COSTUMUL POPULAR ROMÂNESC Așa cum a fost el întâlnit până la începutul secolului al XIX-lea, portul popular s-a

caracterizat prin simplitatea sa, majoritatea pieselor sale componente fiind produse ale gospodăriei propri.La costumul femeiesc, piesele "de rezistență" au fost: vălitoarea albă, cârpele negre sau înflorate, "șurțele"(șorțurile) negre sau "vinete", în două sau trei foi, catrințele roșii, "românești" sau "oacheșe", iile cu fodori, pieptarul cu flori roșii și "ciucurei" în aceeași tonalitate, buboul negru sau săin, nelipsit din portul bătrânelor.Costumul bărbătesc avea următoarele piese specifice: cămașa cu mânecă largă sau cu pumnași, cioarecii albi, strânși pe picior, laibărul și recălul din postav negru, la care, iarna, se adaugă buboul.În jurul anului 1900 în sat începe să pătrundă costumul femeiesc saliştenesc, care devine predominant în deceniile următoare, cu nota sa de eleganță și sobrietate, preluat și dezvoltat într-o variantă locală. Acesta se caracteriza prin cârpa neagră, cu ciucuri, prin ia de "giolgiu" plină de "pui" cusuțicu arnici negru, prin fusta "prisată" acoperită de "șurțe" negre, "tipărite", prin "fustița" cu "cipcă", completate cu pantofi "cu ciucurei" și ciorapi negri de mătase, majoritatea acestor piese fiind cumpărate din târg. Costumul femeiesc

Găteala capului. Părul a constituit una din podoabele naturale de căpetenie ale femeii, cu cât acesta era mai bogat, cu atât mândria era mai mare, cu toate că descoperirea capului în public echivala cu una dintre cele mai mari "rușini". Spre a-i conferi un plus de strălucire, încă din primele decenii ale secolului al XIX-lea, părul se ungea cu seu, unt sau chiar cu gaz. Până la vârsta de zece ani, după ce depășea stadiul "căiței", fetițele purtau capul descoperit, cu părul "retezat" până în dreptul urechilor. După această perioadă, părul era lăsat să crească în voie și se pieptăna "cu cărare", în două "plete" simetrice, legate la vârf, cu "gâțe". Când acestea atingeau diferite dimensiuni, ele se așezau în formă de colac pe vârful capului, acoperindu-se cu "cârpa". Cârpa tradițională a fost confecționată din satin de culoare neagră, cu sau fără ciucuri, purtată înnodată la spate. Ulterior, în zilele de lucru, au început a fi purtate și cârpele confecționate din stambă imprimată cu diferite modele, legate uneori și pe sub barbă, cunoscute și sub denumirea de "balticuri". Peste cârpa de zi de lucru, vara, se purta pălaria de paie, legată pe sub barbă cu "șinor" și ornată cu "frunză" neagră, încrețită din loc în loc și împodobită, uneori cu mărgele. În zilele de sărbătoare, se purta în mod obligatoriu "cârpa" neagră din "păr" sau mătase, cu ciucuri mari, de ibrisin, pe sub care fetele și nevestele tinere "scoteau" câte un "inel" din părul neprins în "plete".

Stânga: "vălitoare" din voal alb. Dreapta: pălărie de paie cu "şinor" O cârpă mai puțin folosită la "împropezît"(împodobit) era cea neagră, pe fondul căreia erau brodate flori mari, viu colorate. Numită și "cârpă țigănească" sau "cârpă de călărași", ea era folosită cu precădere la împodobirea călărașilor, a steagului de nuntă, sau cu prilejul altor ocazii festive. Bătrânele o purtau doar la biserică, în care caz ciucurii nu mai erau lăsați să cadă liber, pe spate, ci legați în formă de colac, pe vârful capului, formând așa zisa "împropezală cu coarne".

În anotimpul friguros, peste cârpă se punea "broboada" confecționată din lână neagră sau maronie, cu sau fără ciucuri, înnodată sau nu sub barbă. La bătrâne se întâlneau și "broboade" de zi de lucru, confecționate din "molton" sau "finet". "Broboada" de sărbătoare era cea de "janilie"(catifea), neagră, vineție sau maro, de proveniență industrială. Bătrânele își mai amintesc de încă două piese nelipsite din "garderoba" de până în primele decenii ale secolului al XIX-lea: "vălitoarea" și "conciu". Prima, formată dintr-o bucata de voal alb, de lungime apreciabilă, se purta în zilele de sărbătoare, peste "cârpă", însă numai de către femeile în vârstă, fiind folosită și la înmormântare. A doua, respectiv "conciul", cunoscut în alte părți ale județului Sibiu și sub denumirea de "coif"[3], se purta numai de mirese, când erau scoase "la Vale"(în centru). El se confecționa dintr-un cadru de sârmă, carton etc., de forma circulară, acoperit cu pânză, pe care se prindeau buchete de flori artificiale, monede vechi de argint, oglinjoare, ace cu gămălia colorată etc. Laibăr şi ie săliştenească cu "beată" galbenă, "puişori", fodori şi colţişori

Ia. Este principala piesă de port femeiesc și se întâlnește în două variante: -Dintr-o singură bucată numită ciupag -Din ciupag și poale, variantă folosită mai ales în zilele de lucru. Cu sau fără "beată", la fetițe ia se încheie în față, iar la fete și neveste, peste umăr, în partea stângă. Mânecile iei se sfârșesc întotdeauna cu "fodori" încrețiți, tiviți cu "cheiță", "cipcă" sau "colțișori negri". În afară de ia "de purtare" sau de cea "de duminica", se mai întâlnește și cea purtată doar în anumite momente importante cum ar fi: ia de mireasă și ia de înmormântare, la acestea diferind doar ornamentația. Ia "de purtarea" se confecționează din pânză de cânepă sau de bumbac, iar cea "de duminica" din pânză de bumbac sau giolgiu. Ceea ce dă farmec iei tradiționale este ornamentația sa bogată, realizată cu arnici negru cu care se coase pe lângă "frunzele" de pe piept, "șâruri"(șiruri), iar pe lângă cele de pe mânecă, "purecele" și "crace". La ornarea "betei" se folosește și arnici galben și foarte rar "sârmă". "Puişori" de pe o ie săliştenească Ca motive ornamentale, la loc de frunte se situează cele florale("brăduțul", "pomul vieții" etc.), urmând apoi cele zoomorfe: "peunul"(păunul), "porumbelul", "găina", "cocoșul", corbul, "cornul berbecului" ș.a.m.d. Privind tehnica cusutului propriu zis, se întâlnesc: - "Pui" cusuți pe față sau pe dos; - "Pui" cu o cruce; - "Pui" cu patru cruci; - "Pui" peste cot[4], executați de către fiecare gospodină în parte, sau de către "cusătoresele" renumite ale satului, dintre care se remarcă Maria Dobrin, "Cornățana", Paraschiva Mordoșan, Maria Vasiu, Sofia Birghiu, Sofia Raț și Maria Trif. "Poalele de zi de lucru", sunt confecționate din pânză de bumbac, cu o tivitură simplă în partea de jos și neîncrețite. Cele "de duminica", purtate de fete și nevestele mai tinere, au crețe și în părți și în spate. Frecvent, se întâlnesc și "poalele" ca piesă separată de port, purtate numai de către fete, confecționate din giolgiu. Purtând și numele de "fustă", acestea sunt întotdeauna "prisate"(pliate) și ornate în partea inferioară cu "cipcă" sau "colțișori".

Cătrință oacheșă, de Emilia Urs, anii 1960. Sus: Baierele de prindere în jurul taliei. Stânga jos: foaia cătrinței ce se pune în față. Dreapta jos: foaia cătrinței ce se pune la spate.

Fustița, confecționată din giolgiu, această piesă se purta pe sub poale, strânsă pe corp și legată de mijloc cu băieri. În partea inferioară, fustița se orna cu dantele și panglici de diferite culori.

Cămeșoaia, piesă de port de uz casnic, era folosită cu precădere drept "cămașă de noapte". De un croi simplu, din pânză de cânepă, bumbac sau mai nou din "finet", ea a fost folosită mai ales de către femeile în vârstă.

Șurțul(șorț), era nelipsit din costumul tradițional fiind purtat în față, fie direct peste "poale", fie peste rochie:

o Șurțul negru, țesut de casă, în patru ițe, cu alesături "în tăblițe"(căhăli), cu urzeala din ață sau lână neagră și cu băteală din "păr"(lânică fină). Cu scop ornamental, în țesătură se intercalau vărgi roșii în care, la așa zisele "șurțe bătrânești", se folosea și "sârma". În partea inferioară, șurțele se ornau cu motive florale sau geometrice, ele sfârșindu-se cu ciucuri lungi. Pe marginea lor se prindeau "colți", cele două "foi" ale piesei fiind prinse intre ele cu o "cheiță". Întotdeauna, peste șurțul negru se purta un altul, de satin.

o Șurțul roșu, îl purta numai mireasa și prietenele ei, în seara premergătoare nunții. o Șurțul săliștenesc, era cumpărat direct din "șatră", în "seturi" împreună cu cătrințele. Unele

dintre acestea erau "tipărite"(imprimate cu ornamente brodate pe întreaga țesătură), pe când altele aveau ornamentația realizată din textura propriu-zisă, fiind cunoscute sub numele de șurțe "tăiate".

Cătrința. Spre deosebire de șurț, cătrința nu era purtată decât de la o anumită vârstă, corespunzătoare cu majoratul de astăzi. Executată din țesătură de lână, cu beteală din lânică, arnici, mătase sau "sârmă", cătrința tradițională s-a întâlnit în următoarele variante:

o Cătrința oacheșă, care are fondul negru și vărgi colorate pe întreg câmpul. o Cătrința neagră, care are fondul negru și ornamentație sobră. o Cătrință săliștenească, confecționată din postav negru cu ornamente "tipărite", este

renumită prin frumusețea și eleganța ei. La toate tipurile de cătrințe sau șurțe, în partea inferioară se atașează "colți" sau ciucuri și pe margini, "colți" și "rotițe".

STUPARU DAN