi orice efect asupra victimei (general, parţial, specific), cuprinde o sinteza a reprezentărilor factorilor victimali, prin care se stabilizează mobilitatea acestora. Agresiunile individuale sau colective se fixează în efecte care atenuează sau agravează dimensiunea fenomenului criminogen, unele distonanțe fiind fără legătură cu trăirea victimală. Victima are reprezentarea conştientă a oricărui element, realizând o sinteză a acestora, constituind o experienţă victimogenă, care se raportează la intuiţie, la zona inconştientului sau a subconştientului. Motivul decisiv al agresiunii se distinge de unitatea motivaţională a acţiunii criminogene, depinzând de condiţiile empirice, de fenomenele sociale, de acceptarea subiectivă a victimizării de către agresor (fiind excluse actele generate de bolile psihice). Deşi conturarea unei tipologii comportamentale nu este posibilă, din cauza variabilităţii manifestărilor implicate în comiterea infracţiunilor59, există o măsură (formă de manifestare, tipologie a actului) prin care se pot identifica condiţiile fiecărui nivel agresional, cantitatea actelor agresionale, intervalele şi momentele victimale (prezentandu-se ca o relaţie dintre acţiune şi efect), determinările calitative ale actului victimal, gradul şi simetria acestuia. Producerea sau reproducerea fenomenului agresional derivă din unitatea elementelor acționale, care au un conținut social, biologic, psihologic, realizând unitatea „trăirilor victimale” raportată la acelaşi gen de cauze. De aceea, toate regulile de analiză a raportului agresor - victimă trebuie să fie obiective, independente de sensibilitatea participanţilor la actul infracţional.

Conceptul de victimă este reprezentat de persoana care suferă consecinţele unei agresiuni, ale nedreptății, injustiţiei, acestea fiind diferenţiate calitativ, deoarece agresiunea nu se desfăşoară uniform, iar reprezentarea în spaţiul psiho-afectiv victimal este impusă de cauzele care generează actul sau evenimentul agresional. Determinaţiile calitative ale agresiunii (efectul victimal) trebuie să fie conforme cu natura actului agresional, aspectul esenţial al individualităţii victimei fiind exprimat de modul de percepere sau de interpretare a victimăzării. Categoria de „victimă” exprimă o unitate diversă de efecte, iar posibilitatea de cunoaştere a fenomenului victimal se bazează pe analiza mulţimii de fenomene şi a experienţei victimale, în fiecare situaţie în parte. „Victimologia are sensul primar de studiu al victimei”60, necesitatea precizării întemeindu-se pe relaţia dintre victimă şi mediul social, care impune reprezentarea că orice comportament victimal este considerat rezultatul unor procese cognitive, psihice biologice şi sociale (întrucât fenomenul victimal este legat de procesele sociale, derulate în dinamica lor, fără a se neglija contextualitatea bio-psihică individuală). Condiţia analizei raportului victimă-agresor constă în aprecierea raportului dintre rațiunea și contrarietăţile instinctuale, orice act uman presupunând continuitatea şi conservarea unei atitudinii individuale (specifice) faţă de stimulii externi. Consecinţa întrepătrunderii celor două tipuri de elemente: atitudinea conservată în comportamentul victimal şi necesitatea de a soluţiona rațional agresiunea, constă în faptul că fiecare element al atitudinilor conţine o doză de intoleranţă faţă de agresiune, astfel încât victima îşi schimbă starea de spirit (afectivă, volitivă) prin aderarea la efectul victimal. Agresorul şi victima sa au până la un punct, o modalitate sui generis de relaţii conştiente sau inconştiente, efortul fiecăruia fiind reprezentat de intenția ”de a nu agresa, dar și de a nu deveni victimă”61. Producerea fenomenului agreso-victimal (într-un anumit spaţiu şi timp), chiar dacă nu este cunoscută în prealabil, va fi evaluată pentru a se asigura perceperea acesteia. Subiectul victimizării este influenţat de violenţă sau acţiunea necorespunzătoare intereselor sale, acesta recurgând la propria voinţă de a se apăra, de a pedepsi sau la supunerea față de actul agresiv. Cadrul fenomenelor victimogene este de natură fizico-agresivă (etero-agresivă) şi psiho-agresivă regăsindu-se în psihologia victimei. Trăirea psihică victimală se reflectă în impresiile, stările, afectele care excită voinţa victimei sau determină tulburări ale funcţiilor vitale (afectând unitatea, esenţa sau fiziologia acestora). Actele psihice ale victimei au întotdeauna la bază impulsul, motivul, propria voinţă sau inhibiţia, reflectând

59 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presa „Şansa”, SRL, Bucureşti, 1994, p. 21.

60 T. Bogdan, I. Sîntea, Analiza psihologica a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, SEC Bucureşti, 1998, p. 8. Citându-1 pe I. Drepkin, termenul de victimologie, folosit în

criminologie, se referă la o persoană care suferă, e lezată de sau prin acţiunea unei persoane.61

C. Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Edituta Tehnică. Bucureşti, 1994, p. 207.

obiectivitatea în reacţiile de răspuns la stimulii externi, agresionali. Fenomenele manifestate în actul agresional se reduc la: fenomene agresive-fizice, fenomene agresive-psihice şi fenomene complexe psiho-fizice, reprezentând libertatea individuală a agresorului sau a victimei care trăiește într-un anumit mediu social, în limita trebuinţelor individuale, specifice, de a reacționa la stimulii externi.

Nu se poate explica, prin niciun mijloc cum s-ar putea preîntâmpina actul agresiv, însă, după producerea acestuia se pot concepe formele, tipurile, seriile de agresiuni care sunt identificate şi clasate în baza unor reguli şi principii relativ constante (în specificitatea şi varietatea acestora). Acţiunea agresională care produce victimizarea efortului psiho-fizic degradant pentru victimă, prin repetare devine o experienţă victimogenă (întrucât cuprinde o varietate de elemente, acte, efecte). Conştientizarea acestor efecte semnifică temeiuri socio-individuale şi efecte individual-sociale, cu un sens real, atribuit atât agresiunii cât şi victimizării. Chiar dacă nu se reține că orice agresiune este vătămătoare pentru victimă, din analiza acesteia se constată că, are sensul de a vătăma o regulă, un principiu, fizicul sau psihicul victimei, corespunzător orientării simţurilor şi raţiunii persoanei. De aceea, prin lege, nu se îngăduie ca vătămarea gravă a corpului victimei să rămână la aprecierea acesteia, dimpotrivă, afectarea sănătăţii impune aplicarea unor măsuri de constrângere pentru a nu submina şi periclita „buna integrare în viaţa socială” a victimei, pentru a se restabili echilibrul şi starea de sănătate fizică şi psihică a personalităţii victimei62, pentru a se arăta o ostilitate ireductibilă față de agresivitate. Conceptul de victimă cuprinde unitatea sintetică a stării psiho-fizice şi sociale a persoanei, care suferind o violenţă, va fi obligată să suporte regulile practice ale acesteia, după cum voinţa victimei va fi determinată sau influenţată de actul agresiunii. Depinzând de forma, felul şi întinderea violenţei, starea victimală pare să fie dominată de unele necesităţi particulare (bazată pe faptul că acţiunea sau evenimentul care o produce are o cauză obiectivă, însă această cauză va fi receptată în cunoaşterea victimei devenind element subiectiv). Violența psiho-fizică este un produs uman care corespunde diversităţii de acte şi se manifestă în mod permanent în orice formă de agresivitate. Dar acţiunea criminală (conştientă sau inconştientă) nu desăvârşeşte în orice situaţie actul victimal, subiectul victimizării fiind persoana care în mod direct sau indirect este constrânsă să-şi limiteze libertatea de gândire şi acţiune de către agresor, în actul confruntării suferind leziuni ce determină perturbaţii în „funcţionalitatea satisfăcătoare a sistemului personalităţii”. Conceptul de agresivitate îşi are originea în latinescul agressio (a ataca63), caracterizându-se prin aceea că reduce sistemul personalităţii la starea de dezechilibru psiho-fizic (condiţionat de cauzalităţi bio-psihice). Agresiunea, ca lege naturală umană, supune obiectul victimizării, întrucât devine cauza care determină victimizarea. Agresiunea precede şi limitează forma şi întinderea victimizării, tendinţa agresivă aparţinând înclinaţiilor personalităţii (negative), care exclude principiile morale din propriul comportament. Acţiunea negativă asupra victimei poate fi determinată patologic, caz în care actul victimal este rezultatul unei insuficiente dezvoltării sau a unor deficienţe cognitive64, moment în care intervine activitatea socială de psihoterapie (metodă specifică de tratament în psihiatrie), iar nu activitatea socială de constrângere şi reeducare a infractorului responsabil de actele agresionale. Actul agresional, pentru a fi pedepsibil, va trebui să fie rezultatul voinţei agresorului, care, renunţând la morală, încearcă să depăşească limitele psiho-fizice de rezistenţă ale victimei, confirmând că principiul responsabilităţii este viciat, ca rezultat al propriilor necesităţi sau înclinaţii cu potenţial de periculozitate, derivate dintr-un comportament neglijent sau aberant. Chiar dacă în structura personalităţii agresorului intervin aspecte patologice, prin expertizarea psihiatrică se stabileşte diagnosticul şi posibilitatea de a răspunde sau nu penal pentru actele produse.

Analiza raporturilor dintre victimă şi agresor revine unor ştiinţe cu domenii apropriate: criminologia şi agresologia, chiar dacă aceste ştiinţe folosesc rezultatele derivate din același eveniment, transpunând concluziile în teorii proprii. Relaţiile şi procesele fundamentale rezultate din studiul sistematic al acestor discipline, alături de penologie, detentologie şi posologie constituie forme de generalizare a fenomenului agresional, care, corelate, dau o dimensiune complexă agresiunii (fenomen psiho-social). Printre factorii condiţionali ai victimizării (rezultat al unei acţiuni umane), sunt cunoscuţi: lipsa integrării sociale, fenomenul de anomie socială (dependent de fenomenele economice, socio-politice), particularităţi psiho-

62 M. Golu, Dinamica personalităţii, Ed. Geneze. Bucureşti. 1993, p. 43.63

C. Păunescu, op. cit., p. 16.64

R. Jeican, Psihiatrie în scheme logice, Casa Cărţii de ştiinţe Cluj - Napoca, 1993, p. 113.

biologice integrate în personalitatea agresorului şi în personalitatea victimei. Acţiunea executată de agresor (oricât de generale ar fi caracterele acesteia) va defini reacţia victimală (oricât de generală ar fi aceasta), care se va detaşa într-o ordine ierarhizată de suferinţe, vătămări, ca forme victimale. Legătura de constanţă acţională există la toţi agresorii (cu diferenţieri progresive pentru agresorii profesionişti), astfel că acelaşi individ-agresor, păstrează elemente certe de identificare prin orice act agresional. De aceea, este posibil ca agresorul să realizeze o multitudine de acte agresionale (toate tipurile)65 a căror caracterizare fizico-psihică se constituie într-un sistem original, constant. Căutarea formelor ce reprezintă comportamentul victimal, clasificarea structurilor de organizare a victimizării vor forma obiectul şi conţinutul victimologiei. Deoarece ambele forme ale actului agresional: acţiunea-inacţiunea şi efectul victimal sunt active şi dinamice, se pot stabili interferenţele sau fenomenele de încrucişare şi de permutare a efectelor, ca urmare a schimbării rolului din victimă în agresor şi din agresor în victimă. Devine dificilă precizarea fazelor, a timpului și valorii vătămării care să constituie elementele certe de victimizare, prin contradicţie cu elementele certe de agresionare. Formele originale ale oricărei agresiuni sunt ataşate de voinţa şi acţiunea agresorului, profilându-se în timp şi într-un climat definit al evenimentului (prezintă o anumită caracteristică: violenţa, viciul, întâmplarea, răzbunarea), chiar dacă agresorul nu pare a fi capabil să realizeze agresiunea. Prin actul agresional se realizează o necesitate individuală sau colectivă (elementele de structură ale evenimentului agresional), implicând intervenţia forţei sociale şi dezvăluirea ansamblului unitar al mediului social. Agresiunea este creatoare de medii individuale, de grupuri sociale imprevizibile, satisfăcând anumite nevoi în sensul că, orice agresiune al cărei scop este necunoscut, creează un efect semnificativ care implică în mod involuntar pe victimă până când va afla motivaţia actului. Rezultă că, cele două elemente ale actului agresiv-criminal se exprimă prin mijloace specifice, iar din înfruntarea sferelor acestora apare efectul victimal, influenţând psihic şi fizic victima. Actul agresional creează anxietate pentru victimă66, deoarece agresiunea reprezintă starea psiho-fizică de manifestare a unui interes individual împotriva intereselor unei alte persoane (victime), prin folosirea violenţei determinându-se actul victimal reprezentat de starea psiho-fizică de vătămare a unui interes individual. Termenul de victimă va trebui extins şi la actele psihice, întrucât violenţa psihică determină o stare de tulburare prin trecerea de la starea de suferinţă la starea de agresivitate, toate caracteristicile victimale fiind provizorii şi elementare.

Dinamica relaţiilor dintre agresor și victimă relevă obiectivitatea succesiunii actelor de agresiune - victimizare - agresare, însă aceste stări caracterizează comportamentul participanţilor în cadrul raportului finalizat. Repetarea aceloraşi acte, acumularea unor efecte destabilizatoare subliniază conţinutul agresării sau al victimizării, condiţie necesară pentru caracterizarea participanţilor (orice agresiune este rezultatul gândirii şi simţirii agresorului dependent de structura socială). Dacă efectul victimal poate fi acelaşi, actul agresional este întotdeauna diversificat, chiar dacă produce forme asemănătoare. Prin trecerea timpului, actele agresive rămân unice prin epuizarea diversității atitudinilor, din cauza repetării acestora. Rezultă că, prin valorificarea elementelor din agresologie se determină elaborarea elementelor şi conţinutului victimologiei.

Secţiunea a 2-a Raportul dintre victimă şi agresor

Victima este reprezentată de „ persoana care suferă direct sau indirect consecinţele fizice, sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale”67, acestea diferențiindu-se de alte categorii de persoane, care au avut de suferit din cauza intervenției unei situații speciale: poliţiştii sau militarii vătămaţi în timpul îndeplinirii misiunilor specifice, infractorii care îşi pierd viaţa în timpul comiterii faptei. În evoluția doctrinelor criminologice rolul victimei în procesul penal a fost analizat în lucrările elaborate de: Mendelsohn privind victimele violului (1940), Hans von Heting („The Criminal and His Victim” (1948), privind categoria de indivizi presupusă a fi vulnerabilă), Wolfgang (1958), în care apar categoriile de victime analizate în funcţie de vârstă, sex, rasă.

65 I. Tănăsescu, B. Florescu, op. cit., p. 71.

66 C. Păunescu. op. cit., p. 15, defineşte agresivitatea ca fiind „o stare a sistemului psiho-fiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan

conştient, inconştient şi fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe investite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă pentru el o provocare”.

67 T. Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar; M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983, p. 93.

Prin lucrările („Zur Psyhologie der Einzeldelikte” apărute în perioada 1954 - 1959), Hans von Heting evidenţiază posibilităţile de interacţiune dintre infractor-victimă şi introduce noţiunea de „victimă activantă”, care joacă un rol în declanşarea mecanismelor psihice latente ale infractorilor. În lucrarea „Psihologia judiciară” (1956), B. Mendelshon introduce conceptul de „potenţial de receptivitate victimală” 68, reprezentat de anumiţi factori (vârstă, sex, aspect bio-constituţional) care generează un anumit grad de vulnerabilitate victimală. Relaţia interpersonală infractor-victimă se dovedeşte a fi complexă, gradul de vulnerabilitate victimală raportându-se la două categorii de factori, în funcție de indexul vulnerabilității69:

1. Factorii personali - retardaţii mintal sau persoanele cu o valoare scăzută a I.Q., imigranţii noi, indivizii cu achiziţii modeste pe linie educaţională sau cei cu o redusă experienţă socială şi intercondiţională, indivizii care au un handicap fizic, persoanele foarte în vârstă sau fragile, minorii; femeile devenind victimele infractorilor care folosesc minciuna şi frauda;

2. Factorii situaţionali - unii indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili de a fi victimizaţi, decât alţii, în anumite perioade de timp sau când se află în situaţii deosebite. Pe baza diverselor criterii, au fost propuse clasificările victimale: A. Karmen, distinge următoarele categorii de victime: copiii dispăruţi; copiii maltrataţi fizic şi sexual; femei maltratate; Mendelshon, pornind de la implicarea victimelor în actul agresional, realizează o gradare începând cu victima inocentă până la victima vinovată de comiterea infracţiunii; Hans von Heting evidenţiază, în baza departajării victimelor înăscute de cele produse de societate, criteriile de ordin psihologic, biologic şi social, privind următoarele categorii de victime: nevârstnice; femeile; vârstnicii; consumatorii de alcool şi stupefiante; imigranţii; minorităţile etnice; cei cu inteligenţă redusă; indivizii temporar dispăruţi; cei achizitivi; destrăbălaţii şi desfrânaţii; singuraticii şi persoanele cu „inima zdrobită”; chinuitorii; indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi”; clasificarea făcută de Stephen Schafer70 are la bază gradul de participare şi de răspundere a victimei în comiterea infracţiunii, diferenţiind şapte categorii de victime: persoane care nu au avut anterior actului infracţional nici o legătură cu făptaşul; victime provocatoare; victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului; victime slabe sub aspect biologic; victime slabe sub aspect social; victime autovictimizate; victime politice.

Secţiunea a 3-a Definiţia şi obiectul victimologiei

Victimologia reprezintă ştiinţa care analizează comportamentul şi personalitatea victimei71 raportată la consecinţele directe ale actului agresional. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei, ordinea în care se produc actele agresionale și se determină lezarea intereselor victimei, identificate prin legătura de cauzalitate şi efectul victimal. Posibilitatea determinării actelor agresionale relevă identitatea manifestărilor victimale, evoluţia singulară a acestora şi efectul social al victimizării. Concordanţa dintre agresivitate şi victimizare reprezintă un corelativ pentru evaluarea agresiunii și a efectului victimal. Modul în care victima percepe, înţelege, acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are valoare pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. Expunerea exactă a laturilor şi elementelor actului agresional, a efectelor acestuia asupra victimei reprezintă forme specifice de definire a victimologiei. Guglielmo Gulotta precizează că orice act agresional produce multiple efecte victimogene, astfel că, prin victimologie se asigură „studiul victimei unui delict, al personalitătii sale, al caracteristicilor biologice, psihologice, morale şi socio-culturale, al relaţiilor sale cu delincventul şi al relaţiilor pe care le-a jucat geneza delictului”.72

Delictul se prezintă ca un ansamblu de acte care se integrează în diverse aspecte comportamentale, participând dinamic la dereglări ale nivelului macro şi micro social, impunând intervenţia sistemului social. E.A. Fatah consideră că victimologia are ca obiect „elaborarea printr-un studiu aprofundat al victimei, al unui ansamblu de reguli generale, de principii comune şi de un alt tip de cunoştinţe, putând contribui la dezvoltarea, evoluţia şi progresul fenomenului criminal, al procesului criminogen, al

68 B.Mendelsohn, Sociologia abstractă; 1973, december, suppl. Nr.38.69 N. Mitrofan, V. Zdrenghea,T. Butoi, op. cit., p. 71.70 Schafer S., Victimology, Reston Publ. Comp. Reston, Virginia, 1997.71 I. Tănăsescu, B. Florescu, Victima şi agresorul, Ed. INS, 1994, p. 192.72

G. Gulotta, La Victima, Milan Giuffre Editore, 1976. p. 9; J.A. Reyes Calderon în ”La victimologie”, consideră că „rolul jucat într-un act criminal de subiectul pasiv începe să fie studiat prin citirea criminologiei; unii dintre ei cred că acest studiu ar putea da naştere la o ştiinţă nouă victimologia”.

personalităţii şi caracterului periculos al delincventului”73. Agresiunea prezintă o anumită evoluţie care modifică în mod semnificativ comportamentul şi opţiunile victimei, contribuind fundamental la modificări în psihicul şi raţiunea acesteia. Agresiunea devine reprezentarea unui comportament particular care, în realizarea unui interes individual, determină agresorul să justifice folosirea agresiunii (fizice sau psihice), ca fenomen al voinţei, al culturii sau al întâmplării. În acest mod, se explică necesitatea studierii agresiunii de două ştiinţe diferite: agresologia (ştiinţa studiului fenomenului agresional, a personalităţii agresorului) şi victimologia (ştiinţa studiului comportamentului şi personalităţii victimei). Victimologia prezintă condiţia victimei situată în mediul social, starea psiho-fizică de vătămare (proporţională cu intensitatea actului agresional), interacţiunea dintre factorii victimă-agresor şi societate, stabilind prin aplicarea măsurilor terapeutico-sociale, reducerea sau anularea fenomenului victimal.

Obiectul victimologiei este reprezentat de tulburările psiho-fizice (cu excepţia celor de tip maladiv), efecte ale actului agresiv care dereglează în mod direct echilibrul dinamic (biologic şi psihologic) al victimei. Analiza victimologică se referă la situaţiile în care agresorul are capacitatea de comportare neafectată de boli, în sensul că este conştient şi responsabil de actul agresiv produs, dovedeşte o corectă autopercepţie, o atitudine de relaţionare socială, de rezolvare corespunzătoare a conflictelor74. Raporturile victimei cu agresorul dobândesc nuanţe secundare, rămânând neschimbate sub aspect social, în sensul că efectul victimizării se produce chiar dacă nu este accentuat şi urmărit de victimă. Obiectul victimologiei, parte a domeniului criminalităţii „cuprinde consecinţele de orice fel produse de criminalitate şi suportate de societate, de populaţie şi de victimele infracţiunilor sau fenomenelor, de permutare a raportului dintre agresor şi victimă, precum şi a intervenţiei sociale pentru restabilirea ordinii”.

Obiectivul anchetei victimologice este acela de a reconstitui trăirile victimei, procesul de producere şi de recuperare a victimizării, acţiunile agresionale şi condiţiile producerii acestora. Esenţialul determinării victimizării constă în faptul că aceasta derivă din voinţa şi înclinaţiile agresorului, contrare regulilor morale şi a celor sociale. Acţiunea agresională este acţiunea negativă a cărei cauzalitate interesează ştiinţa agresologiei dar şi mobilul acţiunilor acesteia. Conceptul de victimologie defineşte acţiunile victimei ca unic mod de reparare, de recuperare a intereselor individuale, regulile şi principiile comportamentale adoptate de victimă, actele de voinţă, simţămintele, constrângerea şi fundamentele morale, dificultăţile de adaptare, sinteza cauzalităţii agresionale, conexiunile în acţiunile agresivo-victimale. Actul trăirii victimizării determină cunoaşterea obiectivă a efectului victimal, cât şi a actelor de reglare a interacţiunilor, victimă-mediul social. Conceptele de agresologie şi victimologie nu sunt percepute separat, întrucât cauzele agresionale şi efectele victimale sunt inseparabile (cauza agresională aparţinând şi fundamentului victimal), ordinea şi înlăturarea acestor fenomene fiind dependente de variabilitatea actelor individuale exercitate de participanţi, precum şi de afectivitatea trăirii acestora. J.A.R. Calderon defineşte victimologia ca disciplina care, în explicarea cauzelor agresionale, studiază victima fără a planifica şi a realiza o politică a victimei75. Conceptul de victimologie (dependent de noţiunile şi instituţiile celorlalte ştiinţe sociale) va trebui să fie aplicat domeniului biologic, psihologic şi social al victimei. Obiectul victimologiei va trebui să se refere la „relaţiile dintre victimă-criminal, profilul prezenței victimei, relaţia cu societatea, comportarea victimelor, prevenirea victimală, criminalul în calitate de victimă76, indemnizarea (despăgubirea) victimei, victimele delictelor determinate. În acest mod se apreciază că prin definirea victimologiei, a relaţiilor cu alte ramuri ale ştiinţelor sociale se instituie „politica de prevenire eficace”. Victimologia trebuie să dețină un sistem de concepte, de principii, de reguli pentru a se apăra drepturile victimei, din care să decurgă măsurile de natura social-morală şi juridică, pentru a se restabili situaţia anterioară producerii agresivităţii, întrucât orice agresiune este negativă în sensul că destabilizează o relaţie socială, indiferent de motivaţia agresională, raportul de vătămare generând suprimarea voinţei de acţiune sau de gândire a victimei. Manifestarea atitudinii agresionale indiferent dacă unul dintre participanţii raportului de agresivitate şi-a manifestat sau nu conştient riscul de a fi vătămat, reprezintă delimitarea sferei conceptului de victimă, indiferent de

73 E.A. Fatah, Victima este vinovată?

74 M. Lăzărescu, D, Ogodescu, Îndreptar de psihiatrie, Ed. Helicon, Timişoara, 1995, p. 21.

75 J. Adolfe Preyed Calderon, La victimologie, p. 18.

76 Ibidem.

calitatea intervenţiei victimei precum şi de motivaţia acestei intervenţii. Raportul agresional constituie un act social, empiric, care prezintă o multitudine de cauze astfel încât cele care interesează victimologia trebuie să reprezinte, legătura cauzală dintre actul agresional şi efectul victimal. Gradul inferior agresivităţii, regularitatea producerii victimizării, calitatea intervenţiei victimei în raportul agresional reprezintă caracteristicii specifice ale raportului victimal sau cauze care să califice existenţa sau inexistenţa conceptului de victimă. Fiecare comportament agresiv sau atitudine agresională care produce evenimentul victimal (cu efectele sale traumatizante, interiorizate sau exteriorizate) are scopul de a neglija regula comportamentală a victimei, de a o înfrânge. Victimizarea inevitabilă în raportul obiectiv de agresivitate este rezultatul atât al factorilor obiectivi cât şi al factorilor subiectivi care, într-o formă generală, stabilesc comportamentul individual al agresorului. Agresivitatea determină forma exterioară de manifestare a gândirii şi acţiunii individului a cărui libertate este limitată de adoptarea atitudinii faţă de victimă (având un caracter temporar) şi în consecinţă, de a-şi proteja interesul individual. Comportarea agresorului va produce adaptări dirijate într-un sens agresional, determinat de gândirea şi afectivitatea individuală, acţiunea fiind influenţată de necesitatea împlinirii unui scop (actele îndeplinite prezumând o participare conştientă, care, oricât ar părea de instabilă se adaptează constant la toate variaţiile de mediu).

Există o anumită superficialitate în determinarea structurii cauzale, a identificării coeficienţilor de victimizare, prin raportarea la un ansamblu de structuri mai vaste, dependente de agresiune: grupul, banda, mulţimea, masele în cadrul cărora fiecare individ va fi influenţat de relaţia specială cu socialul, de scopul iniţial care a determinat agresiunea77. Actele agresionale sunt în mod fundamental acte sociale, procesul producerii depinzând de semnificaţia scopului şi mobilul acestora. Orice agresiune are un scop (chiar dacă nu va fi declarat) care urmăreşte schimbarea unor atitudini (comportamente), aprecieri faţă de persoana agresorului sau a victimei. Modul de realizare a agresiunii depinde de trăsăturile de personalitate ale agresorului cât şi ale victimei, de caracteristicile individuale, de aptitudinea infractorului de a-şi schimba comportamentul potrivit circumstanţelor. Obiectul victimologiei apare ca fiind reprezentat de actul obiectiv care constituie fenomenul de apărare şi ripostă la agresiune, consecinţele psiho-fizico-obiective suportate de victimă, acţiunea de recuperare socială a victimei precum şi activitatea de prevenţie a victimizării. Reglarea funcţiilor generale ale organismului uman este dependentă de unele categorii de excitaţii, ceea ce face ca actul agresional, conduita individului agresiv să formeze obiectul agresologiei, iar viaţa psihică, evoluţia ulterioară, consecinţele şi semnificaţia actului agresiv pentru victimă să reprezinte obiectul victimologiei. J.A.R. Calderon78, pornind de la premisa că victimologia analizează starea persoanelor care au suferit „un comportament antisocial”, a centrat studiile asupra profilului victimelor, participarea lor la actul criminal, intenţionalitatea, responsabilitatea, necesitatea de a-i despăgubi şi a-i trata, relaţia victimă-agresor şi societate-victime. Comportamentul victimei, ca obiect al victimologiei există în două variante: prima, agresor-victimă, urmărindu-se conduita individuală a acestor factori (acţiunile-inacţiunile exercitate) în urma procesului psihic individual privind agresivitatea cât şi victimizarea; secunda, victimă-societate, nuanţându-se sincronizarea manifestărilor de apărare-recuperare socială, dezdăunarea legală şi adoptarea măsurilor de prevenţie generală şi specială a victimei. Latura bio-psihică a raportului victimal, în ambele ipostaze, are un caracter social, fenomenul agresional fiind interpretat ca un întreg, ca o structură, prin raportarea la determinismul biopsihic şi social-istoric determinat. Dacă agresologia are drept obiectiv fundamental identificarea, transformarea şi educarea agresorului, victimologia va evalua intercondiţionarea şi interdependenţa relaţiilor agresor-victimă-societate, în cadrul raporturilor interumane generale. Personalitatea victimei, structura şi dinamica acesteia evidenţiază inteligibilitatea raportului cu agresorul precum şi intenţionalitatea unor victime (care nu va fi ignorată). Praxisul individual agresional se fundamentează pe acte antisociale (nedescoperite sau nepedepsite), pe intenţionalitatea acestora, iar atitudinea semnificativă a victimei se prezintă dispersată într-o multitudine nedefinită de efecte victimale. Percepţia efectelor victimizării este legată de acţiunea agresională. de credinţa, judecata şi

77 I. Tănăsescu, B. Florescu, op. cit., p. 268-281.

78 J.A.R. Calderon, op. cit., consideră că „dacă marii criminali trec, în posteritate, nimeni nu-şi mai aminteşte de victime, ca revanşă”.

experienţa psihosocială a victimei (de atracţia sau antagonismul victimei faţă de actul agresional impus).79

Victimizarea poate fi definită prin modul în care se modifică relaţia agresor-victimă-socius (reprezentat de mediul instituţionalizat), relaţie care sub aspectul duratei poate deveni permanentă sau nepermanentă. Actul agresional are o semnificaţie deosebită, atât din cauza impactului psihologic asupra victimei cât şi a modelării conştiinţei acesteia. Scindarea dintre scopul agresional (uneori motivat de provocare) şi scopul etic al oricărei acţiuni umane (uneori motivat de trebuinţe, interese antisociale) este determinată de caracterul (individualitatea) agresorului şi de personalitatea victimei. Totodată, în planul general al victimizării, legătura între actul agresional şi rezultatul acestuia poate fi înlăturată prin stabilirea raportului de cauzalitate, când modelul explicativ al agresiunii nu se regăseşte în efectul victimal (fiind considerat un nonsens) astfel încât efectul dăunător, deşi nu se integrează în circumstanţele agresiunii (ca sinteză a dimensiunilor fizice, morale, socio-culturale) se poate considera că este determinat de agresiune. Fenomenul victimal multidimensional, nefiind doar fizic, domină planul juridic, moral, religios, economic, socio-cultural al victimei, în toate sensurile, actul agresional total interesând ansamblul sistemului social, deoarece este pluridimensional, astfel încât agresologia, prin studiul în perspectiva totalităţii sectorului social, relevă sensul fiecărei agresiuni (semnificaţia de ansamblu a acesteia), gradul de determinare a raportului cu efectul victimal. Natura agresiunii, derivând din raportul agresor-mediu social (acţiunile umane şi trăsăturile conştiinţei individuale), va subordona existenţa victimei la nivelul emoţiilor, atitudinilor, trăirilor şi chiar a criteriilor raţionale. Victimologia elucidează înţelesul, funcţiile, identifică şi caracterizează raporturile şi deosebirile care există între aceste noţiuni. Agresorul justifică actul agresional particular doar prin referirea la condiţiile concrete din care agresiunea ar putea proveni şi prin derivarea din alţi factori, evitând explicarea principiului agresional, criteriilor care au declanşat actul voliţional individual, regulile producerii acestuia. Comportamentul complex al victimei, tipurile de acţiuni, acte, situaţii care au produs efectul victimal, particularităţile dependente de cauze psihosociale multiple, vor fi esenţialmente informative privitor la specificul agresiunii, la atributele moral-volitive ale victimei, la regulile de comportare (de un anumit tip) ale victimei, la consecinţele directe sau doar intenţionate ale victimizării. Chiar dacă actul agresiv nu pare inteligibil pentru victimă, acesta va fi adecvat, prin finalitatea sa (efectul dăunător) cu condiţia unică să producă vătămarea diverselor interese ale victimei. Actul agresiv, în diversitatea formelor şi contextelor sale constă şi în executarea unui singur act victimal (care poate fi rezultatul unui context particular de împrejurări). Actele victimale simple trebuie să reprezinte elemente prejudiciabile, identificate prin cunoaşterea imediată, definită de intensitatea şi întinderea actului agresional. Actul victimal poate să fie vag, de aceea trebuie adoptate reguli explicite privind tipurile de structuri victimale, statutul de victimă şi raportul cu agresorul.

Secţiunea a 4-a. Istoricul victimologiei

Primele consideraţii reprezentând aplicarea principiilor victimologice la relaţiile dintre criminal şi victimă, aparţin avocatului român Beniamin Mendelshon. Născut la Bucureşti în anul 1890, B. Mendelshon a devenit avocat în anul 1934, în activitatea profesională adoptând conceptele şi teoria psihanalizei freudiene80. Considerând că între impulsul sexual şi instinctul morţii „există o legătură permanentă de nestăpânit”, B. Mendelsohn distinge funcţiile cognitive susceptibile să influenţeze mediul, conduitele instinctive şi să stabilizeze experienţa agresională individuală. În şedinţa Societăţii Române de Psihologie şi Psihoterapie din 29 martie 1934, organizată în amfiteatrul Spitalului Colţea din Bucureşti, B. Mendelsohn defineşte conduita individuală deviantă, factorii sociali şi interindividuali, semnificaţia unică şi rolul victimei într-un context de conduite deviante, interpretarea comportamentului victimei perceput de infractor, rolul agresorului şi al victimei izolate81. B. Mendelsohn supune analizei raportul infractor-victimă începând din anul 1937 şi apreciază că reacţia victimei la actul agresional este

79 J.A.R. Calderon, op. cit. Într-un sens larg, există întotdeauna victimă când un act antisocial s-a comis.80

C.Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p.168. Pentru opinia contrară privind prioritatea definirii victimologiei şi a meritelor lui B. Mendelsohn a se vedea T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 25; susţinători ai ideii priorităţii lui B. Mendelsohn privind întemeierea victimologiei sunt: R. Lafon în Vocabulaire de pychopetagogie, PUF, Paris, 1963; I. Drapkin în comunicarea susţinută la primul Colocviu internaţional de victimologie programat în mod special în Israel, în anul 1973 (unde Mendelsohn emigrase din anul 1951).

81 Textul comunicării în Revue internaţionale de criminologie et de police technique nr.2, 1956, Geneva în Revue francaise de psychanalise nr.1, ianuarie – februarie 1958, Paris; G.Brătescu, op.cit., p. 168-169.

dependentă de potenţialul de receptivitate al victimei, diferit de la individ la individ, deoarece este condiţionat de vârsta, sexul, gradul de cultură şi inteligenţă, aspectul bio-psihic, gradul de obişnuinţă faţă de pornirile agresive, stabilitatea sau instabilitatea emotivă.

B. Mendelsohn clasifică victimele astfel: victimă total nevinovată (pruncuciderea); victimă mai puţin vinovată decât criminalul (ignorantă, imprudentă); victimă tot atât de vinovată ca şi criminalul (provocatoare); victimă total vinovată (stimulatoare, imaginară, agresoare); victimă înnăscută. Observaţia şi măsurarea comportamentului concret al victimei, raporturile acesteia cu infractorul şi cu mediul social, personalitatea, trăirile, ideile şi acţiunea victimei, percepţia raportului direct dintre criminal şi victimă constituie obiectul victimologiei. Modelul comportamental agresional este perceput într-un mod semnificativ de victimă care își adaptează conduita după comportamentul agresorului sau se opune acestuia, impunându-şi conştient o anumită atitudine, ca act social într-un ansamblu de interacţiuni umane (receptivitatea victimală). Intrucât agresorul îşi determină în mod individual poziţia în raportul cu societatea, victima are două forme de acţiune: individuală şi colectivă. Când efectul victimal, rezultat al actului agresional nu este stabilit, va trebui să fie confirmat, în mod cert, pentru a se identifica semnificaţiile (indiciile) acestuia privind existenţa victimizării, în formele generale ale acţiunii agresionale. Profesorul german de drept penal Hans von Hentig (1887-1974), în vol. „The Criminal and His Victim”, apărut în anul 1948, precum şi în lucrările sale ulterioare „Zur Psychologie der Einzeldelikte”, „Das Verbrechen” a analizat fenomenul concret, stabilind noţiuni şi concepte utilizate în victimologie, evidenţiind posibilităţile de interacţiune dintre infractor şi victimă, precum şi rolul victimei în desfăşurarea acţiunii infracţionale. Descoperind în planul comportamentului unele situaţii specifice Hans von Hentig a propus următoarea clasificare a victimelor: victime izolate (solitarii şi melancolicii), care nu-şi reglează mecanismul integrării sociale astfel încât rămân izolaţi de ansamblul organizării vieţii şi activităţii sociale: străinii, marginalizaţii social, persoanele abandonate inadaptaţii psiho-biologic la un anumit regim de viaţă; victimele generate de neliniştea vitală individuală şi anxioniştii, caracterizate prin instabilitate psiho-socială, provocând accelerări şi stagnări acţionale care determină dezechilibru comportamental şi dereglări afective; victime fără rezistenţă acţională; provenind din subdezvoltarea psiho-fizică, fapt care determină dependenţa de caracterul dominant al agresorului, favorizând acţiunile agresionale (de regulă în perioada pubertăţii sau senilităţii). Sintetizând rolul factorilor fiziologici în producerea victimizării, Hans von Hentig stabileşte următoarea structură a victimelor: victime predestinate ereditar; victime recidiviste; victime neputincioase din cauza lipsei de apărare; victime false; victime imune; victime ce devin infractori; disperaţii; tinerii; femeile; handicapaţii mintal; emigranţii; oamenii fără cultură; oprimaţii; iresponsabilii; turmentaţii.

Evidenţiind rolul unor elemente situaţionale82 Hans von Hentig a elaborat următoarea clasificare a victimelor:

- victime nevârstnice (psihologia victimei este afectată de lipsa de experienta socială, de lipsa forţei fizico-morale, care să opună o rezistenţă puternică agresorului); se creează astfel profilul psiho-comportamental al victimei nevârstnice, prin reducerea reacţiilor şi a conduitelor de apărare, posibilitatea victimizării sub forma abuzului şi hărţuirii sexuale, a răpirii (Kidnapping), a cerşetoriei;

- victime femei (se manifestă în cadrul unei dependenţe între determinarea biologică a femeii lipsită de posibilitatea unei apărări dinamice şi agresivitatea criminalilor motivată sexual sau material);

- victime vârstnice (fenomenele subiective depind de sănătatea mentală a victimei şi de modul de implicare în realitatea înconjurătoare, de gradul relaţiilor individuale psiho-voliţionale);

- dependenţii de alcool şi stupefiante (prezintă necesitatea adaptării organismului la consumul de alcool şi stupefiante, devenind neadaptat la stimulii externi);

- imigranţii (rolul adaptativ al psihicului este redus, modificându-şi organizarea şi funcţiile astfel încât gândirea străinului este permanent afectată de lipsa unei adecvări de ordin comunicaţional, care să asigure obţinerea unui echilibru al personalităţii);

- etnicii (dificultatea formării unor comportamente corespunzătoare şi a unui grad de solicitări sociale legitimează organizarea experienţei individuale care generează conflictele etnice);

- indivizii normali dar cu o inteligenţă redusă (nu au capacitatea de a anticipa rezultatele acţiunilor desfăşurate, în raport cu influenţele mediului);

82 T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 41-45.

- indivizii temporar deprimaţi (prezenţa scopului în plan mental este redusă din cauza lipsei de voinţă şi a sentimentului de inferioritate, a incapacităţii de a sintetiza priorităţile comportamentale);

- indivizii achizitivi (starea de relaţionare cu mediul este determinată de modul în care individul realizează venituri substanţiale, de felul cum se integrează în absolvirea nevoii de a realiza profituri, în funcţie de contextul în care apare orice posibilitate);

- desfrânaţii şi destrăbălații (rămân relativ inerţi la regulile sociale şi morale, prezentând tulburări de structură a sistemului comportamental şi chiar nervos);

- singuraticii (exacerbând relaţia cu modul ambiental, ajung să-şi modifice comportamentul prin absolutizarea izolării în interpretarea tuturor proceselor psihice);

- chinuitorii (depăşind limitele unei comportări normale, realizează acte cu semnificații psihice prin care denaturează regulile şi raporturile interindividuale, devenind victimele acestora);

- indivizii „blocaţi” și cei nesupuşi (elaborându-şi un anumit model comportamental individual, în cazul apariţiei unor contradicţii, a unor erori sau a unor factori perturbatori, aceștia acceptă soluţiile unor infractori sau, prin propria interiorizare psihică, nu se vor lăsa victimizaţi).

În perioada 1947 - 1961, Şcoala de la Mainz dezvoltă caracteristicile și conţinutul individualităţii victimale, esenţa etică a conflictului agresional desprins din acţiunile comunităţii, necesitatea reintegrării sociale a victimei, cercetarea caracteristicilor infractorilor. În anul 1961, italianul Filippo Gramatica, în volumul „Principi di Difesa Sociale”, elaborează profilaxia victimală după gradul de victimizare şi capacitatea de recuperare individuală, restabilirea unor relaţii sociale şi a interacţiunii stabilite cu comunitatea, edificarea unei structuri pentru aplicarea sistematică a tratamentului victimal. În anul 1966, Ezzat Abdel Fattah în studiul „Quelques problemes poses â la justice penale par la victimologie”, evidenţiază modul în care actul agresional exercită o presiune constantă şi puternică asupra victimei, obligând-o să participe în orice mod la derularea actului agresional, devenind:

- victimă participantă (dispusă să rişte orice consecinţă, din spirit de aventură);- victimă latentă (lipsită de iniţiativă va aprecia desfăşurarea agresivităţii într-un mod imprevizibil,

putând reacţiona oricând pentru a evita sau a accepta eşecul actului victimizant);- victimă predispusă (cu reacţii spre înclinaţii schimbătoare, rigide şi complexe care contrazice şi

încearcă să revină la vechile atitudini);- victimă provocatoare (fidelă unor concepţii în care dispreţul şi sfidarea regulilor comportamentale

îndeamnă la acţiuni nesocotite, la schimbări de atitudini periculoase, euforice, isterice, exaltate, melancolice);

- victimă neparticipantă (care adoptă posibilitatea de a-şi controla comportarea acceptând doar actele cu semnificaţii cunoscute).

În anul 1970, în volumul „The Resurement of Delinquency”, Thorsen Sellin şi Marvin Wolfgang, consideră că există următoarele tipuri de victimizare:

- victimizarea primară (reprezintă în esenţă urmarea oricărei agresiuni îndreptată împotriva unei victime);

- victimizarea secundară (vizează situaţiile de păgubire a unor societăţi comerciale, fiind diversificată);

- victimizarea terţiară (reflectă delictele care au ca obiect convieţuirea socială sau administraţia publică);

- participarea mutuală (infracţiunea se produce prin iniţiativa infractorului însă, victima adoptă fie o manieră relativ pasivă sau printr-o atitudine voluntară va păstra „secretul victimizării”: adulter, avort);

- victimizarea juvenilă (condiţionată de caracteristicile reflectării factorilor perturbatori din mediul înconjurător, relaţia dintre victima-minor şi mediu fiind instabilă şi situaţională).

În anul 1973, în Israel, a fost programat primul Colocviu Internaţional de Victimologie (terminologia victimologică se amplifică prin stabilirea genezei comportamentului victimei, a stărilor psiho-fiziologice, a personalităţii şi psihologiei specifice victimei, contribuţia şi rolul victimei în perpetuarea crimei în cadrul dreptului penal). Au fost subliniate influenţele criminologiei, psihologiei, psihanalizei, privind comportamentul victimei, care a fost investigat şi descris sub aspectul conceptelor de conştiinţă, trăire psihică, drepturi şi obligaţii, folosindu-se rezultatele unor ştiinţe interdisciplinare: antropologia, fiziologia, economia. În anul 1976, în S.U.A. (Boston), a fost organizat al doilea Simpozion

Internaţional de Victimologie (stabibilindu-se obiectul şi direcţiile de dezvoltare a victimologiei, ca ramură a ştiinţei criminologiei, s-a propus înfiinţarea unor centre de cură pentru categoriile de victime supuse agresării sexuale, atacului armat, unor violenţe grave, acordarea unui sprijin social şi adoptarea unor măsuri preventive pentru o anumită tipologie de victime). Precizându-se conceptele de investigare a relaţiei sociale, a statutului persoanei supusă agresiunii şi adoptându-se măsuri de natură judiciară şi socială, se constată că s-a definit structura ştiinţei victimologice, ca obiect distinct de criminologie (în S.U.A. a fost înfiinţată revista ,Jurnal internaţional de victimmologie”). În anul 1977, criminologul american Stephen Schafer în volumul „Victimology The Victime and His criminal” clasifică victimele după gradul de participare şi de răspundere la producerea infracţiunii în83:

- victime fără relaţii anterioare cu criminalul (consecinţele actului infracţional sunt imputate doar infractorului, victima necunoscând pe infractor);

- victime provocatoare (gradul de responsabilitate pentru determinarea, susţinerea şi finalizarea acţiunii fiind apreciat în funcţie de provocarea conştientă sau inconştientă manifestată de victimă);

- victime incitative (când victima iniţiază şi participă la declanşarea actului agresional);- victime slabe sub aspect biologic (conformarea executării acţiuni agresionale este rezultatul

neputinţei biologice de a se împotrivi constrângerii agresorului);- victime slabe sub aspect social (victima nu este capabilă să-şi asume responsabilităţi sociale pentru

a schimba ordinea acţiunilor sociale);- alte victime (efectele actului agresional vizează persoana victimei, modul de gândire şi acţiune fiind

rezultatul liberului arbitru, actele permise sau nepermise având o semnificaţie particulară);- victime politice (idealul şi datoria sunt asociate unor imbolduri, iar consecinţele acţiunilor vor

reprezenta simbolul responsabilităţii faţă de principiile urmărite).În cadrul celui de-al III-lea Simpozion Internaţional de Victimologie au fost precizate şi definite

conceptele de condiţie şi motivaţie existenţială a victimei, metodele de cercetare în victimologie, tratamentul juridic aplicat victimei şi s-a propus adoptarea unor măsuri adecvate pentru reintegrarea socială a victimei. În anul 1985, criminologul român Vasile V. Stanciu a publicat la Paris volumul „Les droits de la victime”, iar în volumul „Criminalitatea Parisului”, apărut în anul 1985, prezintă condiţiile în care victima poate fi implicată în conflictul agresional. Acesta consideră că există victime prin definiţie: săracii, bolnavii, imigranţii, persoanele cu un instinct slab de conservare. Propune o strategie a prevenirii crimei prin preceptul defensivei şi al revendicării drepturilor, deoarece indivizii sunt victime ale mediului social, astfel că, trebuie să se înfiinţeze tribunale speciale pentru minorii agresaţi de părinţi sau de alte persoane. Prin Rezoluţiile O.N.U., s-a propus statelor să adopte măsuri de ocrotire: victimele să fie indemnizate de stat; statele să aibă recurs la jurisdicţia Curţii Internaţionale de Justiţie, la Comitetul pentru drepturile omului al O.N.U., la Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale, Guvernele să nu instituie tratamente inumane, să nu suspende drepturile constituţionale. În anul 1988, criminologul Wolf Middendorf în volumul „Die Opfer des Betruges” (Victima înşelăciunilor) prezintă gradul de implicare a victimei în activitatea economică şi afectivă, după următoarele criterii:

- victimă generoasă (este dependentă de modul în care infractorul reuşeşte să o impresioneze, punând accentul pe naivitatea şi disponibilitatea materială a victimei);

- victimele „ocaziei bune”, când infractorul oferă pentru comercializare, la preţuri modice, bunuri şi valori sustrase sau devalorizate, victima considerând că în acest mod îşi rezolvă trebuinţele şi aspiraţiile individuale;

- victima afectivităţii şi devoţiunii care apare în cadrul procesului afectiv şi emoţional prin tendinţa de a crede că psihicul se află în relaţie cu puterile supranaturale astfel încât, procedează la efectuarea de donaţii pentru purificare. Cealaltă categorie de victime ia în considerare realitatea adiacentă a oricăror simptome pentru realizarea mariajului sau a aventurii intime;

- victimele lăcomiei explică actul infracţional prin implicaţiile de natură financiară, prin necesitatea proliferării şi absolutizării unor procedee specifice în relaţiile economice, ajungând să nu înţeleagă scopul actelor produse şi conduita infractorului.

83 T. Bogdan şi colab., op. cit., p. 48-50.

Capitolul V. Clasificarea victimalăManifestându-şi tendinţele de apărare, în cadrul conflictului agresional, victima îşi schimbă în mod

radical comportamentul considerat ca fixat în momentul raportării la stimulii externi.

Secţiunea 1. Grupele victimaleReactivitatea victimelor, ca modalitate de răspuns minimală şi maximală la stimulii agresionali,

indică atât gradul de rezistenţă şi de supunere cât şi intensitatea proceselor nervoase, generând diferenţieri stabile între victime.

§1. Victime minore. Esenţa comportamentului victimei minore reprezintă baza tuturor schimbărilor suferite în modul de gândire şi acţiune al victimei, în interacţiunea cu factorii agresionali. În felul acesta se stabilesc cauzele şi condiţiile fenomenului victimal, dependenţele secundare ale atitudinilor victimei faţă de actul agresional. Factorii întâmplării care amplifică sau reduc efectul victima dezvăluie dependenţa atitudinii numai dc temperament. În condiţiile lipsei unei experienţe de viaţă, dependenţa victimei faţă de temperament este mai accentuată, indiferent de condiţiile realităţii mediului ambiental. Această regulă îşi păstrează valabilitatea deoarece interesele şi atitudinile victimei minore sunt în opoziţie cu actul agresional (care apare ca rezultat al abstragerii agresorului de la norma morală şi regula socială). Formarea cunoştinţelor despre ansamblul actelor agresionale este posibilă numai în acele cazuri în care raporturile existente cu diferiţi agresori, au generat o formă de raţionare perceptibilă în comportamentul victimei minore. Implicarea minorului în desfăşurarea agresivităţii generează raporturile cu agresorul, iar prin intermediul repetării aceloraşi acte agresionale poate forma dependenţa gândirii victimei de atitudinea agresorului. Posibilitatea de a stabili, prin intermediul comportamentului victimal, gradul de maturizare al minorului depinde de activitatea de cunoaştere a acestuia (condiţionată social şi fixată prin influenţa educaţiei). Educaţia reprezintă o condiţie necesară a apariţiei, existenţei sau înlăturării agresivităţii prin limitarea conţinutului senzorial al actului agresional, precum şi prin adoptarea acelor acte comportamentale care sunt inaccesibile conflictului agresional.

§2. Victime adulte. Săvârşirea agresiunii ţine de realitatea socială, situaţia conflictuală îndreptându-se, în principal, împotriva victimei şi a relaţiei sociale care o ocroteşte.

Conflictul agresional se referă la un complex de stări de fapt şi de relaţii şi depinde de raporturile acestor stări de fapt cu regula de drept. Particularitatea comportamentului victimei adulte se evidenţiază în faptele care au precedat şi au provocat (reţeaua cauzală), acţiunea agresivă, faptele conexe (condiţiile care amplifică, reduc sau îndepărtează agresiunea), dependenţa psiho-patologică a victimei faţă de agresivitate.

§3. Autovictimele. Sinuciderea (suicidul) este un concept cu o semnificaţie specifică pentru gândirea şi simţirea victimei având o natură socială, religioasă, politică. Simbolul suicidului are funcţia de:

- exprimare a gândirii şi acţiunii individului;- represiune a atitudinii agresionale;- suprimare a fiinţării victimei ca modalitate de realizare a primelor două funcţii. Semnificaţia

psiho-socială a suicidului este contradictorie deoarece are la bază o criză de fundamente, victima acceptând raportarea la comportamentul ideal (care va avea întotdeauna o semnificaţie iraţională). Victima suicidului îşi precizează raporturile cu agresorul (mediul socio-ambiental, un alt individ) şi aşa-zisa înţelegere raţional-iraţional a existenţei, deliberând în sensul negării acesteia, printr-o viziune tragică, speculativă, iraţională. Reacţia de răspuns a victimei la stimulii psiho-sociali din mediul ambiental se realizează sub forma:

- sinuciderii individuale (sinucidere asistată, sinucidere anunţată);- sinuciderii colective.

Secţiunea a 2-a. Subgrupele victimale

Subgrupele victimale corespund procesului de reunire a cazurilor de victimizare după criteriul asemănării dintre victimizări (care trebuie să fie mai importante decât deosebirile acestora).

După însuşirile esenţiale, clasificarea subgrupelor victimale, constă în:§1. Victime după sex. Fiecărui tip fundamental de victimizare îi corespunde o modalitate distinctă de

reprezentare determinată de sexul victimei:- Victimele de sex masculin, sunt determinate de nevoia apărării vieţii, integrităţii corporale şi

intereselor individuale, în cadrul comportamentului spontan sau premeditat, prin încercarea evitării, a combaterii sau a anihilării efectelor agresiunii, practicând la rândul lor o agresiune;

- Victimele de sex feminin sunt stăpânite de sentimentul fricii rezultată din ameninţările şi agresiunile suferite care determină acceptarea efectului victimal.

§3. Victime după gradul de participare la agresiune. Interrelaţia dintre victimă şi agresor diversifică atitudinea comportamentală a victimei care, în mod conştient sau inconştient, va încerca să evite, să combată, să anihileze actul agresional sau va rămâne indiferentă (din cauza sentimentului de frică).

Caracteristicile atitudinale pentru victimă se rezumă la:- identificarea agresorului şi a motivaţiei agresivităţii (interes material, sexual, frica de consecinţe,

act banditesc, terorism, eliberarea de complexe psihice, sadism, boală psihică, gelozie, răzbunare);- elaborarea unui plan pentru identificarea, divulgarea sau ascunderea efectului victimal;- acceptarea unui plan de apărare împotriva efectelor agresiunii;- elaborarea unei acţiuni de răzbunare îndreptată împotriva agresorului şi a complicelui acestuia

sau adoptarea unei atitudini pasive (din cauza neputinţei victimei de a înfrunta agresivitatea şi pe agresor).

§4. Victimizarea intrafamilială (tulburări mentale) şi victimizarea socială.Procesul de integrare familială şi de integrare socială a indivizilor este dependent de structura

personalităţii fiecărui individ şi de condiţiile ambientale ale mediului înconjurător. Formarea atitudinilor comportamentale reprezintă o modalitate concretă de raportare a individului la mediul familial sau social şi constă în respectarea regulilor morale, a normelor juridice sau, dimpotrivă, încălcarea acestor reguli, indiferent de forma şi gradul de sancţionare care va surveni ulterior. Victimizarea intrafamilială este determinată atât de cauze obiective (stare materială, boli psihice) cât şi de cauze subiective (egocentrismul agresorului, neadaptarea victimei la restricţiile mediului familial, vicii comportamentale). Victimizarea socială este determinată de mediul social precum şi de capacitatea instinctiv-educaţională a victimei de a se adapta constrângerilor impuse de regulile sociale.

§5. Victime după categoriile infracţiunilor. Natura diversificată a agresivităţii determină şi o diferenţiere specifică a victimizării după categoriile actelor agresionale, existând vcitime ale alcoolicilor, drogaţilor, bolnavilor psihici care necesită măsuri profilactice şi sociale, iar nu de pedepsire.

PARTEA A IV-A DETENTOLOGIA CA ȘTIINȚĂ A DREPTULUI PENITENCIAR

Secțiunea 1.Specificul detenției

Detenţia, pare să se găsească în zona periferică a vieţii, întrucât nu se cunoaşte întotdeauna caracterul său formativ, problemele sale concrete şi bine determinate.

Experienţa socială relevă fenomene particulare deosebite de cele generale care se află într-o permanentă verificabilitate prin obiectul de reflecţie şi soluţiile propuse.

Este evident că nedelimitarea cu claritate a fenomenelor speciale face imposibilă deducţia rolului formativ al detecţiei într-un sistem special, independent de experienţa individuală care este, la rândul său, tributară empirismului.

A rezerva detenţia „doar puşcăriaşilor” este o eroare ce sfârşeşte prin a înlătura natura socială a caracterului indispensabil şi esenţial al pedepsei, a minimaliza efectul judecăţii sociale, ignorând universabilitatea şi istoricitatea fenomenului agresional.

Detenţia, are deci un caracter concret şi specific, în acelaşi timp: concret întrucât este legată de experienţa socială şi rămâne în contact cu aceasta, specific întrucât studiază o latură a experienţei sociale, identificându-se cu aceasta definindu-i valoarea şi semnificaţia.

În acest mod, instituţia detenţiei îşi extrage fenomenele din experienţa speciala pentru a teoretiza şi verifica soluţiile formative, individuale sau categoriale, pentru a se evita constrângerea nelegitimă.

Detenţia se situează deci în punctul de conjuncţie al independenţei individuale şi a libertăţii sociale, definindu-se ca operaţiune specifică a experienţei sociale rezultând din accentuarea intenţională şi pragmatică a unei activităţi de reeducare prezentă în orice manifestare a activităţii omului.

Toate aspectele activităţii umane (constând în gândire, îndeplinire, executare, realizare) se detaşează de autorul acestora, deoarece se trece de la judecată la acţiune prin îndeplinirea mişcărilor dictate de gândire, concurând idealul, intenţia acţiunii.

Oricare ar fi agresivitatea care se va exercita, gândirea determină realizarea, îndeplinirea, executarea acesteia prin adoptarea soluţiilor oferite de experienţa individuală, inventând procedee, moduri în care trebuie făcută realizându-se un proces de producere şi invenţie propriu, individual.

Detenţia realizează prin încercări, printr-un caracter aventuros, sau calculat antisocial cu un caracter „compozitiv” în care formativitatea organizează întreaga viaţă spirituală a individului, personalitatea acestuia fiind determinată de conştiinţă şi spontaneitate. În viaţă, există două feluri de a fi: a spune şi a face, adică invenţia şi execuţia.

Agresorul (înlocuind conceptul uzitat de infractor) nu are altă regulă decât acţiunea fizică sau concepţionalâ însoţită de premoniţia reuşitei, astfel încât agresivitatea devine legea individuală cât şi modul de a forma agresorul.

Procesul pe care îl încheie, dar îl şi include detenţia, creează doctrina formativă, personală şi revelatoare pentru agresor, prin implicarea raporturilor umane şi sociale, activitatea complexă şi aventuroasă în care agresorul încercând, reluând, a produs agresiunea reducând sau anulând direcţia formativităţii.

a. Caracterul propriu al acţiunii agresionale.În activitatea agresională există o latură inventivă şi inovatoare gândită ca o condiţie a realizării

activităţii pornind de la tehnica simplă până la cele mai mari invenţii, într-un perpetu exerciţiu de formativitae. Afirmaţia că în actul agresional tehnica e totul, e adevărată.

Nu există însă o linearitate a desfăşurării actului agresional, decât în măsura în care se regăseşte într-o operaţiune umană care nu se. confundă cu alte activităţi, instituindu-se ca procedeu autonom şi specific.

Numai în acest mod sfera formativă a detenţiei va căpăta un caracter determinant şi distinct cu specificarea proprie a suprimării până la anulare a deprinderilor agresionale, individuale.

Modul în care acţiunile individuale relevă o anumită specificare agresională prin concentrarea tuturor actelor componente defineşte şi modul operaţional individual, distinct, original.

A gândi şi a acţiona, accentuând o activitate până la a deveni predominantă, în mod intenţionat, în raport cu alte acţiuni individuale se creează caracterul propriu, inconfundabil, determinat de atitudinea şi posibilităţile proprii, de ţelul căruia i se dedică agresorul.

Fiecare acţiune, pe baza indivizibilităţii şi iniţiativei persoanei va cere şi determina în acelaşi timp specificarea unei activităţi şi concentrarea tuturor celorlalte care deşi inventează felul cel mai potrivit de a o îndeplini prin forţa productivă şi capacitate inventivă (cerute de gândire şi de acţiune) se accentuează într-o predominantă numită „modus operandi”.

În viaţa agresională formarea stilului „modus operandi”, este intenţională şi predominantă pentru că acţiunea şi gândirea sunt subordonate scopului specific al formării agresionale.

b. Gândirea şi afectivitatea agresională.Agresivitatea, este concepută de gândire şi susţinută de acţiune, astfel încât confruntarea diverselor

tentative prin care se verifică posibilităţile cu intenţia, efectul cu ceea ce trebuie făcut completându-se şi înlocuindu-se unele căutări, va subordona gândirea, intenţiei formativ-agresionale, conform naturii şi caracterului acesteia.

Dar, în viaţa concretă, actul agresional dobândeşte o relevanţă practică, întrucât conţine o anumită independenţă faţă de gândire agresorul fiind stăpânit şi de o anumită afectivitate individuală, necesară pentru susţinerea oricărei acţiuni, ea însăşi subordonându-se scopului ales.

Gândirea şi afectivitatea agresională sunt nerepetabile, apar datorită unei interpretări determinante ale realităţii, precum şi a unei atitudini aproape consecventă faţă de această realitate, mai mult trăită decât gândită, fiind totuşi tributare invenţiei spontane, şi stilului de viaţă agresional.

Agresivitatea ajunge la formativitate specifică şi intenţională, chiar dacă apar îndoieli asupra posibilităţilor de realizare a unei operaţii specifice, deoarece raţionamentele, stilul de acţiune, caracterul sunt prestabilite în ce are esenţial scopul agresional, iar experienţa concretă, sentimentele agresorului îi redau spiritualitatea sa originală.

Procesul de reeducare, trebuie în prealabil, să clarifice procedeele individuale, reuşitele şi eşecurile, să definească atitudinea afecţională, inventivitatea specifică stadiului de încercare şi căutare a propriului stil agresional, adecvarea agresorului la regimul detenţiei devenind perfectă.

Cunoaşterea procedeelor de acţiune şi a efectelor acestora va reprezenta însăşi esenţa procesului de reeducare, ceea ce se traduce în a demonta şi a scoate în evidenţă modul cum se ajunge la gândirea agresională, precum şi căile de realizare, caracterele proprii şi specifice ale acesteia.

c. Detenţia - modalitate de executare a pedepsei.Lipsirea de libertate acţionează ca un principiu social care îşi asumă rolul modelării din exterior, prin

pedeapsă, al influenţării cu prioritate, în planul comportamentului individual, cu scopul depăşirii rezistenţei nelegitime, al adaptării agresorului la viaţa socială.

Modalităţile de reeducare a agresorului sunt potenţial infinite, intenţia „reformativă” consolidându-se totuşi doar din cele tradiţionale prevăzute de lege.

Procesul de formare al unei noi personalităţi în detenţie, începe numai atunci când intenţia formativă pare să înfrângă rezistenţa nelegitimă, individuală şi tinde să dovedească vocaţia reformării, în perioada executării pedepsei, după un timp intervenind obişnuinţa, ca urmare a comparării pedepselor, conform principiului un pitic mai mic sau un cocoşat mai cocoşat.

Activitatea agresorului în detenţie nu poate fi separată de spontaneitatea inconştientă, de conştiinţa liberă agresională, aceasta incluzând caracterul de încercare permanentă, spontaneitatea şi inventivitatea unor încercări decisive. Trăirea individului şi legea organizării detenţiei nu trebuie să fie separate. Tocmai în această întrepătrundere constă procesul de reformare socială a agresorului, astfel încât acesta va fi determinat să renunţe la invocarea liberului arbitru, prin sublinierea necesităţii iegii, a ordinii, a normei.

Individualitatea agresională se regăseşte în caracterul agresorului şi în naţiunea agresională - care devine un ansamblu compoziţional, teleologic, unde fiecare element ca şi întregul au aceeaşi finalitate.

Astfel, agresiunea este o formă compoziţională desăvârşită de agresor, fiind o variantă a stilului propriu agresional, cu caracterul lui „pre” şi „post” existent în perioada de detenţie şi cu legile proprii.

În perioada detenţiei se află două autorităţi: cea individuală preexistentă, împotriva căreia instituţia statală luptă pentru remodelarea ei, combinând şi folosind elementele acesteia pentru a le depăşi şi

autoritatea statului care impune legile interne obligatorii, metodele analizei personalităţii agresionale într-o imperaţiune esenţială şi încordată având drept scop subordonarea agresorului.

Trebuie relevată distincţia netă între personalitatea agresională preexistentă, care reprezintă elementul primordial al reformării sociale şi comportamentul individual în perioada detenţiei, în care primatul aparţine eticului - conştiinţa activă.

Tot ceea ce va reprezenta reeducare, este coreiat cu un ansamblu cognitiv de conştiinţă, însă nu iimitat la interpretarea teoretică a moralei, a judecăţilor etice, a conştiinţei volitive, sensibile, activă.

Dacă n-ar exista întrepătrunderea - adică necesitatea receptării conexiunilor furnizate de detenţie, ar însemna că prin pedeapsă să se urmărească doar contemplarea agresională - post factum prin sancţiune şi poate compasiunea pentru victimă, renunţându-se la orice participare socială la reformarea individuală.

Detenţia trebuie să definească componenţa conţinutului educaţional, stabilit, în ce priveşte puşcăriaşul, că subordonarea etică se va păstra şi dincoio de perioada detenţiei, agresorul trebuind să se elibereze de influenţa agresională, nu doar prin negarea forţată a acesteia, sau prin determinarea formală, ci prin desăvârşirea lui imanentă, prin învingerea tensiunii şi educaţiei agresionale, prin noua apreciere a terminologiei etice, prin autodepăşire.

Detenţia va defini atitudinea individului faţă de etică, şi faţă de elementele convenţionale, existenţiale, prin depăşirea determinării sociale concrete şi finalizarea unui eveniment, ca simplu act, etic deviată.

Chiar dacă detenţia impune izolarea, separarea puşcăriaşului de activitatea socială, aceasta nu anulează totuşi posibilitatea (este adevărat redusă), pentru agresor de a finaliza, în cadrul unor legături umane, necesare existenţei şi integrării stricte, unele evenimente agresionale.

În izolare, raţiunea şi voinţa pot fi puse la încercare, ca un fragment al evenimentului agresional, unitar, chiar dacă finalizarea este imposibilă. Ar trebui ca izolarea să distrugă toate elementele concrete ale evenimentului agresional, întrucât libertatea este condiţionată de poziţia exterioară, la vedere, a agresorului, orice eveniment putând să fie doar plăsmuit, însă tensiunea psihică eliminând-o finalizarea, aducând astfel starea de acalmie. Funcţia izolării nu-şi exercită rolul de inhibant - agresional, decât în majoritatea cazurilor, făcând posibilă reformarea pozitivă a individului, fiindcă înlesneşte atitudinea cognitivă şi cea etică faţă de agresiune, modelând agresorul prin cunoaşterea semnificaţiei antisociale a evenimentului.

Agresorul încearcă să nu mai dorească acel obiect, acea plăcere reală, care a format conţinutul agresiunii, şi prin forţele sale proprii transferă căutarea satisfacţiei în nevoia de ajutor, de căinţă, de iertare.

d. Înlocuirea pedepsei închisoriiFără îndoială, acţiunea umană, este interpretabilă, atât în limitele individuale, cât şi în mod

fundamental, de către societate.Acţiunea agresională impune realizarea unui proiect mental prin folosirea unei tehnici individuale,

după reguli împrumutate sau individuale, modus operandi şi trăirea încercărilor anterioare, precum şi stăruinţa inventivă chiar şi în cazul când e descoperită.

Modul de acţiune inventat sau împrumutat de agresor este unicul mod care va desăvârşi acţiunea şi reprezintă un punct de caracterizare a agresorului. Este evident că agresorul îşi inventează modul de acţiune prin încercări, adică închipuindu-şi diverse posibilităţi care trbuie verificate sistematic, şi selecţionate până la găsirea posibilităţii unice, necesare, care va marca reuşita.

Deşi nu există nici o normă ulterioară pentru a se dovedi şi cântări tensiunea psihică trăită de agresor, în momentul alegerii variantei cu şansele reuşitei, se rezumă că o astfel de tensiune există, în cazul agresorilor responsabili relativ la prevederea rezultatului agresional prin trimiterea simultană la obiectul conceptelor de: lege şi libertate, necesitate, legalitate, regulă şi aventură. închipuirea uneia sau mai multor posibilităţi, aplicarea în mod stăruitor din experiment în experiment, până la găsirea unei singure posibilităţi de realizare şi finalizare a agresiunii, indică gradul de finalizare, de responsabilitate acceptat de agresor precum şi procentul de vinovăţie extins la întreaga activitate agresională expusă din toate agresiunile săvârşite în perioada anterioară, pentru care a suferit sancţiuni legale, omiţându-se agresiunile nedescoperite. Faptul că din multitudinea variantelor posibile de reuşită, agresorul a inventat

şi a ales pe cea care a finalizat agresiunea, trebuie să definescă intenţia, riscul asumat şi capacitatea individuală de răspundere în faţa legii.

Agresiunea îşi are întotdeauna reguli individuale acceptate respectate, sau dimpotrivă abandonate de agresori, precum şi scopurile sale directe, care nu coincid, însă întotdeauna cu finalitatea agresiunii.

Rezultă că, în domeniul răspunderii pentru faptele şi acţiunile agresionale, trebuie adoptate pedepse prin care să se verifice şi ratifice valoarea reformaţi vă şi educativă.

1. Semilibertatea.Detenţia, are în natura ei un caracter de reformare individuală şi suscită adoptarea unor reguli şi a

unor moduri specifice care să instituie o reală continuitate formativă pentru deţinut. Legalitatea care se impune perioadei din detenţie, creează posibilitatea unei reformări stabile şi definitive.

Dar această reformare individuală considerată operativă suscită o serie întreagă de reluări prin care se consideră o astfel de modalitate ca fiind un principiu al reeducării. Pentru ca reeducarea să se dezvăluie în natura sa adevărată trebuie ca legalitatea să fie înţeleasă ca normă de reformare specială, care să dezvăluie ca un proces definitiv eficacitatea regulilor sale concurând cu o altă posibilitate în comportament. Si în detenţie se poate explica cum o anumită activitate poate fi executată în condiţii bune, sau dimpotrivă în condiţii necorespunzătoare.

Exemplaritatea nu se regăseşte decât în munca unora dintre deţinuţi, care manifestă o adeziune liberă faţă de procesul muncii, un nonsens prin care se urmăreşte reducerea sau executarea pedepsei în condiţii urmate de stimuli.

Exemplaritatea în comportament şi atitudine nu acţionează din exterior, ci în virtutea rezultatelor conştiinţei individului de sine şi se relevă în căutarea celor mai pozitive atitudini. încercând să evite constrângerea care va exercita totuşi asupra lui o influenţă, deţinutul acţionează într-un act de adeziune în asemenea măsură încât se ia drept regulă orice activitate radical nouă a cărei eficacitate îi menţine o oarecare independenţă. De aceea el va căuta în realitate, propriul mod de a se forma, precum şi un domeniu adecvat de influenţă.

Problema nu se poate restrânge totuşi la momentul disciplinei ci la continuitatea pozitivităţii măsurii şi în acele cazuri, în care pe de o parte semilibertatea este considerată nu doar ca o simplă măsură de stimulare a unora dintre deţinuţi ce se limitează la o anumită categorie de infracţiuni, ci ajunge să influenţeze şi celelalte categorii de deţinuţi. Valoarea deosebită şi eficacitatea semilibertăţii depinde de conştiinţa individuală, de modul în care sunt respectate regulile de execuţie, iar continuitatea lor rezidă într-o anumită formă în sensul că, după cum prevenirea a reuşit, tot astfel reformarea poate reuşi prin adoptarea semilibertăţii.

Dacă regulile semilibertăţii sunt considerate drept normative, este evident că rezultatele acesteia nu sunt în afara activităţii respecializării şi reformării, astfel încât se regăseşte, în cele din urmă şi în caracterul infractorului.

Trebuie însă depăşită faza preparatorie a regulilor ce se aplică în general pentru a se evita ajungerea la un rezultat care le-ar putea transforma doar în sfaturi sau reţete de urmat.

Semilibertatea este redusă, prin definiţie, la o modalitate de viaţă controlată, în care acţiunile, căile de execuţie, implică respectarea regimului ulterior de detenţie, dar şi de individualizare a comportamentului post infracţional, reformativ şi adaptabil. Respectarea regulilor regimului de detenţie devine eficace şi operativă, întrucât se realizează legătura între efectul, sancţionator al pedepsei şi soluţia stimulativă pentru condamnaţii cu un comportament corespunzător de a beneficia de semilibertatea în care îşi asumă orientarea corespunzătoare propunând un nou model de comportament. În acest scop este hotărâtoare conştiinţa individuală, care pe lângă faptul că dezvăluie adevărata natură a regulilor de detenţie, fixează şi limitele în care semilibertatea poate fi eficace, pentru că rămas fără supraveghere, sau cu supraveghere relativă, deţinutul va înţelege iegea în mod operativ ajungâdu-se până acolo încât regulile să fie privite ca un model compoziţional, în măsură să susţină o nouă comportare reformaţi vă.

Şi aici subzistă o dublă posibilitate, după cum condamnatul poate considera măsura ca o încredere a administraţiei, ca o punere la încercare privind posibilitatea reeducării sale, pe o anumită durată a condamnării, sau dimpotrivă, o imitare servilă, mecanică, stereotipă, a condiţiilor de detenţie, fără nici o discuţie între restrângerea drepturilor sau acordarea facilităţilor cunoscute. Este imposibil de precizat dacă modul de comportare al condamnatului este cei care impune acordarea beneficiului

semilibertăţii, sau dacă nu se porneşte mai degrabă de la circumstanţele personale ale condamnatului, întrucât cele două ipostaze converg până la identificare.

Crearea condiţiilor de muncă ce par a fi speciale, într-un loc de deţinere - însărcinarea cu realizarea unor atribuţii limitate de supraveghere şi pază a efectivului de deţinuţi, îndeplinirea unor activităţi administrative în colectivitatea civilă, unele înlesniri individuale, nu exclud supravegherea administrativă, fără întreruperea sigură supusă exigenţelor legii, şi regulamentului detenţional intern.

Legătura dintre smilibertate şi detenţie cu posibilitatea implicită a suprimării semilibertăţii serveşte pentru a explica mai întâi de toate, faptul că după săvârşirea infracţiunii de un anumit gen, reeducarea condamnatului, ar părea un proces misterios şi de neânţeles, căci nici un condamnat nu ajunge să se considere reeducat decât trecând prin executarea pedepsei, cu excepţia cazurilor de suspendare.

2. Munca în exterior.Este adevărat că în detenţie comportamentul individual devine operativ, însă nu se poate ignora faptul

că detenţia nu exclude o anumită ştiinţă a felului de a înţelege viaţa în ce are ea mai dramatic, pricipiile comportamentale normale, regulile, sfaturile, şi preceptele morale.

Detenţia oferă reguli de aplicat şi dezvăluie că amnificaţia operativă a proprilor sale moduri de reeducare, iar condamnaţii le înţeleg doar în măsura în care participă la aceste moduri de reeducare fie printr-o afectivitate individuală - determinată de necesitatea ispăşirii vinei, fie prin obişnuinţa desprinsă în viaţă de a se supune regulilor administrative.

În afară de aceasta, posibilitatea cea mai bună de a dezvălui semnificaţia operativă a regulilor detenţiei, consistă în a interveni direct în cursul operaţiunilor reeducaţionale, indicând modificări de tratament, sugerând paze educaţionale sau corectând comportamentele chiar prin aplicarea unor noi sancţiuni. Desigur, principiile detenţiei sunt impuse de lege şi verificate de practică, având o sferă atât de largă şi de completă, încât condamnatul are sarcina să le înţeleagă semnificaţia reformativă şi oportunitatea.

Administraţia dirijează operaţiunea deţinutului şi-l îndrumă fără a i se substitui, intervenţia administrativă fiind cu atât mai eficace cu cât acesta respectă mai mult regulamentul. Dar toate acestea nu înlătură aprecierea că în procesul reeducativ intervenţia administraţiei se face simţită permanent si operativ, căci n-ar avea nici o eficacitate un act în care s-ar renunţa la disciplina administrativă.

După cum trebuie să intervină în felul de comportament detenţional, cerut de lege, tot aşa administraţia nu poate să renunţe la depistarea şi stimularea actelor şi acţiunilor comportamentale pozitive.

Doar în aceste condiţii rolul sancţionator şi preventiv poate fi atins: prin executarea pedepsei conform legii şi totodată prin stimularea pozitivă a comportamentului individual, astfel încât să se facă simţită mai puţin tendinţa coercitivă a pedepsei şi mai mult latura educaţională.

Se cere multă disciplină comportamentală pe care condamnatul trebuie s-o dovedească de la o etapă la alta, astfel încât limita care pretinde supunere şi este impusă din exterior să devină atât de intimă, încât să se prezinte ca libertate.

Actul de adaptare, prin care condamnatul ştie să descătuşeze regulile primite, va permite păstrarea în echilibru a disciplinei tendenţionale şi libertatea, supunerea şi iniţiativa limitată.

Într-adevăr, a se opri în detenţie la disciplina exterioară, înseamnă a aplica regulile, ceea ce printr-o rău înţeleasă supunere la o pretinsă autoritate, duce la eşecul educativ; iar a se răzvrăti împotriva disciplinei, înainte chiar de a fi dovedit o cât de puţină supunere, înseamnă pentru deţinut a fugi de efortul care duce la libertate.

Perioada detenţiei se supune regulilor pentru ca deţinutul să înveţe să se lase în seama disciplinei, pentru a-şi afirma adaptabilitatea şi a aspira la iibertatea adevărată prin interiorizarea disciplinei exterioare şi nu eludând-o, pentru că lanţurile la care duce răzvrătirea faţă de această disciplină sunt mai coercitive, decât cele ale regulamentului.

Munca desfăşurată în exterior, de o anumită categorie de deţinuţi este în asemenea măsură necesară, încât determină noi posibilităţi formative, prin încercarea de adaptare la viaţa normală, a comportamentului deviant.

Ea reprezintă un laborator educaţional detenţional în care experienţele sunt făcute în comun de administraţie şi de individ, iar comportamentele individuale servesc de învăţătură tuturor.

Prin acest gen de muncă se accentuează particularităţile de ispăşire a pedepsei, instituindu-se şi consolidându-se receptele educaţionale.

3. Liberarea condiţionatăCa transformare, detenţia are o funcţie de respecializare, pentru că dacă, pe de o parte, este în măsură

să reducă agresivitatea comportamentului deviat, pe de alta, nu ajunge la acest lucru decât reconvertind agresorul. Aceste două funcţii de reeducare şi de reconvertire nu se pot exercita decât împreună.

Dar ceea ce este important de observat este că aceste funcţii ale detenţiei sunt succesiunea reformării educaţionale pentru agresor, care în mod necesar trebuie să se transforme, astfel prin atitudinea contrară, vor fi obligaţi la o nouă detenţie şi implicit la o nouă reformare mai dură. Nu există altă lege, decât aceea de a-l educa pe agresorul responsabil de actele sale, prin condamnarea şi sancţionarea nerelevantei sale educaţionale. Detenţia este considerată de obicei ca o epuizare prealabilă a formulelor educaţionale în libertate şi care, în final a ajuns la culmea evoluţiei sale agresionale, o etapă necesară a unui proces obligatoriu.

Dar există un alt sens în care se poate spune că detenţia nu este indiferentă la valoarea reformării sociale a deţinutului, iar faptul de a fi reuşit o astfel de adaptabilitate aparţine nu numai individului, ci şi felului foarte particular de a stimula pozitivitatea educaţională. Modul de a înţelege comportamentul detenţional inedit, sau o anumită formă a acestuia, şi de a realiza în final educarea deţinutului, face parte din categoriile adoptate de societate, pentru a realiza ideea reeducării. Dar, ca rigoare, ar trebui să se ajungă la o concluzie opusă, căci, dacă în detenţie genurile şi formele de reeducare sunt aceleaşi, deţinuţii sunt totuşi de facturi diverse şi nu înţeleg posibilităţile formative şi eficacitatea operativă a pedepsei pentru a schimba personalitatea. O astfel de neânţelegere, nu întârzie să-şi aibă repercursiunile asupra noţiunii de reeducare, o realitate concretă, care acţionează în lumea recidiviştilor şi a deţinuţilor eliberaţi la termen. Dar toate acestea n-ar fi posibile dacă nu s-ar putea vorbi de libertatea condiţionată, datorită căreia perfecţiunea reeducaţională trebuie înţeleasă drept exemplaritatea în comportamentul deţinutului, în sensul pe care l-am descris, acela a unui comportament care este urmărit şi apreciat, proliferând forme noi şi instituind reguli noi.

Dacă întreaga viaţă detenţională este educativă, printr-un evident proces reformativ, reprezentat de forma de cunoaştere a deţinutului, de receptivitatea şi activitatea acestuia, în cazul executării unei părţi din pedeapsă, acesta beneficiază de liberarea condiţionată.

Dacă liberatul condiţionat este receptiv la condiţionările aceste măsuri şi împiedică posibilitatea de a mai săvârşi o altă infracţiune, atunci la împlinirea duratei efectiv a pedepsei liberarea devine definitivă.

Faptul că în perioada până la expirarea perioadei pedepsei liberatul condiţionat săvârşeşte din nou o infracţiune, instanţa poate dispune fie menţinerea liberării, fie revocarea acesteia.

Din această cauză, instanţa în funcţie de gravitatea infracţiunii când revocă măsura liberării, stabileşte pedeapsa pentru noua infracţiune şi o contopeşte cu restul de pedeapsă.

În acest mod legea determină pe liberat să-şi depună silinţa necesară pentru a fi receptiv la condiţionările legii şi a se implica în respectarea acestora în toate acţiunile sale personale.