Credinţa în antichitate

Dumnezeu reprezintă o fiinţă supranaturală, considerată de credincioşi a fi creatoare şi stăpână a lumii, cauza ei primordială, principiu al existenţei şi al ordinii universale. Dumnezeu este o divinitate sau zeu. Foarte mulţi oameni şi-au pus întrebări, cum ar fi: ,,Care este rostul meu?” , ,,Cum a apărut viaţa pe Pământ?” , ,,Cine au fost primii oameni?” şi multe, multe alte întrebări de genul acesta. Mulţi au găsit un răspuns de la Dumnezeu, dar cine este El, există cu adevarat sau este pur şi simplu o scorneală a minţii noastre? Întrebările legate de Dumnezeu au apărut odată cu credinţa în El. Se cunosc mulţi oameni de cultură care au încercat să gasească un răspuns şi poate că, ştiind răspunsurile lor vom reuşi să răspundem şi noi la această întrebare. În India, de exemplu, apar trei mari şcoli de orientare materialistă: Lokayata, Samkhya şi Vaisesika. Lokayata contesta existenţa zeilor şi nemurirea sufletului cât şi valoarea practică a riturilor. Ea era de părere că ,,singurul scop al omului este plăcerea”. Omul, puteau ei să spună îşi este deopotrivă cauză, scop şi mijloc. După cum spunea şi Titu Maiorescu într-un articol ,,Weber des Herbatianers” C. S. Cornelius Theologische Grundgedanken: ,,Tocmai pentru că nemurirea lipseşte, viaţa muritoare dobândeşte mai mult conţinut; tocmai fiindcă după moarte nu există răsplată, nici pedeapsă, trebuie să facem binele pentru el însuşi şi să ocolim răul pentru că este rău; aceasta este enorma importanţă morală a tăgăduinţei nemuririi”. Samkhya, întemeiată de Kapila (sec. al III-lea î.e.n) a avut la început o filozofie dualistă (atenuantă, apoi monist-spirituală). Samkhya (samkhya = număr, enumerare, avea 25 de principii) credea că spiritul nu este de natură divină ori divinitate, apare ca factor agent şi ,,Cel Nemanifestat”ca substrat. Vaisesika considera că Pământul, apa, focul şi aerul sunt materiale având în constituţia lor atomii, entităţi determinate calitativ şi eterne întrucât nu au o cauză, nici

naturală, nici supranaturală. Atomii îşi sunt Spinoza, propia lor cauză, începutul în ordine absolută. Cunoaşterea Divinităţii nu-i frământă numai pe indieni ci şi pe greci şi romani. Thales spunea că ,,Zeii sunt un suflet al lumii”şi că toate sunt pline de zei. Xenofan din Colofon (565-475 î.e.n) a vorbit despre reprezentarea zeilor: ,,etiopienii şi-au făcut zei negrii şi cu nasul cârn; tracii zic despre cei ai lor că au ochii albaştrii şi părul roşu” (fragmentul 16, în H. Diels, Die Fragmente der Vorsokratizer). De aceea ,,dacă boii, caii şi leii ar avea mâini şi dacă având mâini ar putea să picteze ca oamenii, caii şi-ar reprezenta zeii asemenea lor...”. Însă Xenofan nu neagă existenţa Divinităţii ,,singur Zeu, cel mai mare dintre Zei şi oameni şi care nu este asemănător oamenilor nici prin formă nici prin gândire”. Heraclit din Efes spune că ,,această lume, aceeaşi pentru toţi “ nefăurită de ,,nici vreunul din Zei, nici vreunul din oameni”, ,,a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnic viu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge “. Însă el nu îşi eliberează complet viziunea materialistă asupra lumii de reprezentările mitologice. Ateistul consecvent va aborda problema în chip cu totul deosebit, arătând că Divinitatea e o invenţie a omului”. Democrit din Abdera, după cum observă Plutarh, susţinea că Universul este infinit deoarece nu a fost niciodată creat de o fiinţă oarecare. El explică apariţia lumii astfel: natura lucrurilor eterne constă în substanţe mici, al căror număr este infinit. Alături de ele îl exprimă prin termenii: vid, neant, infinit. Din ele, ca elemente iau naştere şi se formează lucrurile vizibile şi obiectele ce se percep cu simţurile. Se frământă şi sunt purtate în vid din cauza neasemănării lor şi din pricina altor deosebiri specifice. ”Lumea, arată Democrit, nu urmează un anumit plan întocmit de o fiinţă supranaturală, ci legile ei fireşti, propia-i necesitate “. Pământul formându-se ,,din atomi mai grei care s-au adunat la mijloc. Alţii reunindu-se în mase mai dense şi datorită mişcării lor rapide, s-au aprins. Aşa au luat naştere Soarele, Luna şi stelele”. Această teorie a lui Democrit a avut unele consecinţe: materia cerească şi cea pământească avea aceeaşi compoziţie iar: lumile sunt nesfârşite la număr şi de mărimi deosebite...”. Tot Democrit era de părere că apariţia vieţuitoarelor şi a oamenilor pe Pământ este un proces natural şi că ,,sufletul este muritor şi dispare odată cu trupul ’’. El explică reprezentările oamenilor despre zei (rod al personificării fenomenelor şi corpurilor naturii). Credinţa în zei apare deoarece ,,oamenii din vechime, observând fenomenele cereşti, cum sunt: tunetul, fulgerul, apropierea stelelor, eclipsele de Soare şi de Lună, s-au îngrozit şi au presupus că vinovaţi de toate acestea sunt zeii (Sextus Empiricus în vol. Leucip-Democrit, Texte). Zeii erau un rezultat al necunoaşterii cauzelor reale ale fenomenelor, o construcţie iluzorie în care omul îşi exprima neputinţa în faţa unei naturi care-l domină şi care-i provocă teamă. Epicur (341-270 î.e.n) spune că ,,oamenii care văd drept se roagă zeilor să le dea tot ce este bun” (Plutarh, despre Isissi Osiris, I). Însă omul nu trebuie să se teamă nici de zei, nici de Infern. Apăruseră o serie de superstiţii, credinţa în predestinarea sorţii, cum că norocul şi ghinionul veneau de la zei iar Epicur nu era de acord cu aceste concepţii. Acesta spunea că zeul este o vietate nemuritoare şi fericită. Nu sunt fiinţe creatoare de lume pentru că ,,nu putem să concepem prin înţelegerea noastră mintală sau prin alt mijloc analog că există altceva în afară de corpuri şi vid (Scrisoare către Herodotos, în op. Cit., XXIV, 40). Zeii înşişi sunt alcătuire de atomi, sufletul nostru asemenea şi cu atât mai mult lucrurile toate câte sunt şi câte vor mai fi în timpul infinit.

Pentru Epicur, zeii există cu adevărat şi nu sunt nişte biete fiinţe ca în dialogurile lui Lucian Blaga. ,,Zeul este o vietate nemuritoare şi fericită, zeul este un model pentru om şi nu poate să facă sau să urmărească destinul“. După părerea lui Epicur, din atomi se nasc, astrele, oamenii, zeii şi firul de iarbă, dar atunci zeii nu mai sunt fiinţe eterne, şi apoi, dacă sunt alcătuiţi din atomi şi atomii compun lucrurile în felul în care o fac, cum de nu se degradează odată şi odată? ,,Unii dintre dogmatici afirmă că zeul are existenţa corporală iar alţii că este incorporal, unii spun că are formă omenească, alţii că nu, şi apoi unii susţin că zeul există în spaţiu, alţii că nu, iar dintre cei ce admit că există în spaţiu, unii spun că este în interiorul Universului, iar alţii în exteriorul lui “. Şi se pune problema dacă ,,putem noi să ajungem la o concepţie a zeului, când oamenii nu sunt de acord cu privire la substanţa, la forma şi nici în privinţa locului din spaţiu unde s-ar afla. Existenţa zeului este inconprehensibilă” (Sextus Empiricus, Schite pyrrhoniene, III, 3, 4, 6, 7, 8, 9). După Marcel Renault, dacă zeii n-ar exista, despre ei nu am putea să spunem nimic, ba nu am avea nici măcar conceptul lor; însă avându-l, ,,noi trebuie să considerăm că vedem şi concepem lucrurile prin ceva care intră în noi venind de la lucrurile exterioare” (Scrisoare ctre Menoiceus, în op. cit XXIV, 49), atunci este de la sine înţeles că undeva trebuie să fie nişte alcătuiri de atomi pe care ne-am obişnuit să le numim zei. Atitudinea epicuriană faţă de zei se poate motiva şi psihologic, gânditorul fiind şi el om ca toţi ceilalţi, simţea restriştea, nesiguranţa gravă şi precaritatea. Lucreţiu explică cum au ajuns oamenii la credinţa că lumea este o creaţie a zeilor şi că zeii i-ar fi prestabilit destinul. Oamenii nu au fost în stare să-şi explice ce se întâmplă în jurul lor astfel ei au plăsmuit în cer ,,locuinţe divine” deoarece ei atribuiau corpurilor cereşti o natură divină”. Anselm dă o argumentare ontologică a existenţei lui Dumnezeu. Credem deci că Dumnezeu există, nu există imagine care să nu aibă corespondenţă în realitate, avem imaginea zeilor, în consecinţă zeii au fiinţă. Damis ripostează împotriva lui Homer, care credea în existenţa zeilor, astfel: ,,Homer a fost un mare poet; dar că el ar putea da o adevarată mărturisire asupra lucrurilor de acest soi, aceasta nu s-ar putea spune...căci poeţilor, după câte socot eu, nu le pasă de adevăr, grija lor fiind doar cum să farmece urechile ascultătorilor”. Protagoras din Abdera (480-408 î.e.n.) evita să afirme sau să nege existenţa zeilor pentru că, mărturisea el, ,,nu pot să ştiu nici dacă sunt, nici dacă nu sunt, nici care le este forma; căci invizibilitatea lor şi scurtimea vieţii omeneşti sunt obstacole care impiedică certitudinea”(Les sophistes, ed. J. P. Dumont, Paris, P. W. F. , 1969, II, B4). Din punct de vedere gnoseologic,omul poate să spună despre ceva că există cu certitudine dacă a luat cunoştinţă prin simţuri, deoarece zeii sunt invizibili, ei nu ne pot da informaţii. Omul având raţiune, ceea ce este imperceptibil poate fi gândit. Întrucât însă în ceea ce-i priveşte pe zei, simţurile nu sprijină gândirea şi gândirea nu se confirmă prin experienţă, despre existenţa lor nu putem spune nimic cu certitudine. Theodor respingea pe faţă credinţa în zei. Prodicos din Ceos spune despre zei că sunt transfigurări ale lucrurilor utile. Sextus Empiricus spunea că : ,,Cei vechi considerau ca zei Soarele, Luna, apele, izvoarele şi în genere tot ceea ce este folositor vieţii noastre” , ,,pâinea a fost numită Demetra, vinul Dionysos, apa Poseidon, focul Hefaistos” (contra fizicienilor, I.18).

,,Zeii nu există, opinia celor ce au fost numiţi atei, ca Evhemeros, Diagoras din Melos, Prodicos din Ceos şi Theodor...”. Protagoras spune că umanismul consecvent nu este posibil fără ateism. Foarte mulţi ateişti au fost exilaţi sau condamnaţi la moarte de către demos-uri, (prin otrăvire cu zeamă de cucută): Diogenes Laertios, Theodor, Anaxagoras, Socrate, Protagoras (Prodicos). Dacă într-adevăr zeii existau, religia nu avea de ce să se teamă de ideile marilor oameni de ştiinţă. Şi apare încă o dată întrebarea: ”Există Dumnezeu?”. Fiecare lucru are rostul lui. Existenţa lui Dumnezeu crează o armonie însă eu cred că acel echilibru poate exista şi fără frica aceea că vei ajunge în Iad. Dacă am spune că există Dumnezeu ar trebui să respectăm toate concepţile religiei, dar nu toate sunt corecte. Dumnezeu îşi iubeşte copii şi totuşi trimite potopul pentru a ucide pe foarte mulţi dintre ei şi acesta doar pentru un alt început. Ştie că evreii îl vor trimite pe Iisus să fie răstignit şi totuşi spune că vor fi pedepsiţi (de către Hitler). Şi multe alte concepţii greşite. O altă problemă o constituie apariţia vieţii iar ştiinţa a încercat să dea mai multe explicaţii (ex: Teoria Spontaneităţii), însă nu atât de sigure pe ele. Dacă Dumnezeu ar exista ne-am limita la o cunoaştere primitivă. Numai ateismul ne poate ajuta să evoluăm mintal.

Cuvinte cheie:

argumentare ontologică = argumentare despre teoria existenţei, trăsăturile generale ale existenţei.

argumentare gnoseologică = argumentare despre filozofia religioasă cu trăsături mistice, îmbină ideile creştine cu filozofia elenista târzie şi cu religiile orientale

Bibliografie:

1. ,,Istoria filozofiei antice-Filosofia în Grecia’’, dr.Gh.Vlădescu, Bucureşti 1975, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti.

2. ,,Ateismul în Antichitate’’, Gh.Vlădescu, Bucureşti 1978, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică.

3. “Formarea legendelor”, A. Van Gennep, Editura Polirom, Iasi, 1997

4. “Ştiinţa-prietena noastră”, dr. Radu Iftimovici şi dr. Ion Aderca, Editura Politică, Bucureşti, 1964.

5. “Ştiinţe ”, manual pentru clasa a 11-a, Mihaela Garabet, Sanda Fătu, Jeanina Cârstoiu, Editura All, Bucureşti, 2006.