corporatiile transnationale si spatiul economic european

Companiile transnaţionale şi spaţiul economic european

1

CAPITOLUL I

I. NATURA SPECIFICĂ A COMPANIILOR TRANSNAŢIONALE

1.1 Evoluţia companiilor transnaţionale

Apariţia cartei corporative în secolul al XVI-lea marchează începutul istoriei corporaţiei.

Carta corporativă reprezenta acordarea de către stat a unui privilegiu pentru un grup de

investitori în vederea servirii unui scop public. Astfel, fiecare cartă prestabilea drepturile şi obligaţiile

specifice unei anumite corporaţii, incluzând partea de profit care urma să revină Coroanei în schimbul

acordării privilegiului special, care consta în limitarea răspunderii legale a unui investitor la cuantumul

investiţiei sale. Aceste corporaţii – dintre care cele mai cunoscute erau Compania Indiilor de Est şi

Compania Golfului Hudson – erau utilizate de Anglia pentru a menţine controlul asupra economiilor

coloniale.

În Evul Mediu, statul era implicat, direct sau indirect, în majoritatea activităţilor economice ce

se desfăşurau în afara teritoriului naţional, forma cea mai importantă sub care se prezentau aceste

afaceri reprezentând-o cea a investiţiilor.

Prima corporaţie importantă cu activitate internaţională a fost “Commenda”, care se formase în

urma unui aranjament convenit între mai mulţi participanţi, prin care investitorul principal – sau un

grup de investitori – îşi încredinţa capitalul unuia sau mai multor agenţi, care desfăşurau activităţi

comerciale pe mare şi/sau pe uscat. Cea mai mare parte a acestui tip de comerţ presupunea transferul de

resurse în afara graniţelor naţionale. Parteneriatele comerciale de tipul Commenda erau constituite pe

perioade scurte de timp, la sfârşitul cărora profiturile erau împărţite conform înţelegerii, iar

parteneriatul dizolvat. De la acest tip de comerţ s-au remarcat totuşi două excepţii, “Liga Hanseatică”, o

companie internaţională deţinută şi condusă de către un grup de comercianţi hanseatici, care îşi avea

sediul central la Lubeck (Germania) respectiv, “Compania Comercianţilor aventurieri”, un puternic

consorţiu britanic a cărui activitate s-a desfăşurat în industria lânii şi a articolelor de îmbrăcăminte.

Caracteristicile specifice acestor corporaţii au constat în abilitatea de a coordona şi distribui

utilizarea capitalului, în experienţa antreprenorială şi de a coordona comercializarea bunurilor.

În decursul secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, pe măsura dezvoltării şi perfecţionării

sistemului de comunicaţii externe, activitatea comercială internaţională a intrat într-o nouă etapă,


2

relaţiile dintre parteneri bazându-se într-o măsură tot mai mare pe reguli şi reglementări. Principalele

obiective urmărite prin investiţiile străine directe constau în susţinerea activităţilor comerciale ale

statului desfăşurate pe teritorii străine, respectiv, promovarea şi dezvoltarea economică a teritoriilor

colonizate.

Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a dus la dezvoltarea activităţii comerciale

internaţionale, evidenţiindu-se noi motivaţii ale firmelor de a realiza investiţii în exteriorul ţărilor lor:

obţinerea de noi surse de materii prime şi materiale, precum şi protejarea ori extinderea poziţiei

deţinute pe pieţele străine.

Dezvoltarea capitalismului industrial a marcat importanţa tehnologiei în activitatea unei

corporaţii, a capitalului bănesc şi a competenţelor umane. Aceste evoluţii marchează trecerea de la

capitalismul mercantilist la capitalismul industrial.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, s-au afirmat trei categorii de agenţi economici cu

activitate internaţională, realizată prin investiţii directe: antreprenorii individuali, persoanele care doar

furnizau capitalul bănesc fără a se implica în conducere şi marile corporaţii în faza lor embrionară.

Expansiunea teritorială a companiilor internaţionale în forma lor embrionară s-a manifestat pe două

planuri: al investiţiilor în resurse naturale şi cel al investiţiilor vizând cucerirea de noi pieţe de

desfacere.

Astfel, această perioadă reprezintă “încheierea unei prime etape în procesul de expansiune

internaţională a acestora, cea care anunţă apariţia primelor întreprinderi cu statut internaţional, ca

precursoare ale marilor corporaţii de astăzi”1.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, progresele tehnologice precum şi cele în

domeniul organizaţional din cadrul întreprinderilor au determinat creşterea producţiei pentru export,

constituind un prim pas în direcţia apariţiei producătorilor multinaţionali.

Dezvoltarea mediului economic a creat premisa apariţiei societăţilor pe acţiuni, ca principali

agenţi economici în locul firmelor individuale sau familiale.

Progresele tehnologice înregistrate în domeniul transporturilor, al comunicaţiilor etc. coroborate

cu apariţia şi formarea unor cadre specializate de conducere şi administraţie au impus apariţia unor

firme multiregionale şi multinaţionale, care desfăşurau o gamă largă de activităţi.

În această perioadă deţinerea şi controlul activităţilor de producţie şi marketing specifice

produselor intermediare care ulterior erau folosite ca input-uri pentru alte activităţi coordonate de firma

1 Munteanu C., Horobeţ, A., “Finanţe transnaţionale”, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 82.


3

investitoare, precum şi controlul asupra pieţelor de bunuri şi servicii au reprezentat motivele

determinante ce au condus la dezvoltarea corporaţiilor.

Astfel în anul 1914, 54,6% din investiţiile străine directe efectuate de corporaţiile nord-

americane se înregistrau în domeniul exploatărilor petroliere şi miniere şi în domeniul agricol2. Dintr-

un număr de 3.373 de întreprinderi din Marea Britanie, care operau în întregime sau în cea mai mare

parte în străinătate şi care erau cotate la Bursa din Londra, 1.802 (53,4%) îşi desfăşurau activitatea în

sectorul primar. Într-un studiu asupra firmelor cu investiţii străine directe ale Europei Continentale, au

fost identificate 167 de filiale înfiinţate de 85 de mari întreprinderi investitoare în străinătate. În

Japonia, firmele cu investiţii directe efectuate în străinătate urmăreau ca scopuri principale în

extinderea lor promovarea produselor industriale japoneze şi obţinerea celor mai avantajoşi furnizori de

materii prime şi materiale. Majoritatea investiţiilor japoneze s-au înregistrat în China (77,5%)3.

Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus modificări importante în natura şi modul de organizare ale

schimburilor comerciale mondiale, atât sub aspectul conţinutului bunurilor prelucrate, a calităţii

produselor, precum şi a creşterii dimensiunii şi tendinţei spre standardizare a pieţelor.

Astfel, s-a înregistrat o intensă activitate internaţională în sectorul bancar, dominată de Marea

Britanie. Băncile britanice dispuneau de anumite avantaje în comparaţie cu băncile din alte ţări,

constând, în principal în posibilitatea de a acţiona pe cea mai mare piaţă de capital din lume – cea a

Londrei.

De asemenea, companiile japoneze controlau o parte importantă a activităţii de navigaţie

desfăşurată în zona Oceanului Pacific. În anul 1881, 14 societăţi japoneze înfiinţaseră filiale la New

York, în scopul promovării exporturilor japoneze, dar şi pentru procurarea utilajelor şi maşinilor

moderne necesare în desfăşurarea producţiei la nivel naţional.

Până la începutul Primului război Mondial, se estimează că cel puţin 14,5 miliarde de dolari au

fost investite în întreprinderi sau filiale constituite în străinătate, ceea ce reprezenta aproximativ 35%

din datoria externă pe termen lung a vremii, considerată la nivel mondial.

Analizele istorico-economice arată că 3/5 din stocul de capital străin înregistrat în anul 1914 la

nivel mondial erau investite în ţările în curs de dezvoltare de azi4. Totodată, aproximativ 55% din

stocul de investiţii străine directe efectuate în străinătate la nivelul anului 1914 se înregistrau în sectorul

primar, 15% în cel secundar, 20% în construirea unor căi de acces şi 10% în domeniul bancar, de

2 Dunning, J., “Multinational Enterprises and the Global Economy”, Wokinghan/England, Addison-Wesley Publishing Company, 1993, p. 105.3 Wilkins, M., “Japanese multinational enterprise before 1914”, Business History Review, No. 60, 1986, pag. 199-231.4 Dunning, J., op. cit, p. 117.


4

asigurări, utilităţi publice şi distribuţie. Cel mai adesea, astfel de investiţii au luat forma filialelor în

străinătate ale întreprinderilor investitoare.

În perioada interbelică, deşi numărul filialelor corporaţiilor internaţionale a continuat să

crească, volumul valoric al capitalului străin investit a atins valorile din perioada antebelică abia spre

sfârşitul anilor ’30. Investiţiile europene s-au îndreptat spre ţări de pe continentul european şi spre

SUA, în timp ce investitorii americani au preferat America Latină, Canada şi ţările europene cele mai

mari. Taxele vamale au fost majorate, au fost introduse noi metode de control şi restricţionare a

importurilor şi exporturilor.

Cu toatea acestea, în ciuda unui mediu economic şi politic mult mai puţin ospitalier, activitatea

internaţională a corporaţiilor internaţionale a continuat să crească în perioada interbelică, cu precădere

în anii ’20. Este perioada în care are loc “un veritabil proces de maturizare a corporaţiilor

internaţionale, caracterizat prin următoarele trăsături definitorii: maturizarea investiţiilor străine directe

şi apariţia corporaţiilor internaţionale integrate, apariţia unor investitori străini în exploatarea noilor

surse de materii prime şi materiale, crearea de carteluri internaţionale în câteva sectoare foarte atractive

pentru investiţiile străine directe, rolul tot mai important al companiilor japoneze în comerţul japonezo-

american şi în dezvoltarea Japoniei”5.

Perioada postbelică, în ansamblul ei, se caracterizează prin dezvoltarea continuă a tuturor

tipurilor de activităţi comerciale şi investiţionale, distingându-se trei etape: Prima, până în 1960, a fost

caracterizată prin creşterea capitalului străin implicat în investiţii directe şi prin sporirea numărului

filialelor principalelor întreprinderi multinaţionale.

În cea de a doua etapă, cuprinsă între sfârşitul deceniului şapte şi mijlocul anilor ’80, s-au

remarcat ca investitori internaţionali importanţi o serie de ţări europene, Japonia şi câteva ţări în curs de

dezvoltare.

A treia etapă începe la mijlocul anilor ’80 şi este încă în plină desfăşurare, deosebindu-se

semnificativ de perioadele anterioare. Astfel, au fost deschise noi teritorii întreprinderilor străine

productive, a avut loc liberalizarea pieţelor internaţionale, au fost înregistrate importante progrese în

procesul de integrare economică regională şi, mai ales, au apărut corporaţiile transnaţionale în curs de

globalizare.

Prima etapă se caracterizează printr-o creştere lentă a investiţiilor străine directe determinată de

progresele tehnologice importante înregistrate în această perioadă.

5 Munteanu, C., Horobeţ, Al., op. cit., p. 87.


5

Cele mai importante trăsături în evoluţia corporaţiei moderne, ale celei de a doua etape (1970-

1985) pot fi considerate următoarele:

activităţile corporaţiilor transnaţionale aveau drept scop procurarea unor active

strategice, investiţiile din sectorul primar şi terţiar fiind privite ca parte a strategiei

organizaţionale transnaţionale a acestor companii. Apar şi se dezvoltă acum diverse

forme de comerţ între filiale şi între acestea şi firma-mamă;

organizarea activităţilor comerciale la nivel internaţional îmbracă noi forme; se

înmulţesc relaţiile de cooperare, alianţele strategice, iar reţelele de aprovizionare şi

deservire devin părţi componente ale activităţii corporaţiilor;

multe firme adoptă noi strategii, în timp ce extinderea investiţiilor într-un domeniu sau

sector este însoţită de reducerea activităţii în altul. Formele organizaţionale şi structurile

decizionale sunt modificate frecvent pentru a corespunde schimbărilor produse în

mediul economic internaţional, precum şi progresului tehnic şi tehnologic.

A treia etapă a dezvoltării postbelice a companiilor transnaţionale (1985-prezent) se

caracterizează prin apariţia companiilor cu adevărat globale şi prin creşterea complexităţii formelor de

colaborare şi a relaţiilor dintre corporaţii. Scopul urmărit prin producţia internaţională nu mai este în

primul rând obţinerea de profituri suplimentare ca urmare a exploatării unor avantaje competitive de

piaţă, ci mai ales, exploatarea avantajelor presupuse a rezulta din participarea la un astfel de tip de

producţie. S-a ajuns astfel la reorganizarea pe baze raţionale a activităţii economice între diferitele

filiale sau între filialele şi companiile-mamă. În acest scop au fost reorganizate activităţile diverselor

filiale, astfel încât să corespundă nevoilor naţionale de substituire a importurilor.

O altă formă a integrării la nivelul corporaţiei are la bază diferenţele între costurile specifice

diverselor regiuni şi caracteristicile diverselor pieţe; în aceste cazuri, diviziunea muncii se realizează

între diferitele verigi ale lanţului de activităţi ale firmei. Expansiunea unor astfel de investiţii străine

directe a fost favorizată de diminuarea barierelor comerciale dintre ţări şi de perfecţionarea treptată a

sistemului de organizare din cadrul companiilor transnaţionale. Ceea ce poate fi remarcat în unele

cazuri de integrare (Uniunea Europeană) este transferarea de la societatea-mamă către fiecare filială sau

grup de filiale dintr-o regiune a propriului sistem de organizare.

Strategiile aplicate de corporaţiile ţărilor comunitare membre ale Uniunii Europene au fost

adaptate astfel încât să se profite şi de avantajele oferite de crearea zonei de comerţ liber, dar să se

poată desfăşura cu succes şi economia de scară şi centralizarea producţiei. Alegerea locului de

înfiinţare a filialelor, raţionalizarea producţiei la nivelul grupului transnaţional şi distribuirea capitalului

companiei între filiale au depins de capacităţile de producţie de care dispuneau firmele, de costurile de


6

producţie şi de cele ale tranzacţiilor, specifice fiecărei zone şi de variabilele specifice fiecărei ţări

(productivitatea muncii, nivelul de pregătire a forţei de muncă, preferinţele consumatorilor, costurile de

transport şi telecomunicaţii, reglementările guvernamentale şi alte prevederi legale cu privire la

investiţiile străine directe ş.a.). Rezultatul acţiunii acestor factori a fost concretizat într-o distribuţie

geografică a filialelor bazată în mod egal atât pe avantajele comparative rezultând din resursele

specifice ale fiecărei localizări în parte, cât şi pe avantajele absolute oferite de zona respectivă.

Este necesară evidenţierea şi a unei alte schimbări, anume aceea produsă în atitudinea

majorităţii guvernelor faţă de fluxurile de investiţii străine directe, recepţionate sau emise, atitudine ce

este tot mai liberală.

O altă tendinţă importantă a acestei perioade este reprezentată de apariţia şi afirmarea

corporaţiilor transnaţionale din ţările în curs de dezvoltare, precum şi de înmulţirea alianţelor strategice

internaţionale. Însă, cea mai importantă tendinţă a dezvoltării transnaţionalelor este transformarea lor

într-un tip diferit de instituţie, respectiv transnaţionalele în proces de globalizare.

Succesul corporaţiilor pe plan financiar este în prezent tot mai mult determinat de competenţa

acestora în a dezvolta şi a conduce un sistem internaţional de activităţi generatoare de valoare adaugată,

adică de competenţa de a se globaliza, determinată de cel puţin trei factori: de capacitatea firmei de a

folosi cu maximă eficienţă economiile de scară provenind din integrarea sa globală, de aprecierea

diferenţelor de nivel al cererii între diferitele stări ale ciclului de activitate economică în sisteme

economice diferite şi de evaluarea corectă a posibilelor resurse disponibile în astfel de împrejurări, de

capacitatea de a folosi experienţa câştigată pe plan global şi local în ceea ce priveşte întărirea bazei de

resurse a firmei.

Corporaţia transnaţională va trebui să echilibreze balanţa între activităţile globale şi cele locale,

astfel încât să nu piardă economii de scară obţinute în plan global şi nici să nu piardă pieţe locale

datorită neadecvării ofertei6.

6 Floroiu, B., “Repere ale dezvoltării companiilor transnaţionale”, publicat de autor în “Analele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe Economice” , vol. 3, nr. 36, 2008, Craiova.


7

1.2 Internaţionalizarea Firmei - soluţia transnaţională

1.2.1 Internaţionalizarea firmei

Conceptul de internaţionalizare a firmei urmează să fie analizat prin prisma următoarelor trei

aspecte:

- ca un proces de creştere a implicării firmei în operaţiuni internaţionale, ceea ce determină o

modificare a statutului firmei, fiind o modalitate prin care firma îşi asigură creşterea;

- ca formă a creşterii firmei, internaţionalizarea reprezentând interdependenţa între creşterea

internă şi externă a firmei.

- ca un proces reversibil, ceea ce înseamnă că firma angajată în internaţionalizarea activităţilor

sale poate oricând să-şi reducă sau să renunţe la operaţiunile internaţionale în care a fost implicată.

Aspectele sus-menţionate reprezintă trăsături generale comune ale conceptului de

internaţionalizare a firmei, neputând conduce în concret la evaluarea gradului de internaţionalizare a

unei firme. Acest lucru se poate realiza însă cu ajutorului mai multor metode, dintre care cea mai

accesibilă o reprezintă măsurarea volumului vânzărilor realizate de firmă în străinătate comparativ cu

totalul vânzărilor sale. Astfel este folosită, ca indicator al performanţei la export, ponderea deţinută de

exporturi în totalul vânzărilor.

Având în vedere necesitatea identificării unui cadru mai larg pentru evaluarea gradului de

internaţionalizare a unei firmei, se constată că acest indicator oferă insuficiente informaţii despre firmă

şi despre capacitatea sa de a desfăşura operaţiuni în străinătate. În aceste condiţii, este în mod evident

necesară o altă abordare, internaţionalizarea să fie asociată cu – şi probabil dependentă de – evoluţiile

ce au loc de-a lungul unor dimensiuni specifice ale firmei în cauză, şi anume: metodele ei de operare pe

pieţele externe, oferta de produse tranzacţionate în străinătate, pieţele externe pe care este prezentă,

personalul angajat, resursele financiare şi structura organizaţională.


8

Figura nr. 1 Dimensiunile internaţionalizării

METODE DE OPERARE

ÎN STRĂINĂTATE

(CUM)

Agenţii, filiale,

Licenţiere, franchising

Contracte de management

Sursa: L. Welch şi R. Luostarinen, “Internationalization: Evolution of the Concept”, 1999

FIRMA

CAPACITATEORGANIZAŢIONALĂ

PIEŢE(Unde)

Diferenţe politice/culturale/

distanţe fizice

FINANŢE

PERSONALULANGAJAT

Experienţa şi abilităţi în operaţii

internaţionale, training

STRUCTURAORGANIZAŢIONALĂ

Departament export, Divizie

internaţională

PRODUSE TRANZACŢIONATE

(Ce)Bunuri, servicii,

know-how, sisteme, etc


9

a)Metodele de operare în străinătate. Pe măsura creşterii nivelului implicării internaţionale a

firmelor, s-a constatat o modificare a modului de operare pe pieţele externe, ce implică un angajament

crescut al firmelor. În acest sens, metodele de operare folosite au evoluat de la efectuarea de exporturi

ocazionale, la exporturi realizate prin intermediul unor agenţi locali(independenţi), apoi de la crearea

de filiale proprii de vânzare pe pieţele externe, la crearea de filiale de producţie în străinătate. Pe

măsura creşterii angajării internaţionale a firmei, se observă şi tendinţa spre o mai mare diversitate a

metodelor de operare în străinătate folosite, lucru care se explică numai prin faptul că firmele

dobândesc o mai mare experienţă, abilitate şi cunoaştere de a opera pe pieţele externe, dar şi prin faptul

că, în acest fel, ele, sunt expuse unei game sensibil mai largi de oportunităţi şi riscuri de afaceri.

În acest fel, în ceea ce priveşte dimensiunea dată de operare, apare evident că

internaţionalizarea se reflectă printr-o creştere a profunzimii implicării şi diversităţii metodelor

operaţionale. La nivel global, acest lucru este sesizabil prin creşterea investiţiilor străine, dar şi prin

creşterea operaţiunilor de comerţ în contrapartidă în diferitele sale forme, a tranzacţiilor de transfer

tehnologic, operaţiunilor de franchising, sau a contractelor de management.

b)Oferta de produse tranzacţionate pe pieţele externe. Creşterea gradului de

internaţionalizare a firmei a determinat necesitatea diversificării ofertei de produse pe pieţele străine,

lucru care se realizează fie prin lărgirea unei game de produse existente sau oferirea uneia noi, fie prin

modificarea întregului concept de produs, pentru a putea include componente de soft, precum servicii,

tehnologie, know-how sau combinaţii între acestea.

c)Pieţele externe ţintă. Extinderea operaţiunilor şi a ofertei de produse pe un număr mai mare

de pieţe externe – în general, pieţe ce implică o distanţă temporală mai mare sub aspect politic, cultural,

economic şi fizic, reprezintă o metodă de evaluare a gradului de internaţionalizare a firmei putând fi

interpretată ca un indiciu al maturizării firmelor.

d)Personalul angajat. Cunoştinţele, abilităţile şi experienţa legate de afacerile internaţionale

derulate de firmă, ale personalului implicat influenţează în mod direct strategia de dezvoltare

internaţională a firmei.

e)Structura organizaţională. Desfăşurarea operaţiunilor internaţionale impune adaptarea

structurii organizaţionale a firmei la cerinţe de natură administrativă şi organizatorică.

f)Resursele financiare. Desfăşurarea operaţiunilor internaţionale ale firmei este strâns legată

de existenţa resurselor disponibile pentru susţinerea acestor activităţi. Astfel, sursele de finanţare

(locale şi internaţionale) precum şi tehnicile de finanţare folosite pot reprezenta un indiciu al gradului

de internaţionalizare a unei firme.


10

În concluzie, prin analiza celor şase metode prezentate, se poate determina stadiul de

internaţionalizare a unei firme la un moment dat, comparativ cu alte firme

1.2.2 Capabilitatea transnaţională

Complexitatea mediului de afaceri, determinată de globalizarea economică, impune firmelor

necesitatea adaptării operaţiunilor lor internaţionale, caracteristicilor pieţelor externe în care îşi

desfăşoară activitatea.

În acest sens, comportamentul firmelor, din punct de vedere al managementului, s-a împărţit în

două categorii: corporaţii ce îşi internaţionalizează activităţile printr-o coordonare globală a

operaţiunilor lor şi, pe de altă parte, firme ce se internaţionalizează printr-o abordare flexibilă şi

adaptabilă condiţiilor locale de operare în străinătate. În condiţiile actuale ale globalizării economice,

evoluţia procesului de internaţionalizare a firmelor depinde în mare măsură de abilitatea acestora de a

realiza şi asigura simultan coordonarea globală şi flexibilitatea locală a operaţiunilor lor, proces

cunoscut în literatura de specialitate ca fiind – capabilitatea transnaţională.

Analiza fenomenului pe care îl reprezintă corporaţia modernă ca operator transnaţional este

îngreunată de o serie de controverse virulente, de o mare varietate de interpretări.

În literatura de specialitate au existat numeroase încercări de a defini corporaţia modernă.

Astfel, Alan Shapiro defineşte corporaţia transnaţională ca fiind “o companie angajată în producerea

şi vânzarea de bunuri şi servicii în mai mult de o ţară, fiind formată, în general, dintr-o firmă-

mamă localizată în ţara de origine şi de la 5 la 6 filiale în străinătate (în ţările gazdă), având, de

obicei, un grad ridicat de interacţiune strategică între componentele sale”. Istoricul economic

Geoffrey Jones oferă o definiţie mai lărgită a unei transnaţionale: “o firmă ce controlează operaţiuni

sau active generatoare de venituri în mai mult de o ţară”.

Pe de altă parte, John H. Dunning prezintă transnaţionala ca pe “o firmă care se angajează în

investiţii străine directe şi care deţine şi controlează activităţi creatoare de valoare în mai mult de

o ţară”, această definiţie fiind însuşită de o serie de cercuri academice şi de afaceri internaţionale, de

unele organizaţii internaţionale (OCDE, UNCTAD), ca şi de unele guverne.


11

O altă abordare a noţiunii de “transnaţională” porneşte de la premisa că multe dintre formele de

implicare internaţională utilizate de firme, nu presupun relaţii de proprietate, reprezentând diverse

modalităţi de colaborare între firme din ţări diferite. Astfel, transnaţionala este definită ca fiind: o

modalitate de coordonare a producţiei de la un centru strategic de luare a deciziei, atunci când

această coordonare are în vedere activităţile firmei dincolo de graniţele naţionale.

Diversitatea definiţiilor conceptului de companie transnaţională reprezintă consecinţa

importanţei acordate de autori diferitelor caracteristici ale firmelor, ce desfăşoară operaţiuni

internaţionale. O primă categorie de definiţii, sunt cele care pun accentul pe caracteristicile

structurale ale firmelor: numărul de ţări în care operează firma, naţionalitatea acţionarilor firmei sau

compoziţia multinaţională a managementului de vârf. A doua categorie de definiţii, sunt definiţiile care

se bazează pe caracteristicile de performanţă ale firmei: volumul absolut sau ponderea relativă a

veniturilor realizate, activelor deţinute sau angajaţilor implicaţi în operaţiunile la scară internaţională

ale firmei. Ultima categorie de definiţii, o reprezintă cele care acordă o mare importanţă

caracteristicilor comportamentale ale conducerii de vârf a firmei, cum ar fi aceea de “a gândi în mod

global” sau de a aplica strategii globale de afaceri.

Din analiza numeroaselor definiţii propuse corporaţiilor transnaţionale rezultă însă, o serie de

elemente esenţiale, comune tuturor acestor definiţii:

a) efectuarea de investiţii străine directe în străinătate, ceea ce conferă puterea de control asupra

procesului de luare a deciziei într-o firmă străină;

b) transferul unui pachet complex de factori precum: capital (financiar şi fix), tehnologie, know-

how, expertiză financiar-contabilă, practici manageriale şi organizaţionale, cunoaştere, abilităţi

profesionale şi antreprenoriale;

c) cerinţa ca activele generatoare de valoare adăugată, achiziţionate printr-un astfel de proces

investiţional să fie amplasate în diferite ţări.

Pornind de la elementele esenţiale sus-menţionate cât şi de la o analiză comparativă a

companiei transnaţionale raportată la alte tipuri de entităţi angajate în afacerile internaţionale se pot

distinge două trăsături majore ale corporaţiei transnaţionale:

pe de o parte, faptul că organizează şi controlează activităţi multiple creatoare de valoare

şi generatoare de venituri dincolo de graniţele naţionale;

pe de altă parte, faptul că transnaţionala internalizează pieţele mondiale pentru produsele

intermediare ce rezultă din aceste activităţi.


12

În concluzie, transnaţionala trebuie înţeleasă ca “o pluri-entitate ce fiinţează prin textura

relaţiilor de dependenţă reciprocă dintre componentele sale, dar subordonată scopurilor urmărite la

nivelul unităţii sale de coordonare centrală”7.

1.2.3 Natura companiei transnaţionale. Perspective de evaluare

1.2.3.1 Gradul de transnaţionalitate

Transnaţionalitatea este un atribut al intensităţii expansiunii internaţionale şi nu o stare

evolutivă diferită faţă de nişte etape de devenire anterioare.

O analiză recentă privind abordarea calitativă a naturii transnaţionalei a fost realizată de A.

Rugman, care a considerat că aceste corporaţii ce funcţionează ca operatori transnaţionali, rămân bine

ancorate în regiunile lor de origine, în special în zonele-pol ale Triadei (America de Nord, Uniunea

Europeană şi Japonia). Rugman a definit transnaţionalitatea corporaţiilor moderne în cadrul unor

coordonate regionale, şi nu globale, identificând ca motor al caracterului regional al transnaţionalităţii

celor mai mari corporaţii din lume – barierele de natură netarifară pe care polii Triadei le ridică în calea

fluxurilor comerciale şi investiţionale, obstacole care au condus la afirmarea în prim plan a celor trei

puternice blocuri comerciale şi investiţionale (Triada).

Evoluţia în plan regional a transnaţionalităţii este benefică pentru acelea dintre ele ce îşi au

originea într-unul din cei trei poli triadici. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre corporaţiile din

ţările non-triadice, care se confruntă cu mari probleme în obţinerea accesului pe pieţele blocurilor

triadice.

În abordarea cantitativă a naturii transnaţionalei, Rugman a analizat întreprinderile

multinaţionale transnaţionalizate – multinaţionalele în cazul cărora peste 2/3 din activitate se realizează

în afara ţării de origine. El a utilizat un “indice al transnaţionalităţii”, calculat ca medie aritmetică

simplă între ponderile activităţilor în străinătate în totalul activităţilor unei mari corporaţii cu privire la

trei indicatori: vânzări, active deţinute şi număr de angajaţi. (Tabelul nr. 1 – Primele 30 companii

transnaţionale nefinanciare în funcţie de activele deţinute în străinătate la nivelul anului 2006)

7 Munteanu, C., Horobeţ, Al., “Finanţe transnaţionale”, op. cit., p. 100.


13

Tabelul nr. 1 Indicele de transnaţionalitate

Primele 30 companii transnaţionale nefinanciare în funcţie de activele deţinute în străinătate la

nivelul anului 2006

(Milioane de dolari şi număr de angajaţi)

A V FM IT

Locul* **

Corporaţia Ţara de origine

Industria Străine Total Străine Total Străine Total %

1 71 General Electric Statele Unite Produse electronice 442278 697239 74285 163391 164000 319000 53

2 14 British Petroleum Marea Britanie Industria petrolieră 170326 217601 215879 270602 80300 97100 803 87 Toyota Motor Japonia Industria auto 164627 273853 78529 205918 113967 299394 454 34 Royal Dutch/Shell M. Brit/Olanda Industria petrolieră 161122 235276 182538 318845 90000 108000 705 40 Exxonmobil Statele Unite Industria petrolieră 154993 219015 252680 365467 51723 82100 686 78 Ford Motor Company United States Industria auto 131062 278554 78968 160123 155000 283000 507 7 Vodafone Group Pic Marea Britanie Telecomunicaţii 126190 144366 32641 39021 53138 63394 858 26 Total Franţa Industria petrolieră 120645 138579 146672 192952 57239 95070 749 96 Electricite de France Franţa Electricitate, gaz şi apă 111916 235857 33879 73933 17185 155968 35

10 92 Wall-Mart Stores Statele Unite Comerţ cu amănunt 110199 151193 77116 344992 540000 1910000 4111 37 Telefonica SA Spania Telecomunicaţii 101891 143530 41093 66367 167881 224939 6912 77 E.On Germania Electricitate, gaz şi apă 94304 167565 32154 85007 46598 80612 5113 86 Deutsche Telekom AG Germania Telecomunicaţii 93488 171421 36240 76963 88808 248800 4614 58 Volkswagen Group Germania Industria auto 91823 179906 95761 131571 155935 324875 5715 73 France Telecom Franţa Telecomunicaţii 90871 135876 30448 64863 82148 191036 5216 90 ConocoPhillips Statele Unite Industria petrolieră 89528 164781 55781 183650 17188 38400 4317 56 Chevron Corporation Statele Unite Industria petrolieră 85735 132628 111608 204892 33700 62500 5818 11 Honda Motor Co Ltd Japonia Industria auto 76264 101190 77605 95333 148544 167231 8219 36 Suez Franţa Electricitate, gaz şi apă 75151 96714 42002 55563 76943 139814 6920 45 Siemens AG Germania Echip. electronice 74585 119812 74858 109553 314000 475000 6621 10 Hutchison Whampoa Hong Kong Diversificată 70679 87146 28619 34428 182149 220000 8222 84 RWE Group Germania Electricitate, gaz şi apă 68202 123080 22142 55521 30752 68534 4723 9 Nestle SA Elveţia Industria alimentară 66677 83426 57234 78528 257434 265000 8324 62 BMW AG Germania Industria auto 66053 104118 48172 61472 26575 106575 5625 51 Procter & Gamble Statele Unite Diversificată 64487 138014 44530 76476 101220 138000 5926 89 General Motors Statele Unite Industria auto 63538 186192 78308 207349 167342 280000 4427 48 Nissan Motor Japonia Industria auto 61398 104264 68703 90014 93935 186336 6228 93 Deustche Post AG Germania Transport şi depozit 60938 286709 44807 75957 137251 463350 3729 72 Eni Group Italia Industria petrolieră 58113 116307 62429 108023 36691 73572 5330 50 Sanofi-Aventis Franţa Ind. farmaceutică 55342 102414 20266 35595 71325 100289 61

A-active, V-vânzări, FM- forţa de muncă, IT-indice de transnaţionalitateSursa: adaptare după UNCTAD, World Investment Report 2008,www.unctad.org/fdi.statisticsNotă: * după activele deţinute în străinătate

** după indicele de transnaţionalitate

Dacă sub aspectul abordării calitative se observă că în proporţie de peste 95% dintre companiile

din tabel aparţin Triadei, excepţie făcând o companie care aparţine unei ţări în curs de dezvoltare –

Hutchison Whampoa (Hong-Kong, China), în schimb, principalele firme cu cel mai ridicat indice de

transnaţionalitate îşi au originea în ţările mici, non triadice (Elveţia), firme care au nevoie de vânzări

masive în străinătate pentru atingerea statutului de transnaţională. Chiar şi transnaţionalele din tabelul

nr. 1 provenind din Uniunea Europeană sunt de fapt firme britanice, olandeze, franceze, germane şi

italiene adică ţări ale căror pieţe interne sunt mici în comparaţie cu piaţa Uniunii Europene în

ansamblu.


14

Tabelul nr.2 Comparaţia valorilor IT după ţară, 2005, 2006

(valorile IT şi numărul de intrări )

Număr de

IT mediu Intrări

Ţara 2005 2006 2006

Top 100 CTN-uri, din: 59.9 61.6 100

Statele Unite 52.8 57.8 22

Franţa 62.4 63.8 15

Germania 52.6 54.8 14

Marea Britanie 72.5 72.8 13

Japonia 48.7 52.1 0.9

Sursa: UNCTAD/Universitatea Erasmus - baza de date referitor la cele mai mari CTN-uri

În anul 2006, indicele de transnaţionalitate mediu pentru cele mai mari CTN-uri a crescut cu 1%

(tabelul nr. 2), dar este important de observat că această valoare medie este foarte dependentă de

companiile prezente în top 100. Fără îndoială, în ultimii 15 ani, acestă valoare medie a crescut cu 14%.

Este de asemenea important să privim diferenţele IT dintre CTN-urile din frunte din economiile gazdă

cele mai importante. Valoarea IT este mai mare decât media pentru CTN-urile din Franţa şi Marea

Britanie şi este mai scăzută decât media pentru CTN-urile din Germania, Japonia şi Statele Unite.

1.2.3.2 Corporaţia globală

În prezent se observă o tendinţă a companiilor transnaţionale de a se globaliza, de a deveni

adevărate companii “globale”.

În literatura de specialitate, marea majoritate a celor care dezbat problematica firmei globale

consideră conceptul de “corporaţie globală” ca nefiind similar cu cel de corporaţie transnaţională8.

Conform promotorilor acestei diferenţieri şi individualizări distincte a firmei globale, compania

transnaţională vinde pe pieţele mai multor ţări, adaptându-şi oferta de produse, practicile

manufacturiere şi strategiile de marketing în funcţie de necesităţile fiecărei pieţe, de regulă la un preţ 8 Floroiu, B., “Companii globale sau companii transnaţionale?”, publicat de autor în Tribuna Economică nr. 45, Noiembrie 2008, Bucureşti.


15

considerabil de ridicat. Prin contrast, compania globală caută să vândă aceleaşi produse şi servicii în

toată lumea, iar derularea operaţiunilor sale se realizează la un anumit standard şi cu un cost relativ

scăzut, adepţii acestei teorii considerând lumea întreagă sau cel puţin o mare parte a acesteia – drept o

piaţă unică.

În companiile globale, obiectivul de a trata lumea ca pe o piaţă unică se regăseşte în marea

majoritate a deciziilor adoptate; activităţile manufacturiere, planificarea şi crearea produsului sunt

realizate la scară mondială. Susţinătorii acestei teorii, invocă Sony Corp ca exemplu de corporaţie

globală, aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute companii globale.

Martyn Roetter, director al Corporaţiei nord-americane de management şi consultanţă de afaceri

ADL consideră că “multe companii care se consideră globale sunt de fapt transnaţionale, întrucât

majoritatea acestor firme au început ca societăţi locale, ce au devenit naţionale, iar apoi s-au extins prin

efectuarea de vânzări pe pieţele străine şi prin crearea unui departament specializat pentru operaţiunile

internaţionale, condus de un vicepreşedinte internaţional”, cu toate acestea nu pot fi considerate cu

adevărat globale deoarece “sunt în esenţă, o colecţie de afaceri internaţionale”

În opinia lui Papp9, corporaţia globală reprezintă al doilea stadiu de dezvoltare al unei

corporaţiei multinaţionale într-o multitudine de medii naţionale.

În primul stadiu corporaţia multinaţională este considerată o “corporaţie multilocală” datorită

faptului că realizează strategii de afaceri separate pentru fiecare ţară. În al doilea stadiu, corporaţia îşi

concentrează eforturile asupra ţării de origine încercând, în acelaşi timp, să domine o piaţă globală

devenind o “corporaţie globală”. În ultima etapă, corporaţia beneficiază de resurse, management,

producţie şi alte capacităţi globale, având statutul de “corporaţie transnaţională”. Prin realizarea de

investiţii străine directe în ţara-gazdă, corporaţia transnaţională stabileşte o relaţie de proprietate între

ea şi ţara respectivă.

Studii de caz recente efectuate de UNCTAD au arătat beneficiile internaţionalizării bazate pe

competitivitatea corporaţiilor. Ispat (India) – companie producătoare oţel la nivel mondial şi Cemex

(Mexic) – ciment şi-au îmbunătăţit competitivitatea prin internaţionalizarea afacerilor, ambele fiind

companii mici la început dar care au devenit foarte mari într-un timp scurt, datorită faptului că au

dezvoltat caracteristicile unei companii globale, prin internaţionalizarea afacerilor au gândit şi acţionat

global.

În tabelul alăturat prezentăm diferenţele esenţiale între cele două tipuri de companii.

9 Papp, D, Contemporary International Relations, MacMillan, 1991.


16

Tabelul nr. 3 Diferenţele esenţiale Companie Globală – Transnaţională

Factorii Global Transnaţional

Piaţa unde se vând

produsele

Cele mai multe produse sunt

vândute în afara ţării de origine

Ţara de origine este în

continuare cea mai mare piaţă

Luarea deciziei localizată centralizată

Barierele şi graniţele

comerciale

Nu reprezintă o ameninţare

pentru afacere

Este puternic afectată luarea

deciziei

Cotarea acţiunilor La mai multe burse La bursa din ţara de origine

Acţionari Răspândiţi în întreaga lume În ţara de origine

Componenţa

managementului “de vârf”

Directori executivi străini Foarte puţini străini

Consiliul de Administraţie Componenţă pronunţat

multinaţională

Foarte puţini străini

Cercetare-dezvoltare Laboratoare străine Sediile centrale

Identitatea ţării de origine Puternică Limitată

Sursa: elaborat de autor şi prezentat în articolul “Companii globale sau companii transnaţionale?”, publicat în Tribuna Economică nr. 45, Noiembrie 2008, Bucureşti.Un exemplu concludent de companie care a căutat să devină o adevărată firmă globală este

Ford10, al doilea producător mondial de automobile (după Toyota Motor, conform Raportului Mondial

al Investiţiilor 2008). Firma Ford si-a propus sa devină o companie globală printr-un program de

reorganizare a activităţii la nivel mondial.

P. Kotler11 prezintă într-una din lucrările sale experienţa acestei companii: “Ea şi-a propus să

depăşească barierele naţionale şi regionale care stăteau în calea expansiunii sale şi să construiască

vehicule pentru piaţa mondială. La nivelul firmei s-a derulat un program de reorganizare a activităţii la

scară mondială, cu scopul de a raţionaliza procesele care aveau loc, pe reuşita restructurării bazându-se

ambiţiile sale de a deveni o companie globală”.

Ca şi alţi producători de automobile, Ford a întâmpinat probleme legate în principal de

necesitatea de a îmbunătăţi eficienţa programelor de investiţii, în paralel cu diversificarea gamei de

produse, şi creşterea vitezei de lansare pe piaţă a noilor produse. În acest scop au fost reduse 10 Floroiu, B., “Repere ale dezvoltării companiilor transnaţionale”, publicat de autor în “Analele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe Economice” , vol. 3, nr. 36, 2008, Craiova.11 Kotler, P., “Principiile marketingului”, Ed. Teora, Bucureşti, 1999, p. 48.


17

cheltuielile cu aprovizionarea, apelând la furnizori globali de piese şi echipamente. De asemenea, Ford

Europe copia în mare parte proiectul, creaţia şi fabricaţia produsului-mamă din SUA, divizia europeană

producând automobile exclusiv pentru piaţa Europei, exportând un număr mic de maşini în restul lumii.

Schimbarea produsă prin crearea unei singure unităţi operative, prin unirea diviziilor europeană

şi nord-americană, ca şi a grupurilor de aprovizionare cu componentele acestora a dus la înlocuirea

vechilor firme regionale independente, care se ocupau de construcţia automobilelor, cu cinci centre de

coordonare a fabricaţiei, patru în SUA şi unul în Europa. Centrul european se ocupă de maşinile de mare

şi mic tiraj cu tracţiune pe faţă, produse de uzine din Europa, SUA şi Mexic. Celelalte patru centre se

ocupă de producţia maşinilor de mare tiraj cu tracţiune pe faţă, cum ar fi Ford Taurus, a maşinilor cu

tracţiune pe spate, respectiv a automobilelor Jaguar (chiar dacă acestea vor continua să fie produse în

Marea Britanie), a camioanelor de capacitate mică şi a autovehiculelor comerciale.

Noua metodă de afaceri i-a dat firmei Ford posibilitatea de a oferi o gamă mai largă de produse

şi să reducă cheltuielile operative şi i-a asigurat menţinerea competitivităţii în privinţa calităţii şi a

valorii, în lupta sa cu cei mai puternici concurenţi la nivel mondial.

Trecerea la procesul de globalizare şi-a arătat roadele odată cu succesul înregistrat de primul

automobil global fabricat de Ford, şi anume modelul Mondeo. Acesta a făcut obiectul unui program pe

durata a şase ani, în valoare de 6 miliarde de dolari, prin care s-a urmărit crearea unei maşini clasice,

care să înlocuiască modelele Ford mai vechi.

Pentru producţia acestui automobil, după o analiză la scară mondială, au fost aleşi furnizorii de

componente pentru uzinele de asamblare din Europa şi America de Nord. Lecţia învăţată în cadrul

programului Mondeo este folosită pentru a anticipa direcţia pe care trebuie s-o urmeze firma. Crearea

produsului în SUA şi Europa se armonizează total cu cele cinci centre. Acestea au sarcini specifice la

scară mondială şi fiecare este subordonat unui singur director de creaţie a produselor. Mai mult chiar,

activităţile de aprovizionare, producţie, marketing şi comercializare sunt reunite într-un singur birou de

coordonare a planificării strategice. Se poate spune, deci, că odată cu modelul Mondeo, Ford a învăţat

să se adapteze la o lume din ce în ce mai mică.

Pentru susţinătorii acestei diferenţieri, globalizarea este mai mult decât o stare a firmei, este un

obiectiv spre care tind numeroase companii care au o preocupare permanentă pentru a-şi integra mai

puternic diversele componente. Totuşi resursele umane care sunt mai puţin globalizate decât alte funcţii

ale companiilor, pot ridica unele probleme în calea integrării.


18

CAPITOLUL II

RELAŢIA DINTRE LIBERALIZAREA COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ŞI

COMPANIILE TRANSNAŢIONALE

2.1 Controverse doctrinare privind liberalizarea comerţului internaţional

De-a lungul istoriei moderne, susţinătorii şi oponenţii liberalizării comerţului s-au aflat într-o

continuă şi aprinsă dezbatere. Şi, dacă diverse chestiuni particulare s-au mai schimbat, argumentele

de bază ale celor două părţi au rămas, în esenţă, aceleaşi.

Susţinătorii liberalizării îşi apără poziţia cu ajutorul principiilor fundamentale ale sistemului

pieţei, formulate pentru prima oară acum două sute de ani. Economiştii Adam Smith şi David

Ricardo au arătat că eliminarea piedicilor din calea mişcării libere a bunurilor ar permite

specializarea fiecărei naţiuni şi utilizarea optimă a factorilor de producţie limitaţi ai lumii. Aceasta

va lăsa, în schimb, ca patternurile comerţului internaţional să fie determinate de principiul

avantajului comparativ, adică de preţuri. Funcţionarea principiului avantajului comparativ asigură că

o ţară va obţine în cele din urmă o eficienţă economică şi o bunăstare mai mare participând la

comerţul internaţional decât instaurând protecţionismul comercial. La baza acestui angajament faţă

de liberul schimb stă convingerea că scopul activităţii economice este beneficiul consumatorului şi

maximizarea bunăstării globale. Liberul schimb maximizează alegerea consumatorului şi facilitează

folosirea eficientă a resurselor mondiale limitate. Din această perspectivă, principalul scop al

exporturilor este de a plăti importurile şi nu de a creşte bogăţia producătorilor sau puterea statului.

Susţinătorii liberalizării comerţului spun că eforturile de a proteja mediul de afaceri intern

presupun costuri foarte mari, mult mai mari decât îşi imaginează unii. Capitalismul se bazează pe

competiţie, iar o ţară riscă să se prăbuşească economic dacă se sustrage competiţiei comerciale. Cu

excepţia cazurilor de protecţie a “industriilor incipiente”12 care au avut succes, principala consecinţă

a măsurilor protecţioniste este transferul veniturilor dinspre consumatori şi sectoarele neprotejate

12 Gilpin, R., “Economia mondială în secolul XXI.Provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, Bucureşti, 2004, p. 77.


19

înspre capitalul şi forţa de muncă din sectoarele protejate. Costurile de ansamblu pentru economic

pot fi - şi de obicei chiar sunt - foarte mari. Într-un studiu al lui Gary Hufbauer şi Kim Elliot din

1994, publicat în contextul unei controverse aprinse legate de ratificarea NAFTA, se arătă că

protecţionismul comercial este foarte costisitor pentru economia americană; efortul de a păstra

locurile de muncă prin impunerea unor restricţii comerciale necesită, în medie, 170.000 de dolari

pentru fiecare loc de muncă salvat, iar în unele ramuri industriale suma se ridica la 500.000 de

dolari. Deşi costurile protecţionismului sunt de cele mai multe ori justificate sub pretextul că dau un

răgaz industriilor protejate pentru a redeveni competitive, faptele nu prea susţin această justificare.

Cu toate acestea, economiştii sunt conştienţi că protejarea industriilor incipiente poate

justifica o formă de protecţionism temporar. O industrie nouă, dacă este protejată faţă de competiţia

internaţională, poate deveni suficient de puternică şi competitivă încât să supravieţuiască şi în

momentul în care protecţia dispare. Una dintre problemele majore ale protecţiei industriilor

incipiente este totuşi aceea că nu se poate şti cu siguranţă dacă respectiva industrie protejată va putea

să-şi asigure o poziţie competitivă pe piaţa mondială. În realitate, competitivitatea pe termen lung a

unei industrii protejate se poate determina doar printr-o serie de încercări succesive. O altă problemă

este că politicile protecţioniste devin prea adesea permanente şi prea adesea protejează de fapt

industrii decrepite.

Cazul Japoniei a dovedit că protecţia industriilor incipiente poate da rezultate. Şi într-adevăr,

cele mai multe reuşite atribuite politicii industriale şi politicii comerciale strategice sunt exemple ale

succesului protecţiei industriilor incipiente.

Printre contestatarii liberului schimb se numără mercantiliştii secolului al XVIII-lea,

naţionaliştii economici ai secolului al XlX-lea şi criticii contemporani ai globalizării economice; de-

a lungul timpului, motivaţiile protecţionismului comercial s-au schimbat simţitor. Mercantiliştii

secolelor XVII-XVIII doreau un excedent comercial, în primul rând pentru că îl identificau cu

puterea militară. După revoluţia industrială de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, industrializarea a

devenit preocuparea principală a naţionaliştilor economici, care considerau că producţia are o mare

valoare pentru o naţiune, întrucât îi conferă acesteia putere militară şi autonomie. La începutul

secolului XXI, unii tehno-naţionalişti ai zilelor noastre subliniază importanţa protejării şi sprijinirii

industriilor tehnologiilor de vârf, asociate cu o economie industrială avansată, iar alţii privesc

comerţul şi globalizarea ca ameninţări pentru bunăstarea unei ţări (locuri de muncă, salarii etc.),

pentru mediu şi pentru drepturile omului.

Presiunile în vederea instaurării protecţionismului comercial n-au dispărut niciodată, ele

devenind puternice şi având câştig de cauză mai ales în perioadele de cădere economică. Aprobarea


20

măsurilor protecţioniste se datorează, în parte, lipsei de înţelegere a publicului cu privire la ce poate

şi ce nu poate face comerţul pentru o economie. Cu toate acestea, o cauză mult mai importantă a

succesului protecţionismului este faptul că procesul politic tinde să favorizeze interesele speciale

care doresc protecţie. În timp ce acest tip de grupuri îşi cunosc bine interesele şi sunt, în general,

bine organizate şi structurate, consumatorii nu întrunesc, de obicei, nici una dintre aceste condiţii.

De asemenea, o serie de evoluţii comerciale de după al doilea război mondial au contribuit şi ele la

succesul cauzei protecţionismului.

Retorica şi atitudinea protectioniştilor americani şi chiar opinia publică au luat o turnură

potrivnică liberalizării comerţului. Publicul şi oficialii americani vorbesc întotdeauna despre

“concesiile” comerciale făcute străinilor, în ciuda faptului că liberalizarea avantajează inclusiv

Statele Unite; de cele mai multe ori, comerţul nu este un joc de sumă zero13. În anii '80, teama de

comerţul neloial, care ar putea duce la pierderea unor locuri de muncă americane, a dat apă la moară

scepticismului privitor la liberalizare; politica americană a început să pună accentul pe modurile de

a-i determina pe partenerii incorecţi să se poarte cum trebuie. În anii '90, această atitudine a devenit

şi mai îngrijorătoare, pe măsură ce tot mai mulţi americani au început să pună în discuţie însă şi

ideea de liberalizare a comerţului. Ca expresie a acestei atitudini, Administraţia Clinton a devenit

mai puţin interesată să propună o nouă rundă de negocieri comerciale multilaterale. Eşecul încercării

acesteia de a obţine o autoritate de negociere “rapidă”(fast-track) a fost o experienţă care dă de

gândit.

Deşi această dispută nu se va sfârşi probabil niciodată, există câteva elemente generale

privind comerţul şi consecinţele sale care ar trebui clarificate. Comerţul sporeşte într-adevăr

bunăstarea unei naţiuni, dar există şi perdanţi. Şi cum aceştia din urmă simt mai acut durerea decât

simt câştigătorii victoria, politica naţională, din motive etice şi politice, trebuie să asiste şi să ofere

compensaţii muncitorilor şi altor categorii defavorizate de liberalizarea comerţului. Contrar opiniei

exprimate adesea în dezbaterile publice, comerţul nici nu creşte, nici nu scade nivelul general al

ocupării forţei de muncă dintr-o economie; acest nivel este determinat de politicile macroeconomice

(fiscale şi monetare). Pe de altă parte, comerţul creşte într-adevăr eficienţa naţională şi numărul

slujbelor bine plătite, pentru că restructurează economiile naţionale; competiţia loveşte în industriile

care îşi pierd avantajul comparativ, eliberând astfel resursele lor (capital şi forţă de muncă) pentru a

fi folosite în industriile mai eficiente şi mai competitive. Balanţa comercială generală a unei ţări este

determinată de diferenţa dintre economiile şi investiţiile sale; deficitul (excedentul) unei ţări, de

13 Gilpin Robert, “Economia Mondială în secolul XXI-Provocarea capitalismului global”, Editura Polirom, Bucureşti, 2004, p. 78.


21

exemplu, se datorează unei rate scăzute (ridicate) de economisire, şi nu comportamentului incorect al

vreunei alte ţări, ceea ce e foarte relevant pentru discuţiile privind deficitul comercial american

continuu în relaţia cu Japonia. Totuşi, felul bunurilor exportate de o ţară poate fi influenţat de politici

naţionale cum ar fi protecţia industriilor incipiente şi sprijinirea educaţiei, cercetării şi dezvoltării.

Teorii ale comerţului internaţional

De la formularea ei în 1930, de către Eli Heckscher şi Bertil Ohlin, teoria convenţională a

comerţului (numită uneori modelul dotării cu factori sau teoria H-O) a fost acceptată de economişti

ca fiind explicaţia standard a comerţului internaţional. Această teorie spune că o ţară se va specializa

în producţia şi exportul acelor produse în care are un avantaj comparativ al costurilor în raport cu

alte ţări. Ea se bazează pe presupunerea că există randamente constante la scară (adică o creştere a

producţiei nu determină o reducere a costurilor), că fiecare tehnologie de producţie este la dispoziţia

tuturor ţărilor şi că, în consecinţă, avantajul comparativ şi patternul comercial al unei ţări sunt

determinate doar de dotarea lor cu factori precum capitalul, forţa de muncă şi resursele naturale.

Teoria avantajului comparativ, ca orice teorie, simplifică foarte mult lumea reală.

Problema cu această teorie este că patternurile comerciale reale diferă considerabil de cele

prezise de ea. Un exemplu semnificativ este comerţul intraindustrial dintre ţările cu dotări similare în

factori: de pildă, Statele Unite şi Europa Occidentală sunt parteneri comerciali importanţi, chiar dacă

au dotări foarte asemănătoare în privinţa factorilor. De-a lungul timpului, eforturile economiştilor de

a explica această anomalie, dar şi altele, au modificat simţitor conceptul de avantaj comparativ.

Acum se consideră că patternurile comerciale se datorează deopotrivă accidentelor istorice şi

politicii guvernelor, nu doar resurselor. Mai mult, teoria convenţională a comerţului s-a modificat ea

însăşi şi s-a lărgit, cuprinzând şi factori precum importanţa capitalului uman (forţa de muncă

calificată), “învăţarea din experienţă”, inovaţia tehnologică şi economiile de scară (costul mediu de

producţie scade proporţional cu creşterea producţiei). Aceste revizuiri au transformat într-o aşa

măsură modelul H-O, încât unii economişti cred că acum teoria comerţului internaţional nu este

altceva decât o înşiruire eclectică a numeroşilor factori care determină avantajul comparativ şi

fluxurile comerciale.

O altă evoluţie intelectuală importantă, care a subminat teoria convenţională a comerţului

internaţional, este trecerea de la teoria avantajului “comparativ” la cea a avantajului “competitiv”,

conform căreia, frecvent, comerţul este influenţat hotărâtor de specializarea arbitrară, de accidentele

istorice şi de progresele tehnologice. Această nouă concepţie recunoaşte că importanta schimbărilor


22

tehnologice în determinarea caracteristicilor comerţului a crescut. Şi, de asemenea, este esenţial să

realizăm că tehnologiile ce stau la baza avantajului competitiv şi determină patternurile comerciale

sunt adesea create deliberat prin politicile guvernelor şi ale corporaţiilor.

Un studiu important care demonstrează trecerea de la avantajul comparativ la cel competitiv

este cel efectuat de Michael Porter la Harvard University Business School. Principala lui descoperire

este ca trăsăturile unei economii naţionale influenţează mediul firmelor naţionale, facilitând sau

obstrucţionând dezvoltarea avantajului competitiv în anumite sectoare industriale. Potrivit lui Porter,

unele aspecte ale economiei naţionale au o importanţă deosebită: cultura naţională şi efectele ei

asupra scopului activităţilor economice, statutul capitalului şi al forţei de muncă, existenţa unei

cereri suficiente, sănătatea industriilor de bază şi structura industrială a economiei. Porter a

demonstrat că aceşti factori determină condiţiile competitive interne, care, la rândul lor, influenţează

competitivitatea internaţională a diferitelor sectoare economice.

Înlocuind tradiţionalul termen “avantaj comparativ” cu cel de “avantaj competitiv”, Porter

aduce dovezi convingătoare în sprijinul ideii că avantajul în comerţul internaţional (în industrie, cel

puţin) poate fi şi chiar este mai degrabă ceva creat, prin opţiuni politice şi decizii guvernamentale şi

corporatiste, decât un dar static din partea Mamei Naturi. Dacă firmele individuale sunt, în ultimă

instanţă, responsabile pentru obţinerea sau nu a avantajului competitiv, guvernele pot juca un rol

important şi chiar decisiv în promovarea propriilor firme naţionale pe pieţele internaţionale.

O naţiune avansată într-o tehnologie anume tinde să-şi întărească poziţia în timp, iar dacă o

alta, mai ales o naţiune mică, este deficitară în tehnologia respectivă, i se poate părea imposibil să o

ajungă din urmă pe prima. Aceasta se întâmplă deoarece productivitatea şi competitivitatea cresc pe

măsură ce se acumulează experienţa (ceea ce economiştii numesc “dependenţa de cale”) şi sunt

determinate în mare parte de modelul iniţial de specializare. În domeniul tehnologiilor de vârf,

importanţa avansului în privinţa inovaţiilor şi marketingului a făcut competiţia mult mai acerbă.

Teoria convenţională a comerţului internaţional, cu sprijinul ei necondiţionat acordat

liberalizării comerţului, este concurată de “noua teorie a comerţului”, cunoscută cel mai adesea sub

numele de “teoria strategică a comerţului”.

Chiar dacă temporar s-a creat impresia că noua teorie a comerţului internaţional ar fi

favorabilă politicii protecţioniste, ulterior, promotorii ei (Paul R. Krugman, alături de o serie de

colaboratori, dintre care se remarcă în special, M. Obstfeld şi E. Helpman) au făcut precizări exprese

privind “opţiunea lor indiscutabilă pentru liberul-schimb, respectiv adeziunea lor la procesul de

liberalizare continuă a comerţului internaţional în contextul globalizării economice pomovată de

companiile transnaţionale”.


23

Elementele definitorii ale noii teorii liberale despre comerţul internaţional sunt:

spre deosebire de secolele XVIII şi XIX, comerţul internaţional actual cunoaşte forme şi

fluxuri mult mai diverse şi în rapidă transformare, care nu pot fi explicate în întregime

cu ajutorul teoriei liberale tradiţionale a comerţului exterior, respectiv teoria costurilor

comparative de producţie şi a avantajelor relative;

multitudinea de cauze ale comerţului internaţional permite folosirea limitată a tuturor

teoriilor liberale succesive în explicarea diferitelor segmente ale acestui comerţ: teoria

liberală tradiţională (de la Ricardo până la modelul H-O-S, inclusiv modelul standard

mai ales pentru comerţul generat de deosebirile dintre ţări (comerţul interramuri)

pornind de la ipoteza concurenţei perfecte, iar noua teorie liberală neoclasică

(sintetizată în lucrările lui P. Krugman şi colaboratorii) mai ales pentru comerţul care

are loc între ţări cu structuri economice şi potenţial economic asemănătoare (comerţul

interramuri), pornind de la ipoteza concurenţei imperfecte (monopoliste, oligopoliste);

în măsura în care progresul tehnic şi tehnologic continuă să menţină (eventual să

accentueze) deosebirile dintre anumite grupuri de ţări, concluziile modelului ricaridian

continuă să fie valabile şi pentru analiza comerţului actual;

în măsura în care se îngustează importanţa înzestrării economiilor naţionale cu

resurse naturale, se îngustează considerabil şi valabilitatea modelului H-O (de fapt H-

O-S), pusă, de altfel, sub semnul întrebării de “paradoxul lui Leontief” şi alte încercări

de testare practică a acestuia;

creşterea considerabilă şi continuă a ponderii comerţului dintre ţări cu structuri de

producţie asemănătoare şi diversificarea continuă a produselor ca şi preponderenţa

marilor firme transnaţionale pe piaţă (concurenţa imperfectă) au făcut necesară

identificarea unor cauze noi ale comerţului international şi studierea mecanismelor

economico-sociale corespunzătoare (randamentele crescătoare, economiile de scară,

externalităţile etc.), dând naştere noii teorii liberale despre comerţul internaţional.

Ideea de bază a acestei noi teorii este că o firmă, asistată de guvernul ţării în care a fost

înfiinţată, poate concepe o strategie care o va face capabilă să concureze efectiv într-o industrie

oligopolistă; de exemplu, o industrie ca aceea a aviaţiei comerciale, unde nu pot exista decât puţine

firme viabile. Această teorie trimite la concluzia că guvernele naţionale pot şi trebuie să-şi ajute

propriile firme să concureze cu succes pe pieţele oligopoliste. Dorinţa generală de superioritate

tehnologică a mărit simţitor receptivitatea guvernelor la politicile economice ce decurg din noua teorie.


24

Noua teorie este aplicabilă mai ales sectoarelor tehnologiilor de vârf, cum ar fi cele ale

automobilelor, computerelor şi produselor farmaceutice, unde economiile de scară şi “învăţarea din

experienţă” au o importanţă deosebită. În industriile unde costul unitar scade pe măsură ce producţia

creşte, firmele care au un avans din start îşi pot mări eficienţa şi pot scădea preţurile, scoţând astfel de

pe piaţă firmele concurente. Aşa că economiile de scară vor determina piaţa, în astfel de ramuri, să

favorizeze doar una sau câteva firme mari; adică industria respectivă va deveni oligopolistă, iar piaţa va

ajunge până la urmă să fie dominată de un număr limitat de firme. Aceasta înseamnă că modul în care

se comportă o anumită firmă va conta şi va influenţa deciziile celorlalte firme. Acolo unde există

competiţie imperfectă sau oligopolistă, exista şi profituri exagerat de mari sau rente de monopoluri.

Aceste rente sau profituri enorme pot fi deţinute doar de un număr mic de firme sau chiar de una

singură. Apoi, este foarte probabil ca fiecare firmă să urmeze strategii de creştere a rentelor economice

sau a profiturilor. Într-o piaţă cu adevărat competitivă (nu oligopolistă), noua teorie nu se aplică. De

exemplu, un fermier oarecare, ce concurează cu mii de alţi fermieri, se supune legilor cererii şi ofertei

şi nu poate schimba preţurile plătite pe piaţă pentru produsele sale.

Pe de altă parte, firmele oligopoliste concurente, cum ar fi producătorii de automobile sau de

avioane, pot alege şi chiar aleg în mod conştient o anumită cale de acţiune, care anticipează

comportamentul concurenţilor lor. Dacă este o cale reuşită, ea va permite firmei respective să capteze

un sector mult mai mare al pieţei decât ar fi fost posibil într-o competiţie perfectă. Firmele oligopoliste

urmează strategii prin care îşi ajustează preţurile şi producţia, cu scopul de a influenţa preţurile şi

producţia firmelor concurente. Două dintre cele mai importante strategii folosite pentru a creşte

dominaţia pe termen lung pe o piaţă oligopolistă sunt dumpingul (vânzarea sub costul de producţie,

pentru a elimina concurenţii din aria respectivă) şi preempţiunea pieţei (prin investiţii uriaşe în

capacităţile de producţie, pentru a descuraja eventualii nou-veniţi pe piaţă). Multe firme oligopoliste au

posibilitatea şi chiar uzează de aceste strategii.

În competiţia oligopolistă, teoria strategică a comerţului atribuie un rol esenţial guvernului ţării

de origine a firmei. Dacă admitem că guvernele pot sprijini în mare măsură firmele naţionale, atunci un

guvern poate proteja firmele din ţara sa de competitorii străini sau poate acorda subvenţii unei firme

pentru a-şi scădea preţurile şi a-şi mări avantajul competitiv pe pieţele interne şi internaţionale.

Guvernul Statelor Unite a ajutat firma Boeing, oferindu-i contracte generoase pentru industria apărării,

iar guvernul britanic şi cel francez au sprijinit firma Airbus prin subvenţii directe. Multe dintre

sectoarele astfel sprijinite privesc “tehnologiile duale”, foarte importante atât pentru industria militară,

cât şi pentru competitivitatea economică. Importanţa acestor industrii şi a avansului tehnologic

încurajează firmele şi guvernele ţărilor de origine să încerce să intre pe astfel de pieţe înaintea


25

potenţialilor concurenţi, printr-o strategie a primei lovituri; procesele cumulative (“cel ce are

primeşte”) şi dependenţa de cale le vor întări în timp poziţia pe piaţă. Atât raţiunile comerciale, cât şi

cele de securitate determină multe naţiuni să acţioneze în vederea asigurării unei capacităţi cât mai mari

în domeniile acestor tehnologii.

Principalele merite teoretice ale noii teorii a comerţului internaţional sunt:

în primul rând, delimitarea categorică a zonei de valabilitate a principiului

avantajului comparativ numai sau cu precădere la domeniul schimburilor

interramuri, în măsura în care este vorba de condiţii apropiate concurenţei pure şi perfecte. Prin

aceasta, se recunoaste de fapt sfârşitul unui “mit bisecular”14, mitul pretinsei universalităţi a

conceptului şi/sau principiului costurilor comparative de producţie şi al avantajului relativ în

comerţul internaţional modern.

în al doilea rând, recunoaşterea faptului că schimburile economice internaţionale nu sunt

neapărat şi nu sunt întotdeauna neapărat reciproc avantajoase, că deci în comerţul internaţional

au existat (şi în trecut) şi există şi în prezent perdanţi.

în al treilea rînd, a fost pusă în lumină tendinţa de creştere a ponderii

comerţului intraramuri dintre ţările cu un potenţial şi structuri economice

asemănătoare, respectiv, extinderea zonei în care comerţul internaţional derivă nu din avantajul

comparativ (care-şi pierde relevanţa în acest domeniu), ci din progresul tehnic şi

tehnologic, generator de economii de scară (interne) şi de randamente crescânde ale factorilor

de producţie, inclusiv de externalităţi.

în al patrulea rând, s-a dat o justificare teoretică, cel puţin parţială,

politicii economice protecţioniste a statelor naţionale, mai ales în legătură cu ceea ce

gânditorii respectivi au numit “ramurile strategice” ale ţărilor respective.

în al cincilea rând, a fost depus un efort substanţial de îmbunătăţire a expresiei literare, a

modelării matematice şi a reprezentării grafice a ideilor, ipotezelor şi propunerilor formulate

pentru eficientizarea comerţului exterior, care au ajutat în mod real la înţelegerea mai uşoară a

unor probleme complexe, iar uneori spinoase şi foarte controversate.

Noua teorie a comerţului internaţional are însă şi o serie de lacune şi slăbiciuni (explicaţii

neconvingătoare, aprecieri contradictorii şi interpretări părtinitoare), printre care:

în primul rând, nu este prea limpede rolul real pe care-l are sistemul contemporan de

14 Sută, N., Sută-Selejan, S., “Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane”, Editura Economică, Bucureşti, 2003, vol. II, p. 369.


26

fixare a preţurilor pe piaţa mondială asupra tuturor categoriilor de parteneri, sursa reală

şi ultimă a randamentelor crescânde ale firmelor transnaţionale, ca şi raportul pe termen lung

dintre câştigurile mari ale firmelor care au randamente crescânde şi interesele societăţii în

ansamblu, ale firmelor mici şi ale ţărilor în curs de dezvoltare.

în al doilea rând, nu se analizează prea limpede mecanismul pe baza căruia unele ţări

pierd în comerţul exterior datorită externalităţilor şi nu se întrevede o cale practică de

diminuare sau contracarare a acestor tendinţe.

în al treilea rând, noua teorie are un conţinut contradictoriu, în sensul că pe de o parte

admite (chiar dacă nu direct şi ferm) că nici avantajul relativ şi nici liberalismul nu mai

pot pretinde exclusivismul şi universalitatea, iar pe de altă parte critică vehement pe

adversarii acestor idei şi recade, adeseori, în “complexul de superioritate” al teoriei

liberale tradiţionale despre comerţul internaţional, respectiv tendinţa de absolutizare a

relevanţei avantajului relativ şi a oportunităţii politicii liberului schimb.

Cele mai consistente schimbări care se impun în prezent şi în viitorul previzibil în teoria

comerţului internaţional şi în politicile economice comerciale sunt legate de trei componente majore

ale lumii contemporane şi anume: fenomenele de integrare economică zonale sau regionale (uniuni

vamale, pieţe comune, sesiuni economice etc), expansiunea spectaculoasă a firmelor multi şi

transnaţionale, precum şi agravarea decalajelor economice şi a subdezvoltării, pe fondul creşterii rapide

a populaţiei globului pământesc şi a continuării poluării lui, precum şi în condiţiile accentuării

fenomenelor de dezordine mondială.

În momentul de faţă, reconstrucţia teoriei despre comerţul internaţional este, nu numai

posibilă, dar şi imperios necesară, chiar urgentă.

Ea este posibilă, pe de o parte, datorită imensului volum de cercetări derulate în ultimele două

secole şi jumătate, care constituie o premisă utilă pentru noi generalizări teoretice, iar pe de altă parte,

datorită schimbării de mentalitate a specialiştilor, dispuşi într-o măsură crescândă să abandoneze

exclusivismul doctrinar care i-a caracterizat în trecut, şi să admită toleranţa în gândire, dublată de

rigoarea ştiinţifică, precum şi dialogul, eventual controversele constructive cu adversarii lor.

Ea este necesară, în principal, datorită schimbărilor structurale intervenite în economia

mondială (înmulţirea zonelor integrate, sporirea puterii economice a firmelor transnaţionale,

modificarea centrelor de putere etc), dar şi datorită restricţiilor care decurg din caracterul limitat al

resurselor şi a presiunilor social-politice care se fac pentru apărarea drepturilor omului, în contextul

sporirii rapide a populaţiei globului pământesc, însoţită de îmbătrânirea ei în anumite zone geografice,

ca şi de combinarea poluării mediului natural).


27

2.2 De la GATT la OMC

Ca urmare a faptului că cel de-al doilea Război Mondial a afectat profund întreaga economie

mondială şi relaţiile economice internaţionale, ONU a iniţiat încă din primii ani de activitate, o amplă

acţiune menită să ducă în final la crearea unei Organizaţii Mondiale a Comerţului care să-şi aducă

contribuţia la eliminarea treptată a barierelor şi restricţiilor din calea comerţului internaţional.15

În acest scop, din însărcinarea ECOSOS, o comisie pregătitoare formată din reprezentanţii a 23

de state, a trecut încă din 1945 la elaborarea unei carte a viitoarei Organizaţii Mondiale a Comerţului,

aceasta fiind prima încercare de codificare a unor reguli fundamentale care să guverneze relaţiile

economice internaţionale. Comisia pregătitoare a hotărît ca, paralel cu activitatea de elaborare a Cartei

pentru viitoarea OMC şi până la ratificarea ei, să iniţieze şi primele negocieri cu privire la reducerea

taxelor vamale şi a altor restricţii din calea comerţului internaţional. Aceste negocieri au avut loc în

perioada aprilie – octombrie 1947 şi rezultatele lor au fost încorporate într-un tratat multilateral,

denumit Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), care constituie baza oficială, juridică a

concesiilor tarifare convenite. Totodată în acest tratat, care urma să fie o anexă la Carta pentru OMC,

au fost înscrise şi o serie de reguli, principii şi discipline după care să se călăuzească statele semnatare

în desfăşurarea schimburilor comerciale reciproce. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948.16

A fost elaborată şi Carta proiectată pentru OMC, cunoscută sub denumirea de Carta de la

Havana (1948), dar, nefiind ratificată de statele semnatare, n-au putut să fie puse bazele OMC,

rămânând în vigoare GATT care nu a avut statut juridic de organizaţie internaţională, dar a întreţinut

legături cu organizaţii specializate ale ONU.

În decursul timpului, textul GATT a fost modificat pentru a include noi prevederi, în special

pentru a trata problemele comerciale ale ţărilor în curs de dezvoltare. În plus, a fost adoptat un număr

de Acorduri conexe care detaliază câteva din prevederile principale ale GATT. Regulile GATT şi

Acordurile conexe au fost în continuare revizuite şi îmbunătăţite în timpul mai multor runde de

negocieri, cea mai importantă fiind Runda de la Uruguay care a durat din 1986 până în 1994.

15 Aldea, V., Bivol Gh., “Acordul General pentru Tarife şi Comerţ”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 170.16 Sută, N., “Comerţ Internaţional şi politici comerciale contemporane”, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 201.


28

Se poate aprecia că GATT a desfăşurat o importantă activitate în vederea creării unor condiţii

favorabile realizării comerţului internaţional, iar în ultimele două decenii, şi pe linia sprijinirii ţărilor în

curs de dezvoltare în domeniul comerţului exterior. Cu toate acestea, GATT nu a putut opri procesul de

revenire la un protecţionism tot mai agresiv într-o serie de ţări capitaliste dezvoltate, în special în

deceniile opt şi nouă, anulându-se prin aceasta unele rezultate obţinute anterior. De asemenea, GATT

nu a putut rezolva operativ o serie de probleme care au apărut mai ales în ultimii ani şi care au afectat

în ansamblu evoluţia comerţului exterior în ţările în curs de dezvoltare17.

Principalul obiectiv al GATT a fost crearea şi implementarea unui sistem comercial liberalizat

şi deschis în cadrul căruia întreprinderile comerciale din ţările membre pot face comerţ unele cu altele

în condiţiile de competiţie imparţială. Din textul Acordului mai pot fi deduse următoarele obiective:

liberalizarea comerţului; aplicarea clauzei naţiunii celei mai favorizate, fapt ce presupune

nediscriminarea; respectarea obligaţiilor asumate; micşorarea tarifelor; un regim comun pentru statele

în curs de dezvoltare; politica antidumping etc. Aceste obiective îşi păstrează valabilitatea şi în prezent.

În ultimii 15-20 de ani, ca urmare a faptului că a crescut numărul ţărilor membre şi, în special, al

ţărilor în curs de dezvoltare, atribuţiile şi obiectivele GATT s-au lărgit.

Structurile organizatorice ale GATT sunt următoarele:

Sesiunea părţilor contractante;

Consiliul Reprezentanţilor;

Comitete şi grupuri de lucru specializate;

Secretariatul.

Întregul sistem GATT se bazează pe patru reguli de bază:

1. Protejarea industriei naţionale prin taxe vamale. Deşi GATT are ca scop liberalizarea

progresivă a comerţului, recunoaşte că ţările membre pot fi în situaţia de-a şi proteja producţia internă

faţă de competiţia străină. Totuşi, li se cere ţărilor să asigure protecţia prin taxe vamale. Utilizarea

restricţiilor cantitative este interzisă, cu excepţia unui număr limitat de situaţii.

2. Plafonarea tarifelor. Ţărilor li se cere ca, ori de câte ori este posibil, să reducă sau să elimine

protecţia producţiei interne, prin reducerea taxelor vamale şi înlăturarea celorlalte bariere din calea

comerţului, în cadrul negocierilor comerciale multilaterale. Concomitent, regula prevede plafonarea

tarifelor reduse, adică excluderea majorării lor ulterioare.

3. Clauza naţiunii celei mai favorizate(NMF). Această regulă importantă a GATT prevede

principiul nediscriminării. Astfel, dacă o ţară membră acordă altei ţări orice tarif sau orice beneficiu

17 Sută, N., “Comerţul internaţional şi politici comerciale contemporane”, volum I, Editura Eficient, Bucureşti 2000, pp. 277-278.


29

pentru anumite produse, ea trebuie imediat şi necondiţionat să îl extindă asupra produselor

asemănătoare ale altor ţări. Această obligaţie se aplică atât importurilor, cât şi exporturilor. Dacă o ţară

percepe taxe pentru exportul către o anumită destinaţie, ea trebuie să perceapă taxe cu aceeaşi rată

pentru exporturile către toate destinaţiile. Există şi unele derogări. Comerţul între membrii Acordurilor

Generale de Comerţ, care este supus la taxe vamale preferenţiale sau exceptat de aceste taxe, este una

dintre excepţii. O altă excepţie o constituie Sistemul Generalizat de Preferinţe acordat ţărilor în curs de

dezvoltare de către ţările dezvoltate.

4. Tratamentul naţional. Conform acestui principiu, un produs importat care a trecut graniţa

după plata taxelor vamale şi a altor taxe trebuie să beneficieze de un tratament egal cu cel aplicat

produselor autohtone.18

GATT mai conţine un şir de anexe care vizează agricultura, textilele, comerţul de stat,

produsele standard, subvenţiile şi acţiunile împotriva practicilor de dumping. Ţările îşi iau angajamente

pe categorii de mărfuri. Acestea includ angajamente de a reduce şi limita tarifele vamale la importarea

mărfurilor. În unele cazuri tarifele sunt reduse la zero, în altele ele sunt limitate. Deci sunt luate

angajamente faţă de OMC că unui produs i se va aplica o anumită rată care nu va fi mărit.

Textul Acordului a suferit pe parcursul existenţei sale o serie de revizuiri şi completări impuse

de condiţiile internaţionale postbelice. Începând din 1995 când a fost actualizat, Acordul General

pentru Tarife Vamale şi Comerţ a devenit principalul Acord al OMC pentru comerţul cu mărfuri.

Principiile ce stau la baza GATT au fost preluate de sistemul OMC.

Înfiinţarea la 1 ianuarie 1995 a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), este rezultat al

Rundei Uruguay, GATT-ul, sub auspiciile căruia au fost lansate aceste negocieri, fiind inclus în cadrul

OMC.

OMC a devenit exponenta noului set de principii, reguli şi discipline care urmează a asigura

comerţului internaţional un cadru îmbunătăţit de desfăşurare, adaptat cerinţelor actuale şi de

perspectivă.

OMC reprezintă baza instituţional-juridică a sistemului comercial multilateral, fiind unica

organizaţie internaţională care tratează regulile globale ale comerţului dintre ţări.

Ideea creării OMC a fost avansată pentru prima dată în 1990, de către Comunităţile Europene şi

Canada şi avea în vedere ca noua organizaţie să se constituie într-un mecanism eficient şi pragmatic

pentru:

implementarea rezultatelor Rundei Uruguay;

18 www.wto.org


30

încorporarea în cadrul multilateral de drepturi şi obligaţii comerciale a rezultatelor

obţinute în noile domenii de reglementare (servicii, măsuri investiţionale, drepturi de

proprietate intelectuală);

aplicarea amendamentelor aduse unor articole ale G.A.T.T;

eliminarea caracterului provizoriu prelungit al existenţei şi funcţionării GATT.19

Acordul de la Marrakesh privind înfiinţarea OMC, prevede în preambulul său, obiectivele de

bază, similare cu cele ale G.A.T.T.- ului, dar care au fost extinse pentru a acorda OMC-ului mandatul

de a trata comerţul cu servicii. Acestea sunt:

ridicarea standardelor de viaţă şi a veniturilor;

utilizarea deplină a forţei de muncă;

expansiunea producţiei şi a comerţului;

utilizarea optimă a resurselor mondiale.

Aceste obiective au fost completate cu domeniul serviciilor şi cu noţiunea de “dezvoltare

durabilă”, referitoare la utilizarea optimă a resurselor mondiale şi la necesitatea protecţiei şi conservării

mediului înconjurător, corespunzător diferitelor niveluri de dezvoltare economică ale ţărilor.

Organizaţia Mondială a Comerţului serveşte drept forum pentru continuarea negocierilor

privind liberalizarea comerţului prin desfiinţarea barierelor şi elaborarea de reguli în noi domenii legate

de comerţ, negociate multilateral (inclusiv soluţionarea diferendelor comerciale). Pe lîngă aceste funcţii

principale, o atenţie deosebită este acordată celor 4 politici de susţinere a acestor funcţii:

sprijin specializat pentru promovarea exporturilor;

asistenţă pentru ţările în tranziţie şi cele în curs de dezvoltare;

notificări către membrii care introduc noi măsuri comerciale şi nu respectă pe cele vechi;

cooperarea cu alte instituţii internaţionale în formularea politicilor economice la scară

mondială.

2.3 Liberalizarea comerţului internaţional în cadrul rundelor de negocieri

Negocierile comerciale iniţiate de către GATT se desfăşoară în cadrul unor conferinţe,

denumite şi runde de tratative. Practica acestor conferinţe a consacrat respectarea câtorva principii în

desfăşurarea negocierilor tarifare şi netarifare, şi anume:

19 Samuelson, Alain, “Relations Commerciales Internationales”, ed. II-nd, Paris, 1997, p.56.


31

Fiecare parte contractantă are dreptul de a decide dacă participă sau nu la negocierile

iniţiate în cadrul GATT;

Nici uneia dintre părţile contractante nu i se poate cere să facă concesii unilaterale, între

părţile contractante trebuind să se acorde concesii de valoare egală. Fac excepţie ţările în

curs de dezvoltare care beneficiază de principiul nereciprocităţii concesiilor în

raporturile cu ţările dezvoltate.

Toate părţile contractante beneficiază de rezultatele negocierilor tarifare, în virtutea

aplicării reciproce a clauzei NMF, indiferent dacă participă sau nu la negocieri. Cât

priveşte alte acorduri negociate în cadrul GATT, acestea nu se extind asupra părţilor

contractante decât în măsura în care aderă la ele.20

În perioada 1948-1995, au avut loc mai multe runde sau sesiuni de negocieri sub egida GATT,

având drept scop eliminarea sau reducerea obstacolelor tarifare şi netarifare din calea comerţului

internaţional. Ţinând seama de faptul că numărul produselor supuse negocierii este foarte mare (de

ordinul miilor), ar fi practic imposibilă negocierea separată a fiecărui articol sau poziţie tarifară, după

cum imposibilă ar fi negocierea fiecărui produs cu fiecare ţară în parte. Din acest motiv, procedura cere

ca fiecare ţară să invoce aşa - numitele “excepţii”, adică produsele sau instrumentele protecţioniste pe

care nu le include în reducerea lineară.

Rundele, numite de regulă după locul unde au început discuţiile, au ca obiectiv reducerea pe

cale multilaterală a barierelor tarifare şi netarifare în folosul membrilor, şi se desfăşoară în baza

principiilor de negociere menţionate de mai sus.

Rezultatele rundelor de negocieri sunt marcante. De exemplu, numai la produse industriale,

taxele vamale de import au fost reduse cu circa 60% faţă de nivelul iniţial (1967) şi se aprecia că până

la sfârşitul deceniului şapte, cea mai mare parte a restricţiilor cantitative la importul de produse

industriale au fost eliminate în relaţiile comerciale dintre părţile contractante.

Cu toate acestea, au fost tendinţe tot mai pronunţate de substituire a taxelor vamale cu alte

instrumente de protecţie, mereu mai diversificate: restricţii cantitative la import, alte taxe şi impozite,

măsuri antidumping şi compensatorii etc. În special, în ultimii ani, se aplică tot mai des bariere tehnice

de către ţările dezvoltate, împiedicând dezvoltarea exportului din ţările mai puţin dezvoltate.

1. Runda de la Geneva (Elveţia, aprilie-octombrie 1947).

Această rundă s-a soldat cu elaborarea şi semnarea Acordului General pentru Tarife şi Comerţ.

S-au negociat 15.000 concesii tarifare vizând peste 50% din valoarea comerţului mondial din acea

20 Tamaş, D., “Organizaţia Mondială a Comerţului”, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 54.


32

perioadă. S-a aplicat, pentru prima dată, tehnica de negociere “bimultilateralismul”, cunoscută sub

denumirea de “ţară cu ţară şi produs cu produs”.21 Prin protocolul de la Geneva se stabileşte reducerea

taxelor vamale la importul în ţările dezvoltate cu 35% în medie pentru produse industriale şi cu 15%

pentru produse agricole, iar la importul în unele ţări în curs de dezvoltare, cu pînă la 40% pentru unele

produse industriale.

2. Runda de la Annecy (Franţa, 1949)

Această rundă s-a desfăşurat în perioada aprilie-august 1949, la Annecy, Franţa. Au aderat la

GATT 9 ţări noi. Părţile contractante au convenit circa 5.000 concesii tarifare (inclusiv candidările).

3. Runda de la Torquay (Anglia, 1950-1951)

Această rundă a fost organizată în perioada septembrie 1950 - aprilie 1951, cu prilejul aderării

R.F.G la GATT. Numărul concesiilor tarifare negociate a fost de 8.700, conducând la reducerea cu

25% a nivelului de protecţie vamală existent în 1948. Cea mai mare parte a concesiilor au constituit-o

consolidările de taxe vamale pe o perioadă de trei ani. Au aderat la GATT alte patru state.

4. Runda de la Geneva (Elveţia, 1955-1956)

Această rundă s-a soldat cu rezultatele cele mai modeste – 4.300 de concesii tarifare, alcătuite

în principal din consolidări de taxe vamale.

5. Runda Dillon-Geneva (1960-1962)

A fost numită aşa după numele subsecretarului de stat american care a propus-o. Deşi nu a dus

decât la realizarea unui număr de 4.400 concesii tarifare, a marcat totuşi un pas înainte faţă de rundele

precedente, prin faptul că s-a folosit “tehnica reducerii lineare şi reciproce a taxelor vamale cu un

anumit procent convenit”.

6. Runda Kennedy-Geneva (1964-1967)22

Runda a fost lansată din iniţiativa SUA şi CEE. Această rundă a fost numită astfel în memoria

preşedintelui SUA, John F. Kennedy. Au participat la negocieri 54 de state, dar numai 46 dintre acestea

au semnat actul final al rundei. La mijlocul anilor 1960, raportul de forţe din economia mondială

începea să încline în favoarea ţărilor vest-europene şi Japoniei, pe fondul scăderii ponderii Statelor

Unite. În acest context, era firească tendinţa companiilor americane de a pătrunde pe piaţa europeană şi

de a-şi consolida poziţiile pe această piaţă. Aceeaşi tendinţă se manifestă şi din partea companiilor

japoneze, puterea economică a Japoniei fiind, în această perioadă în plină ascensiune. Dintre ţările vest-

europene, Germania se profila deja ca un mare exportator de bunuri industriale, ea fiind de asemenea

interesată în reducerea taxelor vamale.

21 WTO, “Focus News Leter”, Media Relations Division, Geneva, 1995, p. 101.22 Sută-Stejan, S., “Politica Comercială Contemporană”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 115.


33

Ca urmare a predispoziţiei marilor puteri occidentale în direcţia liberalizării comerţului, Runda

Kennedy s-a încheiat cu o reducere substanţială (cu circa o treime) a nivelului taxelor vamale,

îndeosebi din partea ţărilor industrializate. Rezultatul cel mai semnificativ al Rundei Kennedy a constat

însă în extinderea acordului general spre a răspunde problemelor speciale ale ţărilor în curs de

dezvoltare şi prin aceasta, ea a dat multor naţiuni un imbold în a adera la GATT. Ţările dezvoltate s-au

angajat să ofere un tratament special şi diferenţiat (aceasta însemnând un acces sporit pe pieţele lor)

importurilor provenind din ţările în curs de dezvoltare fără a aştepta reciprocitatea din partea acestora

din urmă. Pentru prima oară au fost abordate la această rundă şi alte trei probleme : obstacolele

netarifare, liberalizarea comerţului cu produse agricole şi luarea în considerare a situaţiei ţărilor în curs

de dezvoltare.

În urma acestor runde multilaterale de negocieri au fost convenite numeroase concesii în plan

tarifar şi netarifar.

Astfel, în domeniul tarifar, s-a convenit reducerea taxelor vamale pentru 33.000 de poziţii şi

subpoziţii tarifare, în medie cu 35%, în timp de 5 ani. În urma acestor negocieri, nivelul mediu al

taxelor vamale s-a redus cu 38% în cazul CEE, cu 43% în cel al SUA, cu 36% în cel al Suediei, cu 35%

în cazul Marii Britanii.

Pe plan netarifar, s-a elaborat şi adoptat un cod antidumping, iar SUA s-au angajat să

desfiinţeze sistemul de evaluare vamală folosit la produse chimice (American Selling Price System).

Cât priveşte comerţul cu produse agricole, s-au obţinut două rezultate:

la cereale s-a căzut de acord să se stabilească un preţ de bază minim;

se creează un fond de ajutor alimentar de 4,5 milioane de tone pentru ţările în curs de

dezvoltare, în caz de criză.

În urma eforturilor unite ale ţărilor în curs de dezvoltare, în 1965 a fost adăugată la GATT

“Partea a IV-a”, intitulată “Comerţ şi dezvoltare”.

7. Runda Tokyo (1973-1979)

Runda Tokyo a fost organizată din iniţiativa SUA, CEE şi a Japoniei, şi s-a desfăşurat într-o

perioadă extrem de frământată, în care au loc o serie de evenimente majore, atât de natură politică cât şi

economică, cu impact puternic asupra tuturor ţărilor lumii, şi evident, asupra economiei mondiale în

ansamblu. Dintre evenimentele politice, cele mai remarcabile au fost: dezgheţarea relaţiilor americano-

chineze (1971), războiul de Yom Kippur dintre Egipt şi Siria pe de o parte, şi Israel pe de altă parte

(1973), scandalul “Watergate” urmat de demisia preşedintelui Nixon (1974), încetarea războiului din

Vietnam (1975), Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1975). Dintre evenimentele

economice, cele mai importante au fost: abandonarea sistemului monetar internaţional bazat pe aur şi


34

trecerea monedelor la flotare liberă (1971 - 1978), primul şoc petrolier (1973 -1974), apariţia

eurodevizelor şi reciclarea petrodolarilor (după 1974).

Deşi deschiderea oficială a Rundei a avut loc în septembrie 1973 la Tokyo, negocierile

comerciale multilaterale au început efectiv abia în februarie 1975 şi au durat circa 5 ani.

Denumită deseori “Runda Nixon”, Runda Tokyo a fost determinată de numeroase cauze. Dintre

acestea cele mai importante sunt:

valuri de presiuni protecţioniste (cum este cazul SUA);

lărgirea şi consolidarea unor grupări economice închise (ca Piaţa Comună), care au avut

ca efect creşterea obstacolelor comerciale pentru ţările terţe;

criza sistemului monetar (marcată de suspendarea convertibilităţii dolarului SUA, în

august 1971);

ţările în curs de dezvoltare şi-au manifestat dorinţa de a deschide o nouă rundă de

negocieri.

Declaraţia cuprindea prevederi prin care se recunoştea necesitatea de a se lua măsuri speciale în

favoarea ţărilor în curs de dezvoltare, cum ar fi:

ţările dezvoltate nu vor pretinde acestora reciprocitate în concesii;

se va acorda o atenţie prioritară produselor care prezintă interes pentru ţările în curs de

dezvoltare;

se va aplica faţă de aceste ţări un tratament mai favorabil în unele sectoare în curs de

negociere;

sistemul generalizat de preferinţe va fi menţinut şi îmbunătăţit;

ţările mai puţin avansate dintre ţările în curs de dezvoltare vor

beneficia de un regim particular;

În cadrul domeniului tarifar cea mai importantă realizare a fost reducerea taxelor vamale până la

35% la importul de produse industriale şi până la 41% la importul de produse agricole în ţările

capitaliste dezvoltate. Aceste reduceri vizau circa 60% din importul total de produse industriale şi circa

30% din importul total de produse agricole al celor nouă ţări sau grupe de ţări capitaliste negociatoare:

CEE, SUA, Japonia, Canada, Austria, Elveţia, Suedia, Norvegia şi Finlanda.

Ţările în curs de dezvoltare au participat în mod activ la această rundă. Ele s-au angajat să facă

concesii tarifare sub forma consolidărilor sau reducerilor la un număr restrâns de produse. Acestea

vizau importuri în valoare de 3,9 miliarde dolari la cursul anului 1977.

Ca urmare a aplicării principiilor GATT (în special regimul clauzei naţiunii celei mai

favorizate) schimburile comerciale internaţionale s-au ameliorat în mod vizibil, sumele înregistrate în


35

cadrul acestor schimburi atingând valori fără precedent. Astfel, în anul 1977, valoarea totală a

schimburilor comerciale sub incidenţa reducerilor tarifare convenite sau consolidărilor în vigoare s-a

ridicat la peste 155 miliarde dolari SUA. Nouă ţări sau grupe de ţări capitaliste dezvoltate au acordat

concesiile tarifare vizând importuri totale în valoare de 141 miliarde dolari SUA, din care 127 miliarde

dolari pentru produsele industriale şi 14 miliarde dolari pentru produse agricole. Celelalte ţări

dezvoltate au acordat concesii tarifare care vizau un import total de 3,1 miliarde dolari, din care 0,4

miliarde dolari pentru produse industriale şi 2,7 miliarde dolari pentru produse agricole.

De asemenea, s-au ameliorat şi schimburile cu ţările în curs de dezvoltare, în sensul creşterii

exporturilor acestor ţări. Importurile provenind din ţările în curs de dezvoltare vizate de concesiile

tarifare negociate ale celor nouă ţări sau grupe de ţări capitaliste s-au ridicat la circa 39 miliarde dolari

SUA (la nivelul anului 1977), din care 11 miliarde dolari reprezentau produse agricole, 28 miliarde

dolari SUA pentru produse industriale. Reducerea taxelor vamale la import asupra produselor

industriale manufacturate provenind din ţările în curs de dezvoltare, privită ca medie ponderată, a fost

de 27%; ca urmare a concesiilor tarifare negociate de ţările dezvoltate, marja preferenţială în favoarea

ţărilor în curs de dezvoltare s-a redus.

Un alt rezultat al Rundei Tokyo deosebit de important este cel referitor la acordul privind

consolidarea pentru marea majoritate a produselor ce au făcut obiectul negocierilor Rundei, a

reducerilor de taxe vamale în cadrul GATT-ului. În urma negocierilor din cadrul Rundei Tokyo s-a

stabilit că aceste reduceri nu vor mai putea fi retrase decât în condiţiile acordării unor facilităţi

echivalente.

În concluzie, pe plan tarifar, rezultatele Rundei Tokyo s-au soldat cu o reducere de 1/3 din

plăţile vamale în cele 9 mari ţări industrializate, ceea ce a făcut ca tariful mediu la produsele industriale

să se reducă cu 4.7%. Micşorarea tarifelor, eşalonată pe parcursul unei perioade de peste opt ani, a

implicat şi un element de “armonizare”, şi anume cu cât mai mare era tariful, cu atât mai mare era

diminuarea acestuia, în mod proporţional.

Toate concesiile tarifare în cadrul Rundei au fost consemnate într-un protocol, denumit

Protocolul de la Geneva (1979). Protocolul constituie anexă la Acordul General pentru Tarife şi

Comerţ. Concesiile au început să se aplice treptat, în decursul unei perioade de opt ani, de la 1 ianuarie

1980 până la 31 decembrie 1987.

Domeniul netarifar a reprezentat un factor cheie pentru desfăşurarea rundei. Dacă până atunci

accentul a fost pus pe negocierile tarifare, în cadrul Rundei Tokyo, accentul s-a deplasat pe negocierile

netarifare, dat fiind tendinţa tuturor ţărilor de a apela la aceste bariere protecţioniste.


36

Au fost semnate un şir de acorduri privitoare la obstacolele de altă natură decât cele tarifare,

care în unele cazuri ţineau de modalitatea de interpretare a regulilor existente GATT, iar în altele s-au

pus fundamente cu totul noi. Dat fiind faptul că nu au fost acceptate de toţi membrii GATT; deseori

erau numite neoficial “coduri”.

Astfel, în domeniul netarifar au fost negociate şase acorduri: Acordul cu privire la evaluarea

vamală; Acordul cu privire la comerţul de stat; Acordul privind procedurile în materie de licenţe de

import; Acordul privind subvenţiile de export şi taxele compensatorii; Codul Antidumping; Acordul

privind obstacolele tehnice în calea comerţului. Aceste Acorduri nu erau multilaterale, dar constituiau

totuşi un început.

În plan netarifar, rezultatele Rundei Tokyo s-au concretizat în codurile adoptate care au vizat

ordonarea modului de aplicare a unor importante instrumente de politică comercială, precum şi

instaurarea unor reguli mai clare pentru comerţul cu anumite produse în vederea asigurării liberei

concurenţe.

8. Runda Uruguay ( Punta del Este, 1986-1993)

8.1 Condiţiile de desfăşurare ale Rundei Uruguay

A opta rundă de negocieri multilaterale desfăşurată sub egida GATT, cunoscută sub numele de

Runda Uruguay, a debutat cu ocazia reuniunii ministeriale a GATT de la Punta del Este (septembrie

1986) şi s-a încheiat în aprilie 1994, prin semnarea de către reprezentanţii statelor participante a Actului

final de la Marrakesh (Maroc). Actul final a fost semnat de către reprezentanţii a 117 din cele 124 de

state participante. Prin Actul Final s-a convenit:

a) Acordul privind crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului. OMC este concepută ca o

organizaţie independentă, în afara ONU. Reuniunea de la Marrakesh a Comitetului de negocieri

comerciale, care a marcat oficial finalizarea Rundei Uruguay, a confirmat, la nivel oficial, actul de

naştere a Organizaţiei Mondiale a Comerţului, al III-lea pilon al economiei mondiale (pe lângă FMI şi

BM).

b) OMC înlocuieşte structura juridică şi instituţională a GATT. Ea are o sferă de cuprindere

mai largă decît GATT, incluzând pe lângă comerţul cu mărfuri şi comerţul cu servicii şi aspectele

drepturilor de proprietate intelectuală.

c) Acordul General pentru Comerţul cu Servicii.

d) Acordul referitor la Aspectele Drepturilor de Proprietate Intelectuală legate de Comerţ.

Comparativ cu runda precedentă, cea de-a opta a avut loc în condiţii politico-economice sensibil

diferite de cele care predominaseră în anii 70. Dacă Runda Tokyo s-a desfăşurat în contextul unor


37

bulversări, determinate de tranziţia de la sistemul Bretton Woods la un alt tip de sistem internaţional,

mai flexibil, mai deschis, Runda Uruguay este profund marcată de procesul globalizării.

Runda Uruguay este plasată sub semnul începutului unor prefaceri globale bazate pe

interconexiunea dintre circulaţia internaţională a bunurilor şi serviciilor cu cea a capitalurilor, forţei de

muncă, informaţiei, tehnologiilor, antreprenoriatului şi celorlalţi neofactori de producţie. Din punct de

vedere politic, perioada 1986-1994 este marcată de o serie de evenimente de importanţă excepţională

ca: declinul ideologiilor de stânga şi centru-stânga (în special a social-democraţiei) şi ascensiunea

regimurilor de dreapta, având drept navă-pavilion Statele Unite (conduse de administraţia Reagan)

secondate de Marea Britanie; prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est şi

reunificarea paşnică a Germaniei; desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi a CAER-ului; dezmembrarea

fostei URSS şi transformarea fostelor republici sovietice în state independente; Războiul din Golf, care

s-a soldat cu înfrângerea Irak-ului pe plan militar, urmată de un embargo instituit de ONU asupra

livrărilor de petrol ale acestei ţări; izbucnirea unei lungi serii de conflicte politico-militare în spaţiul

fostei Iugoslavii în urma cărora, în zona Balcanilor au apărut state noi (Serbia-Muntenegru, Croaţia,

Slovenia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia ).

Sub aspect economic, tendinţa majoră este aceea de trecere de la politicile de tip Keynesian -

care predominaseră în cursul primelor trei decenii postbelice - la cele de tip neoliberal, întemeiate pe o

nouă filozofie politică: monetarismul. Prin contrast cu keynesianismul, noul curent susţine necesitatea

restrângerii rolului statului în economie, atât pe plan intern cât şi pe plan extern, recomandând

deschiderea economiilor naţionale spre competiţia externă şi libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,

capitalurilor etc. peste frontierele de stat. În politica economică a guvernelor (mai întâi în SUA şi

Marea Britanie iar apoi şi în celelalte ţări membre ale OCDE) aceste principii s-au materializat prin:

politici monetare restrictive (dobânzi înalte), reducerea la minimum a intervenţiilor pe pieţele de

schimb, întărirea fiscalităţii, privatizarea utilităţilor publice, dereglementarea pieţelor financiare, etc.

Principiile monetarismului sunt susţinute nu numai de guvernele ţărilor industrializate, ci şi de

instituţiile internaţionale, în frunte cu FMI şi Banca Mondială iar după 1995, şi de OMC. Tranziţia

ideologică de la keynesianism la neoliberalism are loc pe fondul unor fenomene şi procese care au

marcat profund economia mondială în ultimele decenii ale secolului XX, imprimându-i un nou trend.

Este vorba, în primul rând, de criza datoriilor externe, izbucnită în 1982 (consecinţă a integrării pieţelor

financiare occidentale, începute la mijlocul anilor 70 si a reciclării petrodolarilor), care a evidenţiat

pentru prima oară costul colosal al eliminării decalajelor dintre Nord şi Sud, iar în al doilea rând, de

accentuarea integrării pieţelor financiare la scară globală, prin apariţia europieţelor.


38

O caracteristică a Rundei Uruguay, vizibilă pe parcursul celor şapte ani de negocieri, a fost

participarea activă a ţărilor în curs de dezvoltare, reprezentate în toate grupele de negocieri. O altă

caracteristică a fost fragmentarea Rundei. Din cauza fricţiunilor şi neînţelegerilor dintre marile puteri

comerciale, în special Statele Unite şi Uniunea Europeană (între care a izbucnit la 1 ianuarie 1989, un

adevărat război comercial), lucrările au fost întrerupte în mai multe rânduri, ceea ce a făcut ca Actul

Final să nu poată fi adoptat înainte de anul 1994. Un rol important în finalizarea Rundei l-a avut

Congresul SUA, prin adoptarea Amendamentului Dole care recomanda administraţiei Clinton să

semneze şi să pună în aplicare Actul Final de la Marrakesh, cu condiţia ca acesta să poată fi realizat în

viitor.

Tabelul nr. 4 – Principalele date referitoare la Runda Uruguay

Septembrie 1986 Punta del Este Lansarea

Decembrie 1988 Montreal Revizuirea la jumătate de termen de către miniştri

Aprilie 1989 Geneva Finalizarea la jumătate de termen

Decembrie 1990 Bruxelles Finalizarea conferinţei ministeriale cu un impas

Decembrie 1991 Geneva Finalizarea primului proiect al Actului Final

Noiembrie 1992 Washington Soluţionarea de către SUA şi UE a impasului

privind agricultura (Blair Horse)

Iulie 1993 Tokio Soluţionarea impasului privind accesul pe piaţă la

Sumitul G7

Decembrie 1991 Geneva Încheierea majorităţii negocierilor (mai continuă

unele negocieri cu privire la accesul pe piaţă)

Aprilie 1994 Marrakesh Semnarea Acordurilor

Ianuarie 1995 Geneva Constituirea OMC, intrarea în vigoare a

Acordurilor

8.2 Declaraţia de la Punta del Este

Declaraţia de la Punta del Este a abordat două sectoare de mare importanţă: comerţul cu mărfuri

şi cel cu servicii. Până atunci, obiectul negocierilor a fost numai comerţul cu mărfuri. În această

perioadă însă, s-a resimţit nevoia de a aborda şi sectorul serviciilor datorită noilor condiţii (sectorul de

servicii începe să câştige o importanţă sporită în detrimentul comerţului tradiţional).


39

a. Negocierile privind comerţul cu mărfuri - în acest domeniu, deşi s-a negociat în toate

celelalte runde de negocieri comerciale multilaterale a fost nevoie de anumite îmbunătăţiri şi

completări. Au fost înscrise şapte probleme esenţiale, cum sunt:

Obiectivele rundei;

Principiile generale ale negocierilor;

Statu-quo-ul şi eliminarea progresivă a măsurilor de protecţie incompatibile cu

prevederile GATT;

Domeniile de negociere;

Îmbunătăţirea funcţionării sistemului GATT;

Condiţiile de participare la negocieri;

Modul de organizare a negocierilor.

Obiectivele Rundei au fost:

liberalizarea şi extinderea comerţului internaţional în avantajul tuturor părţilor

contractante, şi îndeosebi al ţărilor în curs de dezvoltare, prin eliminarea, reducerea,

atenuarea sau armonizarea taxelor vamale şi a obstacolelor comerciale netarifare;

întărirea şi îmbunătăţirea sistemului comercial multilateral prin supunerea unei părţi tot

mai importante a comerţului internaţional unor norme de conduită mai clare, mai

eficace, cu caracter obligatoriu şi convenite şi aplicate pe baze multilaterale;

sporirea capacităţii sistemului comercial internaţional de a se adapta la noile provocări

din economia internaţională prin punerea accentului pe ajustările structurale, prin

consolidarea raporturilor GATT cu celelalte organisme şi structuri internaţionale;

sporirea interdependenţelor dintre politicile comerciale şi celelalte politici sectoriale

pentru obţinerea efectului sinergic între dimensiunile comercială, financiar-bancară şi

investiţională.

Principiile generale ale negocierilor:

transparenţa şi compatibilitatea negocierilor cu principiile de bază ale sistemului, cu

obiectivele şi angajamentele asumate de părţile contractante astfel încât să se obţină

avantaje sporite şi reciproce pentru toţi participanţii la tratative;

lansarea, derularea şi finalizarea tratativelor vor fi privite ca şi componente unitare ale

unui singur proces;

echilibrul concesiilor în cadrul principalelor sectoare şi domenii ale comerţului

internaţional;


40

tratament diferenţiat şi mai favorabil pentru ţările în curs de dezvoltare pe parcursul

negocierilor;

nu se va aştepta, pe parcursul negocierilor, ca ţările în curs de dezvoltare să ofere

concesii incompatibile cu nivelul lor de dezvoltare care ar afecta programele lor de

emancipare economică; s-a luat în considerare posibilitatea specifică a ţărilor în curs de

dezvoltare de a aduce contribuţii la procesul de liberalizare al comerţului internaţional

ulterior pe măsură ce economiile lor se dezvoltă şi se îmbunătăteşte situaţia comerţului

exterior al acestora;

luarea în considerare a situaţiei specifice a ţărilor cel mai puţin dezvoltate precum şi a

necesităţii susţinerii acelor măsuri care facilitează dinamizarea schimburilor lor

comerciale;

principiul angajamentului unic, conform căruia rezultatele negocierilor vor putea fi

asumate doar în integralitatea lor.

În ceea ce priveşte statu-quo-ul în declaraţia de la Punta del Este au fost înscrise două clauze

importante: clauza stand-still (clauza de menţinere) şi clauza roll-back (clauza de retragere progresivă a

măsurilor protecţioniste).

Conform clauzei stand-still s-a prevăzut:

pe parcursul Rundei nu se va adopta nici o nouă măsură de politică comercială

incompatibilă cu conduita comercială multilaterală care ar putea distorsiona fluxurile

comerciale internaţionale;

în exercitarea drepturilor derivate din statutul de parte contractantă să nu se adopte

măsuri comerciale care depăşesc cadrul necesar pentru a remedia distorsiunile invocate

la adoptarea măsurii;

să nu se adopte măsuri doar cu scopul de a face mai consistentă oferta pe parcursul

tratativelor.

Clauza roll-back presupune angajamentele ţărilor participante la negocieri de compatibilizare a

reglementărilor naţionale cu conduita multilaterală înainte de a se finaliza rezultatele negocierilor.

Declaraţia prevedea:

toate măsurile cu efecte distorsionante asupra schimburilor comerciale

internaţionale incompatibile cu conduita comercială multilaterală vor fi eliminate sau

făcute compatibile cu reglementările respective înainte de încheierea oficială a

tratativelor;


41

acest angajament va fi pus în aplicare treptat, pe baze echitabile

incluzându-i pe toţi cei ale căror interese sunt afectate;

în schimbul renunţării la aceste măsuri nu se va pretinde nici o contra-concesie din partea

celorlalţi parteneri.

Domeniile de negociere:

taxele vamale;

măsuri netarifare;

produse tropicale;

produse provenind din resurse naturale;

textile şi confecţii;

agricultura;

prevederile GATT;

salvgardarea;

acordurile şi aranjamentele rezultate din negocierile comerciale multilaterale anterioare;

subvenţiile la export şi taxele compensatorii;

reglementarea diferendelor;

aspecte ale drepturilor de proprietate legate de comerţ, inclusiv comerţul cu mărfuri

contrafăcute;

măsuri privind investiţiile legate de comerţ.

b. Negocierile privind comerţul cu servicii

Negocierile vor avea scopul de stabilire a unui cadru multilateral de principii şi reguli pentru

comerţul cu servicii, inclusiv elaborarea unor discipline posibile pentru sectoarele individuale specifice,

în scopul expansiunii acestui sector al comerţului mondial. Se va crea un grup de negocieri pentru

servicii.

Partea a doua a Declaraţiei a fost mai puţin dezvoltată datorită lipsei de pregătire în conturarea

conţinutului şi datorită statutului de noutate al temei.

8.3 Rezultatele Rundei

Rezultatele Rundei Uruguay sunt concretizate în următoarele documente adoptate:

I. Actul final reprezintă rezultatele negocierilor comerciale multilaterale, fiind alcătuit din 52 de

instrumente juridice, din care 30 de acorduri şi memorandumuri de acord şi 22 de decizii şi declaraţii

ministeriale, toate vizând rezultatele negocierilor pe diverse domenii şi obiective, aşa cum au fost

cuprinse în Declaraţia de la Punta del Este.


42

Prin acest Acord, toţi participanţii la negocieri au convenit Acordul de creare a Organizaţiei

Mondiale a Comerţului (OMC), precum şi o serie de declaraţii şi decizii ministeriale. Ei se angajează să

supună acceptării, conform procedurilor naţionale, Acordul privind crearea OMC.

Se mai precizează că, înainte de acceptarea Acordului, participanţii care nu sunt părţi

contractante la Acordul General pentru Tarife şi Comerţ trebuie mai întâi să finalizeze negocierile în

vederea aderării lor la Acordul General şi să devină părţi contractante la acest Acord.

II. Acordul privind crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Cuprinde o serie de acorduri, memorandumuri de acord, decizii şi declaraţii ministeriale, care

sunt referitoare la următoarele domenii:

comerţul cu bunuri şi servicii;

înţelegerea privind regulile şi practicile de reglementare a diferendelor;

mecanismul de examinare a politicilor comerciale.

Acordul respectiv face distincţia între acorduri comerciale multilaterale (care sunt obligatorii

pentru toţi membrii) şi acorduri comerciale plurilaterale (care sunt obligatorii doar pentru Membrii care

le-au acceptat). Toate acordurile din domeniile amintite mai sus sunt grupate în anexe, după cum

urmează:

1. Anexa 1A, care cuprinde acordurile multilaterale asupra comerţului cu mărfuri şi anume:

1.1 Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1994 – denumit GATT 1994 este format din

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ din 1947 (denumit GATT 1947) şi şapte memorandumuri

interpretative convenite ale acestuia.

1.2 Protocolul de la Marrakesh anexat la Acordul General pentru Tarife şi Comerţ 1994 (GATT

1994).

Protocolul de la Marrakesh cuprinde toate rezultatele negocierilor privind liberalizarea

accesului pe pieţe în cadrul cărora participanii au contractat angajamente în vederea eliminării sau

reducerii taxelor vamale şi a măsurilor netarifare aplicabile comerţului cu mărfuri. Acestea sunt înscrise

în listele naţionale de concesii. Listele sunt anexate la Protocolul de la Marakech devenind anexate la

GATT 1994 de la data la care Acordul privind crearea OMC intră în vigoare pentru membrul respectiv.

Printre rezultatele vizând liberalizarea, incluse în Actul Final, sunt de menţionat:

a) Reducerea cu 40% a taxelor vamale de import pentru produsele industriale şi agricole;

b) Reducerea progresivă, pe o perioadă de şase ani, a sprijinului intern acordat agriculturii, în

medie cu 20% în ţările industrializate, şi cu 13,3% în ţările în curs de dezvoltare;


43

c) Liberalizarea pe parcursul unei perioade de 10 ani a exporturilor de produse textile prin

creşterea progresivă a nivelului cotelor de acces, precum şi reducerea, în paralel, a taxelor vamale la

importul acestor produse;

d) Liberalizarea comerţului cu servicii, prin convenirea acordării multilaterale a regimului

clauzei naţiunii celei mai favorizate şi a regimului naţional;

e) Consolidarea regulilor de acţiune împotriva practicilor de concurenţă neloială în comerţul

internaţional;

f) Extinderea principiului tratamentului diferenţiat şi mai favorabil pentru ţările în curs de

dezvoltare.23

Tabelul nr. 5 Reducerea tarifelor într-o perioadă de 60 de ani ( reducerea tarifelor ţărilor

industrializate pe baza clauzei NMF pentru produsele industriale – exclusiv petrol )

Perioada

implementării

Runda în care s-a

desfăşurat

Reducerea

ponderată a

tarifelor*

Ponderea stabilită pe

baza importurilor

NMF

(anul)

1948 Geneva (1947) -26 1939

1950 Annecy (1949) -3 1947

1952 Torquay (1950-51) -4 1949

1956-58 Geneva (1955-56) -3 1954

1962-64 Runda Dillon (1961-62) -4 1960

1968-72 Runda Kennedy (1964-67) -38 1964

1980-87 Runda Tokyo (1973-79) -33 1997 (sau 1976)

1995-99 Runda Uruguay (1986-94) -38 1988 (sau 1989)

Sursa: WTO, WTO REPORT 2007, “Six decades of multilateral trade cooperation: What have we learnt”, 2007,

Geneva: WTO, p. 207.

* Notă: Reducerea tarifelor pentru primele cinci runde se referă numai la Statele Unite.

Calcularea procentelor medii de reducere sunt ponderate pe baza importurilor NMF.

8.4 Nerealizări ale Rundei

În pofida succeselor notabile înregistrate în cadrul acestei Runde, au fost evidenţiate şi o serie

de insuccese parţiale, după cum urmează:

Insuficienţa creşterii accesului pe piaţă în anumite sectoare.

23 Stoian, I., Dragne, E., “Comerţ Internaţional. Tehnici şi proceduri” Vol.I, Ed. Caraiman 1997, p.498.


44

Acest lucru a fost evidenţiat mai mult de ţările în curs de dezvoltare, care consideră că, pentru

unele produse şi categorii de produse (mai ales textilele, produse din resurse naturale, anumite produse

prelucrate care dispun de avantaje comparative), gradul de libertate obţinut prin diminuarea protecţiei la

frontieră în ţările dezvoltate se situează sub aşteptări.

Diminuarea gradului de cuprindere sectorială a liberalizării comerţului cu servicii.

Datorită contenciosului americano-comunitar în sfera serviciilor audiovizuale, acest sector a

fost eliminat din listele de angajamente iniţiale ale participanţilor. O soluţie de moment similară a fost

adoptată de unele ţări şi pentru transporturile maritime. În fine, în privinţa serviciilor financiare,

angajamentele de liberalizare sunt, de asemenea, considerate insuficiente, prevăzându-se adâncirea

negocierilor imediat după crearea OMC.

9. Runda Doha (Quatar, 2001 – prezent) – Conferinţa Ministerială de la Doha poate fi

considerată un succes atât pentru ţările membre cât şi pentru OMC. S-a depus o muncă enormă atât de

Secretariatul OMC, cât şi de ţara gazdă. În acest sens trebuie să reţinute o serie de evenimente

importante care s-au derulat la Doha:

au fost obţinute rezultate excelente în ceea ce ţine de Acordul TRIPS (s-a aprobat demararea

negocierilor în vederea creării unui sistem multilateral de notificare şi înregistrare a

indicaţiilor geografice pentru vin şi băuturi spirtoase, în conf. cu art. 23.4 al TRIPS –

paragraful 18 din Declaraţia de la Doha, etc);

s-au obţinut rezultate semnificative în domeniul agriculturii (principalul subiect în acest

domeniu a fost sprijinul producătorilor interni şi promovarea exportului, tot aici au fost

propuse negocieri de extindere a accesului pe piaţă, reducerea tuturor formelor de

subvenţionare a exportului, reducerea sprijinului intern ce afectează negativ comerţul, etc);

S-au obţinut rezultate importante pentru ţările în curs de dezvoltare în domeniul medical şi

sănătatea publică. Declaraţia ministerială separată asupra TRIPs recunoaşte dreptul acestor

ţări să acorde licenţe obligatorii producătorilor săi pentru a realiza medicamente generice, în

cazuri de crize de sănătate publică sau de urgenţe naţionale.

aderarea Chinei şi a Taiwanului la OMC (China a devenit cea de-a 143 ţară membră a OMC

după 15 ani de negocieri. Pe 12 noiembrie 2001, cu o zi după semnarea Protocolului de

Aderare a Chinei la OMC, Taiwan-ul, ţară rivală Chinei, a devenit formal cea de-a 144-a

membră a OMC).

La Conferinţa Ministerială de la Doha s-au dus dezbateri şi negocieri şi în alte domenii ca:

securitatea alimentară şi protecţia sănătăţii, comerţul cu servicii, comerţul electronic, domeniul


45

investiţiilor, problemele cu care se confruntă ţările în curs de dezvoltare în implementarea acordurilor

curente ale OMC, etc.

După şase zile de negocieri, în data de 14 noiembrie 2001, miniştrii au aprobat o Declaraţie

privind lansarea noilor negocieri comerciale multilaterale. Programul a stabilit trei ani de negocieri

care trebuiau finalizate până la 1 Ianuarie 2005 (au avut loc în această perioadă două reuniuni

importante: Cancun – 2003 şi Geneva – 2004); lucru care nu s-a realizat datorită disensiunilor care au

marcat negocierile încă de la debut, şi în cadrul Conferinţei de la Hong-Kong din anul 2005, a fost

stabilit un nou termen neoficial până la sfârşitul anului 2006, acoperind diferite domenii care vor viza

comerţul internaţional, în special agricultura, serviciile, tarifele industriale, investiţiile, etc.

Datorită neînţelegerilor dintre membri, în data de 24 Iulie 2006, Directorul General al OMC –

Pascal Lamy a recomandat Consiliului General să suspende negocierile, întrucât “astăzi toţi

pierdem”24, astfel încât Consiliul General al OMC a sprjinit recomandarea Directorului General, şi la

întrunirea din 27-28 Iulie 2006 negocierile au fost suspendate. În data de 17 Decembrie 2008, Lamy

comunică Comitetului de Negocieri Comerciale că “încheirea Rundei trebuie să rămână principalul ţel

pe care să ne concentrăm şi în 2009, dar acest efort trebuie să aibă loc cu un portofoliu de activităţi ale

OMC mult mai extins la nivel global”. El a propus reluarea imediată a lucrului de către toate grupurile

de negociere în 2009, exercitarea de măsuri de monitorizare a comerţului în strânsă legătură cu criza

financiară, ajutorul financiar şi ajutorul pentru comerţ.

Urmare întâlnirii din ianuarie 2009, cu ocazia organizării Forumului Economic Mondial de la

Davos, s-a stabilit ca scop examinarea impactului pe care criza economică îl are asupra

comerţului.Minştrii prezenţi la întâlnire, au subliniat necesitatea de a păstra şi menţine integritatea şi

deschiderea sistemului de comerţ organizat pe bază multilaterală, care este inima creşterii economice,

purtător de locuri de muncă şi prosperitate. Ei considerat în continuare, că cea mai mare prioritate în

acest moment este finalizarea cu succes a concluziilor Rundei Doha, şi au recunoscut progresele făcute

în anul 2008 pentru finalizarea “modalităţilor” (negocieri intensive asupra acordurilor cadru) care

constituie o bază pentru obţinerea cât mai curând a rezoluţiilor pentru diferenţele care au mai rămas.

24 www.wto.org


46

Tabelul nr. 6 Rundele de negocieri GATT/OMC în perioada 1947-2007

Numele

rundei de

negocieri

Perioada şi

numărul de

participanţi

Subiecte şi modalităţi Realizări

Geneva 1947

23 de ţări

Tarife: negocierea fiecărui articol

pe bază de cerere-ofertă

Concesii asupra 15.000 poziţii

din planul tarifar

Annecy 1949

33 de ţări



5.000 de concesii de tarife, 9

intrări

Torquay 1950

34 de ţări



8.700 de concesii de tarife, 4

intrări

Geneva 1956

22 de ţări



Reduceri modeste

Runda Dillon 1960-1

45 de ţări


pe bază de cerere-ofertă, motivată

în parte de nevoia de a rebalansa

concesiile, urmare creării CEE

4.400 de concesii tarifare;

propunerea CEE, pentru o

reducere lineară de 20% din

tarifele industriei

prelucrătoare, a fost respinsă.

Runda

Kennedy

1963-1967

48 de ţări

Abordarea de formule (reducerea

lineară) şi discuţii pe fiecare

articol.

Măsuri netarifare: antidumping şi

evaluare vamală

Tarife reduse în medie cu 35%.

Concesii tarifare asupra 33.000

de poziţii;Acorduri privind

antidumpingul şi evaluarea

vamală.

Runda Tokyo 1973-1979

99 de ţări

Tarife: abordarea de formule cu

unele excepţii. Măsuri netarifare:

evaluarea vamală antidumping,

subvenţii şi compensaţii la

achiziţii guvernamentale, licenţe de

import, standardizarea produselor,

clauze de salvgardare, tratament

special şi diferenţiat pentru ţările în

curs de dezvoltare

Tarifele s-au redus în medie cu

1/3 la 6% pentru importurile de

produse industriale ale OCDE;

semnarea de “coduri” de

conduită voluntară pentru toate

măsurile netarifare cu excepţia

clauzelor de salvgardare şi

control.


47

Runda

Uruguay

1986-1994

103 de ţări în

1986 şi

117 ţări la

sfârşitul

anului 1993

Abordarea de formule şi negocieri

pas cu pas.

Măsuri netarifare: toate rezultatele

rundei Tokyo, plus serviciile,

proprietatea intelectuală, inspecţii

înaintea expedierii, reguli de

origine, măsuri de investiţii legate

de comerţ, rezolvarea diferendelor,

transparenţă şi supravegherea

politicilor comerciale

Tarifele s-au redus din nou în

medie cu 1/3. Regulamente

pentru agricultură şi textile;

crearea OMC; noi acorduri

privind serviciile şi TRIPs;

majoritatea codurilor rundei

Tokyo au fost extinse la toţi

membrii OMC.

Runda Doha 2001-?

150 de ţări la

începutul

anului 2007

Abordarea de formule şi negocieri

pas cu pas.

Măsuri netarifare: facilitarea

comerţului, regulamente, servicii şi

mediu.

Sursa: WTO, WTO REPORT 2007, “Six decades of multilateral trade cooperation: What have we learnt”, 2007, Geneva: WTO, p. 198.

2.4 Acordul TRIPs – un susţinător al intereselor companiilor transnaţionale

2.4.1 Acordul privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerţ

În anii ’80, accelerarea procesului de globalizare în domeniul drepturilor de proprietate

intelectuală prin intermediul comerţului internaţional, investiţiilor străine directe şi licenţierii a dus la

crearea unei situaţii conflictuale între standardele protecţiei acestor drepturi la momentul respectiv şi

nevoile apărute datorită situaţiei economice a vremii25. Această situaţie s-a înrăutăţit în anii ’90. Astfel,

nevoia de a vinde proprietatea intelectuală la nivel internaţional a devenit din ce în ce mai nepotrivită cu

drepturile de proprietate intelectuală existente, bazate strict pe legile şi reglementările naţionale sau

teritoriale. Statele Unite au susţinut iniţial, cu ocazia conferinţei ministeriale din 1982, crearea unui cod

internaţional privind mărfurile contrafăcute, dar iniţiativa nu a fost privită cu prea mult entuziasm de

către celelalte state membre.

25 Maskus, K., “Intellectual Propery Rights in the Global Economy”, Institute for International Economics, Washington, 2000.


48

Negocierile privind lansarea Rundei Uruguay au durat aproape la fel de mult ca şi negocierile în

cadrul întregii Runde Tokio26. Statele Unite au încercat lansarea unei runde de negocieri încă de la

începutul anilor ’80, datorită rezultatelor nesatisfãcătoare ale Rundei Tokio. Includerea de noi domenii în

cadrul Rundei Uruguay a reprezentat în totalitate o iniţiativă americană, fiind impulsionată de interesele

companiilor transnaţionale americane. Ulterior, iniţiativei Statelor Unite, i s-au alăturat cele mai multe

dintre ţările dezvoltate, în special, Uniunea Europeană, Japonia şi Elveţia. În ceea ce priveşte domeniul

proprietăţii intelectuale, principalii stimuli au fost aduşi de industriile farmaceutică, software şi a

divertismentului.

Mandatul Rundei Uruguay cu privire la TRIPs a fost acordat la Punta del Este în septembrie

1986, stabilind un comitet pentru a negocia un cadru multilateral în legătură cu comerţul de bunuri

contrafăcute şi totodată o hotărâre de “a clarifica prevederile GATT şi de a elabora noi reguli şi

pedepse adecvate” cu scopul de a reduce distorsiunile şi piedicile din calea comerţul internaţional şi

necesitatea promovării unei protecţii efective şi adecvate a drepturilor de proprietate intelectuală (DPI),

însă în aşa fel încât măsurile şi procedurile de exercitare a acestor drepturi să nu constituie bariere în

calea comerţului legitim între state.

În timpul primilor doi ani de negocieri, semnificaţia acestui mandat a fost subiectul unei discuţii

lărgite. Multe ţări dezvoltate au argumentat că noile reguli pentru protejarea DPI şi impunerea lor sunt

necesare în scopul de a asigura că nu este denaturat comerţul şi să promoveze protejarea efectivă şi

adecvată a DPI. Cele mai multe dintre ţările în curs de dezvoltare au argumentat că aceste probleme

erau atât în afara mandatului dat la Punta del Este, cât şi al GATT. Ele au suţinut că Organizaţia

Mondială a Proprietăţii Intelectuale este cel mai adecvat forum.

În anul 1987, în cadrul unui număr de susţineri în faţa Grupului de Negocieri, statele dezvoltate

şi-au susţinut cazul scoţând în evidenţă problemele comerciale cu care s-au confruntat în legătură cu

DPI. De exemplu, în susţinerea lor, Statele Unite s-au referit la estimări ale pierderilor produse de

industrie, datorate condiţiilor limitate ale brevetelor şi practicilor – precum copierea neautorizată.

Importanţa impactului posibil al DPI asupra fluxurilor comerciale a fost confirmat mai târziu de studii

academice, care au arătat că variaţiile estimate în importurile de bunuri industriale şi produsele care

înglobează tehnologii înalte, induse de drepturi de brevetare care asigură mult mai multă protecţie, ar

putea fi substanţial.27

26 Ostry, S. “Intellectual Property Protection in the WTO: Major Issues in the Millenium Round”, Paper for the Fraser

Institute Conference, Santiago, Chile, Aprilie 19, 1999.27 Maskus, K., E., “Regulatory Standards in the WTO: Comparing Intellectual Property Rights with Competition Policy, Enviromental Protection and Core Labour Standards”, 2002, World Trade Review 1,2, pp. 135-152.


49

Diferenţele cu privire la mandatul negociat au fost în esenţă rezolvate ca parte a pachetului

revizuirii la mijlocul perioadei de desfăşurare a Rundei Uruguay în aprilie 1989. Participanţii au căzut

de acord că un rezultat de succes al negocierilor ar avea nevoie să se includă un acord multilateral

asupra proprietăţii intelectuale, care să acopere următoarele cinci elemente:

Principii de bază ale protejării proprietăţii intelectuale;

Standarde minime de protecţie adecvată;

Măsuri efective şi corespunzătoare pentru punerea lor în aplicare;

Proceduri pentru reglementarea multilaterală a disputelor dintre guverne;

Aranjamente tranzitorii;

Acordurile asupra acestor elemente au făcut subiectul a trei importante înţelegeri:

a) În negocieri, atenţia cea mai mare ar trebui să fie acordată în vederea susţinerii

obiectivelor de politici publice ale sistemelor naţionale de proprietate intelectuală,

incluzând aici obiective de dezvoltare şi tehnologice.

b) Întărirea importanţei angajamentelor de a rezolva disputele asupra comerţului legat de

proprietatea intelectuală prin proceduri multilaterale, în scopul de a reduce tensiunile în

această zonă.

c) Şi negocierile ar trebui să fie întreprinse fără prejudecăţi, pentru ca orice rezultate să fie

implementate în GATT sau în alte structuri.

În consecinţă, eficientizarea activităţii s-a desfăşurat rapid, prin ascultarea unui număr mare de

propuneri de către statele dezvoltate şi în curs de dezvoltare28. Negocieri intensive au fost purtate pe

baza planurilor textelor legale prezentate de Comunitatea Europeană, Statele Unite, un grup de 14 ţări

în curs de dezvoltare, urmate de Elveţia şi Japonia, iar textul negociat la sfârşitul anului 1991 a fost

foarte apropiat de cel ce a fost aprobat şi adoptat la Marrakesh în aprilie 1994.

Acest text a fost alcătuit pe structura internaţională pentru DPI-urile care existau la acea perioadă

şi au încorporat prin referinţă multe din reglementările acordurilor internaţionale existente cu privire la

proprietatea intelectuală, dintre cele mai notabile fiind Convenţia de la Paris şi Convenţia de la Berna.

În plus, Acordul TRIPs a definit noi standarde internaţionale fundamentale pentru protejarea şi

aplicarea DPI. Preambulul Acordului convoacă la o relaţie de sprijin mutual între OMC şi OMPI.

Acordurile internaţionale instituite după Acordul TRIPs, precum Tratatul Copywright-ului la OMPI, nu

sunt încorporate automat în Acordul TRIPs şi membrii OMC nu au nicio obligaţie să adere la acestea.

28 WTO, WTO REPORT 2007, “Six decades of multilateral trade cooperation: What have we learnt”, 2007, Geneva: WTO, p. 351.


50

Includerea TRIPs în cadrul de comerţ internaţional a dat naştere la multe dezbateri. Cea mai mare

parte au fost concentrate asupra implicaţiilor Acordului pentru ţările în curs de dezvoltare. Unii

observatori au argumentat că zona DPI-urilor este cea în care, un set armonizat de reguli internaţionale

a avut consecinţe semnificative răspândite, deoarece statele cu niveluri diferite de dezvoltare au nevoi

diferite pentru DPI, şi, în special, protejarea brevetelor. Statele dezvoltate cu cercetare-dezvoltare

intensivă importantă şi industrii orientate la export sunt cele mai potrivite să câştige din creşterea

portejării brevetelor, în timp ce, multe ţări în curs de dezvoltare care sunt importatori “prinşi în plasă“ai

producţiei ce încorporează DPI-uri şi au perspective reduse de atragere a industriilor cu tehnologie

înaltă, sunt pe cale să piardă din regimul internaţional al DPI, cel puţin pe termen scurt29.

Totuşi, au fost patru considerente care au jucat un rol important în luarea deciziei de accepta

Acordul TRIPs de către statele în curs de dezvoltare :

În ultimele etape ale negocierilor din Runda Uruguay, a fost acceptat faptul că Acordul TRIPS a

fost o parte esenţială a unui pachet mai larg de rezultate ale negocierilor rundei, din care statele

în curs de dezvoltare sperau să câştige avantaje din alte sectoare – în special din agricultură şi

textile.

Acordul conţinea elemente de echilibru şi flexibilitate care au permis statelor în curs de

dezvoltare să şi regleze propriile sisteme de proprietate intelectuală cu dezvoltarea, sănătatea

publică şi alte obiective de politică publică. Unele clarificări importante ale adaptabilităţii

TRIPs au rezultat din funcţionarea sistemului de reglementare a diferendelor al OMC şi de

asemenea, din “Declaraţia de la Doha asupra Acordului TRIPs şi Sănătatea Publică”.

Acceptarea Acordului TRIPs de către statele în curs de dezvoltare poate să reflecte o preferinţă

pentru reglementări multilaterale de drept, inclusiv rezoluţii multilaterale ale disputelor, în

spaţiul proprietăţii intelectuale. Era clar la momentul negocierilor Rundei Uruguay, că nu mai

funcţiona un consens internaţional, cu privire la dimensiunea pe care partenerii comerciali ar

trebui să o asigure unul altuia pentru protejarea proprietăţii intelectuale, şi aceasta a dat naştere

unor largi tensiuni comerciale, inclusiv măsuri unilaterale de comerţ.

Alt factor ar putea fi convingerea că protejarea sporită a proprietăţii intelectuale ar putea

promova creativitate internă şi inventivitate la fel de bine ca şi transferul de tehnologie şi de

ISD-uri, în contextul unor reforme mult mai orientate spre piaţă care au fost luate în acea

perioadă. În unele state în curs de dezvoltare, în special în zona Asiei de Sud-Est, avem dovada

unor creşteri pe scară largă în folosirea sistemului de brevete de către firme interne şi rezidenţi,

29 Idem 28, p.351.


51

la fel de mult cum au crescut investiţiile în cercetare-dezvoltare. Totuşi, pentru multe ţări în

curs de dezvoltare, este mai important impactul asupra transferului de tehnologie, inclusiv prin

intermediul ISD-urilor.

Acordul reafirmă aplicarea principiului tratamentului naţional, cuprins în diferite convenţii

internaţionale privitoare la DPI, care stabileşte că în ceea ce priveşte “existenţa, achiziţionarea,

menţinerea şi aplicarea DPI ale naţionalilor străini, acestora nu li se va acorda un tratament mai

puţin favorabil decît cel oferit de o ţară propriilor naţionali”. Acordul TRIPS mai solicită ţărilor

membre să aplice tratamentul naţiunii celei mai favorizate cetăţenilor străini, în virtutea căruia, orice

avantaj acordat de către o parte cetăţenilor din orice altă parte, va fi, imediat şi necondiţionat, aplicat

cetăţenilor tuturor celorlalte părţi, chiar dacă acest tratament este mai favorabil decât acela pe care

partea de mai sus îl acordă propriilor săi cetăţeni. În Acord se stipulează că protecţia proprietăţii

intelectuale trebuie să contribuie la introducerea inovaţiilor tehnice şi la transferul de tehnologie.

Structura Acordului este construită pe convenţiile internaţionale existente privind DPI.

Prevederile acestuia se aplică următoarelor DPI:

Drepturile de autor şi drepturile conexe;

Mărcile de fabrică sau de comerţ;

Desenele şi modelele industriale;

Indicaţii geografice;

Brevete;

Schemele de configuraţie de circuite integrate;

Informaţii nedivulgate.

1. Drepturile de autor şi drepturile conexe – Obiectul protejării dreptului de autor include

operele literare, ştiinţifice şi artistice indiferent de modurile şi forma de exprimare. Principalele

prevederi asupra dreptului de autor şi drepturile conexe sunt prevăzute în Convenţia de la Berna.

Acordul TRIPS aduce clarificări şi adăugiri Convenţiei de la Berna asupra următoarelor aspecte:

programele pentru calculator şi bazele de date;

drepturile de închiriere a programelor de calculator, a înregistrărilor audio şi de filme;

drepturile interpreţilor şi ale producătorilor de fonograme;

drepturile organizaţiilor de radiodifuziune.

Acordul stipulează că artiştii interpreţi sau executanţi au dreptul de a împiedica înregistrarea,

reproducerea şi difuzarea performanţelor în direct pentru o perioadă de nu mai puţin de 50 ani


52

(articolul 14). Producătorii de înregistrări audio au dreptul de a împiedica reproducerea înregistrărilor

pe o perioadă de 50 de ani.

Un alt aspect demn de remarcat este introducerea în textul acordului a unei cereri de a oferi

drepturi de închiriere pentru programele de calculator, înregistrările audio şi, într-o măsură limitată,

pentru filmele cinematografice (articolul 11). Autorii programelor pe calculator şi producătorii de

înregistrări audio au dreptul de a interzice închirierea comercială a lucrărilor lor pentru public. Un drept

exclusiv similar se aplicã filmelor, unde închirierea comercială a dus la extinderea copierii, afectând

potenţialele câştiguri ale deţinătorilor de drepturi de autor.

În cazul drepturilor de autor, TRIPs permite statelor membre să-şi stabilească proprii parametri

privind utilizarea corectă sau utilizarea de copii neautorizate pentru a obţine obiective sociale. În mod

evident, copierea la scară comercială nu se poate integra în categoria utilizării corecte pentru că ar limita

valoarea drepturilor de autor. Totuşi, este acceptată copierea limitată în scopuri educaţionale şi de

cercetare; unele state extind doctrina la o excepţie a unei utilizări private unice. În multe state, inclusiv

în Statele Unite, existã prevederi referitoare la licenţierea obligatorie în cazul difuzãrilor TV prin cablu.

Scopul drepturilor de autor poate fi, de asemenea, limitat de doctrina primei vânzări şi de importurile

paralele.

Pentru programele pe calculator, copierea la scară largă trebuie interzisă. Cu toate acestea, prin

definiţie, drepturile de autor protejeazã doar exprimarea; de aceea, TRIPs permite ingineria inversată pentru

soft, prin utilizarea de mijloace oneste. În acest context, programele care oferă performanţe funcţionale

esenţial similare cu softul original sunt forme legale de concurenţă, în ciuda preocupărilor principalilor

producători americani de soft legate de acest standard. Abilitatea de a decompila soft, în vederea

înţelegerii aspectelor neprotejate ale codului, este parţial responsabilã pentru sporirea industriilor soft

aplicate în numeroase economii, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.

Drepturile de autor şi drepturile conexe au un potenţial considerabil pentru a încuraja industriile

culturale din ţările în curs de dezvoltare, incluzând aici industria cinematografică, literatura şi muzica.

Pentru a dezvolta acest potenţial, statele trebuie sã stabileascã un cadru instituţional, incluzând

societăţile naţionale de colectare, pentru a transfera consumatorilor beneficiile creatorilor şi artiştilor

interpreţi. În cele din urmă, protejarea cu ajutorul drepturilor de autor trebuie să întărească accesul

cetăţenilor şi instituţiilor din ţările în curs de dezvoltare la bazele de date electronice, la preţuri protejate.

2. Mărcile de fabrică sau de comerţ – Regulile internaţionale privind mărcile de comerţ sunt

cuprinse în Convenţia de la Paris. Acordul TRIPS completează aceste reguli în următoarele domenii:

definirea “mărcii de comerţ”;

drepturile exclusive ale deţinătorilor de mărci de comerţ;


53

interzicerea impunerii unor cerinţe speciale pentru utilizarea mărcilor de comerţ;

licenţierea şi cesiunea mărcilor de comerţ;

anularea mărcilor de comerţ.

În Acord se stipulează că mărcile de servicii trebuie să fie protejate în acelaşi mod ca şi mărcile

de fabrică sau de comerţ, folosite pentru bunuri (articolul 16.2). Mărcile care au devenit notorii într-o

anumită ţară se bucură de protecţie suplimentară.

Poate cea mai importantă prevedere a TRIPs în acest domeniu, este aceea potrivit căreia statele

nu mai pot recurge la cereri de utilizare a mărcii în vederea înregistrării acesteia (www.ladas.com). Un

exemplu tipic este practica cererii ca un produs să fie prezent pe piaţă pentru a menţine drepturile de

înregistrare, dar împiedicând importul, ca un mijloc de a obţine această prezenţă, prin intermediul unei

restricţii comerciale care invalidează marca. Asemenea practici nu mai sunt permise membrilor OMC

(articolul 19.1). Deţinătorul mărcii poate prezenta motivele care l-au împiedicat să utilizeze marca pe

parcursul celor trei ani (articolul 15.3), motive care odată acceptate îl exonerează de obligaţia de

folosinţă. Restricţiile la import se numără printre circumstanţele independente de voinţa titularului

mărcii, care reprezintă motive valabile referitoare la existenţa de obstacole în calea folosirii respectivei

mărci. Astfel, statele care au anulat înregistrări de mărci pe bază de neutilizare trebuie sã permită o

perioadă de neutilizare de cel puţin trei ani pentru a invoca aceste prevederi.

Obstacolele în calea folosirii mărcilor comerciale (asemeni cererilor ca folosirea acestora să fie

legată de existenţa unei alte mărci) sunt interzise (articolul 20). Aceasta este una din prevederile cele

mai semnificative din punctul de vedere al modalităţilor de a împiedica procesul de transformare a

drepturilor de proprietate intelectuală în bariere în calea comerţului.

În timp ce articolul 21 permite autorităţilor să reglementeze condiţiile privind concesionarea de

licenţe, cesionarea şi vânzarea de mărci de fabrică, interzice mecanismul concesionării de licenţe

obligatorii pentru mărci. Trebuie remarcat faptul că mecanismul concesionării de licenţe obligatorii pentru

mărci era foarte rar utilizat în ţările în curs de dezvoltare.

Perioada minimă de protecţie a dreptului de proprietate este de 7 ani de la înregistrarea iniţială

şi a fiecărei înregistrări. Înregistrarea se poate reînnoi la infinit.

3. Desene şi modele industriale – Nu toate ţările protejează în mod uzual desenele industriale,

care cuprind caracteristicile ornamentale ale produselor. Desenele industriale sunt protejate, în

principal, în cazul bunurilor de consum, cum ar fi textilele, articolele de pielărie etc. Acordul TRIPS

impune statelor membre, ca obligaţie, protejarea desenelor industriale, care sunt noi sau originale.

Desenele şi modelele industriale trebuie să fie protejate timp de cel puţin 10 ani.


54

4. Indicaţiile geografice – În această categorie sunt incluse toate indicaţiile care identifică

bunurile ca provenind dintr-o anumită zonă. Acest aspect este important în cazurile în care o anumită

caracteristică a bunului (de exemplu calitatea sau reputaţia sa) este esenţială pentru identificarea sa

(articolul 22.1). Cel mai uzual exemplu cum că indicaţiile de origine geografică pot să inducă în eroare

publicul este oferit de “Champagne” care nu este o marcă de comerţ ci o regiune în Franţa (şi

exemplele pot continua - Tequilla, Scotch, Rocquefort etc.). Spre deosebire de majoritatea celorlalte

forme de proprietate intelectuală, pentru care protecţia este acordată doar unei singure persoane sau

companii, toţi producătorii respectivului bun din zona geografică desemnată pot beneficia de protecţie.

Protejarea indicaţiilor geografice este relevantă în special pentru produsele agricole. Având în vedere

acest lucru, şi luând în considerare faptul că poate servi intereselor micilor producători, există un larg

interes pentru această formă de protecţie, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.

Regula de bază, prevăzută de Acordul TRIPs, este aceea conform căreia statele membre trebuie

să ofere protecţie împotriva utilizării indicaţiilor geografice într-o manieră care poate induce în eroare

publicul sau care constituie concurenţă neloială (articolul 22.2). Aceasta se bazează pe faptul că utilizarea

numelui unei zone geografice cunoscute pentru un produs obţinut în altă parte sau pentru un produs care

nu are caracteristicile uzuale poate înşela consumatorii. Acordul militează pentru ca statele membre să

împiedice utilizarea înşelătoare sau incorectă a denumirilor zonelor geografice.

În perioada negocierii TRIPs, Elveţia, alături de unele state ale Uniunii Europene, a insistat

asupra stabilirii unui acord care să protejeze indicaţiile geografice. Ceea ce a rezultat, în articolul 23,

este protecţia adiţională pentru vinuri şi băuturi alcoolice, chiar dacă produsele obţinute în afara regiunii

cunoscute sunt modificate de expresii cum sunt: de genul, de tipul, de stilul, imitaţie etc. Astfel, în cazul

vinurilor şi al băuturilor alcoolice, standardele protecţiei indicaţiilor geografice sunt mai ridicate. Acestea

trebuie protejate, în principiu, împotriva utilizării unei indicaţii geografice care identifică vinuri sau

băuturi spirtoase cu vinuri sau băuturi spirtoase care nu sunt originare din locul la care face referire

indicaţia geografică respectivă (articolul 23.1). Printre propunerile de revizuire a TRIPs există şi aceea

privind adăugarea şi altor tipuri de bunuri pe lista celor protejate cu ajutorul indicaţiilor geografice, în

special a celor de interes pentru ţările în curs de dezvoltare. Articolul 23.2 cere statelor membre să ofere

protecţie împotriva înregistrării indicaţiilor geografice ca mărci de fabrică sau de comerţ. Un succes al

Rundei Doha pentru a facilita protecţia indicaţiilor geografice pentru vinuri, a fost stipulat în

paragraful 18 al Declaraţiei de la Doha, prin care s-a aprobat demararea negocierilor în vederea

creării unui sistem multilateral de notificare pentru înregistrările indicaţiilor geografice pentru vinuri

(articolul 23.4).


55

Totuşi, există excepţii care recunosc faptul că, din anumite motive, sunt situaţii în care indicaţiile

geografice au fost utilizate într-o manieră contrară noilor obligaţii de bază, la care s-a făcut referire mai

sus. Acestea se referă, în special, la situaţiile în care o indicaţie geografică a devenit expresia generică în

limbajul comun referitor la tipul produsului (articolul 24.6), în care marca comercială sau de fabrică a

fost obţinută cu bună-credinţă (articolul 24.5) şi în care au fost utilizate anterior într-o manieră continuă

(articolul 24.4). Cu toate că permite statelor membre să ofere excepţii în asemenea situaţii, acordul

echilibrează aceasta cerându-le să fie de acord să participe la negocieri având ca scop sporirea protecţiei

indicaţiilor geografice individuale şi de a nu invoca excepţiile pentru a refuza aceste negocieri sau a

încheia acorduri bilaterale sau multilaterale (articolul 24.1). De asemenea, este stabilit un mecanism

special pentru revizuirea aplicaţiilor referitoare la indicaţiile geografice (articolul 24.2).

5. Brevete – Acordul prevede că pentru ca o invenţie să poată fi înregistrată ca un brevet

(articolul 27), este necesar ca :

el să fie o noutate;

să implice o activitate inventivă;

să aibă aplicabilitate industrială.

Inventatorilor trebuie să li se asigure protecţia brevetelor pentru cel puţin 20 ani, indiferent de

produs sau proces de producţie, în aproape toate domeniile tehnologice de la data primei aplicări.

Acordul prevede exceptări de la brevetare, menite să protejeze ordinea publică sau moralitatea, să

împiedice deteriorarea mediului înconjurător, să protejeze viaţa persoanelor şi animalelor şi să păstreze

vegetaţia (articolul 27.2). Totuşi, aceste excepţii sunt limitate de prevederea potrivit căreia orice

invenţii astfel excluse de la brevetare nu trebuie exploatate comercial într-un stat. Se pot exclude, de

asemenea, de la brevetare metodele de diagnosticare, terapeutice şi chirurgicale.

Cea mai controversată este excepţia stipulată în articolul 27.3, referitoare la invenţiile

biotehnologice. În principiu, aceste invenţii sunt brevetabile, brevetele trebuind oferite pentru

microorganisme şi pentru procesele microbiologice. Totuşi, spre deosebire de abordarea americană

puternic protecţionistă, TRIPs permite excluderea de la brevetare a procedeelor esenţialmente biologice

de obţinere de vegetale sau animale şi a vegetalelor şi animalelor altele decât microorganismele. Toate

statele membre trebuie să adopte ori brevete, ori un sistem sui generis eficient pentru protejarea

varietăţilor vegetale. Prin urmare, statele nu se pot sustrage obligaţiei de a oferi drepturile crescătorilor

de plante. Acest compromis nu a fost de natură să satisfacă companiile din domeniul biotehnologiei, şi de

aceea TRIPs stipulează că prevederile articolului 27.3 vor fi reexaminate la patru ani după data intrării

în vigoare a Acordului OMC.


56

Pe lângă extinderea ariei de acoperire a brevetelor, TRIPs întăreşte scopul drepturilor conferite.

Acordul recunoaşte dreptul exclusiv de import (articolul 28.1), cu toate că mulţi specialişti susţin că

acest drept era implicit dreptului de a oferi spre vânzare. Deoarece obligaţiile privind utilizarea

brevetelor în producţia internă nu mai sunt valabile, nu pot fi utilizate pentru a justifica licenţele

obligatorii. Cu toate acestea, dreptul de import este limitat în mod explicit prin articolul 6. În privinţa

reglementării diferendelor în cadrul prezentului Acord, sub rezerva prevederilor articolelor 3 şi 4,

nicio altă prevedere a prezentului Acord nu va fi utilizată pentru a trata problema epuizării drepturilor

de proprietate intelectuală. De asemenea, este important de menţionat faptul că, titularul unui brevet are

posibilitatea de a decide asupra modului în care îl utilizează şi îl transmite.

Obligaţia divulgării invenţiei, astfel încât aceasta să-şi îndeplinească scopul original

(impulsionarea procesului inovativ având ca efect creşterea economică) este stipulată în articolul 29.

Prin această prevedere se asigură faptul că societatea beneficiază din plin de posibilele implicaţii

economice ale respectivei invenţii.

Articolul 30 prevede cã statele membre pot să permită utilizarea neautorizată a invenţiilor

brevetate în anumite condiţii, atât timp cât aceste excepţii nu interferează în mod nerezonabil cu

exploatarea brevetelor şi nu prejudiciază nejustificat interesele legitime ale deţinătorului brevetului. În

practică, aceasta permite statelor să ofere utilizări limitate în scopuri private şi necomerciale, de

cercetare, experimentare sau de predare şi pentru pregătirea anumitor medicamente de către farmacii.

Aceasta poate fi de asemenea invocată în procesul aprobării de medicamente generale.

TRIPs stabileşte noi limite asupra utilizării licenţelor obligatorii pentru informaţiile brevetate,

dar le recunoaşte utilitatea parţială în calitate de mijloace pentru stimularea concurenţei în vederea

asigurării accesului la tehnologie. Privit cu atenţie, articolul 31 oferă posibilităţi largi pentru specificarea

condiţiilor pentru utilizarea licenţelor obligatorii. Acest articol reflectă compromisul dintre cei care

dezvoltă tehnologia şi potenţialii utilizatori şi nu creează probleme responsabililor de politică

economică doritori să impună licenţe obligatorii în anumite condiţii. În mod semnificativ, articolul 31 nu

limitează terenul licenţelor obligatorii pentru a abuza de drepturile oferite de brevete, aşa cum s-a

crezut iniţial. Pot fi emise licenţe neexclusive şi necesionabile în cazurile în care titularii brevetelor nu

au reuşit, într-o perioadă normală de timp, să negocieze licenţe voluntare, aplicanţii oferind termeni

comerciali rezonabili. Licenţele trebuie utilizate în special pentru pieţele interne, pentru a proteja

interesele deţinătorilor de drepturi în străinătate. Titularului de drept trebuie să i se ofere o remuneraţie

adecvată, bazată pe valoarea economică a utilizării autorizate.

De asemenea, autorităţile pot emite licenţe obligatorii pentru a permite utilizarea brevetelor

dependente, pentru care exploatarea este legată de accesul la o tehnologie protejată cu ajutorul unui


57

brevet anterior. Totuşi, asemenea licenţe sunt permise doar atunci când cel de-al doilea brevet

reprezintă un avans tehnologic important, având o semnificaţie economică considerabilă faţă de primul

brevet.

Mai mult, în cazul unor acuzaţii de încălcare a drepturilor posesorilor de brevete, sarcina probei

este inversată, fiind plasată de partea pârâtului, în anumite condiţii (articolul 34.1). Astfel, pârâtul trebuie

să demonstreze că produsul sau procesul său de obţinere a unui produs nu încalcă brevetul deţinut de

acuzator. Acest proces a devenit în ultima vreme, norma generală în multe ţări industrializate, unde este

recunoscut faptul că demonstrarea încălcării procesului este dificilã şi de aceea procedura necesită

modificarea legislaţiei în domeniul brevetelor în multe ţări în curs de dezvoltare, dar şi în unele ţări

dezvoltate.

6. Schemele de configuraţie (topografii) de circuite integrate – Baza pentru protecţia schemelor

de circuite integrate în Acordul TRIPS este Tratatul de la Washington privind Proprietatea Intelectuală

asupra Circuitelor integrate. Acest tratat a fost adoptat în 1989, dar nu a intrat încă în vigoare, deoarece

au apărut o serie de prevederi suplimentare care stipulează că importul sau vânzarea produselor care

încorporează un circuit integrat protejat fără autorizaţie din partea proprietarului de drept, vor fi

considerate ilegale. Durata minimă de protecţie este de 10 ani de la data înregistrării sau de la data

primei exploatări. Cu toate cã TRIPs limitează utilizarea licenţelor obligatorii în cazul circuitelor

integrate, permite în mod specific ingineria inversată în acest domeniu.

7. Informaţii nedivulgate

Pentru prima dată în perspectiva unei economii globale, TRIPs cere statelor membre să ofere o

protecţie eficientă a secretelor comerciale. Acestea sunt definite ca fiind informaţii confidenţiale de

afaceri. Secretele comerciale au fost subiect de dispută în multe ţări în curs de dezvoltare, deoarece

protejarea acestora, neînsoţită de obligaţia dezvăluirii informaţiilor tehnice, nu reuşeşte să ofere

beneficiile difuzării tehnologiei.

Abordarea TRIPs recunoaşte informaţiile nedivulgate ca o formă a proprietăţii intelectuale, în

condiţiile asigurării unei protecţii eficiente contra concurenţei neloiale conform articolului 10 bis al

Convenţiei de la Paris (1967). Astfel, acţiunile de o manierã contrară uzanţelor comerciale cinstite

reprezintă o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, doar în cazul în care aceste acţiuni au ca

scop însuşirea secretelor comerciale suficient protejate. Sunt recunoscute ca practici ilegale

revendicările frauduloase şi confuze legate de calitatea, caracteristicile şi originea bunurilor produse de

concurenţi, care înaintează pretenţii false şi înşelătoare legate de produsele vândute de firme şi însuşirea

falsă a secretelor comerciale sau a informaţiilor nedivulgate. Ultimul termen include încălcarea

contractelor, inducerea altor persoane să încalce contracte şi achiziţionarea de către terţi a informaţiilor


58

cunoscute ca fiind dezvăluite onest. De remarcat este faptul că ingineria inversată nu a fost menţionată

în Convenţia de la Paris, ceea ce înseamnă că aceasta este considerată o formă de învăţare a secretelor

comerciale. Articolul 39.3 cere guvernelor să ofere protecţie împotriva utilizării comerciale necinstite a

datelor confidenţiale rezultate din încercări în cadrul procesului aprobării comerciale de noi produse

farmaceutice şi chimice pentru agricultură. Acest aspect are o importanţă majoră, ca urmare a faptului

că nicio reglementare internaţională anterioară TRIPs nu conţine nicio prevedere specifică, referitoare la

protecţia datelor obţinute din testări.

Una dintre problemele importante este definirea noţiunii de utilizare comercială necinstită. În

timp ce dezvăluirea este permisă în scopuri legate de asigurarea sănătăţii publice, divulgarea

informaţiilor către potenţialii concurenţi, este larg considerată ca fiind necinstită. Companiile americane

din domeniul farmaceutic se plâng de scurgerile de informaţii confidenţiale prin intermediul acestui

canal. O altă problemă larg dezbătută este cea referitoare la posibilitatea existenţei unei perioade de timp

în care guvernele nu pot folosi datele obţinute ca urmare a testărilor, date oferite de un prim aplicant în

cadrul procedeelor de aprobare pentru următorii aplicanţi, care prezintă copii generice sau produse

asemănătoare, având calităţi terapeutice similare. Astfel, SUA oferă în general o perioadă de protecţie de

cinci ani, standard adoptat şi de NAFTA.

TRIPs nu stabileşte cerinţa clară de a evita bazarea pe date anterioare în cazul aplicaţiilor

ulterioare şi nici nu stabileşte o perioadã fixă de timp pentru exclusivitatea de piaţă. Aceasta a dus

specialiştii la două interpretări30.

Prima interpretare presupune că autorităţile trebuie să păstreze secretele datelor oferite din

testare, cu excepţia cazurilor în care dezvoltarea este cerută în scopuri legate de sănătatea

publicã, dar pot utiliza datele pentru aprobări ulterioare ale unor substituţi generici.

Argentina a implementat o asemenea lege.

A doua interpretare implică faptul că prevederea necesită o perioadă de exclusivitate de

cel puţin cinci ani, în care concurenţilor nu li se permite să se bazeze pe date anterioare,

direct sau indirect prin intermediul utilizării oficiale. Statele Unite, Uniunea Europeană,

Noua Zeelandă şi Australia deţin astfel de legi.

Pentru ca deţinătorii de drepturi de proprietate intelectuală să nu abuzeze de exclusivitatea

asupra acestora, drepturile respective sunt supuse unui număr de limitări şi excepţii. Acestea au scopul

de a asigura un echilibru între interesele legitime ale deţinătorilor de DPI şi cele ale utilizatorilor.

30 Watal, J., Intellectual Property Rights in the WTO: The Way Forward for Developing Countries, New Delhi: Oxford

University Press, India and London: Kluwer Law International, 2000c


59

La momentul intrării în vigoare a Acordurilor OMC la data de 1 ianuarie 1995, ţărilor

dezvoltate li s-a acordat un an pentru armonizarea în concordanţă cu Acordul TRIPS a practicilor şi

legilor lor. În conformitate cu, articolul 65.2 din Acordul TRIPs, în afară de clauza naţiunii celei mai

favorizate şi cea a tratamentului naţional (articolele 3, 4 şi 5 din TRIPs), acesta prevede o perioadă de

tranziţie de 5 ani (adică până la 1 ianuarie 2000) pentru ţările în curs de dezvoltare şi o perioadă de

tranziţie de 11 ani pentru ţările cel mai puţin dezvoltate cu posibilitatea extinderii pentru acestea din

urmă (articolul 66.1 din TRIPs). Mai mult, articolul 65.4 prevede că pentru o perioadă totală de 10 ani,

în timpul căreia protejarea brevetului produsului nu trebuie extinsă şi la zona de tehnologie în care

această protecţie nu a existat anterior. În 2001, s-a decis că ţările slab dezvoltat pot să amâne, referitor

la produsele farmaceutice, implementarea dispoziţiilor brevetelor şi dispoziţiile faţă de protecţia

informaţiilor nedivulgate până la 1 Ianuarie 201631. Perioada de tranziţie generală pentru ţările cel mai

puţin dezvoltate referitor la prevederile TRIPs a fost extinsă în 2005 până la 1 Iulie 2013. Multe ţări în

curs de dezvoltare au deja pe piaţă sisteme de proprietate intelectuală înainte ca TRIPs să intre în

vigoare, dar folosesc perioada de tranziţie pentru a moderniza infrastructura existentă. India, de

exemplu, a dezvoltat mai târziu Hotărârea brevetului indian (legiferat iniţial în 1970) cu scopul de a

face compatibil cu TRIPs prin amendamente în 2000, 2003, 2005, punând accentul pe proprietatea

intelectuală, ca un instrument important pentru dezvoltarea sa comercială în “Politica Ştiinţfică şi

Tehnologică 2003”. China, pregătindu-se să devină membru în OMC şi-a modernizat autorităţile pentru

proprietatea intelectuală şi între 2001 şi 2005, a înregistrat o creştere de aproape trei ori ca număr de

solicitări anuale de brevete de invenţii primit de Oficiul Proprietăţii Intelectuale a Statului ( în 2001 -

63.204 ; iar în 2005 – 173.327). De asemenea, îmbunătăţirea DPI a pus baza creşterii fluxurilor de ISD-

uri (nu numai în sectoarele sensibil legate de proprietatea intelectuală) şi a transferului de tehnologie

inclusiv către ţări slab dezvoltate (OCDE, 2003).

2.4.2 Companiile transnaţionale şi Consiliul TRIPs

Atitudinile Uniunii Europene în ceea ce priveşte asigurarea implementării eficiente a TRIPs sunt

similare celor din Statele Unite. Diferenţa majoră constă în aceea că, sponsorizarea politicienilor de

către corporaţii joacă un rol important în asigurarea influenţei directe asupra politicii comerciale a

Statelor Unite, în timp ce în Uniunea Europeană corporaţiile sunt obligate să-şi folosească resursele

31 WTO, WTO REPORT 2007, “Six decades of multilateral trade cooperation: What have we learnt”, 2007, Geneva: WTO,p. 299.


60

pentru a atrage o serie de conaţionali şi instituţii comunitare. Natura difuză a federaţiilor industriale

naţionale şi europene face deseori dificilă stabilirea unui punct de vedere comun al unei industrii.

Din punct de vedere instituţional, Comisia Europeană se bazează pe corporaţii ca principali

furnizori de informaţii asupra încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală în diferite ţări. Comisia

ia în discuţie diferite puncte de vedere atât ad hoc, cât şi prin intermediul unor întruniri consultative cu

reprezentanţii comunităţii de afaceri. De exemplu, în iulie 1998, Comisia s-a întâlnit cu reprezentanţii

corporaţiilor europene, pentru a le asculta punctele de vedere legate de problemele aplicării TRIPs, de

agenda prevederilor TRIPs în legătură cu care Consiliul TRIPs întrevedea unele progrese şi de

problemele de proprietate intelectuală pe care mediul de afaceri le considera necesare pentru includerea

în viitoarea rundă de negocieri OMC. Este important de remarcat faptul că, Comisia Europeană a fost

receptivă la punctele de vedere ale industriei farmaceutice cu privire la decizia acesteia de a depune

plângeri şi a lansa Procedura de Rezolvare a Disputelor împotriva Indiei şi Canadei.

Informaţiile furnizate de companiile europene acţionând pe pieţele străine sunt întărite de

rapoarte asupra aranjamentelor legislative şi administrative oferite de delegaţiile Comisiei în ţările

respective, însă companiile sunt cele care oferă principala sursă de informaţii în funcţie de care

Comisia îşi formulează viitoarele plângeri legate de deficienţele aranjamentelor naţionale privind

implementarea acordului. Acestea sunt compilate sub forma unei baze de date de către Directoratul

General pentru Afaceri Externe al Comisiei Europene şi oferă celor implicaţii în luarea deciziilor, o

sursă importantă de informaţii asupra standardelor de implementare a TRIPs oriunde în lume.

Oficialii Comisiei Europene consideră că perspectiva mediului de afaceri şi a guvernelor ţărilor

membre ale Uniunii Europene este diferită de cea a Statelor Unite. În viziunea acestora, corporaţiile

globale cu sediul în Statele Unite acceptă mult mai greu decât partenerii lor europeni legislaţii

naţionale care diferă substanţial de cele din ţara proprie. Deoarece natura procesului de integrare

europeană a avut legătură, în ultimii cinzeci de ani, cu adaptarea şi asimilarea instrumentelor legale ale

unor instituţii supranaţionale, atât guvernele ţărilor membre ale Uniunii Europene, cât şi corporaţiile

europene au o mai mare experienţă în ceea ce priveşte acomodarea cu diversitatea politicilor publice pe

care le întâlnesc pe diferite pieţe. Aceasta reprezintă o diferenţă culturală importantă faţă de acordul

TRIPs între mediul de afaceri şi guvernele europene, pe de o parte şi mediul de afaceri şi guvernul

american, pe de altă parte. Este o diferenţă de viziune asupra rolului şi semnificaţiei instrumentelor

legale transnaţionale, diferenţă care influenţează atitudinile faţă de TRIPs şi creează o distincţie

importantă între viziunile aplicării TRIPs pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Prin urmare, apariţia

unor opinii divergente şi fragmentarea consensului transatlantic obţinut pe parcursul Rundei Uruguay


61

între Statele Unite şi Uniunea Europeană, depind într-o mare măsură de procesul de aplicare a

acordului TRIPs.

Oficialii Uniunii Europene au identificat două seturi de probleme care pot apărea pe parcursul

procesului de aplicare a acordului.

În primul rând, aceştia susţin că vor apărea situaţii în care legislaţiile naţionale

implementate nu vor corespunde spiritului acordului TRIPs.

În al doilea rând, aceştia împărtăşesc opinia conform căreia companiile americane nu vor

fi satisfăcute de măsurile luate de diferitele ţări în vederea implementării acordului.

Îngrijorătoare pentru viitorul consensului dintre Uniunea Europeană §i Statele Unite în ceea ce

priveşte drepturile de proprietate intelectuală, consens manifestat în cadrul Rundei Uruguay, sunt

temerile exprimate de unii membri ai mediului european de afaceri, conform cărora companiile

americane vor încerca nu numai să asigure un anumit nivel al legislaţiei internaţionale asupra

drepturilor de proprietate intelectuală, ci şi să creeze standarde naţionale în favoarea actorilor

corporatişti americani. Acesta nu este în mod necesar un mijloc pentru ca firmele americane să obţină

un avantaj competitiv, ci mai mult o aşteptare din partea acestora că au dreptul să primească medii

legale în care să aplice drepturile de proprietate intelectuală. De exemplu, rolul Business Software

Alliance (BSA) care reprezintă un factor semnificativ în mobilizarea oficialilor guvernamentali

americani să se angajeze în consultări cu Suedia, în ceea ce priveşte eşecul acesteia din urmă în

îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din acordul TRIPs.

În comparaţie cu abordarea activă a companiilor americane, firmele europene au fost în general

mai puţin informate asupra semnificaţiei problemelor apărute pe parcursul procesului de implementare

a acordului. Motivul pentru care companiile europene nu au acordat o importanţă mare aplicării unor

măsuri acceptabile în ţările care au implementat acordul a fost unul practic: în Europa există un număr

mult mai mic de experţi în ceea ce priveşte TRIPs decât în Statele Unite, şi mai mult, din punctul de

vedere al mediului de afaceri, există mult mai puţini avocaţi specializaţi în asemenea probleme în

Europa decât în Statele Unite. Acest dezechilibru între Statele Unite şi Uniunea Europeană se

inversează în momentul în care sunt luate în considerare experienţa sectorului public şi resursele.

Comisia Europeană deţine cea mai numeroasă delegaţie la Geneva. Pe de altă parte, Biroul de

Reprezentanţă Comercială al Statelor Unite are puţine resurse şi prin urmare nu are altă soluţie decât să

se bazeze pe sfaturile şi pe experienţa mediului de afaceri.


62

2.4.3 Acordul TRIPs – nerealizări şi perspective

Conferinţa Internaţională asupra celei de-a zecea aniversări a Acordului TRIPs - Bruxelles 24

iunie 2005 a dezbătut probleme controversate iar intervenţiile nu au presupus puncte de vedere

comune. Mai mult, nu se poate spune că s-a ajuns la concluzii comune.

Toţi specialiştii sunt de acord că o problemă principală este echilibrul instituit de Acordul TRIPs

iar majoritatea consideră că acest echilibru este corect. Este adevărat că acest echilibru a fost interpretat

greşit şi că a fost greşit reprezentat, însă este necesar ca el să fie menţinut. TRIPs acordă mandat pentru

acord şi echilibru. Condiţiile esenţiale pentru obţinerea unui echilibru eficient stau în posibilitatea de a

exploata flexibilităţile cheie ale Acordului TRIPs. În acest context, numeroşi specialişti consideră

incorect faptul că ţările în curs de dezvoltare sunt supuse uneori unor presiuni în vederea adoptării unor

standarde substanţiale TRIPs, care nu sunt adaptate nivelului propriu de dezvoltare. Aceasta este o cale

de reducere a flexibilităţii. Acordul TRIPs a fost privit ca un adăpost împotriva abordărilor bilaterale.

Textul Acordului TRIPs nu este bătut în cuie. Nu trebuie omis faptul că acesta cere revizuiri şi

negocieri ulterioare, aşa cum confirmă şi Declaraţia de la Doha. Revizuirea Acordului a fost motivată

în diferite moduri, cel mai important fiind: dezvoltări tehnologice şi rezolvarea conflictelor între

drepturile de proprietate intelectuală, pe de o parte şi interesul public sau drepturile omului, pe de altă

parte. Începând cu momentul intrării în vigoare a Acordului, au avut loc o serie de dezvoltări

tehnologice, dezvoltări care pot implica o abordare mai atentă a sa. Este evident faptul că drepturile

omului şi interesul public trebuie să reprezinte parte integrantă a echilibrului implicat de TRIPs, lucru

confirmat şi de articolele 7 şi 8. De asemenea, în această perioadă au apărut numeroase probleme care

nu erau atât de evidente în momentul negocierii acordului: biodiversitatea, genomul uman, drepturile

fermierilor sau cunoştinţele tradiţionale. În plus, motivaţiile de etică au început să fie invocate în ceea

ce priveşte brevetele pe viaţă.

Proprietatea intelectuală nu este capabilă să stimuleze inovaţia în ţările în curs de dezvoltare de

una singură. Este nevoie de reforme structurale serioase pentru a permite statelor în curs de dezvoltare

să contribuie eficient la inovare, însă este nevoie ca aceasta să se facă şi la nivel internaţional. Este larg

răspânndită opinia conform căreia drepturile de proprietate intelectuală pot stimula dezvoltarea, cu

toate că aceasta se aplică în special ţărilor în curs de dezvoltare emergente. Şi pentru a stimula


63

dezvoltarea, întărirea drepturilor de proprietate intelectuală trebuie să fie însoţită de politici potrivite şi

sprijinită de asistenţă tehnică. Implementarea Acordului TRIPs poate reprezenta o solutie câştigătoare

pentru ţările în curs de dezvoltare, în cazul în care se concentrează asupra drepturilor care le oferă

avantaje directe, asemenea mărcilor de comerţ. Ţările în curs de dezvoltare trebuie să fie ajutate să

implementeze Acordul TRIPs într-un mod concurenţial astfel încât să asigure că abuzul sau utilizarea

incorectă a drepturilor de către deţinători este corect tratată. De asemenea, aceste ţări trebuie sprijinite

pentru a implementa prevederile Declaraţiei de la Doha şi a Declaraţiei din 30 August, iar Uniunea

Europeană este pregătită să facă acest lucru32.

Mai mult, este necesară crearea de legături puternice între state. Cooperarea regională poate

maximiza beneficiile şi poate limita costurile de implementare. În ceea ce priveşte ţările cel mai puţin

dezvoltate, numeroşi specialişti consideră că nici una dintre acestea nu este în prezent capabilă să

inoveze şi să beneficieze de pe urma proprietăţii intelectuale33. Deoarece dezvoltarea implică inovare,

eforturile trebuie să se concentreze în primul rând asupra dezvoltării, transferului de tehnologie şi

creării bazelor pentru construcţia de capacităţi de inovare interne sau regionale. De asemenea, trebuie

luată în considerare lipsa de resurse a acestor state. De aceea, cererile pentru extinderea perioadei de

tranziţie pentru acestea după anul 2006 trebuie atent studiate.

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Acordul TRIPs va implica numeroase dezbateri de-a

lungul următorilor ani. Acesta a implicat şi continuă să implice probleme care trebuie urmărite atent şi

aprofundate.

În momentul negocierii Acordului TRIPs, acesta stabilea un anumit echilibru. De-a lungul celor

zece ani care au trecut de atunci, acest echilibru a fost afectat din cauza condiţiilor generale. La nivel

internaţional, Acordul a fost considerat un compromis major. A creat bazele legale internaţionale

necesare promovării investiţiilor în inovare. Aceasta a reprezentat un instrument important pentru

promovarea investiţiilor internaţionale şi transferului de tehnologie. Din punctul de vedere al ţărilor în

curs de dezvoltare participante la negocieri, erau stabilite în mod clar limitele exercitării drepturilor de

proprietate intelectuală (de exemplu, prin intermediul regulilor detaliate asupra licenţierii obligatorii).

În plus, Acordul a deblocat starea de fapt care împiedica de ani de zile progresul în cadrul OMPI. De

asemenea, Acordul TRIPs a fost negociat în condiţiile în care majoritatea participanţilor susţineau

investiţiile în domeniul cercetării-dezvoltării prin intermediul creării de brevete în toate statele, inclusiv

în cele în curs de dezvoltare. În realitate, toţi participanţii aveau în vedere interese naţionale deoarece

32 *** “The TRIPs agreement 10 years on”. Conclusions by Pascal Lamy. International Conference on the 10th Anniversary of the WTO TRIPs Agreement, Brussels, 24 June 2005.33 Idem 32


64

se aşteptau ca aceasta să încurajeze investiţiile private în combaterea bolilor larg răspândite în ţările în

curs de dezvoltare. Aceasta s-a adeverit într-o oarecare măsură cu ajutorul efortului companiilor

farmaceutice. Numeroşi specialişti34 consideră că în acest caz existenţa unui stimulent (protecţia prin

intermediul brevetelor, de exemplu) nu a fost suficientă deoarece posibilitatea ca investiţiile masive în

cercetare-dezvoltare să fie acoperite de către vânzări comerciale suficiente nu era prea mare pentru

investitorii privaţi. Pentru a rezolva această situaţie este nevoie de corectarea “nereuşitelor pieţei” prin

intermediul unor măsuri asemenea sprijinului şi banilor publici pentru cercetarea şi dezvoltarea în

domeniul celor mai grave boli.

Una dintre principalele probleme cauzate de Acordul TRIPs se referă la efectele asupra

accesului consumatorilor la produsele esenţiale. Consumatorii sunt din ce în ce mai conştienţi de faptul

că preţurile multor produse protejate prin intermediul proprietăţii intelectuale sunt afectate deoarece

companiile deţinătoare de brevete sau de drepturi de autor pot împiedica concurenţa altor companii.

Înainte de negocierea Acordului TRIPs, fiecare stat îşi stabilea propriile politici şi reglementări în

domeniul proprietăţii intelectuale. Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare excludeau articole esenţiale,

în special medicamente, alimente şi materiale biologice de la brevetabilitate. Conform prevederilor

Acordului TRIPs, majoritatea invenţiilor sunt brevetabile dacă întrunesc criteriile de brevetabilitate

(Articolul 27.1). Invenţiile pot fi excluse de la brevetabilitate doar în anumite condiţii bine definite.

Medicamentele şi alimentele nu sunt menţionate explicit ca produse care pot fi exceptate. Materialele şi

procesele biologice sunt considerate ca brevetabile iar varietăţile de plante trebuie şi ele protejate (nu

neapărat cu ajutorul brevetelor).

Preţurile unor produse de larg consum sunt stabilite de către companiile deţinătoare de drepturi

de proprietate intelectuală la niveluri mult mai ridicate decât cele stabilite în condiţiile în care ar exista

libera concurenţă. Cel mai evident exemplu sunt medicamentele, după cum o demonstrează cel mai

bine cazul medicamentelor necesare în tratarea SIDA. Afirmaţia conform căreia medicamentele nu ar

exista fără sistemul de brevete este extrem de contestată. Aceasta ignoră rolul vital al fondurilor

provenite din sectorul public în obţinerea de rezultate importante în medicină. Medicamentele necesare

în tratamentul SIDA pentru un an costă între 10.000 şi 15.000 dolari în Statele Unite35. Preţul unei

combinaţii similare oferită de un producător indian de medicamente generice este de aproximativ 300

de dolari. Marja de profit pentru produsul acoperit de brevet pare ridicată chiar şi dacă sunt luate în

34 *** THE TRIPS AGREEMENT 10 YEARS LATER. Speech by Mogens Peter Carl, Director General DG Trade. International Conference on the 10th Anniversary of the WTO TRIPs Agreement. Bruxelles, 24 June 2005.35 Khor, M., “Rethinking Intellectual Property Rights and TRIPs. Global Intellectual Property Rights- Knowledge, Access and Development”. Editat de Peter Drahos şi Ruth Mayne, Ed. Oxfam, Marea Britanie, 2002.


65

calcul cheltuielile cu activităţile de cercetare-dezvoltare. În conformitate cu standardele TRIPs, dacă

într-o ţară în curs de dezvoltare a fost înregistrat un brevet pentru un medicament, altor producători nu

li se permite să producă, importe sau să vândă respectivul medicament, fără permisiunea deţinătorului

brevetului. Astfel, pacienţii din ţările în curs de dezvoltare vor fi şi mai puţin capabili să achiziţioneze

medicamentele brevetate.

Cu toate acestea, Acordul TRIPs permite licenţierea obligatorie, inclusiv în domeniul produselor

farmaceutice şi nu prevede o regulă privind exhaustivitatea drepturilor de proprietate intelectuală.

Ţările în curs de dezvoltare pot fi obligate să nu profite de pe urma drepturilor ce le revin din

participarea la Acordul TRIPs. Acest tip de acţiuni a conferit TRIPs, care are şi aşa un renume prost, o

imagine şi mai rea pe măsură ce devine evident faptul că atât companiile transnaţionale care deţin

brevete, cât şi guvernele unor ţări bogate sunt de neclintit în a pune posibilitatea obţinerii poziţiilor de

monopol înaintea dreptului pacienţilor la sănătate şi viaţă. Atunci când furia publicului a fost exprimată

în Africa de Sud şi în alte ţări în curs de dezvoltare, având ecou şi în ţările dezvoltate prin intermediul

rapoartelor şi acţiunilor unor grupuri asemenea Medecins Sans Frontieres şi Oxfam şi ale mass- mediei,

o companie din domeniul farmaceutic a anunţat că va furniza o combinaţie de două medicamente

necesare în tratamentul SIDA la 600 de dolari în ţările în curs de dezvoltare, un preţ la care,

reprezentanţii acesteia susţineau că nu vor obţine nici un profit. Este evident faptul că marja de profit

dintre vânzarea medicamentelor la preţuri de peste 10.000 de dolari este extrem de mare. Reducerea de

preţ pentru ţările în curs de dezvoltare este văzută de unii ca o încercare a companiei de a linişti furia

publică, de a salva sistemul de brevetare de la o potenţială schimbare majoră şi a reduce posibilitatea ca

ţările în curs de dezvoltare să-şi exercite opţiunea acordării de licenţe obligatorii în ceea ce priveşte

brevetele pentru medicamentele necesare în tratamentul SIDA.

În cazul programelor soft, preţurile sunt de asemenea extrem de ridicate faţă de costul de

producţie. Dacă ar trebui să achiziţioneze soft la preţurile din ţările dezvoltate, majoritatea

consumatorilor din ţările în curs de dezvoltare nu şi le-ar putea permite. Aceasta i-ar îndepărta de la o

parte importantă a societăţii cunoaşterii. În multe ţări, consumatorii au obţinut copii ale acestor

programe mult mai ieftin sau chiar gratuit. Cu toatea acestea, are loc o întărire a legislaţiilor din

domeniul drepturilor de autor, ca urmare a aplicării prevederilor Acordului TRIPs.

Pe de altă parte, Acordul TRIPs nu a reuşit să înlăture tradiţia copierii ilicite din numeroase ţări

membre OMC, inclusiv China sau în din unele ţări care aspiră să devină membre asemenea Rusiei şi

Ucrainei. În plus, nu a contribuit la armonizarea unor abordări diferite în ţările dezvoltate. În urmă cu

zece ani, accentul se punea pe copierea ilicită pe hârtie. În prezent, evoluţia tehnologică a creat o

prăpastie între litera legii şi aplicarea acesteia.


66

Acordul TRIPs a creat una din bazele indispensabile ale globalizării şi anume siguranţa deţinerii

de drepturi de proprietate intelectuală în cadrul comerţului şi investiţiilor internaţionale. Ceea ce este

important este sublinierea efectelor pozitive în termeni de încurajare a cheltuielilor de cercetare-

dezvoltare în domenii de importanţă pentru ţările în curs de dezvoltare.

Din punctul de vedere al implementării, Acordul TRIPs nu a fost suficient de eficient în

reducerea nivelului comerţului cu mărfuri contrafăcute. În domenii de importanţă economică majoră

pentru ţările în curs de dezvoltare, asemenea exploatării invenţiilor din resursele naturale şi drepturile

fermierilor, au fost făcute progrese majore. Creşterea explozivă a Internetului ridică probleme

suplimentare în domenii clasice cum sunt drepturile de autor şi mărcile comerciale.

***

În momentul de faţă nu se cunoaşte deznodământul celei mai recente runde de negocieri în

cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului – Runda Doha, în ceea ce priveşte aspectele comerciale ale

drepturilor de proprietate intelectuală. Totuşi, trebuie ţinut cont de faptul că discuţiile purtate pe

parcursul acestei Runde, precum şi Declaraţiile şi deciziile luate permit o undă de optimism pentru

ţările sărace şi pentru cele în curs de dezvoltare. La 14 ani de la intrarea în vigoare a Acordului TRIPs

sunt mult mai evidente o mulţime de aspecte. Deşi iniţial acesta părea să fie menit să contribuie la

dezvoltarea multor state slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare, devine tot mai clar faptul că scopul

său nedeclarat era deschiderea pieţelor acestora pentru producţiile ţărilor dezvoltate încorporând

tehnologie de vârf sau pentru cele din industria farmaceutică. Având în vedere că atât produsele care

conţin înaltă tehnologie, cât şi cele farmaceutice sunt vitale pentru dezvoltare, ultimii 14 ani dovedesc

faptul că în multe cazuri s-a grăbit forţat implementarea Acordului TRIPs.

Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare care au adoptat în legislaţia proprie prevederile

Acordului TRIPs nu aveau nivele de dezvoltare care să asigure un cadru propice protejării proprietăţii

intelectuale. Statele dezvoltate de astăzi au adoptat criterii ferme de protejare a proprietăţii intelectuale

în momente în care stadiul lor de dezvoltare era superior celui în care s-au aflat numeroase state în curs

de dezvoltare în momentul adoptării Acordului TRIPs.

Acordul trebuie să permită o mai mare flexibilitate ţărilor sărace, atât din punct de vedere

temporal cât şi al modului de aplicare, pentru a ajuta aceste ţări în cadrul procesului de dezvoltare.

Există în continuare numeroşi specialişti care se îndoiesc de necesitatea apartenenţei TRIPs la

OMC, aceştia neacceptând opiniile care susţin numeroasele implicaţii pe care drepturile de proprietate

intelectuală le au asupra evoluţiei comerţului internaţional. Se poate afirma în acest sens că înseşi discuţiile

aprinse pe care negocierea acestui acord le-a ridicat stau mărturie în calea importantelor implicaţii

comerciale ale proprietăţii intelectuale.


67

Textul acordului în forma sa actuală necesită îmbunătăţiri care să ţină seama atât de nevoile de

dezvoltare tehnologică ale economiilor emergente, precum şi de cele mai recente evoluţii din domeniul

cercetării-dezvoltării. În mod sigur, acest domeniu va juca un rol important în cadrul următoarei runde

de negocieri OMC, iar de rezultatele acesteia depinde într-o mare măsură viitorul dezvoltării

economice şi tehnologice a omenirii în general.


68

CAPITOLUL III

IMPACTUL LIBERALIZĂRII COMERŢULUI INTERNAŢIONAL ASUPRA

EXPANSIUNII COMPANIILOR TRANSNAŢIONALE

3.1 Investiţiile străine directe. Liberalizarea capitalurilor şi a ISD

3.1.1 Investiţiile străine directe.Tipuri de ISD-uri

Un rol important în accelerarea procesului globalizării le revine firmelor transnaţionale pe

fondul liberalizării vieţii economice internaţionale şi a globalizării pieţelor financiare, aceste corporaţii

şi-au intensificat activitatea investiţională, contribuind la mobilitatea şi creşterea capitalurilor.

Investiţiile străine directe (ISD) implică transferul de capital, cunoştinţe şi practici manageriale

de la o companie din ţara de origine spre ţara gazdă (receptoare a investiţiei). De asemenea, investiţiile

străine directe reprezintă o formă a finanţelor internaţionale, alături de împrumuturi şi investiţii de

portofoliu. ISD-urile se diferenţiază de împrumuturi prin proprietate şi de investiţiile de portofoliu prin

deţinerea controlului activelor finanţate prin conducere şi profituri. Compania transnaţională, este deci

“iniţiatorul unei investiţii străine directe, fiind în acelaşi timp şi proprietara activelor create în strinătate

şi organizatoare a producţiei industriale”36.

Investiţia străină directă conform UNCTAD este “o investiţie care implică o relaţie pe termen

lung şi reflectă un interes de durată şi control din partea unei entităţi rezidente (investitor străin direct

sau întreprindere-mamă) într-o entitate rezidentă în altă economie decât a investitorului străin direct”.

Investiţia străină directă implică faptul că investitorul exercită un grad semnificativ de influenţă asupra

managementului corporaţiei rezidente din economia-gazdă.

Investiţiile străine directe au reprezentat unul din principalele motoare ale globalizării economiei

mondiale în ultimele decenii, au avut ca realizări: o contribuţie esenţială la dezvoltarea economică a

statelor, efecte pozitive asupra balanţei de plăţi, crearea de noi locuri de muncă, creşterea veniturilor la

bugetul statului, accesul la tehnologii moderne, etc.

36 Fota, C., “Economie internaţională”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2004, p. 182.


69

Plecând de la importanţa investiţiilor străine directe ca motor al dezvoltării economice al unui

stat, prin contribuţia lor la dezvoltarea economică, efectelor pozitive asupra balanţei de plati, creării de

noi locuri de muncă, creşterea veniturilor la bugetul statutului, accesul la tehnologii moderne, etc.,

lucrarea de fata îsi propune

Între anii 1990 - 2007, investiţiile străine directe au crescut de aproape 9 ori, de la 207 miliarde

dolari la 1.833 miliarde dolari. Stocul de investiţii străine directe s-a majorat de la 1.941 miliarde dolari

la finele anului 1990 la 15.211 miliarde $ în anul 2007. Un asemenea nivel al investiţiilor a fost folosit

în activitatea derulată de 79.000 de corporaţii transnaţionale din întreaga lume, care deţin în jur de

790.000 de filiale străine (companii înfiinţate peste graniţe de către CTN-uri)37. Vânzările, valoarea

adăugată şi exporturile acestor filiale sunt estimate a fi crescut în 2007 cu 18%, 19% şi respectiv 15%,

faţă de anul 2006, menţinându-se un trend crescător. Astăzi, companiile transnaţionale şi nu ţările

reprezintă primul agent al comerţului internaţional38, acest lucru fiind susţinut de faptul că peste 2/3

din comerţul mondial este realizat de către aceste companii39.

Tabelul nr. 7 Indicatorii de ISD şi de producţie internaţională selectaţi, 1982-2007

(miliarde de dolari)

1982 1990 2006 2007Intrări de ISD 58 207 1411 1833Ieşiri de ISD 27 239 1323 1997Stocul intrărilor de ISD 789 1941 12470 15211Stocul ieşirilor de ISD 579 1785 12756 15602Venituri din intrări de ISD 44 74 950 1128Venituri din ieşiri de ISD 46 120 1038 1220Fuziuni şi achiziţii internaţionalea .. 200 1118 1637Vânzările filialelor străine 2741 6126 25844 31197Producţia totală a filialelor străine 676 1501 5049 6029Active totale ale filialelor străine 2206 6036 55818 68716Exporturile filialelor străine 688 1523 4950 5714Angajaţii filialelor străine (mii) 21524 25103 70003 81615

PIB (în preţuri curente) 12083 22163 48925 54568Capital fix total 2798 5102 10922 12356Taxe de licenţe şi redevenţe 9 29 142 164Exporturi de bunuri şi servicii 2395 4417 14848 17138

Notă: a - datele sunt valabile numai din 1987 până în 2007.

37 UNCTAD, World Investment Report 2008. 38Floroiu, B., “Repere ale dezvoltării companiilor transnaţionale”, publicat de autor în “Analele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe Economice” , vol. 3, nr. 36, 2008, Craiova.39 www.wto.org ; www.unctad.org.


70

Sursa: UNCTAD, Raportul Mondial al Investiţiilor 2008, bazele de date statistice ISD/CTN ale

GlobStat şi FMI, Iunie 2008.

Creşterea fluxurilor globale de ISD şi a producţiei internaţionale au reflectat o performanţă

economică puternică în multe părţi ale lumii şi a fost parţial determinată de creşterea profiturilor

corporatiste din întreaga lume şi de preţurile mai ridicate ale acţiunilor care au ridicat valoarea

fuziunilor şi achiziţiilor (M&A) transfrontaliere. Fuziunile şi achiziţiile au continuat să fie factorul

principal pentru o mare parte a fluxurilor de ISD, dar investiţiile de la zero (înfiinţarea unor noi filiale

într-o ţară străină) au crescut în special în ţările în curs de dezvoltare şi în economiile de tranziţie. În

2007 au fost efectuate un număr de 300 de mega-tranzacţii (tranzacţii în valoare de peste 1 miliard de

dolari SUA) - ajungând o valoare totală de 1.637 miliarde dolari, cu 21% faţă de numărul record din anul

2000, generând două treimi din valoarea totală a fuziunilor şi achiziţiilor transfrontaliere. O altă tendinţă

relevantă în activitatea globală de fuziuni şi achiziţii a fost creşterea importanţei fondurilor private de

investiţii şi a altor fonduri colective de investiţii. În 2007, astfel de fonduri au fost înglobate în

fuziunile şi achiziţiile transfrontaliere evaluate la 461 miliarde de dolari SUA, reprezentând o creştere

de peste 60% faţă de 2006.

În timp ce influxurile de ISD în ţările dezvoltate au crescut cu 33% faţă de anul 2006, ajungând

la 1.248 miliarde de dolari SUA; fluxurile către ţările în curs de dezvoltare şi către economiile în

tranziţie au ajuns la cele mai înalte niveluri atinse vreodată: 500 miliarde de dolari SUA (o creştere de

21% faţă de 2006) ; fluxurile către ţările subdezvoltate au ajuns la 13 miliarde de dolari SUA (o

creştere de 4% faţă de 2006). Statele Unite ale Americii şi-au menţinut poziţia de principala ţară gazdă

de ISD-uri, urmată de Marea Britanie şi de Franţa. Uniunea Europeană, per total, a continuat să fie cea

mai mare regiune gazdă de ISD-uri, atrăgând în anul 2007 aproape 2/3 din fluxurile totale de ISD-uri

către state.

Dintre economiile în curs de dezvoltare şi de tranziţie, aproape toate regiunile şi subregiunile s-

au bucurat de o creştere sanătoasă a fluxurilor de ISD în anul 2007. Cele mai mari influxuri din ţările în

curs de dezvoltare au fost în China şi Hong Kong (Asia de Sud-Est), Brazilia şi Chile (America

Latină), Arabia Saudită care a devansat Trucia în Orientul Apropiat. Pentru economiile de tranziţie,

cele mai mari influxuri au fost în Federaţia Rusă, crescând cu 62% faţă de 2006.

Corporaţiile transnaţionale din ţările dezvoltate au rămas principalele surse de ISD-uri,

generând 84% din ieşirile globale de capital din 2007. În timp ce a existat un recul al ISD-urilor din

partea SUA, datorate creşterii riscurilor de recesiune în SUA, peste 57% dintre ieşirile de capital şi-au

avut originea în ţările Uniunii Europene (UE), în special în Franţa, Spania şi Marea Britanie. CTN-urile

din economiile în curs de dezvoltare şi de tranziţie şi-au continuat expansiunile internaţionale în 2006,


71

în frunte fiind Hong Kong (China) printre economiile în curs de dezvoltare şi Federaţia Rusă printre

economiile de tranziţie. Ieşirile totale de ISD din aceste două ţări au ajuns la 99 miliarde de dolari,

aproximativ 5% din ieşirile de ISD la nivel global.

Tabelul nr. 8 Fluxuri ISD, după grupul şi regiunea economică, 2005-2007(Miliarde of dolari şi procente)

Regiunea Intrări de ISD Ieşiri de ISD

2005 2006 2007 2005 2006 2007

TOTAL 959 1 411 1 833 881 1 323 1 997

Economii dezvoltate 611 941 1 248 749 1 087 1 692

Economii în curs de dezvoltare 316 413 500 118 212 253

Africa 29 46 53 2 8 6

America Latină şi Caribee 76 93 126 36 63 52

Asia de Vest 43 64 71 12 23 44

Asia de Sud, Est şi Asia Sud-Est şi Oceania

168 210 249 67 118 151

Economii de tranziţie (Europa de Sud-Est şi CSI)

31 57 86 14 24 51

Notă: cota procentuală înfluxurile globale de ISD

Economii dezvoltate 63.8 66.7 68.1 85.0 82.2 84.8

Economii în curs de dezvoltare 33.0 29.3 27.3 13.3 16.0 12.7

Africa 3.1 3.2 2.9 0.3 0.6 0.3

America Latină şi Caribee 8.0 6.6 6.9 4.1 4.8 2.6

Asia de Vest 4.4 4.5 3.9 1.4 1.8 2.2

Asia de Sud, Est şi Asia Sud-Est şi Oceania

17.5 14.9 13.6 7.6 8.9 7.5

Economii de tranziţie (Europa de Sud-Est şi CSI)

3.2 4.1 4.7 1.6 1.8 2.6

Tipuri de ISD-uri

În funcţie de motivaţiile care stau la baza expansiunii corporaţiilor transnaţionale, investiţiile

străine directe pot fi grupate în cinci mari categorii (clasificarea lui John H. Dunning):

A. investiţii străine directe aflate în căutare de resurse;

B. investiţii străine directe aflate în căutare de pieţe;


72

C. investiţii străine directe aflate în căutare de eficienţă;

D. investiţii străine directe aflate în căutare de active strategice;

E. alte tipuri de investiţii străine directe (care au la bază alte motive decât cele

anterioare).

Totodată trebuie menţionat că, marile corporaţii transnaţionale urmăresc obiective multiple şi

marea lor majoritate se angajează în investiţii străine directe care presupun combinaţii ale tipurilor

enumerate mai sus.

Fiecare tip de investiţii străine directe poate avea caracter de agresivitate sau de defensivitate:

- agresivitatea este dată de atitudinea pro-activă a firmei, în urmărirea scopurilor sale

strategice;

- defensivitatea constă în reacţia la acţiunile întreprinse de concurenţi sau de guvernele

străine, cu scopul de a-şi proteja poziţia pe piaţă.

Motivaţiile de expansiune ale corporaţiilor transnaţionale se pot modifica pe măsură ce are loc

maturizarea firmei ca investitor în străinătate: în prima fază, firmele investesc în afara ţării de origine

pentru a obţine resurse naturale sau acces la pieţe, ulterior, odată cu mărirea gradului de

transnaţionalizare, transnaţionalele pot utiliza activităţile din străinătate pentru a-şi întări poziţia pe

plan global prin creşterea eficienţei sau prin dobândirea de noi surse de avantaj competitiv.

A. Investiţii străine directe aflate în căutare de resurse

Corporaţiile transnaţionale angajate în acest gen de investiţii străine directe investesc în

străinătate pentru a obţine anumite resurse la un cost real mai scăzut decât în ţara de origine sau pentru a

avea acces la resurse care nu sunt disponibile în ţara de origine.

Motivaţia investirii constă în creşterea profitabilităţii pe pieţele deservite de transnaţională sau

pe care intenţionează să le deservescă în viitor. În cea mai mare parte a cazurilor, rezultatul activităţii

filialelor este destinat exportului către ţările dezvoltate.

Pot fi identificate trei tipuri de firme transnaţionale căutătoare de resurse :

a) căutătorii de resurse naturale;

b) căutătorii de forţă de muncă;

c) căutătorii de capacităţi tehnologice, manageriale, organizaţionale şi de

experienţă.

a) Căutătorii de resurse naturale – sunt, în general, firme din sectorul primar (industria

extractivă) şi din industria prelucrătoare.


73

Resursele căutate: minereuri (zinc, cupru, bauxită); materii prime (în special petrol); produse

agricole (cauciuc, tutun, zahăr, banane, ananas, ulei de palmier, cafea, ceai), în general sunt acelea a

căror producţie necesită tipuri de capacităţi complementare şi pieţe pe care societăţile transnaţionale

sunt apte să le ofere. Motivaţia este minimizarea costurilor şi asigurarea surselor de aprovizionare.

Adesea, companiile transnaţionale negociază cu guvernele ţărilor gazdă pentru a obţine accesul

la materiile prime în schimbul de investiţii străine directe. Printre primele firme transnaţionale care au

avut ca bază această motivaţie se numără: Standard Oil, Alcoa, Goodyear, International Nickel,

Anaconda Copper.

b) Căutătorii de forţă de muncă - investiţii străine directe ce caută forţă de muncă necalificată şi

ieftină. În general sunt firme din sectorul secundar şi terţiar (textilele şi confecţiile, produsele

electronice şi electrocasnice, ceasornicăria).

Se realizează fie prin stabilirea pe loc gol, fie prin achiziţionarea de firme locale. Scopul final

este furnizarea de produse finale intensive în forţă de muncă pentru export.

Principalele ţări (regiuni) gazdă ale acestui tip de investiţii străine directe sunt: Asia de Sud-Est

şi Sud, China, Caraibele, Haiti, Mexic, dar şi câteva ţări din Europa (Portugalia, Spania, Irlanda de

Nord, mai recent ţările Europei Centrale şi de Est).

Pentru atragerea acestor investiţii străine directe, ţările gazdă au creat zone de comerţ şi au

acordat concesii vamale companiilor transnaţionale.

c)Căutătorii de capacităţi tehnologice, manageriale, organizaţionale şi de experienţă - acestea

sunt investiţii străine directe ce caută know-how tehnologic, managerial, organizaţional şi de

marketing. Un exemplu l-ar putea constitui alianţele încheiate de companiile coreene, taiwaneze şi

indiene cu firme din Uniunea Europeană sau Statele Unite în sectoare tehnologic intensive. Totodată,

achiziţiile de firme americane realizate de firmele japoneze în sectorul biogeneticii.

B. Investiţii străine directe aflate în căutare de pieţe

Acestea sunt reprezentate de firme care investesc într-o anumită ţară sau regiune pentru a

furniza bunuri şi servicii pe pieţele respective sau pe cele vecine. În cele mai multe cazuri, aceste pieţe

fuseseră deservite prin exporturi anterioare ale firmei investitoare care, fie din cauza impunerii de bariere

în calea comerţului, fie din reconsiderarea dimensiunii pieţei care justifică realizarea de producţie pe

plan global, nu mai sunt modalitatea cea mai potrivită de acces pe piaţă.

Investiţiile străine directe de căutare a pieţelor pot fi întreprinse în scopul susţinerii sau

protejării pieţelor existente sau în scopul explorării şi al promovării de noi pieţe.

În afară de dimensiunea pieţei şi de perspectivele ei de creştere, există patru mari raţiuni care

determină firmele să se angajeze în acest tip de investiţii străine directe:


74

urmare a furnizorilor şi a clienţilor;

adaptarea produsului la preferinţele şi necesităţile locale;

costuri de producţie şi de tranzacţie mai reduse;

urmare a concurenţilor.

Asemenea investiţii străine directe pot fi realizate din raţiuni defensive sau agresive. Investiţiile

agresive sunt cele destinate a promova interesele globale ale firmei prin investirea pe pieţe în

expansiune. Răspunsul corporaţiilor transnaţionale la crearea pieţei unice interne din Uniunea

Europeană şi la deschiderea ţărilor din Europa Centrală şi de Est către investiţiile străine a fost de acest

tip.

C. Investiţii străine directe aflate în căutare de eficienţă

Motivaţia investiţiilor străine directe în căutare de eficienţă constă în raţionalizarea structurii

investiţiilor destinate căutării de resurse sau de pieţe, astfel încât firma investitoare să poată obţine

avantaje din deţinerea unor activităţi dispersate geografic. Aceste avantaje se materializează, de obicei,

sub forma economiilor de scară şi de gamă şi a diversificării riscului.

Investiţiile străine directe aflate în căutare de resurse se încadrează în două mari tipuri:

1.Investiţii străine directe de obţinere a unor avantaje din disponibilitatea şi costul înzestrărilor

cu factori

Acest tip explică o mare parte a diviziunii muncii în interiorul corporaţiilor transnaţionale care

produc atât în ţări dezvoltate, cât şi în ţări în dezvoltare, după următoarea structură:

- activităţile intensive în capital, tehnologie şi informaţie sunt concentrate în ţările dezvoltate;

- activităţile intensive în forţă de muncă şi resurse naturale sunt concentrate în ţările în

dezvoltare.

2.Investiţii străine directe de obţinere a unor avantaje din economiile de scară şi gamă, ca şi din

diferenţele între preferinţele consumatorilor şi între capacităţile de ofertare pe pieţe

În acest caz, înzestrările tradiţionale cu factori joacă un rol mai puţin important în influenţarea

investiţiilor străine directe, în timp ce pe prim plan se află competenţele şi capacităţile “create”,

disponibilitatea şi calitatea industriilor de sprijin locale, caracteristicile concurenţei de pe piaţa gazdă,

natura cererii şi, nu în ultimul rând, politica guvernamentală la nivel macro şi micro.

D.Investiţii străine directe aflate în căutare de active strategice

Această categorie cuprinde acele corporaţii transnaţionale care se angajează în investiţii străine

directe de obicei prin achiziţionarea activelor firmelor străine, cu scopul clar definit de a-şi promova

obiectivele strategice pe termen lung, mai ales acelea de susţinere şi promovare a competitivităţii lor la

nivel global.


75

Firmele care realizează astfel de investiţii străine directe sunt fie corporaţii transnaţionale care

aplică o strategie de integrare regională sau globală, fie investitori străini "debutanţi" care încearcă să

cumpere un avantaj competitiv pe o piaţă nefamiliară.

E.Alte tipuri de investiţii străine directe

Există şi alte motivaţii care fundamentează activitatea corporaţiilor transnaţionale care nu pot fi

cuprinse în cele patru categorii anterioare. Ele pot fi împărţite în trei grupuri, după cum urmează:

investiţii de evadare; investiţii de sprijin; investiţii pasive.

Investiţii de evadare

Anumite investiţii străine directe sunt realizate pentru a evita legislaţia restrictivă sau politicile

macroeconomice aplicate în ţările de origine.

Investiţiile de evadare au ca emitent firme din ţări ale căror guverne aplică politici economice

intervenţioniste şi tind să fie concentrate în sectoarele de activitate - mai ales servicii - care fac obiectul

unor reglementări destul de drastice.

Investiţii de sprijin

Scopul acestor investiţii este acela de a susţine şi sprijini activităţile restului firmei investitoare.

Astfel, acest gen de filiale implică din partea firmei costuri, iar beneficiile sunt generate în alte părţi ale

firmei. În acest domeniu, cele mai numeroase sunt cele legate de comerţ şi de reprezentanţe.

Investiţii pasive

O investiţie în străinătate este considerată pasivă dacă emitentul investiţiei deţine o cotă

suficientă din capitalul firmei receptoare pentru a-şi asigura un control sau influenţa asupra acesteia.

Cea mai mare parte a companiilor transnaţionale din anii 90 urmăresc obiective multiple, iar

majoritatea investiţiilor lor în străinătate combină caracteristici ale celor cinci categorii descrise mai

sus.

De asemenea, investiţiile străine directe au la bază motivaţii diferite faţă de investiţiile de

portofoliu. Acestea din urmă sunt o expresie a încrederii în managementul şi organizarea existentă a

unei firme, şi sunt realizate cu scopul de a obţine profituri sau mărirea capitalului investit.

3.1.2 Liberalizarea capitalurilor şi a ISD – suport pentru expansiunea activităţii CTN

Liberalizarea circulaţiei capitalului presupune eliminarea restricţiilor, şi a tratamentului

discriminatoriu pentru mişcările de capitaluri, precum şi coordonarea politicilor naţionale în domeniu.


76

Libera circulaţie a capitalurilor presupune eliminarea progresivă a restricţiilor din calea mişcării

libere a lor şi a plăţilor, precum şi obligaţia ţărilor de a nu introduce noi restricţii. Mişcările de capital

sunt operaţiuni financiare ce vizează în mod esenţial plasarea sau investirea de bani şi nu remunerarea

unei prestaţii. Libera circulaţie a capitalului presupune eliminarea oricărei restricţii în ceea ce priveşte

nu doar legislaţia, reglementarea sau norma juridică cu caracter descurajant, dar şi a oricărei practici

administrative care frânează sau împiedică mişcările transfrontaliere de capital. Discriminarea nu se

referă doar la cetăţenie, naţionalitate, rezidenţă, plasament, ci şi la maniera discriminatorie de aplicare a

unei reglementări.

Suntem convinşi că este necesară suprimarea progresivă a restricţiilor privind circulaţia

capitalului în cazul unei perioade de tranziţie. Libertatea bruscă şi completă poate compromite politica

economică a unor state sau poate provoca dezechilibre ale balanţei de plăţi. De exemplu, în cadrul UE

doar Germania, Marea Britanie, Belgia şi Luxemburg au suprimat de la început restricţiile pentru

operaţiunile de capital, iar celelalte ţări le-au suprimat în două etape. Liberalizarea mişcărilor de capital

este favorizată de măsurile de convergenţă a politicilor economice ale statelor şi de stabilitatea

cursurilor de schimb. Liberalizarea totală a mişcărilor de capital este necesară pentru procesul de

desăvârşire a unei pieţe globale de capital.

Acest proces implică înlăturarea restricţiilor la transferuri şi tranzacţii conexe, accesul la

sistemul financiar al oricărui stat şi la produsele financiare respective, eliminarea unor măsuri

discriminatorii de ordin fiscal sau de alt ordin, dacă nu sunt justificate de motive prudenţiale40.

În aceste condiţii, piaţa mondială trebuie definită ca o piaţă fără frontiere, inclusiv în domeniul

capitalului financiar. Fenomenele de globalizare a pieţei de capital, de internaţionalizare a instituţiilor

financiare şi a clienţilor lor, inovaţiile de ordin financiar au făcut practic imposibilă exercitarea oricărui

control administrativ, cum este cel valutar, care a dispărut în procesul realizării uniunii monetare41. În

cadrul burselor de valori, implementarea noilor tehnologii revoluţionare şi armonizarea reglementărilor

naţionale privind accesul şi conduita pe piaţă au avut un impact favorabil. În prezent, libera circulaţie a

capitalurilor este pe deplin realizată doar în UE; în această privinţă, economia comunitară puternic

dependentă de fluxurile financiare reprezintă un exemplu de piaţă complet integrată pe plan financiar.

Mişcările de capital se clasifică după natura economică a activelor şi angajamentelor exprimate

în monedă naţională sau în devize străine. Nomenclatorul mişcărilor de capital acoperă ansamblul

operaţiunilor necesare realizării lor, încheierea şi executarea tranzacţiilor şi transferurilor aferente. În

40 Borregos, J., Bejar, A., A., Jomo, K.,S., “Capital, the State and Late Industrialization”, Westview Press, 1996, p. 114. 41 Rollet, Ph., Huart, Fl., “Du grand marche a l’union economique et monetaire”, Ed. Cujas, Paris, 1995, p.114.


77

opinia noastră, globalizarea pieţei capitalurilor presupune liberalizarea investiţiilor directe, a

investiţiilor imobiliare, a împrumuturilor şi creditelor, a operaţiunilor cu titluri cotate pe pieţele de

capital (acţiuni, obligaţiuni), operaţiuni făcute de organismele de plasament colectiv în valori mobiliare

sau alte active ale capitalurilor, operaţiuni cu titluri şi alte instrumente normal cotate pe piaţa monetară

(bonuri de tezaur, certificate de depozit, bonuri de trezorerie etc), operaţiuni de conturi curente şi de

depozit ale rezidenţilor şi nerezidenţilor pe lângă stabilimente financiare străine sau naţionale. De

asemenea, mai presupune împrumuturi şi credite financiare legate de finanţări de orice natură

(împrumuturi ipotecare, credite de consum, credite financiare şi linii de credit etc), cauţiuni şi alte

garanţii între rezidenţi şi nerezidenţi, transferuri în executarea de contracte de asigurări, mişcări de

capital cu caracter personal, importuri şi exporturi materiale de valori, alte mişcări de capitaluri.

Nivelul de dezvoltare al pieţelor de capital a devenit un etalon al nivelului de dezvoltare al

ţărilor în curs de dezvoltare confruntate cu problemele similare ale deschiderii şi demonopolizării,

privatizării, dereglementării şi retragerii statului din activităţi care afectează principiul “terenului de joc

egal”. Paralel cu revoluţia paradigmatică din SUA, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială

(prin IFC- International Financial Corporation), au devenit instrumentul promovării în lumea extra-

OCDE a direcţiilor de acţiune pentru construirea unei economii de piaţă funcţionale, inclusiv prin

sprijinirea creării de pieţe de capital.

Începând din 1970, tranzacţiile pe piaţa internaţională de capital au cunoscut un ritm de

creştere mai mare decât cel al creşterii PIB-ului mondial. Unul dintre factorii majori ai acestei evoluţii

constă în reducerea treptată a barierelor în calea fluxurilor financiare private, sub forma investiţiilor

străine directe, în general, şi a fuziunilor şi achiziţiilor internaţionale în special, promotorii acesteia

fiind ţările industrializate. Acest fapt s-a realizat în strânsă legătură cu politicile cursurilor de schimb.

Dar politica deschiderii economiilor s-a dovedit a fi extrem de controversată, apărând aşa-

numita “trilema politicilor macroeconomice ale unei economii deschise” 42. Ea susţine că din cele trei

obiective dezirabile pentru orice economie deschisă:

1. stabilitatea cursului de schimb;

2. libertatea circulaţiei monetare;

3. păstrarea autonomiei politicii monetare (independenţei)

doar două pot fi atinse în mod simultan: 1 şi 2, 2 şi 3 sau 1 şi 3. Aşadar, trebuie aleasă una

dintre laturile triunghiului, în care fiecare politică de curs de schimb este consistentă cu cele două

capete:

42 Krugman, P., Obstfeld, M., “Internaţional Economics, Theory and Policy”, editia a V-a, Addison-Wesley Publishing Company, 2000.


78

Figura nr. 2 Trilema unei economii deschise

Stabilitatea cursului de schimb

Rate de schimb flotante

Independenţa Libertatea mişcăriipoliticilor monetare capitalurilor

Reforma sistemului financiar global trebuie să ţină seama de aceste restricţii, care de altfel au stat şi la

baza izbucnirii crizelor financiare din ultimul deceniu. Până în anii ’70, majoritatea ţărilor în

dezvoltare au optat pentru menţinerea controlului asupra cursului de schimb şi limitarea circulaţiei

capitalurilor. În ultimele două decenii, mobilitatea capitalurilor a crescut, ca urmare a relaxării

controlului acestora şi al dezvoltării tehnologiilor informaţionale. Aceasta a condus însă la creşterea

vulnerabilităţii în faţa speculaţiilor43. Ţările în dezvoltare au răspuns la aceste tendinţe prin deplasarea

spre celelalte laturi ale triunghiului, renunţând la independenţa politicilor monetare (optând pentru

consilii monetare – fiind cazul Argentinei, Bulgariei, Estoniei, Lituaniei etc.) sau renunţând la

stabilitatea cursului de schimb (optând pentru flotarea liberă sau administrată a cursului de schimb).

Dar dacă o economie mare, precum cea a SUA îşi permite acest lucru, ţările mici nu pot suporta

costurile mari ale fluctuaţiilor cursurilor lor de schimb. Este evident însă faptul că opţiunea pentru

liberalizarea capitalurilor şi, deci pentru un anumit tip de regim valutar sau monetar, ţine cont de un

număr mare de factori, factorul politic fiind de multe ori predominant.

Datorită influenţei curentului de liberalizare susţinut de lideri politici importanţi în SUA şi

Marea Britanie, la începutul anilor ’80, ţările industrializate ridicaseră până în 1990, majoritatea

controalelor asupra fluxurilor de capital şi puseseră bazele unei pieţe globale a capitalului. De exemplu,

într-o zonă avansată din punct de vedere al integrării comerciale, ca Uniunea Europeană, ţările membre

43 Stulz, R., “Managerial Control of Voting Rights: Financial Policies and the Market for Corporate Control”, Journal of Financial Economics, 20, 1988


79

au considerat extinderea, adâncirea şi integrarea pietelor lor de capital ca pe o precondiţie esenţială a

îmbunătăţirii alocării resurselor şi a creşterii. “Este de aşteptat ca o piaţă de capital unificată să sprijine

fuziunile şi achizitiile intra-europene, ducând la crearea unor companii pan-europene puternice,

adaptate economiilor de scop şi de scară, capabile să concureze eficient cu rivalii lor asiatici şi

americani”44.

Sub influenţa principalelor organizaţii financiare şi internaţionale (FMI, Banca Mondială,

OECD, Trezoreria Statelor Unite, etc.) multe economii emergente s-au alăturat acestei tendinţe şi au

înlăturat gradual restricţiile la adresa fluxurilor internaţionale de capital - cum ar fi taxele, restricţiile

administrative sau interdicţiile privind transferul de fonduri sau cursul de schimb. Colapsul sistemelor

economice de comandă în Estul Europei a impulsionat şi mai mult această evoluţie. Anii ’80 şi

începutul anilor ’90 au fost ani de activism economic, în timpul cărora guverne din toata lumea şi-au

propus reducerea barierelor de pe piaţa intenaţională de capital. Există acum o largă diversitate de

canale prin care o ţară poate primi sau transfera capital.

De asemenea, trebuie remarcat că, dacă libera circulaţie a capitalului între ţări cu acelaşi nivel

de dezvoltare conduce în general la crearea de companii transnaţionale deţinute şi administrate de

rezidenţi ai ţărilor implicate în procesul de liberalizare, atunci când o economie emergentă îşi

liberalizează contul de capital, de obicei multe firme locale ajung să fie transferate în mâinile

rezidenţilor din ţări dezvoltate. Aceasta nu ridică probleme majore în sine, dacă statul este suficient de

puternic pentru a monitoriza şi sancţiona eventualele abuzuri ale puterii de piaţă.

Au fost simplificate procedurile de intrare a ISD-urilor în diferite categorii de ţări, au fost

reduse impozitele, şi s-au deschis noi sectoare de activitate, care, în trecut, erau închise investitorilor

străini. Potrivit datelor statistice (Tabelul nr. 9) ce se regăsesc în “World Investment Reports 2008”,

chiar dacă între anii 1995-1997 şi 2001-2003 au crescut numărul de modificări ale regimurilor

investiţionale, şi în special, numărul modificărilor mai favorabile pentru ISD-uri, în ultimii ani – 2005,

2006 şi 2007, pe fondul scăderii numărului modificărilor mai favorabile pentru ISD-uri, a crescut, deşi

în proporţii mult mai mici, şi numărul modificărilor mai puţin favorabile pentru ISD, ceea ce vorbeşte

despre accentuarea unor tendinţe protecţioniste în privinţa investitorilor străini.

44Dăianu, D., Drăgulin, I., Voinea, L., Vrânceanu, R., “Deschiderea contului de capital în România: cât de mult si cât de repede?”, Institutul European din România, Bucureşti, 30 septembrie 2002, p. 2.


80

Tabelul nr. 9 Modificările regimurilor investiţionale ale ţărilor lumii între 1992-2007

Indicatorii 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007Numărul

ţărilor care au

modificat

regimul

investiţional

43 56 49 63 66 76 60 65 70 71 72 82 103 92 91 58

Numărul de

modificări

77 100 110 112 114 150 145 139 150 207 246 242 270 203 177 98

Modificări mai

favorabile pentru

ISD

77 99 108 106 98 134 136 130 147 193 234 218 234 162 142 74

Modificări

mai puţin

favorabile

pentru ISD

0 1 2 6 16 16 9 9 3 14 12 24 36 41 35 24

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2008, “Transnational Corporations and the

Infrastructure Challenge”, tabelul I.7, p.13.

Doi factori au contribuit la creşterea fluxurilor de capital dintre ţările dezvoltate şi cele în curs

de dezvoltare:

În primul rând, majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, urmând recomandările marilor

instituţii financiare internaţionale, au decis să dezvolte şi să liberalizeze sistemele lor

financiare şi să pună capăt unei perioade îndelungate de finanţare, aproape exclusiv

publică a marilor proiecte investiţionale. În ceea ce priveşte sectorul bancar, majoritatea

economiilor emergente au astăzi o bancă centrală, mai mult sau mai puţin independentă,

şi un sector bancar pe două niveluri. Multe economii emergente au trebuit să

construiască piaţa de capital pornind practic de la zero. Firmelor li s-a permis să emită

acţiuni si obligaţiuni, şi s-a constituit o piaţă a activelor financiare. Ţările asiatice şi

latino-americane au urmat acest proces în anii ’60, câtă vreme economiile în tranziţie

din Europa Centrală şi de Est l-au început abia în anii ’90. În general, acest proces a fost

asociat cu marile programe de privatizare, care au transformat fostele întreprinderi de

stat în firme private.

În acelaşi timp, pe măsură ce formarea pieţei de capital şi dezvoltarea sistemului bancar

avansau, economiile emergente au permis participarea sporită a capitalului străin la


81

finanţarea proiectelor investiţionale interne, prin două canale: prin intermediari, asemeni

băncilor, sau direct, folosind piaţa de capital. În special. în procesul de privatizare,

multe ţări s-au bazat masiv pe investitorii străini.

Utilizând baza de date a FMI, prezentăm o evoluţie a investiţiilor străine directe, şi în special a

fluxurilor private nete de capital (care sunt considerate de către numeroşi specialişti - “ca fiind mai

sensibile la liberalizarea contului de capital”45), pe o perioadă de cinci ani şi pe grupe de state,

observându-se în ambele grafice că cea mai mare expansiune a ISD-urilor şi a fluxurilor private nete de

capital a fost canalizată către economiile emergente şi în dezvoltare. În perioada actuală de criză, chiar

şi aceste economii au de suferit, situaţia se inversează, intrările de capital străin se transformă în ieşiri

de capital, datorită faptului că investitorii străini nu mai doresc să investească în acele economii.

Graficul nr. 1 Investiţii străine directe în perioada 2003-2008

45 Dăianu, D., Drăgulin, I., Voinea, L., Vrânceanu, R., “Deschiderea contului de capital în România: cât de mult si cât de repede?”, Institutul European din România, Bucureşti, 30 septembrie 2002, p. 31.

050

100

150200250

300350400

450

Val

oare

(mil

iard

e $)

1 2 3 4 5 6

Anii

Investiţii străine directe în perioada 2003-2008

Economii emergente şi în dezvoltare Africa

Europa centrală şi de Est Comunitatea Statelor Independente şi Mongolia

Asia în dezvoltare Orientul Mijlociu

Emisfera Vestică


82

Graficul nr. 2 Fluxuri private nete de capital în perioada 2003-2008

Sursa: elaborate de autor pe baza datelor International Monetary Fund, World Economic

Outlook Database, October 2008

În opinia unor specialişti, o ţară nu trebuie să procedeze la liberalizarea completă a contului de

capital, dacă nu reuşeşte ca46:

inflaţia să fie ţinută sub control, cursul de schimb să se stabilizeze şi să obţină suficientă

credibilitate economică externă;

deficitul bugetar şi angajamentele extra-bugetare ale statului să se încadreze în limite

rezonabile;

gradul de îndatorare externă (publică şi privată) să nu fie excesiv;

sistemul financiar să aibă o dezvoltare suficientă şi să fie implementate reguli

prudenţiale eficiente;

politica de concurenţă să fie întarită;

să fie introdus un sistem informaţional şi statistic eficient.

46 Dăianu, D., Drăgulin, I., Voinea, L., Vrânceanu, R., “Deschiderea contului de capital în România: cât de mult si cât de repede?”, Institutul European din România, Bucureşti, 30 septembrie 2002, p. 25.

-100

0

100

200

300

400

500

600

700

Val

oare

(m

iliar

de$)

1 2 3 4 5 6

Anii

Fluxuri private nete de capital în perioada 2003-2008

Economii emergente şi în dezvoltare Africa

Europa centrală şi de Est Comunitatea Statelor Independente şi Mongolia

Asia în dezvoltare Orientul Mijlociu

Emisfera Vestică


83

Liberalizarea prematură a unor pieţe de capital stă la originea numeroaselor probleme prezente,

legate de creşterea volatilităţii şi a incertitudinilor, ceea ce îngreunează formularea de politici

economice naţionale. Acestea îşi găsesc expresia şi în intensitatea efectelor de contagiune. Contagiunea

constă în transmiterea şocurilor economice sau financiare între naţiuni, acestea fiind atât pozitive, cât şi

negative. Adesea însă termenul de contagiune este asociat perioadelor negative, în timp ce efectele de

contaminare (spillover effects) sunt asociate fenomenelor pozitive. Contagiunea sugerează de fapt

evoluţia corelată a naţiunilor, adeseori explicate prin intermediul comportamentului de turmă (herding

effects).

Presiunea pieţelor financiare a condus la o involuntară generalizare a politicilor de austeritate

(bugete echilibrate sau cu deficite din ce în ce mai mici) în spaţiul mondial, guvernele concurând între

ele în încercarea de a convinge pieţele financiare externe de soliditatea economiilor locale. Admitând

existenţa asimetriilor şi a rigidităţilor în economia mondială, această uniformizare cu tendinţe

deflaţioniste a politicilor macroeconomice poate conduce la un echilibru global nefavorabil47. Avem

de-a face cu un eşec de coordonare a politicilor puterilor globale.

Crizele financiare din ultimul deceniu au fost adeseori determinate de crizele de optimism sau

de pesimism al investitorilor de pe pieţele de capital emergente nou liberalizate. Evaluarea incorectă a

riscurilor şi comportamentele mimetice au atras supraîncălzirea economiilor şi, uneori, căderea lor.

Corupţia şi lipsa reglementărilor sectorului bancar şi a pieţei de capital au potenţat aceste

comportamente investiţionale hazardate.

Succesiunea crizelor din anii ’90 – Mexic, Thailanda, Indonezia, Coreea, Rusia, Turcia,

Brazilia şi Argentina – i-a determinat pe unii analişti să considere crizele financiare ca fiind un rezultat

inevitabil al globalizării. Problema care stă în spatele acestor analize este, de fapt, aceea a acutizării

problemelor de management financiar datorită acestui proces. Este evident faptul că aceste crize nu s-ar

fi dezvoltat până la un nivel incontrolabil şi nici nu s-ar fi propagat dacă nu ar fi fost supuse expunerii

la pieţele internaţionale de capital. Dar nici ritmurile de creştere înregistrate de aceste ţări nu ar fi fost

de o asemenea amploare dacă nu existau fluxurile financiare induse de globalizare.

După criza asiatică, a devenit evident pentru oricine că fluxurile de capital sunt “un servitor

bun, dar un stapân prost” (Lipschitz, Lane şi Mourmouras, 2002). Această remarcă subliniază un risc

major care trebuie avut în vedere. Dacă intrările de capital sunt asociate unor proiecte investiţionale

importante, atunci nu se poate decât milita în favoarea intrărilor nerestricţionate de capital. Într-o lume

perfectă, investitorii raţionali sunt capabili să aprecieze corect valoarea curentă a proiectelor

47 Dăianu, D., “Globalizarea: între elogii şi respingere”, Economica, IRLI, anul XI, 2002.


84

investiţionale şi investesc în cele mai bune plasamente. Totuşi, după cum au remarcat Greenwald,

Stiglitz şi Weiss (1984) într-o binecunoscută lucrare teoretică, pieţele financiare pot fi înalt instabile

din cauza structurii lor specifice bazate pe informaţie imperfectă. Lucrări recente din teoria economică

arată că boom-ul preţurilor activelor financiare, echilibrele multiple şi comportamentul de turmă se pot

dezvolta pe fundalul creat de informaţia imperfectă, care reprezintă o trăsătură pronuntaţă a pieţelor

financiare contemporane. Mai mult, comportamentul eratic în evoluţia preţului activelor se dezvoltă cel

mai probabil în timpul boom-urilor. De exemplu, “bubble”-ul tehnologic în SUA s-a dezvoltat pe baza

inovaţiilor tehnice reale şi a câştigurilor de productivitate aduse de Internet şi de noua tehnologie de

comunicaţii. Când “bubble”-ul tehnologic s-a spart în aprilie 2001, economia americană a fost trasă

într-o direcţie descendentă nu foarte accentuată, dar persistentă. Acesta constituie un exemplu recent în

care, ex post, intrările de capital în SUA s-au dovedit excesive şi dolarul a devenit supraevaluat.

Criza creditelor s-a declansat în august 2007, pe segmentul creditelor ipotecare cu grad mare de

risc din SUA şi a antrenat un “efect de domino” pe pieţele financiare mondiale48.

Majoritatea creditelor ipotecare sunt acordate în Statele Unite de instituţii bancare specializate.

Pe lângă Freddy Mac şi Fannie Mae, care au condiţii de credit foarte stricte şi depozitele sunt garantate

de stat, există numeroase instituţii supuse unor reglementări mult mai laxe. Aceste bănci specializate

şi-au curăţat bilantul de creditele cele mai riscante, transferându-le prin operaţiuni de titrizare unor aşa-

zise “Societăţi de Investiţii Structurate”, create uneori chiar de respectivele bănci. SIS finanţau

achiziţia portofoliului de credite prin emiterea de obligaţiuni cu colateral credit şi, uneori, prin titluri de

creanţe pe termen scurt (“commercial paper”). În gama de obligaţiuni, unele aveau un rating foarte

modest. Societăţile de investiţii şi băncile de pretutindeni, inclusiv din Europa, au cumpărat aceste

obligaţiuni, dar nu au făcut-o din generozitate, ci din lăcomie, căci aceste obligaţiuni aduceau un

randament care, înainte de declanşarea crizei, părea ridicat. Acum trebuie să suporte pierderile.

Faptul că actuala criză financiară, considerată ca fiind lipsită de precedent, vine tocmai din

Statele Unite, este în bună parte consecinţa unei modificări de comportament a consumatorilor,

expresia unei îndatorări “incredibile” a acestora din dorinţa de a poseda dacă nu totul, cel puţin cât mai

mult.

În aceeaşi măsură însă, aşa cum se poate deduce din afirmaţiile şi ipotezele enunţate în mass

media, criza se datorează atât speculanţilor narcotizaţi de spectrul unei rapide îmbogăţiri peste noapte

cât şi, aşa cum foarte recent s-a dat la iveală, unor tranzacţii extrem de dubioase efectuate de unele

bănci americane luate acum în vizor de FBI.

48 Floroiu, B., “Globalizarea ca formă de manifestare a economiei”, publicat de autor în Tribuna Economică, Revista de Comerţ, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2008.


85

Crizele sunt întotdeauna momente dificile. Oamenii îşi pierd serviciile, salariile scad,

investiţiile sunt amânate, deficitul public creşte, si tot aşa. Misiunea economică a unui stat modern

constă în a preveni aceste fluctuaţii excesive. Probabil că o explicaţie a crizei americane actuale o

reprezintă excesul de lichiditate din anii 2001-200349. Credem însă, că o reglementare inteligentă poate

fi utilă. Pe piaţa creditului ipotecar, e logic ca împrumutul să fie dependent de valoarea veniturilor celui

care ia credit, aşa cum este în Franţa, dar cum nu se întâmplă întotdeauna în America. Logica “laissez

faire” ar spune ca oamenii nu au decât să înveţe din propriile greşeli, şi că reglementarea nu este

necesară. Din păcate, acest proces de învăţare poate fi foarte costisitor.

Economistul Robert J. Shiller, profesor la Yale Universitiy, consideră că actuala situaţie

necesită remedii la fel de radicale ca cele din perioada interbelică.

Shiller, la fel ca multi alţi economişti, consideră boomul imobiliar american din ultimii ani

drept epicentul crizei. Spre deosebire de alte scenarii, el accentuează rolul determinant al factorilor

psihologici în agravarea problemelor pieţei. Democraţia financiară din ultimele decenii a întipărit ideea

că toţi pot fi investitori. Vechile regului ale evaluarii riscului s-au diluat, iar preţurile şi tranzacţiile au

intrat într-o spirală ascendentă. Investiţiile iraţionale au umflat piaţa asemeni unui balon de săpun, care,

inevitabil, trebuia să se spargă cândva.

Scăderea bruscă a preţurilor este cel mai bun indicator al faptului că ceva a fost artificial sau

anormal în economie. Shiller e de părere că pentru o repunere pe şine a pieţei sunt necesare măsuri pe

toate fronturile, de la organizarea unor noi instituţii de reglementare a pieţelor, până la reducerea

taxelor pentru următorii ani şi chiar intervenţia statului pentru un timp.

Colacul financiar de salvare lansat de guvernul american din banii contribuabililor, a produs pe

Wall Street o rapidă creştere a valorilor bursiere. Criza financiară în sine însă, a dat apă la moara

adversarilor economiei de piaţă, în majoritate adepţi ai stîngii sau extremei stîngi, făcîndu-i chiar pe

unii din învederaţii susţinători ai atotputerniciei pieţii să se îndoiască de capacităţile ei naturale de

autoregenerare, semănînd în cele din urmă şi panica printre cei mai slabi cu duhul.

Criza din Statele Unite a scos la iveală şi slăbiciunile din pieţele financiare europene. După ce,

rând pe rând, statele Uniunii au fost nevoite să salveze bănci de tradiţie, considerate extrem de solide

din punct de vedere financiar, Uniunea Europeană a ajuns la concluzia că este necesară realizarea unui

pachet special de măsuri, pentru a preveni un eventual dezastru financiar. În criza actuală a intervenit şi

Banca Centrală Europeană, care alături de alte bănci centrale a injectat cantităţi uriaşe de lichidităţi pe

piaţa monetară în vederea atenuării tensiunii economice.



86

Actuala criză financiară cuprinde toate continentele frânând şi creşterile celor mai sănatoase

economii. Bursele îşi adâncesc pierderile de la o zi la alta; numărul băncilor falimentare se îngroaşă

săptămânal.

Conform lui Financial Times, luna octombrie 2008 şi-a confirmat reputaţia de una dintre cele

mai dificile luni pentru investitori, pieţele de acţiuni din Statele Unite suferind unele din cele mai grele

pierderi din ultimii 21 de ani, iar cea din Japonia confruntându-se cu cea mai slabă evoluţie înregistrată

vreodată.

Investitorii au fost nevoiţi să facă faţă unor condiţii de tranzacţionare volatile şi dificile în cea

mai mare parte a acestui an, însă dificultăţile au atins apogeul în luna octombrie, stârnind comparaţii cu

episoade de panică din trecut înregistrate în aceeaşi lună, în special din anii 1987 şi 1929.

În condiţiile în care cea mai severă criză, din anii '30 încoace, a forţat actiuni coordonate de

reducere a ratelor dobânzii din partea băncilor centrale din întreaga lume şi măsuri de susţinere a

băncilor din partea guvernelor din mai multe ţări, singurul refugiu pentru investitori a fost reprezentat

de obligaţiunile guvernamentale pe termen scurt şi lichidităţi. Evoluţia lunară a monedei euro în raport

cu dolarul şi yenul a fost cea mai slabă de când moneda a fost creată în 1999.

Între timp, preţul petrolului a suferit cea mai dramatică scădere lunară înregistrată vreodată,

asemeni majorităţii preţurilor mărfurilor şi obligaţiunilor corporatiste americane şi europene cu

ratinguri scăzute50.

Acţiunile şi obligaţiunile de pe pieţe emergente ca Brazilia, Rusia, India şi China au fost pe

punctul de a înregistra o pierdere lunară record în octombrie, spulberând speranţele că astfel de

economii ar evita efectele unui declin economic global.

Cum aceste economii emergente sunt în mare parte dependente de schimburile economice cu

ţările dezvoltate, orice criză economică poate avea consecinţe grave asupra lor. Faptul că piaţa

imobiliară americană continuă să scadă, va face ca alte credite, de mai bună calitate, să fie afectate. Cu

siguranţă băncile vor întări condiţiile de acordare a creditelor, volumul împrumuturilor va scădea şi, în

general, costul finanţării investiţiilor va creşte. Este însă posibil ca pieţele financiare din economiile

emergente să înregistreze o reafectare a fondurilor disponibile spre aceste zone. Dar investitorii vor fi

foarte prudenţi. În câteva economii emergente, preţurile pe pieţele imobiliare par a fi deconectate de

fundamente. Când un occidental cumpără o locuinţă în Dubai sau Shanghai numai pentru că se aşteaptă

să o revândă mai scump peste şase luni, e clar că e într-o logică de speculaţie. Acest tip de investiţie cu

siguranţă va fi evitată în perioada care urmează.



87

Deşi crizele financiare revin periodic în istoria capitalismului, aidoma unei maladii cronice cu

puseuri acute, ele nu constituie un motiv suficient pentru a renunţa la “binefacerile sistemului” mai ales

după ce se ştie şi care au fost “cadourile” oferite de economia planificată beneficiarilor socialismului

real existent în secolul XX.

Aceste crize au raţiuni mult mai complexe, care ţin de interacţiunile existente între politicile

naţionale şi sistemul financiar internaţional. La nivel naţional, chiar dacă multe dintre ţări au înregistrat

evoluţii impresionante din punctul de vedere al performanţei economice, nu au existat, totuşi, pârghiile

necesare unei protecţii efective faţă de şocurile provenite din partea pieţelor internaţionale.

Trebuie realizate eforturi comune ale tuturor statelor puternic dezvoltate, pentru ieşirea din

această criză finaciară deosebit de gravă, intervenţia statului mult mai fermă în perioada următoare

pentru a stoparea efectelor crizei şi susţinerea economiei, precum şi a diminuării decalajelor pronunţate

dintre statele dezvoltate şi statele în curs de dezvoltare, decalaje care în această perioadă de criză este

foarte posibil să crească şi mai mult.

În ciuda acestor consecinţe deosebit de grave pentru economia globală, globalizarea rămâne o

forţă dinamică pentru creşterea şi dezvoltarea economiei, al cărei potenţial nu a fost pe deplin

confirmat. Evoluţia acestui proces prezintă nu numai riscuri, dar şi oportunităţi, iar în viitorul foarte

apropiat vor trebui să se ia în considerare atât avantajele, cât şi costurile, limitele şi dilemele ei.

3.2 Relaţia dintre ISD-uri şi comerţ într-o economie liberalizată

3.2.1 Noul mediu pentru ISD-uri şi comerţ

În ultimii treizeci de ani, şi în special de la mijlocul anilor 80, mediul pentru tranzacţiile

internaţionale s-a schimbat considerabil, alterând forma şi scopul ISD-urilor şi activităţilor CTN-urilor,

cu consecinţe, în schimb, pentru interconectările dintre ISD-uri şi comerţ. Cele mai importante

schimbări în mediul internaţional fac legătura între reducerea barierelor legate de politici şi tehnologii

şi mişcarea bunurilor, serviciilor, factorilor de producţie şi firmelor, precum şi faptul că producţia

internaţională este acum parte a economiei mondiale.

Îmbunătăţirile în tehnologie. Progresul în informaţie şi tehnologii de comunicaţii nu a fost

realizat numai ca firmele să proceseze şi să comunice mult mai multe informaţii cu costuri

reduse, dar a reuşit, zi de zi să realizeze o producţie larg dispersată şi reţele de servicii. În

plus, progresul în unificarea informaţiilor şi tehnologiilor de comunicaţii a crescut

transportabilitatea multor servicii bazate pe informaţii, permiţându-le să fie comercializate


88

la distanţă, fără a fi necesară materializarea în bunuri şi servicii. În acelaşi timp,

progresele în transporturi au facilitat într-o măsură mai mare mişcarea bunurilor şi

persoanelor.

Liberalizarea politicilor. Ultimii ani au confirmat o accelerare în liberalizarea politicilor

de administrare a fluxurilor de investiţii şi comerţ, în aceaşi măsură cu fluxurile de

tehnologie şi capitalurile financiare. Liberalizarea comerţului, care a început în perioada

postbelică cu GATT-ul, a atins o nouă cotă prin concluziile Rundei Uruguay, când tarifele

medii asupra bunurilor industriale în ţările dezvoltate au scăzut sub 4% şi multe ţări au

făcut progrese către deschiderea serviciilor industriale cu participaţie străină. Liberalizarea

regimului ISD-urilor a continuat rapid de la începutul anilor 80, specific cu liberalizarea

unilaterală a politicii naţionale a ISD-urilor, concluzia tratatelor de investiţii bilaterale şi

crearea acordurilor regionale , sectoriale sau multilaterale care acoperă aspectele ISD-

urilor.

Creşterea producţiei internaţionale. Producţia internaţională este acum o parte integrantă

şi importantă a economiei mondiale. Au apărut numeroase CTN-uri care şi au stabilit

filiale străine. În 2007, numărul CTN-urilor era de 79.000 şi 790.000 de filiale străine.51

Cele mai multe CTN-uri au apărut ca rezultat secvenţial, al proceselor pas cu pas şi cele

mai multe filiale străine stabilite astfel au fost lăsate să se descurce singure mai mult sau

mai puţin.

Liberalizarea comerţului şi a regimului ISD-urilor, împreună cu îmbunătăţirile tehnologice a

adus următoarele beneficii :

A îmbunătăţit accesul la pieţe străine, astfel încât firmele să poată alege libere modalitatea

– ISD-uri, comerţ, licenţiere, subcontractare, franşiză – prin care preferă să servească

aceste pieţe şi să organizeze producţia;

A îmbunătăţit accesul la factorii străini de producţie astfel încât firmele să poată obţine

mai uşor şi pe larg necesarul pentru producţie, incluzând aici resursele nemobile precum

forţa de muncă necalificată, ieftină şi raporturi preţ-calitate competitive prin combinarea

muncii calificate şi resurselor umane pentru cercetare şi dezvoltare;

A permis firmelor capitalizarea bunurilor tangibile şi intangibile prin intermediul

sistemelor corporatiste în scopul maximizării eficienţei randamentului total al sistemelor

CTN-urilor;

51 UNCTAD, World Investment Report 2008.


89

A creat pieţe mai mari, dându-le firmelor mai multe oportunităţi de extindere, dar a

condus, de asemenea, la creşterea presiunilor competitive globale şi regionale asupra

firmelor, forţându-le să caute permanent căi de menţinere a competitivităţii;

A schimbat importanţa relativă a diferiţilor factori care determină localizarea ISD-urilor.

Cel mai important, barierele tarifare şi netarifare au fost reduse considerabil, şi, astfel,

unul dintre cei mai importanţi determinanţi tradiţionali ai ISD-urilor – mărimea pieţelor

naţionale – a scăzut în importanţă. În acelaşi timp, diferenţele de costuri între locaţii,

calitatea infrastructurii, uşurinţa de a face afaceri şi existenţa calificărilor au devenit mult

mai importante.

Potenţialul dinamic al acestei situaţii rezidă în interacţiunea acestor factori care se alimentează

unul pe celălalt: permite liberalizarea şi face posibil progresul în tehnologie, competiţia între firme

conduce mai multe firme la exploatarea noului mediu in cea mai bună manieră pentru a menţine sau

creşte competitivitatea. Oportunităţile care apar când cadrul operativ devine global trebuie să fie

măsurate – ca nu cumva să rişte pierderea competiţiei. Pentru multe firme, aceasta înseamnă că

obiectivele tradiţionale ale ISD-uilor – să caute pieţe naţionale pentru bunuri şi servicii manufacturate

sau să caute un flux regulat al resurselor specifice de localizat la preţul corect – devine mai uşor, sau de

ISD-uri nu mai este nevoie la fel de mult ca înainte pentru a atinge pieţele naţionale care au fost

protejate de bariere comerciale.

Cu toate acestea, în unele industrii, firmele indiferent de mărimea ţării în care sunt localizate, nu

au de ales dacă să ia parte la regionalizarea sau globalizarea activităţilor sale pentru a rămâne

competitive. Dar au mai multe alegeri decât înainte cu privire la care modalitate o pot folosi pentru

acest scop, şi trebuie să le aibă în vedere în mod conştient.

Din ce în ce mai mult, astfel de alegeri nu sunt numai pentru a obţine sau mări accesul la pieţe

sau resurse, dar şi să combine pieţe şi resurse prin intermediul producţiei şi comerţului, cu scopul de a

crea noi surse de competitivitate şi consolidarea celor existente. În aceste eforturi, CTN-urile au

avantaje intrinseci asupra altor firme. Portofoliul lor de investiţii locaţionale creşte în importanţă,

firmele care nu deţin acest portofoliu vor trebui să îl realizeze. Firmele care au deja o colecţie

dispersată de filiale străine de sine stătătoare au o oportunitate să le rotească în contextul strategiilor

complexe de integrare, în sistemele de producţie internaţională integrată care transformă intrările

globale în rezultate pentru pieţele globale. Presiunile competitive le împing să facă astfel încât să

câştige economii din diversificarea globală şi integrarea producţiei.

Căutarea eficienţei ISD – ISD care caută să optimizeze câştigurile din integrarea geografică

dispersând activităţile manufacturiere şi de servicii în interiorul sistemelor corporatiste – este marca


90

acelor strategii ale CTN-urilor care răspund direct noului mediu. Specializarea asociată cu căutarea

eficienţei ISD-urilor poate fi bazată pe produse specifice, procese sau funcţii.

Noul mediu şi implicaţiile lor sunt relevante nu numai pentru firmele mari din ţările dezvoltate,

dar şi pentru firmele din ţările în curs de dezvoltare şi pentru întreprinderile mici şi mijlocii. Unele

presiuni nu sunt noi, şi s-au manifestat mai demult în strategii simple de integrare care au implicat o

specializare şi integrare limitată între firmele mamă şi filialele străine individuale. Ceea ce este nou,

este forma mult mai complexă pe care o iau strategiile orientate spre eficienţă, gradul în care activităţile

cu valoare adăugată sunt fragmentate şi dispersate şi scala de creştere pe care se produc.

3.2.2 Studii teoretice şi empirice privind relaţia dintre ISD-uri şi comerţ

A. Studii teoretice

În perioada de dezvoltare a teoriilor asupra ISD-urilor şi a celor despre comerţul internaţional, a

existat un dezacord între acestea în mod tradiţional. Teoria comerţului încearcă să explice de ce ţările

fac comerţ între ele iar teoria ISD-urilor încearcă să demonstreze din ce motive firmele produc în

străinătate şi investesc în anumite ţări.În abordarea neoclasică a teoriei comerţului, lucrarea lui Mundell

(1957) a fost prima care s-a concentrat asupra relaţiei dintre mişcările de capital şi comerţul cu mărfuri.

În schema HOS, ţinând cont de ipoteza unei concurenţe perfecte şi economii de scară constante,

Mundell a demonstrat că o protecţie prin tarife ar genera o substituire perfectă între mişcările de capital

şi comerţul cu mărfuri.

Mai mult decât atât, problema complementarităţii/substiturii a fost ridicată din nou odată cu

noua teorie internaţională dezvoltată la sfarşitul anilor ’70 şi s-a confruntat cu concurenţa imperfectă şi

cu economii de scară în creştere.

Pentru început, Vernon (1966) a dezvoltat faimosul model al ciclului de produţie, în care

consideră că ISD-urile în producţia şi vânzarea filialelor pe pieţele străine înlocuie comerţul pe aceeaşi

piaţă. Mai mult, “teoria eclectică“ sau OLI52 - paradigma - proprietate, localizare şi internaţionalizare

dezvoltată de Dunning (1981) relevă că ISD-urile şi comerţul sunt strategii alternative ale firmelor

transnaţionale. În general, această analiză microeconomică a opţiunii firmelor de a se internaţionaliza

prevesteşte această relaţie de înlocuire dintre ISD-uri şi comerţ. Unele lucrări teoretice mai timpurii au

prevestit ori o relaţie de substituire sau o relaţie complementară între ISD-uri şi comerţ. Aceste modele

52 OLI (Ownership, location and internalization).


91

au la bază concurenţa imperfectă, economii de scară, diferenţele tehnologiilor de producţie etc. Unele

s-au concentrate în principal pe ISD-uri verticale sau orizontale. În primul caz, firmele îşi separă din

punct de vedere geografic stadiile diferite ale lanţului de valoare adăugată. În al doilea caz, firmele

copiază întregul proces de producţie în mai multe ţări cu excepţia activităţilor sediului central.

Modelul lui Helpman (1984) şi cel al lui Helpman şi Krugman (1985) integrează ISD-urile

verticale în teoria comerţului internaţional. Ei arată că ISD-urile generează fluxuri de comerţ

complementare cu produse finite de la filalele străine la companiile mamă sau către ţara gazdă şi

transferuri intra-firmă ale serviciilor intangibile ale sediilor centrale de la companiile mamă la filialele

străine.

Pe de altă parte, în modelele bazate pe ISD-uri orizontale, precum cel al lui Markusen (1983),

Brainard (1993), Horstmann şi Markusen (1992), Markusen şi Venables (1995), şi Markusen (1995),

investiţiile străine directe sunt modalităţi alternative. Opţiunile firmelor transnaţionale depind de

interacţiunea dintre următoarele elemente:

Avantaje specifice ale firmei (activităţi de cercetare şi dezvoltare, abilităţi manageriale

etc.);

economii de scară la nivel de firmă;

costuri de transport, costuri aferente distanţei geografice şi culturale.

În aceste modele, modalitatea de substituire între ISD-uri şi comerţ prevalează asupra

complementarităţii.

Conform modelelor lui Brainard (1993) şi Horstmann şi Markusen (1992), când ţările sunt

identice în tehnologie, preferinţe şi înzestrare cu factori, cu cât este mai mare valoarea economiilor de

scară la nivel de firmă şi tarifele şi costurile de transport comparative cu economiile de scară la nivel de

firmă, cu atât mai probabilă este prezenţa ISD-urilor orizontale. Aceste modele bazate pe contrapartida

dintre apropiere şi concentrare revendică o relaţie de substituire între ISD-urile orizontale şi comerţ.

Markusen şi Venables (1995) au elaborat mai departe teoria de a introduce asimetrii între ţări în

funcţie de mărimea pieţei, înzestrarea cu factori şi tehnologii. Asimetriile ţărilor fac posbilă această

teorie pentru firmele naţionale şi transnaţionale şi, prin urmare, ISD-urile şi comerţul pot să coexiste.

Totuşi, întrucât ţările devin mult mai asemănătoare ca mărime a pieţei, înzestrarea cu factori, şi eficienţa

tehnică, ISD-urile vor creşte şi activitatea economică internaţională va fi din ce în ce mai mult dominată

de către CTN-uri, care deplasează comerţul, astfel încât costurile de transport să nu fie foarte mici.

Contribuţiile din cadrul literaturii teoretice arată ambiguitatea relaţiei dintre ISD-uri şi comerţ.

Concluziile modelelor sunt împărţite între substituire şi complementaritate.


92

B. Studii empirice

Studiile empirice, interesate în problema relaţiei dintre ISD-uri şi comerţ, pot fi clasificate în

două categorii: studii microeconomice şi studii macroeconomice.

La nivel macroeconomic, studiile folosesc serii de date macroeconomice despre ISD-uri şi

comerţ. În acest context, modelul lui Eaton şi Tamura (1994) analizează fluxurile bilaterale americane şi

japoneze, de ISD-uri şi comerţ cu un număr mare de parteneri, pentru perioada 1985-1990 şi foloseşte

un model gravitaţional cu înzestrări de factori. Autorii argumentează că, atât corelaţia dintre investiţiile

prin fluxuri externe şi exporturi cât şi corelaţia dintre investiţiile prin fluxuri interne şi importuri sunt

pozitive: ISD-urile par să îmbunătăţească comerţul. Ei concluzionează că ISD-urile influenţează

comerţul şi invers (relaţie complementară).

Totuşi, Eaton şi Tamura nu iau în considerare aspectul sectorial al ISD-urilor şi comerţului, fapt

ce reprezintă o limitare a modelului lor. Fontagné şi Pajot (1997) au încercat să remedieze aceste

limitări şi au propus o abordare empirică bilaterală şi sectorială a relaţiei dintre ISD-uri şi comerţ.

Estimările lor au fost bazate pe date de niveluri diferite şi coerente necumulate pentru Franţa. Italia,

Japonia, SUA, Suedia, Olanda şi UE(12), pentru perioada 1984-1994. Mai întâi, pentru o listă de 19

industrii franceze, autorii au descoperit că fluxurile de ISD-uri şi comerţul străin francez sunt

complementare. ISD-urile externe sunt asociate cu exporturi şi importuri suplimentare (surplus

comercial). Invers, ISD-urile interne sunt asociate cu deficit comercial pentru ţara gazdă. La nivel

macroeconomic, autorii au concluzionat că o mare parte a complementarităţii între comerţ şi ISD-uri

poate fi justificată de spillovers-ul dintre industrii.

Alte studii, precum raportul CEPII 53(1998) şi Fontagné şi alţii (1998) confirmă

complementaritatea dintre comerţ şi ISD-uri. Pentru membrii UE, Fontagné (1998) remarcă că relaţia de

complementaritate este mult mai pronunţată în comerţul intra-industrii decât în cele inter-industrii.

La nivel microeconomic, studiile utilizează date individuale ori cumulate ale activităţilor

transnaţionale. Studiile lui Lipsey şi Weiss (1981 şi 1984) sunt renumite în acest domeniu. În lucrarea

lor (1984) referitor la cazul american, Lipsey şi Weiss folosesc date necumulate după industrie,

localizarea investiţiilor şi destinaţia exporturilor şi ei fac o distincţie între produsele finite şi produsele

intermediare. Autorii confirmă că producţia străină a firmelor americane nu este un înlocuitor pentru

exporturile ţării gazdă. De asemenea, în acest studiu, ipoteza complementarităţii este validată.

53 CEPII : Centre d’Etudes Prospectives et d’Information Internationales.


93

3.2.2.1 Studiu de caz UNCTAD 1996 : relaţia dintre ISD-uri şi comerţ

Comerţul intra-firmă

Comerţul intra-firmă dincolo de graniţe este o trăsătură esenţială a tuturor producţiilor

internaţionale prin intermediul ISD-urilor şi a luat proporţii considerabile legat de comerţul ţărilor: cota

exporturilor intra-firmă ale firmelor mamă stabilite în ţară şi a filialelor firmelor străine localizate în

ţară din totalul exporturilor ţării se situează de la 38% în cazul Suediei la 24% în cazul Japoniei. Cota

corespondentă a importurilor intra-firmă în totalul importurilor ţării se situează de la 14% în cazul

Japoniei la 43% în cazul SUA54. Extinderea geografică a unei firme prin intermediul ISD-urilor implică

- chiar în filiale de sine stătătoare – fluxuri de bunuri şi servicii de la unul sau mai mulţi membri ai

sistemului corporaţiei către ceilalţi. Cu toate acestea, volumul fluxurilor intra-firmă tinde să crească, iar

direcţia şi natura fluxurilor intra-firmă precum şi răspândirea lor geografică să se schimbe odată cu

complexitatea integrării corporaţiei. Într-adevăr, astfel de fluxuri sunt indicatori ai gradului de integrare

al producţiei şi dispersiei geografice în interiorul CTN-urilor. Multe fluxuri nu sunt măsurate şi

raportate, în special atât timp cât asigurarea serviciilor este concentrată în interiorul CTN-urilor.

În cadrul structurilor tradiţionale de producţie, CTN-urile urmărind strategii interne multiple şi

generând legături între comerţ şi ISD-uri, vânzările intra-firmă tind să fie limitate, comprimând

principalele fluxuri de echipament şi servicii de la firmele mamă către filialele lor. În strategiile simple

de integrare, direcţia comerţului intra-firmă este afectată de poziţionarea filialelor străine în lanţul de

valoare al sistemului de producţie internaţională al CTN-urilor. Dacă filialele străine sunt localizate în

aval, comerţul intra-firmă constă în principal din exporturile firmei mamă către filiale; dacă sunt

furnizori în amonte, ei generează importuri intra-firmă pentru companiile mamă. Odată cu importanta

creştere a căutării eficienţei ISD-urilor de către firme urmărind strategii complexe regionale sau

globale, o multitudine de legături se dezvoltă, şi comerţul intra-firmă devine mai important pentru

CTN-uri, datorită specializării în creştere şi a dispersării geografice a activităţilor. Vânzările intra-

firmă, în plus, nu mai sunt limitate în principal la fluxurile dintre firmele mamă şi filialele lor în una

sau ambele direcţii; fluxurile inter-filiale (exporturile între filiale) în interiorul CTN-urilor presupun o

importanţă mai mare.

Datele despre comerţul firmelor mamă din SUA şi ale filialelor lor în străinătate ilustrează

importanţa mare şi în creştere a comerţului intra-firmă pentru CTN-uri. În perioada 1983-1993, cota

54 UNCTAD. pe baza datelor de la Ministerul francez al Industriilor, Direcţia Generală a Strategiilor Industriale.


94

exporturilor intra-firmă în totalul exporturilor din SUA s-a ridicat de la 34% la 44%; şi cota

importurilor intra-firmă în totalul importurilor a crescut de la 38% la aproape 50%. În acelaşi timp, cota

exporturilor intra-firmă în total exporturi, şi cota importurilor intra-firmă în totalul importurilor al

firmelor mamă din SUA şi al filialelor străine din SUA a crescut de la 55% la 64%, respectiv de la 83%

la 86%. (tabelul nr. 10)

Numai în industria prelucrătoare, datele sunt considerabil mai mari (şi pentru unele industrii,

ating ¾ din total), şi sunt de asemenea în creştere. Pentru filialele străine, cota comerţului intra-firmă în

totalul comerţului a atins în 1993 80-90% în unele industrii manufacturiere. Datele pentru CTN-urile

stabilite în Japonia (MITI, 1996) şi Suedia55, ca şi pentru companiile mamă şi filialele ce operează în

Franţa56, confirmă importanţa comerţului intra-firmă în multe industrii prelucrătoare, în special în

acelea caracterizate de intensitate mare a cercetării şi dezvoltării şi nivelul economiilor de scară ale

firmelor.

Tabelul nr. 10 Cotele comerţului intra-firmă în comerţul internaţional al companiilor

mamă din SUA şi al filialelor străine, după industrie, 1983 şi 1993 (%)

Sectorul şi industria

Firme mamă Filiale străinea

Cota

exporturilor

intra-firmă în

total exporturi

Cota

importurilor

intra-firmă în

total importuri

Cota

exporturilor

intra-firmă în

total exporturib

Cota

importurilor

intra-firmă în

total importuric

1983 1993 1983 1993 1983 1993 1983 1993

Petrol 13.8 32.1 21.8 30.5 47.8 47.3 54.8 75.8

Minerit 8.6 .. .. .. 19.4 15.5 43.7 79.2

Prelucrătoare 43.0 48.5 60.6 63.4 70.3 74.2 83.4 82.5

Utilaje generale 61.5 74.9 74.9 75.8 76.1 84.3 92.7 87.0

Electronice 32.6 39.2 54.1 45.2 73.1 76.6 89.2 93.2

Echipament de

transport

49.3 45.9 84.5 77.0 89.3 87.9 81.3 76.1

Comerţ cu ridicata 9.2 13.8 6.2 10.3 37.5 57.0 88.6 93.4

Toate industriile 33.8 44.4 37.9 48.6 55.2 64.0 82.8 85.5

55 pe baza datelor de la Institutul Industrial pentru Cercetări Economice şi Sociale, Stockholm.56 pe baza datelor de la Ministerul francez al Industriilor, Direcţia Generală a Strategiilor Industriale.


95

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerţ SUA, 1986a şi

1995a.

a. Date referitoare la filiale străine în majoritate nebancare, deţinute de firme mamă

nebancare din USA.

b. Cotele exporturilor filialelor străine către companiile mamă şi alte filiale ale

companiilor în totalul exporturilor filialelor.

c. Cotele importurilor filialelor străine ale companiile mamă în totalul importurilor din

SUA. (datele asupra importurilor filialelor străine de la alte filiale, şi asupra

importurilor din alte ţări nu sunt disponibile).

Când vine vorba de modele de comerţ intra-firmă, datele arată, într-adevăr, că diviziunea

muncii intra-firmă în cadrul sistemelor CTN-urilor din SUA (firme mamă şi filiale străine) a devenit

mult mai complexă: exporturile între filiale în cadrul aceluiaşi sistem corporatist au crescut în

importanţă în cadrul comerţului intra-firmă de la 30% în 1977 la 44% în 1993. (tabelul nr.11) Comerţul

cu alte filiale străine a fost avantajos în special pentru filialele ţărilor dezvoltate ( unde număra aproape

jumătate din totalurile exporturilor intra-firmă în 1993), reflectând o integrare mai mare în cadrul

componentelor sistemelor CTN-urilor localizate în acele ţări (şi în special acelea din Europa). Cu toate

acestea, este de asemenea, de reţinut pentru filialele ţărilor în curs de dezvoltare, cu unele variaţii

geografice.

Dacă exporturile firmelor mamă către fililalele străine sunt excluse şi se ţine cont numai de

exporturile intra-firmă ale filialelor străine, schimbarea în legătură cu comerţul sporit între filialele

străine în interiorul sistemelor CTN-urilor din SUA este şi mai impresionantă: în întreaga lume, cota

exporturilor acestor filiale către alte filiale străine în totalul exporturilor intra-firmă ale acestor filiale a

crescut de la 37% în 1977 la 60% în 1993. Între 1983-1993, a crescut mai repede pentru filialele din

ţările în curs de dezvoltare – în special cele localizate în Asia – decât pentru filialele stabilite în ţările

dezvoltate.


96

Tabelul nr. 11 Valoarea şi importanţa relativă a exporturilor filialelor străine din SUA

către alte filiale străine ale CTN-urilor din SUA, după regiune şi ţară, 1977, 1983 şi 1993a

( Miliarde de dolari şi procente)

1977 1983 1993

Valoarea Cota în

total

exporturi

intra-

firmăb

Cota în

total

exporturi

intra-

firmă ale

filialelor

străine

Valoarea Cota în

total

exporturi

intra-

firmăb

Cota în

total

exporturi

intra-

firmă ale

filialelor

străine

Valoarea Cota în

total

exporturi

intra-

firmăb

Cota în

total

exporturi

intra-

firmă ale

filialelor

străine

Economii

dezvoltate

35.0 46 67 58.7 46 65 140.5 49 67

Canada 0.9 4 8 1.1 3 5 1.7 2 4

Europa 33.3 68 85 55.8 70 85 132.4 71 86

Japonia 0.5 30 56 0.9 28 52 4.3 27 53

Economii în

curs de

dezvoltare

12.6c 15c 16c 14.3 26 31 27.3 29 40

America

Latină

4.9 29 34 9.3 36 43 8.6 21 33

Mexic 0.1 12 33 0.2 7 18 0.8 4 8

Alte ţări din

America

Latină

4.8 30 34 9.2 40 44 7.9 36 47

Asia în curs

de

dezvoltare

2.2 23 27 3.0 16 20 16.6 35 46

Hong Kong 1.0 36 41 0.8 25 34 2.2 23 35

Singapore 0.3 23 30 0.5 10 13 8.8 43 50

Coreea .. .. .. 0.1 10 17 0.3 16 32

Malaiezia 0.2 28 40 0.8 30 46 1.8 37 46

Taiwan

(China)

.. .. .. 0.2 12 16 1.2 34 52

Toate

economiile

49.8 30 37 73.0 40 53 167.8 44 60


97

Sursa : adaptare UNCTAD, date de la Departamentul de Comerţ SUA, 1981, 1986a şi 1995a.

a. Date referitoare la exporturile filialelor străine nebancare majoritar deţinute de

firmele mamă din SUA.

b. Exporturile totale intra-firmă inclusiv firme mamă către filiale, filiale către firme

mamă şi exporturile între filiale.

c. Datele pentru Africa, Orientul Mijlociu şi Israel sunt estimative.

Creşterea comercializării de servicii

Se aşteaptă ca noul mediu să aducă schimbări fundamentale în modul în care producţia

internaţională este organizată în sectorul serviciilor. Deocamdată, filialele străine din acest sector au

fost pe larg clone independente ale corporaţiilor mamă. Totuşi, dacă datele din SUA pot fi generalizate,

înclinaţiile exporturilor de servicii ale filialelor străine sunt relativ mari. Conform tabelului nr. 12,

partea scăzută a comerţului intra-firmă sugerează că diviziunea muncii intra-firmă în acest sector este

încă destul de nedezvoltată.

O implicaţie a creşterii comercializării serviciilor intensive de informaţii este aceea că poate

reduce nevoia pentru ISD-uri de furniza aceste servicii către pieţe străine. Opţiunile comerciale sunt

create pentru firmele, care în trecut, nu puteau servi pieţe străine, sau trebuiau să le servească prin

intermediul filialelor străine sau prin mişcarea temporară a muncii. Cu alte cuvinte, comercializarea

învinge internaţionalizarea trunchiată a firmelor şi furnizarea serviciilor în străinătate, afectând

serviciile mai mult decât produsele manufacturate în opţiunea lor de a intra pe pieţe străine.

În afară de asta, tehnologiile de informaţii încep să schimbe modul în care serviciile CTN-urilor

pot să îndeplinească operaţiunile lor: ele pot din ce în ce mai mult să divizeze procesele de producţie în

părţi şi să aloce unele operaţiuni către filiale străine în concordanţă cu factori de cost şi alte

considerente. Rezultatul este că filialele străine nu mai au nevoie să fie de sine stătătoare şi versiuni în

miniatură ale firmelor mamă. Mai degrabă, ele pot să îndeplinească sarcinile specializate din cadrul

diviziunii globale a muncii intra-firmă, şi comercializează rezultatele prin reţele de comunicaţii

internaţionale. O consecinţă este să extindă sistemele de producţie internaţională integrată ale CTN-

urilor într-o producţie internaţională de servicii.

Un exemplu al acestei dezvoltări este exportul serviciilor de date din ţările în curs de dezvoltare.

Astfel de exporturi apar din decizii ale firmelor de a transfera părţi ale proceselor de producţie, servicii

de muncă intensivă către filiale străine care pot produce servicii mai ieftine. Pentru CTN-urile din


98

SUA, astfel de exporturi au fost iniţiate cu ani în urmă, dar au fost extinse foarte mult în anii 80. În

timp ce, iniţial numai serviciile simple cereau muncă de calificare scăzută sau medie, în prezent se cer

operaţiuni cu calificare înaltă precum software şi sisteme de calculatoare, programare, inginerie, design

şi analiza sistemelor.(tabelul nr.12)

Tabelul nr. 12 Înclinaţiile la export şi import ale filialelor străine majoritar deţinute de

SUA, în sectorul serviciilor, 1982, 1989 şi 1993 (%)

Industria filialei

Înclinaţia la exporta Înclinaţia la

importb

Înclinaţia netă la

exportc

1982 1989 1993 1982 1989 1982 1989

Servicii 36.0 26.7 26.8d 5.3 7.3 30.7 19.4

Construcţii 9.5 .. 15.2 1.2 .. 8.3 ..

Transporturi 27.1 26.6e 0.1 .. 27.0

Comunicaţii şi utilităţi

publice

9.2 .. .. 1.3 .. 7.9 ..

Servicii petroliere 40.4 29.8 30.6 8.2 2.0 -2.6 27.8

Comerţ cu ridicata 41.7 29.4 30.1 12.4 12.9 29.3 16.5

Comerţ cu amănuntul 2.2 1.6 3.1 2.8 3.3 -0.6 -1.7

Finanţe, exclusiv bănci 37.8 25.5 26.9 0.0 0.0 37.7 25.5

Finanţe 53.9 24.8 33.2 0.0 .. 53.9 ..

Asigurări 26.3 25.5 20.2 0.0 .. 26.3 ..

Afaceri şi alte serviciif 19.8 25.1 19.3 1.5 1.5 18.3 23.6

Management, consultanţă şi

servicii de relaţii publice

69.2 47.6 30.1 .. .. .. ..

Computere şi servicii de

procesări de date

15.4 17.4 18.6 .. .. .. ..

Servicii de inginerie şi

arhitectură

27.8 27.8 19.3 .. .. .. ..

Bunuri 33.5 34.2 38.7 8.7 11.0 24.8 23.2

Sectorul primarg 63.5 78.9 41.5 2.1 5.3 61.4 73.6

Petrol şi cărbune 16.6 20.4 30.1 0.6 0.9 16.0 19.5

Manufacturi 33.9 36.5 40.3 12.8 13.2 21.1 23.3

Toate industriile 34.6 31.3 34.0 7.2 9.5 27.4 21.8


99

Notă

Servicii nete de

comercializare, inclusiv

comercializarea petrolului

.. 24.7 23.3d .. 0.9 .. 23.9

Sursa : adaptare UNCTAD, date de la Departamentul de Comerţ SUA, ani diferiţi.

a. Exporturile de bunuri şi servicii ca procent din total vânzări (locale+exporturi).

b. Bazate pe total importuri (bunuri şi servicii) numai din SUA.

c. = Export – înclinaţia importului.

d. Exclusiv transportul şi comunicaţiile.

e. Pe baza exporturilor numai din SUA.

f. Include peste 25 industrii ale serviciilor, de la hoteluri, la sănătate şi servicii

legale, la certificare şi servicii de testare.

g. Agricultură şi minerit.

Legătura ISD-comerţ evidenţiată pe regiuni

Noul mediu pentru tranzacţii internaţionale şi impactul său asupra inter-relaţiilor dintre ISD-uri

şi comerţ poate fi observat cel mai bine, în regiunile în cadrul cărora, cadrul principal pentru comerţ şi

ISD-uri a fost în mod considerabil liberalizat, care au un efectiv substanţial de filiale străine în

economiile lor; şi în care statele sunt toate într-o poziţie similară de a utiliza progresul în comunicaţii şi

tehnologiile de transport.

Uniunea Europeană este o astfel de regiune, şi răspunsul CTN-urilor la integrarea europeană, şi

schimbările în modelele lor de ISD-uri şi comerţ sunt, de aceea, instructive. La fel sunt experienţele

ţărilor în curs de dezvoltare din Asia şi America Latină, amândouă regiunile au efectiv mare de filale

străine şi au avut acces comparabil la tehnologii de transport şi comunicaţii, dar diferit în gradul de

liberalizare implementat până recent.

Europa

Poate că cel mai bun exemplu al trecerii de la o relaţie simplă între ISD-comerţ la una

complexă, de fapt un laborator din acest punct de vedere, este integrarea economică europeană. Înainte

de 1 Ianuarie 1958, când s-a format Piaţa Comună Europeană, Europa era divizată în segmente de

piaţă, fiecare protejată de tarife substanţiale şi bariere netarifare. Din acest motiv, la fel ca scăderea

dolarului din acea perioadă (care a limitat importurile), firmele străine, inclusiv firmele din SUA nu au


100

avut de ales decât să se angajeze în ISD-uri în fiecare din aceste segemente de piaţă dacă doreau să

vândă consumatorilor europeni.

Întrucât, întâi tarifele, şi apoi barierele netarifare au fost scăzute în cadrul Europei, firmele din

SUA au descoperit că o piaţă mare, dinamică a apărut şi că îşi puteau organiza investiţiile noi şi

restructurarea celor existente în Comunitatea Europeană într-un astfel de mod pentru a beneficia de

avantajul economiilor de scară şi specializarea în cadrul structurii unei strategii regionale de producţie

şi marketing. Aceasta a condus la o mare creştere a ISD-urilor din SUA în Europa, crescând

specializarea fabricilor din Europa prin produsele multiple ale CTN-urilor din SUA, şi au crescut

exporturile intra-europene, care au fost adesea exporturi intra-firmă. Aceasta poate fi indirect observată

în schimbarea distribuţiei vânzărilor filialelor către pieţe locale (naţionale) în Europa, către SUA, şi

pieţe terţe ( inclusiv pieţe ale altor ţări membre ale Comunităţii Europene). Astfel, în timp ce, în 1957,

85% din vânzările filialelor au fost direcţionate către consumatori pe pieţele locale naţionale, 1% au

mers în SUA şi 14% către alte pieţe în principal în Europa (Dunning, 1996), partea altor pieţe a crescut

în timp ca să ajungă la 31% în 1993. (tabelul nr.13)

Tabelul nr. 13 Distribuţia vânzărilor filialelor CTN-urilor din SUA localizate în Europa între

piaţa locală, SUA şi alte pieţe străine, 1966-1993 (Miliarde de dolari şi procente)

1966 1977 1982 1986 1989 1993

Vânzări totale 41 220 364 397 573 716

Numai filialele din industria prelucrătoare 22 104 145 191 292 356

Cota vânzărilor pe piaţa locală(% din

vânzările totale)

76 66 63 63 66 64


Cota vânzărilor în SUA (% din vânzările

totale)

2 4 5 4 5 4


Cota vânzărilor în alte ţări străine (% din

vânzările totale)

22 30 33 33 29 31


Cota vânzărilor către alte filiale (% din

vânzările către alte ţări străine)

49 50 44 54 57 59

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerţ SUA, ani diverşi


101

În 1966 şi 1977, jumătate din exporturile către aceste alte pieţe (în principal europene) au fost

către alte filiale, o cotă care a crescut la 59% în 1993. (tabelul nr.13) Acest proces de raţionalizare a

producţiei de către CTN-urile americane a influenţat în special filialele din industria prelucrătoare: ele

au devenit în mod constant mai puţin orientate către pieţe locale şi mai mult către pieţele altor ţări.

Astfel, progresul în liberalizarea tranzacţiilor internaţionale în cadrul Europei a permis CTN-urilor din

SUA să integreze mai bine producţia lor europeană care a fost apoi reflectată în comerţul intra-firmă în

creştere.

În acelaşi timp, creşterea ISD-urilor şi reorganizarea lor în Europa nu a fost diminuată de

creşterea exporturilor firmelor mamă din SUA către filialele din Europa de la începutul anilor 80

(tabelul nr. 14). Cu puţine excepţii – de remarcat în industriile producătoare de bunuri care sunt mai

puţin dependente de produse sau inovaţia proceselor (industria alimentară, băuturi şi tutun) şi anumite

servicii – modelul deţine bunurile la nivelul industriei.

Tabelul nr. 14 Schimbările în vânzările filialelor SUA în Europa, exporturile firmelor mamă din

SUA către filialele din Europa, şi exporturile intra-europene ale filialelor din SUA 1982-1993 (%)

Industria

Raportul anului 1993 evaluat la valoarea anului

1982

Vânzările

filialelor

Exporturile între

Statele Unite-Europa

de la firmele mamă

către filiale

Exporturile intra-

Europa ale

filialelora

Industria prelucrătoare 246.0 226.7 244.2

Alimentară, băuturi şi tutun 285.6 85.9 349.5

Chimicale şi produse asemănătoare 250.1 206.0 245.2

Metale primare şi fabricate 153.1 154.5 184.9

Utilaje (cu excepţia celor electrice) 334.1 288.9 245.7

Echipament electric şi electronic 182.1 254.6 200.2

Echipament de transport 253.4 474.1 254.9

Alte produse manufacturate 267.2 191.6 218.6

Comerţ cu ridicata 196.1 200.5 146.0

Finanţeb şi asigurări 591.6 .. 1,214.7

Servicii de afaceri 308.2 1,543.8 343.1c

Toate industriile 196.3 216.7 189.4


102

Sursa: adaptare după Dunning, 1996, tabelul 9, pe baza datelor Departamentului de Comerţ

SUA, 1985 şi 1995a.

a. Datele pentru exporturile intra Uniunea Europeană ale filialelor din SUA sunt

exporturile acestor fililale către ţări terţe. Totuşi datele despre exporturile în Europa nu sunt

prezentate separat, sunt estimate pe baza altor date valabile care per total reprezintă între 80-

90% din toate exporturile filalelor, altele decât cele către SUA.

b. Exclusiv sectorul bancar

c. Toate serviciile

Ţările în curs de dezvoltare din Asia şi America Latină

Impactul unui comerţ liberalizat şi a mediului investiţional asupra relaţiei comerţ-ISD în ţările

în curs de dezvoltare se regăseşte în înclinaţiile exporturilor către filiale străine în Asia şi America

Latină întrucât ea reflectă strategiile CTN-urilor de a exploata avantajele comparative ale ţărilor gazdă

cu deschidere către pieţele internaţionale sau regionale.

Multe din ISD-urile SUA în producţia industrială din ţările dezvoltate imediat după Al doilea

Război Mondial au fost iniţiate prin căutarea de pieţe de către CTN-urile care s-au bazat pe filiale de

sine stătătoare, stabilite ca răspuns la barierele comerciale. În număr copleşitor, au fost iniţiate pentru a

servi pieţele ţărilor gazdă : în 1957, numai 16% din vânzările lor au fost exporturi. De asemenea, sunt

contraste între ţările în curs de dezvoltare: filialele CTN-urilor din SUA în Asia au exportat peste 20%

din producţie, aproape la fel ca cele din Europa, în timp ce filialele din America Latină au exportat

numai 4%.

În următorii 20 de ani, orientarea exportului filialelor manufacturiere a crescut substanţial în

aproape fiecare regiune şi industrie (tabelul nr. 15). Filialele în ţările dezvoltate au exportat aproximativ

1/3 din producţia anului 1977, aproape dublu decât în 1957. Valorile pentru filialele în ţările în curs de

dezvoltare au fost de 18%, de trei ori mai mult decât în 1957. Exporturile au crescut mult mai rapid

raportat la vânzările totale în America Latină decât în filialele europene, şi totuşi mai repede în filialele

asiatice. În 1977, filialele asiatice exportau mai mult de jumătate din producţia lor, în frunte cu cele din

Hong Kong, Singapore, Coreea, Taiwan (China), care ca grup a exportat 80% din producţie. În aceste

ţări, exportul a devenit concentrarea maximă a filialelor manufacturiere din SUA.


103

Tabelul nr. 15 Înclinaţia exporturilor filialelor străine, în majoritate deţinute de SUA, în

industria prelucrătoare, 1966-1993a (%)

1966 1977 1982 1986 1989 1993

Toate

economiileb

18.6 30.8 33.9 38.4 37.8 40.3

Economii

dezvoltate

20.4 33.1 36.6 39.3 38.0c 40.6c

Economii în

curs de

dezvoltare

8.4 18.1 22.0 32.5 36.7c 38.7c

America

Latină şi

Caraibe

6.2 9.7 11.9 20.0 22.0 22.2

Brazilia 3.0 8.9 12.4 16.9 16.4 17.0

Mexicc 3.2 10.4 10.8 34.5 33.7 32.1

Asia în curs

de dezvoltare

23.1 57.0 60.6c 67.5c 64.4 64.4c

India 6.9 3.6 .. 4.1 .. ..

Malaezia .. 76.2 81.5 ≥83.7 74.7 84.9

Filipine 19.9 25.7 26.5 39.4 33.7 37.3

Tailanda .. ≤ 38.0 .. 58.5 73.3 61.2

Noile

economii

industrializate

81.2 76.0c 76.2c 67.9 67.0

Hong Kong .. 80.5 77.4 71.8 68.0 55.0

Coreea .. 68.4 .. 58.0 38.5 27.9

Singapore .. 93.2 91.8 89.7 87.2 85.9

Taiwan

(China)

.. 71.4 59.4 63.7 46.4 38.8

Sursa: adaptare UNCTAD, pe baza Departamentului de Comerţ SUA, ani diverşi


104

a. Exporturi ( vânzări totale - vânzări locale sau vânzări în SUA + vânzări către alte

ţări) ca procent din vânzările totale.

b. Economii dezvoltate şi în curs de dezvoltare

c. Exporturi ale filialelor din industria prelucrătoare în Africa şi Coreea în 1982,

Africa şi Orientul Mijlociu în 1986 şi Israel şi Noua Zeelandă în 1989 şi 1993, datele

incluse sunt estimative.

Din 1977, trendul a fost către creşteri viitoare ale înclinaţiei exporturilor, dar cu variaţii

regionale. Filialele în ţările dezvoltate au continuat să devină mult mai orientate spre export, chiar dacă

mai încet decât înainte. Ele au început să recupereze. Filialele CTN-urilor din SUA în America Latină

au realizat creşterea înclinaţiei la exporturi rapid după 1982, cu aproape 40% s-a ridicat în Brazilia şi o

creştere mult mai mare în Mexic între 1982 şi 1986. În Asia, unele ţări care nu au fost parte a avântului

mai timpuriu al exportului, au început să se îndrepte spre exporturi mai mari, cu filialele CTN-urilor

din SUA în Filipine şi Tailanda apropiindu-se de ratele exporturilor celor patru noi economii

industrializate şi Malaiezia (tabelul nr. 15). În contrast, filialele în cele patru noi economii

industrializate în Asia şi au schimbat centrul spre pieţele locale în grade diferite, pornind de la un mic

schimb în Singapore (cea mai mică ţară din cele patru), spre un declin larg al înclinaţiei exporturilor (de

la 68% la 28%) în Coreea (cea mai mare ţară din cele patru). Declinul în înclinaţia exporturilor nu a

reflectat un declin sau chiar o creştere mai lentă în exporturile filialelor din aceste ţări sau, din acest

punct de vedere, o descreştere substanţială în cota lor în exporturile ţărilor gazdă (tabelul nr. 16) Ele au

crescut totuşi mai repede decât cele ale filialelor în ţările dezvoltate. Cu toate acestea, în afară de

filialele din Singapore, nu era nici un lider în creşterea exportului. În aceşti ani, filialele din Malaiezia

şi Tailanda, au început de la exporturi relativ mici, şi filialele din Mexic s-a alăturat celor din Singapore

în topul creşterilor stabile ale exporturilor.

Tabelul nr. 16 Cotele filialelor străine deţinute în majoritate de SUA, în exporturile din

industria prelucrătoare din economiile gazdă, 1966-1993 (%)

1966 1977 1982 1986 1989 1993

Toate

economiile

6.5 8.2 8.0 8.3 8.4 8.6

Economii

dezvoltate

6.9 8.5 8.1 8.6 8.7a 9.0a


105

Economii în

curs de

dezvoltare

3.5 6.0 6.9 6.7 6.6a 7.1a

America

Latină şi

Caraibee

6.1 9.0 12.8 12.9 15.2 14.1

Brazilia 3.3 11.4 14.1 15.1 14.2 13.1

Mexic 9.4 20.3 29.0 23.6 35.9 20.9

Asia în curs

de dezvoltare

3.7 6.2 6.4a 5.6a 5.3 6.0a

India 1.6 0.3 .. 0.3 .. ..

Malaezia 9.3 ≥18.5 18.5 10.6 11.2

Filipine 17.9 17.7 18.8 18.2 12.5 16.7

Tailanda .. ≤ 4.7 .. 5.7 9.4 5.7

Taiwan

(China)

.. 6.2 4.1 3.4 3.5 2.7

Noile

economii

industrializate

.. 7.0 5.5a 5.0 6.3 8.0

Hong Kong .. 8.1 6.6 4.6 8.8 9.9

Coreea .. 1.4 .. 1.0 1.0 0.9

Singapore .. 18.7 14.5 18.1 18.7 23.7

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerţ al SUA, ani diverşi;

şi UNCTAD, Ghidul statisticilor comerţului şi dezvoltării, ani diferiţi.

a. Exporturile filialelor din industria prelucrătoare în Africa şi Coreea în 1982, Africa şi

Orientul Mijlociu în 1986 şi Israel şi Noua Zeelandă în 1989 şi 1993, datele incluse sunt estimative.

Înclinaţiile exporturilor filalelor din SUA în Asia au fost în ridicate în special în industriile

selectate, notabile în indutria electronică (tabelul nr.17), în care CTN-urile din SUA şi-au stabilit filiale

în Asia ca parte a reţelelor integrate de producţie şi comerţ.


106

Tabelul nr. 17 Vânzările şi exporturile filialelora din SUA în Asia în industria electronică:

date selectate 1977, 1983 şi 1993 (Milioane de dolari şi %)

Sursa : adaptare UNCTAD, pe baza datelor de la Departamentul de Comerţ al SUA, ani diferiţi;

a. date referitoare la filiale nebancare, majoritatea deţinute de CTN-uri din SUA.

b. Date pentru Tailanda în 1977, India şi Indonezia în 1983 şi Australia în 1993,

care sunt estimative.

Iniţial, acestea au intenţionat să profite de costurile scăzute ale forţei de muncă în ţările

selectate şi ulterior, de alte condiţii care au făcut profitabil să localizeze operaţiuni în mai multe ţări din

regiune. Ca rezultat al activităţilor intensive de export ale CTN-urilor din SUA (ca şi al firmelor

străine), unele economii asiatice au fost integrate în diviziunea internaţională a muncii în îndustria

electronică, şi unele au schimbat specializarea în producţia pentru pieţele internaţionale. Mai mult,

activitatea acestor filiale începe să dea naştere la reţele de furnizori indigeni legaţi indirect (prin

1977 1983 1993

Vânzări totale 2306 5099 14073

Exporturi totale 2282 4595 10765

Exporturi în SUA 1674 3442 6465b

Exporturi la firmele mamă 1633 3362 6740b

Exporturi către ţările terţe 608b 1153 4300

Importuri

Importuri din SUA 700b 2111b 2817

Importuri din ţările mamă 672 2041 2666

Exporturi de ţară 5652 13655 99358

Rata exporturi/vânzări 99 90 76

Rata exporturilor către ţări terţe

/total exporturi

27 25 40

Rata exporturilor

filialelor/exporturile ţărilor

40 34 11

Rata importurilor/vânzări

străine

30 41 20


107

intermediul filialelor) sau direct (prin intermediul aranjamentelor contractuale) la pieţe străine ca

exportatori de produse electronice.

Diferenţele din politicile ţărilor gazdă explică diferenţele în înclinaţiile exporturilor între

filialele străine. În anii ’60 şi ’70, ţările gazdă din America Latină, în lumina constrângerilor balanţei de

plăţi şi obiectivelor industrializării interne şi-au protejat pieţele prin intermediul barierelor comerciale

ridicate. Investiţiile străine directe în sectorul manufacturier au fost de tipul căutării pieţelor, şi CTN-

urile s-au bazat pe filialele de sine stătătoare. În aceste circumstanţe, secvenţa liniară de la comerţ la

ISD-uri a fost forţată întrucât barierele comerciale ridicate au oprit creşterea exporturilor

manufacturiere, în timp ce tarifele protecţioniste plus lipsa concurenţei interne au permis CTN-urilor să

conducă operaţiuni sub optim, dar profitabile şi fără nici un risc major. Prin contrast, în mai multe

regimuri de comerţ liberale, precum acelea din Hong Kong şi Singapore, şi într-o oarecare măsură, alte

economii asiatice, ISD-urile industriale au devenit rapid orientate spre export. În ţările liberalizate diu

America Latină, înclinaţiile exporturilor au crescut destul de mult, beneficiind de acces la sistemele

corporatiste ale companiilor mamă. Acesta a fost cazul particular al al Mexicului după 1982, când

filialele s-au schimbat de la local spre pieţe de export pentru a face faţă crizei datoriilor.

Fără îndoială, şi alţi factori în afară de politicile înrudite cu aceştia lucrează. În special, fabricile

din ţările cu pieţe mici tind să exporte mai mult decât acelea din ţările mari pentru a atinge o minimă

scală a eficienţei. Dar dacă aceasta a fost singura explicaţie, ar fi greu de explicat de ce firmele străine

– care au de ales unde să se se localizeze – ar alege să producă în ţările mici. Trebuie să fie avantaje

substanţiale care să compenseze micimea pieţelor, şi aceste avantaje trebuie să fie în acord cu

strategiile de schimbare ale CTN-urilor, în direcţia exploatării avantajelor producţiei globale pentru

pieţele globale şi regionale.

***

Capacitatea şi libertatea firmelor de a-şi exercita alegerile cu pentru locaţiile de producţie şi

astfel, investiţiile şi comerţul pe care le-au iniţiat, au crescut semnificativ în ultimii ani. Parţial ca

rezultat, ISD-urile şi comerţul au devenit mult mai interconectate în cadrul orientării eficienţei,

strategiile de producţie internaţională integrată au fost urmărite de CTN-uri. Pentru ţările şi regiunile în

care astfel de producţie este localizată, aceasta înseamnă că ISD-urile şi comerţul se sprijină reciproc

într-o mai mare măsură decât înainte. Datorită extinderii specializării în cadrul sistemelor CTN-urilor,

scopul pentru specializarea productivă şi funcţională între ţări este în creştere, şi sunt mai multe

oportunităţi pentru comerţ în concordanţă cu avantajul comparativ. În acelaşi timp, aceste inter-relaţii

noi duc la mărirea scopului pentru îmbunătăţirea avantajului comparativ al statelor, în special al ţărilor


108

în curs de dezvoltare, deoarece capacitatea de producţie poate fi localizată din ce în ce mai mult oricând

capabilităţile necesare sunt găsite. Cu toate acestea, aceste oportunităţi sunt deschise, în special, ţărilor

în care părţile reţelelor CTN-urilor, interconectate între comerţ şi ISD, sunt localizate. Astfel,

importanţa imediată a celor noi, legăturile mai apropiate dintre ISD-uri şi comerţ pentru dezvoltare

depind parţial de măsura în care ţările în curs de dezvoltare participă de fapt în structurile

organizaţionale ale CTN-urilor.

Din perspectiva politicii naţionale, emergenţa acestor legături mult mai complexe între ISD-uri

şi comerţ, alături de relaţiile mai simple, tradiţionale, atrag atenţia asupra importanţei politicii naţionale

de coordonare între ISD-uri şi politicile comerciale. Trendul puternic din ultimii ani către liberalizarea

comerţului şi ISD-urilor reflectă o recunoaştere a faptului că sunt ineficienţe care au apărut din

restricţiile comerciale induse de ISD-uri şi restricţiile de ISD-uri induse de comerţ. Cu toate acestea,

este dificil, să influenţezi pe una dintre ele fără să o influenţezi pe cealaltă. Schimbarea mediului într-

unul în care alegerile firmelor privind comerţul şi ISD-urile sunt mult extinse, şi în care decizia în

favoarea uneia poate avea implicaţii imediate pentru cealaltă devine mult mai important ca politicile

liberalizate pentru ISD-uri şi comerţ să fie angrenate strâns între ele.

Comerţul conduce la ISD-uri sau ISD-urile conduc la comerţ ? ISD-urile substituie comerţul

sau comerţul ISD-urile ? Se completează acestea reciproc? Ce înseamnă creşterea ISD-urile pentru

comerţ – şi, cel mai important, care sunt implicaţiile pentru economiile implicate?

Aceste întrebări din ce în ce mai mult trebuie să fie reformulate, întrucât dezbaterea devine tot

mai intensă: cum accesează firmele resurse – oriunde ele sunt localizate în lume – în interesul

organizării producţiei cât este posibil de eficientă pentru pieţele naţionale, regionale şi globale în care

ei vor să acţioneze. Cu alte cuvinte, subiectul devine: unde îşi vor localiza firmele activităţile lor cu

valoare adăugată şi de ce? În aceste circumstanţe, decizia unde să se localizeze, este o decizie unde să

investească şi de unde să facă comerţ. Şi devine o decizie ISD, dacă o locaţie străină este găsită. Astfel,

odată ce o decizie locaţională a fost luată, investiţia şi fluxurile de comerţ sunt determinate simultan.

Având în vedere că baza de date utilizată pentru prezentarea relaţiei ISD – comerţ nu este de

strictă actualitate57, şi pentru a întări relaţia dintre ISD-uri şi comerţ, prezentăm în paragraful următor,

rezultatele unui studiu recent (2005) cu privire la relaţia dintre ISD-uri şi comerţ ca urmare a

liberalizării APEC (Forumul de Cooperare Asia-Pacific).

57 prezentat în Raportul Mondial al Investiţiilor pe anul 1996, acest studiu este ultimul efectuat pe această temă, de către UNCTAD.


109

3.2.2.2 Studiu de caz World Bank 2005: relaţia dintre ISD-uri şi comerţ

Demonstraţia empirică asupra S.U.A.-Japonia şi ţările APEC (Forumul de Cooperare Asia-

Pacific) sugerează că ISD-urile şi comerţul manifestă o relaţie de complementaritate. Pentru a examina

interacţiunile dintre ISD-uri şi comerţ s-a luat în considerare scenariul liberalizării comerţului şi

investiţiilor APEC utilizându-se un model de echilibru general58, care încorporează ISD-urile, aplicat

celor 6 regiuni. Rezultatele preliminare sugerează că liberalizarea ISD-urilor ar aduce beneficii mai

mari pentru cele mai multe economii APEC, decât liberalizarea comerţului. În sectorul industriei

prelucrătoare, s-a descoperit că ISD-urile şi comerţul sunt complementare în regiunile APEC. Această

evidenţă empirică sugerează că fluxurile bilaterale de comerţ şi ISD-uri sunt complementare în multe

sectoare ale industriei prelucrătoare. (Kawai şi Urata, 1998; Lee şi Roland-Holst, 1998). Petri (1997)

descoperă că nu numai stocurile de ISD-uri externe şi interne sunt reduse când liberalizarea investiţiilor

este exclusă de la liberalizarea APEC dar şi fluxurile comerciale, de asemenea, tind să scadă, în special

pentru China şi ţările ASEAN-4, comparativ cu liberalizarea totală. Acest rezultat sugerează că după

toate probabilităţile, ISD-urile şi comerţul sunt complementare la nivelul întregii economii în ţările

APEC.

Pentru a examina interacţiunile dintre compensările comerţului şi ISD-uri, au fost efectuate

unele simulări pe calculator ale liberalizării investiţiilor şi comerţului APEC, utilizând modelul de

echilibru general pentru cele 6 regiuni, calculabil pe 3 sectoare.

Trebuie menţionate trei avertismente înainte de a examina rezultatele experimentelor

liberalizării comerţului şi ISD-urilor APEC:

au fost utilizate aceleaşi tarife protecţioniste asupra ISD-urilor, precum cele utilizate de

Petri (1997). Din momentul în care au suspectat că aceste estimări nu sunt foarte precise,

efectuarea experimentelor utilizându-se alte estimări (Francois, 1999; Hanslow, 2000) a

fost de dorit.

Acordul liderilor APEC la sumitul din 1994, de a înlătura barierele comerciale şi

investiţionale până în 2010 pentru ţările dezvoltate şi 2020 pentru ţările membre în curs

de dezvoltare, nu a fost obligatoriu. În ultimii ani, impulsul pentru liberalizarea totală a 58 Lee, H., Van der Mensbrugghe, D., “Interactions between Foreign Direct Investment and Trade in a General Equilibrium Framework”, Research Institute for Economics and Business Administration, Kobe University, Development Prospects Group, The World Bank, 2005.


110

APEC a slăbit. În schimb, ţările Asiei de Est au început să negocieze o serie de acorduri

bilaterale şi regionale de comerţ liber (FTAs).

Modelul curent este static şi nu ia în considerare acumulările de capital. Totuşi, stocul de

capital se aşteaptă să crească în timp, în special acolo unde beneficiul real din capital

creşte.

În modelul prezentat, au fost realizate trei experimente de liberalizare APEC:

a) Înlăturarea barierelor comerciale pentru 5 regiuni APEC pe baza clauzei naţiunii celei mai

favorizate (NMF).

b) Cele 5 regiuni APEC au redus barierele din calea ISD-urilor cu 50% pe baza clauzei NMF.

c) Combinaţia celor două experimente de mai sus (a şi b).

A. Rezultate totale

Tabelul nr. 18 Rezultate totale din liberalizarea APEC

Variaţii Absolute ( mld $) Variaţii Procente

Liberalizarea Liberalizarea LiberalizareaISDisdISD

Liberalizarea Liberalizarea Liberalizarea

Comerţului ISD ISD şi comerţ Comerţului ISD ISD şi comerţ

(1) (2) (3) (4) (5) (6)PIB real

UCANa 13.8 324.2 341.8 0.2 4.7 5.0Japonia 48.6 -5.7 37.0 1.3 -0.2 1.0NIEsb 20.4 28.5 48.4 2.2 3.1 5.3ASEAN-4 9.0 38.9 53.7 2.5 10.7 14.9China 10.6 20.9 35.2 2.1 4.2 7.1ROWc -2.7 -67.9 -74.9 0.0 -0.6 -0.7World 99.7 338.9 441.2 0.4 1.5 1.9

Importuri totaleUCAN 189.9 2.0 194.1 23.4 0.3 23.9Japonia 130.7 18.9 154.2 40.0 5.8 47.2NIEs 92.2 12.5 109.6 19.8 2.7 23.5ASEAN-4 36.2 10.9 53.9 27.4 8.2 40.8China 57.3 5.3 65.5 64.8 6.0 74.2ROW 25.6 30.7 61.6 1.6 1.9 3.8

Exporturi totaleUCAN 177.6 99.6 281.7 23.2 13.0 36.9Japonia 121.4 -24.9 95.2 31.5 -6.5 24.7NIEs 94.2 15.1 112.2 23.8 3.8 28.4ASEAN-4 44.7 28.5 85.9 32.3 20.6 62.1China 64.4 13.3 84.0 46.4 9.5 60.5ROW -14.7 -56.8 -72.4 -1.0 -4.0 -5.1

Stocuri ISD interneUCAN 2.4 60.0 62.9 3.8 93.6 98.1Japonia 0.2 2.3 2.5 5.3 51.8 57.4


111

Sursa : Lee, H., Van der Mensbrugghe, D., “Interactions between Foreign Direct Investment and

Trade in a General Equilibrium Framework”, pe baza datelor din UNCTAD, WIR 2005: “Transnational

corporations and the Internationalization of R&D”

Tabelul nr. 18 rezumă rezultatele cumulate din cele trei experimente ale liberalizării APEC. Per

total, PIB-ul mondial real ar câştiga 100 miliarde $ din liberalizarea comerţului, 339 miliarde $ din

liberalizarea ISD-urilor, şi 441 mld $ din combinarea celor două. Aceste estimări ar trebui interpretate

cu precauţie deoarece echivalenţii ad valorem ai barierelor ISD utilizate în acest model pot avea

tendinţa să crească, în special pentru UCAN. Datele disponibile din Raportul UNCTAD erau la nivelul

anului 2004.

Toate cele 5 regiuni APEC ar realiza câştiguri în PIB-ul real din liberalizarea comerţului, care

pornesc de la 0.2% pentru UCAN şi ajung la 2.5% pentru ASEAN-459 (coloana 4). Atât importurile cât

şi exporturile cresc substanţial cu execepţia restului lumii (ROW). La început, poate părea engimatic de

ce PIB-ul şi exporturile restului ţărilor lumii (ROW) au scăzut în ciuda faptului că liberalizarea

comerţului APEC este nediscriminatorie faţă de restul lumii (ROW). Aceasta este în principal cauzată

de un declin mare al exporturilor producţiei primare către Japonia şi NIEs. UCAN este furnizorul de

top al produselor primare către aceste regiuni, şi al unui val de exporturi de produse primare după

înlăturarea barierelor comerciale. Aceasta se datorează preţului de export al UCAN comparativ cu

scăderea celui al restului ţărilor lumii, rezultând dintr-o reducere în costul mediu determinat ca urmare

a unei scăderi în preţul input-urilor intermediare importate.

Efectul PIB-ului real al liberalizării ISD-urilor depinde dacă o regiune atrage sau pierde capital

străin, care în schimb este afectată de magnitudinea barierelor iniţiale ale ISD-urilor, cota output-urilor

realizate de firmele transnaţionale în totalul output-urilor, şi stocul inţial de ISD interne comparativ cu

59 ASEAN-4: Tailanda, Malaiezia, Indonezia, Filipine.

NIEs 0.9 7.1 8.1 4.5 34.9 40.1ASEAN-4 0.8 8.5 10.2 4.0 41.5 50.3China 1.0 3.2 4.7 22.1 70.5 104.1ROW -1.6 -4.3 -6.1 -1.3 -3.7 -5.2

Stocuri ISD externeUCAN -0.4 13.2 12.7 -0.6 19.2 18.4Japonia 1.8 22.2 25.0 4.7 57.8 64.9NIEs 0.7 4.6 5.7 6.0 39.8 49.1ASEAN-4 0.1 0.4 0.5 11.4 40.0 54.7China 0.0 0.1 0.1 13.2 55.3 72.5ROW 1.6 36.2 38.5 1.4 32.4 34.4Notă: a) Statele Unite, Canada, Australia, şi Noua Zeelandă.

b) Coreea, Taiwan, Hong Kong şi Singapore.c) restul lumii


112

ISD-urile externe, printre alţi factori. UCAN, NIEs, ASEAN-4 şi China ar realiza câştiguri în PIB-ul

real datorită faptul că creşterea stocului de ISD interne este mai mare decât creşterea stocului de ISD

externe, în timp ce în cazul Japoniei şi ROW este invers (coloana 2 din tabelul nr. 18). În procente,

impactul în PIB-ul real este foarte mare în marea parte a ASEAN-4 deoarece cota rezultatelor produsă

de firmele transnaţionale în total rezultate estre cea mai înaltă printre ţările regiunii APEC60. O mare

injecţie de capital străin la acelaşi deja nivel înalt iniţial al stocului intern al ISD comparativ cu stocul

total de capital ar dezvolta substanţial rezultatele companiilor transnaţionale localizate în ASEAN-4.

Rezultatele raportate în tabelul nr. 18 sugerează că la nivel cumulat, comerţul şi ISD-urile

manifestă o relaţie complementară. Astfel, o creştere în importuri rezultată din liberalizarea comerţului

conduce la o creştere în ISD-urile interne (coloana 4), şi o creştere în ISD-urile interne rezultată din

liberalizarea ISD-urilor induce expansiunea exporturilor (coloana 5). Sursele de origine ale input-urilor

intermediare ale filialelor străine pot explica parţial ultima cauzalitate. Nu avem nici un motiv puternic

de a crede că înlăturarea barierelor comerciale ar atrage capital străin la nivel cumulat, şi vom examina

rezultatele sectoriale pentru a ne putea pronunţa în această privinţă.

B. Rezultate sectoriale

Tabelele 19 şi 20 prezintă fiecare compensare sectorială a regiunii în rezultate şi stocurile de

ISD-uri externe şi interne pentru cele trei experimente. Nu numai magnitudinea compensărilor dar şi

mişcarea repetată modifică tranziţia mai mult spre o perspectivă microeconomică. Înlăturarea barierelor

comerciale este aşteptat să conducă la o micşorare majoră în producţia primară a output-urilor din

Japonia şi NIEs, rezultată dintr-o creştere bruscă în cererea de bunuri importate. De când UCAN şi

China exportă părţi relativ mari ale produselor primare către Japonia şi NIEs, expansiunea exporturilor

rezultată din liberalizarea comerţului va ridica brusc output-urile interne. Aceasta pare să cauzeze un

efect puternic de atragere a resurselor în China şi UCAN. Întrucât sectorul primar se dezvoltă

substanţial în aceste regiuni, factorii de producţie vor devia de la sectoarele serviciilor şi prelucrătoare

cauzând o micşorare a rezultatelor în aceste sectoare. Totuşi, aceasta înseamnă că factorul muncă este

omogen şi perfect mobil între sectoare. Dacă munca cere să fie descompusă după tip şi calificare, touşi,

mobilitatea limitată a muncii ar putea să atenueze scăderea din sectoarele non-primare.

Rezultatele din industria prelucrătoare în Japonia, NIEs şi ASEAN-4 cresc, conduse de

expansiunea exporturilor. Dacă ar fi fost mai multe date necumulate disponibile, ne am fi aşteptat ca

output-urile unor sectoare de muncă intensivă (precum alimente procesate şi îmbrăcăminte) să fie

60 Pentru economiile individuale ale APEC, cota este cea mai mare pentru Singapore, urmată de Hong-Kong. Pentru cumulările regionale utilizate în studiu, totuşi, cota este semnificativ mai mare pentru ASEAN-4 decât pentru NIEs.


113

contractate în Japonia şi ca output-urile unor sectoare cu capital intensiv (precum oţelul şi

echipamentele de transport) să scadă în ASEAN-4.

Liberalizarea ISD-urilor conduce la o expansiune a rezultatelor în toate cele 3 sectoare în

UCAN, NIEs, ASEAN-4 şi China (tabelul nr. 19). Precum am menţionat deja mai sus, regiunile care

atrag ISD-uri interne nete experimentează un efect pozitiv al output-urilor. Se observă un procent

extrem de larg în creştere în ambele ISD-uri: interne şi externe din domeniul serviciilor (tabelul nr. 20).

Acesta se datorează faptului că ratele de protecţie ale ISD-urilor sunt cele mai înalte în sectorul

serviciilor în fiecare regiune. Deşi neraportată în tabelul nr. 20, variaţia absolută a stocului intern de

ISD-uri în sectorul serviciilor este mai mare decât în stocul extern de ISD-uri în fiecare regiune APEC

cu excepţia Japoniei61. O creştere în rezultatele serviciilor în Japonia poate fi atribuită mobilităţii

capitalului intern intersectorial. De observat că în ASEAN-4 rezultatele industriei prelucrătoare se

aşteaptă să crească mult mai drastic decât output-urile din servicii, în principal deoarece cota de output-

uri produsă de firmele transnaţionale în totalul output-urilor este de cele mai multe ori mai mare în

sectorul prelucrător (0.69) decât în sectorul serviciilor (0.09).

Tabelul nr. 19 Rezultate sectoriale din liberalizarea APEC

Variaţii procentuale

Sectorul

UCANa Japonia NIEsb ASEAN-4 China ROWc

Output-uri

LiberalizareaComerţului

LiberalizareaISD-urilor

PrimarPrelucrătorServiciiPrimarPrelucrătorServicii

11.8-3.8-0.13.54.35.3

-32.7 4.2 0.8 -2.3 -1.2 0.3

-20.3 10.0

0.5 7.4 1.3 2.8

-7.410.3

1.75.3

18.99.2

-5.9-5.6 -0.8 1.2 5.0 4.3

-1.9 -0.1 0.3

-1.5 -1.1 -0.3

LiberalizareaComerţului şi a ISD-urilor

PrimarPrelucrătorServicii

15.6 0.6 5.2

-35.0 2.8 1.1

-13.3 11.4 3.3

-2.435.010.7

6.9 0.8 3.5

-3.3-1.40.0

Importuri




13.8 28.4- 0.9- 0.5

1.7- 8.9

79.7 35.2

5.6 1.8 8.1 6.3

59.915.8

4.1-0.33.50.1

39.5 27.8

- 10.5 14.3

8.0 -5.3

39.5 71.2 -5.1 8.8 5.7 4.0

-0.3 2.6

-0.2 0.9 1.8 3.0



14.5 30.2

-9.2

83.6 45.9 10.5

61.620.4

4.4

61.2 40.8 -13.4

52.3 80.3-1.3

0.6 4.9 2.7

61 În Japonia, ISD-urile interne din servicii au crescut de la 0.5 mld $ la 2.1 mld $, în timp ce ISD-urile externe în servicii au crescut de la 10.7 mld $ la 28.6 mld $.


114

Exporturi




136.0 9.6 1.910.512.815.1

26.3 36.6-7.0-0.5 -6.0

- 10.5

13.2 32.5 -5.3 33.4 2.2

- 1.8

-12.7 50.3 27.4- 0.2 31.5

4.5

155.4 35.1 22.6- 0.1 11.5- 3.8

-12.22.10.9

-4.9-3.5-4.8



150.3 22.916.0

32.529.8

-14.6

49.4 35.5- 7.2

-15.8 98.1 27.8

150.4 52.6 18.4

-16.3- 1.8 -3.8

Notă a) Statele Unite, Canada, Australia, şi Noua Zeelandă. b) Coreea, Taiwan, Hong Kong, şi Singapore. c) restul lumii




Pentru UCAN şi China, expansiunile sectoarelor serviciilor şi prelucrător prin liberalizarea ISD-

urilor, sunt mai mari decât scăderile acestor sectoare prin liberalizarea comerţului, rezultând în

expansiuni ale tuturor celor 3 sectoare în aceste regiuni când atât comerţul cât şi ISD-urile sunt

liberalizate. Pentru Japonia, NIEs şi ASEAN-4, combinaţia liberalizării comerţului şi a comerţului

conduce la expansiuni ale output-urilor serviciilor şi sectorului prelucrător.

Tabelul nr. 20 Rezultatele impactului ISD-urilor sectoriale din liberalizarea APEC

Variaţii procentualeSectorul

UCANa Japonia

NIEsb ASEAN-4 China ROWc

Stocul intern de ISD-uriISD-URI




10.7 3.0

-1.4 4.5

26.2 294.3

-27.58.61.8

57.215.2

291.6

-12.415.61.8

37.99.7

150.0

-9.1 15.5 -5.0 14.8 35.3

140.0

51.7 8.4

-5.7 16.1 76.1

200.3

-4.4-0.3 -

0.7 -2.1 -3.1

-11.1LiberalizareaComerţului şi aISD-urilor


15.5 31.4291.7

14.424.8

298.0

22.627.3

157.0

4.6 61.4 133.7

74.4 103.4 189.6

-6.4-3.6

-11.9

Stocul extern de ISD-uri




-4.2 2.6 -1.0 12.2 7.3

100.1

31.4 6.4

-2.7-1.2 16.1

168.8

12.24.9

-4.78.4

38.8113.9

1.9 18.6 3.1 14.3 14.7235.7

-3.4 19.9 0.9

64.9 10.2

329.9

-0.3 2.4 0.0 1.6 5.4

204.9


115

LiberalizareaComerţului şi aISD-urilor


7.2 10.3 98.7

31.026.8

163.8

22.549.9

106.3

16.2 37.6246.3

65.6 33.6337.3

1.38.7

206.0Notă a) Statele Unite, Canada, Australia, şi Noua Zeelandă. b) Coreea, Taiwan, Hong Kong, şi Singapore. c) restul lumii




În final, vom examina dacă comerţul şi ISD-urile sunt complementare la nivel sectorial.

Liberalizarea comerţului conduce la o creştere a stocurilor interne şi externe de ISD-uri din sectorul

prelucrător în fiecare regiune APEC, deşi are un efect ambiguu asupra stocurilor de ISD-uri în

sectoarele serviciilor şi cel primar (tabele nr. 19 şi 20). În acelaşi timp, liberalizarea ISD-urilor conduce

la o creştere a importurilor şi exporturilor de produse prelucrate în fiecare regiune APEC cu excepţia

exporturilor japoneze. Din nou, efectul asupra sectoarelor primar şi cel al serviciilor este ambiguu.

Deci, ISD-urile orizontale sunt predominante în sectorul prelucrător, unde legăturile dintre

comerţ şi ISD-uri sunt vaste. Astfel, înlăturarea barierelor comerciale în economiile gazdă este probabil

să promoveze producţia filalelor străine. În sectorul primar, cauzele ISD-urilor ar putea include

asigurarea energiei şi/sau resurselor naturale pentru economia de origine, şi acest tip de ISD-uri se

aşteaptă să fie mai puţin sensibil la modificările cotelor barierelor comerciale în ţara gazdă. În sectorul

serviciilor, o schimbare în regimul comercial nu este probabil să afecteze nivelul extinderii ISD-urilor,

deoarece ISD-urile sunt, adesea, mijloace de a furniza servicii străine către consumatorii locali.

***

În ciuda unei recesiuni economice semnificative experimentată de mai multe economii est-

asiatice în 1998 şi 2001, regiunea Asia-Pacific a reprezentat zona cu cea mai rapidă creştere a

comerţului multilateral din lume. În acest studiu a fost evaluat impactul liberalizării investiţiilor şi

comerţului APEC utilizând un model ce a încorporat ISD-uri. Rezultatele preliminare ale modelului

utilizat au sugerat că liberalizarea ISD-urilor ar aduce beneficii mai mari decât liberalizarea comerţului

celor mai multe economii membre. Estimări mai precise ale barierelor ISD-urilor vor fi de ajutor în

evaluarea mult mai precisă a beneficiilor liberalizării APEC.

În sectorul industriei prelucrătoare (manufacturiere), comerţul şi ISD-urile au fost descoperite

ca fiind complementare în regiunile APEC. Liberalizarea comerţului conduce la o creştere a

importurilor şi exporturilor de produse prelucrate. Singura excepţie este atunci când Japonia


116

liberalizează barierele ISD-urilor, ea conduce la o creştere în importuri, dar nu şi în exporturi. Totuşi,

acesta poate fi tratat ca un caz special, deoarece stocul de ISD-uri interne al Japoniei este extrem de

mic comparativ cu stocul său de capital. Rezultatul de complementaritate sugerează că acele câştiguri

din liberalizarea comerţului vor fi amplificate în prezenţa ISD-urilor. În acelaşi timp, liberalizarea

ISD-urilor ar creşte atât fluxurile de ISD-uri cât şi fluxurile comerciale, care vor aduce câştiguri

suplimentare în producţia mondială.

3.2.2.3 Studiu de caz Asia-Pacific Research 2007: relaţia dintre ISD-uri şi comerţ

Există un consens aproape general, pe baza unor supoziţii generale, că printr-un comerţ liber se

va realiza îmbunătăţirea bunăstării pentru ţările care se vor angaja în realizarea acestuia. Importanţa

liberalizării investiţiilor şi legătura inextricabilă cu liberalizarea comerţului a fost de asemenea,

recunoscută din ce în ce mai mult, astfel încât multe acorduri comerciale includ acum prevederi

investiţionale în legătură cu oferta de servicii (prezenţa comercială), dar şi cu fluxurile de capital în

termeni de ISD-uri sau investiţii de portofoliu.

Studiile teoretice actuale au arătat că relaţia dintre investiţiile şi comerţul internaţional este mai

degrabă de complementaritate decât de substituire, dacă comerţul dintre două economii se bazează pe

avantaje comparative.

Totuşi, dacă comerţul dintre două ţări se bazează pe avantaje absolute, poate fi o relaţie de

substituire între comerţ şi investiţii, după cum firma decide să ofere produse şi servicii prin exporturi

sau ISD-uri. Gradul de complementaritate dintre comerţ şi investiţii rămâne o problemă empirică.

Abordări teoretice

Ipoteza “concentrării în apropiere” (Krugman, 1983; Horstmann and Markusen, 1992; Brainard,

1993a) sugerează că apariţia costurilor mai mari ale tranzacţiilor rezultând din bariere comerciale mai

înalte şi costuri de transport, vor conduce la expansiunea pe orizontală a producţiei externe şi astfel

stimulează investiţiile internaţionale. Din această perspectivă, comerţul internaţional este mai mult sau

mai puţin un substitut pentru investiţiile internaţionale.


117

Din contră, ipoteza “proporţiei factorilor” (Helpman, 1984; Markusen, 1984; Helpman and

Krugman, 1985; Ethier and Horn, 1990) pare să prevadă că investiţiile şi comerţul internaţional sunt

complementare, dacă firmele profită de diferenţele de preţ ale factorilor în integrarea pe verticală a

producţiei externe.

După Aizenman, Joshua şi Ilan Noy (2005), este normal să ne aşteptăm la legături

bidirecţionale între ISD-uri şi comerţul cu bunuri. Totuşi, este dificil să se indice dacă fluxurile interne

şi externe de ISD-uri afectează diferit comerţul pe diferite tipuri de bunuri. Ei sugerează că este un

feedback puternic al relaţiei dintre fluxurile de ISD-uri şi comerţ, în special, pentru bunurile prelucrate.

Aplicând metoda analizei lui Geweke (1982), ei au demonstrat că este mai puternică cauzalitatea

Granger din fluxurile ISD către deschiderea comerţului, decât cea provenită de la comerţ către ISD-uri.

Raff (2004) a investigat efectul zonelor de comerţ liber sau al uniunilor vamale asupra alegerii

locaţiilor ISD şi impactul lor asupra bunăstării sociale Acest studiu arată că integrarea economică prin

reducerea tarifelor va conduce la ISD-uri mai mari şi deci va îmbunătăţi bunăstarea socială. Totuşi,

lucrarea indică faptul că fluxurile de ISD rezultate din expansiunea comerţului nu sunt neapărat

folositoare pentru ţările gazdă şi/sau de origine. Sunt unele dovezi că ISD-uri sporite datorate

intensificării comerţului conduc la mai puţină concurenţă pe piaţa internă şi transferuri de tehnologie

necorespunzătoare. Ipoteza complementarităţii relaţiei dintre comerţ şi investiţii rezidă din faptul că

există trenduri sporite în comerţul intra-industrii în multe regiuni ale lumii, fie când participă intens la

acordurile de liberalizare a comerţului (cele mai multe fiind acorduri bilaterale şi regionale), fie când

participă mai puţin intens.

Integrarea economică promite să crească volumul comerţului internaţional prin crearea

comerţului. Prin angajarea în acorduri bilaterale precum şi multilaterale, ţara speră că rezultatul

comerţului creat va induce mai multe influxuri de ISD-uri. Câştigurile din comerţ vor fi sporite şi îi vor

ridica potenţialul prin creşterea competitivităţii ţării, dacă comerţul şi ISD-urile sunt complementare.

La nivel microeconomic, interdependenţa dintre comerţul interanţional şi investiţii este pusă în

valoare datorită comerţului intra-firmă (comerţul între filialele străine ale firmei), sursele externe de

materii prime, bunuri intermediare şi integrarea verticală a firmei, comportând în special ISD-uri

verticale.

Deci, rolul influxurilor de ISD-uri ca sursă de capitalizare internaţională nu mai este singura

preocupare pentru economiile în curs de dezvoltare sau pentru cele mai puţin dezvoltate. Acest rol este

extins să acopere multe alte aspecte întrucât legătura dintre comerţul internaţional şi investiţii devine

mult mai intensă.


118

Pentru o economie gazdă, mai multe influxuri de capital nu conduc întotdeauna neapărat la

creşterea competitivităţii ţării, şi astfel, la o dezvoltare economică sustenabilă. Calitatea ISD-urilor care

intră în ţări, ar trebui cercetate cu mai multă atenţie, pentru a fi siguri că beneficiile din influxurile de

ISD în economiile gazdă se pot realiza pe deplin. Probleme precum instabilitatea economică şi

diferenţele de venituri care ar putea rezulta din dezechilibrele provocate de liberalizarea comerţului şi a

investiţiilor ar putea fi evitate.

Abordarea empirică

Acest studiu cercetează modul în care comerţul internaţional şi investiţiile se influenţează

reciproc. Studiul utilizează date din 6 ţări ASEAN62 şi din 29 de ţări OCDE, examinând care din

legăturile dintre comerţ şi investiţii sunt diferite, cea dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de

dezvoltare, sau cea dintre ţările care participă activ la acordurile comerciale bilaterale şi/sau regionale.

În cadrul acestui studiu, au fost investigate efectele bidirecţionale dintre comerţul internaţional

şi investiţii. Aspectele diferite ale comerţului internaţional au fost cercetate cu ajutorul unor modelele

separate pentru a observa legăturile dintre comerţ şi fluxurile ISD63.

Tabelul nr. 21 însumează date ale exporturilor, importurilor şi influxurilor ISD în diverse părţi

ale lumii. Exporturile şi importurile au crescut de la 3.720, respectiv 3.832 miliarde $ SUA la 7.656,

respectiv 7.940 miliarde $ SUA în medie, din perioada 1 (1990-1994) în perioada 3 (2000-2005).

Modele similare au fost experimentate pentru influxurile de ISD-uri. Influxurile mondiale de ISD-uri

au crescut de la 201 miliarde $ SUA la 841 miliarde $ SUA în acelaşi interval de timp (o creştere

anuală de 31,84%). Sporirea fluxurilor de ISD-uri sugerează creşterea importanţei rolului ISD-urilor în

dezvoltarea economică.

În ciuda modelelor similare pentru exporturi, importuri şi influxurile de ISD-uri în diverse părţi

ale lumii, au fost zone care au primit mai multe influxuri de ISD-uri decât alte regiuni. Creşteri

semnificative au fost înregistrate în regiuni precum Asia, Uniunea Europeană şi ţările în curs de

dezvoltare. Media influxurilor de ISD-uri în ţările în curs de dezvoltare a crescut de la 62 miliarde $

USA în perioada 1 la mai mult de 235 miliarde $ SUA în perioada 3. Odată cu creşterea influxurilor de

ISD-uri în fiecare regiune, pe plan mondial s-au înregistrat şi creşteri ale exporturilor şi importurilor. În

ultimul deceniu, Asia a avut ,de asemenea, o creştere semnificativă a exporturilor şi importurilor. În 62 ASEAN-6 include Brunei Darusalem, Indonesia, Malaysia, Philippines, Singapore, Thailand.63 Chaisrisawatsuk, S. and W. Chaisrisawatsuk, "Imports, exports and foreign direct investment interactions and their

effects", pp.97-115, Chapter IV in ESCAP, Towards coherent policy frameworks: understanding trade and investment linkages – A study by the Asia-Pacific Research and Training Network on Trade, No 45, October 2007 (United Nations, New York).


119

aceaşi perioadă, regiunea a ilustrat şi o îmbunătăţire a influxurilor de ISD-uri. Fluxurile de ISD-uri în

Asia au înregistrat 17,41% şi respectiv 17,18% din fluxurile mondiale de ISD-uri în medie, pentru

perioadele 1994-1999 şi 2000-2005. Aceasta pare să sugereze o legătură pozitivă între comerţul

internaţional şi investiţiile în regiune.

Tabelul nr. 21 arată, de asemenea, creşterea ratei exporturilor, importurilor şi fluxurilor de ISD-

uri în diferite părţi ale lumii. Ratele sunt calculate pe grupe de 5 ani, de la prima perioadă – 1990-1994

la perioada a doua – 1994-1999 şi cea de a treia – 2000-2005. Influxurile mondiale de ISD-uri au

crescut semnificativ în perioada 2 între 1994-1999 cu o rată de creştere de 201,93%. În fiecare regiune

de pe glob, între 1994-1999, influxurile de ISD au crescut mai repede decât exporturile şi importurile.

În ţările în curs de dezvoltare şi Asia, în special, exporturile şi importurile au crescut cu o rată de peste

58%. Ratele de creştere ale exporturilor au fost de 62,33% şi 68,03% pentru ţările în curs de dezvoltare

şi respectiv Asia, şi importurile au crescut la 58,42% şi respectiv 58,54%. Alături de creşterea

comerţului (exporturi şi importuri), ţările în curs de dezvoltare şi Asia au înregistrat, de asemenea, rate

înalte ale influxurilor de ISD, care au fost de 180,60% şi respectiv 145,34% .

Ca rezultat al creşterii economiilor Chinei şi Indiei, în special, ca destinaţii de ISD-uri, fluxurile

ISD în Asia au înregistrat o cotă mare din ISD-urile mondiale. Deşi activităţile comerciale (măsurate

prin exporturi, importuri şi fluxuri ISD) au fost concentrate în anumite regiuni ale lumii, în ultimii ani

se observă o mai bună distribuţie a acestora. Exporturile, importurile şi influxurile ISD au crescut

semnificativ mai mult în alte regiuni ale lumii decât în Europa şi ţările dezvoltate, în special, în Africa,

Asia, şi ţările în curs de dezvoltare.

Tabelul nr. 21 Exporturi, importuri şi fluxuri ISD în perioada 1990-2005

(Medie artimetică simplă pe câte 5 ani) Milioane $ SUA

Regiunea Exporturi, importuri şi fluxuri ISD1990-1994 1994-1999 2000-2005

MondialExporturi 3.720.438 5.394.946 7.656.527

- (45,01%)* (41,92%)*

Importuri 3.832.498 5.494.774 7.940.450- (43,37%) (44,51%)

Fluxuri ISD 201.002 606.884 840.742- (201,93%) (38,53%)

AfricaExporturi 80.464 98.306 162.431


120

- (22,17%) (65,23%)

Importuri 86.805 107.876 153.925- (24,27%) (42,69%)

Fluxuri ISD 4.349 8.537 18.142- (96,30%) (112,51%)

AsiaExporturi 598.214 1.005.193 1.599.683

- (68,03%) (59,14%)

Importuri 621.757 985.703 1.515.290- (58,54%) (53,73%)

Fluxuri ISD 43.065 105.654 144.448- (145,34%) (36,72%)

Uniunea EuropeanăExporturi 1.567.640 2.208.076 3.042.750

- (40,85%) (37,80%)

Importuri 1.594.582 2.143.924 3.026.649- (34,45%) (41,17%)

Fluxuri ISD 80.109 236.565 379.082- (195,30%) (60,24%)

Ţări în curs de

dezvoltareExporturi 1.111.090 1.803.654 2.989.967

- (62,33%) (65,77%)

Importuri 1.170.318 1.853.998 2.842.078- (58,42%) (53,29%)

Fluxuri ISD 62.024 174.042 235.274- (180,60%)

* În paranteze sunt prezentate modificările în procente faţă de perioada anterioară de 5 ani.

În ciuda creşterii impresionante a influxurilor ISD în fiecare regiune de pe glob în perioada

1994-1999, ratele de creştere ale ISD-urilor au scăzut semnificativ între 2000-2005 în aproape fiecare

regiune, cu excepţia Africii, unde fluxurile au crescut la 112,51%. Fluxurile ISD globale au scăzut de la

207,93% în perioada 2 (1994-1999) la 38.53% în perioada 3 (2000-2005). Motivaţia de scădere a

influxurilor ISD globale, este datorată şi scăderii fluxurilor ISD în Asia care poate fi explicată de criza

financiară din Asia. Multe ţări, de exemplu Tailanda, au trebuit să reglementările stricte ale FMI de

restructurare a debitelor în timpul acestei perioadei. Ratele dobânzilor s-au ridicat brusc în aceste ţări

datorită riscurilor economice şi politice. În Asia, datele sugerează că, descreşterea ratei de creştere a

fluxurilor ISD în perioada 2000-2005, este asociată cu declinuri uşoare în creşterea exporturilor şi

(35,18%)


121

importurilor. Fluxurile ISD par să crească într-un ritm mai rapid decât exporturile şi importurile în

timpul perioadei 1994-1999. În perioada 2000-2005, ratele de creştere ale influxurilor ISD sunt

coaxiale cu creşterea exporturilor şi importurilor cu excepţie în unele regiuni precum Africa şi Uniunea

Europeană. Creşterea fluxurilor ISD în Uniunea Europeană poate fi explicată prin faptul că Uniunea

Europeană s-a extins şi în Europa de Est.

Tabelul nr. 22 ilustrează matricea corelaţiilor dintre exporturi(EX), importuri(IM) şi fluxurile

ISD în regiunile selectate. Se arată că influxurile ISD şi exporturile sunt corelate în grad mare în

Africa(AF), Asia(AS) şi ţările în curs de dezvoltare(CD). Coeficienţii de corelare între exporturi şi

fluxurile ISD sunt foarte ridicaţi (în jur de 0,9) în Africa, Asia, şi respectiv ţările în curs de dezvoltare.

Corelaţia acestor regiuni este mai mare decât corelaţia Uniunii Europene – (0,49) şi cea globală(G) –

(0,62). Aceasta indică importanţa influxurilor ISD în exporturi şi vice versa în aceste regiuni. Acelaşi

model de corelaţie este observat pentru corelaţia dintre fluxurile ISD şi importuri. Coeficienţii de

corelare dintre importuri şi fluxurile ISD sunt mai mari de 0,85 în Africa, Asia, şi ţările în curs de

dezvoltare (0,87 ; 0,89 ; 0,89). În plus, a fost descoperită o legătură pozitivă ridicată între fluxurile ISD

în diferite regiuni. De exemplu, corelaţia dintre influxurile ISD în Asia şi Uniunea Europeană este 0,76

şi corelaţia dintre fluxurile ISD către ţările în curs de dezvoltare şi fluxurile ISD către Uniunea

Europeană este de 0,75. Modele similare de corelaţie au fost descoperite în diferite regiuni. Se

sugerează că sunt complementarităţi între fluxurile ISD în diferite regiuni datorită unui trend crescător

de obţinere din exterior a resurselor şi dezvoltarea unui lanţ de valoare globală.

Acestă examinare a comerţului şi fluxurilor ISD pare să ducă la concluzia că este o legătură

între comerţ internaţional şi investiţii. Cu cât relaţia dintre comerţ şi investiţii este mai puternică, sunt

şanse mai mari pentru economia gazdă să realizeze beneficii din liberalizarea investiţiilor şi comerţului

în termeni de îmbunătăţire a bunăstării. Liberalizarea comerţului implică o mişcare mai liberă a

bunurilor şi serviciilor (costuri mai mici) în timp ce liberalizarea investiţiilor implică un mediu mai

bun pentru mişcarea resurselor. Creşterea comerţului internaţional datorat avantajelor comparative este

condiţia cheie pentru ţări ca să realizeze câştiguri din comerţ în termeni de îmbunătăţirea bunăstării.

Dacă comerţul şi investiţiile sunt complementare, fluxurile ISD se presupune că îmbunătăţesc

bunăstarea. În plus, fluxurile ISD către economia gazdă se aşteaptă să îmbunătăţească eficienţa şi

productivitatea factorilor de producţie, îmbunătăţind astfel competitivitatea ţării.

Tablelul nr. 22 Matricea corelaţiilor între exporturi, importuri şi fluxuri ISD în regiunile selectate


122

Nota : Valorile corelaţiilor sunt rezultatul calculelor autorilor studiului

Toate modelele au inclus indexul deschiderii comerţului, măsurat prin raportul comerţ/PIB atât

pentru economia de origine cât şi pentru economia gazdă, ca un reprezentant pentru nivelul de

liberalizare şi facilitare al comerţului unei ţări. Rezultatul indică că prin îmbunătăţirea deschiderii

comerţului, fluxurile ISD din ţara de origine către ţara gazdă vor fi stimulate. În acelaşi timp, relaţia

negativă descoperită între indicii deschiderii comerţului şi comerţul bilateral dintre economia de

origine şi economia gazdă este mai degrabă în contradicţie cu rezultatele obţinute în alte studii.

Deschiderea comerţului unei ţări este afectată de un număr de factori – inclusiv mărimea unei ţări, şi

astfel poate să nu fie un indicator sigur de măsurare al gradului de liberalizare şi facilitare a comerţului

unei ţări.

***

EX-AF EX-AS EX-CD EX-UE EX-G IM-AF IM-AS IM-CD IM-UE IM-G ISD-AF ISD-AS ISD-CD ISD-UE ISD-G

EX-AF 1.0000 0.9638 0.9763 0.9508 0.9613 0.9748 0.9639 0.967

3

0.9634 0.965

0

0.8976 0.820

5

0.8187 0.4654 0.520

1EX-AS 0.9638 1.0000 0.9983 0.9895 0.9981 0.9573 0.9953 0.998

7

0.9861 0.997

4

0.9145 0.902

6

0.8971 0.5229 0.601

5EX-CD 0.9763 0.9983 1.0000 0.9889 0.9973 0.9648 0.9934 0.998

0

0.9890 0.997

7

0.9191 0.891

9

0.8886 0.5196 0.594

0EX-UE 0.9508 0.9895 0.9889 1.0000 0.9949 0.9575 0.9812 0.989

5

0.9971 0.995

1

0.8994 0.868

4

0.8753 0.4920 0.577

2EX-G 0.9613 0.9981 0.9973 0.9949 1.0000 0.9548 0.9911 0.997

0

0.9924 0.999

7

0.9120 0.903

3

0.9029 0.5350 0.616

0IM-AF 0.9748 0.9573 0.9648 0.9575 0.9548 1.0000 0.9617 0.965

5

0.9630 0.956

7

0.8733 0.778

4

0.7886 0.3456 0.424

7IM-AS 0.9639 0.9953 0.9934 0.9812 0.9911 0.9617 1.0000 0.997

1

0.9762 0.989

6

0.8949 0.885

8

0.8745 0.4675 0.551

3IM-CD 0.9673 0.9987 0.9980 0.9895 0.9970 0.9655 0.9971 1.000

0

0.9861 0.996

3

0.9106 0.891

7

0.8882 0.4897 0.573

4IM-UE 0.9634 0.9861 0.9890 0.9971 0.9924 0.9630 0.9762 0.986

1

1.0000 0.994

2

0.9012 0.858

8

0.8686 0.5048 0.582

6IM-G 0.9650 0.9974 0.9977 0.9951 0.9997 0.9567 0.9896 0.996

3

0.9942 1.000

0

0.9149 0.898

2

0.8990 0.5367 0.615

3ISD-AF 0.8976 0.9145 0.9191 0.8994 0.9120 0.8733 0.8949 0.910

6

0.9012 0.914

9

1.0000 0.830

2

0.8406 0.5347 0.579

4ISD-AS 0.8205 0.9026 0.8919 0.8684 0.9033 0.7784 0.8858 0.891

7

0.8588 0.898

2

0.8302 1.000

0

0.9899 0.7616 0.843

2ISD-

CD

0.8187 0.8971 0.8886 0.8753 0.9029 0.7886 0.8745 0.888

2

0.8686 0.899

0

0.8406 0.989

9

1.0000 0.7499 0.843

4ISD-UE 0.4654 0.5229 0.5196 0.4920 0.5350 0.3456 0.4675 0.489

7

0.5048 0.536

7

0.5347 0.761

6

0.7499 1.0000 0.977

5ISD-G 0.5201 0.6015 0.5940 0.5772 0.6160 0.4247 0.5513 0.573

4

0.5826 0.615

3

0.5794 0.843

2

0.8434 0.9775 1.000

0


123

Concluzia generală ce rezultă din acest studiu empiric, sugerează că sunt efecte bidirecţionale

între comerţul internaţional şi investiţii. Aspecte diferite ale comerţului internaţional sunt analizate în

modele separate pentru a observa legăturile dintre comerţ şi fluxurile ISD.

Comerţul internaţional, măsurat prin exporturi şi importuri, a fost descoperit ca fiind în relaţie

de complementaritate cu fluxurile ISD. În plus, fluxurile ISD au fost observate ca având efecte de

feedback cu exporturile partenerilor comerciali şi ale altor parteneri comerciali. De asemenea, au fost

descoperite legături similare între fluxurile ISD şi importurile partenerilor comerciali şi alte altor

parteneri comerciali.

Tabelul nr. 23 Concluziile relaţiei dintre comerţ şi investiţii

Efectele fluxurilor ISD din

economia de origine în

economia gazdă asupra

comerţului

Efectele comerţului asupra

fluxurilor ISD din economia

de origine în economia gazdă

Comerţ total între ţara de origine

şi ţara gazdă

++ +++

Exporturi din ţara de origine în

ţara gazdă

+ +++

Exporturi din ţara gazdă în ţara

de origine

+ +

Importuri ale ţării de origine din

ţara gazdă

++ ++

Importuri ale ţării gazdă din ţara

de origine

++ +++

Exporturi din ţara de origine

către restul lumii (ROW)

- ++

Exporturi din ţara gazdă către

restul lumii (ROW)

-- +

Importuri ale ţării de origine din

restul lumii(ROW)

+ +++

Importuri ale ţării gazdă din

restul lumii (ROW)

+ ++


124

Nota: + şi – reprezintă direcţiile relaţiilor.

+ sau - indică valoarea absolută a coeficientului între 0 – 0.5

++ sau -- indică valoarea absolută a coeficientului între 0.51 – 1.0

+++ sau --- indică valoarea absolută a coeficientului mai mare decât 1.0

Evidentele empirice ale relaţiei dintre comerţul internaţional şi investiţii sugerează un rol crucial

de armonizare a politicilor pentru obţinerea de benefii viitoare, în termeni de îmbunătăţire a bunăstării

sociale datorate globalizării.

Corelaţia pozitivă dintre comerţ şi investiţii descoperită în acest studiu sugerează că ele sunt

complementare. Dacă liberalizarea comerţului îmbunătăţeste bunăstarea, şi ISD-urile induse de

expansiunea comerţului ar îmbunătăţi, de asemenea, prosperitatea socială. Este important pentru sectorul

public la fel de mult ca pentru cel privat, să obţină complementarităţi între comerţ şi investiţii şi să

răspundă corespunzător. Procesul continuu al acordurilor comerciale bilaterale pare să fie concentrat

exclusiv pe liberalizarea comerţului, prin reducerea barierelor comerciale atât tarifare cât şi netarifare, şi

amânarea liberalizării investiţiilor pentru considerente ulterioare.

Mai mult, apariţia în număr foarte mare a acordurilor/negocierilor comerciale bilaterale ridică de

asemenea probleme asupra compatibilităţii diferitelor acorduri la care o ţară militează. Eşecul de a

asigura compatibiltatea diferitelor acorduri comerciale în care o ţară este implicată, ar putea avea ca

rezultat costuri mai mari ale afacerilor, în parte costuri administrative, şi posibilităţi pentru diversificarea

comerţului.

În plus, nu numai compatibilitatea dintre acordurile comerciale în care o ţară este implicată, dar

şi compatibilitatea dintre liberalizarea comerţului şi liberalizarea investiţiilor trebuie avută în vedere.

Sunt dovezi care arată rolul armonizării politicilor între comerţ şi investiţii. Fluxurile şi viteza

fluxurilor de ISD şi de IP (investitii de portofoliu) în interiorul şi în afara ţării, mutarea firmelor dintr-o

ţară în alta, dupa cum bazele de producţie o cer, schimbarea firmelor de la un lanţ de oferte la altul, sunt

numai câteva exemple observate. Este vital pentru ţările în curs de dezvoltare, în special, pentru

economiile care se bazează atât de mult pe sectorul internaţional, atât în aspectul de creştere cât şi de

stabilitate. Astfel, pentru a promova şi asigura beneficii ale economiei gazdă (unde majoritatea sunt ţări

în curs de dezvoltare) din globalizare, care depind de îmbunătăţirea eficienţei şi productivităţii, ţara va

avea nevoie nu numai să liberalizeze comerţul şi investiţiile, dar de asemenea, să liberalizeze comerţul şi

investiţiile într-o manieră de cooperare şi coordonare.


125

În acest studiu, legăturile dintre comerţul internaţional şi investiţii au trebuit să fie concentrate

doar pe relaţia dintre ISD-uri şi comerţ datorită indisponibilităţii datelor, în special, cele despre

investiţiile de portofoliu.

În plus, variabilele utilizate în acest studiu pentru a se sublinia rolul de facilitare a comerţului,

sunt indicele deschiderii comerţului (măsurat ca procent al comerţului în PIB) al economiei de origine

şi gazdă. Presupunem că, cu cât o ţară este mai deschisă spre comerţ, cu atât o ţară experimentează un

nivel mai înalt de facilitare a comerţului. Şi astfel, ne asteptăm să vedem o relaţie pozitivă între comerţ

şi deschiderea comerţului şi între investiţii şi deschiderea comerţului. Din păcate rezultate mixte sunt

obţinute în acest studiu. Întrucât ţara de origine şi ţara gazdă devine mai deschisă spre comerţ, comerţul

între doi parteneri poate să crească sau să descrească. Aceasta pare să sprijine posibilitatea creării

comerţului şi diversificării acestuia ce rezultă dintr-un număr în creştere al acordurilor comerciale

bilaterale.

3.2.2.4 Concluzii ale studiilor prezentate

În toate cele trei studii empirice prezentate, care au fost realizate de organisme internaţionale

prestigioase, este cercetată problematica relaţiei dintre comerţ şi ISD-uri.

Studiile teoretice actuale au arătat că relaţia dintre investiţii şi comerţul internaţional este mai

degrabă de complementaritate decât de substituire, dacă comerţul dintre două economii se bazează pe

avantaje comparative.

Totuşi, dacă comerţul dintre două ţări se bazează pe avantaje absolute, poate fi o relaţie de

substituire între comerţ şi investiţii, după cum firma decide să ofere produse şi servicii prin exporturi

sau ISD-uri.

Gradul de complementaritate dintre comerţ şi investiţii rămâne, deci, o problemă empirică.

Toate cele 3 studii utilizează modele matematice, care să pună în evidenţă relaţia dintre comerţ

(exporturi şi importuri) şi investiţii, în condiţiile liberalizării comerţului şi a investiţiilor. Au fost o serie

de probleme în efectuarea acestor cercetări :

indisponibilitatea unor date, în special pentru investiţiile de portofoliu (Asia Pacific 2007);

problema înlăturării barierelor comerciale şi investiţionale ale APEC, impulsul pentru

liberalizarea totală a APEC a scăzut în ultima perioadă (APEC 2005);


126

modelul curent este static şi nu ia în considerare acumulările de capital. Totuşi, stocul de

capital se aşteaptă să crească în timp, în special acolo unde beneficiul real din capital creşte

(APEC 2005).

Studiul UNCTAD(1996) privind relaţia dintre comerţ şi investiţii, care se regăseşte tratat în

cadrul Raportului Mondial al Investiţiilor 1996, are meritul că este primul studiu de anvergură, efectuat

de un organism internaţional, în care se prezintă evoluţia relaţiei dintre comerţ şi investiţii, în special,

prin prisma companiilor transaţionale americane şi a filialelor pe care acestea le deţin în străinătate. La

nivelul anului 1993, SUA deţinea cele mai multe CTN-uri şi filiale străine ca număr – 3013 şi respectiv

16.543. În anul 1995, SUA a fost cea mai mare economie de origine şi gazdă din lume privind ISD-

urile. Influxurile de ISD ale SUA au crescut cu mai mult de 21% la nivelul anului 1994, ajungând la 60

miliarde $ în 1995, mai mult decât nivelul total al influxurilor de ISD-uri ale tuturor ţărilor în curs de

dezvoltare în 1992 şi de două ori mai mult decât influxurile Marii Britanii, care este a doua economie

gazdă dintre ţările dezvoltate. Fluxurile de ISD ale SUA în exterior au fost de aproape 100 miliarde $,

cu 58 de miliarde $ mai mari decât celui de al doilea investitor – Marea Britanie, confirmând şi poziţia

de cea mai mare sursă de ISD din lume. Între 1985-1994, comerţul SUA cu Asia şi zona

Pacific(inclusiv Japonia) a fost mai mare decât comerţul cu Europa. Din acest motiv, am prezentat

celelalte două studii privind APEC şi restul regiunilor lumii. Şi în Raportul Mondial al Investiţiilor

2008, SUA îşi menţine primul loc, ca sursă de investiţii cu 314 miliarde $ în 2007, precum şi ca

economie gazdă de ISD-uri cu 232,8 miliarde $ în 2007. După origine, 85 dintre primele 100 de CTN-

uri, aparţin Triadei, iar din acestea 21 dintre ele aparţin SUA.

Acest studiu concluzionează că între comerţ şi investiţii este o relaţie de complementaritate. Din

studiu rezultă clar două concluzii:

comerţul conduce, eventual, la investiţii;

una peste alta, ISD-urile conduc la mai mult comerţ.

Astfel, rezultatul acestor consecinţe îl reprezintă o intensificare a interacţiunilor economice

internaţionale.

Exporturile filialelor din Asia, în industria prelucrătoare, în special noile economii

industrializate (NIEs) – Coreea, Singapore, Hong-Kong şi Taiwan(China) şi ASEAN-3 (fără

Indonezia), care exportau în 1977 peste 50% din producţia lor, deţinând supremaţia în cadrul studiului

UNCTAD ’96 (tabelul nr. 15, pag. 107), supremaţie care se regăseşte şi în studiul APEC 2005, în care

ASEAN-4 (inclusiv Indonezia) deţine primul loc, urmat de China, iar NIEs este pe locul 3. Acest studiu

detaliază mult mai mult relaţia dintre ISD-uri şi comerţ, evidenţiind legătura de complementaritate care

există între ISD-uri şi comerţ, sugerând că acele câştiguri din liberalizarea comerţului vor fi amplificate


127

de liberalizarea ISD, în acelaşi timp liberalizarea ISD va creşte atât fluxurile de ISD-uri cât şi fluxurile

comerciale care vor aduce câştiguri suplimentare în producţia mondială.

Şi cel de al treilea studiu, realizat de Asia-Pacific (2007), reconfirmă rezultatele studiului

APEC(2005), privind creşterea exporturilor şi fluxurilor ISD în toate regiunile, şi în special în Asia, în

perioada 1994-1999, ISD-urile au crescut mai repede decât importurile şi exporturile, în toate regiunile

de pe glob. Pentru UE, o paralelă cu rezultatele UNCTAD ‘96, care considera creşterea ISD în Europa

datorată extinderii activităţii CTN-urilor americane, prin investiţii în Europa, în acest studiu, UE are

cea mai mare creştere a fluxurilor de ISD, care se consideră că este datorată şi extinderii UE în Europa

de Est, unde au apărut o serie de economii emergente, inclusiv România.

Evidenţele empirice ale relaţiei dintre comerţul internaţional şi investiţii sugerează un rol crucial

de armonizare a politicilor pentru obţinerea de beneficii viitoare, în termeni de îmbunătăţire a bunăstării

sociale datorate globalizării.

corporatiile transnationale si spatiul economic european

Documents

Transcript of corporatiile transnationale si spatiul economic european