Corpuri mici din Sistemul Solar

Elev : .........

Profesor indrum tor :ǎ .............

Liceul : ....................

Sesiunea :

1

Corpuri mici din Sistemul Solar

Cuprins:

Introducere……………….……………………………………….3

Scopul lucrarii…………………………………………………….4

Sistemul solar……………………………………………………..5

Cometa Halley…………………………………………………...10

Meteoritii…………….……………………………………..…….11

Mistere si curiozitati ale Sistemului Solar……...........................13

Concluzii………………………………………………………….19

Bibliografie……………………………………………………….21

2

Corpuri mici din Sistemul Solar

Introducere

De miliarde de ani, Soarele straluceste neobosit, emitand lumina si caldura. El este insotit de alte corpuri ceresti mai mici, care se invartesc in jurul lui si carora le transmite lumina si caldura. Soarele si aceste corpuri formeaza impreuna Sistemul Solar.

Corpurile mici din sistemul solar includ comete, asteroizi, obiectele din Centura Kuiper şi Norul Oort, mici sateliţii planetari, Triton, Pluto, Charon şi praful interplanetar. Unele dintre aceste obiecte s-au modificat foarte puţin de-a lungul existenţei lor.

Mai precis, faţă de cum erau în cadrul tinerei nebuloase solare în care s-au format planetele. Astfel, acestea pot oferi informaţii privind planeta Pământ, precum şi asupra formării şi evoluţiei sistemului solar.

Toate corpurile din Sistemul Solar se afla in miscare. Daca am putea privi Sistemul Solar din afara, acesta ni s-ar infatisa astfel:In centru se afla Soarele (rotindu-se in jurul axei proprii), iar in jurul sau graviteaza cele noua planete si asteroizii, care se rotesc in acelasi timp si in jurul axelor proprii. Satelitii se rotesc si ei in jurul propriilor axe, dar si in jurul planetelor, iar impreuna cu acestea in jurul Soarelui. Cometele, cu orbitele lor alungite, par a fi ratacitoare prin Sistemul Solar, iar meteoritii, singurii care nu desfasoara miscari de rotatie, cad la intamplare pe suprafetele planetelor sau ale satelitilor. Intregul Sistem Solar se deplaseaza in jurul centrului galaxiei.

Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici. Centura de asteroizi – situată între Marte și Jupiter, este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație. Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake. În plus, în aceste două regiuni, se află diferite alte corpuri mici cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul acestora. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.

Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare), creează o bulă în mediul interstelar cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul lui Oort, ce reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar

3

Corpuri mici din Sistemul Solar

Scopul lucrarii

Departe de suprafata Pamantului, dincolo de ceea ce pare o cupola uriasa presarata cu stele, se intinde nemarginitul Univers, realitate ce pare izvorata din cele mai fantastice si tulburatoare visuri. Ascuns de barierele timpului si spatiului, Universul a fost in cea mai mare parte a vremii necunoscut, neexplorat, ramanand dincolo de posibilitatile de cunoastere ale omului.Dar aceste bariere ale imposibilului au inceput sa se deschida in fata realizarilor omului. Prin geniul sau creator, el a reusit sa ridice putin cate putin valul ce acoperea enigmele Cosmosului, privind uimit la noile cai ce se deschideau in fata. A trebuit sa modifice multe din ideile pe care le avea asupra energiei si raspandirii substantei din Univers, dar cea mai importanta cucerire a fost intarirea convingerii ca nu exista lucruri imposibil de cunoscut.

Din cele mai vechi timpuri omul a contemplat bolta instelata, intrebandu-se: ce este cerul- Ce legi ii guverneaza miscarea- Dar singurul lucru pe care il putea face era sa observe cele circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber si sa le noteze pozitiile in asa numitele constelatii. El nu avea de unde sa stie ca Soarele este o stea si ca stelele isi datoreaza neobosita stralucire focului termonuclear care arde in adancul lor. Nu avea de unde sa stie ca planetele - asa a numit el aceste stele ratacitoare pe bolta cereasca - cu toata stralucirea lor nu erau stele, ci corpuri intunecate a caror lumina era reflectarea, ca intr-o oglinda, a celei primite de la Soare.

Fara indoiala, la scoala am invatat lucruri interesante despre sistemul solar, descoperite poate cu sute de ani in urma. Insa in ultimii ani, astronomia a facut dezvaluiri neobisnuite, fenomene la care nu am fi visat niciodata despre sistemul solar.Sunt multe mistere legate de aceasta tema,interesante si importante pentru cultura noastra generala.Printre acestea mentionez haloul de materie intunecata care invaluie Pamantul sau faptul ca exista o multitudine de gauri negre in spatiul cosmic.

Am ales aceasta tema cu scopul de a-mi dezvolta cunostintele legate de aceata tema interesanta si fascinanta.

4

Corpuri mici din Sistemul Solar

Sistemul Solar

Sistemul solar- este format din Soare împreună cu sistemul său planetar (care cuprinde opt planete împreună cu sateliții lor naturali) și alte obiecte non-stelare. Sistemul este situat într-unul dintre brațele exterioare ale galaxiei Calea Lactee (mai precis în Brațul Orion), galaxie care are cca. 20 de miliarde de stele.

El s-a format acum 4,6 miliarde de ani ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor molecular. Cel mai masiv obiect este steaua centrală - Soarele, al doilea obiect după masă fiind planeta Jupiter.

Cele patru planete interioare mici, Mercur,Venus, Pământ și Marte, de asemenea numite și planete terestre / planete telurice, sunt în principal compuse din roci și metal. Cele patru planete exterioare, numite și giganți gazoși, sunt cu mult mai masive decât cele terestre.

Cele mai mari două planete – Jupiter și Saturn, sunt compuse în principal din hidrogen și heliu; cele două planete mai îndepărtate – Uranusși Neptun, sunt compuse în mare parte din substanțe cu o temperatură de topire relativ ridicată (comparativ cu hidrogenul și heliu), numite ghețuri, cum ar fi apa, amoniacul și metanul. Ele sunt denumite „giganți de gheață” (termen distinct de cel de „gigant gazos”).

Toate planetele au orbite aproape circulare dispuse într-un disc aproape plat numit plan ecliptic.

Sistemul solar prezintă câteva regiuni unde se află diferite obiecte mici. Centura de asteroizi – situată între Marte și Jupiter,este similară din punct de vedere al compoziției cu planetele terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. Dincolo de orbita lui Neptun se află centura Kuiper și discul împrăștiat; multe dintre obiectele transneptuniene sunt în mare parte compuse din ghețuri. Printre aceste obiecte, de la câteva zeci până la mai mult de zece mii de obiecte pot fi suficient de mari pentru a fi fost rotunjite de propria gravitație. Astfel de obiecte sunt denumite planete pitice. Planetele pitice identificate până în prezent includ asteroidul Ceres și obiectele transneptuniene: Pluto, Eris, Haumea și Makemake. În plus, în aceste două regiuni, se află diferite alte corpuri mici cum ar fi comete, centauri și materie interplanetară. Șase planete, cel puțin trei planete pitice și multe alte corpuri mici au sateliți naturali care se rotesc în jurul acestora. Fiecare planetă exterioară este înconjurată de inele planetare alcătuite din praf și alte obiecte mici.

Vântul solar (un flux de plasmă de la Soare), creează o bulă în mediul interstelar cunoscută ca heliosferă, care se extinde până la marginea discului împrăștiat. La limita sa exterioară se află Norul lui Oort, ce reprezintă doar un câmp de resturi rămase după crearea planetelor, fiind considerat a fi sursa pentru cometele cu perioadă lungă. El se întinde până la o distanță aproximativ de o mie de ori mai mare decât heliosfera. Heliopauza este punctul în care presiunea vântului solar este egală cu presiunea opusă a vântului interstelar.

Obiectele din sistemul solar interior sunt compuse în mare parte din roci, materiale ce conțin compuși cu puncte de topire ridicate cum sunt silicații, fierul sau nichelul, care au rămas în stare solidă în aproape toate condițiile din nebuloasa protoplanetară. Jupiter și Saturn sunt compuși în mare parte din gaze, materiale cu puncte de topire extrem de scăzute și presiunea de vapori mare, cum ar fi hidrogenul molecular, heliul și neonul, care s-au aflat întotdeauna în fază gazoasă în nebuloasa inițială.

5

Corpuri mici din Sistemul Solar

Ghețurile, ca apa înghețată, metanul, amoniacul, hidrogenul sulfurat și dioxidul de carbon, au puncte de topire de până la câteva sute de grade kelvin, în timp ce stările lor depind de presiunea și temperatura ambiante. Ele pot fi găsite sub formă de gheață, lichide sau gaze, în diferite locuri din sistemul solar, în timp ce în nebuloasa inițială ele erau fie în stare solidă, fie în stare gazoasă. Substanțe înghețate se găsesc în compoziția majorității sateliților planetelor gigante, precum și în cea a planetelor Uranus și Neptun (așa-numiții giganți de gheață) și în numeroase obiecte mici care se află dincolo de orbita lui Neptun. Împreună, gazele și ghețurile sunt cunoscute și ca volatile.

Un număr de modele ale sistemului solar de pe Pământ au încercat să redea la scară relativă obiectele sistemului solar, dar în mediul antropic. Unele astfel de modele sunt mecanice - cunoscute și ca planetarii - în timp ce altele se pot extinde de-a lungul mai multor orașe sau regiuni. Cel mai mare model la scară, Sistemul Solar Suedez, folosește arena Ericsson Globe de 110 metri amplasată în Stockholm drept Soare și, respectând scara, un Jupiter de 7,5 metri la Aeroportul Internațional Arlanda, de la 40 km depărtare, în timp ce cel mai depărtat obiect, Sedna, este o sferă de 10 cm din Luleå, de la 912 km depărtare.

Norul lui Oort — pronunțat / ort / ort, în engleză: Oort Cloud, nume alternativ Norul lui -Oort— este un nor de comete care poartă numele astronomului olandez Jan Hendrick Oort (n. 28 aprilie 1900, Franeker — d. 5 noiembrie 1992, Leiden). Se crede că există la o distanță de aproximativ 50.000 UA, sau aproape un an-lumină, de Soare; această distanță localizează norul la aproape un sfert din distanța până la steaua Proxima Centauri, cea mai apropiată stea de Soare. Exteriorul norului Oort definește limita sistemului nostru solar.

6

Corpuri mici din Sistemul Solar

Astronomul român Harald Alexandrescu spunea: „În 1950, Jan Oort a ajuns la concluzia că locul de origine al cometelor este un vast nor (care în prezent îi poarta numele, Norul lui Oort), aflat la o distanță de 50.000 unități astronomice față de Soare, practic la granița gravitațională a întregului Sistem solar.”

Norul lui Oort reprezintă doar un câmp de rămășițe din ceea ce a rămas din creearea planetelor. Aici, la limita Sistemului Solar bucați de rocă se ciocnesc și, tot de aici pleacă asteroizi, meteoriți, comete, etc., formate în urma ciocnirilor.

Centura Kuiper (în engleză, [The] Kuiper belt, este centura de materie primordială ce înconjoară Sistemul Solar, extinzându-se de la orbita planetei Neptun până mult în afara Sistemului Solar (actualmente se consideră că se află la între 30 UA și 50 UA depărtare față de Soare).

Obiectele astronomice (sau cerești) ce se află în așa-zisul Disc împrăștiat (în engleză conform, scattered disk) sunt cele care poartă un nume colectiv de obiecte trans-Neptuniene.

Interacțiunea cu planeta Neptun, a cărui rezonanță orbitală de 2 : 1 este cunoscută pentru crearea de distorsiuni de revoluție a tuturor obiectelor cerești ale căror orbite intersectează pe cea a planetei, este și cauza presupusă a limitei aparente de 48 UA, deși modelele existente azi trebuie să explice multe puncte neclare ale modelului și teoriei.

De curând, în această zonă au fost descoperite trei potențiale planete: 2003UB313 (diametru 2600 km), Charon (1250 km), Quaoar (circa 1250 km) și Sedna (1600 km). 2003UB313, cel mai mare obiect descoperit în Sistemul Solar de la identificarea lui Triton în 1846, este mai mare decât Pluto și are chiar și o mică lună. Această planetă orbitează în jurul Soarelui în 557 de ani tereștri și se află la 14,6 miliarde de kilometri de Soare.

Centura Kuiper a fost denumită astfel în cinstea lui Gerard Peter Kuiper (1905 - 1973), astronom olandez-american care a prezis și demonstrat existența acestei centuri de materie a Sistemului Solar.

7

Corpuri mici din Sistemul Solar

Cometele-sunt primele rămăşiţe ale formării sistemului solar ce sunt alcătuite din minerale, roci şi în cea mai mare parte gheaţă, semănând astfel cu un bulgăre de zăpadă murdar. Acestea călătoresc în jurul Soarelui pe orbite eliptice ce pot fi înclinate faţă de planul sistemului solar în orice unghi. Cometele pot lăsa o urmă ce se întinde pe mai multe zeci de milioane de mile atunci când se află cel mai aproape de Soare. Cometele cu perioadă scurtă vin din Centura Kuiper, de la periferia orbitei lui Neptun şi dincolo de ea, iar cele cu perioadă lungă se crede că vin din Norul Oort, o vastă carcasă sferică care înconjoară sistemul solar, la o distanţă uriaşă. Întâlnirile recente ale navelor spaţiale cu comete ridică mai multe întrebări, decât oferă răspunsuri, iar unele descoperiri sunt destul de neaşteptate. NASA a ţintit unele dintre aceste corpuri cu sonde spaţiale încărcate cu instrumente care ajută să scoată la iveală secretele ascunse în aceste corpuri îngheţate.

Pluto se află în centura Kuiper. Cu o orbită înclinată faţă de planul sistemului solar, Pluto îşi are originea în discul turtit al Soarelui, unde corpurile mai mari (sau planetele ) s-au format. Orbita lui Pluto trece prin interiorul celei a lui Neptun, făcând Pluto un membru al clasei de obiecte trans-neptuniane. Sistemul lui Pluto este foarte exotic, având 3 luni: Charon, descoperit în 1978 şi Nix şi Hydra descoperite în 2005.

FIGURE 1COMETA

8

Corpuri mici din Sistemul Solar

Asteroizii- numiți și mici planete sau planetoizi, sunt corpuri cerești mai mici decât planetele, dar mai mari decât meteoroizii (care pot avea diametrul de până la circa 10 metri), și nu sunt comete. Deosebirea dintre asteroizi și comete se face în prima fază (în momentul în care este descoperit corpul repectiv), după aspectul său vizual: cometele trebuie să aibă o "coamă" perceptibilă (o "atmosferă" densă), în timp ce asteroizii nu au așa ceva. Ulterior, stabilirea formei orbitei determină clasificarea obiectului într-o anumită categorie. Majoritatea cometelor au orbite foarte excentrice, multe din ele evoluând pe orbite parabolice.

FIGURE 2 ASTEROIZI

Asteroizii variază foarte mult ca mărime, de la câteva sute de kilometri în diametru pâna la roci de numai câteva zeci de metri. Câțiva dintre cei mai mari au formă sferică și se aseamănă cu planete în miniatură. Totuși, în vasta lor majoritate asteroizii sunt mult mai mici și au o formă neregulată. Compoziția fizică a asteroizilor este diversă, și în multe cazuri e prea puțin ințeleasă. Astfel, unii asteroizi sunt corpuri solide de rocă cu un conținut metalic mai mic sau mai mare, în timp ce alții constau într-un conglomerat de roci, format datorită forței gravitației. Asteroidul Vesta este chiar vizibil cu ochiul liber, dar numai din locuri neluminate, în anumite nopți cu cer foarte senin.

Numită prima planetă mică, Ceres a fost descoperită în anul 1801 de către Giuseppe Piazzi, inițial fiind considerată o nouă planetă. A urmat apoi descoperirea altor corpuri cerești similare care, cu echipamentul astronomic de pe vremea aceea, apăreau pe cer doar ca niște puncte luminoase, asemănător stelelor, cu un disc planetar foarte mic sau chiar inexistent (totuși, s-au putut deosebi de stele datorită mișcării lor). Acest lucru l-a făcut pe astronomul Sir William Herschel să propună termenul de „asteroid”, din limba greacă αστεροειδής, asteroeidēs, bazat pe cuvântul din greaca antică αστήρ, astēr = stea.

Marea majoritate a asteroizilor cunoscuți se găsește în principala centură de asteroizi, între orbitele planetelor Marte și Jupiter, unde s-a estimat existența a peste 750.000 asteroizi mai mari de 1 km, precum și a milioane de asteroizi mai mici. Unii au luni ce orbitează în jurul lor, sau se găsesc in perechi co-orbitare cunoscute și ca sisteme binare. Recent s-a descoperit că planetele pitice întâlnesc orbitele planetelor, de la Mercur la Neptun - cu sute de obiecte transneptuniene (Trans Neptunian Objects, TNOs).

9

Corpuri mici din Sistemul Solar

Cometa Halley

Cometa Halley- este cea mai faimoasă dintre cometele periodice, putând fi văzută aproximativ la fiecare 75–76 de ani.

Cometa a fost numită după astronomul englez Edmond Halley, care aplicând teoria gravitațională a lui Newton și luând în calcul efectele gravitaționale ale lui Jupiter și Saturn a reușit să stabilească cu succes data aproximativă a următoarei reîntoarceri a cometei.

Din anul 240 î.Hr. și până în prezent, cometa a fost observată de aproximativ 30 de ori, următoarea sa apariție fiind în 28 iulie 2061. Chiar dacă ultimele apariții ale cometei au fost dezamăgitoare, datorită poziției sale nefavorabile față de Soare și Terra, rămâne una dintre cele mai active și mai mari comete cunoscute.

Misiunile spațiale Giotto și Vega au furnizat informații relevante referitoare la structura și suprafața cometei Halley. Imaginile relevă un nucleu foarte întunecat, de două ori mai lung decât lat (măsoară aproximativ 16×8×8km), cu jeturi active, țâșnind din mai multe locuri de pe fața încălzită de către Soare.

Halley este aproape unică printre comete, deoarece, cu toate că are dimensiuni mari, este foarte activă și urmează o orbită regulată, bine definită.

Perioada medie a orbitei cometei Halley este de 76 de ani, dar datele apariției sale nu se pot calcula prin adunarea numărului 76 la ultima dată a observării fenomenului. Forța gravitațională a planetelor alterează perioada orbitală de la o revoluție la alta. Efecte non-gravitaționale, precum reacția la explozia gazelor care se încălzesc atunci când corpul ceresc trece pe lângă Soare, joacă de asemenea un rol în modificarea orbitei.

Între anii 239 î.Hr. și 1986, anul ultimei apariții a cometei Halley, perioada orbitală a variat de la 79,3 ani (în anii 451 și 1066) la 76 de ani.

Halley face parte din categoria cometelor scurt periodice. Cometele scurt periodice, în medie, au înclinația față de elipsă de numai zece grade, iar perioada orbitală de doar 6,5 ani, ceea ce face orbita cometei Halley atipică. Acest lucru sugerează că Halley a fost inițial o cometă lung periodică, a cărei orbită a fost perturbată de forța gravitațională a planetelor gigant și trimisă în interiorul sistemului solar.

Cometa Halley este părintele a două ploi de meteori, datorită faptului că orbita sa se apropie de a Pământului în două locuri

10

Corpuri mici din Sistemul Solar

Meteoriții

Meteoriții-sunt obiecte de proveniență extraterestră ajunse pe suprafața Pământului ca urmare a arderii incomplete în atmosferă a meteoroizilor (bucăți de diverse dimensiuni de fier și rocă, rezultate în special în urma coliziunii dintre asteroizi).

Există trei mari categorii de meteoriți:

-meteoriți pietroși, sau „aerolitici” care sunt cei mai comuni și sunt formați din piroxen, olivină și plagioclazi, minerale silicioase și o oarecare cantitate de nichel-fier. Aceștia se subdivid în chondrite și achondrite.

-meteoriți feroși, sau „siderolitici”, care sunt compuși în cea mai mare parte din aliaje nichel-fier.

-meteoriți micști, sau „pietroși-feroși”, ca de exemplu pallasitele, sunt rari și conțin amestecuri de silicați și aliaj nichel-fier.

Unii meteoroizi (din a căror ardere incompletă provin meteoriții) s-au putut forma și în urma dezintegrării cometelor în fragmente. Fenomenul luminos provocat de căderea prin atmosferă a unui corp solid de dimensiuni mici se numește meteor (A nu se confunda cu meteorism!). Fragmentele de cometă pot avea o energie de ciocnire asemănătoare cu cea a fragmentelor de asteroizi, dar zboară cu o viteză mult mai mare și sunt mult mai mici. Din această cauză pe Pământ încă nu au fost găsite resturi de comete, ci numai resturi de asteroizi.

Mulți meteoroizi cad spre Pământ, dar majoritatea ard din cauza frecării cu aerul încă înainte să atingă Pământul, în momentul intrării lor în straturile înalte ale atmosferei. Există însă și cazuri în care meteoroizii mari și chiar gigantici au intrat în atmosfera Pământului, nearzând complet și rezultând astfel meteoriții. Așa s-a întâmplat cu meteoritul Chicxulub (cuvânt din limba yucatec-maya care se pronunță /tʃʼik.ʃu.luɓ/, v. AFI), care a căzut pe Pământ acum circa 65 milioane de ani și a provocat printre altele un crater de 180 km în diametru cunoscut sub denumirea de craterul Chicxulub. Mărimea meteoroidului care a intrat în atmosferă se apreciază că ar fi fost de cel puțin 10 km. Locul impactului se află în mare, nu departe de coasta nordică a peninsulei Yucatán și de orașul Chicxulub din Mexic. Craterul de sub mare a stat îngropat în sedimente pietroase, din care cauză el nu a suferit erodări naturale și s-a păstrat foarte bine până în zilele noastre. Se crede că ciocnirea meteoritului Chicxulub de Pământ a fost cauza dispariției dinozaurilor.

Cel mai mare meteorit care a lovit Pământul în epoca modernă este cel căzut la 30 iunie 1908 la nord de râul Tunguska, deci acum circa 100 de ani, în Siberia centrală — în taiga(60° 55’ nord, 101° 57’ est). Explozia a doborât copaci numeroși, distrugând păduri cu o suprafață de circa 2.000 km2. Fenomenul Tunguska nu este încă elucidat, negăsindu-se încă resturi din meteorit, și nici urmele unui crater. Cea mai răspândită teorie susține că acesta a fost un corp solid (o stâncă) cu un diametru de circa 50 m, care a explodat cu o forță echivalentă cu aproximativ 10-15 megatone de trinitrotoluen (ceea ce corespunde la circa 1.000 de bombe atomice Hiroșima), la aproximativ 6 km deasupra solului. Explozia nu a produs victime umane, deoarece zona este aproape pustie, însă

11

Corpuri mici din Sistemul Solar

o asemenea explozie ar putea distruge în întregime chiar și un oraș de mărimea Bucureștiului. Actualmente (2008) este cercetat micul lac Ceco din apropierea epicentrului exploziei, care ar putea să fi luat naștere chiar în craterul căutat.

Craterele care se găsesc pe Lună sunt datorate tot meteoriților, dar din cauza lipsei atmosferei, nu există eroziune care să le estompeze cu timpul, așa cum se întâmplă pe Pământ.

Zone de impact ale meteoriților:

Pe Pământ există în jur de 150 asemenea structuri confirmate.

Crater Locație Diametru (km) Vârstă (mil.ani)

Craterul Vredefort Africa de Sud 250 1970

Acraman Australia de Sud 160 600

Sudbury Ontario, Canada 140 1840

Popigai Rusia 100 39

Manicougan Quebec, Canada 70 210

Craterul Kara Rusia 50 57

Manson Iowa, SUA 35 70

Craterul Steen River Alberta, Canada 25 95

Nördlinger Ries Germania 24 15

Mistere si curiozitati ale Sistemului Solar

12

Corpuri mici din Sistemul Solar

Toti suntem familiarizati cu faptul ca Sistemul Solar este o grupare cosmica elicoidala, cu un miez incandescent, Soarele, in jurul caruia orbiteaza noua planete, intre care se numara si Pamantul. La fel de bine cunoscuta, dar mai putin popularizata este prezenta in componenta Sistemului Solar a centurii Kuiper, care il incadreaza dincolo de frontiera orbitelor planetare. Aceasta este similara cu centura de asteroizi, dar de 20 de ori mai larga si de pana la 200 de ori mai masiva. Asemenea centurii de asteroizi, este formata mai ales din corpuri mici, ramasite ale formarii Sistemului Solar cu un continut ridicat de volatile inghetate precum metan, amoniac si apa. Luata in ansamblu, centura Kuiper este in sine o entitate misterioasa, iar analizata fragmentat, ofera reale chestiuni de dezbatere si controversa.

Cea mai rapida centrifuga

Planetele minuscule si celelalte corpuri care alcatuiesc centura Kuiper din jurul Sistemului nostru Solar au reprezentat dintotdeauna un grup cosmic misterios, insa acum astronomii au descoperit in randul lor ceva despre care cred ca ar putea fi cel mai ciudat obiect din aceasta parte a galaxiei.

Descoperita la data de 28 decembrie 2004, catalogata EL61 si denumita "Mos" (Craciun) pentru un timp, micuta planeta cunoscuta acum sub denumirea de " planeta pitica Haumea", dupa zeita hawaiiana a fertilitatii, are o circumferinta egala cu cea a lui Pluto si o treime din masa acesteia, dar este formata asemenea "unui mingi uriase de rugby", conform declaratiei lui Mike Brown de la Caltech, unul dintre astronomii care au studiat-o.

De la forma sa, pana la sateliti, Haumea este un corp ciudat, insa un obiect celest care ar putea dezvalui cateva lucruri interesante despre istoria coliziunilor din Sistemul Solar, precum si despre

13

Corpuri mici din Sistemul Solar

aspectul primordial al centurii Kuiper, care este situata dincolo de orbita lui Neptun, cea mai indepartata planeta a Sistemului Solar.

Atunci cand astronomii au identificat pentru prima oara Haumea, au remarcat o alternare cu aproximativ 25% a luminozitatii ei - cand mai stralucitoare, cand mai stinsa - o data le fiecare doua ore. Daca Haumea ar fi fost rotunda, acest lucru ar fi insemnat, cel mai probabil, ca obiectul face o miscare de revolutie la doua ore, o viteza incredibila care - teoretic - ar dezintegra-o, este de parere acelasi Mike Brown. Ca atare, astronomii au determinat ca este mai probabil ca Haumea sa fie alungita si sa aiba o rotatie completa la fiecare patru ore, ceea ce ii acorda totusi fara probleme titulatura de corp cu cea mai mare viteaza de rotatie din Sistemul Solar.

Din cauza fortei centrifuge, planeta este atrasa spre exterior in zona ecuatorului, formand o protuberanta. Pamantul insusi are o versiune mai putin pronuntata a acestei protuberante din acelasi motiv. Rotirea hiperactiva a lui Haumea inseamna ca daca o creatura sau orice fel de obiect ar sta pe suprafata sa, ar infrunta o gravitatie foarte diferita de cea de pe Pamant. In primul rand, ar fi retinuta cu o forta mult mai mica; cu cat planeta se roteste mai repede, cu atat tendinta de a te dezlipi de solui ei creste.

Satelitul surpriza

14

Corpuri mici din Sistemul Solar

Doar forma asemenatoare cu cea a unei mingi de rugby pe care o are aceasta planeta si viteza rotirii ei nu sunt singurele bizarerii constatate. Humea are in vecinatatea sa si un satelit foarte neobisnuit.

Este cunoscut faptul ca unele dintre obiectele care intra in componenta centurii Kuiper au un satelit care le orbiteaza, considerat in multe cazuri a fi un corp de dimensiuni mai mici, capturat de forta gravitationala a obiectului superior. Dar se pare ca nu este si cazul lui Hi'iaka, satelitul lui Haumea, pe care oamenii de stiinta il considera prea mic pentru sa se numara printre obiectele capturate.

Mai mult chiar, componeneta acestuia este formata in proportie de peste 90% din apa inghetata.

S-a dovedit ca existenta lui Hi'iaka s-ar potrivit scenariului unui corp care a lovit Haumea si a imprastiat resturi inghetate pe orbita acesteia. Haumea este suficient de mare incat sa faca o diferentiere a elementelor, asemenea Pamantului, astfel incat componentele mai dense si mai grele sa se situeze in zona miezului, iar cele mai usoare, in special gheata, sa ramana la suprafata. Asadar, urmand acest calapod de analiza, atunci cand planeta a fost acrosata de un alt corp, obiectele imprastiate au fost mai mult gheata pura de pe suprafata sa.

Observarile ulterioare ale lui Hi'iaka au ajutat la determinarea orbitei sale si au dezvaluit o noua surpriza: un al doilea satelit, denumit de astronomi Namaka. Niciun alt obiect din centura Kuiper nu mai este cunoscut sa posede mai mult de un singur satelit. Namaka este un alt produs al coliziunii care a ciobit Haumea, cel mai probabil candva in perioada de inceput a istoriei Sistemului Solar, in urma cu 4.5 miliarde de ani.

Coliziunea suspectata le spune astronomilor lucruri interesanta despre inceputurile centurii. Haumea este un obiect destul de mare si a fost, cel mai probabil, lovit de ceva de dimensiuni asemanatoare. Dar "obiectele mari sunt destul de rare" in acest context, dupa cum spune Mike Brown si de aceea, lovitura a fost ori una intamplatoare, ori centura Kuiper avea la inceputuri, in alcatuirea sa, mai multe corpuri mari decat exista in prezent.

Astronomii nu au idee ce s-ar fi putut intampla cu aceste obiecte, daca ele s-au dezintegrat ca

15

Corpuri mici din Sistemul Solar

urmare a unor coliziuni sau daca au disparut prin alte mijloace. Hi'iaka si Namaka nu sunt, totusi, singurii produsi ai suspectatei ciocniri; fragmente mai mici decat ele s-au rupt de asemenea din planeta pitica, stabilindu-se pe orbite asemanatoare de-a lungul centurii Kuiper. Acest scenariu face ca Haumea sa fie un nume foarte adecvat: Haumea este numele zeitei hawaiiene a fertilitatii si a nasterii, precum si mama multor altor zeitati hawaiiene, inclusiv a Hi'iakai si a Namakai, care s-au nascut ca bucati rupte din ea.

Cuburi de gheata

Brown si colegii sai au descoperit zece dintre cele mai mari fragmente din Haumea, imprastiate prin centura Kuiper si le-au denumit dupa alti vlastari ai zeitei. Cu siguranta si altele vor aparea sau au fost deja descoperite fara sa li se cunoasca originile. Descoperirea acestor mici resturi rezultate in urma coliziunii planetei Haumea este o oportunitate rara, acest lucru nemaiputand fi realizat nicaieri in Sistemul Solar.

Studierea fragmentelor si a distribuirii lor va face lumina nu numai asupra ciocnirii care a rupt Haumea, dar i-ar putea ajuta pe oamenii de stiinta sa inteleaga mai bine si alte coliziuni asemanatoare, precum cea care a condus la crearea Lunii din Pamantul primordial, eveniment ale carui urme sunt demult pierdute.

In situatii ca aceea, bucatile dispar cu totul, ceea ce face ca Haumea sa fie cel mai bun pariu in intelegerea altor acrosari cosmice. Aceste "cuburi mari de gheata", asa cum le descrie Brown, reusesc, in plus, sa dezminta o notiune luata in considerare in trecut despre natura centurii Kuiper. Astronomii au crezut ca praful din aceasta regiune ar cuprinde orice obiect si i-ar masca adevarata forma si suprafata. Dar aceste fragmente arata ca niste "cuburi de gheata frumoase", este de parere Brown. Aceasta descoperire sugereaza ca atunci cand suprafetele obiectelor din centura Kuiper sunt observate, astronomii pot presupune fara teama ca privesc suprafetele propriu-zise ale obiectelor si nu praful. In ceea ce priveste motivul pentru care praful nu a acoperit cuburile de gheata, atat Brown cat si colegii sai se abtin sa pretinda ca l-ar cunoaste.

Si mai multe mistere

In ciuda descoperirilor recente, destule aspecte raman misterioase in ceea ce priveste Haumea. Forma sa, de exemplu, nu este cunoscuta cu exactitate si nici despre structura ei interna nu se stie nimic precis.

16

Corpuri mici din Sistemul Solar

Astronomii stiu ca are un miez pietros, dar nu sunt siguri daca si acel miez are sau nu un interior metalic. O metoda de stabilire a acestui lucru ar putea fi studierea eclipselor de pa Haumea cauzate de satelitii sai; un miez de fier ar cauza anumite schimbari are timpilor acestor eclipse datorita atractiei sale mai mari.

Brown si colegii sai planuiesc sa observe aceste fenomene cu ajutorul telescoapelor de pe Pamant, in urmatorii ani. Aceasta activitate ii va ajuta pe experti sa estimeze cu o mai mare precizie si masa planetei. O observare speciala va fi facuta cu ajutorul innoitului Telescop Spatial Hubble, in numai cateva saptamani de acum. Hubble va urmari o ocultare a celor doi sateliti ai lui Haumea, un eveniment ce se intampla o singura data in 300 de ani.

Momentul trecerii unuia dintre sateliti prin dreptul celuilalt se stie ca dureaza aproximativ cinci ore. Cu ajutorul observarii precise a lui Hubble, suprapunerea va putea fi surprinsa cu o precizie de cateva secunde. Acest lucru le va spune cu exactitate cercetatorilor unde anume pe orbita lui Haumea se afla cei doi sateliti. Asemenea observari nu pot fi realizate in cazul altor obiecte din centura Kuiper - Haumea este un caz special, este singura care permite astfel de monitorizari.

Apa de pe Luna

Apa descoperită în mantaua Lunii are aceeaşi origine ca apa de pe Terra, provenind din meteoriţi primitivi, afirmă oamenii de ştiinţă, citaţi de Mediafax. În urmă cu 4,5 miliarde de ani, Luna s-a format prin acumularea unor deşeuri spaţiale în fuziune, rezultate din impactul dintre protoplaneta Theia (de mărimea planetei Marte) şi Terra primitivă. Potrivit oamenilor de ştiinţă, căldura degajată în urma acestei coliziuni ar fi trebuit să împiedice elementele care alcătuiesc apa (hidrogen şi oxigen) să fie prezente în straturile profunde ale Lunii, întrucât aceste elemente ar fi trebuit să se evapore.

Cu toate acestea, dispozitivele spaţiale lansate de NASA, alături de eşantioanele lunare aduse pe Terra de misiunile Apollo au confirmat prezenţa apei pe Lună, atât în scoarţă, cât şi în profunzimile sale. Această descoperire datează de mai mulţi ani şi i-a intrigat pe cercetători, care au dorit să determine originea acelor molecule de apă lunară.

Furtuna de comete in Eta Corvi - istoria in oglinda a propriului nostru sistem solar

Furtuna de comete care are loc in prezent pe stralucitoarea stea Eta Corvi s-a petrecut candva si in trecutul indepartat al sistemului nostru solar.

Telescopul Spitzer al NASA a observat cu ajutorul infrarosiilor o adevarata ploaie torentiala de comete si corpuri ceresti inghetate in Eta Covi - un sistem solar strain, aflat in relativa apropiere de noi.

Un fenomen foarte asemanator pare sa fi avut loc si in sistemul nostru solar, dar in urma cu cateva miliarde de ani, in perioada denumita de astronomi "bombardamentul greu", care pare sa fi adus apa si alte ingrediente ale vietii pe Pamant. Pe atunci, cometele azvarlite in afara sistemului solar au agresat planetele interioare, au zguduit Luna noastra, lasand cicatrice profunde pe suprafata ei, si au produs cantitati uriase de praf, informeaza NASA.

17

Corpuri mici din Sistemul Solar

Acum Spitzer a detectat o centura de praf in jurul unei stele foarte stralucitoare de pe cerul nordic, numita Eta Corvi, al carei aspect este asemenator cu resturile ramase in urma distrugetii unei comete gigantice. Praful se afla destul de aproape de Eta Corvi, unde ar putea exista lumi similare cu a noastra, ceea ce sugereaza ca a avut loc o coliziune intre o planeta si una sau mai multe comete.

Sistemul solar Eta Corvi are o varsta de aproximativ un miliard de ani, considerata de astronomi varsta potrivita pentru producerea unei astfel de furtuni.

Sistemul nostru solar a pierdut o planeta, in timpul formarii sale

Sistemul nostru solar avea 5 planete gigantice, in urma cu 4 miliarde de ani, in loc de 4, cate sunt acum, sustin oamenii de stiinta la Institutul de Cercetare Southwest, din Colorado.

Mai mult, acestia spun ca fara aceasta planeta gigant, datorita materiei ejectate si a perturbatiilor gravitationale, Venus si Marte ar fi fost distruse, prin coliziuni, scrie Futura Sciences.

David Nesvorny este unul din autorii acestui studiu, precum si al celui referitor la identificarea asteroidului 298 Baptistina, care ar putea fi responsabil de disparitia dinozaurilor pe Terra.

Concluzia studiului este ca formarea si existenta sistemului nostru solar nu pot fi explicate fara existenta unei a cincea planete uriase.

Echipa sa a facut peste 6.000 de simulari pe computer, prin modelari succesive, pentru a ajunge la acest rezultat inedit.

Conform cercetatorului american, prin simularile realizate a fost intarita convingerea ca aceasta planeta masiva enigmatica, daca nu ar fi existat, ar fi dus la inhibarea formarii unor planete telurice, cum ar fi Marte sau Pamantul.

Cea de-a cincea planeta ar fi dispus de inele, fiind formata in principal din gheata si cu o masa comparabila cu cea a planetei Neptun.

Ea a fost expulzata din sistemul nostru solar, datorita influentei gravitationale covarsitoare exercitate de Jupiter. Este cea mai recenta supozitie referitoare la formarea sistemului solar, asa cum il cunoastem noi astazi.

In sprijinul noii idei stau marturie miliardele de planete observate pana acum, care ratacesc prin Calea Lactee.

Concluzii

18

Corpuri mici din Sistemul Solar

Componentul principal al sistemului solar este Soarele, o stea de tip G2 din secvența principală ce conține 99,86% din masa cunoscută a sistemului și îl domină din punct de vedere gravitațional.

Cele mai mari patru corpuri ce orbitează în jurul Soarelui, giganții gazoși, constituie circa 99% din masa rămasă, Jupiter și Saturn deținând împreună mai mult de 90%.

Majoritatea obiectelor mari care orbitează în jurul Soarelui se află în apropierea planului orbitei Pământului, cunoscut și ca ecliptică. Orbitele planetelor sunt foarte apropiate de ecliptică în timp ce orbitele cometelor și ale obiectelor din centura Kuiper au adesea unghiuri de intersecție cu ecliptica destul de mari. Toate planetele și majoritatea celorlalte obiecte orbitează în jurul Soarelui în aceeași direcție în care se rotește acesta (în sens invers acelor de ceasornic, privit de deasupra polului nordic solar). Există excepții, cum ar fi cometa Halley.

Structura generală a regiunilor cartografiate ale sistemului solar constă din: steaua centrală – Soarele, patru planete interioare relativ mici înconjurate de o centură de asteroizi din rocă și, alți patru giganți de gaz – înconjurați la rândul lor de centura Kuiper și alte obiecte înghețate. Sistemul Solar interior include primele patru planete terestre și centura de asteroizi. Sistemul solar exterior se află dincolo de centura de asteroizi, incluzând cei patru giganți gazoși (cunoscuți și ca planete joviene). După descoperirea centurii Kuiper, zonele mărginașe ale sistemului solar sunt considerate a fi o regiune distinctă, aflată dincolo de orbita planetei Neptun.

Majoritatea planetelor din sistemul solar posedă un sistem secundar propriu, fiind orbitate de obiecte planetare denumite sateliți naturali, sau luni (dintre care două sunt mai mari decât planeta Mercur) sau, în cazul giganților gazoși, de către inele planetare (benzi subțiri de particule mici care gravitează în jurul planetei la unison). Majoritatea celor mai mari sateliți naturali se află în rotație sincronă cu perioada lor de revoluție, una dintre fețele lor fiind totdeauna îndreptată către planeta orbitată.

Timp de câteva mii de ani umanitatea, cu puține excepții, nu a recunoscut existența sistemului solar. Oamenii credeau că Pământul se află în centrul Universului și este cu totul diferit de celelalte obiecte divine și eterice care se mișcă pe cer. Deși filozoful grec Aristarh din Samos a speculat despre reorganizarea heliocentrică a cosmosului, Nicolaus Copernicus a fost primul astronom care a dezvoltat un sistem matematic heliocentric predictiv. Succesorii săi din secolul al XVII-lea (Galileo Galilei, Johannes Kepler și Isaac Newton) au avut o înțelegere a fizicii care i-a condus la admiterea graduală a ideii că Pământul se rotește de fapt în jurul Soarelui și că celelalte planete sunt guvernate de aceleași legi ale fizicii care guvernează și Pământul. În plus, inventarea telescopului a condus la descoperirea unor planete și sateliți noi. În timpurile mai recente, îmbunătățiri ale telescoapelor și folosirea navelor spațiale fără echipaj au deschis drumul studierii fenomenelor geologice din sistemul solar (studiul munților și craterelor de impact) și a fenomenelor meteorologice sezoniere de pe unele planete (cum ar fi norii, furtunile de nisip și calotele de gheata).

Sistemul solar interior este numele tradițional pentru regiunea care cuprinde planetele terestre și asteroizii. Obiectele din această regiune sunt compuse în mare parte din silicați și metale, fiind relativ aproape de Soare; raza întregii regiuni este mai mică decât distanța dintre orbitele lui Jupiter și Saturn.

19

Corpuri mici din Sistemul Solar

Sistemul Solar a fost si ramane plin de mister desi s-au descoperit multe lucruri si multe altele se vor descoperi pe parcurs.

Bibliografie

20

Corpuri mici din Sistemul Solar

1-Mike Brown (23 august 2011). "Free the dwarf planets!" (în engleză). "Mike Brown's Planets (self-published)".

2- Roberto Pinotti "„Spatiul Cosmic -Secrete si inselatorii„"(ianuarie 2004) din colectia„ Misterele Universului”

3-.Jacqueline Mitton Simon Mitton „Vreau sa stiu astronomie”.

4-Constantinescu Armand G. -„ Tratat de Astrologie Ediţia: a 3-a”.

5- www.astro-urseanu.ro/ghid.html-Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”

6-http://www.descopera.ro/eticheta/astronomie-Descopera.ro

7-Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicționarul explicativ al limbii române, București: Editura Univers Enciclopedic, 1998

8-„What are the characteristics of the Solar System that lead to the origins of life?”. NASA Science (Big Questions). Accesat la 3 martie 2013.

9- Stephen C. Tegler (2007). „Kuiper Belt Objects: Physical Studies”. in Lucy-Ann McFadden et. al.. Encyclopedia of the Solar System

21