Cornelia Guja - Aura Corpului Uman

Aura Corpului Uman

CUPRINS

Prefaţă (prof.dr. Mihail D. Nicu)...................................................................... 7Cuvînt înainte..................................................................................................... 9Introducere........................................................................................................ 11

Capitolul 1 MATERIA NEVIE

1.1. Substanţa...................................................................................................171.2. Energia şi cîmpul......................................................................................231.3. Informaţia..................................................................................................281.4. Substanţă şi cîmp. Electricitatea...............................................................331.5. Mediul electric..........................................................................................39

1.5.1. Cîmpul electric terestru...................................................................391.5.2. Cîmpul magnetic terestru................................................................441.5.3. Cîmpul electromagnetic..................................................................48

1.6. Mediul acvatic - apa .................................................................................521.7. Informaţie şi raportul materie/informaţie ................................................57Bibliografie.......................................................................................................61

Capitolul 2 MATERIA VIE

2.1. Celule şi ţesuturi ......................................................................................632.2. Originea materiei vii ................................................................................702.3. Mediul electric biologic ...........................................................................752.4. Bioelectricitatea........................................................................................772.5. Activitatea electrodermală........................................................................802.6. Electrografia şi electronografia................................................................832.7. Electrografia de interfaţă..........................................................................89Bibliografie ......................................................................................................92

Capitolul 3 MATERIA UMANĂ

3.1. Interdisciplinaritate, transdisciplinaritate şi integronică ..........................933.2. O cale de abordare integronică a naturii.................................................101

3.3. Spaţiul antropologic .............................................................................. 1203.3.1. Aprecierea vîrstei biologice a omului........................................... 1253.3.2. Diagnosticarea antropologică prin asociereaşi corelarea cu diferiţi indicatori.............................................................. 1303.3.3. Diagnosticarea medicală pe baza reacţiilor la testul EG............... 1323.3.4. Aprecierea unor performanţe umaneprin semnalarea evenimentelor electrografice de excepţie....................... 133

3.4. Necesitatea abordării integronice a antropologiei................................. 133Bibliografie.................................................................................................... 137

Capitolul 4 ABC ANTROPOLOGIC

4.1. Omul....................................................................................................... 1404.1.1. Variabilitatea ................................................................................ 1454.1.2. Ontogeneza ................................................................................... 1484.1.3. Filogeneza..................................................................................... 1534.1.4. Iniţiere. Transcendere ................................................................... 1574.1.5. Existenţă şi personalitate .............................................................. 158

4.2. Ramurile antropologiei.......................................................................... 1604.2.1. Antropologia fizică ...................................................................... 1614.2.2. Antropologia culturală ................................................................. 175

4.3. Antropologie aplicată............................................................................. 1784.3.1. Antropologie şi arheologie............................................................ 1784.3.2. Antropologie şi etnologie.............................................................. 1814.3.3. Antropologie constituţională......................................................... 1824.3.4. Antropologie şi bioritmuri ........................................................... 1894.3.5 Antropologie şi medicină................................................................ 1944.3.6. Antropologie şi tanatologie .......................................................... 199

Bibliografie....................................................................................................206

Capitolul 5CONCEPŢIA INTEGRONICĂ

ÎN ANTROPOLOGIA INDIVIDULUI

5.1. Antropologia şi antropologia individului...............................................2085.2. Obiectul de studiu al antropologiei individului..................................... 2135.3. Teoria integronică aplicată la domeniul antropologiei individului.... 218Concluzii........................................................................................................237Bibliografie ...................................................................................................238Anexe .............................................................................................................243

Prefaţă

Autoarea acestui volum, continîndu-şi preocupările anterioare, ne prezintă într-o viziune originală „antropologia individului", ramură nouă a antropologiei generale, a biofizicii şi geneticii contemporane, căutînd să fundamenteze ştiinţific conceptul de aură a corpului uman. într-o abordare integratoare pluri-şi interdisciplinară caracteristicile specifice individului sînt tratate sinergetic avînd principiul „fiecare depinde de fiecare", datele cunoscute şi prelucrate dovedind realitatea integronică atribuită.

Cunoscîndu-se principiul naturii de multiplicare a indivizilor, în care „unul devine doi" (diviziune asexuată) şi „doi fac unu" (înmulţire sexuată) se constată că datorită contribuţiei gârneţilor unui nou exemplar, se conferă în acelaşi timp o diversitate deosebită individului şi a amprentă personală unică fiecărui exem-plar. Se consideră că fiinţa umană este organizată pe principiul similarităţii prin arhetipuri, care se regăsesc la toate nivelurile de organizare. Autoarea subliniază că în natură corpurile posedă simultan calitatea de sistem şi pe aceea de interfaţă. Cuplul sistem/interfaţă se înscrie, în mod firesc, în categoria cuplurilor de contrarii complementare, cum sînt: corpuscul/undă, masculin/feminin, centripet/ centrifug, entropic/negentropic etc. în cuplul sistem/interfaţă sistemul aparţine, în principal, categoriilor substanţă, structură, entropie, în timp ce interfaţa este atribuită informaţiei, comunicării, negentropiei.

în contextul prezentat, modelul antropologic al fiinţei umane este conceput după principiul complementarităţii sistem/interfaţă şi conţine subsistemele aură/ corp, masculin/feminin, la rîndul lor complementare - Integromul (C. Guja). în acest sens, omul poate fi considerat ca un astru individual în galaxia umanităţii. El are valoare şi un rol deosebit în existenţa vieţii superioare pe planeta noastră. Neputînd fi izolat de influenţe înconjurătoare, el suferă modificări aferente influenţelor fizico-chimice şi astrale.

Radiobiologii susţin că viaţa s-a născut într-o baie de radiaţii şi că multe din caracteristicile genetice actuale sînt datorate unor „norme de reacţie la mediu". Sînt descrise efecte multiple ale cîmpurilor electromagnetice, influenţa lor, existenţa la nivelul viului a unor schimburi de sarcini electrice şi generarea de activitate electronică proprie. Rolul bioelectricităţii şi semnalele rezultate consti-tuie un domeniu de studiu deosebit de actual, de care autoarea se ocupă de mulţi ani (vezi electronografia, electrografia etc). Apare astfel firesc ca Introducere în antropologia individului să abordeze sub aspect antropologic problemele aurei corpului uman.

ir. K>nO ro sr cuET 3

§ £-ro

O era

«•■§o 5'

£< o*3 • P■*' CL

ro

3 |.3 rop>3 Curo ro

£= 23" P

ro o.

o B •o C/l OO

c 3 •-1 "O3 O O roO P

"1 C£

o nnT p' pstere. ouio

p

matk

lizări

rtea

3 >—•• * ro— Vt—• ■noi 3 c ro

3 O » B*-t 3 3j

Cu B

;ilor

Pe

"O o 5'"1 o Curo O

3 ro c/i

o o o ro >c ar o cpăr 5'p

&>'

ial î* ui o g. n

p' 3 odarsocre in

eretul

-o C

K/l o ro ■a < c_ c

"O •i

3 o * ccr 3".ro

5' 2

noi

UO

IS

cer B1 >z—■ o

B p ro 3>—- p< pe P— u-tp o O ro

«p ~l P

s ro

Cu

o"

oun

ro o 5 •"•nai Ei'

caut

larg

Cu « P „.O -l N < ro -o.

3 o_ Cu i£5o' p ro ro'Cu ro 3

O Cu

*0 HO

c3 <' Cu

ro

Cu ro

o* o"

I

Cuvînt înainte

Cartea de faţă reprezintă sinteza unor cercetări interdisciplinare efectuate în laboratorul de electrofiziologie din Centrul de Cercetări Antropologice „Francisc I. Rainer" al Academiei Române şi în Spitalul Universitar Bucureşti. Aceste cercetări au avut ca obiectiv concret aspecte medicale, dar au vizat şi aspecte generale ale cunoaşterii omului, cu implicaţii care depăşesc sfera medicală, extinzîndu-se astfel domeniul cunoaşterii complexe a omului, adică al antropologiei. Aceste studii au la bază fenomene electrice, prin abordarea în laboratorul de cercetare ştiinţifică a aurei umane.

Evoluţia ştiinţelor medicale arată că pătrunderea tehnologiei electrice în medicină a fost un fapt crucial. De atunci, capacitatea omului de a interveni în această maşinărie uimitoare, care este corpul uman, a crescut şi creşte practic continuu pe măsura dezvoltării electronicii, a mecanicii fine şi a cunoştinţelor despre natura şi organizarea materiei vii. Cei ce urmăresc la televiziune exce-lenta emisiune a BBC „Discovery Channel" au putut vedea, de exemplu, că astăzi epilepsia, care este o „furtună" electrică în creier, poate fi combătută prin generarea în organism a unor impulsuri ce „calmează" această furtună. Nervi lezaţi, care nu mai pot transmite comenzile de la creier, pot fi înlocuiţi cu implanturi care pot intermedia această transmitere la muşchii efectori. Senzori montaţi pe ochi percep starea electrică a ochiului şi se pot transmite prin privire comenzi către computer. Nu este departe momentul cînd utilizînd biocurenţii electrici din creier se va putea comanda calculatorul prin gînd.

Toate acestea sînt posibile deoarece fenomenul electric face parte din „esenţa" materiei, atît cea vie, cît şi cea nevie. Cunoscînd aceste lucruri, pasul următor în înţelegerea fenomenului uman este găsirea legăturii fenomenelor electrice din organism cu aspectele nesubstanţiale (informaţionale) ale vieţii umane: trăirile emoţionale, conştiinţa, fenomenele culturale etc.

Avînd în faţă acest obiectiv am întreprins studii încercînd să gîndesc în antropologie printr-o viziune nouă, respectiv prin „antropologia individului". Fiind un început, evident, pot exista şi unele imperfecţiuni în abordare, dar consider că rezultatele cunoaşterii acestor preocupări vor fi binevenite atît pentru cititorii obişnuiţi, cît şi pentru specialişti.

Mulţumesc pe această cale colaboratorilor mei din diverse domenii, priete-nilor şi familiei mele, care mi-au fost alături cu stoicism în momentele grele pline de frămîntări şi nenumărate nedumeriri şi care m-au ajutat fiecare în felul

10 AURA CORPULUI UMAN

său, să le depăşesc şi să merg mai departe, astfel ca ceea ce căutam şi am găsit să fie de folos cît mai multor semeni.

Voi aminti numele cîtorva dintre aceştia: arhitect Elena Iliescu, prietenă şi colaboratoare statornică, răbdătoare şi totodată perseverentă în valoroasele sale idei; conferenţiar dr. Adriana Nica, dr. Adriana Roşianu şi dr. Manuela Cazacu, care au participat la cercetări în scopul aplicării rezultatelor în actul medical; cercet. gr. I dr. Ioan Oprescu, ing. Diana Daroczi, biofizician Ondina Popescu şi biolog Călin Dolcoş, care m-au ajutat pe parcurs la ordonarea ideilor, a materialelor, sau prin tehnoredactarea pe calculator a manuscriselor. Mulţumesc în mod deosebit dlui profesor dr. inginer Dolphi Drimer care a contribuit, cu mulţi ani în urmă, la cristalizarea ideii de integronică şi dlui conferenţiar dr. Sorin Oprescu care, în calitate de director al Spitalului Municipal Bucureşti, ne-a sprijinit în efectuarea cercetărilor noastre.

De asemenea, un cuvînt de recunoştinţă în amintirea celor doi conducători ai Centrului de Cercetări Antropologice Bucureşti, care astăzi nu mai sînt printre noi, academician Ştefan Milcu şi profesor dr. docent Victor Săhleanu, de la care am învăţat bazele antropologiei şi ale cercetării interdisciplinare.

Exprim mulţumiri dlui profesor dr. M.D. Nicu pentru bunăvoinţa de a străbate şi această lucrare şi de a o prefaţa.

Bucureşti, ianuarie, 2000Dr. Cornelia Guja

Introducere

Fenomenele electrice naturale şi mai tîrziu cele artificiale au reprezentat totdeauna pentru om experienţe tulburătoare atît sub aspectul spectaculozităţii, cît şi al urmărilor posibile. Preocupaţi de problemele de sănătate, oamenii au încercat încă din vechime să folosească fenomenele electrice în scop curativ. Astfel, descărcările electrice ale unor peşti erau folosite încă în Roma antică şi erau cunoscute efectele electricităţii statice obţinute prin frecarea unor materiale precum chihlimbarul. Primele studii care au încercat să descrie efectele descăr-cărilor electrice asupra organismului uman au fost făcute de B. Franklin în secolul al XVIII-lea, şi tot în acest secol G.C. Lichtenberg a obţinut înregistrări ale efectelor descărcărilor electrice utilizînd pulberi foarte fine (efect ponde-romotor). Aceste preocupări de înregistrare a fenomenelor electrice în vederea analizei constituie un domeniu ştiinţific denumit electrografie. Tehnica modernă a creat diverse metode de obţinere a imaginilor electrice, dintre ele cea mai pe larg folosită, încă de la începutul secolului nostru, fiind înregistrarea fotografică. Primele încercări au avut ca obiect înregistrarea efectelor manifestărilor electrice din exteriorul corpului uman, dar cu timpul s-a dovedit că înseşi organismele vii, deci şi organismul uman, sînt sediul unor manifestări electrice proprii, manifestări care se pot vizualiza şi analiza.

Posibilitatea obţinerii de imagini care să reprezinte pe cale electrică corpul investigat şi diferite caracteristici ale sale a tentat pe mulţi savanţi şi inventatori care au creat un mare număr de aparate şi metode de cercetare atît pentru înregistrarea manifestărilor electrice proprii organismului (de exemplu, electrocardiografia, electroencefalografia etc), cît şi pentru testarea şi analiza interacţiunii dintre fenomenele electrice exterioare şi cele interioare ale unui organism.

Plecînd de la faptul cunoscut că cercetările privind înţelegerea şi cunoaşterea manifestărilor electrice ale ţesuturilor vii au avut pînă în prezent efecte substanţiale în domeniul medical, am considerat că aplicaţiile medicale şi antropologice ale electrografiei vor prezenta un interes deosebit pentru un număr mare de cititori, dat fiind atracţia justificată a oamenilor pentru proble-mele medicale şi sociale. întrucît cartea nu se adresează numai specialiştilor în tehnici electrografice şi personalului medical, ci şi celor interesaţi de cunoaş-terea fenomenelor naturii, deci unor cititori foarte diverşi ca nivel de cunoştinţe tehnice şi ştiinţifice, dar preocupaţi să-şi îmbogăţească aceste cunoşinţe, am considerat necesară o prezentare succintă a bazelor fizice ale materiei nevii şi vii, axată pe fenomenul electric, manevrînd noţiuni cunoscute în general din

fizică şi chimie. O asemenea prezentare în cîteva zeci de pagini constituie o sarcină deosebit de ingrată, deoarece nu poate fi decît un rezumat al rezumatului unor cunoştinţe obţinute de omenire pe parcursul ultimilor 200 de ani de dezvoltare ştiinţifică şi care au o legătură mai vizibilă sau mai puţin vizibilă cu subiectul lucrării. Această expunere ne pune în contact cu probleme dintre cele mai diferite şi ale căror implicaţii duc de la geneza Universului la geneza vieţii.

Deşi omul este înconjurat de o realitate unitară, el nu o poate aborda decît treptat, în toată diversitatea şi complexitatea ei, datorită capacităţii sale limitate de analiză.

încă de la începuturile ştiinţei moderne, Newton, cel care i-a pus bazele în secolul al XVIII-lea, a fost conştient de această complexitate. Deşi preocupat de forţele electrice şi magnetice, el nu le-a abordat în scris datorită efortului de a decupa din realitate numai acea parte de cunoştinţe care se bazau pe experienţe şi rezultate sigure la acea dată, adică ceea ce corespundea forţelor de natură mecanică.

Ulterior, ca urmare a acumulării de noi cunoştinţe, au apărut o serie de ştiinţe particulare, cum sînt: fizica, chimia şi biologia. Pe măsura aprofundării fenomenelor, aceste ştiinţe s-au divizat şi mai mult, ocupîndu-se de aspecte din ce în ce mai limitate ale realităţii. Pe de altă parte, s-a constatat că nu pot exista ştiinţe închise. Astfel, ştiinţe ca medicina şi psihologia, studiind sisteme extrem de complexe, trebuie să facă apel la celelalte ştiinţe. De altfel, este bine cunoscut că chimia apelează curent la metodele fizicii, iar biologia la metodele chimiei şi, mai recent, şi la metodele fizicii. Au fost astfel descoperite legături şi identităţi ascunse acolo unde părea că nici nu există. Aşa a apărut cibernetica, ştiinţa comunicării şi comenzii, atît la maşini, cît şi la fiinţe. Acelaşi lucru se poate spune şi despre teoria jocurilor, care, avînd punctul de plecare în studiul proceselor economice, s-a constatat că poate fi aplicată şi în istorie, dar şi în medicină şi în multe alte domenii. Pe măsura dezvoltării ştiinţelor s-a constatat unitatea dintre fenomene şi apare din ce în ce mai necesară cercetarea inter-disciplinară. Descrierea mecanică newtoniană a Universului a fost completată pe parcurs prin electromagnetism şi apoi prin teoriile relativiste şi cuantice. în paralel cu această complexificare, prin dezvoltarea lor, ştiinţele particulare îşi ating propriile limite venind în contact unele cu altele. Obiectul şi metodele încep să se suprapună. Aşa au apărut ştiinţele interdisciplinare, cum sînt biochimia, biofizica, neuroendocrinologia, psihoimunologia, imunogenetica ş.a.m.d. Deşi s-a dovedit util, acest proces de apariţie a ştiinţelor interdisci-plinare s-a dovedit a nu fi şi suficient.

Următorul pas 1-a reprezentat teoria sistemelor, deoarece toate ştiinţele au de-a face cu sisteme. Teoria sistemelor s-a dovedit a avea şi ea limitele sale, întrucît ea are un caracter descriptiv şi nu abordează sistemele în procesualitatea şi dinamica lor. Apare evidentă necesitatea stabilirii unui mod de analiză care

INTRODUCERE 13

depăşind limitele disciplinelor particulare să poată oferi o imagine mai completă. Tendinţei de individualizare i se asociază o tendinţă de unire şi comunicare între toate individualităţile existente. Imposibilitatea independenţei totale (absolute) a unui corp sau fenomen, în natură, se dovedeşte a fi expresia unui principiu la fel de general ca şi imposibilitatea unui perpetuum mobile. Există, totuşi, un concept complementar celui de sistem, conceptul de interfaţă, înţelegînd prin interfaţă orice manifestare naturală sau artificială care mediază două sau mai multe componente ale realităţii materiale şi/sau spirituale. Discernerea zonelor de interfaţă şi evidenţierea particularităţilor acestora faţă de sistemele care le generează conturează legile proceselor tranzitorii ce realizează comunicarea între sisteme şi integrarea lor într-un circuit unitar al naturii. Problematica interfeţelor a fost abordată în anul 1993 în lucrarea noastră Aurele corpurilor. Interfeţe cu cosmosul. întrucît cunoaşterea evoluează rapid, omenirea se găseşte astăzi în plină expansiune a cunoaşterii ştiinţifice şi aplicarea ştiinţei prin noi tehnologii ia proporţii uriaşe.

Se constată influenţa deosebită pe care ştiinţa o exercită asupra conştiinţei omului. Ştiinţa a adus mult bine prin uşurarea şi înfrumuseţarea vieţii omului, inclusiv a muncii, şi printr-o mai bună îngrijire a sănătăţii. în acelaşi timp, ştiinţa singură, fără o politică corespunzătoare, nu poate feri omul şi societatea de răul nuclear, răul ecologic sau chiar un rău biologic şi psihologic. Dezvol-tarea ştiinţei prin abordarea unor domenii noi şi prin noi descoperiri poate fi privită ca un bine potenţial. Transpunerea acestuia în bine sau transformarea sa în rău depind de factori care nu derivă direct din ştiinţă. Ştiinţa ne permite să aprofundam domeniul de muncă, de specialitate şi, în acelaşi timp, să ridicăm orizontul gîndirii la întreaga realitate înconjurătoare. Ştiinţa însă nu poate înlocui toată complexitatea vieţii spirituale a omului, dar o poate influenţa. Nimeni nu se mai îndoieşte astăzi de rolul ştiinţei şi tehnologiei în dezvoltarea omului. Tehnologia este produsă de mintea umană şi, oricît ar influenţa prin reflex această minte, ultima are şi alte posibilităţi creatoare care se concretizează în cultură şi viaţă spirituală. Tehnologia este în ultimă instanţă o formă a culturii, dar prezintă particularitatea de a fi şi suport pentru restul culturii. Această dezvoltare dualistă ştiinţă-tehnologie a adus în prim-planul preocu-părilor oamenilor de ştiinţă (şi nu numai) a unor concepte fundamentale, precum : substanţă, cîmp şi, mai nou, informaţie. Din punctul de vedere al unei abordări experimentale a realităţii la un nivel global, sintetic şi totuşi concret (tehnologic), conceptele de substanţă, cîmp, informaţie nu sînt operaţionale, deoarece nu putem delimita pe nici o cale practică, într-un corp, substanţa din care este format, de energia pe care o are înmagazinată şi de informaţia înscrisă în el. Aceste concepte analizate individual au însă implicaţii metodo-logice, teoretice şi practice extrem de importante. Vom insista asupra acestor noţiuni (substanţă, energie, informaţie), deoarece ele sînt esenţiale unei bune

înţelegeri a realităţii. Realitatea obiectivă existentă independent de conştiinţa noastră are ca substrat materia, materie pe care o vedem în continuă mişcare şi transformare atît ca materie vie, cît şi ca materie nevie. Dar în materie se produc procese care nu sînt numai materie. Informaţia nu este materie, conştiinţa nu este materie. Din acest motiv se ia în considerare că materia conţine substanţă, energie şi informaţie. Se va vedea că termenul de substanţă poate fi utilizat în două sensuri: cel clasic, de substanţă chimică oarecare, formată din diverse specii de atomi, şi, mai nou, cel de „esenţă" a materiei, adică una din componentele sale fundamentale. în mişcarea materiei, aceste trei componente îngemănate (substanţa, energia, informaţia) îşi au rolul lor şi s-ar putea ca o ultimă cauză a mişcării materiei, adică acel feedback pe care se bazează cibernetica, să fie în acest caz de natură informaţională. In cele de mai sus s-a vorbit de energie, dar în final se ajunge la cîmp, noţiunea de cîmp fiind legată de energie (după cum se va vedea la subcapitolul 1.2), materia fiind în ultimă instanţă (cînd se ajunge la esenţă) substanţă, cîmp şi informaţie.

Din primele subcapitole ale acestei lucrări se va constata că materia în general, adică substanţa, energia şi informaţia nu pot fi explicate individual fără a nu apela la toate trei simultan. Am căutat totuşi să facem acest lucru insistînd cît mai mult pe specificul fiecărui concept, ca un compartiment individual, în subcapitolele 1.1. Substanţa, 1.2. Energia şi cîmpul şi 1.3. Informaţia, conştienţi însă că fenomenele descrise pot reflecta şi aspecte legate de celelalte concepte. Practic, pentru o bună corelare, materialul din aceste subcapitole este bine să fie citit de două ori. La o a doua citire noţiunile vehiculate în toate cele trei compartimente vor putea fi mai uşor înlănţuite şi corelate şi, în consecinţă, înţelese şi reţinute. Evident, fenomenologia este atît de vastă (practic este vorba de toată fizica), încît de un real folos pentru un cititor ar fi şi citirea unei lucrări de biofizică, precum este lucrarea [4] (vezi bibliografie cap. 1), unde materialul este complet şi ordonat după raţiuni didactice, şi nu orientat în vederea unui obiectiv, cum este în cazul nostru. Orientarea în cauză este dată de faptul că sarcina electrică este ubicuitară şi în consecinţă în fiecare subcapitol toate referirile au fost făcute în această direcţie. Obiectivul spre care ne-am orientat, respectiv aspecte ale unor cercetări interdisciplinare, are la bază o metodă de cercetare denumită de noi „electrografie de interfaţă". Ne-am bazat cercetările noastre pe electrografie avînd convingerea că fenomenele electrice din organism pot reflecta starea acestuia.

După cum se cunoaşte, electricitatea îşi are originea în cărămizile fundamen-tale ale materiei, particulele fundamentale, prin a căror agregare s-a generat materia nevie, atomi şi molecule, respectiv elementele chimice. Agregarea elementelor în structuri chimice complexe se regăseşte în materia vie. Extraordinara capacitate de autoorganizare a materiei vii nu poate avea la bază decît rădăcini care pornesc din străfunduri şi astfel am ajunge la electricitate,

INTRODUCERE 15

chiar dacă nu am şti că un organism este un tot în care sarcinile electrice nu sînt numai „cărămizi ale construcţiei", ci, împreună cu purtătorii lor, sînt şi mijlo-citori ai proceselor vitale.

Evident, electrografia este un domeniu neexplorat în mare măsură. Noi ne-am axat pe o metodă de cercetare a amprentelor electrografice ale corpurilor vii şi încadrarea lor într-o tipologie bioelectrică. Activitatea bioelectrică din interiorul corpului pune în mişcare sarcini electrice a căror dinamică creează cîmpuri electromagnetice, explorarea electrografică putînd aduce informaţii privitoare la interacţiunea electromagnetică internă a organismului şi a corpului cu mediul.

Evidenţierea acestor interacţiuni permite extragerea de informaţii asupra organismului, avînd valoare pentru încadrarea tipologică, dar şi pentru actul de diagnostic medical. Problema însă nu se limitează aici. Aceste informaţii ne-au condus la crearea unor modele ale fiinţei umane, modele cu valoare euristică şi informaţională, depăşind nivelul structural şi energetic, cu aplicaţii care pot fi extinse de la individ la populaţii, adică la societate.

Capitolul 1

MATERIA NEVIE

1.1. Substanţa

Materia este substanţă, cîmp şi informaţie. Structura materiei înseamnă în primul rînd structura substanţei. Concepţia teoretică modernă despre substanţă (verificată experimental) o consideră agregată din particule extrem de mici. Rezultă că toate corpurile nu au o structură continuă, ci una discontinuă (discretă), în această concepţie, la baza Universului nostru fizic stau particulele fundamen-tale din care sînt constituiţi atomii, mai exact nucleele atomilor şi învelişul lor, respectiv electronii. Considerate iniţial fără structură proprie, aceste particule fundamentale par a fi compuse, conform cercetărilor mai noi, din alte particule mai mici, subparticule denumite quarcuri. O dată cu intrarea în joc a acestor subparticule s-a pus întrebarea logică pînă unde se va merge cu divizarea. Iniţial, s-a presupus că divizarea merge pînă la infinit, dar cercetările par a arăta că limita este la aceste subparticule. în acest loc, în materie, intervine informaţio-nalul. Astfel, un anumit număr de trepte finite ale materiei poate cuprinde în sine o potenţialitate infinită (după cum se va ilustra în subcapitolul 1.3.).

Particulele fundamentale se găsesc, din punctul de vedere al proprietăţilor lor, în două variante, ca un obiect şi imaginea sa în oglindă. Materia formată din particulele din prima variantă este materia Universului nostru din care sîntem formaţi şi noi. Materia formată din particulele din varianta a Ii-a constituie ceea ce se numeşte antimaterie. Se presupune că în Univers există şi lumi formate din antimaterie. în orice caz, dacă o particulă se întîlneşte cu o antiparticulă, ele se anihilează reciproc cu o mare degajare de energie, adică substanţa trece în energie.

Evident, în contextul lucrării noastre ne interesează acele particule care pot alcătui împreună lumea noastră, respectiv protonii, neutronii, electronii etc. Aceste particule pot alcătui împreună la nivel microscopic sisteme relativ stabile, atomi şi molecule. Studiul substanţei astfel alcătuite este realizat de două ştiinţe fundamentale, fizica şi chimia. Fizica studiază formele de existenţă ale materiei (spaţiu, timp, mişcare etc.) şi este o ştiinţă în care metodele teoretice şi cele experimentale s-au îmbinat strîns şi armonios. Chimia se ocupă cu schimbările care au la bază combinările şi recombinările diferitelor specii de atomi în diferite specii de molecule, deci în diferite substanţe chimice. Avînd iniţial o

bază preponderent experimentală, în prezent chimia are şi ea o puternică şi fundamentată bază teoretică.

Revenind la starea discretă a materiei, ceea ce la nivel microscopic am definit ca un sistem compus din particule fundamentale (atomul), la nivel macroscopic (nivelul nostru, palpabil) vom defini atomul ca particulă compo-nentă, sistemul fiind acum corpul luat în discuţie. La nivel macroscopic vom deosebi stări fizice de agregare ale materiei, datorate forţelor de interacţiune a acestor particule şi mişcării lor. Vorbim de stări (solidă, lichidă sau gazoasă), şi nu de substanţe (solide, lichide sau gazoase) deoarece majoritatea substanţelor pot trece prin cele trei stări. Apa, atît de importantă pentru viaţă, o găsim în natură în toate cele trei stări de agregare. La aceste substanţe care pot trece prin mai multe stări de agregare, trecerea se realizează prin creşterea sau scăderea temperaturii. Primind căldură, creşte mişcarea moleculară, iar în anumite inter-vale de temperatură această agitaţie devine incompatibilă cu o anumită stare, aceasta schimbîndu-se. Astfel, energia internă, legată direct de temperatură, este mai mică la solid decît la lichid şi la lichid decît la gaz, evident, la o cantitate echivalentă exprimată printr-un număr egal de molecule. Gazele au proprietatea de a fi expansibile, adică pot ocupa tot volumul pe care îl au la dispoziţie, iar două gaze puse în contact difuzează rapid unul în celălalt tocmai datorită acestei agitaţii moleculare şi a distanţei dintre molecule. La gaze, distanţele dintre molecule sînt de zeci şi sute de ori mai mari decît diametrul lor. Din această cauză ele pot fi comprimate la un volum de mii de ori mai mic. Moleculele de gaz, datorită mişcărilor, se ciocnesc între ele. Pe secundă, fiecare moleculă de gaz suferă între 7 şi 10 miliarde de ciocniri cu alte molecule sau cu pereţii incintei ce conţine gazul. Datorită acestor ciocniri mişcarea lor este dezordonată. Prin încălzire viteza moleculelor creşte, deci creşte şi energia cu care izbesc pereţii incintei, respectiv, creşte presiunea.

în cazul lichidelor, distanţa între molecule este mai mică, deci compresi-bilitatea lichidului real este mai redusă (lichidul ideal este considerat fără compresibilitate). Suma forţelor de interacţiune moleculare, respectiv, coeziu-nea, este mai mare decît la gaze, de aceea ele au volum propriu (nu al incintei ca la gaze, deci nu sînt expansibile), dar sub influenţa greutăţii proprii ele curg şi iau forma vasului în care sînt aşezate (evident, în zona pe care o ocupă). Gradul mijlociu de coeziune permite alunecarea reciprocă a straturilor de lichid, în această alunecare ele se freacă unele de altele, ceea ce înseamnă o rezistenţă la deplasare. Această rezistenţă este vîscozitatea. Agitaţia termică în lichide este suficient de mare, fapt ilustrat de fenomenul de vaporizare, prin care moleculele cu viteză mai mare trec în mediul gazos înconjurător. Pentru a trece însă, ele trebuie să străbată stratul superficial al lichidului. La suprafaţa lichidului, moleculele sînt atrase puternic de moleculele lichidului şi mult mai slab de moleculele gazului, deci lichidul are o „tensiune superficială". Existenţa acestei

MATERIA NEVIE 19

agitaţii moleculare, suficient de mare, este ilustrată şi de fenomenul de difuziune care între două lichide diferite se poate face relativ repede, deşi mai încet decît la gaze.

La solide, distanţa între particule este mult mai mică, iar mişcarea lor se reduce la oscilaţii în jurul unei poziţii de echilibru. O dovadă a existenţei acestor mişcări este existenţa difuziunii şi la solide. O placă de plumb apăsată timp îndelungat pe o placă de aur poartă după separare, în stratul exterior, atomi de aur difuzaţi în adîncimea stratului de plumb. Cu creşterea temperaturii, la solid poziţiile de echilibru ale particulelor se modifică în sensul creşterii distanţei între ele şi ca efect macrofizic are loc dilatarea. Forţele de coeziune sînt puternice, deci solidul are volum propriu şi opune rezistenţă la deformare (este rigid). El opune rezistenţă la pătrunderea unui alt corp, deci şi la zgîriere, avînd în consecinţă duritate. Solidul rezultă dintr-un lichid care se răceşte, deci prin scăderea temperaturii, ca urmare a scăderii energiei sale interne.

Starea solidă are două aspecte. Starea solidă amorfă şi starea solidă cristalină. Starea amorfă poate fi vitroasă (sticloasă) sau poate fi starea pe care o au substanţele numite în chimie polimeri. în starea vitroasă, topirea, adică trecerea în stare lichidă, se face într-o zonă de temperatură, deci în timpul topirii temperatura creşte. în starea cristalină topirea se face la o temperatură constantă, creşterea temperaturii apărînd numai după dispariţia stării solide.

Structura cristalină este cea mai stabilă, adică este structura care lasă numai un minimum de spaţiu liber între particule. Din punct de vedere fizic, cristalele au proprietăţi diferite pe direcţii diferite. Se spune că cristalele sînt anizotrope, spre deosebire de solidele amorfe, care sînt izotrope. Un exemplu de astfel de proprietate anizotropă este clivajul, adică posibilitatea unor corpuri de a se despica mai uşor pe o direcţie decît pe alta.

O formă importantă sub care pot fi găsite diferite substanţe chimice în natură sînt soluţiile. Raporturile cantitative în care se amestecă substanţele pot fi diferite, variind continuu, individualitatea chimică a substanţelor păstrîndu-se în soluţie. Spre deosebire de soluţii, în combinaţiile chimice proporţiile sînt bine definite şi individualitatea chimică a componentelor nu se păstrează. După starea de agregare, soluţiile pot fi clasificate în gazoase (amestecuri de gaze), soluţii de gaze în lichid, soluţii de lichid în lichid, solide în lichide (de exemplu, NaCl în apă), soluţii de solide în solide (aliajele metalice). Importante pentru biologie sînt mai ales soluţiile lichide şi în special soluţiile apoase. Viaţa se desfăşoară într-un mediu lichid, apos, mediu important pentru reacţiile chimice ale vieţii. Deci viaţa nu se poate desfăşura decît între anumite limite de temperatură între care apa este în stare lichidă. Soluţiile lichide seamănă cu amestecurile de gaze, dar pentru că moleculele sînt mai apropiate, forţele de coeziune sînt mai puternice. Prin dizolvarea unui corp solid într-un lichid structura sa ordonată se pierde, iar moleculele capătă un supliment de

energie cinetică. Aceasta explică de ce substanţa dizolvată are nevoie de căldură pentru a se dizolva. Substanţa care dizolvă se numeşte solvent sau dizolvant, iar cea dizolvată, solvat sau dizolvat. Substanţa dizolvată difuzează, adică se răspîndeşte în masa dizolvantului. Fenomenul se petrece ca şi cum moleculele de solvent ar exercita o presiune asupra celor dizolvate. Această presiune se numeşte presiune osmotică. Osmoza joacă un rol fundamental în viaţa celulelor componente ale organismelor vii, mai ales în viaţa organismelor vegetale. Soluţiile au diverse proprietăţi, precum: temperatura de fierbere, temperatura de îngheţare, presiunea de vapori etc., diferite de ale componentelor lor, şi sînt dependente de concentraţie. Substanţele care se dizolvă în apă şi formează soluţii conducătoare de curent electric sînt numite electroliţi. Există trei clase de electroliţi: acizi, baze şi săruri. Acestea la dizolvare în apă se desfac în ioni, particule atomice sau moleculare încărcate cu sarcini electrice pozitive sau negative (cationi, respectiv anioni). Conductibilitatea electrică este dată de mişcarea ionilor determinată de un cîmp electric exterior. Datorită faptului că soluţiile pe Terra sînt apoase (apa fiind solventul cel mai răspîndit), disocierea apei: H20 —> H+ + HCT ne indică apariţia ionului pozitiv de hidrogen şi a ionului negativ reprezentat de grupul molecular hidroxil. Cînd există un surplus de ioni de hidrogen, soluţia devine acidă. Cînd scade concentraţia ionilor de hidrogen, soluţia devine bazică (alcalină). După unele definiţii echivalente (dar mai cuprinzătoare), acizii sînt substanţe capabile de a ceda unul sau mai mulţi protoni, iar bazele sînt substanţe capabile să accepte unul sau mai mulţi protoni. Bazat pe o relaţie matematică, s-a definit un criteriu de stabilire a caracterului soluţiei, aşa-numitul pH. pH-ul unei soluţii este notat de la 0 la 14, trecînd prin punctul median egal cu 7. De la 0 la 7 este zona acidă, iar de la 7 la 14 zona bazică (alcalină). pH-ul egal cu 7 caracterizează o soluţie neutră, valorile spre 0 caracterizînd creşterea acidităţii, iar valorile spre 14 creşterea bazicităţii. Metoda este larg folosită în biologie şi medicină pentru caracterizarea tipului de soluţie cu care se lucrează.

în legătură cu stările în care se poate găsi materia, în ceea ce priveşte organismele vii, trebuie amintită şi starea coloidală a substanţelor sau, prescurtat, coloizii.

Pentru o mai bună fixare a noţiunilor reamintim că în chimie o altă definire a amestecului de substanţe este cel de sistem dispers. Substanţa în care se face dispersia se numeşte mediu de dispersie (apa, de exemplu), iar substanţa care se dispersează, mediu dispers. Cu noţiunea de mediu dispers păşim în domeniul particulelor extrem de mici, apropiindu-ne de lumea microscopică a structurii materiei. Spre a „simţi" aceste dimensiuni, adică spre a avea o reprezentare realistă a proporţiilor vom insista ceva mai mult asupra unităţilor de măsură astfel încît să fie clar pentru toţi cititorii acest aspect. Următoarea scară a dimensiunilor ne va fixa imaginea asupra acestei probleme.

MATERIA NEVIE 21

metru (m) milimetru (mm) micrometru (um) nanometru (nm)1 m 0.001; (IO3) m 0,000.001; (IO"6) m 0,000.000.001 ; (IO"9) m

1 mm 0,001 mm 0,000.001 mm1 um 0,001 um

Unitatea de lungime fundamentală în Sistemul Internaţional de Unităţi este metrul (m), iar subdiviziunea sa cea mai uzuală este milimetrul (mm), adică a mia parte din metru. A mia parte din mm este micrometrul (mm), adică a milioana parte din metru, cunoscută de toată lumea după o denumire mai veche, „micron". Următoarea subdiviziune este nanometrul (nm), adică a miliarda parte din metru, sau a milioana parte din mm, deci a mia parte din micrometru. Cu această scară în minte, putem reveni la sistemul dispers. Sistemele în care particulele dispersate au dimensiuni mai mici de 1 nm reprezintă starea numită soluţie. Pentru precizarea dimensiunilor mai mici de lnm se foloseşte o unitate de măsură denumită Ângstrom (A), care reprezintă o zecime de nanometru, respectiv IA = 0,1 nm = 10"10 m (vezi fig. 6 unde dimensiunea moleculei de apă este = 2Â).

Particulele cu aceste dimensiuni sînt atomi sau grupe moleculare şi nu se depun, sistemul fiind stabil. în cazul în care dimensiunile particulelor substanţei dispersate sînt cuprinse în domeniul 1 nm pînă la 100 nm (deci 0,1 um), avem de a face cu o stare coloidală. Şi în acest caz particulele nu se depun, sistemul fiind stabil. Sistemul coloid format dintr-o substanţă lichidă dispersată într-un mediu solid şi care nu are o existenţă mobilă, deci nu curge, sau curge greu, se numeşte gel. Cea mai mare parte din materia din care sînt constituite celulele vii este în stare coloidală. Protoplasma, materia albuminoasă, seva plantelor, sîngele etc. sînt coloizi. Membranele celulare, materia osoasă, unghiile etc, de asemenea, sînt coloizi coagulaţi. De aici derivă marea importanţă a coloizilor în biologie şi fiziologie precum şi aplicaţiile lor în medicină şi farmacie. în cazul în care dimensiunile particulelor substanţei dispersate sînt mai mari decît 100 nm, apar suspensii şi emulsii. Suspensiile sînt formate din particule de material solid plutind în lichid (de exemplu, apă). Datorită masei particulelor, forţele gravitaţionale depăşesc în acest caz forţele moleculare de atracţie şi are loc procesul de depunere sub formă de sedimente, sistemul nemaifiind stabil. Emulsiile sînt formate dintr-un lichid nemiscibil (care nu se dizolvă), sub formă de picături foarte fine în mediul de dispersie, iar particulele (picăturile) se depun în timp, lichidele separîndu-se. Separarea se face prin unirea picăturilor foarte fine în picături din ce în ce mai mari. Forţele care intervin în acest proces sînt forţele de tensiune superficială de la suprafaţa picăturilor. Un exemplu de sistem dispers complex este laptele. Acesta conţine, în principal, picături de grăsime dispersate în apă sub formă de emulsie, o substanţă organică, cazeina, dispersată şi ea sub formă coloidală, şi zahăr

dizolvat în apă sub formă de soluţie. Stabilizarea emulsiilor se poate face supunînd emulsia acţiunii undelor ultrasonore. De asemenea, există substanţe tensioactive care reduc tensiunea superficială şi produc stabilizarea. Pe de altă parte, unele substanţe stabilizatoare produc şi ioni, iar stabilitatea creşte prin sarcina electrică (particulele încărcate cu sarcini contrare se atrag).

Am prezentat pînă aici o serie de noţiuni privind stările materiei şi ale fenomenelor pe care le implică insistînd asupra rolului lor în biologie, din acest punct de vedere starea coloidală prezentînd o importanţă majoră. Acest lucru se datoreşte faptului că particulele coloidale au un contact optim cu mediul încon-jurător. Dimensiunile particulelor coloidale au mărimea optimă, care permite asocierea şi întrepătrunderea fenomenelor chimice cu cele de fizică moleculară. Starea coloidală permite asigurarea unei mari varietăţi de proprietăţi mecanice, optice, electrice etc. De asemenea, starea coloidală asigură activitatea enzi-matică, activitate catalitică, specifică vieţii, în care intervine şi corespondenţa dintre substratul asupra căruia acţionează enzima şi forma moleculei enzimei. Au fost teorii care au vrut să explice procesul de îmbătrînire a organismelor vii prin evoluţia sistemelor coloidale. Un fenomen amintit care are şi el un rol important în biologie este difuziunea. Aceasta intervine esenţial în schimburile celulare, dar şi la cele dintre organism şi mediu. Organismele vii au organe specializate, precum branhiile şi plămînii, iar la plante există pelicule poroase ce asigură difuzia gazelor. La numeroase specii schimbul de oxigen se face prin difuziune simplă, iar la altele prin difuziunea oxigenului în sînge. în ceea ce priveşte fenomenul de osmoză, acesta joacă şi el un rol important în organismele vii. Pentru organismele acvatice variaţiile concentraţiei moleculare ale mediului sînt resimţite ca un excitant. Sensul biologic al acestei reacţii este pregătirea organismului pentru adaptarea la noile condiţii osmotice. Totodată se observă modificări ale concentraţiei osmotice a mediului interior. Organismele au receptori nervoşi speciali, osmoreceptori, capabili să sesizeze variaţii de 1 % ale concentraţiei moleculare. Aceşti receptori determină reflexe neurohormonale, în urma cărora se modifică eliminarea de ioni de Na+ şi K+ şi eliminarea de apă. De exemplu, apare senzaţia de sete atunci cînd concentraţia moleculară creşte. Osmoza este importantă pentru viaţa plantelor, determinînd absorbţia apei prin rădăcini.

în lumea vie există o asociere foarte strînsă a fenomenului fizic cu cel chimic. Această asociere are un suport comun. Chimia, care a fost mult timp o ştiinţă a substanţelor, a devenit astăzi o ştiinţă a combinării sarcinilor electrice ale atomilor şi moleculelor. Limitele dintre cele două domenii (fizic şi chimic) se şterg în această lume. Desigur, viaţa nu poate fi redusă la aspectele fizico--chimice, însă fără cunoaşterea acestor aspecte nu este posibilă înţelegerea proceselor vieţii. în etapa actuală, dezvoltarea ştiinţei, în general, a dus la apariţia a numeroase ştiinţe, denumite de graniţă sau interdisciplinare.

MATERIA NEVIE 23

Suprapunerea problemelor de fizică şi chimie a dus la apariţia disciplinei chimie-fizică, iar întrepătrunderea dintre chimie şi biologie a dat naştere biochimiei. Interdependenţa dintre fizică şi biologie a dus la apariţia biofizicii. Toate aceste procese şi fenomene studiate calitativ de aceste ştiinţe sînt apreciate cantitativ prin metodele matematice moderne. înţelegerea fenomenelor şi proce-selor biologice este posibilă, la nivelul actual, folosind atât cunoştinţele de chimie, fizică şi matematică, cât şi cele mai moderne metode de investigare şi prelucrare ale datelor experimentale, respectiv computerul.

Ceea ce trebuie reţinut din această succintă şi simplistă, în fond, prezentare a biofizicii şi biochimiei este că procesele macroscopice au la bază procese microscopice, care conduc inevitabil spre implicarea particulelor din ce în ce mai mici de materie.

Confirmarea practică a structurii discrete a materiei în secolul XX a consti-tuit o revoluţie şi în gîndirea umană în general (nu numai în ştiinţă şi tehnologie). O dată cu impunerea sa putem spune că omenirea a trecut într-o nouă fază a dezvoltării sale, etapa în care s-a efectuat deschiderea spre microcosmos, aşa cum conştientizarea sistemului heliocentric, la timpul său, a deschis umanitatea spre macrocosmos.

1.2. Energia şi cîmpul

Am văzut în subcapitolul precedent că materia este compusă din substanţă în mişcare, mişcare care determină transformări din cele mai diverse. Care este cauza mişcării şi a transformării materiei? Care sînt forţele care determină mişcarea şi transformarea? Cum se efectuează o asemenea acţiune? Există două posibilităţi: acţiunea instantanee la distanţă, deci cu viteză infinită, şi acţiunea din aproape în aproape cu viteză finită. Datorită teoriei relativităţii, fundamentată de Einstein, ştim astăzi că o acţiune instantanee la distanţă este imposibilă. Acţiunea se transmite în spaţiu de la punct la punct cu viteză finită. Limita acestei viteze este o constantă universală, viteza luminii în vid, şi are valoarea enormă de 300 000 km/s. După cum a arătat teoria relativităţii, pentru transmiterea acţiunii nu este necesar un mediu-suport al acestei acţiuni, ea transmiţîndu-se chiar şi în vid absolut. Pe de altă parte, acţiunea transmi-ţîndu-se punct cu punct, trebuie să existe ceva în spaţiu la care să ne raportăm. Acest ceva este cîmpul. Cîmpul este deci noţiunea care ne arată cum se transmite în spaţiu acţiunea unei forţe, urmînd aşa-numitele linii de forţă ale cîmpului. El este deci un element fundamental al materiei, un mod de existenţă al materiei. Forţa şi acţiunea, reprezentînd legătura fizică între cauză şi efect, sînt asociate într-o noţiune mult mai puţin abstractă, noţiunea de energie, aceasta constituind

un concept mult mai general. Unde există cîmp gravitaţional există forţe mecanice, deci energie mecanică. Unde există cîmp termic există forţe calorice, deci energie termică. Unde există cîmp electric există forţe electrice, deci energie electrică ş.a.m.d.

Energia este deci o mărime ce caracterizează capacitatea unui corp sau a unui sistem fizico-chimic de a acţiona, producînd efecte mecanice (energie mecanică), calorice (energie termică), electrice (energie electrică), luminoase (energie luminoasă), chimice (energie chimică), nucleare (energie nucleară) etc. Ea este o mărime care serveşte drept măsură generală a tuturor fenomenelor din natură, iar diversele sale forme pot trece din una în alta în cantităţi echivalente. Această regulă a naturii este cunoscută sub denumirea de principiul conservării energiei. Energia se exprimă prin posibilitatea pe care o are un corp de a efectua un lucru mecanic, adică de a învinge o forţă rezistentă pe o distanţă dată, respectiv, efectuînd o mişcare. Primele forme de energie studiate ştiinţific de către om au fost energia mecanică şi energia termică, pe baza lor fiind demonstrat principiul conservării energiei. Energia mecanică se prezintă sub două forme, respectiv, energia potenţială şi energia cinetică. Energia potenţială sau energia de poziţie este reprezentată de lucrul mecanic cheltuit pentru ridicarea unui corp dintr-un punct mai jos într-unui mai înalt în cîmpul gravi-taţional al pămîntului, fiind vorba evident de puncte cu potenţial gravific diferit, învingem deci o forţă rezistentă (greutatea) pe o distanţă dată (înălţimea de ridicare). Dacă lăsăm acest corp să cadă liber, energia potenţială acumulată se transformă în energie cinetică (de mişcare). în cazul în care corpul este elastic, în momentul ciocnirii o parte din energia cinetică se consumă cu deformarea trecînd în căldură, iar o altă parte redevine energie potenţială (înălţimea la care sare). Dacă corpul nu este elastic, el suferă o deformare oarecare, consumînd energia cinetică, iar corpul se încălzeşte. Furnizîndu-se energie unui corp, experienţa ne arată că temperatura sa creşte. Putem furniza energie unui corp în mai multe feluri. De exemplu, un volum de gaz sau lichid poate primi energie prin agitare (în ultimă instanţă, prin frecare) sau prin încălzire directă. Un corp solid (o bucată de metal, de exemplu) poate primi energie prin batere cu ciocanul, încălzindu-se, deci energia mecanică transformîndu-se în energie calorică, sau fiind încălzit direct într-un mod oarecare. Energia transferată creşte energia internă a corpului respectiv. Această creştere a energiei interne se repartizează în mărirea energiei cinetice a moleculelor (creşte viteza lor de mişcare şi, evident, creşte frecvenţa ciocnirilor între ele), iar o parte în creşterea energiei potenţiale a moleculelor, adică creşterea distanţei dintre ele, învingînd forţele de atracţie. Evident, creşterea distanţei dintre molecule reprezintă, la nivelul întregului, fenomenul cunoscut de dilatare la încălzire.

Putem exprima deci variaţiile energiei interne în funcţie de parametrii obişnuiţi, cum ar fi temperatura şi volumul. Echivalenţa energiei interne şi a

MATERIA NEVIE 25

celei mecanice este totală, dar există o deosebire esenţială între transferurile în cele două sensuri. Putem transfera toată energia mecanică în energie internă a unui corp (a unui volum de gaz, de exemplu), dar putem transforma numai o parte din energia internă disponibilă (energia termică) în energie mecanică. Transformarea energiei termice în energie mecanică se face cu pierderi de căldură şi nu toată energia internă trece în energie mecanică. Legea conservării energiei este valabilă şi în acest caz. Astfel, energia mecanică obţinută, însumată cu pierderile, egalează variaţia energiei interne. Pierderile reprezintă energie care trece în mediul înconjurător. Observînd fenomenele din natură ne convin-gem că, în cazul trecerii oricărui sistem de corpuri într-o altă stare, apare o oarecare creştere a energiei interne (apare o cantitate oarecare de căldură, într-o exprimare mai puţin ştiinţifică dar mai apropiată percepţiilor noastre). Astfel, un pendul în mişcarea sa, prin frecare în suport şi prin frecare cu aerul, îşi amortizează mişcarea. Energia sa a trecut în energie termică, transmisă prin frecare în suport şi în aer. Se pot da astfel de exemple din toate domeniile. Totdeauna procesul de bază este însoţit de procese termice. După aceste trans-formări, studiate primele, ştiinţa a descoperit că există şi alte mecanisme de transfer al energiei. De exemplu, energia care vine dinspre soare nu ajunge la noi nici prin intermediul unui lucru mecanic şi nici prin intermediul unui transfer de căldură de tipul celui care apare între un corp cald şi unul rece cînd vin în contact. în acest caz, radiaţia (lumina vizibilă şi invizibilă) este cea care transportă energia. Corpul care primeşte radiaţie îşi creşte energia internă încălzindu-se. Radiaţia trebuie luată în considerare nu numai cînd este vorba de transferul de energie de la soare şi de la alte stele sau pur şi simplu de la o flacără, ci şi atunci cînd este vorba de atomi care emit sau absorb radiaţie. La începutul secolului XX, Max Plank a demonstrat că emisia de energie radiantă, ca şi absorbţia ei, sînt un fenomen discontinuu, şi nu în flux continuu. El se produce în salturi sub forma de porţii de energie, numite cuante. Teoria cuantică a energiei a venit să completeze în mod consecvent structura discontinuă a materiei, cunoscută cu mai mult timp înainte, dar confirmată şi ea definitiv în secolul XX. Toate fenomenele fizice, de la evoluţia unei stele la comportarea unui licurici, sînt în esenţă transformări ale energiei dintr-o formă în alta. Fizicienii cunosc acum faptul că energia nucleară este cea care furnizează energia radiantă a stelelor.

Conform cunoştinţelor noastre actuale, energia totală dintr-o regiune se modifică numai dacă are loc un schimb de energie între regiunea respectivă şi mediul înconjurător. Dacă vom considera că regiunea respectivă este întregul Univers, nu ne aşteptăm să aibă loc o variaţie a energiei totale. Această presupunere, că energia totală a Universului este constantă, stă la baza celor mai multe teorii cosmologice. Dar aceasta este o generalizare îndrăzneaţă, datorită experienţei noastre limitate. Trăim într-un mic colţ al Universului şi am

verificat valabilitatea legilor fizice pe o perioadă de timp foarte mică. Este posibil ca aceste legi, inclusiv legea conservării energiei, să fie aproximaţii ale unor legi mult mai generale. (Concludente în acest sens sînt spaţiul şi timpul considerate mult timp mărimi absolute. S-a dovedit că, în această formă, ele sînt aproximaţii ale unor legi mai generale, care acţionează la scara Universului, legi descrise de teoria relativităţii descoperită de Einstein.) în experienţele noastre, energia se conservă (în limita preciziei măsurătorilor), deci creşterea sau scăderea infimă a energiei ar putea să scape observaţiilor noastre actuale. De exemplu, dacă energia totală a Universului ar varia în decurs de cîteva miliarde de ani, este puţin probabil ca noi să putem sesiza momentan această schimbare. Acest principiu al conservării energiei este legat intim de principiul conservării masei din Univers. Einstein a arătat că orice variaţie a energiei unui sistem se însoţeşte şi de o variaţie de masă, conform relaţiei E = mc2, unde c este viteza luminii în vid (c = 300000 km/s). Din cauza valorii imense a termenului c2, numai variaţii extrem de mari ale energiei, ca cele din reacţiile nucleare, se însoţesc de variaţii de masă sesizabile. La nivelul Universului, în final, problema este cea a constanţei masei de materie, indiferent de transformările materie —» energie sau energie —> materie care au loc în Univers. Anumite teorii cosmologice presupun o continuă creare de energie şi fizicienii cosmologi vor avea de lucru încă mult timp pentru a afla dacă energia se conservă complet sau nu pe întregul Univers.

Noţiunea de energie ne permite să descriem fenomene şi să stabilim legi fără a analiza detaliile structurale moleculare ale substanţei.

Prin energie termică (căldură sau energie internă) înţelegem deci suma energiilor tuturor felurilor de mişcări dezordonate ale particulelor componenete ale corpului, dar studiul transformării energiei termice se realizează facînd abstracţie de tabloul molecular. Acest studiu termodinamic presupune definirea unui sistem în care urmărim transformarea. Sistemul este o parte delimitată a lumii, respectiv un corp sau o grupă de corpuri. Delimitarea este arbitrară, dar ea poate corespunde unor delimitări naturale. Un vas, de exemplu, este un sistem. O celulă (biologică) poate fi un sistem, dar şi un organism compus din milioane de celule poate fi un sistem.

Sistemele se pot caracteriza, după caracterul interacţiunii cu mediul, în următorul mod:• sisteme deschise - fac schimb de masă (substanţă), energie şi informaţie cu

mediul;• sisteme închise - au o suprafaţă de separare impermeabilă pentru substanţă,

dar fac schimb de energie cu mediul;• sisteme închise izolate - nu schimbă nici substanţă, nici energie cu mediul.

Ansamblul proprietăţilor termodinamice, ca starea de agregare (solidă,lichidă, gazoasă şi plasmă), masa, temperatura, presiunea (ultima în cazul unui

MATERIA NEVIE 27

gaz), caracterizează starea unui sistem. Printre parametrii ce caracterizează un sistem trebuie amintită şi entropia. Aceasta caracterizează „degradarea" energiei, adică transformarea tuturor formelor de energie în căldură (pierderile amintite anterior), pînă la egalizarea temperaturilor absolute ale corpurilor unui sistem. încălzirea, după cum s-a văzut, înseamnă creşterea energiei interne, adică a agitaţiei moleculare, respectiv creşterea dezordinii moleculare. Toate procesele din natură (cu excepţia celor din sistemele vii) au loc în aşa fel încît primind pierderile de energie sub formă de căldură, dezordinea moleculară creşte, respectiv entropia totală a corpurilor creşte. Sistemele vii, prin procesele de reglare pe care le execută, cresc ordinea materiei şi astfel entropia sistemului scade. Dezvoltarea ciberneticii biologice a introdus noţiunea de informaţie în biologie, procesele de reglare avînd la bază informaţia. Sistemul viu este un sistem chemodinamic, adică un sistem în care o parte din energia chimică este transformată în căldură şi o altă parte în lucru util, prin crearea de structuri avînd o organizare superioară. în urma antrenamentului, de exemplu, muşchii sportivilor se dezvoltă. Acest exerciţiu înseamnă, în prima fază, în urma consu-mului de energie, dezorganizarea economiei interne a celulei musculare. Intervin însă mecanismele compensatoare care nu numai că refac muşchiul, dar îi şi măresc masa şi capacitatea funcţională prin sporul de energie pe care îl aduc. Se remarcă faptul că în aceste procese din organismele vii se pot produce efecte biochimice şi energetice cu ajutorul unor cantităţi mici de substanţă şi energie. Efectul este amplificat de existenţa structurilor biologice specifice. Viaţa care este mişcare, transformare, implică folosirea energiei sub toate formele sale. Important de reţinut este că energia este ceea ce trebuie furnizat sau luat unui sistem material pentru a-l transforma. Toate fenomenele energetice sînt bazate pe schimburile dintre diferitele sisteme ce compun Universul. Cum se pot face aceste schimburi? Există cîteva căi. Pe cale mecanică, discontinuu (de exemplu, prin ciocniri), sau prin acţiune continuă, precum împingerea, tragerea etc. O a doua cale este cea electrică. Toată materia este formată din particule încărcate electric sau neutre, asamblate în atomi, iar ei, la rîndul lor, grupaţi în molecule. Transferul de sarcină electrică dintr-un sistem în altul generează cîmp electromagnetic şi de aici o acţiune. Orice reacţie chimică, de exemplu, este rezultatul schimbului de sarcini electrice, schimburi sesizate de noi, de regulă, prin căldură. Căldura nu înseamnă însă direct energie. Ea este numai o formă de manifestare a acesteia. Căldura poate furniza energie numai dacă dispunem de două surse de temperaturi diferite. în fine, o a treia cale este cea radiantă, de care viaţa este strîns legată prin fluxul de energie pe care ni-1 trimite soarele. Acest flux este un jet de particule (cuante-fotoni) a căror energie cinetică poate acţiona asupra atomilor pe care îi bombardează, dar acest flux de particule, privit în ansamblu, are la rîndul său şi proprietăţi ondulatorii. Natura duală, ondulatorie-corpusculară, a entităţilor fizice microscopice este caracteristică

microcosmosului. Aceste două forme nu sînt decît două aspecte ale aceleaşi realităţi, faptul că radiaţia este un mijloc de transfer de energie. Disciplina care încearcă să explice în mod unitar microstructura Universului fizic se numeşte „Teoria cuantică a cîmpurilor". Ideea sa de bază este că după cum fotonii sînt manifestările corpusculare ale cîmpului electromagnetic, tot aşa şi alte particule ale materiei ar trebui să fie manifestarea corpusculară a unor cîmpuri distincte de cel electromagnetic, cu care coexistă şi interacţionează. După cum se vede, în fizica modernă conceptul de cîmp joacă un rol esenţial.

1.3. Informaţia

Studiile inginereşti de teoria telecomunicaţiilor, efectuate în prima jumătate a secolului XX, sînt cele ce au scos în evidenţă că lumea înconjurătoare trebuie să fie privită şi din punct de vedere informaţional. Astfel, noi, ca indivizi, constatăm că sîntem supuşi unui flux continuu de informaţii, care bombardează organele noastre de simţ sub formă de semnale. Din acest punct de vedere, omul poate fi considerat ca un sistem care primeşte şi prelucrează semnale, deci informaţie. Prelucrate în sistemul nostru nervos, ele determină alte semnale, de ieşire, cum sînt vorbirea, mimica etc. Ştiinţa care se ocupă cu studiul acestor procese de comunicare, în natură sau în tehnică, este cibernetica. în sens obişnuit, prin informaţie înţelegem ceva ce aduce o cunoştinţă, ca de exemplu, un text scris, adică un mesaj. Trebuie de reţinut că mesajul ne oferă o cunoştinţă în măsura în care nu cunoaştem dinainte conţinutul său. Un mesaj cunoscut nu mai constituie o informaţie nouă. Dacă textul este într-o limbă străină, unui cunoscător al limbii îi aduce cunoştinţe, dar unui necunoscător nu îi spune nimic. în ambele cazuri, informaţia este textul ca atare, luat ca referinţă, şi nu sensul asociat, sens care poate fi decodificat numai cunoscînd regula codificării, în cazul de faţă, limba. Din punct de vedere cibernetic, o carte reprezintă un mesaj, mesajul autorului transmis către cititori. Cartea este scrisă, tipărită şi difuzată în cîteva mii de exemplare. Pentru aceasta se consumă o anumită energie. în timp ce prin împărţire la diverşi beneficiari cota de energie care revine fiecăruia scade în funcţie de tiraj, cantitatea de informaţie care revine fiecăruia nu scade, în oricîte exemplare am multiplica acest mesaj. Se observă deci o deosebire esenţială între energie şi informaţie. Mesajul cărţii este transmis datorită faptului că lumina reflectată de pagină comunică ochiului o anumită succesiune de semne (literele) sub forma unor semnale corespunzătoare acestora. Aceste semnale discontinue în cibernetică se numesc semnale discrete. Cantităţi discrete de energie (energie luminoasă, în acest caz) constituie semnale, deci poartă informaţie. Alături de mesajele formate din semnale discrete putem avea

MATERIA NEV1E 29

însă şi mesaje în care semnalele variază continuu. Astfel, atunci cînd auzim o melodie presiunea aerului are o variaţie continuă. Orice mesaj poate fi des-compus în semnale aparţinînd uneia sau alteia din aceste două categorii. în cazul organismelor vii semnalele se transmit de la organele receptoare la creier prin sistemul nervos aferent. în interiorul sistemului nervos nu există semnale cu specific intrinsec, adică să corespundă naturii excitantului exterior. Natura semnalelor nervoase este aceeaşi atît în fibrele nervului optic, cît şi în ale celui auditiv sau gustativ. Toate au o natură electrică sau chimică. Pentru creier, fiecare fibră nervoasă de la un organ de simţ va purta întodeauna un anumit fel de mesaje. Astfel, fibra nervului optic va purta numai mesaje conţinînd infor-maţii optice, a celui auditiv, mesaje auditive ş.a.m.d.

Teoria informaţiei arată că întîlnim semnale nu numai la sistemele vii, ci în orice sistem cibernetic (cele tehnice, de exemplu). în funcţie de sensul în care circulă informaţia, putem avea sisteme emiţătoare şi sisteme receptoare. Evident, spre a transmite informaţia de la emiţător la receptor trebuie ca receptorul să înţeleagă semnalele. Rezultă că între emiţător şi receptor trebuie să fie un traductor care traduce mesajul în forma în care îl acceptă receptorul. Un exemplu în acest sens este termometrul. Acesta traduce temperatura în lungimi ale coloanei de mercur, pe care le observăm şi le comparăm cu ochiul liber pe o scară gradată. Aceasta explică şi de ce semnalele care circulă în fibrele nervoase ale unui organ sînt toate de acelaşi fel. Ele sînt produse de traductori adecvaţi care transformă în mesaj nervos numai un anumit tip de semnale, care circulă apoi pe o cale specifică numai receptorului vizat.

Un semnal este deci un proces fizic care semnalizează, care transmite ceva de la un obiect la altul, fără ca aceste obiecte să fie neapărat subiectul. Aparatura tehnică transmite semnale ca şi obiectele biologice, fie ele organe, celule sau structuri subcelulare.

Se poate vorbi de semnale tehnice şi semnale biologice. Semnalele biologice pot fi captate de tehnică şi, deşi devin tehnice, se numesc generic tot semnale biologice, referindu-se la funcţiunea biologică a semnalelor, indiferent de natura lor, electrică, chimică etc. Am vorbit anterior despre semne şi semnale.

Semnul (litera din text, de exemplu) este, în esenţă, informaţional, iar semnalul este în primul rînd fizic şi în al doilea rînd informaţional.

Ştiinţa ciberneticii a apărut din confruntarea ştiinţelor clasice cu sistemele dinamice, complexe, cum sînt sistemele biologice. Primii cercetători ai siste-melor biologice au fost surprinşi de caracterul lor unitar, în sensul că, deşi sînt formate dintr-o mulţime de elemente, ele se comportă ca un tot unitar. Apare evidentă capacitatea lor de a-şi păstra stabilitatea în pofida numeroşilor factori perturbanţi care acţionează în permanenţă asupra lor. De exemplu, în pofida numeroaselor variaţii în ceea ce priveşte aportul şi consumul de glucide, sistemele biologice evoluate reuşesc să păstreze o glicemie constantă. Această

capacitate a organismului de a-şi păstra constanţa mediului intern a fost numită homeostazie. Ea este o urmare a unor procese de reglare pentru realizarea cărora este necesară o anumită organizare. Principiile după care se desfăşoară aceste procese de reglare au fost descoperite destul de greu, deoarece cu cît un sistem este mai complicat, cu atît este mai greu de înţeles funcţionarea sa din studiul separat al elementelor componente. Această reglare se face în circuit închis, adică sistemul de comandă este informat retroactiv despre modul cum este îndeplinită comanda de către organele efectoare, putîndu-se corecta comanda prin noi comenzi, în funcţie de erorile înregistrate. Acest mecanism de autoreglare a fost denumit feedback şi constituie principiul de bază al ciber-neticii. Un exemplu de aparat care funcţionează CM feedback este termostatul. Creşterea temperaturii în incinta termostatată este sesizată de un termometru care comandă scăderea curentului ce alimentează rezistenţa electrică produ-cătoare de căldură, iar la scăderea temperaturii comandă creşterea curentului, în acest fel stabilizîndu-se temperatura. Principiul reglării în circuit închis 1-a descoperit mai întîi natura, deoarece nu puteau să supravieţuiască decît sistemele care erau în stare să corecteze tulburările inevitabile produse de factorii pertur-batori. Ca exemplu, putem cita homeostazia termică, adică păstrarea constantă a temperaturii corpului în ciuda variaţiei temperaturii exterioare a mediului înconjurător. Evident, mecanismul descris este forma cea mai simplă, în realitate, în sistemele biologice există mai multe asemenea mecanisme cuplate între ele. Astfel, în cazul reglării tensiunii arteriale participă mecanismul tensiune arte-rială - baroreceptori (deci în funcţie de presiune) - sistem nervos; mecanismul tensiune arterială - rinichi - renină - angiotensină şi mecanismul volemie -osmoreceptori - sistem nervos - hormon antidiuretic - volemie. Lucrînd în felul acesta, sistemele biologice reuşesc să-şi asigure o fiabilitate (siguranţa funcţionării) foarte mare. Dacă la un moment dat este scos din funcţiune un mecanism de feedback, celelalte pot păstra stabilitatea sistemului. Deoarece s-a vorbit de sisteme, trebuie precizat că întreaga materie este organizată pe sisteme, sistemul fiind un ansamblu de elemente legate între ele şi aflate în interacţiune. Din interacţiunea părţilor sistemului rezultă proprietăţi care reprezintă mai mult decît suma lor. Noua calitate a sistemului este obţinută deci prin integrarea sa, şi nu prin simpla însumare a fiecărui element din sistem. Se cunosc sisteme izolate care nu fac nici un schimb cu exteriorul, sisteme închise care fac cu mediul doar schimb de energie şi sisteme deschise care întreţin cu mediul un schimb de substanţă, energie şi informaţie. Toate sistemele vii sînt sisteme deschise. Sistemele biologice, fiind sisteme deschise, se opun dezintegrării. Viaţa reprezintă deci o ordine într-un Univers în care tendinţa este spre dezordine. Fiecare clipă din existenţa unei fiinţe vii este o victorie împotriva factorilor ce tind neîncetat să o dezintegreze. Această ordine în dezordine este menţinută prin aport şi schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul

MATERIA NEVIE 31

ambiant, imediat şi cosmic. O dovadă că organismul viu se află între ordine şi dezordine este faptul că viaţa nu poate exista decît în mediu lichid. Apa reprezintă, de exemplu, peste 60% din greutatea organismului uman. Dacă dezordinea o putem aproxima cu starea gazoasă (mobilitatea moleculelor în toate direcţiile cu tendinţă de dispersare), iar ordinea cu starea solidă (moleculele se menţin agregate), starea lichidă se află între ele. Deşi conţine foarte multă apă, organismul înclină spre starea solidă (de gel), adică spre ordine. El face schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul. Ca orice sistem care se autoreglează, organismul are nevoie nu numai de materie şi energie, ci şi de fluxuri de informaţie. Prelucrarea unui anumit volum de informaţii şi elaborarea de comenzi pentru organe este un element fără de care sistemul nu ar putea exista. Avînd nevoie de informaţie pe care trebuie să o primească şi să o transmită, organismul a devenit un foarte complex sistem de comunicaţie. El este format din: traductori, cum ar fi ochiul, urechea, nasul etc, care codifică informaţia primită; din canale, cum ar fi nervii corespunzători, care transmit informaţia codificată la centrii de comandă, cum ar fi scoarţa cerebrală care, la rîndul său, prelucrează informaţia primită şi transmite alta la destinatari efectori, precum muşchii sau glandele, ce îndeplinesc comenzile corespunzătoare infor-maţiilor primite. Prin acest edificiu complex de comunicaţie al organismului circulă atît informaţia venită din afară, cît şi cea de reglaj, venită din interior.

Revenind la sfera fiinţei umane, observăm că accentul unor cercetări în acest domeniu al informaţionalului s-a pus, în primul rînd, pe problemele medicale, acestea fiind o preocupare fundamentală a omului.

Prin medicină informaţională se înţelege mai ales cercetarea aspectelor informaţionale ale patologiei. Accentul se pune pe rolul informaţiei în procesele de reglare şi pe calitatea de organ informaţional al sistemului nervos. Medicina informaţională trebuie deosebită de aplicaţiile informatice în medicină, care ţin de domeniul tehnicii. Informatica, privită ca o ştiinţă, este strîns legată de tehnologie, concept prin care înţelegem un schimb de substanţă (materie), energie şi informaţie organizat de către om. Tehnologia dezvoltată de acesta nu numai că schimbă funcţia omului în îndeplinirea activităţilor sale, dar are şi implicaţii în gîndirea sa. Astfel, atît tehnica, cît şi biologia şi evident medicina, în funcţie de evoluţia tehnologică, deci şi a mijloacelor de investigaţie şi intervenţie, au considerat mai întîi aspectele predominant substanţial-morfo-logice, apoi cele energetice funcţionale şi, în fine, cele informaţional-reglatorii. Astfel, în medicină, boala a fost, mai întîi, aproape total identificată cu leziunea anatomică, ulterior s-a înregistrat epoca „patologiei funcţionale", iar în prezent în centrul atenţiei sînt fenomenele de reglare, patologie cortico-viscerală etc. Mijloacele de investigaţie care permit omului intervenţia în aceste procese sînt puse la dispoziţie de electronică, cea care a fost şi rămîne o ştiinţă şi o tehnologie a semnalelor. Pentru aceasta domeniul semnalelor biologice oferă un teren de

interacţiune electronică-biologie. în aceste domenii de interferenţă accentul a fost pus, mai întîi, pe aplicaţiile electronicii în biologie şi medicină.

în prezent însă, există preocupări de folosire a proprietăţilor materiei vii pentru realizarea de funcţiuni obţinute pînă acum pe cale electronică. Simbioza dintre electronică şi biologie va duce la o nouă etapă calitativ superioară a tehnologiei informaţiei. Cu datele de care dispunem în prezent este dificil de precizat modalităţile esenţiale prin care organismul viu primeşte influenţe din mediul electric (mai exact electromagnetic) şi care anume dintre acestea consti-tuie informaţii capabile să declanşeze reacţii în sistemele biologice. Se poate presupune totuşi că variaţia bruscă a parametrilor cîmpurilor electromagnetice (intensitate, frecvenţă, timp de acţiune etc.) în limitele percepţiei biologice sau chiar în afara lor poate constitui un stimul neobişnuit faţă de care sistemele biologice reacţionează. Se pune acum problema: în afara materiei vii, care are receptori specializaţi pentru informaţie, care este raportul dintre materie şi informaţie ? Organizarea materiei de la particulele fundamentale pînă la infini-tatea cosmică reprezintă prin sine informaţia existentă pretutindeni şi în toate structurile materiei, atît cea vie, cît şi cea nevie. Este evident că această structură informaţională nu a apărut decît o dată cu organizarea materiei în evoluţia sa de la simplu ia complex, de la subparticule la particulele fundamentale, la atomi, la molecule şi de aici la lumea existentă. După cum arătam în subcapitolul 1.1., divizarea materiei pare a se opri la subparticule, dar chiar aşa, cu un număr de trepte limitat, potenţialitatea materiei este infinită, conţinînd în sine un cîmp informaţional. Putem ilustra aceasta cu un exemplu familiar nouă, literele alfabetului. Literele propriu-zise, împreună cu semnele aritmetice şi ortografice, sînt în număr de aproximativ 50, dar cu ele se pot alcătui mesaje al căror conţinut este, practic, infinit. Un alt exemplu din lumea materiei vii. Acidul dezoxiribonucleic (ADN), localizat în nucleul celulelor, are o macro-moleculă ale cărei molecule constituente sînt dispuse după o spirală (elice) dublă. Cele două spirale sînt, la rîndul lor, legate între ele prin punţi formate din molecule de adenină şi timină sau citozină şi guanină. Succesiunea acestor perechi reprezintă codul genetic în care este înscrisă informaţia ereditară. Dacă perechile respective sînt considerate ca semne, rezultă că ADN-ul dispune de patru semne, fiind mai complex decît codul Morse, care dispune de numai trei semne (linie, punct şi pauză), dar cu care se poate exprima orice frază, orice idee. Informaţia nu este deci transcendentă materiei, ci intrinsecă ei [3]. Se constată astfel că materia poate fi organizată, structurată la infinit de informaţia conţinută în sine. Nu putem să nu ne întrebăm care este raportul dintre materie şi informaţie. Problema are profunzimi cosmice. Ceea ce există în Univers este materie alcătuită din substanţă, energie (în ultimă instanţă, cîmpuri) şi infor-maţie. O informaţie, din sine, în substanţa iniţială la momentul potrivit, poate a dus la generarea Universului nostru, la Big-Bang-ul iniţial. Şi poate tot o

MATERIA NEVIE 33

informaţie din sine va duce la apariţia unui alt Univers, dacă cosmosul este pulsatoriu, aşa cum afirmă unele teorii cosmologice. Filozofic vorbind, putem presupune că informaţia nu este secundară materiei, şi nici primară în raport cu ea, fiind pur şi simplu o proprietate a materiei. Secolul XX a deschis în ştiinţă această problemă a raportului între materie şi informaţie şi soluţia ei va veni poate în secolul XXI. Sigur este un fapt: deşi geneza „lucrurilor" se poate discuta, conţinutul lor informaţional este cert, iar homo sapiens are faţă de sine însuşi obligaţia de a descifra şi a folosi aceste informaţii pentru binele său şi al societăţii.

1.4. Substanţă şi cîmp. Electricitatea

Electricitatea este una din proprietăţile fizice fundamentale ale materiei şi care se manifestă printr-un ansamblu de fenomene legate de apariţia, de mişcarea sau de interacţiunea corpurilor purtătoare de sarcini electrice. Dată fiind această poziţie, este natural ca electricitatea să participe sub o formă sau alta la cele mai diferite fenomene ale naturii. După cum se vede din definiţia electricităţii, ea apare în ultimă instanţă ca o proprietate de bază a materiei, respectiv existenţa sarcinei electrice. După cum se ştie, toate substanţele care ne înconjoară sînt formate din atomi, fiecare atom fiind compus din nucleu, care conţine protoni şi neutroni, iar în jurul nucleului se mişcă electronii plasaţi pe diferite orbite. Fiecare proton are o sarcină electrică elementară egală şi de semn contrar sarcinii unui electron. Neutronii, după cum arată şi numele, nu au sarcină electrică, fiind neutri. Prin convenţie s-a stabilit ca sarcina electrică a protonului să fie considerată pozitivă, iar cea a electronului, negativă. Nucleul este deci sediu al sarcinii pozitive, el concentrînd aproape toată masa atomului (cantitatea de materie), iar învelişul electronic, sediu al sarcinii negative, unde se regăseşte doar o foarte mică parte din masă, deoarece un proton este de 1840 de ori mai greu decît un electron. Sarcina electrică totală a nucleului este egală cu sarcina totală a electronilor care gravitează pe orbite în jurul său, astfel încît atomul este neutru din punct de vedere electric. Se vede de aici că electricitatea are la bază o structură discontinuă sub formă de sarcini electrice. Prin interacţiunile dintre învelişurile electronice ale atomilor se pot realiza structuri constituite din diverşi atomi, aceste suprastructuri fiind moleculele. Aceste interacţiuni au loc în timpul proceselor chimice. Sarcinile electrice există în componenţa atomilor şi moleculelor diferitelor substanţe, ţinute fiind de forţe de interacţiune mai mari sau mai mici, după natura substanţei. Cînd forţele de interacţiune sînt mai mici, unii electroni pot migra. Pozitronii fiind legaţi de nucleu, atomul care a pierdut sau a cîştigat electroni nu va mai fi neutru electric. în această stare,

atomul constituie un ion. Evident, dacă electronii sînt în lipsă, ionul va fi pozitiv, iar dacă pe orbite sînt în exces, ionul va fi negativ. Se vede că în starea de electrizare excesul sau lipsa de electroni sînt determinante. Pozitronii şi electronii pot fi întîlniţi şi ca particule independente în fluxurile de particule cosmice ce bombardează Terra, venind din profunzimile Universului. Aceasta denotă că acolo se petrec fenomene ce implică materia pînă la desfacerea ei la nivelul celor mai intime structuri, respectiv ceea ce denumim generic reacţii nucleare. Electronii independenţi apar şi în cazul descărcărilor electrice sau a emisiilor termoelectronice, fiind smulşi de pe orbitele lor din învelişul atomilor. Experienţele de fizică cu obţinerea electricităţii prin frecare au arătat că unele corpuri se electrizează negativ, iar altele pozitiv. Corpurile care se electrizează pozitiv prin frecare pierd electroni şi corpul, neutru iniţial, rămîne cu mai multe sarcini pozitive. Cele care se electrizează negativ cîştigă electroni, avînd deci sarcini negative în exces. Acest lucru este posibil datorită faptului că electronii existenţi în învelişurile electronice ale nucleului pot fi electroni legaţi (puternic atraşi de nucleu), iar alţii situaţi la distanţe mai mari sînt electroni liberi (mai puţin atraşi de nucleu) şi care pot migra în substanţă. După cum se ştie, aceste corpuri electrizate se atrag sau se resping, deci se produc forţe de interacţiune între ele. Aceste forţe de interacţiune arată că în imediata vecinătate a corpurilor respective există ceva pus în evidenţă prin forţe. Acest ceva s-a numit cîmp electric. Sursa cîmpului electric sînt sarcinile electrice şi în absenţa lor nu poate exista cîmp electric. Existenţa cîmpului electric face ca aducerea unei sarcini electrice în diverse puncte din cîmp să necesite un consum de energie pentru învingerea forţelor de interacţiune. Spunem că în diverse puncte ale cîmpului există un anumit potenţial electric. Unitatea de măsură a potenţialului este voltul, iar diferenţa de potenţial dintre diverse puncte o denumim tensiune electrică. întotdeauna între două puncte cu potenţial electric diferit există deci un cîmp electric şi o tensiune electrică.

Experienţele amintite mai sus cu electrizarea prin frecare ne arată posibi-litatea unor transferuri de sarcină electrică între corpuri. Acest lucru se poate face prin contact între corpuri electrizate sau prin influenţă între acestea (inducţie electrostatică).

în acest ultim caz se produce o deplasare a purtătorilor de sarcini într-un corp sub influenţa cîmpului electric creat de celălalt corp. Fenomenul este deosebit de important în legătură cu capacitatea electrică. Aceasta este o mărime fizică ce caracterizează proprietatea corpurilor conducătoare de a înmagazina sarcini electrice. Această proprietate nu este intrinsecă corpurilor, ci depinde şi de poziţia lor reciprocă. în toate cazurile în care studiem fenomene electrice trebuie să ţinem cont de existenţa sarcinilor induse electrostatic, adică de capacitatea electrică a sistemului. Acest fenomen stă la baza construcţiei conden-

MATERIA NEVIE 35

satoarelor, elemente tehnice întîlnite în aparatura electronică. Observăm că fenomenele electrice sînt legate de mişcarea particulelor cu sarcină electrică. Evident, mişcarea lor se face în diverse medii, deci prin diferite substanţe. Rezultă că în studiul cîmpului electric în substanţe trebuie să fie cunoscute proprietăţile electrice ale acestor substanţe.

Substanţele, din punctul de vedere al proprietăţilor electrice, în mod obişnuit, se împart în două clase principale : substanţe conductoare şi substanţe izolante sau dielectrice. S-a precizat în mod obişnuit deoarece, în funcţie de anumite condiţii, se poate distinge între aceste două grupe şi un grup al semicon-ductoarelor. Substanţele conductoare sînt acele substanţe în care există un număr mare de particule libere cu sarcină electrică (electroni sau ioni, pozitivi sau negativi), care, sub acţiunea cîmpului electric, capătă o mişcare ordonată, formînd în substanţă un curent.

Dintre substanţele conductoare, metalele au o conducţie foarte bună datorită electronilor liberi, respectiv electroni slab legaţi de atomi şi care trec uşor de la un atom la altul. Conductibilitate apreciabilă au şi electroliţii. Electroliţii sînt soluţiile sărurilor, bazelor şi ale acizilor, precum şi unele săruri în stare topită. O soluţie lichidă conţine o substanţă lichidă în exces, numită solvent sau dizolvant, şi o substanţă lichidă, solidă sau gazoasă, dizolvată în prima. Trebuie precizat că există şi soluţie solidă. Ea se compune dintr-o substanţă solidă în exces şi o altă substanţă solidă amestecată omogen în ea (aliajele metalice, de exemplu). Conducţia în electroliţi este asigurată de ionii pozitivi şi negativi în care se descompun o parte din moleculele substanţei dizolvate sau topite.

Substanţele dielectrice pot fi solide, lichide sau gazoase, dar, spre deosebire de substanţele conductoare, ele nu au purtători de sarcină mobili (sau numărul lor este foarte mic în cazurile în care există totuşi).

Sub acţiunea unui cîmp electric exterior, purtătorii de sarcină din aceste substanţe suferă acţiunea forţelor, dar ei fiind puternic legaţi nu se deplasează, cel mult suferind o anumită orientare în cîmp, aşa-numita polarizare a dielec-tricului. Cu creşterea cîmpului electric acţiunea creşte şi ea, iar unii purtători pot fi deplasaţi, ceea ce duce la apariţia conducţiei. Diferenţa de potenţial, respectiv tensiunea electrică la care apare conducţie în izolator se numeşte tensiune de străpungere. Un exemplu de fenomen natural în care apare o străpungere a unui dielectric gazos (aerul) este apariţia descărcării electrice (fulgerul) în cîmpul electric format de sarcinile electrice acumulate în nori. Trebuie precizat că în fenomenele de conducţie un anumit rol, diferenţiat în funcţie de substanţele luate în considerare, îl are şi temperatura. Astfel, la conductori foarte buni, cum sînt metalele, creşterea temperaturii determină o scădere a conductivităţii, adică o creştere a rezistenţei electrice. în schimb, la o grupă de materiale denumită semiconductoare şi care au conductivitatea

cuprinsă între conductori şi izolatori, cu creşterea temperaturii se produce o creştere a conductivităţii. Există astfel de materiale la care conductivitatea depinde de iluminare, de presiune sau de alte condiţii, ceea ce creează posibilităţi deosebite de folosire în domeniul componentelor electronice.

Ca şi cîmpul electric, cîmpul magnetic s-a studiat în fizică aproape conco-mitent cu acesta, fiind considerat ca o realitate fizică distinctă, fără legătură cu fenomenele electrice.

Studiul cîmpului magnetic s-a făcut, iniţial, similar cu cel al cîmpului electric, presupunînd că ar exista sarcini magnetice. încercarea de a despărţi aceste sarcini, ceea ce ar însemna separarea polului nord de polul sud al unui magnet, s-a dovedit zadarnică, deoarece ruperea unui magnet în două dă naştere la alţi doi magneţi ş.a.m.d. în secolul al XlX-lea s-a observat că un conductor parcurs de un curent electric produce în jurul său un cîmp magnetic. Deoarece curentul electric nu este altceva decît mişcarea sarcinilor electrice sub influenţa unui cîmp electric, s-a realizat că fenomenele magnetice sînt strîns legate de cele electrice. Fenomenul este posibil şi invers, respectiv variaţiile cîmpului magnetic produc cîmp electric, cîmp ce poate pune în mişcare sarcinile electrice, deci se poate produce curent electric. Noţiunea de electricitate se referă deci la întregul ansamblu al fenomenelor electromagnetice, mişcarea particulelor elec-trice creînd în jurul lor un cîmp electromagnetic. O sarcină electrică în repaus produce numai cîmp electric. Mişcarea cu viteză uniformă a sarcinilor electrice produce un cîmp magnetic, iar mişcarea accelerată a acestor sarcini produce cîmpul electromagnetic. Este important de precizat de la început că particula cu sarcină electrică în mişcare nu poate fi concepută fără cîmpul ei electromagnetic, în schimb cîmpul electromagnetic poate exista în stare liberă separat de parti-culă. Un cîmp electric variabil este însoţit şi de un cîmp magnetic variabil. Coexistenţa lor se manifestă prin generarea unuia datorită variaţiei celuilalt. Ansamblul cîmpurilor electric şi magnetic care oscilează şi se generează reci-proc se numeşte cîmp electromagnetic. O proprietate fundamentală a cîmpului electromagnetic este capacitatea lui de a se propaga în spaţiu. Un cîmp electro-magnetic care se propagă constituie o undă electromagnetică. Propagîndu-se în spaţiu, cîmpul electromagnetic pierde legătura cu sursa care 1-a generat. Se poate deci ca sursa să dispară, însă unda electromagnetică generată îşi va continua deplasarea. Viteza de deplasare a undelor electromagnetice este viteza luminii. Cîmpul electromagnetic fiind pulsatoriu cu o anumită frecvenţă, există o perioadă temporală a pulsaţiei. Lungimea de undă a cîmpului electromagnetic este egală cu distanţa cu care se propagă acesta în timpul unei perioade. Lumina vizibilă, radiaţiile ultraviolete şi altele sînt de natură electromagnetică, diferind între ele doar prin lungimea de undă. Cîmpul electromagnetic este deci o formă de existenţă a materiei, continuă în spaţiu şi timp, care asociază în fiecare punct

MATERIA NEVIE 37

din spaţiu un cîmp electric şi unul magnetic, ambele variind în timp, inter-condiţionîndu-se reciproc şi propagîndu-se cu viteza luminii sub formă de radiaţie electromagnetică. Prin radiaţie înţelegem emisia şi transmiterea în spaţiu a energiei. Ea poate fi asociată propagării undelor (radiaţie ondulatorie) sau propagării particulelor (radiaţie corpusculară). Radiaţia electromagnetică poate prezenta acest caracter dual, respectiv, pe lîngă caracterul ondulatoriu de undă electromagnetică are şi un caracter corpuscular de flux de particule, fotoni, de exemplu. în mod analog, o radiaţie corpusculară (de exemplu, un flux de electroni) prezintă şi un caracter ondulatoriu (aşa-numita undă asociată). Acest caracter dualist al existenţei materiei, respectiv discret (corpuscular) şi continuu (ondulatoriu) în acelaşi timp, este greu de perceput de către noi, deşi sîntem înconjuraţi de lucruri care pot ilustra acest fapt. Astfel, dacă ne imaginăm un lan de grîu pe care îl privim de aproape, vom vedea că este format din mii de fire individuale cu spaţii între ele mult mai mari decît diametrul firului. Privit de la distanţă, în ansamblu, nu vom percepe firele, ci o masă continuă a lanului auriu care se ondulează în bătaia vîntului, transmiţînd mişcarea sub forma unor unde, lanul nedeplasîndu-se de la locul său. Un alt exemplu, banal, este o turmă de animale în mişcare. De aproape, vom distinge corpuri individuale cu spaţii între ele. Privită în ansamblu, de la distanţă, turma apare ca o masă continuă, cenuşie, care se mişcă, ondulîndu-se, deci comprimîndu-se sau dilatîndu-se, după cum animalele se mişcă faţă de noi şi unele faţă de altele. Dar poate cel mai elocvent exemplu ni-1 dau norii şi ceaţa. Formaţi din miliarde şi miliarde de picături fine de apă, norii nu au suport precum lanul de grîu ci, pur şi simplu, picăturile sînt agregate (se menţin) în ceea ce numim nor, asupra lui acţionînd forţe exterioare, dar şi forţe interioare de atracţie. Că între picături există spaţiu mai mare decît picăturile, ne arată experienţa noastră cu ceaţa pe care uneori trebuie să o traversăm. Miliardele de picături se obturează unele pe altele astfel încît de la o anumită grosime a norului sau a stratului de ceaţă lumina nu mai poate trece, deci nu mai putem vedea imaginea soarelui, ci numai o lumină difuză. La grosimi mari lumina este oprită complet, norii devenind negri. Sub acţiunea forţelor externe şi interne norii îşi modifică forma, ondulîndu-se, mai mult dezordonat, datorită condiţiilor variabile din atmosferă. Avem un exemplu palpabil de dualism, flux de corpusculi, antrenat în mişcare ondulatorie.

în fenomenul electromagnetic, pe lîngă dualismul corpuscul-undă putem distinge şi dualismul materie-energie. Vom exemplifica şi aceasta cu lucruri pe care le cunoaştem, dar de o factură mai tehnică. Astfel, cînd într-un aparat Rontgen fluxul de electroni emis în tubul de raze X este oprit de anticatod, viteza fiecărui electron se reduce rapid, deci îl decelerăm. Această frînare face să apară radiaţia X, care este o radiaţie electromagnetică. Dacă un flux de electroni este, din contră, accelerat ca să atingă viteze foarte mari (accelerarea


se face cu cîmpuri electromagnetice într-un aparat numit sincroton), la un moment dat se vede apărînd lumină. în acest moment, energia pe care o transmitem electronilor este radiată sub formă de lumină. Viteza electronilor atingînd viteza luminii şi care viteză, conform teoriei relativităţii lui Einstein, nu poate fi depăşită, surplusul de energie este radiat. Lumina este o radiaţie electromagnetică. Un alt exemplu. O staţie de emisie radio transmite sarcini electrice în antenă. Aceste sarcini sînt forţate să se mişte în antenă într-un sens sau altul, deci sînt accelerate şi frînate periodic. în acest mod apare radiaţia electromagnetică, respectiv undele radio care se desprind de antenă. Frecvenţa oscilaţiei din antenă este purtată de la emiţător spre receptor de către radiaţia electromagnetică. Chiar şi cele mai înalte frecvenţe radio pe care le putem genera au lungimea de undă mult mai mare decît cea mai mare lungime de undă a luminii vizibile. între ele se află regiunea radiaţiei calorice. Această radiaţie este emisă de moleculele care se ciocnesc, ciocniri care implică accelerări şi decelerări ale sarcinilor electrice pe care le poartă. La temperaturi înalte (în arcuri electrice, de exemplu) atomii perturbaţi emit lumină infraroşie, vizibilă, sau chiar ultravioletă. Pe lîngă faptul că atomii pot emite lumină, ei pot să o şi absoarbă. Un atom de un anumit fel va absorbi selectiv numai lumină cu frecvenţe bine determinate. Radiaţiile X, de care am amintit anterior, sînt radiaţii electromagnetice cu lungimea de undă care are aproximativ dimensiunile unui atom. La frecvenţe uriaşe, deci la lungimi de undă mai mici decît razele X, ajungem la razele gamma (vezi fig. 1.1). Aceste raze sînt emise spontan în unele procese de dezintegrare radioactivă. Toate aceste radiaţii transportă energie. Cînd un corp le absoarbe, se încălzeşte pe seama acestei energii. în conformitate cu teoria relativităţii, masa materiei (m) este legată de energie (E), legătură exprimată prin faimoasa relaţie a lui Einstein: E = mc2, unde c este viteza luminii. Se vede că un cîmp electromagnetic este o formă de existenţă a materiei, în spaţiu şi timp, caracterizată prin existenţa unui cîmp electric şi a unui cîmp magnetic. Ambele variază intercondiţionîndu-se reciproc, propagîndu-se ca o undă sub formă de radiaţie (de energie) cu viteza luminii(300 000 km/s).

Raportînd toate cele arătate la fiinţa umană, putem afirma că mediul nostru înconjurător este un mediu electric. El este reprezentat de totalitatea feno-menelor electromagnetice naturale sau artificiale care ne înconjoară. Trăim într-o baie de cîmpuri electromagnetice emise din exteriorul nostru de surse mai apropiate sau mai îndepărtate (chiar şi de la distanţele astronomice ale profun-zimilor cosmosului) şi în acelaşi timp şi din interiorul corpului nostru, ca urmare a circulaţiei sarcinilor electrice în celulele organismului nostru.

MATERIA NEVIE 39

Frecventa Hz'

Lungimea de undă X^ m

1022-102

1020-10"-10ie.

1017.

10'6-101*-101*-101*-1THz1012-101u 1010-1GHz10>

1& 107

■1MHZ106

106-10*

Radiaţii y

Rad aţii X

ZZTŞZ2diaţ

Radiaţii inframsii

i___Unde mă/metrice

li*3 Unde decjmetrice -

Unde ultrascurte

Unde scurte Unde medii Vrîde Vrîyî'

io-14

10-13 1X10-K10-"io-i°i A10-9 lm\i

IO8

10-7

1Crs1\x10*104

10-3 1mm1(fz 1cm10-11 1m1010?103 1km10*

nînde centîmetricei

Figura LI. Clasificarea radiaţiilor electromagnetice

1.5. Mediul electric

1.5.1. Cîmpul electric terestru

Troposfera - învelişul gazos adiacent al Terrei - este un sistem dinamic activ şi reactiv şi totodată sediul proceselor biologice terestre (sursa de aer respirabil), fiind implicată totodată şi în fenomenele geochimice. Atmosfera poate fi consi-derată ca o „plasmă diluată neomogenă în timp şi spaţiu, aflată într-o continuă dinamică" [1; 7], Starea de aeroionizare a mediului exterior induce prin procesul respirator, dar nu numai prin acesta, o stare de bioionizare activă, perpetuă, în sistemele vii. Dinamica electronilor şi a ionilor din organismele vii stă în momentul de faţă la baza gîndirii morfofuncţionale sub aspectul său biochimic, aspectul biofizic şi mai ales cel electromagnetic fiind prezente numai într-o măsură mai restrînsă şi nesistematizată. în acest context, o sumă de cunoştinţe asupra mediului electric în care fiinţele îşi desfăşoară viaţa este necesară. Putem afirma că fenomenele electromagnetice sînt ubicuitare (prezente pretutindeni) şi că nu există mediu natural pe Terra care să nu aibă un anumit grad de ionizare. Cuplajul sarcinilor electrice (prezenţa sarcinii negative implică existenţa şi a unei sarcini pozitive corespunzătoare) şi participarea acestui cuplu la dinamica

fenomenelor şi corpurilor din natură indică integrarea cuplului ( + ) şi (-) într-un „circuit natural" al purtătorilor de sarcini, circuit natural care include geneza vieţii, conform teoriilor ştiinţifice actuale. Noţiunea de mediu electric include spaţiul material ocupat de un organism viu şi, evident, spaţiul care îl înconjoară. Cu acest spaţiu înconjurător organismul are legături energetice şi informaţionale. Unele forme de energie (cinetică, termică etc.) în limitele lor naturale acţionează asupra organismelor pînă la distanţe finite delimitate de caracterele fizice ale corpurilor şi sistemelor ce le generează şi ale celor prin care se propagă. în schimb, putem afirma că practic energia electromagnetică, care constituie mediul electric extern, nu are limite spaţiale. Evoluţii cosmice ale materiei de la distanţe astronomice ajung pe Terra sub forma de radiaţii electromagnetice şi fluxuri de particule care pot influenţa viaţa, prin mutaţii, de exemplu. Putem spune fără teama de a greşi că prin energia electromagnetică organismul viu comunică cu Universul. Cîmpurile electromagnetice sînt percepute în mod conştient numai în domeniul luminii vizibile şi a curenţilor electrici de joasă şi medie frecvenţă, dar sursele generatoare de cîmpuri electro-magnetice sînt răspîndite pretutindeni în jurul fiinţei vii, acoperind întregul spectru de radiaţii. întrucît circulaţia sarcinilor electrice este un fenomen intrinsec organismului, rezultă că organismul viu este sediul unor cîmpuri, aşa-numitele biocîmpuri. Jnterrelaţiile biocîmpurilor electromagnetice cu cîmpurile electromag-netice exterioare pot constitui, în final, o sursă de informaţii asupra proceselor care asigură echilibrul organismului, deci aşa-numita homeostazie electrică. Putem afirma că realitatea fizică cu care sîntem în contact permanent şi nemij-locit este cîmpul electromagnetic, deşi nu avem simţuri pentru a-1 percepe direct (cu excepţia zonei radiaţiei luminoase sau indirect prin radiaţia calorică).

Existenţa cîmpului electromagnetic este legată şi de existenţa cîmpurilor electrice şi magnetice ca entităţi separate ale mediului nostru înconjurător. Astfel, dacă se consideră suprafaţa pămîntului ca origine, se poate măsura o diferenţă de potenţial electric între un punct din atmosferă şi sol şi care creşte cu altitudinea. în medie, intensitatea cîmpului electric atmosferic (definit ca diferenţa de potenţial pe unitatea de lungime) este de 100 V/m, valorile variind diurn şi sezonier. Pe timpul orajelor (furtună cu activitate electrică), această valoare creşte considerabil. Starea electrică a aerului îşi are originea în două fenomene principale. Prezenţa în aer a agenţilor ionizatori şi întreţinerea de către pămînt a cîmpului electric. S-a emis ipoteza că suprafaţa pămîntului şi partea superioară a atmosferei (ionosfera) formează un imens condensator, diferenţa de potenţial fiind menţinută prin activitatea norilor orajoşi, care acţionează fără încetare pe tot globul terestru (vezi fig. 1.2). Dacă acest condensator uriaş nu s-ar descărca continuu, tensiunea între pămînt şi ionosfera ar creşte la valori enorme. în realitate, sarcina pămîntului se menţine la o valoare aproximativ constantă, de unde rezultă concluzia că acest conden-

MATERIA NEVIE 41

sator trebuie să se descarce în acelaşi ritm în care se efectuează încărcarea, într-adevăr, la scara globului se produc simultan cea 1800 oraje, iar numărul trăsnetelor este de aproximativ 100 în fiecare secundă [5].

Există deci o circulaţie a sarcinilor electrice. Conductibilitatea electrică a aerului are o valoare mică, dar nu este nulă, deci un sistem electric nor-nor sau nor-sol determină, în mod obişnuit, o circulaţie a sarcinilor electrice sub forma unor curenţi compensatori şi numai creşterilor catastrofice ale diferenţei de potenţial le corespund străpungeri sub formă de fulgere (nor-nor) sau trăsnete (nor-sol). în condiţii normale, electricitatea atmosferică se manifestă printr-o uşoară şi permanentă ionizare a aerului. în atmosferă există întotdeauna o cantitate mică de ioni şi principala sursă o constituie soarele. Radiaţiile ultraviolete şi radiaţia corpusculară solară constituie agenţii ionizatori de origine solară. în afară de aceasta, influenţează starea de ionizare şi radiaţia cosmică, corpusculară şi electromagnetică. în atmosferă, particulele radiaţiei cosmice ciocnesc nucleele atomilor întîlniţi, produeîndu-se particule cum ar fi neutronii, care ajung pe pămînt, iar protonii şi electronii sînt absorbiţi în mare parte în atmosferă. Conductibilitatea atmosferei este influenţată de proporţia de ioni mici, pozitivi şi negativi, rezultaţi prin desfacerea moleculelor gazelor atmosfe-rice, faţă de ionii mari, care provin din acumularea ionilor mici în jurul particulelor foarte fine (solide sau lichide) dispersate în atmosferă. în atmosfera industrială predomină ionii mari, în timp ce într-un mediu nepoluat se află din abundenţă ioni mici.

h[km]

Figura 1.2. Structura norului orajos

Organismele vii reacţionează la această dinamică a sarcinilor electrice deoarece cîmpurile electrice exterioare interacţionează cu cîmpurile electrice proprii, perturbînd circulaţia sarcinilor electrice în organism. Evident că pro-cesele sînt deosebit de complicate şi în stadiul actual al cercetărilor cunoaştem mai mult influenţa acestor interacţii asupra funcţionării individuale a diferitelor organe şi efectul cumulat asupra organismului, şi mai puţin despre modul în care se cumulează efectele individuale. Astfel, consideraţiile teoretice şi datele experimentale certifică faptul că moleculele gazelor din atmosferă dobîndesc proprietăţi diferite, în funcţie de sensul în care sînt ionizate. Spre exemplu, dacă o moleculă neutră de oxigen pierde electroni transformîndu-se în ion pozitiv va avea tendinţa să capteze electroni, ceea ce face ca ionii pozitivi să fie mai oxidanţi şi invers, molecula ce captează electroni (ionul negativ) este mai puţin oxidantă. Aerul cu conţinut crescut de ioni negativi va facilita creşterea resurselor de energie din celule astfel încît acestea îşi vor exercita funcţiile mai intens.

între reacţiile ce se petrec în celule se înscrie reacţia de biosinteză a serotoninei, un hormon tisular cu acţiune locală, care se găseşte în cantitate mare în creier, plachete sanguine, mucoase gastro-intestinale etc. Rolul său biochimic este variat. în sistemul nervos central se consideră că ea facilitează conducţia şi transmisia impulsului nervos. în cazul plachetelor sanguine, seroto-nina eliberată în ser, în cursul hemolizei, are o acţiune constrictoare, accelerînd coagularea, iar în mucoasa intestinală stimulează peristaltismul. Experimente pe animale arată că, după expunerea în atmosferă cu exces de ioni pozitivi, apare serotonină în cantitate crescută îndeosebi la nivelul trunchiului cerebral, iar în atmosferă de ioni negativi, nivelul său scade. S-a constatat că raportul natural normal între cantitatea de ioni pozitivi şi cei negativi, în aer la nivelulsolului, variază în limitele n+/n" = 1,2............1,4, raport ce corespunde medieilunare înregistrate în lunile de vară, cînd organismul se află în plenitudinea capacităţii sale funcţionale. Organismul uman îşi bazează existenţa în exclu-sivitate pe reacţiile chimice şi electrochimice, care se desfăşoară permanent în unităţile sale morfofuncţionale. Factorul de mediu motor ce declanşează totali-tatea acestor procese complexe este oxigenul atmosferic atît sub formă de molecule pure, cît şi în combinaţie cu hidrogenul sub formă de vapori de apă. Studiile efectuate arată însă că oxigenul neutru nu este suficient pentru declan-şarea reacţiilor chimice. Plasînd animalele într-o atmosferă cu conţinut normal din punct de vedere chimic, dar lipsită de ioni, s-a constatat dereglarea profundă a mecanismului central neuroendocrin şi apoi decesul, ceea ce denotă afectarea proceselor chimice vitale intracelulare. Pe de altă parte, şi excesul de ioni are efecte perturbatoare. Inspirarea aerului cu exces de ioni pozitivi are ca urmare o suită de modificări intracelulare din care cităm: acidificarea mediului intra-celular, respectiv scăderea pH-ului pe seama creşterii cantităţii de protoni furnizaţi de membranele mitocondriale, dar neutilizaţi în reacţii şi creşterea

MATERIA NEVIE 43

cantităţii de metaboliţi expulzaţi în lichidul interstiţial, în special protoni, bioxid de carbon şi acid lactic. Studii histologice efectuate pe diverse ţesuturi au confirmat aceste modificări de natură fizică, chimică şi electrochimică. Supra-încărcarea atmosferei cu exces de ioni negativi duce la alcalinizarea mediului intracelular, respectiv creşterea pH-ului pe seama reducerii cantităţii de protoni şi, în acelaşi timp, a creşterii cantităţii de electroni şi reducerea cantităţii de metaboliţi. Şi în acest caz, o expunere prelungită duce la alterarea funcţiilor celulare. Modificările biochimice atrag după sine şi modificări biofizice. Astfel, apar modificări ale traseelor electroencefalografice (EEG), ca în fig. 1.3.

Timp

Aer cu

SI'6 WVVvA^VTAfVv^5 oscil/s

8-4 oscil/s

Aer cu excesde ioni ( + )

/V/V\ilvAj^^

7-8 oscil/s

Aer cu excesde ioni

0W*A^^

Figura 1.3. Modificarea travaliului electric al scoarţei cerebrale în funcţie de acţiunea aerului ionizat (trasee EEG)

Schimbările induse în travaliul electric al cortexului confirmă faptul că modificările nu se limitează la influenţarea traseelor EEG şi că acestea sînt, de fapt, ecoul unor procese mai profunde, cum ar fi modificările travaliului de transmitere a impulsurilor bioelectrice codificate, în care sînt specializate membranelor neuronilor, ca urmare a variaţiei nivelului potenţialului de echi-libru. Aceste modificări apărute în sistemul nervos sub influenţa caracterului electrochimie al procesului au repercusiuni distincte pe plan psihic. Modificările induse de aeroioni, diferenţiate în raport cu încărcarea electrică la nivelul proceselor tisulare, se răsfrîng concomitent asupra parametrilor funcţionali ai aparatului cardiovascular, iar pe de altă parte, asupra compoziţiei chimice sau electrochimice a plasmei sanguine.

Graficele din fig. 1.4. ilustrează aceste afirmaţii. Fără îndoială că principala cauză a unei boli rămîne, de regulă, legată de factori precum deficienţe metabo-lice, nervoase, endocrine, imunologice ş.a.m.d., dar în momentul îmbolnăvirii,

parametrii mediului, prin variaţiile lor, din stimuli pasivi se transformă în factori agresivi, care pot conduce pînă la deces. La organismul bolnav integrarea şi reglarea în raport cu variaţiile permanente ale parametrilor mediului nu mai sînt realizate satisfăcător şi se produce mai lent sau mai rapid un dezechilibru intern de ordin electrochimie, care atrage dezechilibre chimice, fizice şi funcţionale.

I F M A M I I A S O N C ^ I F M A M I I A S O N Djl F M A M I I A S O N D1961 1962 1963

Figura 1.4. Mortalitatea prin hemoragii cerebrale, embolii şi infarcte, în raport cu concentraţia de ioni mici în aer la sol

1.5.2. Cîmpul magnetic terestru

După cum s-a văzut anterior, cîmpul magnetic este strîns legat de circulaţia sarcinilor electrice. Cîmpul magnetic al pămîntului (geomagnetic) este o urmare a unor curenţi electrici care circulă în miezul globului terestru. Cercetările efectuate au dus la concluzia că planeta noastră este constituită din elementele

MATERIA NEVIE 45

chimice pe care le cunoaştem, asociate sub formă de minerale şi înglobate în roci cu o geneză diferită. Aceste elemente chimice sînt o structură atomică stabilă sau în curs de stabilizare, acestea din urmă emiţînd radiaţii care contribuie la întreţinerea fondului de căldură internă a globului.

Din punctul de vedere al proprietăţilor electrice s-a văzut că o importanţă capitală o are uşurinţa de a pierde sau de a capta electroni. Din această perspectivă elementele chimice se pot clasifica în metale, semimetale şi nemetale. Metalele sînt elementele ce au tendinţa de a ceda cu uşurinţă electroni, transformîndu-se în ioni pozitivi (sodiu, magneziu, potasiu, calciu etc). Nemetalele sînt elementele ce au tendinţa de a capta electroni de la alte elemente cu care vin în contact, transformîndu-se, astfel, în ioni negativi, (oxigen, fosfor, clor etc). Semimetalele sînt acele elemente cu atomi ce pot pierde sau capta electroni în funcţie de forţa electromotrice a altor elemente cu care vin în contact (bor, siliciu, germaniu, arseniu, seleniu şi telur). Materia constituentă a globului se află dispusă sub formă de învelişuri cu constituţie şi proprietăţi fizico-mecanice diferite şi care se îmbracă unele pe altele după cum urmează : un nucleu interior supus unor presiuni de ordinul milioanelor de atmosfere (datorită atracţiei gravitaţionale) şi o temperatură de 5-6000 de grade Celsius, şi care după viteza de deplasare a undelor seismice pare să fie solid; un înveliş exterior al nucleului supus şi el la presiuni de ordinul milioanelor de atmosfere, dar cu o temperatură de 3-5000 grade Celsius, în care viteza de propagare a undelor seismice scade, ceea ce presupune o stare fluidă; o manta exterioară ce îmbracă învelişul exterior al nucleului şi în care viteza de propagare a undelor seismice indică discontinuităţi, adică zone solide şi fluide. Peste mantaua exterioară, pe un strat de fluid aproape de punctul de topire, pluteşte crusta terestră solidă pe care o cunoaştem prin contact direct. Măsurătorile efectuate prin metode seismice permit să se tragă concluzia că elementele chimice sînt astfel dispuse, încît lasuprafaţă se găsesc combinaţiile cu densitate redusă (1..........2,7 g/cm3), iar încentru cele cu densitatea cea mai mare (14,3 ...17,2 g/cm3). Un complex de factori între care se menţionează masa mare a globului, diversitatea elementelor chimice, căldura internă, starea de agregare diferită fac ca în adîncimea planetei să se producă permanent numeroase şi variate procese chimice şi fizice. Două consecinţe principale ale celor enumerate mai sus sînt: cîmpul de atracţie gravitaţională, datorită masei mari de materie, cîmp extins la mari distanţe în spaţiul din jurul planetei şi cîmpul magnetic, extins şi el la distanţe apreciabile în spaţiul extraterestru. Cîmpul magnetic se consideră a fi generat atît de magnetismul natural al rocilor conţinute de planetă, dar mai ales de curenţii termoelectrici din zona lichidă a nucleului ce apar ca urmare a rotirii mai rapide a mantalei decît a solidului central al nucleului (vezi fig. 1.5).

Figura 1.5. Procesul ipotetic al generării cîmpului magnetic terestru

Structura spaţial-temporală a cîmpului magnetic terestru reprezintă deci, în ultimă instanţă, rezultatul suprapunerii mai multor fenomene provocate de cauze avînd naturi fizice diferite. într-o aproximaţie mai generală putem afirma că în structura cîmpului geomagnetic se disting două componente : cîmpul principal, cu caracter permanent, variabil lent în timp, fiind componenta cantitativ cea mai însemnată, şi cîmpul secundar, variabil rapid în timp, în limite de 1-10% din cîmpul total. Cîmpul magnetic principal se datorează exclusiv proceselor din interiorul globului, iar cel secundar reprezintă cîmpul magnetic indus de curenţii din straturile superioare ale atmosferei (ionosferă), produşi de radiaţia solară. Existenţa cîmpului magnetic terestru pune problema influenţei sale asupra substanţelor din jurul nostru. în cazul tuturor, proprietăţile magnetice decurg din mişcările efectuate atît de electronii legaţi în cadrul atomilor, cît şi din cea a electronilor deveniţi liberi. După cum s-a văzut anterior, cîmpul magnetic nu este produs de sarcini magnetice elementare (ca în cazul cîmpului electric). El este un produs al mişcării sarcinilor electrice. Cea mai mică entitate magnetică este dipolul magnetic caracterizat printr-un moment magnetic. Un electron, mişcîndu-se pe o orbită închisă, constituie un dipol magnetic (denumirea de dipol este legată, evident, de apariţia celor doi poli N şi S). Substanţa, avînd în componenţa sa un număr foarte mare de electroni în mişcare pe orbite, are în consecinţă un număr foarte mare de dipoli magnetici. în cazul în care mişcările purtătorilor de sarcină electrică sînt haotice, aceşti dipoli se anulează reciproc şi substanţa nu prezintă cîmp magnetic propriu. în cazul în care mişcarea purtătorilor de sarcină electrică are un anumit grad de ordine, efectul dipolilor se însumează şi substanţa poate avea un cîmp magnetic propriu. Existenţa dipolilor explică de ce la un magnet rupt în două nu se pot separa polii. Chiar dacă am fracţiona magnetul pînă la ultimul atom, tot vor exista sarcini electrice care în mişcare creează dipoli. Problema care se pune este cea a influenţei cîmpului magnetic exterior asupra substanţelor. Se poate întîmpla,

AURA CORPULUI UMAN

MATERIA NEVIE 47

cum este cazul majorităţii atomilor, ca momentele magnetice însumate ale dipolilor să se compenseze, atomul sau ionul prezentînd moment magnetic nul. Aceste substanţe se numesc diamagnetice (de exemplu, gazele inerte, cuprul, carbonul, bismutul etc). Sub acţiunea unui cîmp magnetic exterior, în substanţele dia-magnetice are loc un foarte slab proces de ordonare a mişcării purtătorilor de sarcini electrice, de aşa manieră încît forţele de interacţiune tind să respingă substanţa spre regiunile de mică intensitate a cîmpului şi care dispar o dată cu dispariţia cîmpului exterior.

Dacă atomii substanţei au momentul magnetic dipolar diferit de zero (deci există o anumită ordine), cînd substanţa este introdusă în cîmpul magnetic exterior toţi atomii (deci dipolii magnetici) au tendinţa de orientare. Această tendinţă este perturbată numai de agitaţia termică a particulelor, deci depinde de temperatură. Introducînd acest tip de substanţă într-un cîmp magnetic exterior, ea este atrasă spre zonele în care cîmpul este mai intens. Astfel de substanţe se numesc paramagnetice (la temperatura obişnuită sînt paramagnetice: cromul, manganul, platina, metalele alcaline, sărurile de fier, oxigenul etc). Sub acţiunea unui cîmp magnetic exterior, substanţa paramagnetică se magnetizează (adică se comportă ca un dipol magnetic extins la întreaga substanţă), dar în lipsa acestuia pierde cîmpul magnetic propriu. în cazul unor subsanţe cum sînt: fierul, cobaltul, nichelul, gadoliniul sau aliajele lor, la introducerea într-un cîmp magnetic exterior apare un moment magnetic dipolar foarte mare, ca urmare a orientării masive a dipolilor magnetici elementari, devenind puternic magnetizate. Ele se numesc materiale feromagnetice. Dacă temperatura nu depăşeşte o anumită valoare, numită temperatură Curie, în ciuda agitaţiei termice a purtătorilor de sarcini, magnetizarea se menţine la o valoare foarte ridicată. Deasupra temperaturii Curie, materialele feromagnetice devin paramagnetice. Dacă acţiunea cîmpului magnetic exterior încetează, substanţele feromagnetice continuă să păstreze o magnetizare remanentă oarecare.

în ceea ce priveşte acţiunea cîmpului magnetic asupra materiei vii, deşi s-au făcut studii în multe direcţii, concluziile nu pot fi încă generalizate. Cîteva certitudini totuşi există. Astfel, se ştie în prezent că există o influenţă certă a cîmpului magnetic asupra imunităţii. Numeroase date experimentale susţin efectul stimulator al cîmpului magnetic asupra genezei anticorpilor. Efecte mai cunoscute ale cîmpului magnetic sînt legate de orientarea unor fiinţe în cîmpul magnetic terestru. în toate aceste cazuri, variaţiile de cîmp magnetic exterior produc variaţii de potenţial electric în anumite organe, deci în ultimă instanţă organismul răspunde pe cale electrochimică. Existenţa unei acţiuni a cîmpului magnetic asupra materiei vii, în general, este demonstrată tocmai de existenţa acestor două cazuri în care natura prin evoluţie a selectat şi amplificat, în anumite condiţii, răspunsurile organismelor în cauză la influenţele respective.

Efectele sînt de o asemenea complexitate şi fineţe, încît aparatura noastră de măsură nu poate încă înregistra şi obiectiva aceste influenţe.

Dacă totuşi s-a insistat asupra cîmpului magnetic şi a proprietăţilor magne-tice ale substanţelor, acest lucru se datorează faptului că acţiunea combinată a cîmpului electromagnetic asupra organismelor este de o importanţă fundamen-tală, aşa cum se va vedea în cele ce urmează.

1.5.3. Cîmpul electromagnetic

Un cititor avizat sau numai atent poate sesiza că o afirmaţie făcută anterior privind cîmpul electromagnetic conţine un lucru ciudat. Repetăm afirmaţia: „sarcinile electrice în repaus produc numai cîmp electric, mişcarea lor cu viteză uniformă produce un cîmp magnetic, iar mişcarea accelerată a acestor sarcini produce cîmpul electromagnetic". Deci sarcinile sînt raportate la un sistem de referinţă, observatorul, acesta fiind considerat fix. Dacă schimbăm sistemul de referinţă, sarcinile fiind acum în repaus şi observatorul începînd să se mişte, între sarcini şi observator apare mişcare, mişcarea relativă din punctul de vedere al observatorului, deci apare cîmp magnetic sau cîmp electromagnetic, după felul mişcării, uniformă sau accelerată. Deci cine produce cîmpul în acest caz, sarcina sau observatorul? Răspunsul este, evident, sarcina. Aici apare evident aspectul relativist al cîmpului electromagnetic. Teoria relativităţii elaborată de Einstein a pus în evidenţă faptul că legile fizicii, aşa cum le folosim noi (spaţiu şi timp ca mărimi absolute), sînt în realitate aproximaţii ale unor legi mai generale, mult mai complexe, care guvernează lumea macroscopică a Universului şi în care aceşti parametri sînt relativi, avînd legătură cu sistemele de referinţă din care se face observaţia. Evident, aproximaţia amintită la scara planetei noastre sau chiar a sistemului planetar este absolut suficientă, dar la scara Universului lucrurile se schimbă. în acelaşi mod, afirmaţiile de genul -cîmpul electric are un caracter pur electric, sau cîmpul magnetic este pur magnetic - sînt relative. Cîmpul electric sau magnetic poate fi egal cu zero într-un sistem de referinţă şi diferit de zero într-un alt sistem. Un asemenea fapt, de a fi ceva şi a nu fi în acelaşi timp, este greu perceptibil în mod obişnuit, cu toate că experienţa practică de zi cu zi îl poate evidenţia. De exemplu, un observator se găseşte într-un tren în mişcare şi paralel cu acest tren se mişcă cu aceeaşi viteză o maşină. Evident, observatorul din tren vede maşina ca avînd viteza egală cu zero faţă de tren, adică nu se mişcă faţă de sistemul său de referinţă. Dacă observatorul însă îşi schimbă locul în afara trenului, într-un punct fix, va vedea aceeaşi maşină deplasîndu-se cu o viteză diferită de zero faţă de noul său sistem de referinţă. Din acest motiv nu se poate considera că au realitate fizică cîmpurile electrice şi magnetice luate separat. In mod obiectiv

MATERIA NEVIE 49

există ansamblul lor, cîmpul electromagnetic, legat de existenţa sarcinilor electrice, şi nu a observatorului. Divizarea acestui cîmp în cîmp electric sau cîmp magnetic este convenţională şi depinde de viteza de mişcare a sarcinilor electrice în sistemul de referinţă ales, producîndu-se efecte dominante ale unuia sau altuia. în demonstraţia matematică a afirmaţiei privind legătura între sarcini, observator şi cîmp obişnuit se consideră că mărimi ca: inducţia magnetică, inducţia electrică, intensitatea cîmpului magnetic şi a celui electric sînt mărimi vectoriale, deci mărimi care la schimbarea sistemului de referinţă se transformă la fel ca şi vectorul de poziţie legat de observator. în realitate, mărimile amintite mai sus sînt componentele unui tensor antisimetric de ordinul 2 cvadridimensional, care se transformă altfel decît vectorul de poziţie, la schimbarea referenţialului, de unde aproximaţia amintită, aproximaţie care de altfel este absolut suficientă pentru nevoile noastre curente. Variaţia periodică a cîmpurilor electric şi magnetic determină variaţia periodică a cîmpului electro-magnetic în ansamblu, care se transmite din aproape în aproape, propagarea sa constiutind o undă electromagnetică. Cîmpul electromagnetic are o anumită energie, iar acesteia îi corespunde şi o oarecare masă, conform relaţiei lui Einstein : E = mc2. După cum am văzut anterior, organismele vii trăiesc într-un mediu, în ultimă instanţă, electromagnetic, deci în mod inevitabil ele s-au adaptat acestui mediu şi nivelurilor de radiaţie electromagnetice obişnuite pe Terra. Acţiunea biologică a radiaţiilor electromagnetice care depăşesc nivelurile obişnuite este deosebit de complexă şi există două trepte ale acestei acţiuni. Efecte directe, care se produc în organism şi se resimt ca atare, şi efecte genetice, care se manifestă abia la generaţiile următoare. Părerile oamenilor de ştiinţă asupra căilor pe care se produce reacţia organismului sînt diferite, deoarece pînă în prezent nu s-a putut identifica existenţa unor organe de simţ (cu excepţia văzului) care să constituie punctul de plecare al declanşării mecanismului de răspuns. Tocmai din acest motiv a devenit actual studiul consecinţelor pe care radiaţiile electromagnetice le pot avea asupra vieţii, în general, şi asupra omului, în special. Ipoteze referitoare la modul cum acţionează cîmpurile electromagnetice asupra organismului au fost formulate, în special, de fizicieni, care au evidenţiat posibilitatea inducerii unor fenomene fizice, la nivel atomic, în organism, cum ar fi: orientarea momentelor magnetice sau reducerea oscila-ţiilor atomilor şi moleculelor. O ipoteză interesantă a fost formulată la noi în ţară de academicianul P. Jitariu şi colaboratorii săi [8]. în acest sens se ştie că electronul în mişcare produce un cîmp electromagnetic şi că metabolismul este un proces de oxido-reducere în care electronii purtaţi de enzimele respiratorii specifice generează potenţiale electrice de oxido-reducere, deci cîmpuri electromagnetice care stau la baza procesului biochimic. Aceste cîmpuri electro-magnetice, generate de biostructuri atît în în cursul activităţii lor fiziologice normale, cît şi în stări patologice, au fost denumite „biocîmpuri". Ipoteza

menţionată presupune că elementul generator de bază, care are rolul cel mai important în geneza cîmpului, este macromolecula proteică, evident pe lîngă ea participînd şi alte molecule, ioni şi sarcini care fac parte din biostructuri. Se cunoaşte că în spaţiu radiaţia electromagnetică poate fi absorbită în regiuni unde există sarcini sau alte cîmpuri care le pot anihila sau amplifica prin interferenţă. Molecula proteică, prin distribuţia dipol a momentelor oscilante şi a momentelor magnetice, dispune de mijloace proprii de stingere sau amplificare, după caz, a radiaţiei propriu-zise. Considerînd că biocîmpul macro-moleculei proteice reflectă structura sa, se presupune că el reprezintă modalitatea prin care se face un transfer de energie din aproape în aproape, sub formă de radiaţie codificată. înaltul conţinut informaţional al acestei acţiuni ar sta la baza imensei varietăţi de acţiuni funcţionale cum ar fi reacţiile biochimice în lanţ care se produc automat şi fără greşeală. Conform ipotezei, impulsul venit pe cale nervoasă are rol de amorsare a acestor procese, structura macromoleculei proteice cu marele său bagaj informaţional asigurînd executarea unui program înscris. Aceste biocîmpuri interacţionează şi au un rol fundamental în transferul de energie de la un element structural la altul, de la o moleculă la alta, de la un organ la altul.

Aceste microcîmpuri pot constitui factori de legătură funcţională între părţile constitutive ale organismului, dar, în acelaşi timp, însumate într-un mod oare-care pot fi şi radiate în exterior şi să constituie astfel o modalitate de legătură între indivizi, legături care în unele situaţii se pot manifesta la distanţe foarte mari (evident, este vorba de telepatie).

Parametrii acestor biocîmpuri elementare nu pot fi încă măsuraţi din motive tehnice, sensibilitatea aparaturii electronice actuale neatingînd încă pragul necesar. Evident, evoluţiile tehnice din anii următori vor aduce mai devreme sau mai tîrziu lumină şi asupra acestor aspecte. Legat de aceste probleme, merită subliniat încă o dată rolul apei. Organismul conţine o mare cantitate de apă şi numai acest fapt poate fi suficient pentru a admite că ea posedă un rol foarte important în organismul viu. Studiile efectuate arată că apa poate avea structuri mult mai variate şi mai complexe decît cele cunoscute pînă în prezent. Se ştie că unele proprietăţi ale apei sînt influenţate de cîmpurile electromagnetice, deci sistemul „biostructuri, biocîmp, apă" poate fi un sistem cu un important rol funcţional. Dacă fenomenele se petrec astfel, atunci microcîmpul biologic poate să fie considerat un adevărat mediu intern care participă la toate procesele din organism. în rezumat, întreaga lume este scăldată într-o baie de radiaţii de diferite feluri, unele benefice, altele nocive. Organismele vii, ele însele, emit bioradiaţii (fenomen incomplet lămurit pînă azi). Bioradiaţiile creează un cîmp bioenergetic care interferează cu alte cîmpuri (gravitaţional şi electromagnetic), contribuind la biocomunicarea universală. Marea lor fineţe, precum şi sensibilitatea insuficientă încă a aparaturii de detecţie fac ca vastul

MATERIA NEVIE 51

capitol al radiaţiilor de natură biologică să fie într-o fază total incipientă, cu foarte multe necunoscute.

într-o clasificare empirică se consideră că dintre bioradiaţii fac parte:- radiaţiile mitogenetice descoperite de A. Gurvici şi O. Rahn. Aceste radiaţii

sînt emise de celulele active ale ţesutului viu şi ele stimulează mitoza în alte celule;

- aura radiativă care înconjoară organismele şi care poate fi evidenţiată prin efectul Kirlian sau prin tehnica electronografică creată la noi în ţară de dr. Florin I. Dumitrescu şi colaboratorii săi;

- radiaţiile exogene halucinatorii ale unor bolnavi în criză, studiate de J. Smethias şi G. Krohalev ;

- bioradiaţiile transmise în stări hipnotice ;- radiaţiile motrice ale unor plante la acţiuni sub tensiune psihică, remarcate

de Backster şi studiate în ţara noastră de dr. Marioara Godeanu;- capacitatea radiestezică a unor subiecţi, la noi în ţară fenomenul fiind în

atenţia cercetătorilor geofizicieni Dan Svoronos şi Adrian Nicolescu;- fenomenele psihokinetice studiate de V. Adamenco şi N.V. Puşkin;- transmisiile telepatice care se ştie că se bucură de atenţia cercetătorilor

militari şi par a fi manifestări obiectivizabile ale biocîmpului, emiţător şi receptor în acelaşi timp, de unde electromagnetice.Revenind la radiaţiile externe organismelor, acestea au fost împărţite în două

categorii: radiaţii electromagnetice neionizante şi radiaţii ionizante. Radiaţiile neionizante sînt radiaţii de energie mică şi, în funcţie de lungimile de undă, pot fi: ultraviolete, vizibile, infraroşii, microunde şi undele radio. După cum s-a văzut anterior, organismele vii iau legătura cu radiaţiile luminoase prin inter-mediul unor traductori biologici care transformă fluxul de lumină în curenţi bioelectrici. Radiaţiile luminoase sînt esenţiale într-o serie de fenomene naturale specifice materiei vii, cum este fotosinteza. Există fiinţe vii care au analizatori (organe de simţ) ce percep în infraroşu sau în ultraviolet, deci zone ce nu sînt accesibile ochiului uman. Organul vizual al omului, ochiul, poate realiza proiecţia imaginii pe retină şi celulele specializate ale retinei (celulele cu bastonaşe şi conuri) transformă energia luminoasă în influx nervos, adică în mişcare de sarcini electrice. Acţiunea radiaţiilor solare asupra organismului uman însumează efectul tuturor radiaţiilor din spectrul vizibil şi cel invizibil care o compun.

Eritemul care apare la expunerea la soare se datoreşte radiaţiilor infraroşii şi nu provoacă pigmentare. Cel datorat radiaţiilor ultraviolete este persistent şi urmat de pigmentare. în funcţie de parametrii expunerii, radiaţiile UV au acţiune stimulantă sau nocivă asupra organismelor vii. Acţiunea radiaţiilor infraroşii se reduce la un efect mai pronunţat la nivelul ţesuturilor de înveliş. Acţiunea microundelor se traduce printr-o acţiune calorică în profunzime,

utilizată şi în scop terapeutic. La animalele superioare s-au constatat o serie de modificări generate de expuneri la microunde, în special perturbări ale meca-nismelor centrale de control neuroendocrin. Expunerea prelungită la microunde a determinat efecte letale la experienţe efectuate pe şobolani. Radiaţiile ionizante sînt radiaţiile a căror energie este suficientă pentru a smulge electroni din structurile moleculare. Dintre radiaţiile ionizante fac parte: radiaţiile alfa (a), beta (P) şi gama (y), emise de substanţele radioactive, şi radiaţiile cosmice, radiaţii din fericire oprite de cîmpurile terestre şi de atmosferă. Radiaţiile ionizante au efecte nocive. Ca urmare a radiolizei apei (disocierea moleculelor sub acţiunea radiaţiilor) se produc, în prezenţa oxigenului peroxizi, oxidanţi foarte puternici. Aceste reacţii duc la modificări de configuraţie structurală a proteinelor. Acestea determină o serie de modificări imediate în organismul iradiat. Iradierea produce însă şi efecte la nivelul acizilor nucleici, de unde rezultă transformări cu caracter tardiv, vizibile la cîteva generaţii succesive, prin tulburări genetice. Ca urmare a expunerii la radiaţii ionizante apar şi o serie de modificări electrice biologice. în principal, acestea se datoresc unor transformări la nivelul membranelor celulare.

Din cele expuse se poate trage concluzia că din datele actuale este greu de precizat modalităţile prin care organismul viu primeşte influenţe din mediul electric şi care anume dintre acestea constituie informaţii capabile să declanşeze reacţii biologice. Se presupune că variaţiile bruşte ale parametrilor cîmpurilor electromagnetice (intensitate, frecvenţa de repetiţie, timp de acţiune) pot consti-tui un stimul neobişnuit faţă de care sistemele biologice reacţionează. Repetarea acestor informaţii determină o acomodare a organismului cu o scădere a reacti-vităţii. Informaţiile mediului electric pot adapta deci sistemul biologic unor condiţii noi, impuse de factorii de mediu.

Stadiul actual al cunoştinţelor noastre în acest domeniu, deşi mai avansat decît în cazul bioradiaţiilor, prezintă încă multe necunoscute şi, în consecinţă, este un vast cîmp de studii ştiinţifice.

1.6. Mediul acvatic - apa

După cum s-a văzut în cele prezentate anterior, apa are un rol esenţial în procesele fizice şi chimice care au loc pe Terra. Ea este cea mai răspîndită substanţă de pe pămînt, ocupînd peste 70% din suprafaţa globului terestru, fiind în acelaşi timp cel mai important lichid pentru viaţă. Apa naturală nu este apă pură, ci apă care conţine dizolvate gaze şi săruri sau are particule în suspensie. Apa chimic pură este neutră (pH=7) şi are o conductibilitate electrică foarte mică. Din acest punct de vedere, apa ocupă o poziţie de excepţie. în stare foarte

MATERIA NEVIE 53

pură este un foarte bun dielectric, dar soluţiile apoase de electroliţi sînt mult mai bune conducătoare de electricitate decît soluţiile aceloraşi substanţe în alţi dizolvanţi. Explicaţia fenomenului se datoreşte faptului că ionii din soluţie, avînd sarcini electrice contrarii, îşi micşorează influenţa unora asupra altora datorită constantei dielectrice mari a mediului şi se orientează mai prompt în cîmpul electric creat de diferenţa de potenţial a electrozilor. Se înţelege astfel că apa constituie un mediu preferenţial pentru fenomenele biologice, deoarece prin substanţele pe care le va conţine în soluţie îşi poate modifica, mai mult sau mai puţin, capacitatea de circulaţie a sarcinilor electrice, iar de pe altă parte, va căpăta calităţi de dizolvant care îl fac cel mai adecvat mediu biologic pentru întreţinerea reacţiilor metabolice. Apa este rezultatul combinării diferiţilor izotopi ai hidrogenului cu diferiţi izotopi ai oxigenului. Fiind posibile 18 combinări diferite, există, în consecinţă, 18 specii diferite de molecule de apă. De departe domină în natură combinaţia izotopilor 'H cu I60 obţinîndu-se apa obişnuită cu densitatea lg/cm3. Combinaţia deuteriului 2H cu 160 dă apa grea cu densitatea de 1,1 g/cm3, care se întîlneşte în proporţia de 1:6000 în apa naturală. Restul combinaţiilor de care am amintit mai sus sînt şi mai rare. întrucît s-a ajuns la noţiunea de izotopi, trebuie să reamintim că un element chimic are nucleul atomului format din protoni şi neutroni, numărul de electroni de pe orbitele atomului fiind determinat de numărul protonilor din nucleu. Neutronii fiind neutri electric, numărul lor nu influenţează asupra proprietăţilor electrice ale atomului. Din această cauză pot exista atomi ai unui element care să aibă mai mulţi neutroni în nucleu decît în mod obişnuit. Proprietăţile chimice sînt, practic, aceleaşi, acestea fiind determinate de sarcinile electrice (protoni şi electroni). Masa atomului diferă însă, el fiind mai „greu" dacă are mai mulţi neutroni. Astfel, izotopul 'H (hidrogen obişnuit) are nucleul atomului compus dintr-un proton, iar pe orbită are un electron. Izotopul 2H, denumit şi Deuteriu (hidrogen greu), are nucleul atomului compus dintr-un proton şi un neutron, pe orbită în jurul nucleului fiind un singur electron. Un al treilea izotop al hidrogenului, 3H (Tritiu), are nucleul atomului compus dintr-un proton şi doi neutroni, pe orbită în jurul nucleului fiind, evident, un singur electron.

Am insistat asupra acestui aspect al varietăţilor de apă determinate de izotopi întrucît există o ipoteză prin care se presupune că îmbătrînirea organismelor vii se datorează (măcar parţial) acumulării în organism, în timp, a apei grele. Din punct de vedere chimic, reţinem că molecula de apă este formată dintr-un atom de oxigen şi doi atomi de hidrogen (cunoscuta formulă H20). Evident, prima întrebare pe care ne-o punem este cum se aşază aceşti atomi, deci care este poziţia lor relativă. Multă vreme s-a crezut că structura este liniară, adică atomii de hidrogen sînt aşezaţi de o parte şi de alta a atomului de oxigen, H -O - H. în timp, s-a observat că aceasta nu corespunde realităţii. Din punct de vedere chimic o asemenea orientare s-a dovedit că presupune: lipsa unei orientări

electrice, putere de dizolvare mică şi punctul de fierbere apropiat de cel de solidificare, ceea ce nu este cazul la apă. Prin metoda difracţiei razelor Rontgen s-a stabilit că cei doi atomi de hidrogen fac un unghi de 104°30' (=105°, în fig. 1.6) faţă de atomul de oxigen.

(-) Figura 1.6. Schema unei molecule de apă

Această configuraţie este confirmată de orientarea electrică a moleculei de apă. Deşi apa rezultă prin neutralizarea completă a ionului de oxigen prin doi ioni de hidrogen, fapt care ar trebui să dea o moleculă neutră din punct de vedere electric, molecula de apă are totuşi o polaritate electrică. Se spune astfel că apa are un dipol moment diferit de zero şi acest lucru se datoreşte tocmai poziţiei neliniare a atomilor de hidrogen. Acest mod de legătură face ca structura spaţială a moleculei să se asemene cu o structură tetraedrică (o piramidă cu patru feţe triunghiulare). Conform acestei concepţii, nucleul de oxigen se găseşte în centrul tetraedrului, două vîrfuri ar fi ocupate de cele două nuclee de hidrogen, iar în celelalte vîrfuri ar fi concentraţi electronii. Legat de acest fapt, se ajunge la concluzia că aceste legături au un caracter mixt. în proporţie de 67 % ele au un caracter covalent, iar în proporţie de 33 % ele sînt de tip ionic. Caracterul ionic al legăturilor explică uşurinţa cu care apa se formează, iar caracterul covalent explică stabilitatea moleculară fără de care viaţa nu ar fi posibilă.

Spre deosebire de alte lichide, moleculele de apă nu sînt libere să se aşeze cum vor în masa lichidului, existînd o asociere a moleculelor de apă. Acest lucru se datoreşte avidităţii oxigenului pentru electronii hidrogenului, electroni puternic legaţi şi ei de nucleul lor. Cum în apă nu sînt decît aceste două elemente, se stabileşte între molecule o legătură specială, numită legătură de hidrogen, care conferă acestui lichid calităţi cu totul speciale. Moleculele de apă nu mai au o independenţă totală unele faţă de altele, căci prin intermediul hidrogenului se stabilesc legături nu numai în moleculă, ci şi cu alte molecule, adică forţele de interacţiune moleculară au un caracter mai complex. Aceste forţe de interacţiune au o legătură şi cu structura moleculară a apei în cele trei stări de agregare. Astfel, în cazul stării solide, din cauza faptului că moleculele sînt polarizate, rezultă o orientare a lor în spaţiu. Ca urmare, moleculele se asociază şi formează reţele cu atît mai stabile, cu cît temperatura este mai

MATERIA NEVIE 55

scăzută şi deci agitaţia termică mai redusă. Această structură poate fi repre-zentată din nou cu ajutorul tetraedrului. De data aceasta în centrul său este plasată o moleculă, iar în cele patru vîrfuri moleculele vecine. în acest fel, structura tetraedrică a gheţii este o structură ordonată cu spaţii mari neocupate, ceea ce conduce la o densitate a gheţii mai mică decît a apei, (0,91g/cm3), aspect deosebit de important pentru viaţa din mediul acvatic. Iarna, stratul de gheaţă mai uşor decît apa stă la suprafaţă, menţinîndu-se sub gheaţă apa în stare lichidă, asigurîndu-se astfel continuitatea vieţii organismelor acvatice. După cum am menţionat, legăturile de hidrogen duc la asocierea moleculelor de apă. (în literatură se întîlneşte denumirea de „cluster" pentru grupul de molecule asociate, iar fenomenul în sine, în unele lucrări, este denumit, „de polimerizare a apei".) Proporţia de molecule duble, triple sau quadruple (vezi fig. 1.7) scade cu creşterea temperaturii apei. Astfel, cînd gheaţa se topeşte (începînd cu 0° C) structura cristalină se strică parţial, deoarece 15% din legăturile de hidrogen se desfac. Chiar în stare lichidă, la această temperatură apa continuă să păstreze în proporţie de 85% o structură cristalină (cristal lichid), ceea ce îi conferă proprietatea de a avea densitatea mai mică decît densitatea normală. Evident, creşterea temperaturii duce la creşterea densităţii şi valoarea maximă de lg/cm 3

se atinge la +4° C. Cu creşterea temperaturii peste +4° C, aceste legături se desfac tot mai mult, agitaţia termică devenind mai intensă. Pe la temperatura de 40° C se desfac aproximativ 50% din legăturile de hidrogen şi apa devine mai fluidă, peste această temperatură apa fiind formată mai mult din molecule libere şi mai puţin din molecule asociate.

Hx/H

H. .H O

/ \ H H ^:o-------o^H H i-r ^H

® ® ©Figura 1.7. Structurile apei. A - monohidrol; B - dihidrol; C - trihidrol

Faptul că, în cursul evoluţiei lor, animalele homeoterme şi-au fixat tempe-ratura normală a organismului între 35° C şi 41° C este strîns legată de proprietăţile apei în acest domeniu. Crescînd temperaturile pînă la 100° C, legăturile de hidrogen se rup în totalitate, iar moleculele de apă devin libere şi trec mai uşor în stare gazoasă (de vapori). în concluzie, din punctul de vedere al structurii moleculare apa în stare solidă este structurată în întreaga ei masă; în stare lichidă este structurată parţial, în funcţie de temperatură, iar în stare gazoasă este nestructurată. Ca să se înţeleagă mai exact rolul apei în procesele biologice trebuie să amintim de fenomenul denumit în chimie cataliză.

Prin cataliză se înţelege creşterea vitezei de reacţie a unui proces chimic prin simpla prezenţă a unei substanţe chimice denumită catalizator, într-o cantitate foarte mică, şi care nu participă direct la reacţie, ieşind din aceasta nemodificat. Nu este vorba deci de un aport de energie, ci de cu totul altceva. Să ne amintim de informaţie. Putem presupune că acest catalizator aduce în reacţie o informaţie specifică ce micşorează energia de activare a reacţiei. Cum? Probabil vom şti atunci cînd raportul materie/informaţie va fi clarificat. In lumea vie asemenea substanţe se numesc biocatalizatori şi au funcţii foarte complexe. Acestea sînt: vitaminele, enzimele sau fermenţii şi hormonii. în organismele vii, majoritatea reacţiilor catalitice se desfăşoară în mediu lichid, solventul fiind apa, iar catalizatorul o substanţă macromoleculară difuz diseminată în apă. Complexi-tatea catalitică a apei rezultă din faptul că moleculele sale, deşi neutre (pH = 7), pot juca atît rolul de acid, cît şi de bază, în funcţie de anumite condiţii. Explicaţia acestei funcţii chimice multiple se găseşte în structura apei şi a elementelor care o compun, hidrogenul şi oxigenul.

Am arătat mai sus că în ceea ce priveşte concentraţia ionilor de hidrogen (pH), apa are unele proprietăţi mai deosebite. Cercetările efectuate în ţara noastră de profesorul I. Mînzatu au arătat că apa obişnuită (pH = 7) are două fracţiuni disctincte, care se deosebesc prin pH-ul lor. Astfel, una din fracţiuni are pH < 5,5, iar cea de a doua pH > 7,2. Fracţiunea alcalină, deci cu pH > 7,2, este fracţiunea care participă la formarea structurilor specifice materiei vii şi ar putea fi numită chiar „apă biologică". Acest lucru este ilustrat plecînd de la faptul cunoscut că acidul dezoxiribonucleic (ADN) prezintă o structură elicoidală dextrogiră (rotită spre dreapta). Această preferinţă pentru rotirea spre dreapta s-a explicat cînd s-a constatat că apa biologică influenţează într-un mod specific cristalizarea substanţelor. De exemplu, sulfatul de cupru (CuS04) aflat într-o soluţie cu apă biologică va avea structura de cristalizare sub forma unei spirale rotite spre dreapta, în timp ce într-o apă antagonică (pH < 5,5) planul de rotire este levogir (rotire spre stînga). Rotaţia levogiră nu este întîlnită în repertoriul chimic al vieţii terestre şi această fracţiune a apei a primit numele de „apă antagonică". Să nu ne închipuim că această fracţiune ar fi inutilă. Apei antagonice îi poate reveni rolul foarte important de moderator al proceselor biologice, practic întregul chimism celular desfăşurîndu-se la punctul de contact al acţiunilor celor două fracţiuni. Evident, aceste lucruri prezintă o asemenea noutate, încît este cazul ca cercetătorii să se concentreze pentru elucidarea lor mai mult decît asupra altor probleme.

Apa a preexistat vieţii pe pămînt şi este mediul în care s-au făcut sintezele de substanţe organice, interacţionînd cu diverse elemente chimice şi în special cu carbonul, datorită unui mediu electromagnetic favorabil. Aceste substanţe, prin structurare potrivită conform unor informaţii conţinute în materie, au dus la primele sisteme vii. „Se impune ideea că apa este spaţiul de geneză al vieţii,

MATERIA NEVIE 57

dar şi condiţia ei; apa participă şi ca material de construcţie al viului, dar şi ca agent de lucru ; generează procese energetice structurale, dar le şi reglează prin proprietăţile sale particulare" [9J. în afară de aceasta, apa constituie un veritabil mediu încojurător. Celulele organismului conţin apă. Lichidul inter-stiţial celular conţine apă. Deci organismele conţin apă. Organismele acvatice trăiesc în apă, iar cele de pe uscat vieţuiesc înconjurate de o atmosferă ce conţine vapori de apă. In acest fel circuitul apei în natură asigură, practic, un mediu acvatic pentru toate organismele vii.

1.7. Informaţie şi raportul materie/informaţie

Ştim astăzi că în lumea vie informaţia acţionează ca un element excitant, deci care pune în mişcare substanţă şi energie (de regulă, cantităţi foarte mici) şi care, Ia rîndul lor, pun în mişcare cantităţi mai mari de materie şi energie în scopul echilibrării unor procese. In lumea nevie informaţia există, dar căile de acţiune sînt mai puţin clare (vezi cataliza, subcapitol 1.6 - Mediul acvatic). Din punct de vedere chimic, materia vie nu se deosebeşte mult de materia nevie. Diferenţa specifică nu o întîlnim în planul diversităţii sau în planul cantităţii, ci în domeniul informaţiei. în timp ce materia vie cu o mare bogăţie de informaţii determină modul său de structurare, în materia nevie raporturile informaţionale sînt mai limitate. De exemplu, în cazul apariţiei unei substanţe prin reacţia a două elemente chimice, singura informaţie pare a fi cuantificarea raportului în care are loc unirea, deci ca şi cum ar fi două stări diametral opuse, existenţa şi non-existenţa. întrebarea care se pune este cît de determinată este lumea noastră, Universul în care trăim, de substanţă, de proprietăţile ei, de „primele principii", să spunem. Este un fapt stabilit că mişcarea materiei nu se poate datora numai forţelor şi cîmpurilor pe care ea le generează. în aceste mişcări intervine şi informaţia şi s-ar putea ca prima cauză a mişcării materiei să fie de natură informaţională. Legătura pare a fi de feedback, deşi produsă de materie, informaţia îşi poate pune amprenta asupra materiei, determinîndu-i mişcarea, în lucrarea Informaţia materiei, prof. Mihai Drăgănescu citează un articol semnat de J.A. Wheller în revista IBM Journal of Research & Development din SUA, apărut în anul 1988, şi în care se afirmă că în prezent se intră în a treia etapă de dezvoltare a fizicii, aceste etape fiind următoarele:1. - Determinarea mişcării fără a se explica mişcarea (parabola lui Galilei,

elipsa lui Kepler etc).2. - Determinarea legilor mişcării fără explicarea cauzelor. (Legile mişcării ale

lui Newton, electrodinamica lui Maxwell, teoria relativităţii a lui Einstein etc.)

3. - Fizica bazată pe informaţie. (Evident, din enumerarea etapelor rezultă aluzia că ar putea urma explicarea cauzelor primare ale mişcării materiei.) Se evidenţiază astfel o direcţie de cercetare în fizică, respectiv raportul între materie şi informaţie.

Am considerat necesară această introducere pentru a ilustra preocupările ştiinţei din ţara noastră în această direcţie.

Prezentul subcapitol reia cîteva idei prezentate la un simpozion ştiinţific în anul 1977 de dr. Cornelia Guja [6], pentru a ilustra preocupările noastre în domeniul raportului între materie şi informaţie, preocupări generate de experienţele în domeniul electrografiei. La baza consideraţiilor noastre, pe care le vom prezenta în continuare, stă ipoteza că informaţia este o proprietate fundamentală a materiei, o formă universală de manifestare a ei. Aici este necesară menţiunea că informaţia propriu-zisă, ca un concept general, este un fapt demonstrat de ştiinţă. Ipoteza se referă la ceea ce am numi „esenţa informaţiei" sau „informaţia primară" conţinută în substanţă. (Se vede că nu avem încă un termen consacrat, dar care probabil se va contura în timp.) Indicăm cîteva din argumentele pe care le aduceam atunci în sprijinul acestei ipoteze, argumente valabile şi astăzi:- multitudinea practic infinită de fenomene unde a fost sesizată informaţia;- multitudinea practic infinită a formelor pe care le poate lua informaţia;- dificultatea, chiar imposibilitatea de a o defini în mod unitar;- similaritatea unor aspecte ale sale cu cele ale mărimilor fizice fundamentale,

masa şi energia.Avînd în vedere cele arătate, vom admite că materia poate fi caracterizată

din punct de vedere fizic prin cel puţin trei calităţi: masa sa, energia ce o conţine şi informaţia pe care o exprimă, calităţi ce se manifestă simultan, se întrepătrund în mod dialectic. Ca exemplu, ne vom referi la elementele chimice care stau la baza tuturor structurilor cunoscute din Univers şi care au fost sistematizate în tabelul periodic al lui Mendeleev. Acestea se diferenţiază atît în privinţa maselor atomice, cît şi energetic prin configuraţiile electronice specifice fiecărui atom, dar şi prin proprietăţile lor chimice (afinităţi), pe care le-am putea atribui sferei informaţionalului. în tabelul 1.1 am căutat să sistematizăm aceste aspecte.

Proprietaţt^^^ Masă Energie Informaţie

măsoară cantitate de materie

cantitate de energie cantitate de informaţie

se manifestă cînd apar

mase diferite diferenţe de energie diferenţă de informaţie

MATERIA NEVIE 59

^*—^Mărime Proprietaţt^^

Masă Energie Informaţie

se manifestă îndeosebi

în fenomene gravitaţionale

în fenomene „planetare"

în fenomene bio-psiho-sociale

forme de manifestare

diferite substanţe (chimice)

diferite forme de energie

diferite forme de informaţie

tipuri de manifestare

- repaus- mişcare

- potenţială- cinetică

- structurală (statică)- activă (dinamică)

categorii de sisteme în care se manifestă specific

sisteme fizice sisteme biologice individuale

sisteme cibernetice supraindividuale

exprimă tendinţa de

existenţă spaţio-temporală

existenţă spaţială existenţă independentă de spaţiu şi timp

legi ilustrative F = K nvm2

d^F - K q''q' o.v1-^

exprimare simbolică' «llegi de transformare

e = m -c2 I = et2

Tabelul 1.1. Similaritatea unor aspecte ale informaţiei cu mărimile fizice fundamentale masa şi energia

Trebuie să facem menţiunea că mase sau energii egale sau echivalente pot fi purtătoare de informaţii diferite cantitativ şi calitativ. în fenomenele naturale ponderea celor trei aspecte poate varia foarte mult. Putem distinge categorii de fenomene în care se manifestă în special proprietăţile masice (cele studiate de mecanica cerească), altele, al căror specific este determinat de aspectele ener-getice (printre ele, cele nucleare, de exemplu), iar altele, în care informaţionalul joacă un rol esenţial (fenomenele psihosociale, de exemplu). Cu acest ultim aspect ar trebui să se ocupe biofizica informaţiei. Trecerea accentului spre latura informaţională poate fi considerată ca saltul evolutiv al materiei de la neviu la viu, fapt argumentat de întreaga biochimie şi genetică modernă. Viul este capabil să sesizeze diferenţiat şi să valorifice energia mai ales atunci cînd ea are intensităţi moderate ca în procesul asimilaţiei clorofiliene sau al fenomenelor optice. Prin asemenea performanţe materia vie a devenit capabilă să sesizeze şi să valorifice proprietăţile informaţionale ale materiei şi în cazurile în care suportul masic şi energetic a devenit cantitativ neglijabil. Ideea unei teorii a evoluţiei materiei prin valorificarea diferenţiată şi orientată (spre informaţional, dar nu numai) a proprietăţilor materiei ne-a sugerat unele analogii între sistemul periodic al elementelor chimice şi sistemul de clasificare „naturală" a speciilor (cel care ţine seama de filogeneza lor probabilă). Genomul ca

element constituent al sistemului prezintă unele analogii cu calităţile elementelor chimice din sistemul lui Mendeleev (cum ar fi creşterea cantitativă a masei acestora de-a lungul lanţului evolutiv). De aici ipoteza unei „cuantificări" a genomului, de natură informaţională, şi problema stabilirii unei repetabilităţi filogenetice. Criteriul de cuantificare ar fi saltul spre o specie nouă, analog cu trecerea unui element în altul prin „adăugarea" unui proton. O ultimă ipoteză pe care o formulăm ar sugera rolul fenomenelor informaţionale în evoluţia materiei. Dinamica evoluţiei are la bază un proces dialectic între două tendinţe contradictorii: una este aceea spre cuantificare şi individualizare, cealaltă este o tendinţă de unificare cu şi de integrare în sistemele supraindividuale cărora le aparţin aceste individualităţi. Această ultimă tendinţă a fost numită de noi cosmia[ie sau integraţie, pentru a sugera latura centrifugă a procesului evolutiv. Medierea celor două tendinţe realizată la nivelul informaţional, ca în cazul sistemelor vii, determină un echilibru temporar antientropic. în lumea nevie cosmiaţia este ireversibilă, realizîndu-se evoluţia spre entropia maximă. Pentru lumea vie, evoluţia poate fi privită ca un proces oscilator între o integrare internă centripetă, individualizatoare, şi alta externă, centrifugă, coordonatoare sau subordonatoare, proces oscilator ce impulsionează evoluţia. O teorie gene-rală a integrării - o integronică (asemănătoare ciberneticii) - ar trebui să fundamenteze teoria proceselor ce stau la baza dinamicii evolutive între asimi-Iaţie şi dezasimilaţie, între homeostazie şi transformare, între conservare şi evoluţie, între entropie şi negentropie ş.a.m.d. [6]. Transformarea masei sau energiei în informaţie ar putea să stea la baza echilibrului evolutiv al materiei, precum dinamica (circulaţia) informaţiei stă la baza echilibrului homeostazie. Folosind metoda analogiei, dacă vom considera că informaţia o putem alătura masei şi energiei ca proprietate fundamentală a materiei, admitem că este valabilă o lege similară celei a gravitaţiei universale sau a legii atracţiei şi respingerii între sarcinile electrice (legile lui Coulomb). Atunci vom putea scrie:

o-vili,di2

în care:O - reprezintă organizarea sistemului (în care se produc fenomenele infor-

maţionale la care ne referim) ca măsură a informaţiei (precum forţa de atracţie este o măsură a masei);

Ij şi I2 - informaţiile ce interacţionează în procesul organizator;V - o constantă informaţională care depinde de mediul în care se găseşte

sistemul respectiv (poate fi şi mediul sociocultural). Notaţia V intenţionează să sugereze dependenţa informaţiilor de o eventuală constantă valorică (axiologică) determinată de mediu;

MATERIA NEVIE 61

d, - reprezintă ceva similar cu distanţa, diferenţa dintre informaţii sau distanţa dintre informaţii. în tabelul 1.1 am făcut menţiunea că este vorba de o exprimare simbolică. Ar rezulta deci că gradul de organizare al sistemului depinde în cea mai mare măsură de diferenţa dintre informaţiile care intervin în sistem. Informaţii distanţate (diferenţiate de cerinţele sistemului) au o contribuţie redusă, în timp ce informaţii apropiate din punctul de vedere al convergenţei cu necesităţile sistemului conduc la efecte majore în organizarea acestuia. Această interpretare este logică şi pare a fi în concordanţă cu realitatea, tară a putea fi fundamentată cantitativ, în special datorită termenului diferenţă de informaţie. în cazul transformărilor reciproce, încercînd o analogie cu relaţia e=mc2, dacă admitem că putem considera legea transformării energiei în informaţie sub forma I = et2, unde: I - este informaţia echivalentă energiei; e - este energia transformată în informaţie; t - este o constantă; interpretarea duce la contradicţii.

Referindu-ne la exemplul mesajului informaţional al unei cărţi (vezi sub-capitolul 1.3), am văzut că nu există proporţionalitate între energia înglobată în mesaj şi cantitatea de informaţie, deci această relaţie nu corespunde realităţii. Dacă luăm în considerare numai energia care vehiculează informaţia, relaţia pare a fi în concordanţă cu realitatea, deoarece este evident că spre a transmite mesajul mai multor pagini de carte va fi necesară o cantitate mai mare de energie luminoasă. Totuşi, în acest caz nu este implicată energia materiei care exprimă o informaţie, ci o energie exterioară sistemului. Pe de altă parte, dacă transformarea masei sau energiei în informaţie stă la baza echilibrului evolutiv, aşa cum s-a presupus anterior, această transformare trebuie să existe, dar conform celor de mai sus nu mai este proporţională.

Concluzia evidentă a celor discutate: raportul materie/informaţie încă nu este clarificat, deci drumul spre o fizică bazată pe informaţie necesită încă eforturi de cercetare substanţiale.

Bibliografie

1. Dolezalec, H., Electricalprocesses in atmosphere, Steinkopff Verlag, Darmstadt, 1977.

2. Drăgănescu, M., Informaţia materiei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1990.3. Dumitru, Constantin, Inteligenţa materiei, Editura Militară, Bucureşti, 1981.4. Dragomirescu, Elena, Enache, L., Biofizică, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1993.5. Gîju, Stela, Electricitatea atmosferică, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984.

00 *0

CD Q5 «■Cfi •

i— p

oSC

s te2. C

o 3. -< c o * a

hoă'J

a */Î

2. £

si73 Oo - aoo a

o» 3• rfî

a re

■§B

a

O -O <M O

C =;■

C

§.-3 c f* *~

a a.ci (^ C -.

<ţ> 3

Si3 1=.I «.§;§

«■s. ^

o aa a

•-i a

o &

>no

Cr ces > z

2 c

o •

3 L- a00^

P 5<

S a.oo £

§■

mO.

a

1

5

1

Capitolul 2

MATERIA VIE

2.1. Celule şi ţesuturi

Undeva în marele Univers, pe o umilă planetă ce se va numi cîndva, în viitor, Terra, materialele din care era constituită au fost antrenate într-o mişcare cu totul diferită de mişcarea cosmică a particulelor. Această mişcare a creat viaţa şi evoluţia acesteia a permis omului să existe şi să gîndească. Forţele vieţii se situează însă departe de puterea de apreciere senzorială a omului şi, din această cauză, timp de milenii natura lor a rămas necunoscută lui.

Abia în secolul al XVII-lea un savant englez, Robert Hooke, scrutînd materia vegetală la microscop, a observat că aceasta este formată din numeroase forma-ţiuni foarte mici, pe care le va numi celule. în curînd s-a descoperit că există fiinţe minuscule al căror corp este format dintr-o singură celulă şi că materia vie complexă, fie vegetală, fie animală, este un agregat de celule şi substanţe, pe care acestea le secretă în serviciul unui organism. S-a descoperit că aceste celule pot să ajungă la o uimitoare specializare, ele diferenţiindu-se spre a constitui ţesuturi şi organe. Remarcabil este faptul că orice entitate vie se naşte dintr-o celulă unică, aşa cum viaţa a început cîndva cu o celulă.

Secretele acestor celule ţin de viaţă şi mecanismele lor şi se situează foarte departe pe scara infinitului mic, ajungînd pînă la cărămizile fundamentale ale materiei nevii, sarcinile electrice. Celula în sine reprezintă unitatea morfologică şi funcţională a lumii vii. Celulele diferă ca formă şi dimensiune de la organism la organism, dar prezintă unitate de construcţie şi de organizare. Materia celulei este numită generic protoplasma, dar ea este organizată în celulă în straturi concentrice (vezi fig. 2.1), cu denumiri diferite. în exterior găsim învelişul sau periferia celulară numită membrană plasmatică, o structură morfofuncţională complexă care separă mediul intracelular de cel extracelular, prin ea reali-zîndu-se comunicarea între aceste două medii. între suprafaţa externă şi cea internă a membranei este o diferenţă permanentă de potenţial electric, care a fost denumită potenţial de repaus. Membrana celulară este deci polarizată electric, polaritatea pozitivă fiind la exteriorul celulei, iar cea negativă la interior, valoarea diferenţei de potenţial fiind de 70-90 mV.

Acest potenţial de repaus se datoreşte unei inegalităţi de concentraţie a diverşilor ioni de o parte şi de alta a membranei. Astfel, concentraţiile de sodiu

(Na+) şi clor (CI") sînt mai mari în fluidul interstiţial, în timp ce, în mediul intracelular, potasiul (K+) este în exces. Energia care rezultă din metabolismul celular este utilizată de celule pentru a transporta ionii de sodiu în afara celulei şi cei de potasiu în interior, menţinînd astfel constantă concentraţia intracelulară.

complex Golgi

! i XI/» ""-^ I1 «

>3

<••>*; lj\ R.E.Nlipide

#.%.ft|

înveliş nuclear cV

mitocondrie

unităţi tripartite

Figura 2.1. Structura celulei (după Cotrutz, 1994)

nucleol

MATERIA VIE 65

Asimetria ionică explică asimetria electrică şi deci polarizarea membranei celulare. Mediul extracelular este o soluţie diluată de apă şi săruri denumită fluid interstiţial, iar membrana limitează selectiv, cantitativ şi calitativ schim-burile dintre cele două medii. Mediul intern este compus dintr-un fluid denumit citoplasmă, aceasta la rîndul său avînd o parte nestructurată, numită hialoplasmă (substanţa fundamentală a citoplasmei), şi o parte structurată, numită morfo-plasmă, aceasta fiind un sistem de structuri, filamente, granule şi vezicule care reprezintă părţi funcţionale, numite organite celulare. Acestea sînt: mitocon-driile, lizozomii, complexul Golgi (numit şi aparat Golgi), ribozomii, numiţi şi corpusculii lui Palade (au fost descoperiţi în SUA de către savantul de origine română George Emil Palade, laureat al premiului Nobel în anul 1974 pentru această descoperire), peroxisomii, microfilamentele, microtubii şi altele.

în citoplasmă sînt localizate majoritatea funcţiilor celulei. Principalele funcţii ale acesteia sînt: biosinteza (crearea de substanţe, proteine în special), mişcarea (în raport cu mediul extern şi cel intern), generarea potenţialului electric, autoreproducerea etc. în interiorul citoplasmei, aproximativ în centrul celulei, se găseşte nucleul, acesta fiind locul unde se află memoria genetică necesară vieţii şi proceselor de diferenţiere şi multiplicare celulară.

Revenind la membrana plasmatică din exteriorul celulei, aceasta reprezintă o folie cu grosimea de aproximativ 7 nm, cu o structură foarte ordonată compusă din două straturi de molecule de fosfolipide. între aceste straturi se găsesc două pături subţiri de grăsimi (colesterol). Membrana plasmatică are pori şi prin ei unele lichide, sau chiar mici particule, pot pătrunde sau ieşi din celulă pentru a lua parte la procesele de sinteză şi excreţie a celulei. Pătrunderea se face în nişte canalicule foarte fine şi ramificate ce alcătuiesc o reţea endoplasmatică umplută cu un lichid format din apă, în care sînt dizolvate multe săruri. Această reţea are două forme ce comunică între ele; reţeaua endoplasmatică netedă (REN) şi reţeaua endoplasmatică granulară (REG). în afara acestor reţele, la procesele de sinteză şi excreţie din celulă mai participă şi alte organite de care s-a amintit anterior.

Astfel, ribozomii ce sînt formaţi din granule de acid ribonucleic (ARN) pot fi găsiţi liberi în citoplasmă sau ataşaţi membranelor reţelei endoplasmatice. Aceste granule de ARN, unindu-se, formează un lanţ de ribozomi numit poli-zom. Pe aceste lanţuri se înşiră apoi aminoacizii ce vin din alimentaţie şi iau naştere proteinele specifice celulei. Mitocondriile, care sînt nişte vezicule cu pereţi dubli, au rol în desfacerea unor substanţe ce rezultă din degradarea glucidelor şi a grăsimilor şi unde se formează acidul adenozin trifosforic (ATP), substanţa care transmite energia necesară actelor de mişcare, căldură, reacţii chimice şi altele care se produc în celulă. în citoplasmă mai există lizozomii, nişte cavităţi umplute cu enzime ce ajută la degradarea substanţelor alimentare.

Substanţele rezultate, ca urmare a acestor procese, fie participă la sintezele de proteine, fie se acumulează în unele formaţiuni, cum este aparatul Golgi, de

unde se eliberează la nevoie. Nucleul, de care s-a amintit că se găseşte cu aproximaţie în centrul celulei, este delimitat la exterior de o membrană care cuprinde în interior un fluid, nucleoplasma, şi unele structuri, precum nucleolii şi cromatina formată în principal din ADN (acid dezoxiribonucleic), cu funcţii în sinteza replicativă proprie, în vederea diviziunii şi controlul activităţii de sinteză.

Anumite substanţe nucleice pot ieşi în citoplasmă, iar unele substanţe sintetizate în citoplasmă pot pătrunde în nucleu. Nucleul în sine are două stări morfofuncţionale, pe care le poate atinge într-un ciclu. Starea metabolică (interfazică), în care se desfăşoară procese de sinteză ce pregătesc diviziunea celulară, şi starea mitotică, adică diviziunea celulară propriu-zisă. Toate celulele organismului uman (cu excepţia celor nervoase) sînt capabile să se multiplice.

Prin diviziunea celulară se realizează procesul de creştere, de menţinere a structurii şi funcţiilor organismelor, precum şi reproducerea lor. Formaţiunile caracteristice ale nucleului sînt cromozomii, nişte filamente ce apar în timpul diviziunii celulare şi care sînt alcătuiţi din acid dezoxiribonucleic (ADN) existent în nucleu. Imensa moleculă de ADN este formată dintr-o elice dublă (ca o scară în spirală), constituită din molecule ale unui radical fosforic şi a unei zaharide (aşezate în lanţ) şi patru baze (dispuse ca treptele scării), aşezate două cîte două, respectiv : adenina, guanina, timina şi citozina. Ele sînt dispuse în aşa fel încît în faţa unei anumite baze legate de un fir al spiralei să stea o altă bază a celuilat fir. Adenina se leagă totdeauna numai cu timina, iar guanina numai cu citozina (vezi fig. 2.2).

citosină + guanina

adenina + timina

timina + adenina

guanina + citozina

A B CFigura 2.2. Acidul dezoxiribonucleic (ADN)

A - Structura moleculei de ADN în spirală dublă; B - Aceeaşi moleculă avîndmarcate bazele şi legăturile; C - Perechile de legături obligatorii

MATERIA VIE 67

Fiecare asemenea bază, ce este legată de o zaharidă (dezoxiriboza la ADN şi riboza la ARN, notate cu Z în figura 2.2) şi de un radical fosforic (notat F), formează un nucleotid.

De felul cum sînt dispuse nucleotidele depind şi proprietăţile moleculei de ADN din celulă. Această structură poartă în sine informaţia genetică a celulei, respectiv succesiunea caracteristică de substanţe alcătuieşte un fel de matrice. După această matrice se copiază acidul ribonucleic (ARN), care ajuns apoi în citoplasmă stă la baza sintezei substanţelor proteice, enzimele. (Descoperirea structurii elicoidale a ADN-ului a fost făcută de savanţii englezi J.D. Watson, F.H. Crik şi M.H.F. Wilkins, pentru care au primit premiul Nobel în anul 1962, iar descoperirea ARN-ului mesager şi controlul genetic al enzimelor a fost făcută de savanţii francezi J.L. Monod şi F. Jacob, aceştia primind premiul Nobel în anul 1965.)

Analiza tuturor acestor substanţe celulare a arătat că ele sînt formate din aceiaşi atomi ca şi materia nevie. Aceşti atomi sînt agregaţi în molecule, dar în timp ce moleculele minerale nu conţin decît un număr redus de atomi (3 la o moleculă de apă şi pînă la 13 la o moleculă de fosfat tricalcic), moleculele biologice pot să includă mii de atomi (vezi fig. 2.3).

Figura 2.3. Molecula de ADN - elicea vieţii

La acest nivel pot fi înţelese atât scara extraordinar de mică la care se desfăşoară fenomenele biologice, cît şi perfecţiunea acestor fenomene, perfec-ţiune ce poate fi pusă pe seama complexităţii moleculelor biologice. în aceste molecule biologice patru atomi au o reprezentare preponderentă, respectiv atomul de hidrogen, de carbon, de oxigen şi de azot. Aceste elemente constituie peste 99% din substanţele celulare. Adevărata problemă a vieţii nu este însă componenţa moleculelor, ci structura acestor molecule biologice. Din chimie se ştie că hidrogenul, carbonul, oxigenul şi azotul pot da naştere la combinaţii

extrem de numeroase, dar numai unele din aceste combinaţii apar în citoplasmă celulară. Azotul mai cu seamă apare întotdeauna legat de doi atomi de hidrogen, formaţie numită radical aminat, constituind o familie de substanţe organice, numită a proteinelor. (Pentru cercetări asupra constituţiei proteinelor şi deter-minarea structurii chimice a insulinei, savantul englez F. Sânger a primit premiul Nobel în anul 1958.) Aceste substanţe au o structură macromoleculară alcătuită din numeroşi aminoacizi. Proteinele constituie factorul chimic fundamental al proceselor vii, pe baza plasticităţii structurale a lanţurilor extrem de lungi de aminoacizi din care sînt formate, fiecărei structuri corespunzîndu-i o proprietate biologică anumită. Ca exemplu, ribonucleaza are 124 de aminoacizi, iar mio-globina 159. Această trăsătură comună apare cu atît mai evidentă, cu cît funcţiile proteinelor sînt foarte variate. Unele constituie material de construcţie în organism, cum este cazul gelatinei din oase, a fibrinei din cartilagii sau a cheratinei din păr, altele sînt capabile să producă şi să modifice alţi compuşi, iar altele sînt capabile să declanşeze procese organice numai prin simpla lor prezenţă (s-a stabilit că unii hormoni sînt proteine).

Studiile au arătat că există 20 de aminoacizi fundamentali consideraţi consti-tuenţi universali ai proteinelor, respectiv pot fi consideraţi ca un alfabet al proteinelor. Distribuţia lor într-o proteină determină caracteristicile chimice şi funcţiile ei metabolice în organism. Din cei 20 de aminoacizi, organismul uman şi al vertebratelor superioare poate sintetiza 12, restul de 8 trebuie să fie furnizaţi zilnic prin hrană. Moleculele acestor aminoacizi sînt compuse din două părţi: o grupare caracteristică de atomi, C, N, H şi O, specifică fiecărei proteine, împreună cu ea aflîndu-se o altă grupare de atomi identică pentru toţi aminoacizii, avînd şi ea, la rîndul său, două subgrupe: într-o parte una cu funcţie acidă şi în partea opusă una cu funcţie bazică. întrucît acizii se combină cu bazele, această afinitate explică de ce aminoacizii se atrag şi se pot prinde unul de altul ca verigile unui lanţ.

Acest mare număr de substanţe este vehiculat în complicatele formaţiuni ale celulei, formaţiuni care se găsesc şi într-un număr foarte mare. Astfel, numărul ribozomilor poate varia de la cîteva mii la peste 100 000, cel al canalelor endoplasmatice în general depăşeşte 10 000, aparatul Golgi are între 10 şi 1 200 de vezicule, iar mitocondriile rar sînt mai puţine de 2 500. Alcătuirea chimică a acestor formaţiuni şi a întregului material din celulă conţine milioane de atomi grupaţi în molecule, mai mici sau mai mari.

Toate acestea sînt cuprinse în celule ale căror dimensiuni sînt în general cuprinse între 20 şi 40 de micrometri. Acest microcosmos are la bază sarcinile electrice, care constituie cărămizile fundamentale ale fiecărui atom, iar forţele electrice sînt forţele de legătură între molecule, asigurîndu-se un echilibru în poziţii în care energia este minimă. Galaxiile acestui microcosmos sînt grupările de celule ce formează structurile din care sînt alcătuite organele la plante şi la

MATERIA VIE 69

animale, structuri numite ţesuturi. în ce priveşte organismul uman, există patru feluri de ţesuturi ce intră în componenţa sa: ţesutul epitelial, ţesutul conjunctiv, ţesutul muscular şi ţesutul nervos. Aceste ţesuturi diferă prin forma şi dimen-siunea celulelor, după materialul dintre celule şi, în special, prin funcţiile pe care le realizează în vederea menţinerii organismului viu în stare de funcţionare.

înregistrarea activităţii electrice a ţesuturilor şi a organelor a arătat că orice celulă vie îşi manifestă existenţa atît în repaus, cît şi în activitate prin generarea unor fenomene electrice. S-a amintit deja despre potenţialul de repaus al celulei.

O proprietate importantă a celulei, legată de acest potenţial electric, este excitabilitatea. Celula reacţionează printr-o modificare trecătoare a stării de permeabilitate a membranei faţă de ioni, ca urmare a acţiunii unui stimul. Această modificare începe într-un punct al celulei şi se transmite din aproape în aproape, cuprinzînd întreaga celulă, deci propagîndu-se ca o undă pe membrana celulei. Respectiva manifestare electrică se numeşte potenţial de acţiune, are o amplitudine de 100-120 mV şi o durată de 0,5-2 milisecunde. Apariţia poten-ţialului de acţiune este rezultatul unei creşteri a permeabilităţii membranei faţă de sodiu. După restabilirea echilibrului electric şi refacerea potenţialului de repaus, în interiorul celulei vor fi mai mulţi ioni de sodiu şi se pun în mişcare procese biochimice care readuc la normal concentraţia ionică prin expulzarea sodiului şi readucerea potasiului. în mod obişnuit, în organism excitaţia neuro-nilor şi a fibrelor musculare se realizează prin sarcini electrice negative, iar în cazul receptorilor pentru lumină, presiune, temperatură etc, aceştia sînt sensibili la formele respective de energie. Celulele nervoase (neuronii) intră în legătură una cu alta în locuri numite sinapse şi în acest loc se face şi transmiterea impulsului electric. Dacă am compara nervul cu un fitil, excitaţia ar fi repre-zentată de flacăra ce se propagă prin fitil, cu deosebirea că fitilul îşi pierde proprietatea de a arde din nou, în timp ce ţesutul viu (nervul) se reface după trecerea undei de excitaţie şi poate fi din nou excitat.

în corpul vieţuitoarelor există un ţesut muscular autoexcitabil, miocardul, respectiv inima. Acest ţesut îşi creează singur stimulul. în muşchiul inimii se găsesc resturi de ţesut miocardic embrionar. Acest ţesut este concentrat în două formaţii, respectiv nodul sinoatrial şi atrioventricular, şi un fascicul denumit fasciculul His. Stimulul pentru fiecare contracţie apare sub forma sarcinei electrice negative la nivelul sinoatrial şi apoi unda de excitaţie cuprinde întregul miocard. După efectuarea contracţiei, miocardul se reface biochimic, pregă-tindu-se pentru o nouă contracţie. Mărimea potenţialelor care apar în timpul activităţii cardiace este de aproximativ 20-30 mV. Este evident deci că viaţa este strîns legată de existenţa unei dinamici a sarcinilor electrice în materia vie a organismelor.

în rezumat, între structură şi funcţie există o legătură foarte strînsă, ele fiind două aspecte ale aceleiaşi realităţi. Structura este suportul material al funcţiei,

iar funcţia este manifestarea structurii. Structura vie poate exista numai în condiţiile funcţionării metabolismului (absorbţia de materie şi energie), iar la rîndul ei funcţia (viaţa) poate exista în măsura în care structura o menţine. Evoluţia în final reprezintă faptul că schimbarea structurii determină modificarea funcţiei şi modificările funcţionale induc transformări structurale.

2.2. Originea materiei vii

După cum s-a văzut, în procesele biologice intervin substanţe chimice deosebit de complexe. Dirijaţi de nucleotide, aminoacizii se asamblează în proteine, iar acestea fabrică la rîndul lor alte materiale, sau controlează funcţiile celulare. De unde provine această uimitoare capacitate pe care o deţin substanţele implicate în aceste funcţii? Ştim că materialele biologice nu au la bază decît particulele materiei nevii, deci posibilităţile lor rezidă în combinaţiile acestor particule: protoni, neutroni şi electroni. Aceste particule nu au apărut de ieri sau de azi în decursul timpului. Ele provin din big-bangul iniţial al Universului, deci existau în Univers cînd planeta noastră încă nu exista şi au rămas ceea ce erau şi cînd s-au organizat prin contribuţia forţelor fundamentale ce acţionează în Univers. începutul Universului - big-bangul - a fost un infern de radiaţii mult prea fierbinţi pentru a exista vreun atom. Temperatura în primele secunde era de miliarde de grade şi materia era prezentă numai sub formă de cuante de energie şi particule subatomice. Treptat, cu scăderea temperaturii prin extensia acestei bule de foc, încep să se formeze particulele mai grele, protonii şi neutronii, adică constituenţii nucleului atomic. Temperatura scăzînd în continuare, protonii şi neutronii formează nucleul cel mai simplu (cel al hidrogenului şi al izotopilor săi), iar în continuare, tot ca urmare a scăderii temperaturii, electronii se asociază cu nucleele, formînd atomii de hidrogen.

între aceşti atomi au început să se dezvolte forţe de atracţie, formîndu-se molecule, respectiv hidrogen gazos. Acesta a început să se aglomereze formînd nori de hidrogen, aglomerări imense, care sub apăsarea forţelor de gravitaţie au început să-şi ridice temperatura în miezul lor. Aşa au apărut stelele, cazanele în care reacţiile termonucleare au generat şi generează elementele chimice pe care le cunoaştem. Se vede de aici că materia are o tendinţă continuă de organizare, prin apariţia de legături. Această tendinţă este ilustrată de tabloul chimic al Universului, care în momentul de faţă constă în 75% hidrogen, 23% heliu şi 2% elemente mai grele. în vîrful graficului abundenţei elementelor mai grele din Univers găsim fierul şi metalele vecine acestuia. Fierul reprezintă deci cenuşa cuptorului nuclear din stele, element final în lungul şir de reacţii termonucleare ce duc la epuizarea energiei stelei. în final steaua epuizată explodează

MATERIA VIE 71

(supernovele) şi materia este împrăştiată în spaţiu. Supusă forţelor de gravitaţie, această materie se aglomerează din nou în jurul stelelor, formîndu-se planetele.

în cazul planetei noastre, gravitaţia reţine materia la nivelul solului, dar masa pămîntului fiind mică presiunea internă dezvoltată nu poate ridica temperatura la nivelul necesar declanşării reacţiilor nucleare, deci forţele nucleare rămîn prizonierele nucleelor atomice. Stabilitatea este asigurată de lipsa temperaturilor înalte, adică în ultimă instanţă a energiei necesare amorsării reacţiilor nucleare, în acest fel a rămas „mînă liberă" pentru forţa electrică, ea dominînd toate activităţile terestre. Moleculele vieţii s-au agregat şi îşi datorează proprietăţile lor acestei forţe şi unor condiţii de mediu existente în momentul formării lor şi a căror totalitate de întrunire încă nu o putem evalua absolut corect în toată plenitudinea sa. înainte este deci necesar să se cunoască secretele acestei electricităţi, omniprezentă în materie, şi care a început să fie stăpînită treptat de om abia de un secol şi jumătate.

Inertă sau vie, materia are la bază particulele purtătoare de electricitate, dar faptul scapă observaţiei directe a omului datorită amestecului intim al infinităţii de sarcini negative şi pozitive, ambele în număr egal, şi care se neutralizează reciproc la scară macroscopică. Datorită simţurilor sale limitate (evoluţia a dezvoltat simţurile atît cît a fost necesar adaptării la mediu), omul se află în afara acestui amestec de sarcini electrice. Omul a putut descoperi electricitatea numai prin intermediul unor fenomene care provoacă migrarea unor sarcini, stricîndu-se astfel echilibrul electric. în timp ce gravitaţia şi forţa nucleară se manifestă prin atracţie, forţa electrică, dimpotrivă, poate fi atractivă sau repul-sivă, din cauză că există o sarcină electrică pozitivă şi una negativă. Lăsate la voia întîmplării, sarcinile pozitive şi cele negative tind să se fixeze de la sine, ca urmare a faptului că sarcinile contrare se atrag. Acesta este secretul evoluţiei materiei terestre (şi putem presupune în întregul Univers), din momentul şi în locul în care vor apărea condiţii ce vor permite acţiunea preponderentă a forţei electrice. în această mişcare evolutivă, atomul a reprezentat prima etapă, el exprimînd deja o stare de organizare pentru care este responsabilă electricitatea, ea determinînd ca nucleele atomice să ţină prizonieri electronii.

Electricitatea nu s-a limitat la a crea atomi, ci a legat şi atomii în molecule, aceştia putînd fi uniţi deoarece electronii sînt repartizaţi în jurul nucleului pe un anumit număr de straturi. Un strat exterior îndepărtat de nucleu se împrăştie mai uşor şi în acest caz atomul devine donator de electroni pentru un alt atom care posedă un strat aproape saturat şi pe care tinde să-1 completeze. Apar astfel cei doi ioni, negativ şi pozitiv, şi forţa electrică acţionează asigurînd legarea lor cu o legătură pe care o numim electrovalentă. Există însă şi un alt mod de legătură cînd anumiţi atomi se unesc punînd în comun unii din electronii lor. Spunem că avem în acest caz o legătură covalentă. Aceste legături determină formaţiile stabile care sînt moleculele, iar interacţiunea dintre moleculele unor

substanţe, numite organice, duce la formarea unor agregate şi mai complexe, macromoleculele. Aceste substanţe complexe denumite polimeri şi copolimeri au molecula formată din molecule mai simple, denumite monomeri. Repartiţia sarcinilor electrice în molecule poate fi uniformă (molecule nepolare) sau neuniformă (molecule polare), moleculele exercitînd între ele o complexă acţiune de orientare, în special datorită acestei repartiţii neuniforme. Această orientare este, în ultimă instanţă, un echilibru dinamic, deoarece agitaţia termică a moleculelor are tendinţa de a perturba construcţia. Tendinţa fiecărei molecule de a ajunge în poziţia de echilibru determină un proces de autoasamblare.

Revenind la celulă ca parte componentă a materiei vii, dacă o descompunem în părţi componente, din ce în ce mai mici, acestea ar fi: celula, agregatele supramoleculare, biopolimerii şi monomerii. Materia vie este deci formată din ansambluri de atomi, structuraţi în ansambluri de molecule organice prin autoasamblare, structuri care exercită anumite funcţii în mod autoreglat şi sînt capabile de autoreproducere. Substanţele vieţii, proteinele şi aminoacizii, sînt constituite din macromolecule. Acţiunile acestor molecule pot fi blocate sau „autorizate" de prezenţa unor alte macromolecule. Acesta este comportamentul catalizatorilor. Deci substanţele vieţii acţionează ca nişte biocatalizatori, pre-zenţa lor blocînd sau deblocînd unele acţiuni. Complexitatea macromoleculelor le conferă catalizatorilor organici o înaltă specificitate. Aceste acţiuni comandate conform informaţiei genetice acumulate în nucleul celulei (rezultată din autoasamblare) şi care acţionează cibernetic, adică cu feedback, determină autoreglarea şi autoreproducerea, cercul închizîndu-se. întrebarea care se poate pune azi este : cît a pus în evidenţă experimental omul din aceste procese şi ce poate el reproduce din ele cu mijloacele pe care le are la dispoziţie?

în primul rînd, omul este încă în etapa descifrării acestor secrete. Unde a ajuns cu descifrarea nu putem spune exact, deoarece încă nu ştim exact lungimea drumului de parcurs, adică nu ştim precis cît mai este de descifrat. întrucît aceste cercetări au luat amploare abia în ultimii cincizeci de ani, este de presupus (datorită complexităţii fenomenelor şi dimensiunilor infinitezimale în care au loc) că vor mai fi necesari încă mulţi ani. Totuşi, în prezent, sinteza chimică poate produce deja unele substanţe specifice vieţii şi s-a ajuns, prin inginerie genetică, să se poată interveni în acest fantastic circuit, autoasamblare, autoreglare şi autoreproducere, fără a-1 deranja, corectînd chiar unele procese (de exemplu, insulina artificială în tratamentul diabetului, deci o corectare a metabolismului). Ne întrebăm desigur care este originea materialelor din care sînt constituite substanţele biologice, adică modul în care ele au apărut. Am văzut că analizele chimice au stabilit că materia vie are la bază aceleaşi elemente ca şi materia nevie existentă pe pămînt şi în Univers. Formarea pămîntului a avut loc prin reţinerea şi aglomerarea materiei cosmice de către gravitaţie. Acest material cosmic se găseşte sub formă de praf cosmic şi sub forma unor

MATERIA VIE 73

conglomerate formate din apă, amoniac, metan, dioxid de carbon şi alte gaze, îngheţate, datorită temperaturii scăzute a cosmosului. Pe măsura creşterii dimen-siunilor planetei, presiunea internă a ridicat temperatura, topind rocile, iar formarea crustei terestre a dus la activităţi vulcanice însoţite de intense degajări de gaze, în care un loc important îl ocupă vaporii de apă. Aceste emanaţii au creat atmosfera primitivă, care se apreciază că în acel timp era formată din aproximativ 85% vapori de apă, 14% dioxid de carbon şi restul alte gaze, precum metanul, amoniacul şi altele. Pe măsura răcirii crustei terestre, au apărut ploile şi planeta a fost acoperită de timpuriu cu un imens ocean, care s-a interpus între ea şi atmosferă. Prin volumul lor imens, oceanele vor asigura vaporilor de apă calitatea lor de constituent permanent al atmosferei. Pămîntul, şi în faza iniţială, ca şi azi, primea aceeaşi radiaţie solară întrucît soarele nostru este o stea de tip G2, caracterizată printr-o mare stabilitate pe o perioadă foarte lungă de timp (miliarde de ani). Spre deosebire însă de prezent, întreaga radiaţie ajungea la suprafaţa pămîntului, neexistînd în atmosferă bariera oxigenului liber (ozonul), care opreşte radiaţia ultravioletă.

Oamenii de ştiinţă au avut ideea de a simula în laborator atmosfera primitivă a pămîntului şi a o supune la radiaţia ultravioletă. Astfel, în 1953, savantul american Stanley Miller realizează în retortă sinteza aminoacizilor. Caracterul incert al acestei atmosfere primitive solicita însă experienţe pe diferite modele. Toate marile centre ştiinţifice din lume s-au lansat în aceste cercetări şi o echipă de savanţi ruşi a avut ideea de a experimenta acţiunea radiaţiilor atît asupra atmosferei, cît şi a apei. Rezultatul acestor experienţe a fost obţinerea unor aminoacizi precum glicolul, alanina, serina, acidul glutamic, valina şi fenila-lanina, toţi constituenţi ai materiei vii. Aceste rezultate nu lasă nici un dubiu. La suprafaţa oceanului primar, expus radiaţiei solare, a fost posibilă apariţia unui amestec de substanţe organice, asemuit de către savanţi cu un „bulion" organic. Imediat după aminoacizi, ca grad de complexitate pe scara substanţelor biologice, se găsesc nucleotidele, compuse dintr-o bază asociată cu un zahăr, legat la rîndul său de un fosfat. Experimentările au arătat că se pot obţine bazele azotate şi zaharurile (riboza şi dezoxiriboza), tot prin acţiunea radiaţiilor ultraviolete şi chiar a radiaţiilor cosmice sau a radioactivităţii naturale a pămîntului, asupra atmosferei primare şi a suprafeţei apei. Aceste reconstituiri în laborator ale materialelor organice au arătat că ele au putut lua naştere în diverse atmosfere şi în apa oceanului de-a lungul unei mari perioade de timp, în care condiţiile au evoluat favorabil. Concentrarea în timp a acestor substanţe a atras după sine apariţia lanţurilor de aminoacizi. Dintre acestea doar anumite asociaţii au un sens din punct de vedere biologic. Procesul seamănă cu cel al asocierii literelor alfabetului. Numai unele combinaţii dau cuvinte ce au sens. La rîndul lor, alte asocieri ale cuvintelor vor da anumite combinaţii de cuvinte ce au sens (propoziţii), pe lîngă multe altele fără sens. Calculul arată că 10 aminoacizi pot

da 1000 de miliarde de combinaţii. Din acest noian de combinaţii două au prezentat o afinitate care le va favoriza reciproc. Este vorba de lanţurile de nucleotide şi microproteine. Prin împreunarea lor va începe evoluţia datorită faptului că modificarea unuia permite dezvoltarea celuilalt şi reciproc, într-un veritabil circuit cibernetic. Savanţii au găsit urmele acestui proces în lumea virusurilor. Un virus poate fi considerat, prin structura sa, fie o macromoleculă foarte complexă, fie un organism extrem de rudimentar, dar a cărui multiplicare poate avea loc numai într-o celulă străină pe care o parazitează.

Un virus bine studiat, virusul mozaicului tutunului, este format dintr-o elice cu 130 de spire, formată la rîndul său dintr-un lanţ de 6500 de nucleotide la care sînt legate molecule de proteină specifică acestui virus, respectiv 2300 de molecule, fiecare moleculă avînd 158 de lanţuri de aminoacizi. Dacă se izolează cele două componente, nucleotide şi proteine, se obţin două substanţe inerte, care redevin virus activ cînd sînt puse din nou în contact. Astăzi, în condiţiile de mediu actuale, virusurile nu mai sînt fiinţe independente, ci nişte paraziţi. (Faptul este explicabil: dacă am putea aduce un om de Neanderthal în condiţiile societăţii moderne, el nu ar putea fi decît un parazit.) Proteinele care înconjoară nucleotidele nu pot realiza funcţiile lor decît în anumite limite de mediu, iar formaţiile primitive care nu s-au adaptat schimbărilor de mediu au dispărut. Cele care s-au adaptat au mers pe două căi. Formaţii care au reuşit să-şi creeze un mediu propriu prin apariţia învelişului care înconjoară nucleotidele (linia evolutivă spre celule) şi formaţii care le-au parazitat pe cele ce au reuşit să se adapteze (linia virusurilor). Evoluţia spre celulă nu a fost simplă. Putem presupune că o asemenea formaţie primitivă de materie vie a înglobat la un moment dat o alta. Noua formaţie, avînd acum în interior un fel de nucleu, a fost superioară dacă s-a produs simbioză, şi nu parazitare. în simbioză formaţia înglobată a avut condiţii de mediu superioare pentru reproducere şi a pus la dispoziţia gazdei capacităţile sale. Astfel a apărut probabil prima celulă.

în concluzie : deocamdată, ştim că această biosinteză chimică este posibilă şi probabilă. Apariţia vieţii este posibilă, ca potenţialitate ce există în însăşi materia nevie. Probabilitatea realizării acestui proces se înscrie între lipsa de probabilitate (cînd nu există condiţii) şi certitudine (atunci cînd există aceste condiţii). Cînd pe o planetă se realizează acest minim de condiţii necesare vieţii, aceasta apare în mod inevitabil. Există voci care leagă începerea vieţii de celulă, dar negarea istoriei precelulare a vieţii nu poate fi corectă. Viaţa a început probabil acolo unde s-a produs autoreglarea acestor procese despre care s-a discutat. însuşirile vieţii sînt însuşiri ale unor sisteme cibernetice vii şi ele pot caracteriza viaţa oriunde ar exista şi oricare ar fi compoziţia ei chimică, ştiinţa demonstrînd că pot exista combinaţii viabile avînd la bază siliciul, şi nu carbonul, aşa cum este pe pămînt. Important din punctul nostru de vedere este faptul că orice grupare de atomi constituie un sistem organizat al cărui cîmp

MATERIA VIE 75

electric este capabil să acţioneze asupra mediului înconjurător. în consecinţă, el selecţionează atomii vecini şi, dacă îi acceptă, le impune anumite amplasări în spaţiul înconjurător. Structuri mai evoluate au conferit materiei o organizare superioară, generatoare la rîndul ei de noi structuri şi, evident, de noi cîmpuri.

Această arhitectură, electrică în ultimă instanţă, trebuie să conţină în sine informaţii privind funcţiile şi potenţialităţile sale. Materia vie reprezintă deci o treaptă de organizare a materiei în care proteinele joacă rolul principal. Materia vie are un mod de existenţă, o mişcare proprie, viaţa. Viaţa se menţine printr-o continuă consumare de energie în vederea învingerii forţelor ambiante, care tind să o uniformizeze cu mediul neviu în care trăieşte. în materia nevie procesele energetice naturale tind spre un echilibru termodinamic cu sistemele vecine, dar în materia vie aceste procese energetice, dezvoltate ca urmare a consumului de substanţe şi a energiei din mediu, conservă structura şi integritatea materiei vii prin organizarea şi autoreglarea funcţiilor.

Sintetizînd, materia vie nu cuprinde nimic în plus în afară de atomi şi molecule, cu formele de mişcare corespunzătoare, fizice şi chimice. Inter-acţiunea specifică acestora a dus la formarea structurilor organice şi în special a proteinelor, cu forma de mişcare corespunzătoare, cea biologică. Materia vie reprezintă, de fapt, o soluţie coloidală de macromolecule, cu un mod de existenţă predominant de gel. în această structură apa este constituentul cantitativ pri-mordial, dar rolul principal îl au proteinele, alături de lipide, glucide şi săruri minerale. Suprastructura şi rolul biologic al macromoleculelor proteinice depin-de atît de secvenţa aminoacizilor, cît şi de natura grupărilor chimice din catenele laterale acestor secvenţe.

2.3. Mediul electric biologic

Existenţa electricităţii în organismele vii a fost cunoscută încă din Antichitate, medicii din vechea Romă folosind descărcările date de peştii electrici în trata-mentul unor boli.

Evident, despre originea şi cauzele acestui fenomen s-a putut vorbi abia în timpurile moderne, cînd evoluţia ştiinţei a permis înţelegerea lui. Prezenţa atît în citoplasmă oricărei celule, cît şi în fluidele extracelulare a numeroase tipuri de atomi şi molecule ionizate, deci încărcate electric, şi faptul că activitatea metabolică menţine diferenţa de concentraţie a acestor ioni fac ca fenomenele electrice să fie proprii tuturor celulelor animale şi vegetale.

Organismul viu este deci o sursă de tensiuni electrice generate prin meca-nisme energetice ce rezultă din metabolismul celular, dar şi un conductor electrolitic în care sarcinile electrice se deplasează prin transfer ionic.

Proprietăţile electrice ale mediilor biologice sînt determinate de repartiţia apei şi a electroliţilor faţă de membranele active (membranele celulare). Mediul electric biologic are unele caractere proprii organismelor vii. în acest sens, celula este un sistem caracterizat printr-o mare inegalitate de concentraţie ionică de o parte şi de alta a membranei: în interior există o mare concentraţie de ioni de potasiu (K+), iar în exterior (în lichidul interstiţial) există o mare concentraţie de ioni de sodiu şi clor (Na+ şi CI").

Deşi în celulă intră permanent substanţe foarte diverse care ar modifica valoarea pH-ului intracelular, se constată că el rămîne de o constanţă remarca-bilă, deoarece în caz contrar pentru anumite pH-uri, numite puncte izoelectrice, proteinele coagulează şi la aceste valori ale pH-ului celula intră în stare de degenerescentă. Membrana celulară este străbătută de canale ionice pentru a căror elucidare doi savanţi germani, E. Neher şi B. Sackmann, au primit premiul Nobel pentru medicină pe anul 1991.

Schimbul permanent de informaţie dintre celulă şi spaţiul interstiţial şi dintre organism şi mediul ambiant este un proces esenţial pentru menţinerea vieţii. Semnalul electric prezintă avantaje în transmiterea informaţiei prin viteza sa mare de propagare, de memorizare şi de prelucrare rapidă. Celula, ca şi organismul complex, se comportă într-un cîmp electromagnetic ca un conductor şi în acelaşi timp ca un generator de tensiuni electromotoare.

Semnalele electrice din mediul ambiant pot pătrunde în organism prin intermediul mai multor căi, din care cunoscute în prezent sînt: influenţa electrostatică de o parte şi de alta a structurilor de înveliş (piele, membrane etc.); conducţie prin intermediul ionilor (aeroioni în exterior, iar în interior prin apă şi electroliţi, Na+, K+, Cl~); ionizarea structurilor, ca urmare a radiaţiilor electromagnetice ionizante; prin traductori biologici (ochiul, de exemplu); prin inducţie electromagnetică, în cazul reţelelor electrice de suprafaţă ce includ puncte electrodermice şi meridianele active cunoscute din acupunctura. Organismul viu este totodată o sursă de curent electric de tipul curentului continuu sau alternativ de frecvenţă joasă.

Aşa cum am arătat anterior, cunoştinţele noastre actuale privind transmiterea informaţiilor electrice de la mediul înconjurător spre organism sînt insuficiente, iar cele privind transmiterea de la organism spre mediul înconjurător, total insuficiente.

în orice caz, cert este că membrana celulară este sediul proceselor electrice care caracterizează viaţa. Extrapolînd, la nivelul organismului putem considera fenomenele electrice de relaţie a organismului cu mediul ca fenomene electrice de suprafaţă, respectiv activitatea electodermală, şi în acest context importanţa lor este evidentă.

MATERIA VIE 77

2.4. Bioelectricitatea

Experienţele au arătat că organismul viu complex reproduce prin acelaşi sistem de autoreglare şi activitatea electrică a celulelor, iar activitatea electrodermală prezintă unele analogii fundamentale cu activitatea electrică a membranei celulare.

Celulele consumă oxigen, glucoza, grăsimi, proteine şi alte substanţe spre a produce energia necesară menţinerii funcţiilor normale. Ca urmare a acestor reacţii chimice apar diferenţe de potenţial electric, aşa-zise biopotenţiale. Aceste diferenţe de potenţial există atît în timpul activităţii celulelor, cît şi în timpul repausului, deci deosebim un potenţial de acţiune şi unul de repaus. Fiecare celulă prezintă la exterior o membrană celulară. între suprafaţa externă şi cea internă există permanent o diferenţă de potenţial, denumită potenţial de repaus. Membrana este polarizată, avînd sarcinile negative în interior şi sarcinile pozitive în exterior. Existenţa potenţialului de repaus ne arată că materia vie nu se găseşte niciodată în stare de repaus absolut. într-o celulă vie, aparent inactivă, are loc permanent o activitate bioelectrică. Membrana celulară nu are o structură omogenă şi are o constituţie poroasă, fiind formată din substanţe lipoproteice. Prin porii ei se vehiculează apa şi electroliţii aflaţi sub formă de ioni. în urma acţiunii unui excitant apare o modificare tranzitorie a polarizării membranei, aşa numitul potenţial de acţiune, producîndu-se o creştere a permeabilităţii membranei faţă de ionii de sodiu concomitent cu scăderea ei faţă de ionii de potasiu. Fenomenul are o durată de ordinul milisecundelor şi începe într-un punct al membranei cînd stimulul produce o modificare trecătoare a permea-bilităţii membranei. Semnalul electric produs se propagă pe suprafaţa membranei celulare ca o undă. Din această cauză, pe suprafaţa membranei se pot găsi, la un moment dat, zone de depolarizare, zone normal polarizate şi zone în curs de repolarizare. Din zonele depolarizate spre zonele polarizate circulă un curent electric interior. în mediul extern celular (mediul lichid) circulă un curent de sens contrar, numit curent de repolarizare. Existenţa unor zone cu dublă polaritate (+ şi -) determină la un moment dat o configuraţie denumită dipol. Organismul ca întreg este format deci dintr-un număr imens de dipoli, care, însumîndu-se, realizează la un moment dat un dipol rezultant ce caracterizează activitatea electrică integrală a organismului.

Excitabilitatea este o proprietate generală a materiei vii, dar în cursul evoluţiei au apărut celule capabile să răspundă la stimuli externi printr-o degajare bruscă de energie sub forma unei variaţii a potenţialului de membrană, de la o valoare negativă de repaus la o valoare pozitivă. Reprezentantul tipic al celulelor excitabile este neuronul, celula nervoasă. în cazul ţesuturilor formate din celule

excitabile, un nerv, de exemplu, stimulul dă naştere unei variaţii de potenţial electric ce rezultă din compunerea potenţialelor de acţiune celulare, transmi-ţîndu-se din celulă în celulă. Din această cauză influxul nervos este comparat uneori cu propagarea scînteii într-un fitil cu praf de puşcă.

Joncţiunea dintre neuroni, ca şi a neuronilor cu celulele efectoare (musculare sau glandulare) se face prin nişte formaţiuni celulare care au rol de supape ce reglează circulaţia semnalelor. Toate joncţiunile de acest tip se numesc sinapse. Respectivele supape impun sensul de circulaţie a influxului nervos. Pincipala moda-litate prin care se realizează comunicaţiile neuroefectorii şi neuroneuronale este eliberarea din neuronul presinaptic a unei substanţe cu rol de mediator chimic care depolarizează membrana celulei postsinaptice şi, astfel, induce un potenţial de acţiune în această celulă. Există în lumea vie şi situaţii în care sinapsele funcţionează fără mediere chimică, prin excitare electrică direct între celule.

O celulă nervoasă constă din corpul propriu-zis al celulei, o prelungire unică mai lungă numită axon, precum şi una sau mai multe prelungiri mai mici, numite dendrite. Axonul este „cablul" care transmite impulsul nervos de la o celulă la alta.

Procesul de formare a impulsului nervos este în esenţă un proces electric, dar mecanismul de conducţie apare mai complex decît într-un conductor obişnuit din tehnică. Important de ştiut este că stimulul (de exemplu, o modificare în starea mediului exterior celulei) trebuie să aibă un anumit nivel pentru a crea potenţialul de acţiune. în consecinţă, stimulul iniţiază sau nu semnalul, aceasta depinzînd de nivelul stimulului.

Dacă nivelul stimulului nu determină atingerea unui prag nu poate să apară un impuls nervos. Stimulii acţionează asupra receptorilor. Receptorii biologici nu sînt simple dispozitive traductoare, deoarece energia stimulului nu este transformată direct în energia impulsurilor nervoase, ci ea determină eliberarea, sub formă chimică, a unei energii potenţiale stocate de metabolism în structurile receptoare. Funcţionarea receptorilor nu implică numai un proces de traducere, ci şi de amplificare, prin care energia uneori foarte mică a stimulului moduleză o energie mult mai mare de provenienţă metabolică. Impulsul nervos începe deci de la receptori, ajunge la sistemul nervos central şi de aici la efectori sub forma unui influx nervos. Cînd semnalul transmis de un neuron ajunge prin axon la sinapsă, am văzut că în acest loc se emite o substanţă, în spaţiul microscopic dintre axon şi dentrite sau membrana celulară a neuronului post-sinaptic (mediatorul chimic), substanţă ce constituie stimulul pentru neuronul următor. Impulsul nervos ajuns la muşchi se propagă la celulele muşchiului, celule care constituie fibrele musculare. Se primesc atît impulsuri de contractare, cît şi impulsuri de relaxare. Astfel, în muşchiul inimii, la fiecare sistolă şi diastolă, se propagă un potenţial de acţiune şi unul de relaxare. Curenţii produşi în aceste momente se pot înregistra datorită propagării în ţesuturile înconjurătoare.

MATERIA VIE 79

în acest mod se înregistrează electrocardiograma, plasînd pe pielea corpului electrozii de culegere. Inima este un organ situat în profunzimea corpului. După cum am văzut anterior, activitatea electrică la nivel celular creează dipoli elementari, care însumaţi la nivelul organului dau un dipol, termen ce arată că apare un pol pozitiv şi unul negativ. în jurul dipolului inimă se creează un cîmp de potenţial care generează linii de curent ce se împrăştie în toate direcţiile, dacă dipolul este plasat într-un mediu bun conducător de electricitate. Un astfel de conductor se numeşte volum-conductor. Ţesutul viu are calităţile unui volum--conductor, de aceea un dipol generat într-un ţesut situat în profunzimea organismului influenţează întreg mediul dimprejur pînă la piele (vezi fig. 2.4).

Figura 2.4. Schema distribuţiei cîmpului electric cardiac la om.A - Distribuţia ideală a liniilor de curent (—) şi izopotenţial (-----). B - Distribuţia

reală a liniilor de izopotenţial datorită neomogenităţii volum-conductorului. C - Liniile de curent se propagă spre exterior asemenea undelor într-un vas cu apă

Amplitudinea potenţialelor de acţiune înregistrate pe suprafaţa volum--conductorului depinde de direcţia pe care sînt aşezaţi electrozii în raport cu dipolul. Revenind la neuroni, trebuie să repetăm în termeni informatici că principala calitate a neuronului, alături de aceea de a transmite informaţia (mesajul conţinut de semnale), este şi proprietatea de a stoca această informaţie şi apoi de a o utiliza. Evident, ne referim la memorie. în legătură cu meca-nismele memoriei s-au emis numeroase ipoteze, nici una acceptată unanim pînă în prezent. Prezentarea succintă a fenomenelor electricităţii celulare a fost necesară deoarece cunoaşterea caracteristicilor esenţiale ale fenomenelor bio-electrice la nivelul celulei a arătat analogii funcţionale cu activitatea electrică în structurile de înveliş ale organismului, deci la nivelul pielii. La limita de separaţie prin intermediul structurilor de suprafaţă (membrane, piele, mucoase)

pot fi explorate atît mediul biologic, cît şi mediul electric extern prin fenomenele electrice de suprafaţă, care reflectă atît funcţiile vitale ale organismului, cît şi reacţiile sale determinate de factori externi [1].

2.5. Activitatea electrodermală

Mult timp pielea a fost considerată ca avînd numai un rol de protecţie a organismului. în prezent, se ştie că ea constituie o suprafaţă ce are un important rol în schimburile biologice cu mediul înconjurător datorită originii sale comune cu sistemul nervos, această origine comună găsindu-se în ectodermul embrionar. Structura pielii este formată din straturi celulare suprapuse, fiecare strat avînd funcţii distincte. Fiziologic, învelişul cutanat cuprinde epidermul, glandele sudoripare, aparatul mioepitelial şi terminaţiile nervoase. Pielea este deci un organ cu o structură complexă cu multiple proprietăţi şi funcţiuni. Pielea este vascularizată de o reţea de vase sanguine şi limfatice bogate şi amplu ramificate. Sistemul nervos central are legături pe calea nervilor principali la întreaga reţea de vase, în afara celor mai periferice, denumite capilare. Vascularizaţia pielii intervine în metabolismul general al organismului şi al termoreglării. Pielea mai are şi un bogat sistem nervos format din terminaţii nervoase libere şi organe nervoase cu structură şi funcţii specializate pentru diverse simţuri: tactile, dureroase, cald-rece etc. Proprietăţile electrice ale pielii au fost clasificate în proprietăţi electrice pasive şi proprietăţi electrice active. împărţirea este conven-ţională deoarece ele sînt implicate într-un proces fiziologic unic, activitatea electrodermală, supus controlului neurohormonal central. Proprietăţile electrice pasive se referă la modul de comportare a pielii supuse unui curent electric explorator. Experimentările au arătat că pielea dispune de o rezistenţă electrică şi o capacitate electrică (deci o impedanţa electrică), predominînd în curent explorator alternativ capacitatea electrică. Impedanţa electrică este definită ca fiind raportul între valorile eficace ale tensiunii (U) şi intensitatea (I) a curentului alternativ. Se ştie că în curent continuu acest raport U/I defineşte rezistenţa electrică. în curent alternativ rezultă deci o rezistenţă mai complexă în care se implică, pe lîngă rezistenţa electrică propriu-zisă, şi mărimile denumite induc-tanţă şi capacitate electrică. Rezistenţa electrică propriu-zisă are un caracter neliniar, în funcţie de valoarea tensiunii aplicate. Au fost constatate valori diferenţiate ale rezistenţei electrice, în funcţie de particularităţile anatomice şi funcţionale ale diferitelor zone ale învelişului cutanat. Capacitatea electrică prezintă şi ea valori diferenţiate de la o zonă la alta a tegumentului. Impedanţa electrică a învelişului cutanat este preponderent capacitivă datorită faptului că structurile epidermice au un rol dielectric determinînd în mare măsură valoarea

MATERIA VIE 81

capacităţii electrice. Datorită acestor caracteristici, cu cît suprafaţa electrodului explorator este mai mare, cu atît scade valoarea rezistenţei şi creşte capacitatea electrică, ceea ce impune, la măsurători, ca dimensiunile electrodului să fie cît mai mici, iar valorile măsurate să se raporteze la suprafaţa de contact a electrodului. în ce priveşte proprietăţile electrice active, acestea se referă la activitatea electrică proprie a învelişului cutant. în acest sens, principala proprie-tate o constituie existenţa unei diferenţe de potenţial şi a variaţiilor sale. La suprafaţa pielii se găsesc sarcini electronegative de origine sudorală, iar în epidermul bazai se acumulează sarcini pozitive. Există diferenţe de potenţial ca urmare a schimbului continuu de sarcini electrice (de origine sudorală şi circulatorie) între suprafaţa interioară şi exterioară a tegumentului.

Modificările potenţialelor electrice se manifestă pe fondul existenţei unui potenţial de bază cu variaţii mici peste care se suprapun variaţii ale unui potenţial sudoral.

Schimbul continuu de sarcini electrice determină uneori schimbări de pola-ritate întîlnite într-o serie de procese patologice. Valoarea medie a potenţialului electric cutanat cules în palmă este de 60-70 mV, iar pe suprafaţa corpului valorile variază în limite foarte largi (4-150 mV). Măsurări efectuate pe suprafaţa pielii au arătat că există puncte unde rezistenţa electrică este mai mică decît în zona înconjurătoare, iar potenţialul electric şi capacitatea electrică diferă faţă de punctele din imediata apropiere. Aceste puncte se numesc puncte electro-dermale. S-a constatat că terminaţiile nervoase efectoare apar cu o densitate mai mare în punctele electrodermale. Valoarea parametrilor electrici măsurată în punctele electrodermale depinde de starea patologică, de starea psihică, de starea de oboseală, de vîrstă, de sex, precum şi de stimulul extern sau intern faţă de care reacţionează. Această reacţie se produce şi în restul tegumentului şi se numeşte reflex electrodermal. Acest reflex electrodermal variază în funcţie de starea fiziologică, veghe sau somn. Se citează că există un singur punct în care reflexul electrodermal nu scade în timpul somnului, acesta fiind punctul vertex de pe creştetul capului [1].

Determinarea punctelor electrodermale prin măsurări electrice a scos în evidenţă că acestea nu sînt altceva decît punctele active din acupunctura stabilite încă cu mii de ani în urmă de către chinezi prin palpare. Aceste puncte pot fi puse în evidenţă şi prin fotografiere în cazul tehnicii electrografice. Tripla determinare a acestor puncte pe căi diferite (palpare, măsurări electrice, efecte fotografice) şi dependenţa parametrilor măsuraţi de starea fizică şi psihică a organismului sugerează ideea că prin aceste puncte organismul comunică electric cu mediul înconjurător, pe aceste căi suferă influenţele exterioare şi tot prin aceste căi se manifestă şi organismul faţă de mediu. în termeni informatici, prin aceste puncte s-ar face schimb de informaţii între organism şi mediu.

Explorarea temperaturii locale în punctele electrodermale arată creşteri cu fracţiuni de grad, fenomen care are semnificaţia unei vascularizaţii deosebite, pe lîngă o concentrare a terminaţiilor nervoase amintită anterior. Aceste puncte nu sînt răspîndite la întîmplare pe piele, ci sînt grupate de-a lungul a 14 linii, denumite convenţional meridiane, acestea fiind, la rîndul lor, legate funcţional de principalele organe din corp. Meridianele sînt mai puţin investigate, dar proprietăţile electrice ale punctelor active le prezintă ca fiind un fel de conduc-toare de legătură între puncte.

Un fapt experimental care a stîrnit un viu interes la timpul său a fost evidenţierea unei „aure electrice" în jurul corpurilor. Ea s-a făcut în condiţiile expunerii unui corp, indiferent de structura lui, materie nevie sau organism viu, la un curent de înaltă frecvenţă, pe o placă fotografică înregistrîndu-se un halou, o aură în jurul acelui corp. Materia nevie dă o imagine statică repro-ductibilă în timp, iar organismele vii dau imagini dinamice, variabile în timp, de la un moment la altul, variaţii care s-au dovedit legate atît de starea fizică, cît şi de cea psihică, deci evident de starea electrică a organismului.

Datorită supunerii corpului la un curent de înaltă frecvenţă, inversările de polaritate produc un mixaj al stărilor electrice şi informaţiile conţinute în imaginea fotografică sînt greu de separat. Plecînd de la această constatare, medicul român Ion Florin Dumitrescu şi colaboratorii săi au elaborat în anul 1975 o metodă originală, denumită electronografie. Caracteristica principală a acestei metode constă în controlul emisiei, propagării şi convertirii energiei electronilor şi ionilor antrenaţi printr-un singur impuls electric foarte scurt, de polaritate controlată, într-un dispozitiv de expunere a organismului, cu înregis-trarea pe peliculă fotosensibilă (film radiologie).

Ca o concluzie a celor arătate în subcapitolele privind mediul electric biologic, bioelectricitatea şi activitatea electrodermală, se poate afirma că, datorită complexităţii fenomenelor, o analiză oricît de simplă a fenomenelor electrice care au loc în organism ca şi a impactului dintre energia electrică şi viaţă nu poate fi rezolvată prin cunoştinţele puse la dispoziţie de o singură ştiinţă. Cercetarea acestora constituie probleme interdisciplinare la care trebuie să contribuie fiziologia, biologia, patologia, energetica şi mai ales domenii interdisciplinare, cum sînt biochimia şi biofizica. Referindu-ne la biofizică, pe prim-plan se situează capitolele sale de biomecanica, biomagnetism şi bioelec-tricitate, strîns legate de bioclimatologie, biometeorologie, toate analizate prin prisma conceptelor de biocibernetică, ingineria biosistemelor şi biomatematică.

MATERIA VIE 83

2.6. Electrografia şi electronografia

Studiile privind electricitatea au condus la observarea atentă a efectelor fenomenelor electrice şi încă de la început medicii şi fizicienii au fost tentaţi să atribuie acestor manifestări, în cazul oamenilor, semnificaţii psihofiziologice, dar evident la început acestea erau doar speculaţii.

Un pas important a fost făcut o dată cu înregistrarea fotografică a acestor fenomene, cristalizîndu-se astfel o nouă disciplină în ştiinţă, respectiv electro-grafia, disciplină care a permis investigarea sistematică a efectelor fenomenelor electrice asupra corpurilor. Dificultatea analizării imaginilor electrografice a dus la numeroase încercări şi interpretări care se întind de-a lungul ultimei sute de ani. Cea mai importantă deschidere în acest domeniu a constituit-o apariţia metodei Kirlian, de punere în evidenţă şi înregistrare a fenomenelor de electro-luminiscenţă, metodă care a căpătat răspîndire pe plan internaţional. Tehnica modernă caută în continuare noi posibilităţi de obţinere a imaginilor electrice în condiţii de securitate pentru persoana testată. Această protecţie este asigurată prin utilizarea unor puteri foarte mici (chiar dacă tensiunile exploratorii sînt ridicate, curenţii sînt foarte mici), iar sub aspectul radiaţiei emise nivelul să fie cu mult sub limita admisă la om. Există diferite metode şi tehnici electrografice, acestea avînd la bază diferite efecte ale curentului electric, din care cităm, conform [2]:- efectul de penetraţie dielectrică;- efectul ponderomotor sau electroforetic;- efectul de electroluminiscenţă;- efectul de blocare a emisiei secundare de lumină;- efectul electrotermic;- efecte electrooptice specifice;- efecte electrochimice;- efecte de absorbţie diferită a microundelor.

Avînd la bază aceste efecte, există diferite tehnici electrografice, din care ne vom opri numai asupra fotografiei Kirlian şi a electronografiei, care stau la baza metodei de cercetare folosite în cazul nostru.

Metoda Kirlian are la bază observaţia făcută în anul 1939, în Uniunea Sovietică, de către S.D. Kirlian, care a sesizat că la expunerea organismului uman la cîmpuri electromagnetice apar pe filmul fotografic imagini luminoase. Datorită izbucnirii războiului mondial, observaţia sa a rămas mult timp nevalo-rificată şi abia în 1959 revine din nou în atenţia cercetătorilor, soţii S.D. Kirlian şi Valentina Kirlian brevetînd-o în anul 1961 şi făcînd-o cunoscută în anul 1964 sub denumirea de „fotografie cu ajutorul curentului de înaltă frecvenţă". în

acest fel a reintrat în atenţia lumii ştiinţifice efectul de electroluminiscenţă, efect care fusese sesizat şi folosit de medicul şi fizicianul polonez Jacob Jodko Narkievich încă pe la începutul secolului XX.

Electroluminiscenţă reprezintă efectul de ionizare luminiscentă care apare la nivelul de separaţie a două medii electrice diferite. Ionizarea se referă la aducerea moleculelor în stare de încărcare electrică, adică de excitare, şi se poate face în mai multe moduri, după felul energiei de excitaţie furnizate. în funcţie de aceasta, distingem fotoluminiscenţa (energia excitatoare este lumina), electroluminiscenţă (excitaţie prin cîmp electromagnetic), chemoluminiscenţa (energie furnizată pe cale chimică) şi triboluminiscenţa (energie furnizată prin frecare). Luminiscentă apare cînd se produce dezexcitarea moleculelor respec-tive, întinzîndu-se o fracţiune de secundă de la încetarea cauzei care produce excitaţia. Din categoria luminiscenţei gazelor, provocată de particule încărcate (radiaţii), face parte aurora polară, care este provocată de un flux puternic de radiaţii de origine solară ce bombardează straturile superioare ale atmosferei terestre.

Un exemplu de chemoluminiscenţa este bioluminiscenţa, ca de exemplu lumina dată de un licurici, iar un exemplu de triboluminiscenţa este lumina care apare la ruperea unor cristale (cînd se pisează zahăr se ştie că se văd scîntei). Luminiscentă care rezultă din descărcări electrice în aer, electroluminiscenţă, apare ca urmare a faptului că se furnizează energie electrică de excitare mole-culelor şi atomilor de gaz prin intermediul cîmpului electric. Moleculele şi atomii excitaţi trec pe niveluri energetice superioare, iar după încetarea cauzei ei revin pe niveluri energetice joase cu emisie de radiaţii luminoase. Procesele care se produc în timpul descărcării urmează aproximativ următoarea schemă: electronii emişi de suprafaţa încărcată negativ (catodul) vor ioniza pe parcurs diverşi atomi, generînd ioni pozitivi şi electroni. Se produce în acest fel o creştere a numărului de electroni formîndu-se o avalanşă de electroni, iar pe de altă parte, ionii pozitivi se deplasează în sens opus, formînd o avalanşă de ioni pozitivi. Datorită unor condiţii locale de cîmp şi de mediu, fluxurile de particule parcurg diverse traiectorii, evidenţiate prin emisii de lumină ca urmare a excitării şi dezexcitării moleculelor mediului respectiv şi deci pot fi fixate prin foto-grafiere. Fotografia Kirlian este o astfel de tehnică. Ea realizează explorarea organismelor vii în cîmpuri electromagnetice generate în regim de radiofrecvenţă şi tensiune înaltă. în jurul organismului expus astfel se formează descărcări de tip efect pelicular (aură marginală). Caracteristic pentru tehnica Kirlian este utilizarea unor cîmpuri electrice oscilante cu frecvenţe de la sute de Hz la MHz şi cu tensiuni cuprinse între 20 şi 100 kV, ca mijloc de excitare a moleculelor de gaz din mediul proximal al organismului. Din cauza tensiunilor mari, de regulă, nu se expun, în cazul oamenilor, decît degetele, cel mult palma. Schema de

MATERIA VIE 85

principiu a fotografiei Kirlian este indicată în figura 2.5 şi se vede că este vorba de un ecran dielectric avînd o armătură metalică pe o parte, iar pe cealaltă parte filmul fotografic şi a doua armătură, respectiv organismul testat.

v//////y/////^7^y Dielectric ^ Conductor

Figura 2.5. Schema de principiu a fotografiei Kirlian

Metoda este simplă şi uşor de aplicat, ceea ce explică răspîndirea sa la timpul respectiv. Ecranul joacă rol de acumulator de energie, practic el fiind cel ce asigură cîmpul electric necesar creării condiţiilor de descărcare, adică circulaţia sarcinilor electrice în circuitul exterior ecranului. Experimentele au scos însă în evidenţă şi lipsurile acestei metode din care cel mai important lucru este suprapunerea imaginilor pozitive şi negative. Aura luminoasă ce apare astfel pe film reprezintă însumarea efectelor unui număr mare de oscilaţii electrice ca urmare a frecvenţei ridicate a cîmpului. în acest fel, multe din detaliile care ar putea caracteriza organismul, practic, se contopesc şi se estom-pează. Imaginile pozitive şi negative se referă la înregistrarea pe film a efectelor electroluminiscente care apar în jurul părţii de organism expuse, atunci cînd armătura de la baza ecranului este alternativ cînd pozitivă, cînd negativă, la fiecare perioadă avalanşele de electroni şi de ioni inversîndu-şi sensul de mişcare şi, evident, de fiecare dată producînd traiectorii luminoase diferite. în dispozitivul ecran, organismul testat este considerat ca una din armăturile unui condensator, respectiv o armătură biologică. Aceasta este separată de armătura metalică printr-o placă dielectrică, de obicei din sticlă. în acest dispozitiv, scurgerea fluxurilor de particule electrice (electroni şi ioni pozitivi) este realizată sub acţiunea cîmpului electric (dezvoltat între armături), prin zonele de impedanţă diferită a organismului şi sub influenţa cîmpurilor electromagnetice biologice ce acţionează în mediul înconjurător al organismului. Rezultatele expunerii sînt influenţate atât de condiţiile de mediu, umiditatea şi presiunea atmosferică, cât şi de temperatură. Căutînd eliminarea acestor aspecte nefavorabile ale fotografiei

de tip Kirlian, medicul român Ion Florin Dumitrescu împreună cu colaboratorii săi a dat în 1975 o soluţie originală şi eficientă acestor probleme, creînd o metodă nouă, electronografia, care, la fel ca şi fotografia Kirlian, aparţine domeniului electrografiei prin efect de electroluminiscenţă.

Electronografia, în principal, foloseşte şi ea ca acumulator de energie cîmpul electromagnetic al unui ecran, propagarea fluxului de electroni făcîndu-se într-un sens o singură dată, adică aplicîndu-se un impuls unic, cu polaritate, amplitudine, pantă de creştere şi energie controlate. Tensiunile care se aplică sînt inferioare valorilor de 40 kV, această limitare datorându-se faptului că peste 45 kV în placa dielectrică a ecranului (sticlă) pot apărea nuclee luminiscente, ca urmare a unor polarizări locale determinate de neuniformităţi de compoziţie. Rezultă că o cerinţă importantă a ecranului de electronografie este realizarea unei izotropii perfecte a mediului dielectric, singura anizotropie fiind cea prezentată în mod natural de mediul biologic investigat.

Imaginea electronografică se caracterizează prin trei aspecte distincte, care pot fi predominante între ele în funcţie de tehnica aleasă [2].A. Aspectul pelicular sau al descărcării marginale. Este vorba de deplasări ale

particulelor electrice avînd ca punct de plecare conturul organismului plasatpe ecran şi care trec în aer parcurgînd diverse traiectorii sub influenţa cîmpu-rilor biologice din interiorul organismului şi a celor din exteriorul său.

B. Aspectul electromorf generat de distribuţia cîmpului electromagnetic alimpulsului de înaltă tensiune în interiorul volum-conductorului reprezentatde organismul viu. în acest caz este vorba de imaginea produsă pe film înzona acoperită de organism.

C. Aspecte ale mediului electric proximal (stratul aeroionilor aderenţi, aeroioniliberi, electroni etc), în principal mişcarea acestor particule sub influenţacîmpurilor biologice ale organismului în spaţiul exterior.Aparatul de electronografie, compus din sursa de energie cu mecanismul de

declanşare şi acumulatorul de energie care este ecranul, poate fi considerat ca un accelerator unidirecţional de particule. Spaţiul de accelerare este virtual (nu poate fi măsurat exact, obiectul investigat fiind plasat direct pe ecran) şi include şi senzorul de lumină, adică filmul fotografic. Organismul viu este legat la masa sursei de înaltă tensiune, constituind o armătură a unui condensator incomplet. Schema de principiu este modelată prin circuitul echivalent prezentat în figura 2.6, conform [2].

MATERIA VIE

87

Armătură biologică (organism)

impedanţa corpului investigat 20—50 MQ

77777777777

film fotografic

ecran dielectric

armătură metalică

sure,

Figura 2.6. Schema de principiu a aparatului electrografic cu dispozitiv de tip condensator incomplet (a) şi modelul electric echivalent (b)

Dispozitivul de înregistrare de tipul condensatorului incomplet prezintă avantajul deschiderii mari a spaţiului în care se poate face investigarea şi permite dispunerea organismului uman la masa sursei de înaltă tensiune, ceea ce asigură protecţia, dat fiind faptul că masa sursei este conectată la pămînt. Pentru persoanele mai puţin familiarizate cu problemele de electricitate, un model mecanic echivalent este prezentat în figura 2.7.

Y ^ir~ tH

- Tk

— ~~"— — —

~—

<—*■

- o

Y \ H J r

i ~-:\T i

■4—OR

1---1 ° —

(D (2)

Figura 2. 7. Echivalentul mecanic al modelului electric

Acest model mecanic constă din două vase conţinînd lichid din care unul este mai mare şi un al doilea mai mic. Modelul este prezentat în două stări de funcţionare, 1 şi 2. în primul caz (1), o pompă P (echivalentul sursei electrice) ridică nivelul lichidului în vasul mic, faţă de vasul mare, deci creează o diferenţă de nivel H (echivalentul diferenţei de potenţial electric), acumulînd deci energie. La deschiderea robinetului R, în baza principiului vaselor comunicante, lichidul va curge din vasul mic spre vasul mare, după direcţia săgeţii, prin O, care este echivalentul obiectului de explorat. în cazul (2), pompa va extrage lichid din vasul mic, creîndu-se şi aici diferenţa de nivel H, iar la deschiderea robinetului R lichidul va curge din vasul mare înspre cel mic, adică în sens invers faţă de cazul precedent. Evident, echivalentul cîmpului electromagnetic din condensator este în cazul de faţă cîmpul gravitaţional, iar sensul curgerii este echivalentul sensului mişcării electronilor, mişcare ce duce la imagini negative sau pozitive. Dacă ne imaginăm că vasul mare este oceanul, avem imaginea aparatului funcţionînd cu sursa şi obiectul explorat puse la pămînt.

Electronografia reproduce caracteristicile electrice ale unui corp fizic inves-tigat cu ajutorul unor tehnici, avînd la bază trei principii fundamentale [2]:1. - Cuantificarea emisiei de electroni prin aplicarea unor tensiuni electrice de

valori ridicate sub formă de impuls unic cu parametri cunoscuţi. Cuanti-ficarea are loc prin modelarea formei şi timpului impulsului;

2. - Controlul cîmpului electromagnetic realizat de impulsul de înaltă tensiune. Acest control se realizează prin alegerea compoziţiei dielectricului ecranului sau prin interacţiuni cu alte cîmpuri;

3. - Conversia diferenţiată a energiei electronilor şi a particulelor secundare determinate de ciocnirea acestora cu structurile interpuse, în energie lumi-noasă. Aceasta se face cu ajutorul unor substanţe de conversie electro-nooptice (luminofori sau cristale lichide) depuse în zona de înregistrare (de exemplu, pe spatele ecranului, acesta fiind transparent).Senzorul de lumină este constituit de pelicula fotosensibilă, sau un dispozitiv

electronooptic de tipul camerei de luat imagini, cuplată la un monitor de televiziune. Mişcarea electronilor va determina în stratul de conversie apariţia unor zone de luminozitate diferită în funcţie de energia particulelor. Observăm că electronografia are un cîmp de acţiune foarte larg, avînd posibilitatea de a lua în considerare cele trei aspecte ale imaginii electronografice (vezi A, B, C), la rîndul lor diferenţiate pe baza celor trei principii fundamentale ale aparaturii (vezi 1, 2, 3). Autorii electronografiei s-au orientat spre evidenţierea aspectului electromorf, deci în zona de contact a obiectului investigat cu ecranul, eviden-ţiere efectuată prin strat de conversie electronooptică depus pe ecran. Avantajele metodei sînt: eliminarea influenţelor exterioare (presiune atmosferică, umiditate atmosferică şi temperatură) şi luarea în considerare a efectului acelor particule care traversează practic organismul, deci suferă influenţa neuniformităţii de

MATERIA VIE 89

potenţial distribuită pe suprafaţa învelişului cutanat, neuniformitate care rezultă atît din distribuţia cîmpului electromagnetic în organismul viu, cît şi din interacţiuni cu cîmpuri electromagnetice biologice ale diferitelor organe şi ţesuturi care se găsesc înseriate în circuitul explorator [2]. în acelaşi timp cu generarea imaginii electromorfe, electronii care circulă de pe sau spre învelişul cutanat exterior dau în fotografie pe linia de contur a obiectului investigat efectul pelicular. în imaginea electronografică, efectul pelicular este considerat mai puţin important şi el este uneori complet înlăturat prin introducerea unor corecţii de expunere [2]. în cazul electronografiei, efectul electromorf constituie elementul important de analiză a imaginii.

2.7. Electrografia de interfaţă

După cum s-a văzut încă din introducere, ca antropologi ne-am pus problema de a găsi o metodă de cercetare care să ne permită să descifrăm cîte ceva din tainele omului ca individ, evident, aplicaţia imediată fiind de ordin medical, dar totodată să încercăm să descifrăm şi încadrarea sa în contextul mai general al „fenomenului om". întrucît, aşa cum am demonstrat în cele prezentate anterior, fenomenul electric stă la baza materiei nevii şi vii, am considerat că electronografia aşa cum a fost prezentată în subcapitolul 2.6. poate să ne asigure metoda de cercetare pe baza căreia să încercăm, pe lîngă o clarificare tipologică din punct de vedere electric a indivizilor umani, şi o modelare a relaţiei om - mediu, evident, aceasta conducînd şi la încadrarea în context a mulţimii indivizilor, deci crearea unor modele individ - societate.

Privind omul ca un sistem (probabil cel mai complex sistem existent în natură, dacă nu vor fi existînd în Univers fiinţe mai evoluate), primul pas a fost de a căuta posibilităţi de legătură între acest sistem şi mediu, privit şi ei tot ca un sistem. După cum am arătat în lucrarea [3], studiile noastre avînd la bază electronografia ne-au arătat că suprafaţa corpurilor este o noţiune mai complexă decît cea percepută în mod obişnuit. Suprafaţa unui corp nu este numai o limită externă a acestuia, care îl mărgineşte (sau separă) de restul lumii, ci şi o limită relativă, ce îl uneşte cu celelalte corpuri din jur. Suprafeţele corpurilor în această accepţie aparţin unor zone de tranziţie, care le leagă între ele şi prin care comunică, dar le şi delimitează şi le apără în acelaşi timp. Astfel, s-a conturat o entitate teoretică şi experimentală cu proprietăţi simultan opuse şi complementare, care a devenit obiect de studiu. Această zonă de tranziţie am numit-o interfaţă. Generalizînd, putem numi interfaţă orice manifestare natu-rală sau artificială care mediază două sau mai multe componente ale realităţii materiale şi/sau spirituale. Conceptul de interfaţă este complementar celui de

sistem, concept larg utilizat în prezent în analizele ştiinţifice. Tendinţei de individualizare (prin sistem) i se asociază o tendinţă de unire şi comunicare (prin interfaţă). Imposibilitatea independenţei totale a unui corp sau fenomen din natură se dovedeşte a fi expresia unui principiu la fel de general ca şi imposibilitatea unui perpetuum mobile. Consecinţa acestui principiu: imposi-bilitatea izolării şi delimitării absolute a unui corp sau a unui fenomen. Discernerea zonelor de interfaţă şi evidenţierea particularităţilor acestora faţă de sistemele care le generează conturează legile proceselor tranzitorii care realizează comunicarea între sisteme şi integrarea lor într-un circuit unitar al naturii. în acest punct al cercetărilor noastre ne-am definitivat convingerea că un fenomen ubicuitar, cum este fenomenul electric, poate pune în evidenţă în zona de interfaţă a organismului cu mediul informaţii privind procesele ce se desfăşoară în sistem, adică în organism. Testarea electrografică surprinde o activitate electrică complexă, continuă pe întreaga suprafaţă a organismului viu. Datorită cîmpului electromagnetic terestru variabil şi a intensei dinamici a electricităţii în atmosferă, fenomenele tegumentare ale corpurilor includ şi procese bioelectromagnetice care asigură echilibrul organismului în mediul de viaţă (homeostazie bioelectrică). Bazaţi pe aceste concluzii am denumit metoda de cercetare aplicată de către noi „electrografie de interfaţă", spre a o deosebi de electronografia propriu-zisă aşa cum a fost descrisă în subcapitolul 2.6. Baza tehnică a electrografiei de interfaţă o constituie aparatura electronografică, dar există diferenţe ce constau în extinderea gradului de cuprindere a părţilor testate din organism şi în interpretarea globală a fenomenelor puse în evidenţă pe filmul fotografic, adică luarea în considerare în măsură egală a celor trei aspecte evidenţiate prin electronografie (aspectul pelicular, imaginea produsă în zona acoperită de organism şi aspectele mediului electric proximal). Luarea în considerare în egală măsură a acestor aspecte presupune să nu se intervină prin accentuarea unui aspect sau altul, deci să se admită în ultimă instanţă un oarecare grad de variaţie determinat de factorii exteriori (temperatură, umiditate, presiune atmosferică), variaţii care pot fi atenuate prin controlul condiţiilor de lucru, prin menţinere la un nivel aproximativ constant, în laborator. Experienţa practică de laborator a arătat că în acest caz ponderea respectivelor influenţe este redusă şi în general nu afectează vizibil rezultatele. In consecinţă, am realizat un echipament şi o metodă de înregistrare a amprentelor electrografice ale corpurilor vii, în principal pentru determinarea specificului uman şi înca-drarea individului într-o tipologie bioelectrică. Activitatea bioelectrică din interiorul corpului creează cîmpuri electromagnetice şi explorarea electrografică efectuată cu acest echipament aduce informaţii privitoare la interacţiunea acti-vităţii electromagnetice interne a corpului cu mediul exterior, în zona de interfaţă. Evidenţierea acestor interacţiuni permite extragerea de informaţii

MATERIA VIE 91

asupra organismului, avînd valoare pentru încadrarea tipologică, dar şi pentru actul de diagnostic medical.

Din punctul de vedere al determinării specificului electromagnetic al unui corp, respectiv amprenta sa electromagnetică, tehnica electronografică cu mono-impuls cu front scurt are avantajul eliminării suprapunerii multiple a imaginilor pozitive şi negative (deci mixajul efectelor descărcărilor cu efectele cîmpului specific organismului), dar are ca dezavantaj o insuficientă cuprindere a zonelor care pot aduce informaţii asupra activităţii corpului luat în întregul său. Pentru a extinde această cuprindere a zonelor care pot aduce informaţii asupra activităţii bioelectrice a organismului au fost introduse două ecrane. Unul dintre ecrane este folosit pentru ambele mîini, iar al doilea pentru ambele labe de la picioare. In acest fel, zonele palmare şi plantare, care prin inervaţia lor reprezintă puternice zone reflexogene, respectiv colectori ai activităţii bioelectrice din organism, sînt luate în considerare simultan prin înregistrarea activităţii electro-magnetice în momentul emiterii impulsului de la generator spre ecrane. Impulsul de înaltă tensiune emis un timp foarte scurt de către aparatul sursă generatoare pune în mişcare o masă de particule electrizate, electroni şi aeroioni, a căror deplasare în continuare este modelată de cîmpul electromagnetic propriu cor-pului în zonele testate. Se obţin astfel imagini sub forma unor descărcări cu forme specifice, ce pot furniza informaţii privind specificul activităţii electro-magnetice a organismului. Informaţiile de acest fel le vom numi „amprente electrografice". Această mişcare a particulelor din mediul proximal (de interfaţă) a membrelor este însoţită de emisia de lumină înregistrată pe filmul sensibil (aura luminoasă). în figura 2.8 se prezintă schematic echipamentul utilizat şi poziţionarea sa în raport cu corpul testat.

Echipamentul este compus din generatorul de impuls 1, alimentat de la reţeaua electrică monofazică de curent alternativ 220 V şi 50 Hz. Generatorul, la rîndul său, prin cablurile de legătură 6 este cuplat cu corpul testat şi cu ecranele 2 şi 4. între zonele testate şi ecrane sînt plasate filmele radiologice 3 şi 5 care vor înregistra aura luminoasă. Persoana testată este aşezată pe un scaun 7, executat din material izolant (lemn). Ecranul palmar 2 este aşezat pe o masă izolantă 8, executată tot din lemn, iar ecranul plantar 4, ca şi masa şi scaunul, este aşezată pe un covor de cauciuc izolant 9, plasat pe duşumeaua camerei. Fiecare ecran este constituit din două plăci dielectrice (sticlă) între care se găseşte electrodul, constituit dintr-un strat metalic depus pe una din plăcile de sticlă ale ecranului. (în cazul de faţă nu mai este necesar pe ecran şi stratul de luminofor din cazul electronografiei.) înregistrarea amprentelor electrografice de pe film se prelucrează pe computer pentru extragerea unor informaţii care încadrează organismul într-o tipologie bioelectrică ce are valoare diagnostică şi terapeutică în actul medical. Evident, o persoană cu experienţă în citirea şi interpretarea acestor imagini poate stabili în mare măsură şi vizual aceste

caracteristici. în imaginile respective se disting două categorii de formaţiuni, în funcţie de polaritatea electrozilor ecranelor:

1. Formaţiuni anodice, cînd descărcarea se produce între un potenţial pozitiv şi unul nul (masa), avînd o extindere spaţială ramificată, asemenea efluviilor binecunoscute ale fulgerelor atmosferice.

2. Formaţiuni catodice, cînd descărcarea se produce între un potenţial negativ şi unul nul (masa), avînd aspect globular, de inflorescenţă, sau lumină difuză fragmentată radial. Ambele formaţiuni se manifestă simultan, dar cu dominanţa caracteristică polarităţii electrodului conectat la înalta tensiune. Ca elemente simple ale descărcării distingem canale lineare (strimeri), canale cu ramificaţii (lideri - strimeri complecşi) şi luminiscenţe globulare [4; 5 ; 6].

Figura 2.8. Echipamentul electrografic şi poziţionarea sa

Bibliografie

1. Dumitrescu, I.F1., Omul şi mediul electric, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

2. Dumitrescu, I.F1., Electronografia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979.

3. Guja, Cornelia ş.a., Aurele corpurilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.4. Guja, Cornelia, lonescu, C, „Electronography (EnG) in exploring the interface

between living and non-living bodies", Studii şi Cercetări de biotehnologie, nr. 24, Institutul Politehnic Bucureşti, 1992.

5. Popescu, I.I., Iova, I., Toader, E., Fizica plasmei şi aplicaţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

6. Popescu, LI., Toader, E., Cinetica şi dinamica plasmei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Illllllllliiiimiiiii

Capitolul 3

MATERIA UMANĂ

3.1. Interdisciplinaritate, transdisciplinaritate şi integronică

Aşa după cum s-a arătat anterior, diferitele ştiinţe, dezvoltîndu-se, au ajuns să interfereze, constituindu-se o serie de ştiinţe interdisciplinare, ca de exemplu: chimia fizică, biofizica, astrofizica, biochimia, neuroendocrinologia şi altele. Deşi a fost extrem de util, acest proces de apariţie a ştiinţelor interdisciplinare nu s-a dovedit suficient pentru a rezolva problemele unei lumi extrem de complexe. Numai dacă luăm ca exemplu organismul, unitatea sa nu poate fi explicată prin simpla unificare a neurologiei cu endocrinologia, sau unitatea lumii înconjurătoare nu poate fi descrisă prin simpla unificare a astronomiei cu fizica, cu chimia, biologia sau alte ştiinţe. Apare necesitatea unei unificări mai profunde a numeroaselor aspecte studiate separat de diferite ştiinţe.

Pasul următor a fost reprezentat de cercetările transdisciplinare, care au în vedere împărţirea lumii în sisteme şi care caută să depăşească disciplinele particulare, întrucît un sistem este totdeauna mai mult decît suma părţilor din care este compus. Corpul uman, de exemplu, este un sistem în care „totul se leagă cu totul şi totul depinde de totul" [31], integrat la rîndul său în mediul înconjurător. Cu toate marile progrese pe care le-au înregistrat neurologia, psihiatria, cardiologia, endocrinologia, imunologia, gastroenterologia şi multe alte specialităţi, medicul se loveşte permanent de limitele abordărilor parţiale ale corpului uman. în această direcţie, cercetările au dus la marile progrese ale biologiei moleculare, care transferă întreaga patologie umană de la nivelul organic, la nivelul molecular. Un exemplu mai restrîns, dar care cuprinde în sine esenţa acestui proces, este cel al operaţiei matematice de integrare, care în fond este o însumare, la limită, dar al cărei rezultat este o expresie matematică ce exprimă funcţii noi, cu relevante noi, vizavi de procesul studiat.

în acest context, încercările de găsire a cauzelor procesului de organizare şi autoorganizare a sistemelor au dus la conturarea integronicii, care tinde să coreleze totalitatea cunoştinţelor chiar şi din domenii aparent situate la poli opuşi, ca de exemplu ştiinţa şi arta. Un exemplu evident, chirurgia estetică, sau unul mai specializat: matematicienii recunosc în soluţiile unei probleme pe cele ce sînt „elegante", deci care pot produce emoţie şi satisfacţie, în raport cu

cele comune. Integronica nu este o disciplină în sine, ci un mod de gîndire nou, ce are în vedere ansamblul. Revenind la ştiinţă în general, visul oamenilor de ştiinţă este să realizeze unificarea cîmpurilor clasice, gravitaţional şi electro-magnetic, cu cîmpurile noi introduse de mecanica ondulatorie, într-un singur cîmp guvernat de un singur principiu fundamental. începuturile au fost făcute de J.C. Maxwell, care în secolul al XlX-lea a reuşit să unifice cîmpul electric cu cîmpul magnetic, descriind legile cîmpului electromagnetic. Einstein, la rîndul său, a fost preocupat de unificarea cîmpului electromagnetic cu cîmpul gravitaţional, lucru ce nu a putut fi realizat însă nici pînă azi. Un succes în această direcţie a fost unificarea, făcută în 1974 de S. Glashow şi H. Georgi, a forţei electrice slabe cu forţa nucleară tare, dar problemele sînt încă departe de ceea ce ar constitui marea unificare. Ultimele cercetări par a arăta că este posibilă unificarea tuturor forţelor fundamentale într-o singură forţă, dar că această posibilitate nu ar exista decît la energii foarte înalte şi la dimensiuni foarte reduse. Pe măsura creşterii dimensiunilor, apare şi independenţa relativă aşa cum o sesizăm noi la nivelul dimensiunilor la care trăim. în orice caz, această unificare nu se face prin suprapunerea unor ştiinţe particulare, ci prin descoperirea principiilor care stau la baza unităţii lumii înconjurătoare. Ştiinţa nu reprezintă o aglomerare de fapte sau de cunoştinţe, ci o sistematizare ţintind o cunoaştere, deci ştiinţa nu este alcătuită din fapte, ci din idei verificate prin fapte, lucru în care recunoaştem esenţa evoluţiei şi integrării ştiinţei. Această verificare prin fapte presupune cunoaşterea fenomenelor care asigură existenţa simultană a infinităţii de corpuri, sisteme şi procese din natură, adică a coexis-tenţei lor.

Integronica abordează coexistenţa ca pe un fenomen fundamental esenţial, universal, ce condiţionează strict existenţa sistemelor prin compatibilizarea lor reciprocă. Obiectul integronicii îl constituie procesele de integrare la care iau parte cel puţin două componente. Din acest motiv, sfera noţiunii de integrare este interdisciplinară, incluzînd accepţia integrării din matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, tehnică, cibernetică, filozofie, iar noţiunea de coexistenţă este numele generic pentru toate posibilităţile concrete de realizare a integrării, de la simpla alăturare, însumare, agregare, pînă la structurarea sistemelor hiperintegrate. Pentru a desemna suportul real al acestor relaţii s-a folosit noţiunea de interfaţă într-o accepţiune interdisciplinară, pornind de la semnificaţia ei tehnică. Ca urmare, interfaţa devine alături de sistem o noţiune indispensabilă punctului de vedere integronic.

Ea contribuie la înţelegerea mai profundă a structurării mediilor intern şi extern ale unui sistem, la delimitarea sistemelor prin analiza proceselor de frontieră, surprinzînd aspecte dinamice ale transformării şi evoluţiei lor. Astfel este posibilă înţelegerea semnificaţiei unor procese ca cele ce se produc la nivelul orbitelor de interacţiune, la nivelul membranelor, la nivelul tegumentelor,

MATERIA UMANA 95

la cel al scoarţei cerebrale, al produselor umane înţelese ca interfeţe între om-societate-natură (tehnosfera) sau la cel al bioproduselor (biotehnosfera).

Noţiunea de interfaţă poate fi mai adecvată decît cea de sistem în cazurile în care sistemele se află într-o transformare accelerată sub influenţa structurilor interne sau externe lor. Structurile fiind, în acest caz, foarte labile, procesul este caracterizat în principal prin structura sa de relaţie, care are în acest caz statut de interfaţă. Astfel, punctul de vedere integronic face un pas spre înţelegerea profunzimii lumii materiale [6]. Abordarea integronică a structurilor de relaţie a pus în evidenţă o insuficientă operaţionalitate a conceptului de informaţie, precum şi necesitatea unui criteriu obiectiv comun de unificare a multitudinii manifestărilor ei concrete (vezi subcapitolul 1.7., Informaţie şi raportul materie/informaţie).

Aşa cum am arătat, obiectul de studiu al integronicii îl constituie procesele de integrare şi elementele lor componente, sistemele integrate, a căror carac-teristică esenţială este dată de stabilitatea lor compoziţională, funcţională şi comportamentală. Sub acest aspect se pot deosebi sisteme integrate (stabile), cu un singur nivel de integrare, cu două, trei ş.a.m.d. Sînt diferenţiabile cel puţin trei clase mari de sisteme integrate ce corespund unor paliere de complexitate calitativă, semnificative pentru procesele de integrare cunoscute pînă în prezent.

Introducerea unor grade de stabilitate ca măsură în studiul proceselor de integrare conferă semnificaţie de reper conceptual şi valoric palierelor care permit analiza şi încadrarea unui proces de integrare concret într-o clasă conceptuală. Pentru această clasă se poate defini o funcţie de apartenenţă avînd ca variabilă distanţa faţă de repere. Modul de abordare explicit în integronică, spre deosebire de cel din cibernetică, este axat pe studiul optimalităţii integrării, care condiţionează stabilitatea existenţei, coexistenţei şi evoluţiei sistemelor (fizice, chimice, biologice, tehnice şi conceptuale). Conceptul de optimalitate a integrării a fost definit ca acea stare a procesului de integrare pentru care este satisfăcută relaţia:

Optim = Coez/Disoc = 1, deci Coez - Disoc = 0.

Coez reprezintă potenţialul de asociere (coeziune) al elementelor unui anumit proces, potenţial ce-i conferă acestuia un caracter invariant (conservativ), iar Disoc este potenţialul de disociere (dispersare) a elementelor, ce conferă proce-sului un caracter neconservativ, ca urmare a influenţei dezintegratoare exercitate de mediul „exterior" componentelor procesului. Raportul unitar între cele două potenţiale opuse, orientate unul spre starea de coeziune maximă (închiderea totală a procesului) şi celălalt spre disociere maximă (împrăştierea divergentă a componentelor procesului), semnalează existenţa unui punct (al unei stări) de echilibru. în acest punct procesul de integrare prezintă o bipotenţialitate, o labilitate şi o sensibilitate maxime la acţiunea simultană a influenţelor „exterioare"

şi a celor „interioare" asupra componentelor procesului de integrare. Această stare corespunde integrării optimale, dînd procesului un caracter adaptativ, cu maximă reactivitate la mediul „extern" în condiţiile conservării (stabilităţii) sale. într-o asemenea viziune se poate considera că structura internă a stării procesului de integrare este un model inversat (opus) al structurii variaţiei mediului extern. Receptarea intensităţii variaţiei externe se reflectă sub forma intensităţii legăturilor interne. Echilibrului fiecărei intensităţi de variaţie externă ii corespunde o replică - inversă sau opusă -, reprezentată de intensitatea unei legături interne ce are aceeaşi „valoare" ca semn, dar sens opus. Considerînd stabilitatea procesului ca o funcţie de intensitate a legăturilor dintre componente (Coez), integrarea optimală corespunde unei stabilităţi relative şi totodată unei sensibilităţi maxime, ca expresie a concordanţei şi deci a compatibilităţii dintre variaţia relaţiilor interne şi variaţia relaţiilor externe în cursul procesului de integrare.

Vom ilustra printr-un exemplu concret cadrul general fenomenologic pe care îl abordează într-o viziune proprie integronica. Putem considera ca sisteme integrate (naturale) la un prim nivel, elementele chimice stabile, existente în natură, coexistente între ele şi integrate în Univers (abordat ca un proces de integrare). Ca rezultat al unui prim proces de integrare conceptuală, Mendeleev a structurat tabelul ce-i poartă numele. Elementele chimice, componente cu stabilitate maximă validată cosmologic, prezintă un potenţial de asociere {Coez) maxim, labilitate şi sensibilitate minime, aflîndu-se departe de optimul de integrare. Gama elementelor radioactive ne prezintă mostre naturale pentru diferite grade de instabilitate prin manifestarea potenţialului de Disoc, ca urmare a diminuării celui de Coez. Structurate în varietatea corpurilor de pe Terra şi din Univers, elementele chimice se găsesc integrate la un al doilea nivel în structura moleculară a acestora. Forţele de coeziune de diferite intensităţi le asigură diferite grade de stabilitate şi consistenţă, prezentîndu-se sub forma diferitelor stări de agregare: solid, lichid, gaz, plasmă. Scăderea gradului de stabilitate este opusă (inversă, complementară) tendinţei de creştere a labilităţii şi sensibilităţii sistemelor integrate în procesul de integrare naturală în Univers. Gradul lor de stabilitate relativă poate fi optimizat pe cale artificială şi în acest context sistemele integrate la nivelul al doilea prezintă calităţi adaptative, aşa cum sînt maşinile automate. Integrate într-un al treilea nivel în sistemul integrat celula vie (în procesele de integrare biologice), elementele chimice se situează în zona de echilibru aproape de optim, asigurînd sistemului viu o stabilitate relativă, o labilitate şi sensibilitate maxime, ceea ce face posibilă calitatea de adaptabilitate intrinsecă.

în evoluţia unui proces integrator, variaţiile structurilor externe sistemelor integrate introduc permanent „informaţii" în sistem (mediul intern), care se înregistrează sub forma intensităţii legăturilor dintre componente. Caracterul

MATERIA UMANA 97

definitoriu (dominant, rezultant) determinat de intensitatea maximă a unora dintre aceste legături face ca mulţimea lor să constituie structura proprie a sistemului rezultat, adică organizarea sa internă. Aceasta din urmă va reflecta compatibilitatea de relaţie a elementelor ce o compun şi necesitatea lor reci-procă, condiţie absolută de stabilitate a sistemului în procesul de integrare la care este parte componentă - deci în contextul dat. Structura va constitui totodată o memorie a evoluţiei sistemului, relativ la procesul pe care îl reflectă, al cărui model-replică inversă este. Legăturile nedefinitive şi deci nedefinitorii (cu intensităţi submaximale) vor constitui structura de relaţie a procesului, ca punte de legătură cu structura stabilă (proprie) internă a sistemului, ceea ce echivalează cu organizarea sa şi structura mediului extern. Structura de relaţie condiţionează implicit trecerea de la o evoluţie la alta. Structura de relaţie are astfel un rol de mediere (compatibilizare) prin interfaţarea mediului intern cu mediul său extern, realizînd integrarea celui dintîi în cel de al doilea. Interfaţa, ca rezultat al structurării relaţiilor de integrare, condiţionează existenţa siste-mului integrat prin gradul lor de compatibilitate sau concordanţă pe care îl realizează între organizarea sa internă şi cea a mediului extern. In acest fel, interfaţa este condiţia absolut necesară {sine qua non) a existenţei oricărui sistem integrat, ca formă de coexistenţă a componentelor procesului integrator. O anumită stabilitate a unui sistem implică un anumit grad de ireversibilitate în procesul de integrare, determinat de creşterea organizării interne a sistemului, comparativ cu structura de relaţie (interfaţa). Stabilitatea constituie o condiţie a conservării integrităţii sistemului. înţelegem prin integritatea unui sistem con-servarea tuturor componentelor acestuia. Peste o anumită limită superioară a gradului de stabilitate sistemul integrat devine insensibil la variaţia mediului extern (structura externă), ceea ce echivalează cu reducerea (sau pierderea) caracterului său adaptativ.

Rezultă că integrarea optimală apare în contextul echilibrării potenţia-lităţilor de structurare internă, ca replică a structurării mediului extern, mediată de potenţialităţile structurii de relaţie. Această stare a procesului implică o relaţie echilibrată între stabilitatea şi labilitatea (sensibilitatea) sistemului inte-grat, înţelegem prin sensibilitate capacitatea unui sistem de a înregistra variaţiile mediului extern. în aceste condiţii, stările de stabilitate departe de echilibrul optimal vor prezenta grade de sensibilitate din ce în ce mai reduse prin creşterea stabilităţii şi deci a ireversibilităţii lor, iar instabilitatea sistemelor în procesele de integrare aflate într-o stare aproape de echilibru optim înseamnă o sensi-bilitate maximă.

O consecinţă importantă a celor prezentate anterior este aceea că, în vederea menţinerii caracterului adaptativ al sistemului integrat, orice modificare a complexităţii organizării lui reflectă o modificare a complexităţii structurii de relaţie. Semnalarea acestei interdependenţe contribuie la înţelegerea evoluţiei

proceselor de integrare, evidenţiind creşterea structurii componentelor majore ale procesului evolutiv (componente interne, externe şi de relaţie) la care sînt supuse sistemele adaptative coexistente.

Pentru exemplificarea acestor aspecte semnalăm că gradul de sensibilitate, în condiţiile unui „echilibru disipativ" [29], va fi redus datorită gradului crescut de instabilitate a sistemului, devenit neoptimal. Această ultimă constatare atrage atenţia asupra faptului că „sistemele departe de echilibrul termodinamic" sînt o variantă de sisteme integrate care au o stabilitate şi labilitate relative, prin urmare cu potenţialităţi adaptative neoptimale care nu pot genera sisteme integrative evolutive! Inexistenţa unei interfeţe constituite, condiţie a echilibrării optimale (integrative), îndreptăţeşte denumirea de sistem disipativ, şi nu integrativ. Rezultă că existenţa sistemelor (stabilitatea şi conservarea lor) este condiţionată de echilibrarea optimă a potenţialităţilor de Coez (interne) şi a celor de Disoc (externe) ale proceselor integrative în care acestea s-au structurat. Rezultanta lor minimă, tinzînd către zero, constituie condiţia de optimalitate -de coexistenţă evolutivă - a integrării „în" şi „cu" structurile contextuale ale procesului, semnalată de apariţia şi structurarea interfeţelor. Optimalitatea integrării sistemelor apare astfel ca o soluţie a unui proces evolutiv dublu referenţial (global: intern şi extern) în cadrul căruia au loc fenomene de compatibilizare, finalizate prin coexistenţa elementelor ce iau parte la procesul integrator. Ca o consecinţă a celor trei categorii de structuri coexistente, abordarea „realităţii" poate fi:• obiectivă, în situaţia în care se utilizează numai sisteme de referinţă externe

sistemului integrat analizat; cunoaşterea lui va fi relativă în funcţie de originea de referinţă externă, contextuală;

• subiectivă, în cazul în care sistemul de referinţă este intern sistemului integrat; cunoaşterea va fi „absolută", necontextuală şi deci „unică", datorită imposibilităţii validării ei altfel decît prin identificare tautologică, cronologică;

• reală, ca rezultat al utilizării unui dublu sau polireferenţial situat pe interfaţă ; cunoaşterea va fi contextuală, realizată printr-o relativizare optimă care asigură identificarea structurii interne cu cea externă, printr-un mecanism de complementarizare, de „inversare", de reflectare şi, în final, de revelaţie creatoare.Revenind la sfera noţiunii de coexistenţă, semnalăm că ea include în acelaşi

timp şi semnificaţia de evoluţie, în sensul că reprezintă un nume mai explicit al acesteia. Preluînd cunoaşterea axată pe conceptul de evoluţie, coexistenţa îi oferă dimensiuni şi repere noi de abordare. înţelegerea evoluţiei cere o contex-tualizare, adică opţiunea pentru un cadru referenţial, faţă de care se validează sensul şi caracteristicile ei. Faţă de acest cadru, toate legile naturii şi societăţii suferă permanent o confruntare de eficienţă, fapt care certifică în final coerenţa

MATERIA UMANA 99

semantică a acestor legi. Descoperirea de către natură a legilor de echivalenţă implică acţiunea de compatibilizare a elementelor (sistemelor) care alcătuiesc contextul fenomenului de integrare, validînd coexistenţa lor. întrucît evoluţia sistemelor se realizează prin tatonarea coexistenţei tuturor variantelor viabile ale procesului integrator, ea înseamnă, de fapt, istorie, dar mai înseamnă şi constituirea unei succesiuni de interfeţe, cu legităţi echivalente, de unde rezultă cu necesitate caracterul unitar al lumii materiale.

Interfeţele se conturează ca trepte intermediare între sisteme, deci se for-mează iniţial ca structuri de relaţie, care evolutiv se pot transforma şi căpăta particularităţi de structuri interne. Acestea vor constitui un nou sistem şi vor genera, la rîndul lor, noi interfeţe.

în cadrul fenomenelor de integrare conceptuală, distingem, în procesul evolutiv integrativ al cunoaşterii umane, sistemele de cunoştinţe ale diferitelor discipline. Coexistenţa şi interacţiunea lor din ce în ce mai puternică, în ultimul timp, au dus la conturarea ştiinţelor de graniţă, care pot fi privite ca interfeţe. Dintre acestea foarte multe s-au şi transformat în sisteme de discipline indepen-dente. Se pot da numeroase exemple de astfel de discipline, precum: biochimia, biofizica, cibernetica, biotehnologia etc. Procesul este continuu evolutiv şi se desfăşoară sub ochii noştri. Iată deci că interdisciplinaritatea este rezultatul unui proces firesc de evoluţie a cunoaşterii, generat prin coexistenţa disciplinelor şi concretizat prin structurarea unor interfeţe conceptuale. Acestea servesc drept cadru de referinţă necesar pentru coerenţa semantică a conceptelor ştiinţei contemporane. Abundenţa demersurilor interdisciplinare actuale semnalează viabilitatea şi validarea unor astfel de interfeţe. Prezenţa lor se face tot mai mult simţită atît la nivel de limbaj ştiinţific, facilitînd comunicarea verbală, dar şi la nivel de comunicare nonverbală, acţionată, comportamentală, de compatibilizare--coordonare-sincronizare a vieţii contemporane, adică o interdisciplinarizare socială. Pentru a rezuma şi sintetiza o parte a aspectelor pe care le ridică integronica şi pentru a evidenţia modul în care ea se detaşează de cibernetică, prezentăm următoarea comparaţie:

Punctul de vedere i

al abordării In cibernetică In integronica

Obiectul de studiu - sistemul - contextulRelaţiile între componente - condiţionare prin - condiţionare prin

subordonare compatibilitateStructura - mulţimea relaţiilor de - mulţimea relaţiilor de

subordonare compatibilitateOrganizarea - echivalentă cu structura - partea invariantă a

structuriiFenomenul fundamental - dependenţa prin - dependenţa prin cooperare

subordonare şi coexistenţă


Punctul de vedereal abordării în cibernetică în integronică

Procesul fundamental - conducerea - cooperarea, compatibilizarea

Obiectivul procesului - stabilitatea ca invariantă - stabilitatea ca invariantă aa subsistemelor relaţiilor dintre subsisteme,

coadap tareaTipul stabilităţii - homeostazic, neevolutiv, - homeorezic, evolutiv,

reflexiv autoreflexivReferenţialul utilizat - intern, sintactic - intern şi extern, sintactic şi

semanticTipul referenţialului - relativ şi corelativ - corelativ şi autocorelativAntagonismul - reglare - perturbaţie - coeziune fizică - coerenţăfundamental semanticăMecanismul procesual - comunicarea - interfaţareaTipul comunicării - sintactic, închis - semantic, deschisTipul semnificării - asimetric, cu semnificaţie - simetric, cu semnificaţie

localizată delocalizatăInformaţia - nedeterminare,

probabilitate- distincţie, corelaţie

Baza matematică a - proprietăţile entropiei - proprietăţile corelaţiei şicuantificării informaţiei informaţionale, Shannon - energiei informaţionale,

Wiener OnicescuObiectul analizei - relaţiile de comandă şi - relaţiile de compatibilitatestructurale controlObiectul analizei - intensitatea controlului - intensitatea coordonării, afuncţionale autocorelăriiObiectul analizei - informaţia sintactică, - informaţia semantică,informaţionale cantitativ calitativObiectul analizei - execuţia comenzii - cooperarea şi coexistenţacomportamentale

Edificiul teoretic şi practic al integronicii a fost generat de surprinzătoarea similitudine a algoritmilor de rezolvare propuşi pentru aspectele „problemă" aduse în discuţie din cele mai variate domenii ale ştiinţei contemporane. Sînt dezvoltate, reformulate şi chiar depăşite unele paradigme ale ştiinţei actuale. Noile paradigme se referă la înţelegerea mai profundă a diversităţii impresionante a faţetelor lumii materiale, la coexistenţa lor în contextul unei interdependenţe integronice, care exprimă unitatea lumii materiale.

MATERIA UMANA 101

3.2. O cale de abordare integronică a naturii

Aşa cum s-a arătat la subcapitolul 2.7. (electrografia de interfaţă), cercetările noastre vizează în final un sistem complex (omul), alcătuit la rîndul său din sisteme care coexistă şi care funcţionează concomitent, plusul de cunoaştere fiind căutat în zona de interfaţă cu mediul; o cale de abordare integronică, ce nu a fost urmată de alte şcoli şi despre care putem să afirmăm că aparţine şcolii româneşti de antropologie de la Centrul de Cercetări Antropologice „Francisc Rainer" al Academiei Române, prin colectivul de explorări biofizice. Cercetările efectuate, utilizînd un impuls electric ca mijloc de explorare şi scînteia electrică, drept răspuns al obiectelor testate, au adus în discuţie o serie de fenomene naturale şi de laborator a căror manifestare prezintă un mare grad de asemănare. Ne-am propus extinderea cercetărilor axîndu-ne pe o idee care treptat s-a conturat ca ipoteză de lucru. Asemănarea conformaţiilor descărcărilor electrice cu conformaţii din lumea vegetală şi animală [23] nu este întîmplătoare; ea apare ca o consecinţă a interdependenţei fenomenelor electromagnetice de pe pămînt, din lumea vie, cît şi din cea nevie.

Presupunem că există un circuit natural de integrare al sarcinilor electrice în natură, sesizat de noi şi formulat prin cîteva legi experimentale, care se referă la integrarea prin conformaţie a fenomenelor din natură. Revenind asupra tehnicii utilizate, amintim că ea constă în declanşarea unor scîntei la tensiuni înalte (zeci de kV), între un electrod de tip vîrf şi un corp aşezat pe un electrod plan, prin stratul de aeroioni adiacent corpului. Prin interpunerea unui clişeu radiologie aşezat pe electrodul plan, acesta devine un „martor fotosensibil" care ia parte la fenomenul electrografia Imaginile astfel obţinute pe clişeu rezultă prin acţiunea directă a proceselor fotoluminiscente care străbat cele două pelicule de pe ambele feţe ale acestuia. Imaginile nu sînt rezultatul unor fotografieri din exterior, astfel încît ele conturează o „matriţă" fidelă, reală, în „negativ foto", asemenea unui stop-cadru (o secţiune în timp şi spaţiu) din procesul de descărcare electrică (fenomen tranzitoriu), rezultat prin testare. Ne confruntăm aici cu o explorare prin implicare în dinamica fenomenelor, ceea ce ridică valoarea informaţională, gnoseologică a imaginilor. Aceste calităţi ale metodei ne-au determinat să utilizăm rezultatele cercetărilor noastre ca argument experimental în formularea concluziilor care confirmă ipoteza de lucru. Seriile de imagini electrografice ale unui obiect, prelevate în condiţii de laborator cunoscute, prezintă la o examinare iniţială, globală, un aspect în general haotic, aparent întîmplător. La o analiză sistematică, de detaliu, a formelor de descăr-care ce marchează fotoluminiscent contururi ale obiectului de cercetat, am constatat că există un număr restrîns de descărcări electrice elementare. Acestea urmează patru modele pentru fiecare polaritate (anodică şi catodică), a

electrodului plan pe care se realizează experimentarea. în total se pot pune în evidenţă, în condiţii normale de experimentare (electrod standard, ecran cu dielectric de sticlă, presiune şi umiditate atmosferică normală), opt variante distincte prin conformaţia lor. Acestea au fost semnalate de noi încă la începutul anilor '80 pe pielea umană [16], respectiv pe feţele palmelor şi tălpile picioarelor. Printr-o mărire de zeci de ori a detaliilor care apar în „răspunsul" electrografic al corpurilor, se dezvăluie privirii „o lume a formelor" spectaculoasă, frumoasă şi nebănuit de ordonată, aranjată după nişte legi necunoscute. Imaginile scîn-teilor elementare, ca şi ale celor complexe, seamănă surprinzător de mult cu imaginile fulgerelor din natură (vizibile la suprafaţa pămîntului), cu toate că acestea au loc la interfaţa atmosferică ce se întinde pe distanţe de kilometri.

Conformaţiile tipurilor de descărcare ne sînt familiare din lumea vegetală şi animală, deci din interfaţa biosferă (rădăcini, tulpini, ramuri, flori, frunze, nervuri, vase sanguine, ramificaţii nervoase, structuri papilare palmare, micro-filamente tegumentare etc.). Materialele, obiectele şi sistemele explorate în laborator acoperă o gamă foarte largă de categorii: metale, soluţii, dielectrici, structuri şi sisteme nevii şi vii (vegetale, animale şi îndeosebi omul). Concomi-tent, au fost fotografiate profiluri vegetale din natură, cu structuri arborescente, vizibile în special iarna, datorită desfrunzirii. Au fost de asemenea inventariate fotografic diferite tipuri de ramificaţii ale nervurilor foliare, ale vascularizaţiei pulmonare şi ale formelor de inervaţii periferice sau centrale, ramificaţii axonice şi dendritice. Acestea au fost aduse la aceeaşi scară de mărime pentru a putea fi comparate cu formele de descărcare similare. Confruntînd formele de strimeri înregistrate în laborator cu tipurile de fulgere de pe pămînt semnalate şi schema-tizate de Berger şi citate în lucrarea [12] (vezi fig. 3.1), am constatat un fapt foarte important: şi în atmosferă au fost observate, de asemenea, opt variante de descărcări electrice, imaginile noastre corespunzînd diagramelor lui Berger. Din cauza extinderii spaţiale mari a fenomenelor orajoase, imaginile fulgerelor sînt greu de surprins prin fotografiere, astfel încît materialul documentar ilustrativ este redus.

Din cele opt variante amintite, numai una sau cel mult două forme pot fi fotografiate în condiţii obişnuite, şi anume fulgerele filiforme şi arborescente, familiare nouă, şi care continuă să ne impresioneze şi astăzi prin amploarea lor atmosferică. Amintim că troposfera, învelişul gazos adiacent Terrei, este un sistem dinamic activ şi reactiv, şi totodată sediul proceselor biologice terestre (sursa aerului atmosferic respirabil), fiind implicată în fenomenele geochimice care au loc în biosferă. Atmosfera poate fi considerată ca „o plasmă diluată" neomogenă în timp şi spaţiu, aflată într-o continuă dinamică [4; 24]. Starea de aeroionizare a mediului extern induce, prin procesul respirator, dar nu numai prin acesta, o stare de bioionizare activă perpetuă în sistemele vii. Dinamica electronilor şi a ionilor din organismele vii stă în momentul de faţă la baza gîndirii morfo-funcţionale sub aspectul său biochimic, aspectul biofizic şi mai ales cel electro-magnetic fiind prezent, numai într-o măsură mai restrînsă şi nesistematizată.

Figura 3.1. Tipuri de fulgere de pămînt caracterizate de sensul liderului, sensul descărcării inverse şi sensul vitezei de propagare, rezultînd 8 variante

în acest context am încercat să sintetizăm o serie de cunoştinţe utile şi să interpretăm rezultatele noastre:1. - fenomenele electromagnetice sînt ubicuitare (prezente pretutindeni); nu

există mediu natural de pe Terra care să nu aibă un anumit grad de ionizare;2. - corpurile din natură interacţionează prin radiaţii electromagnetice, ceea ce

ar explica varietatea extrem de mare a zonelor de interfaţă reflectată şi în imaginile electrografice;

3. - cuplajul sarcinilor electrice (prezenţa sarcinii negative implică existenţa unei sarcini pozitive corespunzătoare) şi participarea acestuia la dinamica fenomenelor şi a corpurilor din natură arată integrarea cuplului +/- într-un „circuit electromagnetic natural" al purtătorilor de sarcini;

4. - existenţa tipurilor elementare, care stau la baza fenomenelor electro-magnetice macroscopice (fulgerele) şi microscopice (scînteile produse în laborator) în zonele de interfaţă, ridică problema existenţei unor procese codificate. Asemenea codului genetic (structural), strimerii cod „descriu fotoluminiscent" evoluţia proceselor de electro- şi bioelectrogeneză. Avem un cod electromagnetic unic compus din patru modalităţi de descărcare

electrică. Acestea se diferenţiază prin forma şi „asamblarea" traseelor lumi-niscente ; ele depind în principal de un număr restrîns de parametri, cum sînt polarizarea substratului (electrodul plan), starea de ionizare a zonei de interfaţă (stratul intermediar dintre electrozi) şi diferenţa de potenţial dintre electrodul vîrf şi cel plan. Aşa cum s-a mai precizat, am pus în evidenţă experimental opt tipuri de fotoluminiscenţe, corespunzătoare celor opt tipuri de fulgere schiţate de Berger. în continuare se indică tipurile de descărcări ce au fost surprinse în

MATERIA UMANĂ 103

mod constant, dominant, în cadrul principalelor categorii de corpuri testate (vezi şi figurile 3.2 a şi b):

Categorii de corpuri

Tipuri de descărcare k = 0, 1, 2, 3anodice an catodice a

0 1 2 3 0 1 2 3metale + +dielectrici + + + +soluţii + + + + + +sisteme şi structuri vii

+ + + + + + + +

Se remarcă la sistemele vii prezenţa tuturor tipurilor de descărcări.

a)

b)

Figura 3.2. Tipuri de descărcări

MATERIA UMANA 105

Prin perfecţionarea explorării am reuşit să surprindem încă două tipuri de descărcare diferite de cele opt. Acestea pot fi reproduse numai în anumite condiţii restrictive deosebite. Credem că ele ar putea corespunde „fulgerelor globulare", respectiv descărcărilor atmosferice în formă de boabe (sau mătănii), observate foarte rar în natură şi menţionate în literatură ca apariţii „misterioase" neelucidate în mare parte pînă în prezent. Producerea lor condiţionată în laborator a constituit un argument în plus în favoarea confirmării legii simila-rităţii fenomenologice. Această lege trebuie interpretată în sensul că fenomene care la descriere prezintă forme asemănătoare pot să fie considerate că ascultă de legi similare, dacă nu total, măcar parţial. Privind în acest fel problema, găsirea căii de acces la înţelegerea fenomenului se simplifică, bineînţeles, cu verificarea de rigoare a concluziilor cu faptele.

Existenţa unor tipuri de descărcare prin scînteie ca proces de echilibrare spontană, tranzientă de interfaţă, indiferent de scara la care se produce, face posibilă alcătuirea unor „scenarii model" pentru procese de biogeneză. Un argument în plus pentru această modelare ar fi că menţinerea sarcinii superficiale negative şi a cîmpului electric de la suprafaţa Terrei este intermediată (inter-faţată) la scara întregului glob terestru de norii orajoşi (încărcaţi electric). S-au evidenţiat sisteme complexe de fenomene orajoase perpetue, în medie 1800 de oraje simultane şi aproximativ 100 de fulgere „de pămînt" pe secundă [12], care constituie matricea şi matriţa electromagnetică în care se desfăşoară fenomenele vieţii pe pămînt. Avînd în vedere aceste precizări merită să amintim că electro-grafic pot fi „reproduse" toate tipurile de fulgere cunoscute, care, în context natural, nu pot fi cu uşurinţă vizualizate. Prezentăm în continuare un exemplu de proces natural de regenerare a viului care urmează, în spaţiu, trasee reproduc-tibile electrografice (vezi fig. 3.3).

Nu este greu să observăm cum radiculele care au fost generate de interfaţa foliară de la nivelul unui calus vegetativ, orientate în cîmpul gravitaţional „în jos", urmăresc nişte traiectorii similare strimerilor de pe substratul hidromineral neviu. Identificarea tipurilor de strimeri care apar electrografic în mod constant (atît de-a lungul suprafeţelor foliare, cît şi pe substraturi mineralizate) cu forme de regenerare (radiculare) urmărite experimental, confirmă existenţa unui „spaţiu conformat electromagnetic" în cîmpul gravitaţional (o interfaţă bio-generativă); aceasta, în condiţii favorabile de mediu, umiditate, temperatură, substrat nutritiv, poate dinamiza şi orienta expansiunea viului, sub controlul informaţiei genetice.

Cu toate că structura electronic-ionică (sarcinile electrice) a materiei vii stă la baza gîndirii biochimice şi a concepţiilor biologice şi medicale actuale, „operînd" cu potenţialul produşilor de reacţie şi de metabolism, nu s-a pus accentul necesar pe rolul „operatorilor electromagnetici" (diferenţele de poten-ţial electric şi magnetic), aspect impus de punctul de vedere biofizic. Rezultatele

noastre experimentale scot în evidenţă în mod sistematic faptul că fenomenologia electromagnetică nu este un „epifenomen", un efect „adiţional", rezultat al fenomenelor biochimice, ci se manifestă specific şi chiar, uneori, cvasiindependent (nu totdeauna superpozabil celui biochimic cu care este asociat).

Figura 3.3. Proces natural de regenerare a viului a) Frunză secţionată care a generat în mediu nutritiv radicule b) Strimeri catodici obţinuţi pe un substrat hidromineralizat

Acest aspect intervine în interpretarea imaginilor electrografice (EG) cores-punzătoare stărilor de relaxare, stres etc. Este necesar să subliniem în continuare că viul, avînd o biostructură electrică [27] şi ca urmare fiind sediul unor reacţii metabolice aparţinînd intrinsec unui proces complex, perpetuu, de fenomene electrice, este, în acelaşi timp, şi un generator specific (viu) de manifestări electromagnetice. Organismele vii, ca sisteme deschise, cibernetice, adaptative şi informaţionale, comunică şi se autoreglează prin fenomene biochimice, unele dintre acestea fiind binecunoscute, dar şi prin fenomene electromagnetice, tranziente (descărcări rapide, variabile, impulsuri) abordate sporadic [25]. Acestea pot fi studiate într-un cadru sistematic cu ajutorul conceptului de interfaţă. Existenţa unui cod unic, comun fenomenelor electromagnetice de

MATERIA UMANA 107

echilibrare (tranziente) la nivelul interfeţelor, constituie un argument experimental şi teoretic pe care îl susţinem în favoarea ipotezei că descărcările electrice (nu neapărat disruptive) constituie un „ mecanism", o modalitate de comunicare, de „ informare" şi, prin aceasta, de integrare a sistemelor interfaţate într-un circuit electromagnetic perpetuu.

Materia vie răspunde la testul electrografic prin intermediul tuturor elemen-telor codului (anodice şi catodice), deci prin cele opt forme de descărcare, semnîndu-şi prin aceasta specificul (viabilitatea). în acest fel ea reuneşte într-un tot caracteristici dielectrice, electrolitice şi metalice printr-o biostructurare electrodinamică, avînd drept constituent fundamental apa. Ar fi interesant de studiat dacă nu cumva, datorită membranelor celulare sau tegumentare cu structură fibrilară-canaliculară (spongioasă) [32], umorile organismului ajută la reglarea conductibilităţii ţesuturilor şi dacă nu cumva echilibrarea electrică continuă, realizată de formaţiuni canaliculare, fibrilare, cu funcţionalitate „de tip paratrăsnet", mediază prin interfeţele membranare comunicarea electro-magnetică între diferitele subsisteme şi sisteme organismice. Caracteristica fenomenelor asupra cărora ne-am oprit în cercetările noastre este dată de o coerenţă morfofuncţională şi de existenţa unui model simplu care se repetă şi care, printr-o particularizare datorită interfeţei în care se produce, asigură o comunicare codificată ca formă, adică o integrare conformaţională. Pornind de la similaritatea formei de manifestare a fenomenelor la nivelul interfeţelor ca fiind o legitate a integrării prin conformaţie, problema căreia urmează să-i găsim formularea corectă este axată pe două întrebări importante:I - Există un factor comun pentru ansamblul de tipul „fulger - copac -

scînteie"?II - Cine ar putea să fie în acest caz mesagerul modelului care realizează

preluarea acestuia la nivelul diferitelor interfeţe ?Revenim la conformaţia arbore (din lumea vie) şi conformaţia fenomenelor

electrice la care am constatat existenţa următoarelor părţi constitutive:- un trunchi (canalul descărcării electrice - tulpina arborelui) care mediază şi

uneşte două extremităţi opuse, polarizate, complementare (strimeri com-plecşi, respectiv ramuri şi rădăcini, vezi fig. 3.4);

- o zonă terminală cu ramificaţii mari şi simple (strimeri anodici, vezi fig. 3.5);

- o zonă terminală opusă, complementară (strimeri catodici şi luminiscenţe multiramificate, rădăcini), cu arborizaţii complexe şi foarte fine (vezi fig. 3.6).

Figura 3.4. Strimeri anodici complecşi (mina stingă)

MATERIA UMANĂ

Figura 3.5. Strimeri anodici complecşi (mîna dreaptă)

Figura 3.6. Strimeri catodici complecşi (mîna stingă)

Strimerii anodici sau cei catodici sînt predominanţi după tipul descărcării: anodică sau catodică. Formaţia tip arbore este, după cum se poate constata cu uşurinţă, comparind diferite variante ale acesteia (vezi fig. 3.7, 3.8, 3.9), un model simplu „arhetip", comun lumii vii şi nevii.

MATERIA UMANA 111

Figura 3.7. Strimeri catodici complecşi (mîna dreaptă)

Factorul comun căutat este tocmai forma ramificată a conformaţiei arbore, descărcarea electrică (spontană, şi nu neapărat disruptiva ca la trăsnet, ci mai mult ca la paratrăsnet, care mijloceşte scurgerea sarcinilor electrice fără produ-cerea de efecte dramatice) este o modalitate de echilibrare naturală reprezentînd

Figura 3.8. Formaţia tip arbore „arhetip" comun lumii vii şi nevii

MATERIA UMANA 113

Figura 3.9. Formaţia tip arbore „arhetip" comun lumii vii şi nevii în ipostază anodică şi catodică suprapuse

o formă de „rezolvare" a tensiunilor electrice care se acumulează continuu în interfaţa atmosferică. Modelul descărcării, conform legităţii enunţate anterior, este preluat de orice altă interfaţă unde este necesară echilibrarea momentană, spontană, a tensiunilor electrice. Finalitatea constă deci în atingerea unui echilibru temporar.

Mesagerul modelului care realizează echilibrarea temporară în interfaţa dintre corpuri şi mediul înconjurător este în acest caz cuplul sarcinilor electrice (pozitiv/negativ).

îl regăsim în cele mai diferite categorii de interfeţe, la cele mai variate niveluri de manifestare a fenomenelor tranzitorii, de interfaţă, din natură. Raportul cantitativ între sarcinile electrice ce caracterizează la un moment dat zona de interfaţă studiată poate fi măsurat indicînd starea de tensionare electrică a mediului respectiv. Forma descărcării produse spontan sau provocate (electro-grafie) descrie, conturează luminiscent starea studiată. în acest fel, conformaţiile electrografice aduc informaţii interesante despre stări greu de evidenţiat pe alte căi. întrevedem, în continuare, perspectiva discernerii şi altor conformaţii (şi mesageri) care aparţin altor categorii de interfeţe, în care tensiunile care se acumu-lează se datoresc nu numai cîmpului electric, ci şi cîmpurilor magnetic, electro-magnetic sau chiar „rezultantei" cîmpurilor gravific-electromagnetic [5]. Vom putea înţelege astfel geneza unor arhetipuri complexe, cum ar fi conformaţia spiralei genetice ADN sau miracolul trecerii de la materia nevie la materia vie.

Privind în perspectiva cercetărilor ce pot decurge din cele prezentate, am avansat ipoteza că descărcările prin scîntei elementare sînt asemănătoare cu o „memorie arhetipală"; ele reproduc perpetuu „modelele nucleu" pe care natura le-a creat şi prin care „a supravieţuit", folosindu-le ca tipare viabile. Se remarcă în cele expuse anterior folosirea noţiunii de conformaţie în legătură cu imaginile descărcărilor electrice, dar şi cu forma unor corpuri sau fenomene. Referindu-ne la formă, ea reprezintă cel mai global nume dat modului de a aprecia vizual şi tactil şi de a concepe un corp sau fenomen din natură. Ne-am obişnuit să asociem formei unui corp sau fenomen ceea ce au mai stabil şi perceptibil simţurilor, ceea ce le face să fie recunoscute în timp, păstrîndu-le identitatea. Dar totodată constatăm că forma nu rămîne neschimbată în detaliu. Ea este ceva permanent ajustabil, fiind foarte variabilă şi supusă vicisitudinilor timpului. în cazul neviului, forma este o urmare a unui proces evolutiv distructiv în general, iar în cazul viului ea este rezultatul unui proces adaptativ, rezultat din însumarea unui proces constructiv intern şi unul distructiv determinat de factori din exterior. Examinînd formele care ne înconjoară la un anumit moment, reuşim să distingem în multitudinea corpurilor sub care concepem existenţa o serie de asemănări, facem clasificări, găsim tipuri, intuim legităţi ale formelor mai stabile, precum şi ale celor efemere. Pentru a compara formele corpurilor ne sînt necesare criterii de apreciere şi scări de măsurare, plecînd de la evidenţierea unor forme elementare care să poată fi recunoscute în cele complexe. Forma ne

MATERIA UMANĂ 115

ajută să putem urmări un tot, un întreg, de-a lungul evoluţiei lui. Prin acest mod de raţionament ea defineşte un aspect fundamental al existenţei. Pentru noi forma a devenit o noţiune generică referitoare la delimitarea unor procese unitare globale. Se va putea uşor constata că prin „jocul" unor forme simple este posibilă generarea multitudinii de corpuri şi fenomene care ne înconjoară. în lucrarea Substanţa vie, medicul şi antropologul român Francisc Rainer (1874-1944) a remarcat importanţa formei macromoleculelor pentru funcţiile vitale fundamentale. El arăta că după forma lor macromoleculele (molecule specifice vieţii) se clasifică în filamentoase şi sferoidale, această împărţire avînd importanţă pentru înţelegerea substanţei vii. In acest sens, el preciza că primele sînt destinate să servească drept elemente de structură, iar celelalte joacă un rol de rezervă [30]. în cercetările sale asupra omului sănătos sau bolnav şi pe cadavru, Fr. Rainer, de specialitate anatomo-patolog, a fost frapat de deosebirile dintre formele pe care le observa la componentele organismelor vii, sănătoase, armo-nioase, şi la cele patologice, al căror aspect se modifică în timp, devenind dizarmonice. Ele sînt profund schimbate cînd organismul încetează a mai fi viu. Fr. Rainer a marcat această constatare definind anatomia ca „ştiinţa formei vii". Putem spune că el a avut revelaţia „formelor vii" înaintea evidenţierii acestui aspect prin tehnici moderne. Evident, dacă există forme vii şi nevii ne punem întrebarea dacă există şi forme intermediare. Prin formele intermediare viaţa ar păstra calităţile comune (nespecifice) viului şi neviului, lăsînd deschise astfel posibilităţile de variabilitate şi evoluţie. Cunoaşterea legilor comune ar ajuta la o mai bună înţelegere a integrării noastre în natură. Formele în care s-au selectat caracteristici generale, comune, apar ca nişte arhetipuri, ca modele de recunoaştere şi legătură între corpuri şi fenomene aflate în procese complexe de evoluţie şi interdependenţă. Revenind la descărcările electrice luminiscente studiate, am văzut că se disting două categorii de formaţiuni, respectiv anodice şi catodice (vezi subcapitolul 2.6.). Asocierea fotografică a diferitelor tipuri de forme a permis studiul comparativ al formelor luminiscente înregistrate pe pelicula radiologică în laborator, cu imagini ale unor corpuri vii, vegetale, animale şi umane, ca şi ale unor corpuri nevii, precum şi ale unor fenomene din natură (fulgerul). Au rezultat următoarele concluzii :1. Formele scînteilor electrice sînt similare cu unele forme caracteristice

structurilor organismelor vegetale şi animale.2. în imaginile electrografice se disting în mod constant cîteva forme de

descărcări electrice asemănătoare unor modele, litere ale unui alfabet electric. Aspectul global al testului, asemenea unui text scris în limbaj electromagnetic, poartă codificată individualitatea corpului investigat.

3. Imaginile comparate ale experimentelor relevă existenţa unor formaţiuni arhetipale într-un spaţiu preformat electromagnetic. Pentru a încadra rezul-tatele noastre experimentale în contextul cunoştinţelor actuale am considerat util ca din punct de vedere fenomenologic şi din motive practice

experimentale să apelăm la noţiunea de formă ca la o calitate fundamentală a corpurilor şi fenomenelor. Forma apare ca atribut comun la cele trei aspecte prin

care descriem materia, respectiv forma substanţei, forma energiei şi forma informaţiei, fără a le putea diferenţia, după cum am arătat anterior. Am observat

ca fiind mai operaţională noţiunea de conformaţie, care se referă la specificul formelor celor trei aspecte şi se manifestă la nivel global. Prin noţiunea de

conformaţie (care exprimă unitatea intrinsecă a formelor celor trei ipostaze) putem discerne şi explicita elementele comune acestora. Credem că formele de

manifestare ale corpurilor şi fenomenelor din natură conlucrează şi prin (con)formaţia lor la o finalitate încă necunoscută nouă. Cercetările privind

expunerea unui corp la un cîmp electric care impulsionează în final circulaţia sarcinilor electrice au evidenţiat că în jurul corpului, indiferent dacă este vorba

de corpuri nevii sau organisme vii, se înregistrează pe placa fotografică un halou, o aură luminoasă. Materia nevie dă o imagine statică reproductibilă în

timp, iar organismele vii dau imagini dinamice, variabile în timp de la un moment la altul, variaţii care s-au dovedit legate atît de starea fizică, cît şi de cea

psihică, în cazul omului. Sînt oameni care afirmă că percep aure chiar în lipsa descărcărilor electrice exterioare şi chiar le descriu amănunţit ca formaţiuni

luminiscente ce traversează nivelul suprafeţei corpurilor, extinzîndu-se în spaţiul înconjurător sub forma unor pături concentrice. Lucrul în sine este acceptabil

deoarece acest spaţiu de interfaţă al corpului cu mediul este sediul unor schimburi de sarcini electrice între corp şi mediu, chiar în absenţa cîmpului

electric accelerator. Problema este numai a acuităţii acestei percepţii care trebuie să aibă asemenea valori încît noi nu o putem numi decît extrasenzorială, deci

neobişnuită. Această posibilitate de receptare ar trebui evidenţiată obiectiv dacă există cu adevărat. Ne vom opri asupra aurelor, considerîndu-le formaţiuni

spaţiale la care există posibilitatea unui impact experimental direct atît pentru cercetătorul din laborator care foloseşte aparate şi materiale fotosensibile, cît şi

pentru cei dotaţi cu sensibilitate de excepţie. Pentru descrierea şi discutarea rezultatelor noastre am reţinut două aspecte :

- aurele au o extindere spaţială în afara limitelor vizibile ale corpurilor, învelind întreaga suprafaţă a acestora;

- aurele înregistrate pe placa fotografică sau percepute pe căi diferite pot fi sesizate şi sub formă de radiaţie luminiscentă.Modul de înregistrare adoptat - înregistrare pe clişeu radiologie prin testare

electrografică (EG) şi detaliere succesivă - face posibilă cercetarea formelor (aspectului) fenomenelor de la nivelul suprafeţei corpurilor [8; 9; 10; 16], evident, cu unele limitări datorită formei plane a ecranului. Această formă plană este corespunzătoare înregistrărilor corpurilor cu suprafeţe plane, respectiv zonelor palmare sau plantare, în cazul organismului uman, care se pot aşeza pe

MATERIA UMANA 117

ecran şi mai puţin corespunzătoare în cazul unor suprafeţe curbe ale corpului, care nu realizează un contact suficient de bun. întrebarea pe care ne-am pus-o a fost dacă aceste aure au o distribuţie uniformă în jurul corpului uman sau prezintă neuniformităţi care ar reflecta unele zone „privilegiate" cu rol deosebit în dinamica acestor aure. Ca şi în cazul punctelor de acupunctura, care au fost descoperite prin palpare încă din Antichitate de medicii chinezi, am luat în considerare afirmaţiile care provin din Antichitatea indiană şi care susţin că iniţiaţii văd aurele ca avînd în unele zone nişte turbioane pe care le numesc centre de forţă (chakra, cuvînt care înseamnă în sanscrită „roată"). Am pornit de la cartea lui C.W. Leadbeater Les centres de force dans l'homme (Ies chakras), editată în anul 1927 [26]. Iniţial, am intenţionat să verificăm unele informaţii sistematizate de autor în contextul nivelului de cunoaştere existent în acea vreme, cu o serie de date experimentale obţinute de noi în laborator.

în cartea amintită aceste chakre au fost descrise ca avînd o formă circulară, viu colorate şi avînd mişcări rapide, continue, fiind comparate cu nişte sori luminoşi, cu turbioane luminiscente sau cu flori de lotus cu petale colorate. Prezentăm în figura 3.10 imaginea unei înregistrări directe a aurei în zona „chakrei frontale", respectiv pe fruntea unuia dintre cercetătorii noştri. Evident, cu excepţia mişcărilor care nu pot fi evidenţiate prin metoda de cercetare adoptată (metoda prelevă un instantaneu) putem vedea existenţa unor formaţiuni circulare, cu luminiscente sub formă de petale.

Figura 3.10. Aura în zona „chakrei frontale"

Trebuie menţionat însă că pe parcursul studiilor comparative viu-neviu am remarcat apariţia şi la neviu, în anumite condiţii, a unor imagini de tip rozetă (vezi fig. 3.11), asemănătoare modelului chakrelor. Aceasta denotă că pentru aprofundarea fenomenului este necesară abordarea cu mijloace de cercetare mai sofisticate, cum ar fi vizualizarea pe ecranul TV a aurelor prin intermediul camerei de luat vederi, astfel încît fenomenul să poată fi urmărit temporal în dinamica sa.

Organizarea scenariilor de experimentare pe omul sănătos, avînd ca obiectiv aurele, s-a axat pe ideea că prin cultură omul îşi intensifică spiritualizarea, ceea ce implică o schimbare şi în fiziologia acestuia. Ar rezulta că prin actul de cultură, starea funcţională a organismului uman îşi structurează un substrat emoţional, care îi modifică de-a lungul anilor parametrii de la naştere (prin modalităţi puţin cunoscute de ştiinţă). Astfel, s-au testat subiecţi aflaţi în stare obişnuită, normală (probă martor), „supuşi" apoi la diferite condiţii emoţionale. Amintim printre acestea inducerea unor stări de bucurie - mulţumire la vestea unei reuşite personale şi de deprimare, ce urmează unei veşti neplăcute.

S-au mai testat stări care se impun a fi atinse pentru interpretarea unor roluri (actoriceşti sau sociale) de trăiri emoţionale intense, deosebite: de evlavie, de rugăciune, comice, tragice etc. De asemenea, s-au prelevat imagini de la indivizi aflaţi în prezenţa altor indivizi cu calităţi „bioterapeutice" în timpul executării unor „masaje" la distanţă de zona afectată şi a căror ameliorare era aşteptată. în concluzie, referitor la cercetările asupra omului, vom menţiona că am pus în evidenţă o intensă activitate de natură electromagnetică, ce se desfăşoară la suprafaţa organismului şi care se reflectă în spaţiul adiacent. Ştim astăzi că aceasta are ca mediator un substrat sudoral complex, reglat neuroendocrin, care reflectă trăirile omului. O problemă care se ridică în legătură cu aceste cercetări este dezvoltarea unui formalism matematic adecvat interpretării rezultatelor experimentale. Amintim că forma arborescentă poate fi prezentată prin linii orientate şi noduri, deci ar fi interesantă o tratare prin teoria grafurilor. De asemenea, avînd în vedere caracterul aleator şi cu aspect haotic al descărcărilor prin scînteie la presiuni ridicate (atmosferice), precum şi marea varietate a formelor de ramificaţii în lumea vie, care echivalează „ca diversitate şi fantezie" cu formele surprinse pe clişeele fotosensibile, în laborator, se poate apela la „Teoria mişcărilor haotic deterministe" [33]. Un alt aspect interesant al fenome-nelor asupra cărora ne-am oprit este prezenţa unei structurări periodice de tip fractal, cu „teme" centrale (ramificaţii) care se repetă la diferite scări de mărime, succesive : atmosferă, biosferă, straturi peliculare microscopice (interfeţe vii şi nevii) de la suprafaţa corpurilor sau din structura acestora. Reunind particularităţile reale cu exigenţe matematice, formele arborescente discutate pot fi abordate deci şi prin teoria fractalilor [1; 28; 33].

m

> c> z><

Figura 3.11. Descărcări electrografice de tip rozetă


3.3. Spaţiul antropologic

Astăzi, la cumpăna dintre milenii, prilej de bilanţ şi noi deschideri, antro-pologia (ştiinţa Universului uman) este necesar să-şi reconsidere obiectivele. Omul şi societatea umană se află, în acelaşi timp, la finele cîtorva milenii de evoluţie spre civilizaţie, la sfîrşitul unui secol şi jumătate de revoluţie tehnico--ştiinţifică şi, din păcate, în plină criză socio-culturală.

Discrepanţa dintre ceea ce poate realiza homo sapiens şi imposibilitatea de a controla în totalitate consecinţele faptelor sale i-au reînoit problemele privind locul său în Natură şi Univers (omul preocupîndu-se dintotdeauna de geneza fiinţei sale şi de semnificaţia sa cosmică). Conştiinţa unităţii spirituale a omenirii este o descoperire relativ recentă [11]. Cu toate acestea, paralelismul materie/ spirit poate fi urmărit de-a lungul întregii istorii a civilizaţiilor şi culturii omenirii. Substratul concret de manifestare a acestui paralelism este purtat în timp de fiecare individ uman, ca mesager al unui „spaţiu antropologic" aflat în permanentă reactualizare şi transformare (fizică şi spirituală). Unitatea materială a lumii vii (substanţială, energetică şi informaţională) este un fapt bine argu-mentat de ştiinţa actuală.

Domeniile biologiei (biologia moleculară, biologia celulară, embriologia, genetica etc.) ne învaţă să ne recunoaştem în plan material într-un continuu proces evolutiv. în ce priveşte planul spiritual, în lucrările sale asupra istoriei credinţelor şi ideilor religioase [11], Mircea Eliade arăta că problema homini-zării este strîns legată de înţelegerea fenomenului religios. Acesta remarca, de asemenea, că noţiunile de fiinţă, semnificaţie, adevăr reflectă experienţa sacrului (prin orice rit, orice mit, orice credinţă sau figură divină). Mircea Eliade considera sacrul ca un element în structura conştiinţei omului. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană reprezenta un act religios, deoarece alimentaţia, actul sexual şi munca aveau o valoare sacră. Altfel spus, a fi sau a deveni om însemna a fi religios. înţelegerea experienţelor istoriei naturii şi civilizaţiilor (geologice, biologice, sociale) ca procese ireversibile (deci irepetabile) poate fi uşurată printr-o abordare experimentală în laborator. Prin cercetarea sistematică într-un „spaţiu antropologic" prin excelenţă umanizat, respectiv laboratorul, omul încearcă să evoce evenimentul istoric, să-1 repete, pentru a putea reţine şi memora din el învăţăminte şi legi. Astfel, „trăirea mistică" individuală, privită ca o autoexperienţă subiectivă, orientată spre aflarea adevărului „absolut" este acceptată şi practicată spontan de colectivităţile religioase; experimentul în laborator, pe un individ sau pe grupuri de indivizi, urmăreşte însă o validare obiectivă, colectivă, cu semnificaţie de adevăr relativ.

MATERIA UMANA 121

Finalitatea ambelor demersuri se transformă în credinţe religioase sau con-vingeri ştiinţifice. Conştiinţa de sine constituie substratul natural uman pe care se poate realiza autoexperimentul - experimentul cu sine -, creînd o anumită stare de fond psihofiziologică pentru credinţă (de orice fel, nu neapărat cu sens religios). Credinţa dezvoltă posibilităţi de concentrare a eforturilor fizice şi psihice ale unui individ. Prin concentrare se pot atinge stări de tensiune maximă (biologice, emoţionale). Prin textul şi contextul unei rugăciuni sau ale unor reguli de conduită a gîndirii se educă un „comportament" intraindividual de mobilizare a propriului organism şi se urmăreşte posibilitatea unui „contact" cu şinele. Acesta este un drum spre cunoaşterea Universului interior, specific, personal, subiectiv. în anumite cazuri, se poate ajunge la stări de „revelaţie" care sînt redate prin limbaje proprii subiectului experimentator şi, de aceea, dificil de comunicat în limbajul comun sau ştiinţific. Intelectualul modern realizează mai greu actul de rugăciune chiar cînd doreşte intens aceasta, aşa cum rezultă din afirmaţiile multor oameni de cultură contemporani. Aceasta din cauza stării psihofiziologice de fond corespunzătoare atitudinii de îndoială şi neîncredere în fapte neverificabile obiectiv. Starea este indusă de gîndirea exclusiv materialistă, familiarizată cu necesitatea reproductibilităţii experienţelor în condiţii de laborator (gîndire care domină civilizaţia ştiinţifică a ultimelor două secole). Individul pragmatic (de obicei puţin sau deloc religios) îşi poate „cultiva" organismul prin antrenament individual, prin educaţie fizică, nespiritualizată. Acesta îşi modelează propriul corp fizic atingînd adevărate performanţe fiziologice, biologice. în general, aspectul emoţional-afectiv sau spiritual apare în aceste situaţii ca un handicap care urmează a fi inhibat. Cuplarea experienţelor individuale de iniţiere spirituală cu învăţarea prin auto-cunoaştere şi autocontrol ştiinţific şi extinderea acestora în practica vieţii sociale cotidiene determină întîlnirea multor paralele, în „spaţiul antropologic" actual, aflat în plină criză materială şi spirituală. Descoperirea prin experiment/ autoexperiment a propriului eu, prin acest studiu paralel orientat spre interior şi înspre exterior şi semeni, creează puntea de legătură între cele două faţete ale existenţei: materialul şi spiritualul Universului uman. Deci antropologia, ca ştiinţă a acestui Univers, are cel mai complex „obiect" de cercetare cunoscut -omul. Omul, considerat astăzi ca o sinteză a Universului, oferă un substrat de studiu cu multiple valenţe: fizice, chimice, bio-fizico-chimice, biologice, psihologice, socio-culturale, mistice etc.

în cercetările noastre de antropologie experimentală am pornit de la faptul că stările (trăirile) emoţionale, indiferent de motivaţia lor biologică, psihică sau socio-culturală, pot modifica parametrii fiziologici ai organismului într-un mod uneori spectaculos. Există o literatură de specialitate bogată, care atestă aceste aspecte. Studiul unor astfel de modificări l-am realizat şi noi prin aplicarea

metodei electrografice [13 ; 22]. Am ajuns la o serie de concluzii importante pe care considerăm util să le discutăm în cele ce urmează.

Dintre elementele de noutate aduse de cercetarea cîmpului electromagnetic de la interfaţa corpurilor şi a omului, alături de o serie întreagă de alte aspecte cu care acestea se corelează, reţinem că, indiferent de complexitatea descăr-cărilor ce se produc la suprafaţa lor, se observă un număr restrîns de elemente fotoluminiscente distincte. în imaginile palmare testate s-a constatat prezenţa tuturor elementelor comune corpurilor vii şi nevii. Iniţial, acest rezultat a constituit pentru noi un moment de derută în interpretarea faptului că tegumentul uman, neavînd nici un element propriu, distinct, se comportă din punct de vedere electrografic ca un corp amorf, nediferenţiat. Pe măsura diversificării şi perfecţionării analizei comparative însă, am ajuns la concluzia că: prin tegu-mentul nud, îndeosebi prin cel palmar, specia umană a preluat şi perfecţionat principalele disponibilităţi de comportament electromagnetic din natură. Integrîndu-le într-un sistem superior de autoreglare adaptativă neuroendocrină, organul piele, aproape nud, a dobîndit particularităţi umane caracterizate printr-o hipersensibilitate şi hiperreactivitate bio-fizico-chimică şi psihocom-portamentală, deci printr-o hiperintegrare.

Remarcăm că zona (interfaţa) testată, fiind în contact direct cu suprafaţa corpului, este o zonă comună spaţiului în care sînt percepute aurele. Precizăm, de asemenea, că sarcinile electrice în timpul descărcărilor pentru electrografie interacţionează atît cu suprafaţa testată, cît şi cu mediul aerian din jurul său. Cîmpul de înaltă tensiune aplicat declanşează avalanşe de sarcini (electroni şi ioni), care dau naştere la succesiuni de forme ale descărcării electrice carac-teristice pentru spaţiul din jurul corpului respectiv. Pentru citirea imaginilor electrografice şi descifrarea semnificaţiei arhitecturii formelor imprimate pe clişeul fotosensibil a fost necesară construirea unui model interpretativ global. în cele ce urmează ne vom referi numai la strictul necesar pentru ca cititorul să poată urmări modul de decodificare utilizat de noi, alături de cîteva direcţii ale cunoaşterii în care electrografia poate aduce contribuţii inedite. Deoarece experimentul electrografic arată că modificarea stării interne a corpurilor (inclusiv a organismelor) se resimte la distanţă prin modificări corespunzătoare ale formei strimerilor (a formei de descărcare), înseamnă că există o interde-pendenţă între starea internă a corpului şi starea spaţiului din jurul lui.

Semnalele electrografice aduc deci informaţii referitoare la modul de influen-ţare reciprocă a mediului înconjurător cu corpurile vii şi nevii, adică a stării de echilibru care se creează la un moment dat. Tipurile de descărcare, prin elementele caracteristice, delimitează grupe de tegumente umane care au reac-tivităţi electromagnetice diferite, modificînd corespunzător spaţiul în jurul acestora. Diferenţierea imaginilor este dată de succesiunea tipurilor de strimeri,

MATERIA UMANA 123

de arhitectura lor şi de evoluţia în timp a răspunsului EG. Seria de imagini prelevate unui singur individ explorat EG în timp prezintă unele variaţii care se dovedesc a fi în strînsă legătură cu starea organismului. Statistica seriei de imagini ale unui individ se prezintă ca o distribuţie normală, existînd o imagine dominantă caracteristică individului pentru aproximativ 85% din stările testate. Această constatare a fost verificată printr-un studiu sistematic la o perioadă de timp relativ stabilă, echilibrată din punct de vedere biologic şi fiziologic, din viaţa unui individ (cea a maturităţii). Au fost realizate şi studii longitudinale pe copii şcolari în perioada pubertală şi în adolescenţă, perioade cu o mai mare instabilitate. Şi în aceste cazuri se confirmă dominanţa unui tip bioelectric.

Pentru ambele palme şi plante se constată existenţa unei arhitecturi proprii. Nu apare pregnantă o modificare a imaginilor în funcţie de periodicitatea bioritmică diurnă, ci mai degrabă o interferenţă cu evoluţia factorilor atmosferici. Principalele criterii pentru analiza imaginilor perechilor de amprente bioelectro-magnetice au fost: studiul simetriei sau asimetriei stînga-dreapta şi analiza omogenităţii sau neomogenităţii ordonării strimerilor pe conturul şi suprafaţa palmelor şi plantelor. Pe baza acestor criterii metoda permite investigarea omului sub mai multe aspecte, în vederea cunoaşterii sale.

Analiza electrografică a unui număr mare de indivizi sănătoşi şi bolnavi şi un lot cu antrenament psihosomatic sanogen a demonstrat gruparea imaginilor electrografice în jurul a 4 pattern-uri (am spune tipuri ideale). Aceste pattern-uri se definesc prin imagini electrografice care prezintă o distribuţie dominantă relativ uniformă a unui singur element de descărcare electrică din cele prezentate în figurile 3.2 a şi b. Evident, imaginile reale diferă de la individ la individ, găsindu-se şi alte elemente, dar în proporţii şi cu densităţi diferite şi cu o distribuţie diferenţiată pe zone. Comparînd rezultatele, s-a constatat prezenţa cu o frecvenţă mai mare a unor tipuri de descărcare : pe de o parte, faţă de sensul de evoluţie ontogenetic, de la tipul hidric (juvenil), la cel semiconductor (senescent), în cazul persoanelor sănătoase; pe de altă parte, la bolnavi apar pattern-unle denumite dielectric şi mineral.

Imaginile electrografice din cazuistica celor trei categorii de subiecţi (sănă-toşi, bolnavi şi antrenaţi) au fost transpuse de noi într-un tablou (matrice), ca în figura 3.12.

în colţuri sînt situate variantele bioelectrice tipice (pattern-un), respectiv stînga jos tipul hidric (H) sau juvenil, prezent în special la copiii sănătoşi, şi dreapta sus tipul semiconductor (S), prezent aproape în totalitate la vîrstele înaintate. în colţul din stînga sus au fost plasate electrografiile cazurilor de bolnavi cu crize iminente, tipul dielectric (D), caracterizat prin absenţa aproape totală a strimerilor (conductibilitate redusă), iar în colţul din dreapta jos tipul mineral (M), frecvent întîlnit în cazurile grave, cronicizate. Pe această diagonală

PATTERN DIELEGTRIC ('0')

sens patogen neurovegetativ (hiperton-re activ) D10

S, H,

D9 S2

H2 M2

D8 s3

H3 M3

i i i i

i i

°3 S8

H3 M3

D2 S8

H2 M2

D, SK

yH, M,

D9 S2

H2 M2

D9 S2

H2 M

D2 SgyH2 M2

D2 Sg

H3 M3

D8 S3

H3 M3

DB S3

H3 M3

D3 Sg

y»3 M3

D3 S8

H3 M3

/^■&

/D3 S3 D3 s3

yD3 s3 °3 S3

H8 M3 H8 % H10 M8 H3 M8

D2 S2D2 S2

yD2 S2 D2 S2

Hg M2 Hg M2

H2 Mg

H2 Mg

D, S,

D2 S2D3 S3 °3 s3 D2 S2 Pi Si

y \H10 M, Hg

M2

H8 M3 H3 M8 Hj Mg

H1 M.)o

PATTERNSEMICONDUCTOR ('1')

y -senescent-

PATTERNHIDRIC('2') -juvenil-

PATTERN MINERAL ('3')

sens patogendegenerativ(hipoton-areactiv)

Figura 3.12. Variabilitatea potenţialului electrogen în ontogeneză

este deci sensul patogen, de la neurovegetativ (hiperton-reactiv) la degenerativ (hipoton-areactiv). De-a lungul laturilor matricei, spaţiile sînt ocupate cu variante intermediare, la care prezenţa calităţilor, hidric, dielectric, semi-conductor şi mineral, se găseşte în proporţii diferite, caracterizate prin note cu valori de la 1 la 10.

Se remarcă deci că tipologia bioelectrică la un individ nu este o constantă (precum grupa de sînge), ci o variabilă care are o componentă dominantă legată de un pattern (probabil genetic), dar şi componente care indică deplasări în sens ontogenetic şi în sens patogen. în interpretarea acestor denumiri ale pattern-uriloT trebuie să se înţeleagă că tipul de electrografie juvenil nu înseamnă că este caracteristic neapărat copiilor, sau senescent neapărat bătrînilor. Ele apar cu o frecvenţă foarte mare la aceste categorii, dar se pot găsi copii cu electrografii cu dominantă de tip senescent şi invers, bătrîni cu electrografii de tip juvenil, acestea reflectînd anumite stări funcţionale ale organismului respectiv. (Se observă că deplasarea faţă de pattern-ul dominant caracteristic vîrstei

MATERIA UMANĂ 125

apropie cazurile respective de diagonala sensului patogen, deci au semnificaţii legate de sănătate.)

Din studiul imaginilor electrografice palmare şi plantare, urmărind trans-formările care au loc în cursul ontogenezei, rezultă că:- aura copilului conţine relativ puţine informaţii electrografice;- aura adultului aduce din ce în ce mai multe detalii;- aura vîrstnicului este foarte bogată în semnale distribuite în mod caracteristic,

ceea ce demonstrează că în cursul vieţii aura se structurează, devine com-plexă şi o amprentă spaţială individuală ce reţine ca într-o memorie externă evenimentele trăite, undeva în organism existînd transformări impuse de aceste evenimente şi care, chiar dacă nu impietează starea de sănătate momentană, probabil contribuie la o anumită evoluţie a stării de vigoare a organismului, adică la viabilitatea sa temporală, respectiv, vîrsta biologică, în concluzie, în evoluţia ontogenetică, datorită scăderii conţinutului de apă

din ţesuturi, cu vîrsta, frecvenţa mare a tipului hidric la copii scade treptat (de la colţul stînga jos spre dreapta sus), indicînd o săgeată a variabilităţii onto-genetice evidenţiabilă electrografic. In cursul vieţii, calităţile bioelectrice se distribuie în jurul acestei direcţii. în cazurile de boală se constată o abatere spre extrema stînga sus în fazele de instalare a bolii şi de apărare maximă a organis -mului. Abaterea spre dreapta jos se regăseşte la stadiul avansat al îmbolnăvirii, cînd organismul nu mai poate reacţiona sau reacţionează greu.

Pe baza acestor elemente este posibilă investigarea omului sub mai multe aspecte:

3.3.1. Aprecierea vîrstei biologice a omului

Reflectînd asupra repartiţiei procentuale a tipurilor EG pe categorii de vîrsta, observăm o diferenţiere a acestora în succesiunea etapelor ontogenetice. Din punct de vedere evolutiv, pielea este încadrată între două extreme bine delimi-tabile: tegumentul juvenil şi tegumentul bătrîn. Evoluţia ireversibilă a stării biologice a pielii este un marker complex pentru înţelegerea fiziologiei şi patologiei organismului uman. Pielea vîrstnicului deţine „în memoria struc-turală" potenţialul său ereditar, îmbogăţit de succesiunea evenimentelor parcurse în existenţa concretă. Atingerea vîrstei senescente, privită ca o „performanţă adaptativă", ar trebui să valideze un diagnostic de sănătate (retrospectiv), deoarece organismul a supravieţuit bolilor şi agresiunii mediului. Modificările electrografiei în timp arată plasticitatea mediului în care trăim şi interdependenţa strînsă a acestuia cu starea organismului. Rezultă că putem fi percepuţi dincolo de limitele corporale sub forme diferite corespunzătoare acestor stări. Exemple de vîrste biologice şi stări ale organismului sînt prezentate în figurile 3.13 a, b şi 3.14 a, b.

Sin s

< ÎS« aX M

K" 3

c o

2.8CB "?

3 qg2 3B: oO. "a îaCB Ct"

M 3

o. 6.O nCB *->o a03C PC►1 a

Sc ">EL- a-l O

2. w

2 toH>—•

o;f a

oO

c

c> z

MA

12

iyb

Figura 3.13b. Imagini electrografice ale unui tînăr bolnav (24 ani). Se observă o asimetrie accentuată dr/stg atît la palme, cit şi la tălpi

Figura 3.14a. Imagini electrografice ale unui vîrstnic (60 ani)în stare de oboseală şi stres accentuat. Se observă asimetria palme tălpi

cu formaţiuni luminiscente deosebite

MATERIA UMANĂ 129

Figura 3.14b. Imagini electrografice ale persoanei din fig. 3.14a după o odihnă prelungită. Se observă omogenizarea şi simetrizarea descărcărilor electrice

3.3.2. Diagnosticarea antropologicăprin asocierea şi corelarea cu diferiţi indicatori

Pentru interpretarea globală a datelor EG am făcut apel la cunoştinţe din domenii foarte variate ale ştiinţelor biologiei umane, medicinei, neuroendo-crinologiei şi a ştiinţelor comportamentului (etologiei). Pielea este un organ extrem de polimorf şi funcţional. Aceasta datorită extinderii sale mari în suprafaţă şi a originii embrionare comune cu sistemul nervos central. Palma este o zonă ultrastructurată ce condensează o serie de particularităţi embriogenetice de excepţie şi foarte evoluate (ale structurilor neuromusculare, neuroendocrine şi neuropsihice). Ea este creaţia solicitărilor socio-culturale. Mîinile, cu palmele lor, s-au modelat ca mijloace efective de activitate, creaţie, expresie, comunicare etc. Structurile dermatoglifice (papilare) sînt implicate în geneza proprietăţilor fizice, fizico-chimice (calitatea suprafeţei, umiditate, aciditate, temperatură etc). Particularităţile genetice individuale sînt exprimate prin formule dermatoglifice, avînd la bază codul principalelor forme de desene papilare: arcuri (A), laţuri (L), vîrtejuri (V) şi detalii (minuţii). Acestea exprimă unicitatea şi originalitatea individului între semenii săi umani. Simetria şi asimetria formelor de desene papilare - sesizate în conformaţia geometric-spaţială şi în relieful compartimentelor digitale (avînd o transmitere ereditară, azi în mare parte cunoscută) - sînt prezente şi în structurarea imaginilor EG. Existenţa unei simetrii relativ dominante (pînă la 70%) în eşantioanele cu indivizi sănătoşi, şi deci prezenţa sistematică a unei asimetrii (subdominante) în ambele categorii de amprente, argumentează valoarea criteriului simetrie/asimetrie pentru stabilirea unui diagnostic funcţional-fenomenologic.

Asocierea metodei de investigare dermatoglifică cu testarea EG (vezi fig. 3.15), de pe acelaşi substrat tegumentar palmar şi plantar (desene papilare), a condus la posibilitatea corelării celor două categorii de informaţii. S-a deschis calea spre înţelegerea semnificaţiei evenimentelor genetice, fiziologice, psiho-logice şi antropologice de pe feţele ventrale ale mîinilor şi picioarelor omului.

Pentru completarea cercetărilor noastre antropologice comparative (individuale şi populaţionale) am extins domeniul de explorare (limitat de testarea EG la zonele palmo-plantare) la întreaga suprafaţă corporală. în acest scop, am aplicat metoda androginităţii (Bayley/Bayer, 1946, Guja, 1980-1985), cu ajutorul căreia am apreciat şapte tipuri de conformaţii androgine. S-au folosit opt criterii de diferenţiere a aspectului formei corpului, în postura spate-nud, pe baza unor relaţii între curburi şi linii care „modelează" suprafaţa acestuia. Privind forma ca un efect al unei dinamici care vizează unitatea organismului cu mediul de viaţă (dinamica funcţională, adaptativă, integrativă), am asociat calităţi

KCSA BS AMUZA SmUAzMAm oopll> t.J. 090 (o^J yI3 A «» MiUU lm(t/t.Ml/t*e ooplli 8.0. 087 (ţ)

5o2 3oo «oii (3^/4,,)

«. ^r^s

ABSi. Mk M IU 5oo ÎS^ig) Ansii HX (17)

i2 > c> z>'

Figura 3.15. Asocierea cercetării electrografice cu cea dermatoglifică. a) Individ de sex masculin, normal,cu constituţie androgină hiperfeminină avînd o formulă dermatoglifică foarte rară V/L = 10/0. Comparativ cub), individ de sex feminin, normal, cu constituţie hipermasculină avînd formula dermatoglifică V/L = 6/4.

Se remarcă aspectul foarte diferit al imaginilor electrografice.

morfostructurale ale întregii suprafeţe corporale cu ale palmei (cea mai semnificativă structură antropologică aparţinînd procesului de umanizare).

Analiza datelor somatometrice şi a parametrilor care descriu constituţia androgină, pe baza aceloraşi criterii de simetrie şi complementaritate, a făcut posibilă confruntarea şi corelarea rezultatelor direcţiilor de explorare : globală--somatică şi zonală-electrografică şi dermatoglifică. Tipurilor de conformaţii corporale (androgine-neurohormonale) li se asociază anumite categorii de forme papilare şi le corespund imagini EG distincte şi semnificative, ca în fig. 3.15. Am redat spre exemplificare o filă din albumul nostru auxologic, corespunzînd unui caz limită: un individ de sex masculin cu o constituţie androgină hiper-feminină (cu incidenţa de aproximativ 1% în colectivitatea de copii normali), căruia i-a corespuns o formulă dermatoglifică foarte rară în populaţie - V = 10 (prezintă aceeaşi formă unică de desen papilar pe toate degetele, la ambele palme - vîrtej). Constatăm o conformaţie corporală dominată de rotunjimi, desenele papilare sînt în exclusivitate curbe concentrice - vîrtejuri, iar imaginea catodică, cu forme globulare, este deosebit de intensă şi neomogenă, deta-şîndu-se net de tipurile omogene.

Diagnosticul stabilit prin analiza imaginilor EG utilizează un limbaj biofizic. Se formulează diagnosticul avînd în vedere criteriile amintite: de simetrie/ asimetrie, omogenitate/neomogenitate, comparativ pentru cele două polarităţi ale răspunsului testat. Se semnalează pe fişa de analiză EG zonele care sînt proprii individului abordat antropologic sau medical [2; 22]. Acestea se core-lează, după cum am văzut, cu celelalte date clinice şi paraclinice sau cu date de natură tipologică: bio-psiho-socio-culturală.

3.3.3. Diagnosticarea medicală pe baza reacţiilor la testul EG

Stabilirea unui diagnostic medical cu ajutorul acestei tehnici noi permite încadrarea iniţială a individului în categoria de om sănătos sau nu. Ca urmare a analizei aspectului global sau pe compartimente a datelor dermatoglifice şi electrografice se pot diagnostica stări de normalitate sau de dezechilibrare din punctul de vedere al tipului de desene papilare, corelate cu tipul de reactivitate electromagnetică. Se poate apoi realiza monitorizarea evoluţiei unor procese naturale sau impuse (menţionăm implicarea structurilor papilare în electro-magnetismul tegumentar şi importanţa menţinerii unor raporturi echilibrate între „stările de simetrie/asimetrie"). Ieşirea dintre limitele de variabilitate normală a acestui raport semnalizează pe cale electromagnetică stări de anormalitate care pot fi de excepţie (fiziologice sau patologice). Astfel, stările de trăire intensă devin sursa unor semnale electromagnetice, ce depind şi de tipul de substrat constituţional în care se încadrează genetic şi adaptativ individul [14].

MATERIA UMANA 133

3.3.4. Aprecierea unor performanţe umaneprin semnalarea evenimentelor electrografice de excepţie

Materialul electrografic recoltat începînd cu anul 1975 este astăzi organizat într-o bancă de date care serveşte la compararea înregistrărilor actuale şi încadrarea lor între limitele normalului statistic sau al excepţionalului. Astfel, experimentele electrografice cu persoane dotate cu anumite calităţi mai deose-bite, exotice (unii le denumesc paranormale, dar termenul este discutabil, fiind legat de percepţii subiective), evidenţiază o serie de „evenimente" proprii acestora. Ele sînt surprinse ca luminiscenţe apărute ca efect al participării active, conştientizate, a subiectului supus testării. Fenomenele din această categorie nu se reproduc totuşi experimental, „la cerere", ci apar cu inter-mitenţe, efemer, dar sub forme reproductibile în timp la aceeaşi persoană. Formele nu se încadrează în tipurile normale, omogene, ci sînt combinaţii ale acestora, prezentînd arhitecturi variate, localizate în zone palmare caracteristice unui singur individ (la extremitatea degetelor, la articulaţiile falangelor sau în regiunea palmară).

3.4. Necesitatea abordării integronice a antropologiei

începem argumentarea şi demonstrarea acestei necesităţi cu constatarea că în tezaurul ştiinţei contemporane există o cantitate impresionantă de date care demonstrează unitatea materială a Universului în care trăim. La temelia acestora stă fizica modernă, la care se alătură succesiv celelalte domenii ale cunoaşterii. Toate aceste domenii au ca numitor comun un postulat de multe ori neexplicitat: postulatul interdependenţei intrinseci între caracteristicile fenomenelor care „iau parte", coexistă într-un proces oarecare. De exemplu, într-un proces social se desfăşoară simultan, interacţionînd complex, fenomene cuantice, nucleare, mecanice, termo- şi electrodinamice, biologice, neuroendocrine, psihice, socio-culturale, meteorologice, geofizice, cosmice etc. Fenomenele atomice, ca fenomene fundamentale constitutive ale Universului, se manifestă atît în procesele chimice, cît şi în cele biologice, în creierul uman, în produsele sale, în societate şi cultură [7]. O problemă esenţială a evoluţiei materiei este descifrarea modalităţilor de intricare, „de întrepătrundere", a formelor de mişcare elementară în continuul proces de complexificare şi de variabilitate din natură. Importantă este găsirea unor criterii de apreciere şi chiar de măsurare a caracteristicilor elementare „conservate", păstrate, precum şi a celor „mutante ,

noi, care coexistă cu acestea. Cunoaşterea acestor aspecte ar permite experimen-tarea unor etape ale evoluţiei, înţelegerea proceselor de salt calitativ de la o variantă la alta şi a interdependenţei dintre ele. în prezent, avem la îndemînă o posibilitate de experimentare extrem de valoroasă: aceea de a analiza feno-menele coparticipante la un sistem urmărind „ierarhia" lor, retrospectiv [3]. Astfel, un sistem social cuprinde organisme vii, care la rîndul lor conţin structuri biochimice, chimice, fizice, atomice, cuantice. Sistemul social uman este alcătuit din organisme umane între care se creează relaţii dintre cele mai variate, de la contactul direct, „ciocniri", pînă la afecţiune şi ură. Sistemele vii posedă „masă", fiind grele, sînt calde, radiind cîmp termic, radiază cîmp electro-magnetic datorită circulaţiei sarcinilor electrice în interiorul organismului, au conductibilitate termică şi electrică, o oarecare rezistenţă mecanică etc.

în acest context se ridică în mod firesc întrebarea: există legi comune tuturor acestor fenomene sau anumitor categorii mai restrînse ? ; sau, altfel formulată întrebarea: care anume caracteristici, între ce limite şi care sînt legile de coexistenţă, legi care sînt simultan valabile (au aceeaşi formă de manifestare) în sisteme de referinţă diferite raportate la specificul fiecărui fenomen? La această întrebare există doar parţial răspunsuri satisfăcătoare. Ceea ce nu s-a realizat pînă în prezent este o tratare sistematică şi unitară a lor; nu s-a studiat în profunzime generalitatea datelor experimentale şi a legilor referitoare la fenomenele de coexistenţă, de interacţiune reciprocă la cuplurile de tip acţiune/reacţie.

Semnalarea acestor aspecte, care pot fi regăsite în domenii de specialitate diferite, argumentează necesitatea unei noi orientări metodologice şi stabilirea unui punct de vedere unic atunci cînd se abordează structurile de interacţiune, zonele de graniţă, zonele de contact sau de limită. Aceste „felii" din realitatea care ne înconjoară sînt sediul unor confruntări de extremă, de intermedieri, deci de „trecere" între sisteme, avînd o structură de relaţie multiplu referenţială, respectiv o organizare specifică contextului, cadrului spaţio-temporal al siste-melor pe care le integrează. Ele au statut de interfaţă, în sensul atribuit acestora de teoria sistemelor. „Identificarea şi localizarea " spaţio-temporală a zonelor de interfaţă reprezintă un prim demers şi este foarte important în studiul coexistenţei sistemelor.

Dificultăţile care intervin în acest demers metodologic, şi care se dovedesc destul de mari, sînt determinate de multitudinea formelor de concretizare şi manifestare, generate de variabilitatea practic infinită a fenomenelor din natură şi societate, coparticipante, coexistente la un proces luat în studiu. Ieşirea din dificultate este asigurată de posibilitatea realizării unui studiu al complexului de confruntări din zonele de graniţă (începînd cu decelarea modalităţilor de interacţiune elementare), cele de confruntare duală de tipul acţiune/reacţie

MATERIA UMANĂ 135

(care implică cuplarea perechilor de fenomene ce stau la baza proceselor de interacţiune simultană). Caracterul de simultaneitate este intrinsec fenomenului de simetrie pe care îl asigură absenţa unei restricţii de prioritate temporală în cuplul acţiune/reacţie. Interfeţele pot avea o localizare spaţio-temporală în unele cazuri uşor de sesizat, cînd acestea sînt: suprafeţe, membrane, tegumente, scoarţa cerebrală, sau pot fi foarte „absconse", cînd abordăm sferele filo- sau ontogenezei comportamentului, proceselor sociale sau culturale.

Lista cuplurilor de confruntare a asocierilor de laturi opuse, contrare, contradictorii sau complementare este bogată: începînd cu antinomia particulă/ antiparticulă, complementaritatea corpuscul/undă, tandemul sarcinilor electrice pozitive/negative, existenţa polilor magnetici nord/sud şi ajungînd la cuplurile vitale: asimilaţie/dezasimilaţie, feminin/masculin, excitaţie/inhibiţie, sănătate/ boală, opoziţiile frumos/urît, bine/rău, moral/imoral etc. Acestora li se adaugă lista legilor de coexistenţă corespunzătoare: respectiv, atracţie/respingere, conservare/transformare, homeostazie/evoluţie, integrare/dezintegrare, biologic/ psihologic, social/cultural etc. Printre elementele comune cuplurilor din feno-menele de coexistenţă le amintim pe cele mai des întîlnite:• Existenţa unei succesiuni continue de stări în care interacţiunea celor două

laturi duale variază invers proporţional spre stările extreme, unde efectul maxim al unei tendinţe corespunde efectului minim al tendinţei cuplate;

• Existenţa a două stări extreme A, B, cu dominanţa maximă a uneia din componentele cuplului;

• Existenţa unei stări critice C, de salt calitativ, de trecere de la dominanţa unei perechi a cuplului la cea a celeilalte;

• Existenţa unor stări intermediare între stările extreme şi starea critică (zona stării critice), în care se manifestă efectele interacţiunii fenomenelor cuplate cu dominanţa uneia sau alteia dintre ele (D).Adoptînd acest punct de vedere, devine posibilă diferenţierea, în procesele

de interacţiune complexă, a dependenţelor reciproce de cele ierarhice, cu care acestea interferează şi asupra cărora au un efect de modulare, iar uneori, în final, pot duce la anihilarea lor. Noul punct de vedere operează cu caracteristici, coordonate, sisteme de măsurare şi metodologie de experimentare proprii impuse de specificul „fenomenului de coexistenţă", care are ca suport material zonele de interfaţă, ce sînt zone ale stărilor critice, de trecere de la o dominanţă la cealaltă. Aceste zone sînt în acelaşi timp stări de „zero", de compensare, de ambivalenţă, de conflict şi, ca finalitate, suport al unor fenomene de maximă labilitate cu rol determinant în evoluţia sistemelor între care s-au structurat. Din problemele analizate se desprind cu pregnanţă următoarele:• Necesitatea caracterizării cuplurilor de tendinţe prin analiza stărilor extreme

(polare) şi a particularităţilor stărilor în care se manifestă diferite grade dedominanţă a uneia dintre tendinţe asupra celeilalte;

• Evidenţierea zonelor cu stări critice, unde se trece de la o dominanţă la alta; semnalarea calităţilor duale cuplate reciproc.

• Discernerea tipurilor de interacţiuni între cupluri caracteristice categoriei de fenomene căreia îi aparţine aspectul abordat şi particularităţile diferitelor altor cupluri care se regăsesc în mai multe categorii.

• Evidenţierea fenomenului de coexistenţă a cuplurilor cu alte cupluri.• Semnalarea cazurilor de cuplare a cuplurilor.• Necesitatea găsirii unor sisteme de coordonate care să permită studiul

fenomenelor cuplate, coexistente, coordonate, în care să poată fi descrise simultan evenimente ce se petrec în stările de extrem, în cele de dominanţă şi în stările critice;

• Evidenţierea interacţiunilor de tip triadic (de exemplu, triada substanţă, cîmp, informaţie), la care se discern simultan trei tendinţe coparticipante şi care descriu foarte bine fenomene de coexistenţă reale, aflate pe masa noastră de lucru; ele reprezintă „structura de rezistenţă" a edificiului aflat în plin proces de consolidare, „Ştiinţa INFORMAŢIEI".Ca rezultat al intenţiei de a găsi soluţii mai satisfăcătoare aspectelor prezen-

tate, s-au detaşat o serie de noţiuni cu o mare posibilitate de operaţionalizare teoretică şi experimentală, deci cu o mare relevanţă ontologică şi gnoseologică :• coexistenţa - noţiune ce marchează existenţa interacţiunilor cuplate ca

sorginte pentru interdependenţele reciproce multiple; în prezent sînt mai familiare aspectele triadice;

• interfaţa - noţiune ce desemnează structurile de relaţie rezultate din inter-acţiuni cuplate, triplate etc, interacţiuni de reciprocitate, de intermediere, deci sisteme de relaţie;

• coeziune/disociere - noţiune pentru caracterizarea şi explicitarea în concret a fenomenului de coexistenţă, ca rezultat al mai multor tendinţe simultane; rezultantă ce poate fi evaluată cantitativ, măsurînd efectul cuplării feno-menelor, al asocierii lor, al unităţii lor;

• integrare - noţiune ce se atribuie rezultantei fenomenologice a procesului complex de coexistenţă multiplă ; integrarea exprimă şi confirmă finalitatea procesului, ea putînd fi măsurată;

• multiplu referenţial - nume atribuit unui sistem de coordonate cu axe bipolare, bidirecţionale, ataşate fiecărui cuplu de interacţiune şi avînd ca origine punctele lor critice; astfel, „zona originii" corespunde stărilor de interfaţă, fapt care argumentează afirmaţia că interfaţa este un cadru multiplu referenţial;

• simetrie, complementaritate, omogenitate - noţiuni propuse pentru tipuri de coordonate bipolare cu care se pot construi sisteme multiplu referenţiale. Identificarea acestor caracteristici proprii fenomenului de coexistenţă este

un demers anevoios, greu de explicitat în totalitatea şi complexitatea sa, şi cu

MATERIA UMANA 137

atît mai greu de „adus" şi experimentat în laborator. Este dificilă decelarea corectă a cuplurilor reciproc coexistente, ele prezentîndu-se în cazurile reale ca un tot rezultant, ca un fenomen unic de existenţă. De asemenea, prezintă uneori mari dificultăţi sesizarea stărilor critice şi a parametrilor ce definesc contextul (componentele procesului) în care acestea se manifestă, adică structura interfeţei.

Este important de avut în vedere faptul că pe măsura complexificării proce-sului de evoluţie a materiei, paleta cuplurilor s-a diversificat şi diferenţiat considerabil, rămînînd mai accesibile realităţii doar rezultantele şi efectele lor. Acestea obiectivează şi validează coexistenţa variantelor de sisteme reale care interacţionează, demonstrînd necoexistenţa sau poate imposibilitatea de coexis-tenţă a altor variante, experimentate în timp şi apoi eliminate.

Toate aceste aspecte ale cunoaşterii, aşa cum reies din această succintă expunere, se prezintă în realitate sub cele mai nebănuite şi variate forme. în unele fenomene sînt evidente cuplurile şi greu de conturat interfeţele, cum se întîmplă în cazul cuplurilor metabolice, neurohormonale, bio-fizico-chimice etc. în altele se cunosc interfeţele, iar dinamica coexistenţei cuplurilor a rămas încă neelucidată, ca în procesele de percepţie tegumentară sau cele neuropsihice, tehnologice, sociale, culturale, axiologice etc.

Integronica astfel prezentată, aplicată antropologiei, subscrie „idealurilor cognitive" ale societăţii umane, aflată într-un complex proces de prefaceri în care sînt implicaţi un număr impresionant de factori care interacţionează, de la cei cosmici pînă la fenomenele cuantice din creierul uman. Prin ea se aşteaptă explicaţii şi se doreşte asigurată posibilitatea abordării ştiinţifice care să stea la baza proceselor de decizie şi acţiune socio-umană şi care să aibă ca finalitate o stare de colaborare, de coabitare, de corelare optimă - de coexistenţă.

Bibliografie

1. Bedford, T., Dimension and dynamics for fractal reccurent sets, Cambridge Raport, Cambridge, 1985.

2. Bragina, N., Dobrochotowa, T., Funktionelle asymetrien des menchen, Veb Georg Thieme, Leipzig, 1984.

3. Constantinescu, P., Sisteme ierarhizate, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1986.4. Dolezalek, H., Reiter, R., Electricalprocesses in atmosphere, Steinkopff, Derlag,

Darmstadt, 1977.5. Dolphi, Drimer, „Probleme ale coexistenţei în materia nevie" în Aurele corpurilor,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.6. Drăgănescu, M., Profunzimile lumii materiale, Editura Politică, Bucureşti, 1979.7. Drăgănescu, M., Ştiinţă şi civilizaţie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1984.

8. Dumitrescu, I.F1., Omul şi mediul electric, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

9. Dumitrescu, I.F1., Electrografic Imaging in Medicine and Biology, Neville Spearman, Suffolk, Great Britain, 1983.

10. Dumitrescu, I.F1., Dumitru, C, Acupunctura ştiinţifică modernă, Editura Junimea, Iaşi, 1977.

11. Eliade, M., Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.

12. Gîju, Stela, Electricitatea atmosferică, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1984.13. Guja, Cornelia, „Psycho-somatic correlations rendered evident by the electrono-

graphy method", Congresul IV de Psihotronică, Tokyo, 1977.

14. Guja, Cornelia, „Electronographical results in anthropology", Annuaire Roumain d'Anthropologie, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, voi. 15, p. 52.

15. Guja, Cornelia, „Electronography methodological problems of biophysical inves-tigations in anthropology", Voi. al XlV-lea, Simpozionul Naţional de biofizică, 1979.

16. Guja, Cornelia, „Results of some electronographic investigations in anthropology", The XXVIII International Congres, Proceeding of the International Union of Physiological Sciences, Budapesta, Abstract, No. 1653, 1980, p. 451.

17. Guja, Cornelia, „Proprietes bioelectriques de l'enveloppe cutanee", Bull. etMem. de la Soc. d Anthropologie de Paris, 7/XII, 1980, pp. 205-220.

18. Guja, Cornelia, „Cercetări electronografice diacrone ale adolescentului", Congresul Naţional de Fiziologie, 3-5 iulie 1981, Bucureşti, p. 111.

19. Guja, Cornelia, Barbu, R., Wawernia, E., „Electrographic researches concerning bioelectromagnetic properties of the aged organism", The National Congress of Gerontology and Geriatrics, Abstract no. 3.30, Bucharest, June, 1988.

20. Guja, Cornelia, Petcu, R., „Forms and signals connected to the aura of bodies", Romanian Panorama, nov.-dec. 1991.

21. Guja, Cornelia, Petcu, R., lonescu, G., „Signification anthropologic du test electronographique (EnG)", Studii şi Cercetări de biotehnologie, nr. 24, Bucureşti, 1992.

22. Guja, Cornelia, Toma, C, „Studiu comparativ viu-neviu prin testul electro-nografic (EnG)", volumul Semnalul biologic, Editura Academiei, Bucureşti 1992.

23. Guja, Cornelia ş.a., Aurele corpurilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.24. Iliescu, M.C., Manifestări electrice atmosferice pe teritoriul României, Editura

Academiei, Bucureşti, 1989.25. Joseph, N., Physicochemical anthropology, S. Karger, New York, 1979.26. Leadbeater, C, Les centres deforce dans l'homme, Editions Adyar, Paris, 1927.27. Marcov, M., „Electromagnetic field influence on membranes", Seminares in bio-

physics, voi 6, IAP Press, Bucharest, 1990.28. Peitgen, H.O., Richter, P.H., The beauty of Fractals, images of Complex Dyna-

mical Systems, Springer Verlag, Berlin, 1986.

-§

I'Ire

3

I3re B

ho

|

o c_ re"o

c

O

h

U) UJ N>■— O VO

£2

TI Pco «o

M g p -3 3 ^ciclc

i

eria 3-

T 5 *oo reedicăafea <

rmod

co 1

3

ucu îs. 1 A'

3 s£ ~ 3 rep. re CL

* jj. re, 'a 3' E

£ 9 Z <v S re

2|m> c2 >z >■

Sire "

co o w

S P?? -l

00 ja

»|

i

ta

Si?

00 VO

Iî1

I

& £

o.

vo

Capitolul 4

ABC ANTROPOLOGIC

Acest capitol, după cum sugerează şi titlul, se referă la bazele antropologiei aşa cum s-a format în cursul dezvoltării sale ca ştiinţă. Revoluţia tehnico--ştiinţifică a sfirşitului secolului XX a adus o avalanşă de cunoştinţe care încep să nu mai încapă în tiparele clasice şi se simte nevoia unei noi viziuni, aşa după cum se constată din capitolul 3, Materia umană. Antropologia clasică este ilustrată în cele ce urmează în acest capitol, tocmai pentru a se putea face distincţia necesară între viziunea clasică şi cea a viitorului, pe care o propune şcoala românească de antropologie prin cercetările de antropologia individului.

4.1. Omul

După cum s-a mai menţionat anterior, antropologia, ca ştiinţă a omului, este ştiinţa ce are cel mai complex obiect de cercetare, dat fiind faptul că omul reprezintă cel mai complex sistem cunoscut pînă în prezent în natură. Fiecare om, indiferent de nivelul cunoştinţelor acumulate, ar trebui să fie interesat să ştie cine este, ce capacităţi posedă şi ce poate face cu viaţa pe care o are, şi aceasta ar trebui să fie în final aplicaţia curentă a antropologiei ca ştiinţă a omului despre om. Pentru a ne cunoaşte am cules caracterizări ale omului făcute de marii gînditori, încercînd o nouă modalitate de a privi antropologia şi prin ea pe noi. în acelaşi mod să privim pe cei din jur şi să încercăm a-i înţelege, alături de tot ce ne înconjoară.

întrebarea fundamentală a antropologiei fizice (anthropos - om, logos -studiu) este : „Ce înseamnă să fii om şi care este natura speciei umane ? " [31]. Răspunsurile au fost de la cele ce includ simple observaţii, pînă la cele elaborate pe baza unor teorii savante.

Platon a definit omul ca fiind un biped fără pene - o primă încercare de a-1 trece în rîndul animalelor. Omul este singurul animal care roşeşte sau care ar trebui să roşească, spune Mark Twain, iar un anonim a notat: omul este singurul animal care mănîncă atunci cînd nu-i este foame, bea cînd nu este însetat şi face dragoste în toate sezoanele [31].

Omul este un animal raţional (Aristotel) sau... este o fiinţă opozantă condi-ţiilor de viaţă exterioare. El este primul animal care spune nu (Max Scheler [24]).

ABC ANTROPOLOGIC 141

Omul este primul animal absurd, singurul căruia i se întîmplă să meargă contra instinctului de conservare (sinucidere, alcoolism, fumat etc.)- Omul este ani-malul care îşi poate amîna sau opri reacţiile, care poate făgădui, creîndu-şi o lume a sa [24].

Omul este animalul care se minte pe el însuşi (Paul Ernst), şi totuşi un animal capabil de obiectivitate (W. Sombart), prin faptul că are: capacitatea obiectivării lumii exterioare ; capacitatea obiectivării de sine însuşi; capacitatea abstracţiei, adică a creării de concepte. Omul este singura fiinţă care ştie că va muri şi care se teme de moartea altora [27]. Omul foloseşte instrumente (dar aceasta nu este o caracteristică numai a sa) [24; 25], omul este făuritor de unelte - homo faber -, folosindu-şi raţiunea. Inteligenţa omului este cea mai ingenioasă soluţie la o dificultate practică.

Omul are ca posibilitate de rezistenţă în raport cu natura... ezitarea. Amînîndu-şi reacţiile, refuzînd un determinism vital direct şi imediat, el poate complica şi combina răspunsurile. Omul nu se poate smulge din determinismul natural, dar el îl poate opri o clipă spre a-1 domestici şi utiliza. Omul este un creator de piedici, pentru a-şi putea înfiripa anumite libertăţi de acţiune în direcţia dorită [31]. Lucrul esenţial care-1 deosebeşte pe om de animal este faptul că omul trăieşte într-un Univers de valori, este o fiinţă dotată cu axiotro-pism [27].

Esenţa omului este bio-psiho-socială. Biologicul nu este numai o premisă „permisivă" a vieţii umane, ci este şi valorificat pe scară largă în viaţa socială şi culturală. Psihicul este o formă specială de comunicare între organism şi mediu, al cărui suport îl constituie imaginea şi al cărui mecanism este situat în sistemul nervos; el devine un model ideal al mulţimii factorilor externi care au o semnificaţie adaptativă. „Esenţa" umană include istoricul şi culturalul [27], şi a fost evocată de mulţi autori în literatură.

ECCE HOMO

Eu sînt o-mperechere de straniuŞi comun,De aiurări de clopotŞi frămîntări de clape -în suflet port tristeţea planetelor ce-apunŞi-n cîntece, tumultul căderilor de ape...

Eu sînt o cadenţare de bine Şi de rău,De glasuri răzvrătite Şi resemnări tîrzii -

în gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu, Şi-n visuri, majestatea solarei agonii...

Eu sînt o-ncrucişare de harfeŞi trompete,De leneşe pavaneŞi repezi farandole,în lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,Şi-n rîs, impertinenţa sonorelor mandole.

Eu sînt o armonie de prozăŞi de vers,De crimeŞi idile,De artăŞi eres,în craniu port Imensul stăpîn pe Univers,Şi-n vers, voinţa celui din urmă Nenţeles!...

(Ion Minulescu [18])

Caracteristica omenească trebuie căutată mai ales în procesele nervoase, psihice, şi apoi în relaţiile sociale, în starea de mulţime care modifică toate conduitele omeneşti [24].

Omul este deci un sistem integrat, social şi bio-ecologic, în ecosisteme naturale şi artificiale. Această dublă integrare creează o dialectică specifică, obiect predilect de studiu al antropologiei. La rîndul său, organismul uman poate fi privit ca un ecosistem; de fapt, el este materie vie de tip homo (materia umană), care are asociată în tractul digestiv sau pe suprafaţa pielii şi a mucoa-selor numeroase organisme: saprofite, parazite etc... [26].

Folosirea teoriei generale a sistemelor (L.V. Bertalanffy) ca o cale spre o „antropologie abstractă" permite considerarea omului ca un sistem autoizomorf. Accentul se pune pe caracterizările informaţionale (omul ca sistem semiotic). Punctul de vedere sistemic poate fi o cale de unificare a „antropologiilor" (fizică, socială, culturală etc.) [26].

Omul probabil întotdeauna s-a întrebat despre originile lui, ce este el şi care este locul lui în lume. El s-a întrebat nu numai cum a evoluat fizicul uman pînă la forma de astăzi şi cum va fi mîine, dar şi despre cultura sa de-a lungul timpului. întrebările şi le-a pus în contextul dezvoltării căilor de realizare a traiului, adică a uneltelor, a organizării şi a modului de viaţă în totalitate, iar răspunsurile şi le-a sintetizat prin legende, mituri, religie şi diferite tipuri de speculaţii filozofice [23].

Este greu de fixat termenul în care omul a început să-şi privească semenii ca pe un obiect de studiu antropologic. Se pare că primele încercări aparţin paleoliticului superior. Egiptenii sînt, cel puţin sub raport istoric, creatorii raseologiei (pe mormintele faraonilor apar prima dată pictate distinct rasele umane cunoscute atunci). Aristotel şi Hipocrate sînt primii care au încercat să treacă problema originii omului din mitologie în domeniul cunoaşterii obiective şi al gîndirii critice [17].

Oricum, omul şi cultura sa nu au fost subiectul metodei ştiinţifice înainte de sfîrşitul secolul al XlX-lea şi începutul secolului XX. în această perioadă, antropologia se constituie ca o ştiinţă „pur naturalistă" (dezvoltarea zoologiei sistematice de către Ch. Linne, a zoologiei experimentale a lui G. Buffon, a anatomiei comparate de către Cuvier şi Sant-Hillaire). Acesta este primul său act al devenirii, ca ştiinţă pur biologică, condiţionată de evoluţia ştiinţelor naturii [25].

Antropologia, ştiinţa omului, a început greu. Oamenii încă se străduiesc să fie obiectivi referitor la subiectele pe care ei le găsesc a fi cele mai dificil obiectivabile : omul şi cultura [23]. Antropologia, prin caracterul ei de sinteză, ca ştiinţă complexă, situată la frontiera biologiei cu ştiinţele sociale, ne oferă posibilitatea unei cunoaşteri multilaterale a omului. Este evidentă necesitatea acestui tip de ştiinţă integrativă în perioada modernă, dominată de o specializare cît mai accentuată, care limitează cunoaşterea omului. Unilateralitatea duce la simplism şi la dogmă, numai cuprinderea comparativă, critică şi sintetică întregeşte viziunea despre om [27].

Orice concepţie asupra vieţii izvorîtă numai din biologie este subumană. Dar nici o concepţie asupra vieţii nu trebuie să fie în contrazicere cu biologia [9]. Antropologia ca ştiinţă poate fi abordată în două moduri: în sens tradiţional european (antropologia fizică), cuprinzînd antropobiologia, studiul raselor, genetica umană, filogeneza hominidelor, antropometria [27]. Deci antropologia fizică poate fi definită ca un complex de discipline care se ocupă cu studiul originii omului, a evoluţiei sale fizice şi biosociale. în obiectul său desprindem cîteva componente în ordine logică:- procesul antropogenezei, ca proces de constituire a omului social-istoric şi al

organizării sale anatomo-fiziologice;- raseologia sau etno-antropologia (variaţiile speciei umane în funcţie de

dezvoltarea activităţii omului, în anumite condiţii geografice);- legătura biologic-social, ca factor al dezvoltării omului de-a lungul întregii

sale evoluţii [25].Cealaltă modalitate de abordare este cea anglo-saxonă, determinînd constituirea

antropologiei culturale (sau punînd accentul pe latura culturală a antropologiei), în concluzie, antropologia modernă ne poate da răspunsuri multilaterale asupra originii omului, despre limitele lui biologice ca specie, despre problemele puse

de integrarea biologicului în social şi de cultura creată din epoca de piatră pînă în prezent [17]. Putem defini gradul de cultură al unei epoci, al unei colectivităţi sau al unui individ.

Necesitatea cunoştinţelor antropologice este neîndoielnică pentru ştiinţele care studiază omul şi populaţiile umane în istorie şi în actualitate, în biologie şi în social. în medicină, antropologia poate corecta dezavantajele tehnicismului crescînd, care dezumanizează practica medicală prin dispariţia relaţiilor tradiţio-nale dintre medic şi bolnav [17].

în ceea ce-1 priveşte pe cel ce studiază antropologia, Francisc Rainer (1876-1944) vedea în antropolog în primul rînd omul de cultură, capabil de a interpreta istoria dezvoltării genului uman, utilizînd, pe lîngă datele de spe-cialitate, cele mai variate izvoare de informaţii: biologie generală, fizică, sociologie, psihologie, artă, istorie, literatură etc. [9], fiind astfel creatorul şcolii antropologice din ţara noastră, aşa cum o concepem noi astăzi.

Trebuie să precizăm însă că antropologia nu este singura disciplină care studiază oamenii. Ea se distinge de alte discipline care au în obiectiv omul prin cîteva principii de bază, cum ar fi: principiile de holism, relativism şi principiul comparaţiei, principii care sînt centrale în toate studiile antropologice. Principiul holismului este cel mai important pentru antropologie. Omul trebuie înţeles în totalitatea aspectelor sale. Holismul cere să se ia în considerare sistemul politic, economic, religios, artistic etc. Antropologul consideră că fiinţa biologică nu poate fi despărţită de fiinţa culturală, dar totodată trebuie să ia în considerare şi mediul natural. Aceasta înseamnă că o cercetare antropologică este o cercetare complexă [25].

Principiul unităţii dintre organismul uman şi mediul său specific de viaţă reprezintă ideea centrală a ecologiei. Mediul geografic şi geologic, cel fizic şi cel biologic influenţează dezvoltarea omului. Influenţele mediului asupra orga-nismului uman se exercită prin mecanisme variate; faţă de cele existente la animale, la om intervine în mod esenţial creierul ca organ de legătură cu mediul şi ca organ al gîndirii şi al conştiinţei. în afară de factorii majori, climatici şi de alimentaţie, care pot interveni în diferenţierea somatică şi psihică şi care şi-au pus pecetea în zestrea ereditară a raselor, trebuie să ţinem seama de factori minori, care pot induce modificări constituţionale, evidenţiate în înfăţişarea somatică şi psihică a unei generaţii. Principiul unităţii dintre biologic şi social constă în faptul că indivizii sînt studiaţi aşa cum se află ei organizaţi social în colectivităţi, dar o mare importanţă o reprezintă implicaţiile factorilor biologici (factorul demografic şi boala) asupra socialului.

A adopta principiul unităţii dintre normal şi patologic înseamnă a deprinde studiul concomitent al structurii antropologice şi al celei de sănătate, prin echipe complexe medico-antropologice. Principiul unităţii dintre prezentul şi trecutul populaţiilor se referă la perspectiva istorică atît în ceea ce priveşte

perioadele lungi de timp, cît şi în ceea ce priveşte „microevoluţia" populaţiilor. In acest sens, antropologia nu se poate dezvolta decît în strînsă legătură cu istoria şi arheologia.

Principiul relativismului menţionează că fiecare sistem uman, fiecare cul-tură, fiecare societate este ceea ce este din cauza combinaţiei dintre factorii biologici, culturali şi de mediu. Sistemul poate fi văzut numai în principiu, ca termen de referinţă. Aceasta înseamnă că ceea ce este studiat pe moment trebuie interpretat în funcţie de sistemul în care se găseşte. De exemplu, obezitatea este considerată frumuseţe la unele popoare. Antropologii nu spun că o trăsătură este bună sau rea, aceasta este preocuparea altor cercetători. Antropologii studiază forma, structura şi funcţia caracteristicilor (trăsăturilor) sistemelor.

Manierele, pattern-unle şi obiectele materiale au formă, structură şi funcţie. De exemplu, umorul poate lua diferite forme în diverse societăţi. Forma umorului, alături de forma altor caracteristici şi de modul în care fiecare caracteristică influenţează şi se raportează la celelalte, determină structura sistemului. Modul în care fiecare element al sistemului contribuie la funcţionarea lui este funcţia elementului (una din funcţiile umorului este reducerea tensiunilor între oameni). Antropologul este interesat de proces, de interacţiunea elemen-telor din sistemul biologic sau cultural şi de felul în care o schimbare în forma, structura sau funcţia elementelor antrenează celelalte elemente. Biologia şi cultura sînt văzute în dinamică. Una din concluziile generale ale antropologiei este că oamenii sînt foarte asemănători unii cu alţii. Ceea ce variază este stilul de viaţă.

O mare importanţă în antropologie o are metoda comparaţiei contrastului şi a sintezei. Sarcina comună a antropologilor este de a căuta, de a descrie, de a ordona, a analiza şi a sintetiza date despre natura omului şi variatele ei confi -guraţii. Antropologii caută universalul prin analiza asemănărilor şi diferenţelor şi încearcă să prezică asemănări şi diferenţe prin analiza universalului [31].

Revenind la cele spuse anterior privitoare la funcţia umorului în reducerea tensiunilor, încheiem cu o definiţie dată de Cioran, în stilul său caracteristic: „Antropologia este un amestec de zoologie şi psihiatrie. Poţi construi utopii privind doar florile. Paradisul nu-i un apendice al botanicii! " [3].

4.1.1. Variabilitatea

Antropologia este în mare măsură studiul variabilităţii omului în spaţiu şi timp [27]. Ea defineşte importanţa şi valoarea individului raportat la grup. Fiecare individ este unic din punct de vedere biologic, dar această diversitate biologică duce la „îmbogăţirea" umanităţii. Antropologul ştie că avantajul acestei diver-sităţi genetice este plasticitatea la modificările mezologice (de mediu). în acelaşi

mod şi la nivel cultural monomorfismul duce la imobilism. Se impune de aici chiar concluzia condamnării eutanasiei (provocarea morţii în scopul scurtării suferinţelor la cei bătrîni, bolnavi etc), deoarece ar duce la diminuarea variaţiei umane. Diversitatea biologică şi culturală impune toleranţă la diferenţă.

Termenul de variabilitate este esenţial pentru definirea antropologiei fizice sau biologice, şi studiul polimorfismului uman s-a extins considerabil (clasificări după grupele sangvine, enzime etc). Antropologia face mai mult decît descrie-rea variabilităţii umane, ea încearcă să o înţeleagă şi să o explice [14].

Studiul variabilităţii umane şi a factorilor care o determină indică existenţa unor grupe majore de diferenţieri individuale. Acestea sînt legate de rasă, sex, vîrstă, cultură. Variaţiile date substratului cultural şi chiar unele din cele rasiale sînt dobîndite educaţional; variabilitatea legată de sex şi de vîrstă este strîns dependentă de fenomenele ereditare, care fixează limitele de dezvoltare în cadrul cărora educaţia şi mediul stabilesc „poziţia" individului în fiecare caz concret. Ponderea şi interdependenţa factorilor ereditari, adaptativi şi educaţio-nali în formarea individului uman sînt o problemă ce aparţine antropologiei individului, ea constituind unul din elementele specifice evoluţiei lui homo [10].

Antropologia nu este singura ştiinţă care studiază variabilitatea intra- şi interindividuală, dar prin studiul genetic şi mezologic şi prin tehnica de obser-vare studiile ei servesc altor ştiinţe. Sociologul şi etnologul nu pot ignora diferenţele dintre indivizi. Psihologul trebuie să ţină cont de interacţiunea factorilor mezologici şi genetici, iar medicul nu poate ignora variabilitatea normală pentru a defini patologicul. Demografia ţine cont de principiile geneticii populaţionale [14]. Geneticienii adoptă pentru studiul populaţiilor două linii: una se rezumă la cercetarea populaţională raportată la modelele stabilite, alta este studiul populaţiilor complexe prin modele simple. Genetica populaţiilor foloseşte modele matematice care sînt nişte modele simplificate ale realităţii.

în conformitate cu definiţia speciei, indivizii care compun un grup sînt potenţial fertili. în specia umană, ansamblul unirilor potenţiale este limitat de bariere geografice, socio-economice şi psihologice. Aceste bariere nu sînt absolute, astfel că izolatul şi endogamia perfectă sînt concepte teoretice. Deci umanitatea este împărţită în subpopulaţii, izolate de anumite bariere. Antro-pologul, pentru a putea descrie corect variabilitatea populaţiei studiate, trebuie să poată defini populaţia în termeni biodemografici şi culturali. Termenul de populaţie se referă la o populaţie mendeliană, cu un genom comun şi cu gene transmise din populaţie în populaţie, după regulile geneticii mendeliene [14]. Modelul de bază al geneticii populaţionale este un model de stabilitate genetică, exprimat prin legea Hardy-Weinberg. Modelul este bazat pe o serie de supoziţii:- absenţa mutaţiei şi a selecţiei;- populaţie în creştere continuă cu toate căsătoriile făcute prin hazard;- populaţie închisă fără migraţii.

Legea ne arată că o populaţie de acest tip poate fi descrisă prin distribuţia frecvenţei genelor. Ea este folosită în studiul populaţiilor ca o ipoteză de lucru pentru a testa panmixia sau o stagnare în evoluţie. Studiul variabilităţii poate fi orientat în mai multe direcţii, în funcţie de metodologia necesară obiectivelor cercetate şi scopurilor urmărite. Distingem:- metode statistice pentru studiul variabilităţii interindividuale;- metode individuale pentru studiul variabilităţii intraindividuale [10].

O modalitate de a aborda variabilitatea poate ţine cont de următoarele criterii:1. Criteriul raseologic şi biogeografic. Climatul a contribuit la şlefuirea modului

de viaţă uman. Prin acţiunea diverselor lui componente (factorii climatici), mediul este responsabil de o parte a variabilităţii umane. Referitor la variabilitatea abordată prin prisma rasei, variabilitatea interrasială este mult mai restrînsă decît cea intrarasială.

2. Criteriul organismic. Acest criteriu se referă la existenţa organismului în diferite ipostaze: vîrsta, sexul, tipul constituţional.

3. Criteriul istoric-evolutiv (filo şi ontogenetic), la nivelul populaţiei şi la nivel individual.

4. Criteriul bio-psiho-socio-cultural, referitor la problema individualităţii umane, a aptitudinilor, a educaţiei, a profesiilor.Variabilitatea este în acelaşi timp cauză şi efect. Individul uman, unicat prin

originea genezei, este şi rezultatul eforturilor voluntare, personale. Variaţiile sînt materia primă a evoluţiei. Ele fac posibilă selecţia naturală datorită acţiunii factorilor de mediu, selecţie ce asigură adaptarea. Variabilitatea este şi o sursă a performanţelor omului, a creativităţii lui [10].

Oamenii sînt clasificaţi social în „rase" care nu corespund faptelor biologice. Această clasificare a oamenilor în rase este frecvent legată de ideile de superio-ritate şi inferioritate. Ea a servit şi mai serveşte ca justificare pentru stratificarea socio-economică de care beneficiază grupul conducător [31]. Rasele sînt grupe de populaţii mai mult sau mai puţin întinse, mai mult sau mai puţin definite (respectiv, izolate geografic sau cultural), deosebindu-se, pe de o parte, prin caractere morfologice exterioare izbitoare (piele, păr, alcătuire corporală), pe de altă parte, prin frecvenţa cu care sînt întîlnite alele în genofond, ca suport genetic al caracterelor morfologice [26].

în timp ce antropologii au devenit mai realişti privind variabilitatea naturii umane, publicul în general mai foloseşte încă simpla despărţire a umanităţii într-un număr mic de rase teoretice. Rasa a fost deseori corelată cu diferenţele capacităţii intelectuale şi de cultură. După examinare, aceste diferenţe nu au o componentă genetică şi nu sînt susţinute de date faptice. Astfel, ajungem la concluzia că diferenţele dintre oameni sînt, aproape întotdeauna, rezultatul

influenţei culturale. Unde poate fi implicată o componentă genetică aceasta este secundară componentei culturale [31].

După aspectul fizic rasele se pot împărţi în:- australoide (se referă la populaţiile ancestrale, la homo erectus);- nonaustraloide : albă, galbenă şi neagră.

Este uşor să vorbim despre rasa albă, galbenă şi neagră; totuşi, numai culoarea pielii nu poate defini un tip uman. Rasele se conturează prin asocieri tipice de însuşiri ce creează un tip rasial, care este chintesenţa unui anumit genofond [26]. Raseologia tinde a fi o tipologie.

Problema rasei se apropie de aceea a originii omului. Din această cauză, problema rasei poate fi privită în funcţie de acceptarea uneia sau alteia dintre teoriile referitoare la originea omului.

4.1.2. Ontogeneza

în cercurile biologilor se afirmă ca fiind o lege a dezvoltării o faimoasă şi oarecum bombastică enunţare: „Ontogenia repetă filogenia". Aceasta înseamnă că ontogenia (dezvoltarea individului) repetă filogenia (istoria evoluţiei spe-ciilor). Primii embriologi au sesizat în dezvoltarea embrionului şi a fetusului istoria stadiilor de evoluţie a speciilor. De exemplu, fetusul dezvoltă o coadă şi chiar structuri care sînt considerate a fi branhiale. în fapt, fetusul timpuriu al unui om este practic de nedistins de al altor vertebrate (vezi fig. 4.1).

Bineînţeles că fetusul nu mai trece exact prin toate fazele de evoluţie a speciilor; stadiile timpurii de dezvoltare sînt cele conservative şi s-au schimbat foarte puţin de-a lungul timpului. Majoritatea specializărilor apar mai tîrziu în dezvoltarea fetală şi multe sînt rezultatul alterării modelului de creştere. Adolf Schultz scria: „Toate inovaţiile evoluţiei achiziţionate de adulţi se datoresc în principal unor alterări în unul din detaliile complicate ale creşterii şi dezvoltării. Astfel, specializările nu devin regulă în dezvoltarea de mai tîrziu dacă nu au fost prezente în stadiile timpurii de evoluţie ale speciilor" [31].

Ontogeneza cuprinde deci succesiunea treptelor şi perioadelor de creştere şi diferenţiere; este ansamblul ciclului de evoluţie al unui organism din momentul fecundării şi formării zigotului şi pînă în stadiul de adult capabil de reproducere (după unii autori, între zigot şi moartea biologică). Ea este rezultanta factorilor genetici şi epigenetici (legat de organism şi de factorii ecologici) [14].

Viaţa unui individ poate fi divizată în cîteva perioade : perioada preembrio-nară, prenatală, postnatală [14].

Perioada preembrionară se desfăşoară în organismul genitorilor parentali şi constă în spermatogeneză şi ovogeneză.

Figura 4.1. Compararea unor embrioni de vertebrate în diverse stadii de dezvoltare. 1 - peşte ; 2 - broască ţestoasă; 3 - pasăre ; 4 - iepure ; 5 - om.

Perioada prenatală (viaţa intrauterină) cuprinde, la rîndul ei, două subperioade ramificate în mai multe etape fiecare: subperioada embrionară (0-3 luni) şi cea fetală (3-9 luni), cu etapele corespunzătoare. Subperioada embrionară se caracterizează printr-o suită de etape în care au loc procese de citogeneză (geneza celulelor), histogeneză (geneza ţesuturilor), organogeneză (geneza organelor). Cele cinci etape ale acestei subperioade sînt: fecundaţia, segmentarea, blastulaţia, gastrulaţia şi organogeneză.

în organogeneză se dezvoltă derivatele foiţelor embrionare astfel:- din ectoblast se dezvoltă ţesutul nervos şi epidermul;- din mezoblast rezultă scheletul, muşchii, ţesutul conjunctiv, aparatul circulator

şi aparatul renal (vezi fig. 4.2);- din endoblast apar glandele digestive, mucoasa digestivă şi mucoasa

respiratorie.în această perioadă se poate face simţită influenţa factorilor teratogeni (care

determină apariţia malformaţiilor): medicamente, radiaţii, virusuri, bacterii etc.

în subperioadafetala are loc definirea completă a structurilor şi diferenţierea funcţionării organelor, a căror activitate se instalează progresiv. Sistemul nervos şi aparatul genital continuă organogeneza, la nivelul unor organe se produce diferenţierea celulară, iar acest timp se caracterizează prin creşterea organelor.

miiniiurviamt i ENDOBLAST

schelet muşchi mezenchim

aparat renal,

circulator...

[ aparat digestiv • < şi glande anexe [ aparat respirator

c/-N§!/

ţesut nervos mente

»

Figura 4.2. Derivatele foiţelor embrionare

Perioada postnatală se întinde de la naştere pînă la sfîrşitul vieţii. Şi în cadrul acesteia se diferenţiază mai multe intervale, pe care le vom denumi vîrste: Vîrsta copilăriei (0-14 ani), cu mai multe etape;- copil mic (0-3 ani), din care, nou-născut (0-30 zile) şi sugar (30 zile-1 an);- copil preşcolar (3-6 ani), etapă care începe cu apariţia dinţilor de lapte şi se

închide odată cu apariţia primilor dinţi permanenţi;- copil şcolar (6-10 ani), etapă ce corespunde creşterii capacităţii de cunoaştere;- copil mare (pubertatea, 10-14 ani), etapă ce corespunde transformărilor

somatosexuale.Vîrsta tinereţii (14-24 ani), cu două etape :

- adolescent (14-18 ani);- tînăr (18-24 ani).

Vîrsta adultă (24-70 ani) cu următoarele etape:- adult tînăr (24-35 ani);- adult matur (35-60 ani) ;- adult vîrstnic (60-70 ani).

Vîrsta bătrîneţii (peste 70 ani), avînd şi ea cîteva etape:- bătrîn (70-80 ani);- senescent (80-90 ani);- longeviv (peste 90 ani).

Dintre aceste etape ale dezvoltării omului, pubertatea este foarte importantă şi necesită o atenţie deosebită. Ea este marcată de două fenomene remarcabile : acceleraţia şi neotenia.

Acceleraţia este fenomenul biologic constatat în prezent, conform căruia generaţia actuală, comparativ cu generaţiile trecute, înregistrează un spor de înălţime şi greutate. Astfel, la noi în ţară, comparativ cu perioada 1930-1940, se constată o creştere medie a înălţimii băieţilor, cuprinsă între 12 şi 14 cm, iar a fetelor, între 10 şi 12 cm. Explicaţia acestui fenomen este încă destul de controversată, dar majoritatea autorilor admit implicarea a trei factori: alimen-taţia cantitativ superioară, mai bogată în proteine, urbanizarea şi factorii genetici, în ultimul timp s-a dovedit că melatonina secretată de epifiză, cu rol în creştere, este produsă în cantitate mai mare în condiţiile influenţei luminii, pe o perioadă de timp mai lungă. Corelînd aceasta cu timpul activ din 24 de ore, care incontestabil a sporit comparativ cu deceniile trecute, rezultă o posibilă condiţio-nare a unei secreţii de melatonina mai mari sub incidenţa radiaţiilor luminoase artificiale şi naturale şi, implicit, o creştere a înălţimii generaţiei actuale.

Neotenia este fenomenul biologic de accelerare a maturizării somatosexuale şi de întîrziere a maturării psihointelectuale, o dată cu întîrzierea maturizării sociale (creşterea perioadelor de şcolarizare, determinată de sporirea volumului informaţional necesar pentru specializarea în diferite domenii). Accelerarea maturizării somatosexuale reprezintă o realitate în toată lumea, vîrsta pubertăţii coborînd, comparativ cu deceniile trecute. La noi în ţară, faţă de perioada 1930-1940, pubertatea la fete şi băieţi apare cu 1,5 ani mai repede. în Norvegia, pubertatea la fete apărea la 17 ani, acum apărînd Ia vîrsta de 13-14 ani. Maturizarea psiho-intelectuală, care în urmă cu cîteva decenii se încheia la vîrsta de 19-20, în prezent continuă pînă la 22-23 de ani. Această maturizare constă în continuarea procesului de permeabilizare a sinapselor sistemului nervos central (SNC), ceea ce conferă o funcţionalitate şi o plasticitate sporită a structurilor nervoase. Cercetările neurologice au dovedit că o dată cu încheierea maturizării psihointelectuale începe un proces de distrucţie neuronală în SNC (aproximativ 10.000-20.000 neuroni zilnic), proces care continuă pînă la moarte şi care este cu atît mai redus, cu cît activitatea fizică şi psihică este mai intensă.

Acceleraţia şi neotenia dovedesc faptul că specia umană actuală, homo sapiens sapiens, este în continuă evoluţie spre alte forme hominiene mai evoluate. în acest sens, marele antropolog Teilhard de Chardin prefigurează în viitor o nouă formă umană, homo sapientissimus, cu calităţi net superioare, de natură să dovedească dialectica evoluţiei şi depăşirea „minusurilor" actuale [12].

Un alt interval important din punct de vedere social este vîrsta adultă sau maturitatea, care, practic, începe o dată cu încheierea perioadei de creştere. Ea începe sub semnul unei uzuri compensate a organismului. Pînă îa 21 de ani creşterea este progresivă, ulterior ea fiind pentru un timp stabilă. In realitate,

fiecare organ şi fiecare funcţie a organismului are ciclul său de dezvoltare propriu. Unele organe, cum ar fi timusul, involuează începînd de la pubertate, iar ritmul de diviziune a celulelor musculare şi nervoase este blocat încă de la naştere. Putem reţine următoarele repere temporale orientative :- creşterea în înălţime încetează la 21 de ani;- puterea de regenerare a ţesuturilor intră în declin vizibil dincolo de 50 de ani;- capacităţile de procreaţie scad semnificativ sau încetează la 45-50 de ani la

femei şi dincolo de 55-60 de ani la bărbaţi;- perioada de maxime realizări familiale, sociale şi culturale se situează

(statistic vorbind) între 30 şi 50 de ani;- insuficienţa prestaţiilor sociale devine aparentă la 55-60 de ani la femeie, şi

60-65 de ani la bărbat (vîrstele de pensionare);- dincolo de 45-50 de ani se profilează o patologie incomodă sau ameninţătoare

(obezitate, diabet, boli cardiovasculare, arterioscleroza şi hipertensiunea arterială, cancerul, la bărbaţi hipertrofia de prostată);

- la om se deosebeşte o inteligenţă spontană şi „fluidă", care intră în declin pe la 30 de ani, şi una „cristalizată" (legată de raţionamentul formal şi de învăţătură), care poate progresa încă două decenii sau mai mult, în funcţie de antrenamentul intelectual [26].Lungimea relativă a variatelor subdiviziuni ale creşterii şi dezvoltării pentru

cîteva primate se află în figura 4.3 :

■■ Perioada prenatală (săptămâni

1 1 - Perioada copilăriei

■- Perioada tinereţii

□- Perioada adultă

ll'l'l'l « Perioada reproductivă

Lemur

'0

10

20 30 40 50 60

Figura 4.3. Ciclurile de viaţă a unor primate

în concluzie, termenul de „ontogenie" se referă la creşterea şi dezvoltarea individului. O caracteristică majoră în evoluţia primatelor este lărgirea stadiilor majore ale ciclului vieţii, cum ar fi gestaţia, copilăria şi durata totală de viaţă. Mărirea acestor perioade, mai ales ale copilăriei, permite achiziţia şi trans-miterea multor modele comportamentale învăţate. Această caracteristică permite dezvoltarea culturii umane [31].

4.1.3. Filogeneza

Astronomii au estimat că Universul există de aproximativ 15 miliarde de ani. Dacă evaluăm istoria Universului ca o perioadă de 12 luni, istoria omenirii ocupă doar o oră şi jumătate din această perioadă. Cari Sagan, comprimînd timpul în acest mod, a format o scală a timpului care asociază unui miliard de ani 24 de zile, deci unei secunde 475 de ani. Dacă ne deplasăm pe această scală găsim începutul Universului sau „Big-Bangul" pe 1 ianuarie ora 0, apariţia Căii Lactee pe 1 mai, pe 9 septembrie apare sistemul nostru solar, iar pe 25 septembrie apare viaţa pe Pămînt. La ora 10,30, în seara de 31 decembrie, apar primele urme ale strămoşilor noştri. Compresiunea lui Sagan oferă posibilitatea comparării duratei mici a existenţei umane cu timpul total de existenţă al Universului. Oamenii se învîrt pe aici doar de cîteva minute dintr-o perioadă de 1 an! în cele ce urmează vom încerca să vedem cam ce s-a întîmplat în ultimele ore ale anului.

Acum 70 de milioane de ani au apărut în piesajul pămîntean primele primate. Se presupune că ele sînt strămoşii tuturor primatelor care trăiesc acum, inclusiv ai maimuţelor şi ai oamenilor. Peste aproximativ 35 de milioane de ani, primele primate au început să fie înlocuite de primele maimuţe. După încă 20 de milioane de ani au apărut, probabil, primii strămoşi ai oamenilor. Oamenii „moderni" au apărut acum 50 000 de ani. Cum explicăm evoluţia biologică şi culturală a omului?

Ideii de evoluţie i-a trebuit mult timp pînă să se fundamenteze, deoarece ea contrazicea viziunea biblică asupra evenimentelor. în conformitate cu iudeo--creştinii, cu viziunea lor asupra istoriei lumii, aceasta a luat fiinţă de numai cîteva mii de ani. Arhiepiscopul Ussher, un eminent om care a datat eveni-mentele, stabileşte că aproximativ în anul 4004 î.Hr. Dumnezeu l-ar fi creat pe Adam şi, din coasta lui, pe Eva. Nu ne propunem să argumentăm aici ipotezele asupra originii omului, ci dorim să oferim numai o imagine de ansamblu a ceea ce înseamnă filogeneza în antropologie. în perioada 1400 pînă în anul 1900, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, au fost aduse multe probe care au fundamentat

viabilitatea teoriei evoluţioniste (studii ale lui Lamark, Erasmus, Charles Darwin, Alfred Wallace) [8].

Stabilirea unei filogenii a primatelor este o încercare foarte grea. O luare în considerare exclusiv a caracterelor morfologice, craniene sau dentare duce la rezultate contradictorii. Este de dorit o abordare pluridisciplinară. Trebuie de luat în considerare că trăsăturile anatomice rezultă dintr-un complex de interacţii ale factorilor genetici şi cei ai mediului. Similarităţile în structură pot fi datorate moştenirii de la un strămoş comun, dar, adesea, similarităţile în structură pot fi datorate şi faptului că două populaţii relativ depărtate răspund la presiuni selective similare. Procesul de evoluţie a fost definit în termeni de schimbări genetice, sau mai specific, ca schimbări în bazinul de gene al unei populaţii.

Dacă dorim să determinăm relaţiile evoluţioniste între diferite organisme, trebuie să examinăm chiar materialul genetic. O cale pentru a realiza acest lucru este examinarea structurii moleculelor proteice similare, la diferite tipuri de animale. Structura este direct legată de molecula de ADN, deoarece secvenţa de aminoacizi din proteină este un indicator direct al perechilor de baze din molecula de ADN. Prin determinarea directă a similarităţilor între molecule, în termeni de număr al aminoacizilor sau lungimii unor reacţii, vom fi în stare să determinăm similarităţile şi diferenţele. Studiile comparate ale proteinelor omoloage pot fi folosite la dezvoltarea arborelui filogenetic (de evoluţie), ce reprezintă grafic relaţiile de evoluţie dintre speciile de animale.

în figura 4.4 găsim un exemplu de astfel de arbore ridicat pe baza analizei proteinei, numită fibrinogen. Acest arbore examinează 27 de aminoacizi, care ar putea fi edificaţi în molecula de ADN de 81 de nucleotide. Numărul de pe schemă reprezintă numărul de nucleotide substituite. De notat este gruparea împreună a primatelor în partea stingă a schemei şi separarea de prosimienii din Lumea Nouă a maimuţelor şi de antropoidele Lumii Vechi. Dezvoltarea unui astfel de arbore genealogic reprezintă o cercetare deosebit de complicată.

Omul _0

Cimpanzeul iiGorila

Urangutanul —o"Gibonul 1__

Siamang Vervet \

Rhesus "3

Maimuţa păianjen -^4

Capucinul ~Lorisul leneş

Iepurele

1

12Şoarecele 10

Pisica 8

Catîrul-1

Calul 0 """--•4Zebra 1

CatIrul-2 .0 jU^ 3 ~i 3~

Măgarul

Porcul fi_

Lama 0___ a____

Vicuna Cămila ■ ^^ •^3

1Bovinele-

Bizonul european J4 ^3 5/

Bizonul american '

2 .1 /Capra ■ -"-"

Oaia • 5 ^2

Capra de munte .

Căprioara roşie -

ZL

-""l

Elanul american ' ^0

Vulpea Cîinele

Cangurul

Figura 4.4. Arborele de evoluţie. Relaţii de evoluţie între diferite mamifere, rezultate din analiza proteinei fibrinogen

O altă aproximare pentru compararea proteinelor omoloage ale diferitelor specii este cea imunologică. Serum albumina este formată dintr-un singur lanţ alcătuit din 570 de aminoacizi, ce se găsesc la toate vertebratele. Se foloseşte distanţa imunologică (DI), ce reprezintă puterea reacţiei dintre antiser şi serul de la care derivă antiserul. Distanţa imunologică între doi oameni este zero. Cu cît este mai mică distanţa imunologică (DI), cu atît este mai apropiată relaţia în evoluţie. în figura 4.5 este reprezentat un arbore filogenetic realizat în acest mod [31].

Omul (Ho mo)Gibonul (Hylobaoe)Rhesus (Macac)Langurul (Presbytis)Maimuţa păianjen (Atelesj

Maimuţa veveriţă (Simiri)

uiverşi prosimieni(Lemurieni, Nycticebus, Tarsius, Tupaia etc.)

Figura 4.5. Arbore

filogenetic realizat prin studiul distanţei imunologice. Distanţa imunologică între om şi gibon - 13 ; om şi resus - 33 etc.

Schema acceptată situează originea primatelor în Cretacic, dar fără a le cunoaşte leagănul. Ele au dat naştere unei ramuri laterale, plesiaapiformele (de exemplu, Purgatorius), în America de Nord, Europa şi Africa. Alte primate (Euprimatele) au format Strepsirhinele - Haplorhinele - Tarsiforme - Simiforme.

Originea hominidelor este slab cunoscută. Ele au avut trei linii de evoluţie :- Dendropithecus - Pliophitecus - Hylobatide;- Limnopithecus - Proconsul - Pryiophitecus - Pongide;- Ramapithecus-Sivaphitecus-Ouranopithecus-Gigantophitecus-Australo-

phitecus-Homo.S-a încercat precizarea tipurilor de remanieri cromozomiale susceptibile să

explice „trecerea" de la o specie la alta. Tehnicile de marcaj citogenetic au permis reconstituirea pînă la un punct a filogeniei primatelor. Teoria cromo-zomială a evoluţiei precizează că remanierile cromozomiale permit reconstituirea filogeniei primatelor, coerentă şi compatibilă cu teoria morfologică (după caracteristici anatomice şi date geologice). Ea este compatibilă şi cu filogenia biochimică, fondată pe structura moleculară a proteinelor. Dacă nu luăm în considerare heterocromatina, omul are în comun cu celelalte primate totalitatea materialului cromozomic. Toate primatele au, pe acelaşi segment cromozomic, aceleaşi gene [14].

4.1.4. Iniţiere. Transcendere

Omul nu se rezumă la „maşina perfectă" căreia ştiinţa a reuşit să-i smulgă unele taine. Fiind absorbiţi de studiul detaliilor acestei „maşini", am uitat că ele funcţionează ca un întreg şi astăzi se văd din ce în ce mai mult consecinţele acestei atitudini. Datorită acestor consecinţe, acei specialişti care dovedesc o cunoaştere superioară a realităţii studiază şi apelează din ce în ce mai mult la „modelul funcţional", în care omul este privit ca un întreg, în toate compo-nentele lui (fizice, chimice şi informaţionale), identificate într-o mai mică sau mai mare măsură pînă în prezent.

Ceea ce caracterizează omul şi îl defineşte faţă de indivizii din celelalte regnuri este instinctul său de transcendere (transcendent - ceea ce depăşeşte, ceea ce trece dincolo de limitele sau de nivelul unui domeniu dat), setea de a se elibera de sine şi de a trece în altul, nevoia urgentă de a rupe cercul de fier al individualităţii [6]. Omul are nevoie de divinitate, după cum are nevoie de apă şi oxigen. Simţul religios, unit cu intuiţia, simţul moral, simţul frumosului şi lumina inteligenţei dau personalităţii umane deplina sa înflorire.

în practică, activităţile morale şi religioase sînt legate unele de altele; simţul moral piere la scurt timp după cel religios. Omul nu a reuşit să construiască, aşa cum dorea Socrate, un sistem de morală independent de orice doctrină religioasă.

Dacă oamenii ar activa conform naturii lor umane, calitativ deosebită şi ierarhic superioară tuturor celorlalte naturi, ei nu ar avea de ales decît unul din aceste două drumuri: glorie sau asceză [6]. Omul însă îşi iubeşte existenţa lui încurcată, şi dacă el a dat naştere la dezbinarea catastrofală între amăgiri şi esenţe, el va suporta, nu fără o oarecare voluptate, deznodămîntul. Dacă omul ar iubi calmul, echilibrul şi siguranţa, ar fi găsit el o soluţie să se debaraseze de una din două. Ar fi preferat desigur amăgirile, fiindcă sînt mai îmbătătoare şi mai trecătoare. Eternizarea conflictului ţine însă de natura omului şi de iubirea lui secretă pentru fatalitate [4].

Unificarea dorinţelor, încordarea spiritului într-o direcţie unică dau un fel de pace interioară. Omul se concentrează prin meditaţie la fel de bine ca şi prin acţiune. Dar nu-i este de ajuns să contemple frumuseţea mării, a munţilor, a norilor, capodoperele artiştilor şi ale poeţilor, marile construcţii ale gîndirii filozofice sau formulele matematice care exprimă legile naturale. El trebuie să fie sufletul ce luptă pentru a atinge un ideal moral, care caută lumina în mijlocul întunecimii lucrurilor şi chiar cel care, străbătînd căile misticii, renunţă la el însuşi pentru a ajunge la substratul invizibil al acestei lumi.

158 AURA CORPULUI UMAN ,

Nici un om n-ar trebui să păşească în viaţă înainte de a avea sentimentul unei forţe infinite. Prin aceasta nu se înţelege nici forţa fizică, nici afirmarea brutală, directă, ci o acumulare de energie lăuntrică, în faţa căreia să pălească toate forţele fizice organizate sau neorganizate [4]. Ne aflăm în situaţia în care nu ne putem desprinde de corporalitate, dar nici nu ne putem identifica cu corpul nostru. Autoînţelegerea omului cuprinde posibilităţile umane, şi nu propria fiinţă [27]. Ori de unde ai privi, vezi negreşit în om instinctul acesta de ieşire din sine. Ieşire din sine şi din destinul său [6]. Omul este fiinţa care veşnic îşi depăşeşte creaţia, dar care niciodată nu-şi depăşeşte condiţia de creator [1].

4.1.5. Existenţă şi personalitate

Justificarea unei existenţe este viaţa din ea, intensitatea, fertilitatea, adîncimea ei. Bucuria, lumina, victoria, caritatea, depăşirea, speranţa - toate acestea sînt semne că viaţa este deplină şi organizată. Apreciez un om, o gîndire, o operă, după autenticitatea lor, adică după gradul de apropiere între existenţă şi creaţie [7]. Şi atunci, sensul existenţei este de a-i găsi un sens [6].

Sîntem legaţi de trecut şi de viitor, cu toate că personalitatea noastră nu se prelungeşte în ambele. Ea se naşte în momentul cînd oul este fecundat de elementul mascul. Fiecare individ îşi întipăreşte urma pe mediul lui, pe casa, pe familia, pe prietenii lui. El trăieşte parcă înconjurat de sine. Noi ne întindem cu mult mai departe de piele. Dincolo de spaţiu şi timp. Fiecare om este legat de cei dinaintea lui şi de cei care vor veni după el [2].

Ne-am născut toţi cu o superstiţie; că ne aşteaptă locuri mai bune sus, niciodată mai jos. Avem fiecare un ulcior cu ulei şi în loc să îl împărţim opaiţelor oamenilor sărmani, care vieţuiesc în întuneric, îl păstrăm hain la piept, aşteptînd felinarul farului pe care fiecare credem că sîntem meniţi să-1 aprindem să lumineze lumea întreagă. Şi în timpul acesta, oamenii mor lîngă noi [7].

Un om este cu atît mai tare, cu cît are mai puţină nevoie de el. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om şi lume, ci între om şi el însuşi.

Lumea care are nevoie de tine te poate osîndi pentru cutare fapt al tău ; dar dacă tu eşti destul de tare ca să ţi-1 poţi permite, eşti destul de tare ca să poţi renunţa la o putere pe care o stăpîneşti. Cu cît renunţi mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale, cu atît eşti mai plin pe dinăuntru, eşti mai concret şi mai viu [7].

Poate că primejdia unui om de a redeveni brută nu-1 aşteaptă în marginile unei existenţe în zig-zag (ceea ce se numeşte inconsistenţă), ci în fascinanta dinamică a învîrtirii într-un cerc minuscul. Orice lucru este infinit dacă este

aşezat între oglinzi, şi orice muncă infinită dacă este îndreptată într-un sens viciat; nici o uşă nu poate fi deschisă dacă ne încăpăţînăm a umbla între doi pereţi, fără un pas la stînga ori la dreapta. Dualismul inerent pare firii omeneşti imanent, transcendent [6]. Sînt oameni a căror prodigioasă viaţă creează apa-renţa unui principiu cinetic şi progresiv: oamenii unei idei, ai unei opere, creiere şi voinţe montate definitiv în aceeaşi schemă, fără putinţă de revizuit, de modelat, imuni şi absoluţi.

Acesta este unul din sensurile existenţei: de a o epuiza conştient şi glorios, în cît mai multe văzduhuri, de a te împlini şi rotunji continuu, de a afla ascensiunea, iar nu circumferinţa, drum care să înfăptuiască toate virtuţile şi să reveleze nu o inteligenţă sau o încrengătură de instincte, ci omul [6].

Zarathustra grăi mulţimii astfel: „Eu vă învăţ ce este supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit. Făcut-aţi voi ceva să-1 depăşiţi? ... Aţi făcut drumul de la vierme la om, dar este în voi destul încă, din vierme. Odinioară aţi fost maimuţe şi chiar acum e mai maimuţă omul decît maimuţele" [19]. Măreţia omului constă în faptul că el este o punte, şi nu un ţel la care să ajungi. Ceea ce poate fi iubit în om este faptul că el e trecere şi pierzare [19].

Personalitatea se întinde în afara conţinutului fizic. Probabil că limitele trec dincolo de suprafaţa cutanată, că precizia contururilor anatomice este în parte o iluzie, că fiecare dintre noi este cu mult mai vast decît corpul său. Prelungirea în spaţiu a omului dă naştere fenomenului de telepatie (deci sînt necesare cercetări şi experienţe de clarviziune, fizice şi fiziologice). între anumiţi indivizi şi lucrurile din natură există relaţii subtile şi obscure. Aceşti oameni se întind parcă în spaţiu pînă la realitatea pe care o ating. Ei ies din fiinţa lor şi din conţinutul fizic [2].

Omul pune vieţii din el zăgazuri, nu se lasă tîrît de şuvoiul ei. îi rezistă bărbăteşte. Dar aceste zăgazuri nu urmăresc suprimarea vieţii, ci perfecţionarea ei. Doar performanţa valorifică sănătatea trupului şi a minţii. Doar ea se înscrie în lume, dar mai ales în viitorul propriei comunităţi [20]. Drumul pînă la ea este anevoios şi nu ştii cînd eşti pe cale sau care este calea, dar performanţa trebuie realizată prin viaţă şi în cadrul vieţii.

Anatole France spunea undeva că dacă intelectualii s-ar înmulţi, lumea ar merge cu siguranţă către pieirea ei. în loc să mănînci, să faci dragoste, să lupţi, te vei închipui mîncînd, iubind, luptînd. Intelectualul înlocuieşte viaţa cu imaginea ei, trăind-o mental, interior, anticipat. Cărturarul deprins cu gîndirea, cu cititul, cu viaţa interioară este ca planta de seră pe lîngă o floare de timp [24], Deci şi performanţa intelectuală trebuie realizată prin viaţă şi pentru viaţă.

Toată viaţa oamenilor este o stare de beţie, întreruptă cînd şi cînd de lumini de îndoială. Dacă lucrurile le-ar fi clare, ar putea trăi mai departe un singur moment? Cei mai „normali" dintre ei sînt beţi morţi. Căci „treaz" nu se mai

poate nici măcar respira. Alcătuirile vieţii sînt construcţii de delir care se demască sîngeros unui ochi de veghe. Cu cît eşti mai normal, cu atît eşti mai departe de adevăr şi mai aproape de viaţă [5].

Şi totuşi, ce este de făcut ? O iniţiere în viaţă este ceea ce lipseşte majorităţii dintre noi. Din orice parte ar veni ea, din învăţături mai vechi sau mai noi, verificate de practica umană (religie, yoga sau ştiinţă), făcută ca orice iniţiere, cu un maestru recunoscut, creează categoria de oameni care ştiu să preţuiască fiecare clipă a vieţii şi să se bucure de ea. Este grea iniţierea, durează mult, dar este de ajuns să vrei prin toţi „porii" tăi de om.

4.2. Ramurile antropologiei

Antropologii îşi concentrează atenţia asupra diferitelor aspecte ale socie-tăţilor umane, existente din zorii omenirii şi pînă în ziua de azi. Unii dintre ei se ocupă cu studiul caracteristicilor biologice sau fizice ale populaţiilor umane ; alţii sînt interesaţi, în principal, de ceea ce am numi caracteristici culturale. După aceste direcţii putem face o clasificare a subiectelor de interes pentru antropologie în două ramuri mari:- antropologie fizică;- antropologie culturală.

în timp ce antropologia fizică alcătuieşte un domeniu unitar de studiu, avînd ca zone de interes paleoantropologia, dezvoltarea organismului uman, genetica umană şi populaţională sau fiziologia antropologică, antropologia culturală este divizată în 3 subramuri principale, încă adesea percepute ca fiind independente : arheologie, lingvistică şi etnologie. Deseori, sub numele de antropologie cultu-rală se află de fapt doar etnologia, studiul culturilor recente [8].

Studiul fiinţei umane mai intră în sfera de interes şi a unor ştiinţe diferite de antropologie, cum ar fi : medicina, biologia, istoria etc. Distincţia antropologiei de aceste ştiinţe constă în aspectul luat în considerare. De exemplu, acolo unde economiştii studiază modul de operare a sistemului monetar, antropologii se întreabă de ce numai anumite societăţi au folosit banii. Antropologii îşi pun diferite tipuri de întrebări. Unde, cînd şi de ce au apărut primii oameni care locuiau în oraşe ? De ce unii oameni au pielea mai închisă la culoare decît alţii ? De ce unele limbi conţin mai mulţi termeni „coloraţi" decît altele? De ce în unele societăţi bărbaţii se pot căsători cu mai multe femei simultan? ş.a.m.d. Deşi aceste întrebări par a aborda aspecte diferite ale existenţei umane, în cele din urmă au în comun faptul că abordează caracteristici tipice ale populaţiilor. Acestea pot fi orice caracter uman sau orice obicei uman. Antropologii se ocupă de caracteristicile tipice ale populaţiilor umane şi de modul în care ele variază de-a lungul timpului.

4.2.1. Antropologia fizică

Antropologia fizică răspunde la două tipuri de întrebări. Primul tip include întrebări despre originea oamenilor şi evoluţia lor ulterioară (paleoantropologia), iar al doilea tip de întrebări se referă la cauzele variaţiilor biologice constatate la populaţiile umane (variabilitatea umană). Răspunsul la aceste două seturi de întrebări este departe de a fi fost găsit, iar cei care se străduiesc să descifreze tainele evoluţiei descoperă că se găsesc într-o lume mai mare şi mai complexă decît îşi imaginau pînă de curînd, şi că legi pe care odinioară le-au considerat de aplicabilitate universală sînt, de fapt, numai nişte cazuri particulare (să ne amintim de relativitatea din fizică). Douăsprezece decenii de la apariţia Originii speciilor a lui Darwin, au acumulat atît de multe date, aparent neobişnuite, încît Alvin Toffler observa pe bună dreptate : „Imaginea noastră despre evoluţie nu mai este ceea ce a fost. Ba nici chiar evoluţia însăşi".

Au fost zdruncinate şi alte supoziţii ce păreau ferm statornicite. Cu toate că teoria clasică afirmă că eucariotele (forme de viaţă complexe) s-au dezvoltat din procariote (celule mai simple cum ar fi bacteriile şi algele), unele cercetări de dată recentă sugerează ideea tulburătoare că forme de viaţă mai simple ar fi putut să apară din forme mai complexe [32]. Evident, căutările continuă şi în cele ce urmează ne referim la cele acceptate cu o majoritate ridicată.

Pentru a răspunde la primul tip de întrebări privind originea şi evoluţia umană, paleontologii caută şi studiază fosile umane, preumane şi animale. De exemplu, în Africa de est s-au găsit fosile ale unor fiinţe umanoide care au trăit cu mai mult de 3 milioane de ani în urmă. Aceste cercetări sugerează data aproximativă cînd strămoşii noştri au trecut la mersul biped şi au început să-şi perfecţioneze mîinile şi creierul. în scopul de a clarifica evoluţia omului, paleontologii folosesc, alături de fosile, informaţii geologice despre succesiunea perioadelor Terrei, starea mediului, plantele şi animalele existente în acele timpuri. Cînd reconstituie trecutul, paleontologii sînt interesaţi şi de compor-tamentul şi evoluţia maimuţelor, care sînt, ca şi noi, membre ale ordinului primatelor. Fosilele nu ne pot spune cine a fost primul hominid, dar analizele moleculare şi biochimice ne arată că forma de tranziţie dintre maimuţă şi om a apărut în Miocenul tîrziu (acum 5-8 milioane de ani) [8].

Mulajele de tălpi umane găsite de Leakey şi White la Laetoli, în Tanzania, argumentează că acum cel puţin 3,7 milioane de ani, şi probabil chiar mai înainte, hominizii erau fiinţe bine adaptate la postura bipedă.

A. robust 2 mii. ani

A. africanus 3 mii. ani

Homo sapiens 0,2 mii. ani

Homo erectus 1,5 mii. ani

Homo habilis 2 mii. ani

Homo sapiens 0,2 mii. ani

Homo erectus 1,5 mii. ani

Homo habilis 2 mii. ani

Figura 4.6. Două modele privind strămoşii genului homo ; A = australopitecus

în ceea ce priveşte explicarea evoluţiei umane, există două modele mai acceptate (vezi fig. 4.6). Cu toate că aceste două modele sugerează strămoşi diferiţi ai genului homo, ambele acceptă că cele două linii separate de hominide au existat acum 1-3 milioane de ani. Una dintre cele două direcţii de evoluţie a culminat cu Australopithecus robustus (care a dispărut acum un milion de ani), iar cealaltă a dus la apariţia omului modern, deoarece acum 2 milioane de ani au apărut hominide cu o capacitate a cutiei craniene mult superioară celei a australopitecilor.

Sfera de interes a paleontologilor este completată şi de studiul obiceiurilor culturale în devenirea lor istorică. S-a stabilit că primele obiecte care au arătat prezenţa unor rudimente de civilizaţie (unelte, obiecte de cult) datează de 1,5 milioane-300 000 de ani şi aparţin, probabil, lui homo erectus. Acesta a fost primul care a învăţat să controleze focul, ceea ce i-a permis extinderea şi supravieţuirea în îngheţatele ierni din regiunile temperate. Cultura primelor hominide este în mod tradiţional numită Paleolitic inferior sau epoca timpurie a pietrei. Acum 50 000 de ani sau chiar mai devreme, au apărut primele humanoide asemănătoare omului actual. Majoritatea antropologilor sînt de acord cu faptul că homo sapiens a evoluat de la homo erectus începînd de acum 500 000 de ani. Cultura atribuită lui homo sapiens s-a dezvoltat în Paleoliticul mijlociu şi superior.

Se dezbat în continuare două teorii privind originea oamenilor moderni. Una, care poate fi numită teoria monofiletică, sugerează că oamenii moderni au apărut într-o singură parte a Lumii Vechi (Asia şi, mai recent, Africa au fost

desemnate ca locuri de origine), iar de aici ei s-au răspîndit în alte părţi ale Lumii Vechi. Merită să semnalăm faptul că pe teritoriul Americii (Lumea Nouă) s-au găsit numai fosile de homo sapiens, fără verigile anterioare. Ipoteza cea mai plauzibilă este că oamenii au migrat în Lumea Nouă trecînd peste o fîşie de pămînt ce lega Siberia de Alaska în teritoriul actual al Strîmtorii Bering, într-o perioadă situată aproximativ acum 20 000 de ani, cînd nivelul oceanelor era mult mai scăzut.

Antropologii care se ocupă de domeniul primatelor se numesc primatologi. Speciile de primate sînt observate de ei atît în natură, cît şi în laborator. Cel mai popular subiect de studiu al lor este cimpanzeul, care are în comun cu omul nu numai aspectul fizic şi unele obiceiuri, ci şi grupele sanguine şi patologia. Ordinul primatelor este subdivizat în două subordine : prosimieni şi antropoide (vezi fig. 4.7).

Primate

Figura 4.7. Ordinul primatelor.1 - Dendrophitecus; 2 - Pliophitecus; a - Limnophitecus; b - Proconsul;

c - Pryophitecus ; A - Ramapithecus; B - Sivaphitecus; C - Ouranophitecus;D - Gigantophitecus ; E - Australophitecus.

Pornind de la studiul primatelor, antropologii încearcă să descopere care sînt caracteristicile specific umane, în opoziţie cu cele care ar putea aparţine

Prosimieni

i Maimuţedin Lumea Nouă

^Platirinieni

Maimuţe din Lumea Veche Catarinieni

Lemurieni | Tarsieni / MarmositeLorisieni Cebide Colobine

CercopitecineHylobale

Homo

primatelor. Cu ajutorul acestor informaţii, pot să-şi imagineze cum arătau strămoşii noştri preistorici. Ei au ajuns la cîteva concluzii:- creierul uman este organul cel mai complex, în special cortexul cerebral;- spre deosebire de primate, la care femelele au o anumită perioadă de

reproducere, oamenii se pot reproduce în tot timpul anului;- o altă caracteristică umană este copilăria prelungită;- multe din manifestările umane sînt învăţate şi există pattern-uri culturale ;- caracteristicile umane sînt vorbirea, limbajul simbolic şi folosirea uneltelor

pentru a face alte unelte.O altă zonă a antropologiei fizice, avînd tangenţe multiple cu medicina, se

ocupă de organismul uman. Datele colectate de antropologi din această zonă servesc pentru obţinerea răspunsurilor la al doilea tip de întrebări, care se referă la cauzele variaţiilor biologice la indivizi şi la populaţii. Am arătat anterior că ontogenia reprezintă studiul creşterii şi dezvoltării organismului. Creşterea începe o dată cu fecundarea ovulului şi poate fi definită ca un proces de automultiplicare a substanţei vii. Dezvoltarea constă în specializarea şi diferenţierea celulelor, pornind de la celule asemănătoare care formează zigotul. Zigotul conţine codul genetic pentru întreg organismul şi celulele sale se vor diferenţia în mai multe tipuri: hepatice, musculare, nervoase etc. Etapele de creştere şi dezvoltare ale organismului sînt determinate de interacţiunea codului genetic cu mediul şi cu factorii culturali [31].

Organismul adultului conţine aproximativ 100 de trilioane de celule, toate derivate de la un singur ovul fecundat. Procesul creşterii organismului poate fi realizat pe trei căi:a) Hiperplazia, care duce la creşterea numărului de celule prin procesul de

mitoză (fenomenul prin care o celulă se divide în două noi celule). Ritmul diviziunii mitotice este foarte rapid la embrion, iar la adult, o dată cu diferenţierea celulelor, fiecare ţesut are propriul său ritm de diviziune. De exemplu, celulele pielii se schimbă zilnic, în timp ce diviziunea celulelor nervoase se opreşte curînd după naştere fiind urmată de o distrugere treptată [31]. Interesant este că procesul de distrugere neuronală (scăderea numărului de neuroni) este cu atît mai redus, cu cît activităţile fizică şi psihică sînt mai intense [12].

b) Hipertrofia reprezintă creşterea în volum a celulelor, dar această creştere este limitată. Un exemplu practic despre acţiunea hipertrofiei şi hiperplaziei celulelor asupra dezvoltării organismului uman va fi prezentat în continuare. Pînă la vîrsta de un an celulele adipoase au proprietatea de a se înmulţi (hiperplazie), proprietate care dispare ulterior, iar ceea ce noi numim îngrăşare a organismului se face pe baza creşterii în volum a acestor celule (hipertrofie). Această hipertrofie fiind limitată, omul se îngraşă în funcţie de numărul de adipocite existente. Din această cauză, este foarte important ca

un copil să fie hrănit echilibrat în primii ani de viaţă, pentru că orice excesponderal în această perioadă se traduce printr-un număr crescut de celule

adipoase, care mai tîrziu, în caz de abuz alimentar, vor fi dispuse măririi devolum. Deci greutatea adultului depinde şi de alimentaţia din copilărie.

c) Sporirea substanţei intracelulare poate contribui şi ea la creştere. Organismulconţine o substanţă intracelulară care în anumite cazuri poate fi implicată îndezvoltarea unui ţesut conjunctiv specializat, numit cartilaj.

Am arătat mai sus că diferite tipuri de celule au rate diferite de diviziune.Acest lucru este valabil şi pentru ţesuturile şi părţile corpului. Diferenţele sînt

responsabile pentru deosebirile care apar în proporţiile şi poziţia corpului.Ţesutul limfoid format în amigdale, timus şi nodulii limfatici, cu rol în apărarea

imunitară a organismului, are o creştere rapidă în copilărie. Sistemul nervosatinge la vîrsta de 5-6 ani 90% din volumul celui de la adult. După această

vîrstă, rata sa de creştere este foarte scăzută. La cealaltă extremă se află sistemulreproductiv, care începe să se dezvolte după pubertate.

Procesul creşterii umane a fost cel mai bine studiat la nivelul scheletului. Osul se formează după un model cartilaginos şi procesul de osificare începe din centrul acestui model, în zona numită centrul primar de osificare. Pentru multe din oasele corpului acest centru apare înainte de naştere. Centrii secundari de osificare sînt observaţi mai frecvent la extremitatea oaselor lungi, cum ar fi humerusul şi femurul. Procesul de osificare transformă cartilajul osos, iar centrii de osificare primari şi secundari nu acţionează în acelaşi timp. Centrul primar de osificare dă naştere diafizei (partea mai lungă a osului), iar centrii secundari formează epifizele.

Centrii primari şi secundari de osificare apar într-o ordine specifică la anumite vîrste. La oasele lungi se poate observa o anumită zonă de creştere între diafiză şi epifiză. Pe baza ei se face creşterea în lungime a osului, o dată cu înaintarea în vîrstă această zonă se subţiază, osul formînd un tot unitar. Utilizînd aceste date, se poate determina vîrsta osoasă, diferită de cea cronologică, folosită în mod curent. Apariţia centrilor de osificare sau dispariţia zonei de creştere pot fi folosite pentru stabilirea vîrstei osoase. Aceasta este formată din succesiunea vîrstelor cronologice la care au loc evenimentele de mai sus. Pentru determinarea vîrstei osoase la copii, se supun iradierii cu raze X mîna şi încheietura pumnului. Vîrsta osoasă poate fi mai mică sau mai mare decît vîrsta cronologică, iar determinarea ei ne poate indica, de exemplu, întîrzieri în osificarea organismului, datorate unor boli (rahitism, carenţe vitaminice). Orice neconcordanţă cu standardul de vîrstă osoasă indică tulburări în dezvoltarea organismului, care, detectate timpuriu, pot fi astăzi remediate.

Dentiţia omului, ca şi a celorlalte mamifere, prezintă 4 grupe de din{i cu funcţii diferite : canini, premolari şi molari, dar, în plus, există două rînduri de dinţi. Primul este reprezentat de dentiţia deciduală (formată din 20 de dinţi,

impropriu numiţi „de lapte"), iar al doilea format din dentiţia permanentă, constituită din 32 de dinţi. Dentiţia „de lapte" este înlocuită treptat, începînd de la 6-7 ani, cu dentiţia permanentă. Atît dinţii de lapte, cît şi cei permanenţi apar într-o anumită ordine, cu variaţii mai mici sau mai mari. De exemplu, primul dinte apare aproximativ la 6 luni după naştere. Al treilea molar din dentiţia permanentă (măseaua „de minte") poate apărea între 18 şi 80 de ani, iar la unii indivizi poate să nu apară, fără a fi determinată vreo legătură între apariţia acestui dinte şi procesele mentale. Determinarea vîrstei dentare poate fi de un real folos pentru determinarea vîrstei individului reprezentat numai prin sche-letul său. Vîrsta dentară, ca şi vîrsta osoasă, este la omul viu un indicator al existenţei unei normalităţi sau nu a substanţelor vitaminice şi minerale, precum şi a funcţiei sistemului endocrin.

Viaţa omului este împărţită într-o serie de perioade, iar una dintre cele mai importante pe plan biologic şi social este pubertatea. în această perioadă are loc o rapidă creştere a staturii. Pubertatea este marcată de o dinamică hormonală care induce modificări morfologice (apariţia caracterelor sexuale secundare -dezvoltarea părului facial, creşterea laringelui etc), modificări fiziologice (apariţia primei menstruaţii la fete), această dată variind de la o populaţie la alta, precum şi modificări psihologice. La pubertate, alături de schimbările corporale, putem nota şi modificări în compoziţia corpului. Astfel, la bărbaţi apare o creştere a ţesutului muscular, alături de dezvoltarea plămînilor, inimii şi o mai mare capacitate de a transporta oxigenul în sînge, în comparaţie cu femeile. Aceste deosebiri se leagă şi de o rezistenţă fizică şi o forţă mai mare. Modificările apar şi la nivelul grăsimii subcutanate şi se observă mai bine la nivelul membrelor. La băieţi apare, o dată cu creşterea, o scădere a depozitelor de grăsime subcutanată, în timp ce la fete aceste depozite sînt bine reprezentate la nivelul pelvisului şi al sinilor.

Etapele de creştere şi dezvoltare ale organismului sînt controlate de un complex de factori care interacţionează. Dintre aceştia cei mai importanţi sînt:- Glandele endocrine, care produc hormoni secretaţi direct în torentul circulator,

care îi transportă la celulele receptoare specifice. De exemplu, hormonii sexuali joacă un rol major în creşterea şi dezvoltarea organismului la pubertate. Testosteronul produs de testicule stimulează creşterea organelor sexuale masculine, cum ar fi penisul şi prostata, şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare, cum ar fi părul facial. Estrogenii produşi de ovar stimu-lează creşterea organelor sexuale feminine, vaginul şi uterul, şi a caracterelor sexuale secundare, cum ar fi dezvoltarea sinilor. O dată cu terminarea pubertăţii, hormonii sexuali secretaţi în continuare contribuie la păstrarea caracterelor sexuale şi îşi diversifică rolurile în funcţie de etapa ontogenetică (vîrsta organismului);

- Alimentaţia, care aduce în organism energia necesară creşterii, de aceea dezvoltarea omului este puternic influenţată de cantitatea şi calitatea hranei. La cele mai multe societăţi umane, carbohidraţii (zaharurile prezente în dulciuri, cereale etc.) reprezintă prima sursă de energie necesară corpului. Energia adiţională este furnizată de lipide (grăsimi şi uleiuri). Proteinele sînt principalele elemente structurale ale organismului (toate enzimele şi cîţiva hormoni sînt proteine). Proteinele ingerate sînt desfăcute în amino-acizi, care sînt absorbiţi de către organism. Aminoacizii sînt folosiţi apoi pentru construirea noilor proteine. Excesul de proteine poate fi folosit ca sursă de energie. Vitaminele sînt molecule organice şi au variate funcţii specifice foarte importante. Majoritatea vitaminelor nu sînt fabricate de către corp, sursa lor fiind alimentele. Mineralele reprezintă elemente chimice anorganice cum ar fi calciul, magneziul, fosforul, fierul, iodul şi zincul, care participă în multe reacţii chimice din interiorul celulelor organismului. O altă moleculă anorganică, apa, este responsabilă pentru mai mult de jumătate din greutatea corporală. Apa este necesară pentru digestie, circulaţie, umezirea mucoaselor, pentru a-i menţiona doar cîteva funcţii;

- Ereditatea, rolul exact al ei în creştere nefiind încă bine determinat. Ştim că părinţii înalţi au tendinţa de a avea copii înalţi dar factorii genetici sînt complecşi şi dificil de analizat. Una din metodele pentru stabilirea influenţei eredităţii sau mediului asupra creşterii este studiul gemenilor. Gemenii identici sau monozigoţi au acelaşi genotip. Ei sînt comparaţi cu gemenii dizigoţi, care au genotipul diferit (la fel ca în cazul fraţilor sau surorilor care nu sînt gemeni). Din studiul gemenilor s-a ajuns la concluzia că genele influenţează creşterea în sensul stabilirii limitelor optime. Astfel, un om poate atinge din punct de vedere genetic o talie înaltă, dar din cauza unei boli sau a unei alimentaţii deficitare în copilărie, el va rămîne la o talie medie sau chiar mică. Multe din bolile copilăriei pot întîrzia creşterea şi dezvoltarea normală. De exemplu, diareea repetată în copilărie poate fi asociată cu încetinirea creşterii. Deficienţele în alimentaţie afectează profund creşterea. Astfel, malnutriţia, întîlnită în ţările subdezvoltate, în timpul războaielor sau în păturile sărace ale oricărei societăţi îşi pune sever amprenta pe creşterea copiilor şi pe dezvoltarea lor psiho-motorie.La cealaltă extremă se află obezitatea (o persoană este considerată obeză

cînd greutatea sa este cu 20% mai mare decît cea specifică pe sex şi vîrstă), iar copiii obezi au tendinţa de a fi mai înalţi decît cei de vîrstă lor. De asemenea, ei au tendinţa de a atinge mai rapid maturitatea osoasă şi pubertatea. Această maturare rapidă presupune încetinirea creşterii în înălţime şi o dezvoltare psihică avansată în comparaţie cu vîrstă. Aceste dezechilibre nu sînt de dorit, deoarece pubertatea este o perioadă care se bazează în mod firesc pe acumulările fizice şi psihice din copilărie.

O altă ramură a biologiei care stă în atenţia antropologilor este genetica. Un studiu de genetică umană nu este numai o cercetare teoretică. Problemele genetice afectează profund viaţa oamenilor. Pe lîngă bolile pur genetice, multe din programele de cercetare se orientează spre identificarea, tratarea şi preve-nirea bolilor genetice. Unele boli genetice sînt în prezent tratabile. De exemplu, fenilcetonuria este o boală ce reprezintă o eroare de metabolism. Acumularea fenilalaninei în sînge, prin lipsa transformării sale în tirozină, duce la înapoiere psihică. Un test sanguin făcut copilului după naştere poate detecta boala şi înapoierea mentală poate fi prevenită printr-o dietă specială.

O altă direcţie o reprezintă identificarea anomaliilor genetice şi monogenetice la făt. Se poate decide în timp util un avort terapeutic, preferabil naşterii unui copil bolnav. Anomaliile fătului pot fi descoperite cu ajutorul ultrasunetelor sau a amniocentezei. Cu ajutorul ultrasunetelor obţinem o imagine a fătului în uter şi putem să-i studiem dezvoltarea şi să-i aflăm sexul. La amniocenteză extragem prin puncţie o parte din lichidul care înconjoară fătul, lichid care conţine celule de origine fetală. Aceste celule sînt crescute în laborator şi testate pentru o serie de defecte enzimatice, putînd fi studiat şi materialul genetic. în acest mod se pot detecta multe boli metabolice şi defecte genetice [31].

Antropologii îşi manifestă interesul pentru evoluţie, dar trebuie precizat că individul nu reprezintă o unitate a evoluţiei. Este adevărat că oamenii se schimbă în timp. Ei devin mai înalţi sau mai scunzi; probabil, culoarea părului lor se schimbă alături de toate modificările implicate în creştere, dezvoltare sau declin. Chiar dacă individul de azi nu este acelaşi cu cel de mîine, acea persoană nu spunem că evoluează. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu oamenii care dau naştere la urmaşi diferiţi între ei. Variaţia nu înseamnă evoluţie. Evoluţia reprezintă schimbarea ce poate duce la dezvoltarea unor tipuri noi de populaţii, populaţia reprezentînd unitatea unei schimbări evoluţioniste. Deci unitatea evoluţiei o reprezintă o populaţie reproductibilă. Despre o astfel de populaţie se poate spune în termeni statistici că are un fenotip şi un genotip. Genotipul se referă la fondul de gene. Dacă frecvenţele alelelor (forme alternative ale unei gene) din fondul de gene se schimbă, populaţia evoluează. Invers, dacă frecvenţele alelelor rămîn constante, populaţia nu evoluează şi se spune că este în echilibru genetic. Echilibrul genetic poate fi numai o stare ipotetică din cauza forţelor evoluţioniste ale mutaţiei, mărimii finite a unei populaţii, înmulţirii nehaotice sau fertilităţii inegale, care întotdeauna sînt prezente şi care duc la schimbări. Există o relaţie teoretică, formula Hardy-Weinberg, care permite măsurarea forţelor evoluţioniste prin comparaţii între situaţii imaginare de echilibru genetic şi situaţiile de schimbări observate. De asemenea, această formulă permite calcularea frecvenţelor alelelor şi genotipurilor dintr-o populaţie. Mutaţia, sursă a variabilităţii genetice, oferă o cale de deviere a frecvenţelor alelelor de la

frecvenţa presupusă. Mutaţiile au o mare importanţă, ele asigurînd potenţialul de adaptare la situaţii noi.

Driftul genetic (schimbare în frecvenţa genelor unei populaţii) şi principiul fundamental constituie un alt factor al schimbării evoluţioniste. Prin driftul genetic, cu totul întîmplător, nu toate alelele dintr-o populaţie vor fi reprezentate proporţional în noua generaţie. Cu cît este mai mică populaţia, cu atît mai puternic este acest efect. în conformitate cu principiul fundamental, o nouă populaţie, stabilită pe bazele unui mic eşantion al populaţiei originale, poate avea frecvenţe diferite ale genelor. Din nou, cu cît este mai mic eşantionul, cu atît este mai mare potenţialul de deviere de la grupul original. Erorile genetice sînt în parte responsabile de variaţiile fizice ale diferitelor populaţii umane.

Modelul echilibrului genetic presupune o încrucişare întîmplătoare. Unii indivizi îşi aleg partenerul din interiorul grupului lor dintr-o mulţime de motive, cum ar fi, de exemplu, căsătoria cu o rudă pentru a păstra puterea în interiorul familiei, sau doresc să se căsătorească cu cineva care are ochii verzi din motive estetice. împerecherea neîntîmplătoare duce la schimbări în frecvenţa genelor de la o generaţie la alta.

Fertilitatea diferită (sau selecţia naturală) este o puternică forţă a schimbării evoluţioniste. Variabilitatea este inerentă oricărei populaţii. Speciile umane sînt polimorfice şi politipice, iar în cadrul acestei variabilităţi operează selecţia naturală. Aceasta poate fi privită ca diferenţe în ratele fertilităţii pentru o populaţie cu mai multe variante. Posesorii unor genotipuri diferite produc un număr diferit de urmaşi, contribuţia lor la viitoarea generaţie diferă, aducînd schimbări în bazinul de gene. Se spune despre indivizii sau populaţiile cu rată de fertilitate sau supravieţuire ridicată că sînt bine adaptaţi la mediul în care trăiesc. Dar un genotip, care prezintă o mare adaptare la mediul în care trăieşte, într-un mediu nou poate pierde o parte sau toată capacitatea de adaptare. Inversa este de asemenea adevărată.

Presiunea selectivă poate opera în condiţii recesive sau dominante. Selecţia naturală este (sau a fost) implicată în stabilirea majorităţii polimorfismelor populaţiilor actuale. Driftul şi celelalte mecanisme ale evoluţiei lucrează îm-preună cu selecţia naturală la distribuirea şi redistribuirea diferitelor alele şi ale combinaţiilor de alele, la alterarea frecvenţelor genelor.

în concluzie, cele patru mecanisme ale evoluţiei lucrează împreună pentru a crea schimbări nete. De exemplu, selecţia naturală nu ar avea nimic de „selectat" dacă nu ar fi prezentă variabilitatea oferită de mutaţii [31].

Antropologii au acordat întotdeauna un interes deosebit caracterelor fizio-logice, poate şi din cauza faptului că acestea reflectă mai bine decît cele morfologice diferenţele dintre populaţii. Unele cercetări au urmărit deosebirile endocrine dintre populaţii. Pe această linie s-a arătat că rasa mongolă se distinge printr-un grad de hipotiroidie constituţională, ceea ce ar explica, printre altele,

pilozitatea redusă şi faciesul caracteristic. La rasa neagră s-a observat o activitate crescută a hipofizei şi o activitate scăzută a suprarenalei. Consecinţa acestei structuri endocrine ar fi creşterea importantă a taliei. Totuşi, această înţelegere a relaţiei dintre sistemul endocrin şi aspectul somatic este simplistă. Glandele endocrine sînt una dintre căile prin care organismul se adaptează la condiţiile de mediu, şi anume la cele care cer din partea organismului un răspuns imediat. Adaptarea filogenetică este mult mai complexă. Ea presupune o modificare la nivel genetic a limitelor în care organismul poate răspunde pe cale endocrină şi deci se produce în perioade lungi de timp.

în antropologia clasică s-au făcut şi studii de biochimie a raselor. Valorile unor constituenţi ai organismului depind, pe lîngă factorii genetici, şi de climă şi alimentaţie. Eliminarea crescută a glucozei în urina populaţiei de brahmani din India este o consecinţă a regimului vegetarian, iar valorile glicemiei şi coleste-rolemiei sînt crescute la locuitorii satelor de şes faţă de cei ai satelor de munte.

O parte din caracterele fiziologice sînt condiţionate de mediu, şi ca atare valoarea lor antropologică este mică. în această categorie intră tensiunea arte-rială şi metabolismul bazai. Toate aceste caractere sînt polimorfe, datorîndu-se selecţiei naturale. Cînd spunem că frecvenţa unui caracter este mai mare la o populaţie decît la alta, aceasta nu înseamnă că frecvenţa diferită se poate explica prin structura rasială a populaţiilor, ci că populaţiile au fost supuse altor factori selectivi. în 1900, Landsteiner a descoperit grupele sanguine A, B, O, pe care le numim clasice. Datorită marii lor valori medicale, în prezent se cunosc grupele sanguine ale tuturor populaţiilor. Cercetările hematologice au demonstrat că la om se întîlnesc 4 grupe sanguine importante, A, B, AB şi O. Alte studii au arătat că grupa A se împarte în mai multe subgrupe: Al, A2, A3. în afară de sistemul clasic ABO, se cunosc şi alte sisteme sanguine: MN, P, Lewiss etc. Descoperirea factorului Rh (rhesuss) a avut o importanţă teoretică şi practică deosebită. Din punct de vedere antropologic, factorul Rh prezintă variaţii importante de la o rasă la alta. în timp ce europenii sînt Rh pozitivi în proporţie de 84-86%, mongolii şi negrii sînt aproape în totalitate Rh pozitivi. Rh-ul explică eritroblastoza fetală, care poate îmbrăca aspecte gradate, de la un icter prelungit al nou-născutului pînă la moartea fătului în uter. Boala apare la mamele Rh negative care au un făt Rh pozitiv, acest caracter fiind moştenit de la tată. în timpul gravidităţii sîngele fetal trece prin placentă la mamă şi declanşează formarea de anticorpi. Aceştia trec la rîndul lor la făt şi determină liza hematiilor acestuia. Distrugerea hematiilor explică anemia fetală şi creşterea bilirubinei care se depune în ţesuturi (icter) şi poate leza nucleii cenuşii de la baza creierului, ducînd la leziuni nervoase grave.

în ceea ce priveşte valoarea antropologică a grupelor sanguine, putem spune că studiul antigenelor poate oferi uneori indicaţii despre originea populaţiilor investigate. Cel mai bun exemplu îl constituie ţiganii. Ei au o frecvenţă mare a

alelei q, frecvenţă asemănătoare celei întîlnite în ţinuturile lor de origine (India de Vest). Un alt aspect luat în studiu de către antropologi este reprezentat de hemoglobinele anormale. Hemoglobina reprezintă pigmentul roşu din interiorul hematiilor. Ea are rolul de a transporta oxigenul de la plămîni la ţesuturi şi dioxidul de carbon de la ţesuturi la plămîni. La adultul normal găsim în principal hemoglobina Al şi în cantităţi mici hemoglobina A2. Hemoglobina F (fetală) dispare din sîngele copilului la sfîrşitul primului an de viaţă. Dintre hemo-globinele anormale, importante din punct de vedere antropologic sînt doar cîteva. Astfel, hemoglobina S determină la homozigoţi o anemie gravă, letală. Heterozigoţii sînt aparent sănătoşi. Hemoglobina S se întîlneşte în special în Africa, frecvenţa heterozigoţilor fiind în unele zone de 30-40% din totalul populaţiei şi este asociată cu o rezistenţă crescută a acestora la malarie, ceea ce reprezintă un avantaj selectiv.

Despre legătura care există între grupele sanguine şi boli putem spune că este foarte probabilă corelaţia dintre grupa O şi ulcerul gastroduodenal şi dintre grupa A şi anemia pernicioasă. Se pare că indivizii cu grupa sanguină A se apără mai slab împotriva variolei, iar cei cu grupa O se apără mai slab împotriva ciumei. Consecinţa antropologică ar fi că marea frecvenţă a grupei B în sudul Asiei este atribuită variolei şi ciumei, deoarece indivizii cu grupa A şi O sînt dezavantajaţi selectiv [17].

în afara interesului pentru caracterele fiziologice, antropologii au acordat atenţie şi morfologiei umane. Cercetările de morfologie antropologică au drept scop analiza formelor umane în evoluţia lor istorică şi în diversitatea lor geografică. Ele vin în completarea studiilor privind caracterele fiziologice şi contribuie la alcătuirea unui tablou cît mai complet al populaţiilor umane. Dezvoltarea unui caracter implică întotdeauna o anumită structură genetică şi anumite condiţii de mediu. în condiţii de mediu diferite, aceleaşi gene se vor manifesta fenotipic diferit. Analiza caracterelor antropologice ne arată că fiecare individ este o experienţă unică a naturii. Scopul acestor studii este înţelegerea factorilor care au generat diferenţele dintre populaţii, şi în continuare vom enumera cîteva din caracterele morfologice care prezintă importanţă în această direcţie.

Pielea. în antropologie s-au studiat două aspecte ale pielii: grosimea pliului cutanat şi amprentele papilare. Grosimea pliului cutanat variază cu starea de nutriţie a populaţiilor cercetate, astfel încît s-a tras concluzia că nu prezintă o semnificaţie deosebită. în schimb, desenele papilare au o importanţă foarte mare atît în antropologie, cît şi în medicina judiciară. în antropologia modernă se caută să se definească şi să se studieze omul şi reactivitatea lui prin ceea ce prezintă el mai sensibil, mai stabil şi mai individual, şi desenele sale papilare (dermatoglife digitale palmare şi plantare) îndeplinesc aceste condiţii.

Dermatoglifia este ştiinţa care adună şi sistematizează toate datele despre dermatoglife, iar rezultatul final al studiului este încadrarea omului (subiectului)


într-un tip constituţional dermatoglific. Acesta reprezintă cel mai stabil model individual de reactivitate şi cel mai uşor de reprodus şi de conservat într-un document grafic, sub formă de amprente. Pentru a putea fi studiate şi comparate, amprentele au fost clasificate în trei grupe : arcuri, laţuri şi vîrtejuri. Arcurile sînt formate din creste şi şanţuri cu concavitatea în jos, dispuse concentric de la o margine la alta a degetului. în cazul laţurilor crestele, revin spre una din marginile degetului. Vîrtejurile, aşa cum o sugerează şi numele, se disting prin faptul că pot avea crestele dispuse eliptic, circular sau înfăşurat. Ele au fie unul, fie doi centri. S-a pus în evidenţă şi o figură composită, o combinaţie a formelor anterioare, care însă se găseşte foarte rar [17]. Stabilirea unei constituţii dermatoglifice presupune studiul desenelor papilare din 54 de compartimente (vezi fig. 4.8).

Figura 4.8. Cele 54 de compartimente ale constituţiei dermatoglifice palmare şi plantare

Ansamblul trăsăturilor desenelor papilare cele mai evidente şi care se repetă de cele mai multe ori reprezintă constituţia dermatoglifică. Constituţiile mono-morfe (formate numai din arcuri, laţuri, vîrtejuri sau total danteliform) sînt imagini ideale, abstracte, găsindu-se foarte rar în realitate. Se întîlnesc frecvent constituţii dermatoglifice dimorfe şi trimorfe, cu sau fără predominanţa unora dintre structuri. Dermatoglifele şi şanţurile de flexiune sînt definitiv formate

încă din viaţa intrauterină, astfel că la naştere sînt perfect vizibile şi rămîn neschimbate tot timpul vieţii individului.

Identificarea unui om poate fi făcută chiar cu ajutorul unui mic fragment de creastă dermică, deoarece aceasta prezintă pori ai canalelor glandelor sudori-pare, pori care au forme, amplasări şi particularităţi individuale. Putem stabili ce este normal şi anormal în structura dermatoglifelor fie printr-un examen al compartimentelor, fie printr-un examen constituţional global. în fiecare tip constituţional dermatoglific individual se pot distinge, în mod clar, ceea ce copilul a primit de la fiecare din genitorii săi. Se poate face legătura cu unele boli ereditare pe care copilul le-a moştenit de la unul din părinţi, sau o modificare a dermatoglifelor poate indica o malformaţie necunoscută a organelor interne [35]. Liniile palmare mari nu sînt folosite în antropologie. Se notează doar existenţa pliului palmar transvers (linia simiană), cel mai frecvent într-o boală ereditară, numită boala Down, apărută de regulă în proporţie crescută la copii născuţi din mame ce au depăşit vîrsta de 40 de ani [17].

Pigmentaţia pielii, a ochilor şi aparului. Culoarea lor este dată de melanină, un pigment proteic ce se găseşte în piele, păr şi iris. La om, pigmentul se găseşte în straturile superficiale ale pielii, începe să se formeze din viaţa intrauterină (luna a 5-a), dar culoarea definitivă nu apare decît după naştere, fie la cîteva zile sau săptămîni, ca la negri, fie la vîrsta de 5-6 ani, ca la indienii brazilieni. Producţia de pigment are loc în tot cursul vieţii, atinge o fază maximă la adulţi şi descreşte spre bătrîneţe. Mediul joacă un rol important în intensitatea pigmentaţiei. Astfel, negrii născuţi în Europa au o culoare mai deschisă decît părinţii lor născuţi în regiunile tropicale. Rasele omeneşti, deşi împărţite pe baza pigmentaţiei în trei mari grupe (albă, galbenă şi neagră), au în realitate o gamă mare de nuanţe, putîndu-se distinge pînă la zece nuanţe principale. Pigmentaţia corpului nu este uniformă. Regiunile cele mai intens colorate sînt spatele şi părţile externe ale membrelor, în timp ce palmele şi tălpile sînt mai puţin pigmentate. La mongoli se constată aproape la toţi nou-născuţii prezenţa unei pete pigmentare gri-albastre, rotunde, de dimensiuni variabile, numită pata mongolă. Ea mai poate fi întîlnită şi la populaţia de culoare neagră şi foarte rar la europeni.

Culoarea irisului este dată de cantitatea de pigment melanic din straturile lui anatomice. Cînd pigmentul lipseşte, irisul apare de un albastru deschis. între cantitatea de pigment din organism şi culoarea irisului există un raport direct. La negri, abundenţa de melanină dă o culoare închisă a irisului. Fenomenul invers se întîlneşte la populaţiile din regiunile nordice, unde depigmentaţiei corpului îi corespunde un iris de culoare deschisă. Pigmentaţia variază cu vîrsta şi cu sexul. Ochii tind să devină mai deschişi la culoare, în special după 50 de ani, în timp ce pigmentaţia pielii se accentuează continuu. Actuala răspîndire a pigmentaţiei este rezultatul adaptării la mediul înconjurător. Din punct de vedere

genetic, pigmentaţia pielii pare a fi transmisă de două sau trei perechi de gene. Aceasta ar explica de ce din încrucişările dintre mulatrii cu pigmentaţie deschisă pot apărea descendenţi de culoare închisă sau chiar neagră. După unii autori, pigmentaţia părului s-ar transmite la fel ca şi pigmentaţia pielii. Fac excepţie tulburările de pigmentaţie. De exemplu, albinismul poate fi determinat de mai multe gene, fiecare din ele transmiţîndu-se diferit. Meşa frontală albă se transmite dominant, apărînd la fiecare generaţie din familia respectivă. în ceea ce priveşte transmiterea culorii ochilor, se presupune că ochii căprui se transmit dominant faţă de culorile deschise [17].

Părul. învelişul pilos definitiv se instalează o dată cu pubertatea. Cu excepţia regiunii axilare, celelalte zone piloase prezintă un accentuat dimorfism sexual. La bărbaţi, sub acţiunea hormonilor androgeni, apare păr pe faţă şi pe piept, iar cel din regiunea pubiană ia o formă caracteristică de romb. Cu timpul, se dezvoltă din papilele ce se găsesc în stare latentă pilozitatea toracică. La femei, inserţia părului pubian este triunghiulară, iar părul de pe faţă nu apare decît în cazul tulburărilor endocrine (aşa numita virilizare feminină, apărută în cazul unui exces de hormoni androgeni în organism). Abundenţa învelişului pilos diferă de la o rasă la alta. Mongolii au o pilozitate slabă, barba rară, părul de pe corp puţin dezvoltat, în comparaţie cu pilozitatea abundentă întîlnită la iranieni sau la australieni. Sprîncenele groase şi dese sînt o caracteristică a europenilor.

Părul de pe cap este un caracter căruia i s-a atribuit o mare importanţă în antropologia clasică. După formă se deosebesc trei variante: păr neted, păr ondulat şi păr lînos. Părul neted şi moale se întîlneşte la europeni, iar părul neted dar aspru este o caracteristică a mongolilor. Părul ondulat este caracteristic negrilor, dar se regăseşte şi printre europeni şi unele populaţii din sud-estul Asiei. Părul lînos apare frecvent la negrii din Africa şi Malaiezia. Căderea părului de pe cap (calviţia) se întîlneşte la bărbaţi şi extrem de rar la femei. O deosebită importanţă pentru antropologie o are culoarea părului. în Europa, popula-ţiile din jurul Mării Mediterane au părul închis la culoare, în timp ce populaţiile nordice îl au blond, părul fiind în general mai roşcat pe corp decît pe cap.

Dintre tulburările de pigmentaţie amintim albinismul, determinat de lipsa pigmentului melanic (boală cu cauză genetică) şi caracterizat printr-o depigmen-tare a pielii, părului şi a irisului. Lipsa pigmentului din iris face posibilă observarea, prin transparenţă, a retinei, care sub acţiunea luminii apare colorată în roşu. Odată cu înaintarea în vîrstă, formarea pigmentului melanic diminuează în intensitate, ceea ce explică încărunţirea părului.

Talia. Procesul de creştere se opreşte definitiv la europeni în jurul vîrstei de 25 de ani la bărbaţi şi de 18-20 de ani la femei. Pe harta antropologică a lumii contemporane sînt răspîndite populaţii cu înălţimi foarte variate. înălţimile cele mai mici se întîlnesc printre pigmei (înjur de 1,45 m), iar înălţimile cele mai mari se observă la reprezentanţii unor triburi din Africa (înjur de 1,80 m).

între aceste valori se încadrează toate celelalte populaţii ale lumii. Românii au în general o talie mijlocie de 1,68-1,69 m.

în cazul unor tulburări endocrine, talia poate fi mică (nanism) sau foarte mare (gigantism), ieşind din limita constituţiei normale şi ajungînd la patologic. Talia este un caracter cu variabilitate individuală, istorică şi geografică. Expli-caţia acestei variabilităţi o aduce genetica. Remarcăm astfel că de-a lungul istoriei a crescut înălţimea medie a populaţiilor umane, fără a urca însă şi limita superioară a înălţimii (limită determinată genetic ca şi limita inferioară a taliei). Putem presupune că statura mijlocie este rezultatul selecţiei naturale şi ea ar fi mult mai avantajoasă decît înălţimile mari şi mici. Un rol hotărîtor în stabilirea taliei îl are, pe lîngă mediu, alimentaţia. Carenţele cantitative şi calitative din timpul războaielor, al marilor epidemii şi cele din perioadele de foamete duc la scăderea înălţimii.

Talia mai poate fi influenţată de boli, de rangul naşterii (statistic, primul născut este mai înalt) şi de efortul fizic (o muncă fizică grea opreşte creşterea în înălţime). în concluzie, putem spune că ereditatea determină limitele în care se va dezvolta talia unui individ, în funcţie de factorii de mediu [17].

Craniul. Din punct de vedere antropologic, craniul reprezintă segmentul cel mai important al corpului. Studiul aspectelor craniului de-a lungul istoriei omului a arătat o permanentă tendinţă de rotunjire a formei capului (de brahice-falizare). în condiţiile actuale, brahicefalia se transmite dominant. Dolicocefalia (forma ovală a capului) pare a fi recesivă. Numeroase variaţii prezintă forma occipitalului. Cele două extreme sînt constituite de occipitalele proeminente şi de cele puternic aplatizate.

Capacitatea craniană la populaţiile contemporane măsoară aproximativ 1500 cm3. La femei capacitatea craniană este mai mică decît la bărbaţi cu 5-15%. Capacitatea craniană a crescut progresiv de la australopiteci la homo sapiens, iar greutatea creierului atinge valoarea maximă în jurul vîrstei de 17-20 de ani. Cu trecerea timpului greutatea lui începe să scadă şi prin pierderea apei din ţesut. La vîrsta de 70 de ani creierul ajunge să aibă greutatea corespunzătoare unui copil de 7 ani.

4.2.2. Antropologia culturală

Cultura constă în valori abstracte, credinţe şi percepţii ale lumii, care stau în spatele devenirii umane. Toate acestea sînt create, formate şi acceptate în comun de membrii unei societăţi. Pentru a supravieţui, cultura trebuie să satisfacă cerinţele de bază ale celor ce trăiesc conform regulilor comune, asigurînd continuitatea membrilor societăţii. Acţionînd în acest fel, cultura trebuie să menţină un echilibru între interesele indivizilor şi cerinţele societăţii. Ea trebuie

să aibă capacitatea de a se schimba şi adapta la noi împrejurări sau să modifice percepţiile asupra unor împrejurări existente [11]. Deoarece cultura s-a înrădăcinat în natura noastră biologică, antropologia ar fi lipsită de cadrul său natural dacă s-ar limita numai la antropologia fizică. Antropologii văd cultura ca un set de reguli şi standarde în cadrul cărora societăţile umane (grupuri de persoane) acţionează, dar aceste standarde sînt învăţate şi nu moştenite pe cale biologică. Deoarece ele ghidează oamenii zi de zi, devenirea umanităţii este înainte de toate devenirea culturală. Manifestările culturii variază considerabil de la loc la loc pe planetă, dar în sens antropologic nici o persoană şi nici o populaţie nu este considerată mai culturalizată decît alta.

Antropologia culturală este şi ea legată de alte ştiinţe din care foarte apropiată este sociologia. în timp ce sociologia se referă la societatea umană modernă, europeană şi nord-americană, antropologia culturală abordează întreaga uma-nitate în toate locurile şi în toate timpurile. Adesea, concluziile antropologiei culturale au schimbat concluziile unor sociologi, psihologi şi economişti în încercarea de a pune bazele unor teorii în domeniile lor specifice. Termenul de cultură semnifică deci pentru antropolog tot ceea ce se referă la modul de a gîndi şi la obiceiurile unei anumite populaţii sau societăţi. Cultura unui grup social este formată din limbă, credinţe religioase, cunoştinţe generale, obiceiuri alimentare, muzică, modul de a munci etc. Antropologia culturală încearcă să cuprindă, prin ramurile sale (arheologie, lingvistică şi etnologie), toate aspectele enumerate mai sus:1. Arheologia este ramura antropologiei culturale care studiază resturile mate-

riale rămase de la diverse societăţi umane din trecut, în scopul de a descrie şi explica devenirea lor. Arheologii cercetează uneltele, ceramica şi alte relicve rămase după stingerea unor societăţi umane, din care cele din zorii umanităţii ajung la peste 2,5 milioane de ani în trecut. Aceste obiecte şi modul cum au ajuns ele în pămînt relevă diverse aspecte ale evoluţiei umanităţii. De exemplu, simpla acumulare de pămînt oxidat, cărbuni, fragmente de oase şi plante carbonizate, împreună cu unele unelte simple de preparare a hranei, în straturile cele mai adînci ale şirurilor arheologice, indică începuturile consumului hranei pregătite, etapă cu un impact major în dezvoltarea omenirii. Arheologia încearcă deci reconstituirea vieţii obişnuite şi a obice-iurilor populaţiilor care au trăit în trecut. Ea studiază şi modificările culturale apărute, oferind explicaţii despre aceste schimbări. Pînă la acest punct pare a fi o altă denumire a istoriei. Istoricii însă se limitează la ultimii 5000 de ani ai omenirii, iar datele lor au la bază documente scrise. Dar societăţile umane au existat de peste un milion de ani, chiar dacă nu au lăsat în urma lor ceea ce noi numim documente. Ele au avut cultura lor, iar semnele acestei culturi încearcă să le descifreze arheologii. Despre ce a însemnat un

popor în veacul său ne vorbesc mici unelte, cioburile unui vas sau uimitoarele temple Maya descoperite în Mexic.

Cînd, unde şi de ce a apărut agricultura? Cînd, unde şi de ce au început oamenii să trăiască în oraşe? Iată întrebări la care antropologii arheologi încearcă să răspundă cu ajutorul unor fragmente găsite cu greu, datate şi unite între ele. în continuare intervin tehnicile şi cunoştinţele împrumutate de la alte ştiinţe. Apoi imaginaţia, intuiţia etc. De exemplu, pentru a afla cînd au apărut primele oraşe, arheologii au nevoie de istorici şi geografi. Pentru a înţelege trecutul ei folosesc datele şi cunoştinţele prezentului. Dar arheologii nu se limitează numai la societăţile preistorice. Ei aduc date care completează cunoştinţele noastre şi asupra societăţilor din timpurile istorice, cînd au apărut documente scrise, dat fiind inerenta subiectivitate a celui ce mînuieşte pana, în funcţie de contextul social în care lucrează. De exemplu, în 1973, în SUA a fost iniţiată o anchetă asupra consumului de alcool în oraşul Tucson. Chestionarele completate în diverse familii indicau o medie oarecare a consumului de băuturi, dar analiza deşeurilor de ambalaje colectate de salubritate a arătat că în realitate consumul era mai mare. 2. Lingvistica se ocupă cu studiul limbilor, iar vorbirea reprezintă caracteristica fundamentală a oamenilor. Deşi comunicarea simbolică prin sunete şi gesturi se întîlneşte şi la alte animale, în special la maimuţe, nimic nu se poate compara cu vorbirea. Aceasta permite oamenilor să conserve şi să transmită cultura lor din generaţie în generaţie. Prin studiile de antropologie lingvistică putem înţelege cum se percep oamenii pe ei însuşi şi cum percep ei lumea din jurul lor. Studiind limbile, lingvistul american Benjamin Lee Whorf a emis ceea ce se numeşte azi ipoteza lui Whorf. Acesta presupune că modul de exprimare, format ca urmare a unei anumite percepţii a lumii, predispune indivizii la a vedea lumea numai în sensul format, ghidînd astfel gîndirea şi devenirea lor într-un veritabil feedback cibernetic. Evident, concluzia este că fără comunicarea cu exteriorul o societate se osifică. Antropologia s-a apropiat de lingvistică în dorinţa de a studia limbile care nu aveau transpunere grafică. Lingviştii sînt interesaţi de originea unei limbi şi de modificările ei de-a lungul timpului. Aceasta constituie latura istorică a lingvisticii. Partea descriptivă studiază diferenţa dintre limbile actuale, iar sociolingvistica se interesează care parte a limbii este folosită în vorbirea curentă. Antropologii pornesc studiul limbilor nescrise de la prezent la trecut, prin comparaţie cu limbile contemporane ce au avut un strămoş comun, stabilind cînd şi cît de departe în timp au început ele să difere. Aceste studii au adus o contribuţie însemnată la înţelegerea trecutului omenirii. Studiul legăturilor între limbi şi distribuţia în spaţiu a limbilor vorbite, precum şi a cuvintelor care provin din limbile antice, la care există

mărturii scrise, au permis să se identifice mişcările populaţiilor umane şi devenirea lor istorică.

Sociolingvistul îşi pune şi problema diferenţelor existente între limbile actuale, dar şi problema diferenţei vorbirii în funcţie de context. Astfel, putem saluta un

prieten apropiat printr-un simplu „Bună, George", dar unei persoane cu o anumită poziţie ierarhică îi vom spune „Bună ziua, d-le X", ceea ce ilustrează diversitatea problemelor aduse de lingvistica antropologică. 3. Cea de-a treia ramură, etnologia, studiază modurile de gîndire şi obiceiurile unei societăţi,

forma de organizare politică şi economică, religia, folclorul, muzica. în plus, studiază şi diferenţele existente din acest punct de vedere între societăţi, fiind

chiar denumită uneori antropologie socio-culturală. Dacă arheologia se concentrează pe trecut, etnologia este axată pe cultura prezentului. în timp ce arheologul lucrează cu obiecte materiale, etnologul studiază devenirea umană

prin examinarea vizuală, discuţii şi trai în comun cu cei a căror cultură vrea să o înţeleagă. Fundamentală pentru etnologi este etnografia. Numai descoperind cum instituţiile sociale, politice, economice şi religioase se îmbină reciproc

poate fi înţeles un sistem cultural. Antropologii denumesc aceasta „perspectivă holistică". După afirmaţia antropologului britanic C.G. Seligman, „cercetarea în

teren este pentru antropologi ceea ce este sîngele martirilor pentru biserică". Etnologii îşi adună datele necesare interogînd membrii unei societăţi şi chiar

trăind alături de aceştia. Nu trebuie să înţelegem însă din cele spuse că antropologia socio-culturală se limitează numai la studiul populaţiilor mai mult sau mai puţin exotice. Antropologii au aplicat tehnicile lor în studiul diverselor

probleme ale lumii contemporane, precum fenomenul delincventei juvenile, a banditismului stradal, birocraţia corporaţiilor, cultele religioase, sistemele de asistenţă socială, relaţiile între producător şi consumator şi altele. Trăsătura

comună a tuturor acestor studii este faptul că încearcă să descifreze direcţia unor schimbări viitoare.

4.3. Antropologie aplicată

4.3.1. Antropologie şi arheologie

Legăturile dintre antropologie şi arheologie sînt foarte vechi. Antropologia a încercat să dea răspunsuri la probleme privind originile populaţiilor studiate de arheologie, dar lipsa mijloacelor ştiinţifice de abordare a făcut ca multe dintre date şi interpretări să fie la limita dintre realitate şi fantezie.

Antropologia a încercat să înţeleagă omul ca fenomen biologic, studiindu-i viaţa atît sub raport spiritual, cît şi al patologiei, în contextul condiţiilor lui

social-economice. Ea a arătat astfel că în cea mai mare parte a istoriei sale, omul a trăit surprinzător de puţin. în paleolitic, 40-50% din totalul copiilor mureau imediat după naştere. Media de viaţă a omului pe parcursul istoriei a fost extrem de mică. Astfel, în perioada bronzului, în zona Austriei de azi s-a stabilit că media de viaţă a bărbaţilor era de 21,8 ani, iar cea a femeilor de 20 de ani. în aceeaşi epocă, în Grecia, media de viaţă nu depăşea 18 ani, iar la Roma această medie creşte la 22 de ani. Cu timpul, media de viaţă începe să crească, în feudalism ajunge la 33 de ani, iar între 1900 şi 1925 începe să depăşească 50 de ani. în prezent, datorită marilor progrese ale medicinei şi ale nivelului de trai, media de viaţă trece, în unele ţări, de 70 de ani [17].

Omul îşi scurtează viaţa nu numai datorită îmbolnăvirilor şi neglijenţelor în menajarea sa, ci şi din ignoranţă, creîndu-şi imaginea mentală a bătrîneţii şi a morţii inevitabile. De ce ar fi mai simplu să ne creăm imaginea unui bătrîn de 80 de ani cu o mulţime de boli şi o minte care refuză noul, şi nu a unui om care la 80 de ani să aibă înţelepciunea celor 80 şi deschiderea de la 20 de ani ? De ce să ne formăm ideea că în timp puterile omului scad şi că sportul este apanajul celor tineri ? De ce să nu credem că şi la 60-80 de ani sau chiar mai mult (să nu încercăm să ne fixăm bariere temporale) omul poate să alerge, să înoate sau să urce munţii? Pentru că tiparele sînt mai comode majorităţii oamenilor. Ar trebui să ne pună pe gînduri faptul că viaţa nu se încadrează în tipare, nu este statică, ci înseamnă transformare continuă. Foarte greu, de-a lungul a 5000 de ani, datorită îmbogăţirii continue a cunoştinţelor despre el însuşi, omul a atins media de viaţă la 70 de ani. Aceasta s-a realizat pe două căi: scăderea mortalităţii infantile şi creşterea mediei de viaţă absolută. Deoarece se pare că limita inferioară a mortalităţii infantile este de 2 % (procentul malformaţiilor grave de origine ereditară), creşterea în continuare a mediei de viaţă se poate realiza prin lupta omului cu trupul şi spiritul său.

Patologia este la fel de veche ca şi omul. S-a demonstrat, de exemplu, că cele mai vechi tulburări pe care le cunoştea omul fosil erau cariile dentare. Pe lîngă carii, neandertalienii mai prezentau fără îndoială dureri reumatice şi fracturi osoase. Paleopatologia a arătat că malformaţiile congenitale erau cunos-cute de vechii egipteni şi de romani. Acest lucru este confirmat de studiul mumiilor. Astfel, în Egipt s-a găsit o mumie anencefalică. Existenţa malfor-maţiilor este susţinută şi de faptul că printre statuile egiptene se întîlnesc pitici şi cretini. Inflamaţiile obişnuite ale oaselor erau frecvente la toate populaţiile neolitice. Unele schelete arată că tuberculoza coloanei vertebrale era cunoscută atît de vechile populaţii euroasiatice, cît şi de indienii din America precolumbiană. Printre numeroasele date de paleopatologie care au îmbogăţit istoria medicinei, descoperirea că sifilisul este o afecţiune foarte veche ocupă un loc important. în afară de toate acestea, studiul paleopatologiei ne oferă o cale de cunoaştere a condiţiilor de mediu în care se dezvoltau vechile populaţii. Se pot trage concluzii

privitoare la influenţa condiţiilor de mediu asupra sănătăţii indivizilor unei populaţii. Studiul antropologic al vechilor populaţii poate, de asemenea, oferi elemente noi pentru istoria practicilor medico-chirurgicale. Astfel, cîteva obser-vaţii făcute asupra scheletelor paleolitice au condus la ipoteza că neandertalienii erau „chirurgi" pricepuţi. în general, urmele activităţii chirurgicale devin totuşi mai numeroase abia în neolitic. Este perioada în care sînt descoperite şi primele trepanaţii craniene. Aceste intervenţii extrem de grele constituiau probabil o soluţie extremă pentru bolnavii cu cefalee puternică, convulsii sau compresiuni consecutive traumatismelor. Trepanaţia s-a folosit multă vreme, din neolitic pînă în primul mileniu al erei noastre şi era cunoscută de toate populaţiile lumii. Uneori, trepanaţiile aveau caracter ritual. în aceste împrejurări, din peretele craniului se scoteau amulete discoidale, care, după cît se pare, erau folosite de adepţii cultului solar sau lunar. Este surprinzător faptul că uneori aceste intervenţii efectuate în condiţii rudimentare se vindecau. Pentru a înţelege semnificaţia observaţiilor este de ajuns să reamintim că în secolul trecut fiecare intervenţie de acest tip însemna moartea bolnavului.

Studiul scheletelor şi în special al oaselor lungi ne oferă posibilitatea de a încadra populaţia studiată în condiţiile perioadei respective. Acest lucru este posibil datorită faptului că dimensiunile şi structura scheletului reflectă condiţiile respective. Totuşi, încercarea de a lămuri viaţa unei colectivităţi prin studiul scheletelor s-a făcut de puţine ori, deoarece interpretarea materialului uman este foarte grea şi impune multe rezerve.

Tot studiul scheletelor a impus şi constatarea că omul a fost canibal o mare parte din istoria sa. Se pare că primii canibali au fost australopitecii. La unii pitecantropi din Java şi China s-au găsit cranii separate intenţionat de restul scheletului, ceea ce, după unii autori, ar fi o dovadă de canibalism. Canibalismul era un fenomen obişnuit printre neandertalieni. Scheletele lor de la Krapina sînt atît de fragmentate, încît spargerea intenţionată a oaselor este neîndoielnică.

Antropologia a urmărit şi istoria înhumărilor rituale. Primele apar la nean-dertalieni şi aveau un caracter sporadic. Ele devin obişnuinţă în paleoliticul superior. înhumarea se făcea fie în poziţia întinsă, fie chircită, pe dreapta sau pe stînga. în epoca bronzului apare incinerarea, care la strămoşii noştri din aria geto-dacică devine ritualul funerar predominant. Morţii erau arşi pe ruguri, uneori împreună cu cîteva animale, cenuşa fiind depusă în urne şi apoi îngropată. Uneori, urnele sînt îngropate în locuri speciale, numite cîmpuri de urne funerare. Mai tîrziu s-a revenit la înhumarea pe spate [17].

în criminalistică, la identificarea scheletelor, cunoaşterea antropologică poate determina sexul, vîrsta, starea de sănătate, accidente, suprasolicitări şi alte date despre persoana respectivă. Reconstituirea face posibilă trasarea reversibilă a jaloanelor desfăşurării unor evenimente trecute.

4.3.2. Antropologie şi etnologie

După cum s-a arătat anterior, rasele în sine nu există; există clasificări ale speciei umane. Aceste clasificări sînt utile atît în viaţa de zi cu zi, cît şi în ştiinţă. Noţiunea de rasă umană, utilă în practica cotidiană, este destul de neclară din cauza criteriilor care stau la baza definirii ei. Definirea raselor este încă una dintre cele mai dezbătute probleme ale antropologiei, fiind condiţionată de gradul de dezvoltare a ştiinţei. începînd din secolul al XVIII-lea, cînd definirea raselor s-a realizat folosind criterii geografice sau etnice, s-a înregistrat o modificare continuă a criteriilor de clasificare. Dacă ţinem seama de aspectul morfologic exterior, vorbim de rasa albă, neagră şi galbenă, însă nu numai culoarea pielii poate defini un tip uman. Rasele se conturează deci prin asocieri de însuşiri, care însă nu sînt constante. Decizii asupra criteriului de clasificare şi stabilirea ierarhiei între caractere variază de la un cercetător la altul. în acest fel, rasa devine o combinaţie particulară de trăsături morfologice şi metrice, cu anumite limite statistice de variaţie [26].

Admiţînd că între individ şi specie se interpune rasa, cu rezervele amintite mai sus, putem distinge 3 mari rase, fiecare cuprinzînd subrase şi forme de tranziţie, respectiv:- albă (numită şi caucaziană);- galbenă (din care fac parte şi băştinaşii americani, indienii);- neagră.

încrucişarea între aceste tipuri rasiale determină apariţia metişilor. Diferen-ţele dintre populaţiile acestor rase nu se mărginesc la genele care comandă dezvoltarea caracterelor aparente, ci se exprimă şi în particularităţi metabolice de reactivitate fiziologică şi patologică.

Există multe clasificări, însă pentru studiul populaţiilor (grupe de indivizi care au unele caracteristici comune) din ţara noastră sînt importante cîteva subrase:- Nordică, cu indivizi înalţi, longilini (cu trăsături lungi), dolicocefali (cu

capul alungit), cu nasul lung şi drept, cu părul blond, neted şi moale, cu ochii albaştri şi pielea albă-roz;

- Dinarică, cu indivizi înalţi, longilini brahicefali (cu calota înaltă), cu nasul lung coroiat, cu părul negru-castaniu, cu ochii negri şi piele închisă;

- Alpină, cu indivizi scunzi şi robuşti, brevilini (cu trăsături scurte), brahi-cefali (capul rotunjit), cu nasul bont, cu păr aspru închis, cu pigmentaţie moderată;

- Mediteranidă, cu indivizi scunzi, cu trăsături fine, longilini, dolicocefali, cu faţa îngustă, cu nas drept, cu părul negru, moale, ondulat, cu ochi negri strălucitori, piele oacheşă şi caldă;

- Est-europidă, cu indivizi scunzi, brevilini, brahicefali sau mezocefali, cu faţa lată, umerii obrajilor proeminenţi, fanta palpebrală „mongoloidă", cu nasul cîrn, cu părul blond cînepiu, cu ochii albaştri cenuşii şi pielea albă-gălbuie.Aceste tipuri sînt reprezentate la noi în proporţie de aproximativ 35%

dinarici, 20% alpini şi mediteranizi, 15% nordici şi 10% est-europizi. în proporţii mult mai mici există şi elemente orientalide. Fiecare tip subrasial are particularităţi de creştere şi dezvoltare. Aceste subrase nu se întîlnesc azi ca populaţii alcătuite numai dintr-o variantă sau alta, ci ca mixturi de caractere în indivizi concreţi, uneori greu de clasificat.

Ipoteza unanim creditată în antropologie este monofiletismul speciei umane, adică rasele au un strămoş comun. Se admite că rasele majore s-au format în Asia. în timp ce antropologii au devenit mult mai realişti în privinţa naturii variabilităţii umane, publicul încă mai foloseşte divizarea umanităţii într-un mic număr de rase tradiţionale. Rasa a fost adesea corelată cu diferenţe de inteligenţă şi capacităţi culturale. Aceste diferenţe nu sînt bazate pe date efective, neputînd fi găsite componente genetice. Astfel, se poate trage concluzia că diferenţele de comportament dintre oameni sînt aproape întotdeauna rezultatul influenţelor culturale. Componenta genetică este secundară celei culturale în acest caz.

4.3.3. Antropologie constituţională

Variabil itatea interindividuală nu este atît de mare încît să nu permită clasificări bazate pe asemănări de conformaţie. Prin tipologie se înţelege totalitatea carac-terelor morfologice, funcţionale şi psihice care definesc anumite grupe umane. Această împărţire după trei grupe de caractere este de natură didactică, omul fiind un tot unitar, ceea ce explică limitele acestei viziuni. Să încercăm să stabilim relaţiile dintre tipologia rasială şi cea constituţională. Raseologia ia în considerare şi caracteristici umane care nu au însemnătate pentru bioantropolog (de exemplu, culoarea ochilor, forma părului etc.) şi invers, pe bioantropolog îl poate interesa adipozitatea şi sexualizarea. Aceasta deoarece raseologia este interesată de ereditate, în timp ce tipologia constituţională este interesată de individ. Tipul rasial se defineşte printr-o sumă de caractere a căror corelaţie nu corespunde mereu unui înţeles fiziologic adînc, ci limitelor încrucişărilor din cadrul unei populaţii. Toate tipurile constituţionale se regăsesc în diverse grupe de populaţie, dar proporţia în care intervin este diferită de la o rasă (subrasă) la alta sau de la o populaţie la alta [26].

Omul nu se naşte cu o constituţie definitiv determinată, ci doar cu predis-poziţii pentru dezvoltarea ei în diferite direcţii complexe, care se realizează pe parcursul vieţii. Particularităţile constituţionale nu se moştenesc în mod

nemijlocit, ci doar cu predispoziţiile, în vederea dezvoltării lor. Asupra condiţionării genetice a construcţiei influenţează mediul extern, clima, condiţiile sociale, modul de viaţă, alimentaţia şi factorul de mişcare. Anumite trăsături ale construcţiei sînt mai mult sau mai puţin supuse acţiunii stimulilor externi, în funcţie de plasticitatea lor. Trăsăturile construcţiei puternic condiţionate genetic sînt acelea care se referă la mărimea generală a corpului, la înălţime, la dezvoltarea oaselor lungi şi a întregului schelet. Factorul de mişcare poate avea şi un pol negativ în evoluţia constituţiei corpului. Supraantrenamentul, exer-ciţiile de forţă pot avea influenţe nefaste asupra dezvoltării excesive a oaselor sau pot uneori stagna evoluţia lor.

Folosirea raţională a exerciţiilor poate stimula o dezvoltare corectă şi poate grăbi saltul pubertar al unor particularităţi, fără să influenţeze totuşi mărimea corporală terminală. înălţimea individului se definitivează după perioada de maturizare, rămînînd neschimbată în următoarele etape ale vieţii, cu excepţia modificărilor ce intervin la bătrîneţe.

Foarte stabilă la influenţa mediului înconjurător este dezvoltarea ţesuturilor moi. Sub influenţa unei alimentaţii intensive şi a exerciţiilor fizice se dezvoltă fibrele musculare, iar ţesuturile adipoase suferă variaţii diferite în funcţie de aceşti factori, pe tot parcursul vieţii. Predispoziţiile genetice adîncesc deose-birile tipologice şi după maturizare. Astfel, dacă analizăm cele trei tipuri de construcţie (gras, zvelt, atletic) rezultă că fiecare reacţionează altfel la o alimentaţie intensivă. Aici intervine şi factorul psihologic care influenţează şi adînceşte reacţia. Tipul atletic este activ, acţiunea intensificînd şi întărind dezvoltarea muşchilor. Tipul gras poate să-şi mărească masa ţesutului adipos, devenind din ce în ce mai greu, refuzînd efortul. Individul zvelt, sub influenţa unei alimentaţii intensive şi a exerciţiilor fizice, va cîştiga puţin în greutate, avînd puţine fibre musculare şi puţine celule adipoase.

Varietatea tipologică umană impune o altă viziune asupra omului decît aceea a multor gînditori clasici (care vorbeau despre omul în genere) şi decît aceea a unor statisticieni (care vorbeau despre omul „mediu"). Variaţiile de o parte şi de alta a mediei biometrice nu sînt capricii sau erori ale naturii, ci au o semnificaţie biologică mai adîncă. Varietatea tipologică are consecinţe asupra comportamentului, randamentului muncii, rezistenţei, predispoziţiei la boli etc. Nu se poate vorbi despre superioritatea globală a unui tip sau a altuia, ci de înclinaţii şi sensibilităţi diferite [26]. Vom analiza aspectele tipologiei consti-tuţionale prin prisma celor trei tipuri de caractere care o definesc : morfologice,^ funcţionale şi psihice. Sînt tipologii care acordă egală importanţă acestor trei tipuri, altele pun accentul numai pe unul din ele, numindu-se tipologii somatice, endocrine, temperamentale etc.

în cele ce urmează ne vom referi la cîteva tipologii mai des folosite. Hipocrate a fost primul constituţionalist, în sensul larg al acestei noţiuni

(secolul al IV-lea î.Hr.). El considera individualitatea umană un ansamblu de particularităţi morfologice, fiziologice şi psihice. El vorbea de existenţa a patru temperamente: sanguin-activ, senin cu reacţii vii; coleric-exploziv, excitabil; melancolic-apatic, cu mobilitate redusă; flegmatic-echilibrat, puţin excitabil. în domeniul construcţiei corpului, acesta deosebea două tipuri extreme: cu construcţie zveltă şi cu construcţie masivă.

Pînă în secolul al XlX-lea s-au făcut numeroase încercări de tipologii, mai mult sau mai puţin reuşite şi fundamentate (de exemplu, studiile de fizionomie sau încercările de tipologie ale lui Lombroso şi ale şcolii sale). Secolul al XlX-lea aduce un suflu nou în dezvoltarea ştiinţelor naturale şi a interesului faţă de om, dezvoltîndu-se antropologia, care se ocupă de tipologiile constituţionale, în cadrul unor şcoli diferite. Vom face o trecere în revistă a acestor şcoli, deoarece ilustrează istoricul dezvoltării antropologiei, în special în legătură cu medicina.

• Şcoala constituţionalistă italiană - A. de Giovani şi G. Viola.

Această şcoală a popularizat şi refundamentat ştiinţific noţiunea de tip consti-tuţional, prin importante lucrări de antropometrie. Pe baza proporţiilor, se disting două tipuri morfologice extreme, numite longitip şi brahitip. La longitip predomină măsurile verticale, membrele şi toracele. La brahitip predomină dimensiunile orizontale, trunchiul şi abdomenul.

Pende, continuator al acestei metode, asociază acestor tipuri şi o formulă endo-crină [22]. Se disting astfel, după tonusul corporal şi după proporţii, patru grupe:- longilini - stenici - tonici;- longilini - hipostenici - hipotonici;- brevilini - stenici - tonici;- brevilini - hipotonici.

• Şcoala franceză - Claude Sigaud.

Face trecerea spre tipologia funcţională, arătînd că variantele formelor omeneşti exprimă funcţia cardinală fundamentală prin care organismul se inserează în ambi-anţă. Sînt distinse patru tipuri, care sînt considerate normale, sănătoase şi frumoase.1. Muscular - puternică dezvoltare a extremităţilor şi musculaturii, cutia

toracică bine dezvoltată în formă de trapez, dezvoltarea cutiei toracice şi a abdomenului este proporţională, extremităţi relativ lungi, pilozitate accen-tuată, faţa dreptunghiulară;

2. Respirator - preponderenţa părţii superioare a trunchiului asupra celei inferioare. Cutia toracică este în formă de trapez, dar mai lungă, faţa are formă romboidală;

3. Digestiv - abdomen mare, linia taliei uşor concentrată, umerii înguşti, extremităţi scurte şi slab muscularizate, faţa în formă de triunghi, cu maxi-larele puternic dezvoltate, gîtul gros şi scurt;

4. Cerebral - nervos - cap mare, parte inferioară a feţei slab dezvoltată, construcţia generală zveltă, delicată, trunchiul şi bazinul înguste, extre-mităţile relativ lungi.Aceste tipuri nu rămîn definitive, ele se pot schimba în decursul vieţii. La

copii este întîlnit tipul respirator, la tineretul maturizat - tipul muscular. Individul maturizat, în floarea vîrstei, se întoarce la tipul digestiv al nou--născutului. Sigaud subliniază puternica influenţă a mediului înconjurător în formarea acestor tipuri. Astfel, tipul muscular este întîlnit la cei care trăiesc în spaţii deschise, tipul respirator la cei din zonele agricole şi la clasele sociale privilegiate, tipul digestiv este specific mediului muncitorilor fizici, iar tipul cerebral este specific intelectualilor. Fiecare tip include şi predispoziţia la boli ale aparatului care deserveşte funcţia cardinală, orice condiţie nepotrivită a ambianţei făcînd să reacţioneze mai întîi aparatul predominant.

• Şcoala germană - Ernst Kretschmer.

Punctul de plecare este psihiatric. Psihozele sînt privite ca exagerări ale marilor grupe temperamentale, răspîndite printre oamenii normali. Există o corelaţie între forma corpului şi tipul de temperament. Kretschmer distinge trei tipuri morfologice fundamentale normale, cărora le corespund şi trei tipuri de tempe-rament [15]. Tipul picnic:- cap rotund, frecvent cu chelie, faţă rotundă, gît scurt, în general brevi-

linearitate;- trunchi plin şi rotund, membre subţiri (cele inferioare fiind relativ scurte);- reacţionează ca persoană unitară în general, în acord cu ambianţa, sociabil,

comunicativ, viaţa sufletească se desfăşoară ciclic între euforie şi depresiune. Tipul leptosom:

- faţa ovoidă, uscăţivă, gîtul lung, corp subţire, torace lung şi plat, longi-linearitate, adipozitate redusă;

- viaţă sufletească neunitară, coexistînd tendinţe diverse şi chiar antagoniste;- în general sînt închişi, enigmatici, nesociabili;- conduita este uneori neadecvată, bizară, gîndirea este abstractă;- capacitate de a sesiza detaliile, cu predilecţie pentru neobişnuit;- oscilează între polul obtuz şi cel iritabil, între insensibilitate şi hiper-

sensibilitate, între apatie şi afectivitate;- are predispoziţie către schizofrenie.

Tipul atletic:- corp înalt, de construcţie solidă, capul este brahicefal, corpul este bine

proporţionat;- liniştit în mişcări, cumpătat, mai curînd greoi, imaginaţia este redusă, dar

perseverenţa şi aderenţa sînt remarcabile;

- viaţa afectivă este statornică, ceea ce nu exclude însă manifestări paroxistice explozive;

- predispoziţie neuropatologică către epilepsie.Alături de aceste tipuri normale, Kretschmer deosebeşte tipuri dizarmonice,

net anormale, submorbide sau chiar morbide, cum ar fi gigantismul eunocoid, infantilismul, adipozitatea distrofică sau poliglandulară.

• Şcoala americană - W.H. Sheldon.

Clasificarea formelor constituţionale pe care Sheldon le stabileşte (ajunge la 88 de somatotipuri) se bazează pe cele trei foiţe embrionare. Fiinţele umane se pot raporta la trei tipuri extreme: endomorf (tipul visceral), mezomorf (tipul cu sistem osteomuscular şi cardiovascular bine dezvoltat), ectomorf (tipul zvelt cu sistem nervos dezvoltat, sensibil) [28].

Sheldon reînvie obiceiul de a compara tipul fizic şi temperamentul uman cu o specie animală (obicei întîlnit în secolul al XVI-lea), vorbind despre tipul viespe, lup, leu, balenă etc. După Sheldon temperamentul este amestecul a trei componente primare:- viscerotonia - (legată de endomorfism), predominanţa ei înseamnă o viaţă

orientată spre conservarea energiei;- somatotonia - (legată de mezomorfism), înseamnă o viaţă orientată spre

mişcare, spre utilizarea viguroasă a energiei;- cerebrotonia - (legată de ectomorfism), se manifestă prin inhibarea exprimării viscerotonice şi somatotonice, prin hipersensibilitate.Viscerotonia este o orientare infantilă; somatotonia este o orientare tinerească ; cerebrotonia este una matură sau chiar bătrînească [26].

• Şcoala rusească - Bunek şi Pavlov.

Caracteristicile temperamentelor sînt stabilite după tipologia pavloviană.împărţirea în tipuri de temperament este aproximativă, căci în temperamentulfiecărei persoane sînt prezente numeroase variante individuale, la rîndul lorinfluenţate de celelalte caracteristici ale personalităţii, cum sînt aptitudinile şicaracterul [21].Colericul - tendinţă de nestăpînire de sine, impulsivitate, agitaţie, tumultozitate,

nerăbdare, explozivitate emoţională, oscilaţie între activism impetuos şi depresie, înclinat spre stări de alarmă, depresie, spre exagerare etc.

Sangvinicul - rapiditate, vioiciune, calm, intensitate a emoţiilor, superficialitate a sentimentelor, năzuinţă spre schimbare, instabilitatea înclinaţiilor şi inte-reselor, distribuţie şi concentrare uşoară a atenţiei, maximă adaptabilitate, rezistenţă prin restructurare facilă la dificultăţi, relativ continuă menţinere a rezistenţei şi a echilibrului psihic.

Flegmaticul - calmul, lentoarea, slaba reactivitate afectivă, durabilitatea sentimentelor, răbdarea naturală, înclinaţia spre rutină, refuzul schimbărilor, compensat prin capacitatea la eforturi îndelungate şi tenace. Eysenk carac-terizează flegmaticul prin introversiune şi stabilitate emoţională.

Melancolicul - temperament hipotonic, redusă capacitate de lucru în condiţii de suprasolicitare, slabă rezistenţă neuropsihică, acută sensibilitate. Dificultăţile de adaptare la condiţiile vieţii sociale sînt compensate prin retrageri în sine, trăiri profunde, reverii. Este capabil de acţiuni migăloase, ce implică analiză de fineţe şi multă răbdare. Spre sfîrşitul activităţii, Pavlov a completat tipologia temperamentelor după

modalitatea specială a activităţii nervoase superioare, a raportului dintre celedouă sisteme de semnalizare privind legăturile cu realitatea:- tipul artistic - la care prevalează primul sistem de semnalizare, reflectarea

realităţii prin imagini intuitiv-concrete, cu încărcătură afectiv-emoţională, atitudine sintetică faţă de lume;

- tipul mediu - egalitate a celor două sisteme de semnalizare;- tipul gînditor - prevalează cel de al doilea sistem de semnalizare, reflectarea

realităţii prin legături de tip logic, atitudine analitică faţă de realitate. Diagnoza temperamentului este esenţială pentru o serie de activităţi umane.

Acesta ar trebui să fie luat în considerare în activitatea de învăţare, de antre-nament sportiv, de selecţionare în diverse scopuri şi chiar pentru stabilirea unui tratament diferenţiat al aceloraşi boli, în cazul unor indivizi cu temperamente diferite etc.

• Şcoala românească - I.C. Parhon şi Şt.M. Milcu [17].

I.C. Parhon a subliniat pentru prima oară în literatură existenţa unor raporturi între sistemul endocrin şi constituţia somato-psihică. El admitea că fiecare glandă contribuie direct la dezvoltarea organismului. în funcţie de dezvoltarea uneia sau alteia dintre glande, organismul se poate dezvolta în diferite sensuri. După Parhon, diferenţele dintre indivizi sînt realizate prin funcţionarea în plus sau în minus a unei glande. Constituţia în sine capătă limite largi care cuprind individul în întregime, pe planuri variate: somatice, fiziologice şi psihologice. Echilibrul glandelor endocrine asigură o dezvoltare armonioasă a organismului. Apariţia unei hipo- sau hipersecreţii endocrine dă corpului o formă carac-teristică. Se formează astfel tipuri hipo- şi hipertiroidiene, hipo- şi hiperfizare, hipo- şi hipergonadale, hipo- şi hipercorticosuprarenale.- Tipul hipertiroidian - se caracterizează prin predominanţa valorilor de

lungime asupra celor de lăţime. Hipertiroidienii sînt înalţi şi supli, cu taliaîngustă, cu muşchii subţiri şi lungi. Faţa prezintă trăsături gracile. Pieleaeste caldă, uşor hiperpigmentată, pilozitate abundentă. Sînt hiperexcitabilişi au o mare labilitate a sistemului nervos. Au tendinţa de a face tahicardie.

Pentru diferenţierea stării patologice de cea constituţională, s-a propus termenul de hiper- sau hipotonic. Astfel, un bolnav poate fi, de exemplu, hiper- sau hipotiroidian, iar un individ sănătos poate avea numai o hiper-sau hipotonie hipofizară.

- Tipul hipotiroidian - este brevilin, cu talia scurtă, deseori sub media populaţiei. Este predominantă lăţimea trunchiului. Capul mare, cu faţa rotundă, cu trăsături puţin proeminente. Ochii sînt mici şi puţin expresivi. Pielea este aspră şi puţin pigmentată. Tulburările dentare sînt frecvente, dinţii sînt mici şi neregulaţi. Se observă o tendinţă marcată de adipozitate pe faţă, gît şi abdomen, în special. Procesele fiziologice sînt lente, fapt care explică apatia caracteristică acestui tip.

- Tipul hiperhipofizar - este consecinţa unei secreţii în exces a hipofizei. Aceşti indivizi sînt înalţi, cu membrele relativ mai mari decît trunchiul. Părţile distale, mîinile, picioarele şi faţa sînt masive. Mandibula este lungă şi groasă, împinsă în faţă, cu dinţi puternici, adesea cu spaţii mici între ei (diasteme). Pielea este groasă, cu pilozitate abundentă pe trunchi şi membre. Muşchii sînt puternic dezvoltaţi. Adipozitatea este slabă. Hiperhipofizarii au frecvent hipertonie şi hiperreistaltism intestinal. Acest tip corespunde însă unei forme incipiente de acromegalie. De cele mai multe ori aceşti indivizi se disting doar prin accentuarea trăsăturilor faciale şi prin dezvoltarea extremităţilor, a nasului şi a buzelor.

- Tipul hipohipofizar - se caracterizează printr-o dezvoltare somatică insuficientă şi deseori printr-o adipozitate exagerată. La adolescent şi adult se menţin proporţiile infantile şi prepuberale, membrele inferioare au o lungime relativ mare. Bărbaţii au faţa aplatizată sau uşor rotunjită. Trăsăturile faciale sînt gracile. Mandibula este slab dezvoltată. Uneori prezintă şi unele caractere feminine: inserţia părului pubian, dispoziţia zonelor adipoase, ginecomastie (accentuarea sinilor la bărbaţi). La femei se observă o slabă dezvoltare a sinilor.

- Tipul hipergonadic - se caracterizează prin apariţia precoce a pubertăţii. Din această cauză adolescentul are un schelet cu înălţime relativ mare şi musculatură puternică şi abundentă. Femeile au bazinul relativ larg, sînii sînt însă mici.

- Tipul hipogonadic - se caracterizează printr-o talie peste medie şi prin dezvoltarea moderată a caracterelor sexuale. Craniul şi faţa au diametre mici. Mandibula este relativ proeminentă, dar gracilă. Părul de pe cap este abundent, dar pilozitatea pubiană este rară şi cu dispoziţie feminină la bărbaţi. La femei se observă uneori dezvoltarea unei pilozităţi faciale. Bazinul feminin păstrează însă caractere infantile.

- Tipul hipercorticosuprarenal - are un corp masiv, cu musculatură dezvoltată şi hiperthricoză (păr în urechi) abundentă. La femei se remarcă adesea o pilozitate abundentă de tip masculin.

- Tipul hipocorticosuprarenal - este înalt şi slab, cu musculatura slabă, pielehipotrofică, hiperpigmentată, mai ales pe părţile descoperite. Datorită slabeidezvoltări a musculaturii, hipocorticosuprarenalii au frecvent psoze viscerale(căderea organelor de la locul lor).Au mai fost descrise tipuri hipoparatiroidiene sau timice, dar caracterele lor

somatice nu sînt bine conturate. Dintre tipurile endocrine mai des întîlnite sînt cele hiper- şi hipotiroidiene, asociate cu influenţe secundare ale celorlalte glande.

Astfel, tipul hipotiroidian-hiperhipofizar se distinge printr-un schelet greoi, dezvoltat mai ales la extremităţi. Cînd pe lîngă hipotiroidie se observă şi o hiperfuncţie suprarenală, musculatura este puternică şi pilozitatea abundentă. La tipul hipotiroidian-hipergonadal se adaugă caractere de insuficienţă tiroidiană şi o dezvoltare marcată a aparatului sexual. Tipul hipertiroidian-hiperhipofizar se caracterizează printr-o accentuare a caracterelor somatice, care poate să meargă uneori pînă la dezvoltarea unei forme acromegaloide.

4.3.4. Antropologie şi bioriîmuri

Bioperiodicitatea apare ca un fenomen de adaptare a individului şi a speciei la acţiunea unor factori care se repetă cu regularitate. Aceşti factori sînt din mediul înconjurător în care individul trăieşte : lumină, temperatură, curenţi de aer, umiditate, presiune atmosferică, electrizare etc. Această adaptare a făcut ca anumite funcţii organice să devină periodice, repetîndu-se la intervale egale de timp. Desfăşurarea ritmică a funcţiilor biologice este o proprietate fundamen-tală a materiei vii, regăsită la toate nivelurile de organizare ale acesteia şi reprezentînd forma de manifestare a timpului biologic [37]. Organismul uman, definit ca tip constituţional (somatic, motric şi psihic), prezintă deci o varia-bilitate periodică a unor calităţi biologice. Bioritmul uman este alcătuit dintr-o serie de variaţii care exprimă parametri globali (capacitatea fizică - bioritmul fizic, capacitatea emotivă - bioritmul emoţional, capacitatea intelectuală -bioritmul intelectual) sau parametri limitaţi la anumite constante homeostatice ale organismului (de exemplu, concentraţiile hormonale, concentraţia de ATP din muşchi etc).

Ritmuri biologice au fost evidenţiate la toate fiinţele vii, de la formele unicelulare nucleate pînă la om, de asemenea, la toate nivelurile de organizare, precum:- individul în totalitate;- sistemele de organe;- organele, ţesuturile, celulele, substanţa celulară.

Ritmurile biologice au proprietăţi fundamentale similare la plante şi la animale, respectiv:

- au origine genetică;- persistă în absenţa unor semnale şi informaţii temporale;- pot fi caracterizate pentru o specie dată (exemplu, şoarece, om etc);- au fost puse în evidenţă diferenţe interindividuale (de exemplu, diferenţe între

tulpini genetice de şoareci, între gemeni dizigoţi şi monozigoţi la om etc);- pot fi influenţate de variaţiile ciclice ale anumitor factori de mediu, numiţi

sincronizatoare (de exemplu, sincronizatoarele naturale furnizează semnale pentru diferite perioade, de la aproximativ 24 ore pînă la un an, şi care pot fi sesizate de un organism sensibil).Bioritmurile pot fi sistematizate, în funcţie de frecvenţa sau durata perioadei,

în bioritmuri de frecvenţă înaltă, medie şi joasă [33]:Bioritmuri cu frecvenţă înaltă (au durata perioadei pînă la 30 de minute),

respectiv:- ritmurile activităţii electrice a creierului (undele (3 cu 50 de cicluri/secundă,

undele a cu 10 cicluri/secundă, undele 8 cu circa 2 cicluri/secundă);- ritmurile activităţii enzimatice au perioade de ordinul milisecundelor;- ritmul cardiac cu 60-80 de cicluri/minut;- ritmul respirator cu durata de circa 3 secunde/ciclu, respectiv 20 de

respiraţii/minut;- ritmul cu perioada de circa 20 de minute, ce survine la aproximativ 90 de

minute, fie în timpul nopţii (marcînd faza de somn paradoxal - cu vise), cît şi în timpul zilei (modulînd, se pare, unele funcţii biologice). Se pare că la bolnavii de epilepsie temporală crizele au legătură cu perioade de 20 de minute în timpul nopţii şi 90 de minute în timpul zilei.Bioritmuri cu frecvenţă medie (au perioade cuprinse între 30 minute şi circa

2,5 zile):- bioritmuri ultradiene (cu perioade cuprinse între 30 de minute şi 20 de ore).

Se consideră că unele ritmuri ultradiene cu perioada de 80 de minute şi respectiv 160 de minute sînt dependente de perioadele de pulsaţie a Soarelui;

- bioritmurile circadiene (au perioada cuprinsă între 20 de ore şi 28 de ore);- bioritmurile infradiene au perioada cuprinsă între 28 de ore şi 2,5 zile.

Bioritmurile circadiene corespund succesiunii zi-noapte, respectiv rotaţieiPămîntului în jurul axei sale, determinînd variaţii de umiditate, temperatură etc. Ele sînt cele mai importante bioritmuri şi au implicaţii fundamentale în viaţa omului. Astfel, s-a demonstrat că cele mai bune performanţe se obţin în timpul zilei şi cele mai scăzute în timpul nopţii. Performanţele ating cota maximă între orele 9-11 şi 17-19. Cel mai scăzut randament este înregistrat noaptea între orele 3-4 (acesta este considerat a fi cel mai critic moment din punct de vedere biologic). De asemenea, între orele 13-14 performanţele sînt ceva mai scăzute.

Performanţele mai bune în timpul zilei se datoresc probabil ritmului circadian veghe-somn, considerat drept ritm fundamental al omului. Acest bioritm se pare că ar dirija toate ritmurile circadiene ale fiinţei umane. Bioritmul veghe-somn survine la aceleaşi ore din zi corespunzător succesiunii zilei astro-nomice, dependentă de mişcarea de rotaţie a Terrei în jurul axei sale. în funcţie de vîrstă, durata somnului este variabilă. La naştere durata somnului este de 21-22 de ore, la 1-2 ani de 16-18 ore, la adult este de 7-8 ore, la vîrstnici de 5-6 ore. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu somnul cu vise. La naştere, toată perioada somnului este ocupată de cel paradoxal, în timp ce pe măsură ce se maturizează sistemul nervos central, durata acestuia scade cu circa 25% la adult şi cu 15-20% la vîrstnici.

Unitatea de veghe-somn constituie una dintre trăsăturile definitorii ale fenomenului denumit convenţional „viaţă". Afirmaţia potrivit căreia somnul este indispensabil vieţii poate fi considerată ca o axiomă. Orice modificare, în plus sau în minus, în desfăşurarea ritmului veghe-somn, chiar şi numai decalarea cu cîteva ore de la pattern-urile ritmului, determină unele perturbări privind performanţele noastre fizice, afective şi în general ale celorlalte ritmuri circadiene. Periodicitatea ritmurilor circadiene determină modificări fiziologice, de exemplu, în funcţiile aparatului respirator, cardiovascular, în compoziţia sîngelui, în funcţiile digestive, ale glandelor endocrine etc.

Bioritmuri cu frecvenţă joasă (au durata perioadei de peste 2,5 zile):- ritmurile circaseptidine, cu perioada de 7 + 3 zile. în unele referinţe se

menţionează că aceste bioritmuri sînt dependente de trecerea Pămîntului prin sectoarele de cîmp magnetic interplanetar (cu o anumită polaritate), generate de activitatea solară. în perioada acestor ritmuri au loc variaţii importante în funcţiile glandelor endocrine şi, de asemenea, în activităţile zilnice ale omului. Alte ritmuri septidine sînt cele impuse de perioadele de muncă şi odihnă. Randamentul omului este mai scăzut în zilele de luni şi sîmbătă şi creşte în celelalte zile, în special miercuri şi joi, cînd performanţele ating cota maximă. Există însă şi variaţii individuale.

- ritmuri circatrigintidiene, cu perioada de 30 + 5 zile. în această categorie sînt cuprinse fenomenele biologice care se repetă cu regularitate la intervale de timp aproximativ egale. în cadrul acestor bioritmuri sînt cuprinse şi ritmurile lunare sau selenare, cu perioada de 29,5 zile. La fiinţa umană, un fenomen cu asemenea ciclicitate este ciclul menstrual. în ceea ce priveşte comportamentul femeii în perioada ciclului, se menţionează că în faza premenstruală şi menstruală, comportamentul este modificat în sensul că femeia este mai instabilă, neliniştită, cu scăderi ale randamentului, stări de oboseală, în raport cu perioada anterioară, caracterizată printr-o stare de bună dispoziţie.

Tot în cadrul ritmurilor cu frecvenţă joasă pot fi cuprinse şi bioritmurile: fizic, emoţional şi intelectual [33].

Nu exagerăm atunci cînd spunem că ne-am născut cu o anumită structură temporală, aşa cum ne-am născut cu o anumită anatomie.

Bioritmul este astfel un parametru antropologic cu un ridicat grad de individualitate, fiind specific fiecărui organism uman. Corelarea bioritmurilor globale (fizic, emoţional şi intelectual) cu data naşterii se explică, pe baza unor recente cercetări, prin sinteza de proteine genetic determinată, supusă şi ea unor cicluri. Momentul naşterii este realizat ca urmare a creşterii în organismul fătului a concentraţiei unor polipeptide sintetizate de genele produsului de concepţie. începutul studiilor de bioritmologie datează încă de la Hipocrate, care indică discipolilor săi să noteze „zilele bune" şi „zilele proaste", atît la bolnavii lor, cît şi la oamenii sănătoşi, şi să ţină cont de fluctuaţiile acestora în tratamentul pacienţilor.

Referitor la bioritmurile globale se precizează următoarele :Ciclul fizic are o întindere de 23 de zile. Prima jumătate a ciclului, cu durata de

11,5 zile, este perioada ascendentă. în aceste zile, omul se simte în plină formă, vigoare şi rezistenţa sa avînd valori maxime, munca fizică pare mai uşoară. Cea de a doua jumătate a ciclului o constituie perioada descendentă, în care omul are tendinţa să obosească mai uşor. Medicii consideră perioadele descendente ca propice pentru vindecare, în această perioadă pacientul fiind mai dispus să accepte odihna. Cele două puncte importante în acest ciclu sînt prima zi, cînd începe un nou ciclu, şi punctul de mijloc (11,5 zile), cînd are loc trecerea spre perioada descendentă. Această ciclicitate a fost fundamentată în ultimul timp şi prin cercetări biochimice. Acestea permit ca în faza negativă, pornind de la cunoaşterea acestei ciclicităţi, să folosim mijloace de refacere adecvate, pentru a permite evitarea declinului fizic.

Ciclul emoţional are o întindere de 28 de zile. în primele 14 zile, pe perioada pozitivă, omul este înclinat spre optimism, avînd o influenţă favorabilă asupra spiritului de creaţie, asupra sentimentelor, a activităţii sistemului nervos, în perioada negativă, omul este predispus la o atitudine negativă, la iritare. Persoanele emotive remarcă faptul că diferenţele lor de sensibilitate sînt mai perceptibile decît la oamenii calmi. în zilele critice, prima zi din ciclul nou şi a 15-a zi, toţi cei care se îndoiesc de capacitatea lor de a reacţiona rapid şi de siguranţa judecăţii lor trebuie să aibă mai multă grijă. Procentajul accidentelor de natură personală ce survin în zilele critice din punct de vedere emotiv reprezintă dovada suplimentară şi convingătoare privind influenţa acestor cicluri.

Ciclul intelectual durează 33 de zile. în primele 16 zile ale acestui ciclu omul este capabil să gîndească mai clar, memoria funcţionează mai bine, spontaneitatea este evidentă. Această perioadă este considerată a fi optimă pentru asimilarea problemelor noi, pentru studiu şi pentru gîndirea creatoare.

în următoarele 16,5 zile, capacitatea de gîndire este mai redusă, noţiunile noi se asimilează greu, materia studiată anterior trebuie revăzută. Aceasta este cea mai bună perioadă pentru antrenamentul de memorare a cunoştinţelor. Este mai prudent să se ştie cînd sînt zilele critice ale ciclului intelectual, mai ales pentru persoanele care trebuie să ia decizii importante. Dacă aceste decizii se pot amina pentru zile mai bune este perfect, dacă nu, trebuie să se realizeze un efort de concentrare maxim. In zilele critice ale acestui ciclu omul trebuie să fie mai prudent, sistemul nervos fiind terenul unor schimbări frecvente, are un grad mai ridicat de instabilitate. Zilele critice în sine nu sînt periculoase, ci sînt zile în care reacţiile individului faţă de mediu pot antrena situaţii critice. Ciclurile emoţional şi intelectual au fost dovedite prin cercetări de neurofiziologie, neurologie şi psihologice [33].

Avantajul mare al teoriei bioritmurilor este faptul că zilele critice pot fi determinate în avans. Cum aceste zile reprezintă aproape 20% din viaţa unui individ, trebuie să se ia în aceste zile măsuri de protecţie şi precauţie. Proverbul „un om avertizat face cît doi" se aplică la cel care îşi face calculele bioritmice. Se estimează că ziua sau perioada critică are o durată de 24 de ore. Cercetările biologice nefiind concludente în acest sens, estimarea acestora se face empiric, bazîndu-ne pe analizele accidentelor. Cunoaşterea orei naşterii prezintă şi ea importanţă, persoanele născute dimineaţa avînd zilele critice la data din grafic care corespunde cu ziua reală a naşterii lor. Pentru persoanele născute tîrziu, în aceiaşi zi, găsim situaţia lor bioritmică bazîndu-ne pe ziua de după naştere.

în ce priveşte aspectele aplicative ale bioritmurilor pot fi citate următoarele:Au fost stabilite legături multiple între bioritmuri şi randamentul piloţilor şi

cosmonauţilor. Făcîndu-se o statistică asupra accidentelor aviatice de către Centrul pentru Securitatea Aeriană a SUA, s-a constatat că în 80% din cazuri catastrofa a coincis cu cel puţin o zi critică a pilotului.

în domeniul medical, în Elveţia, dr. F. Wehrli din Lucarno a folosit bio-ritmurile pentru determinarea zilelor celor mai favorabile pentru intervenţii chirurgicale şi cînd se puteau face amînări. Statisticile arată că atunci cînd nu se ţine seama de ciclurile bioritmice se produc 30 pînă la 60% din cazurile cu complicaţii ulterioare.

Un domeniu important de aplicabilitate a bioritmurilor este cronofarma-cologia. Aceasta are drept obiectiv studiul efectelor medicamentelor în funcţie de sincronizarea biologică temporală, cît şi descifrarea acţiunii agenţilor medicamentoşi asupra acestor bioritmuri. Clench arată, de exemplu, că efectul cel mai ridicat al administrării de aspirină se obţine dimineaţa, între orele 7 şi 11, iar al cafeinei în jurul orei 15, existînd bineînţeles variaţii individuale. Descifrarea acestor fenomene deschide perspectiva administrării individualizate, cît mai eficiente, a susţinătoarelor de efort pentru sportivi, dar nu numai.

Cercetări recente demonstrează existenţa unor corelaţii între perioadele bioritmice ale mamei şi produsului de concepţie. Sexul copilului este determinat în momentul concepţiei. Din punct de vedere bioritmic, se presupune că atunci cînd ciclul fizic al mamei este pozitiv în momentul concepţiei, este probabilă naşterea unui copil mascul. Dacă ciclul emotiv este pozitiv la mamă, este posibilă naşterea unei fete.

Există o serie de corelări între bioritmuri şi performanţele sportive. Un ritm circadian deosebit de important pentru sportivi (în afară de cele trei bioritmuri globale) este cel descoperit de Winker, în legătură cu temperatura corpului. Reprezentîndu-se grafic variaţiile temperaturii corporale şi corelîndu-se cu capacitatea fizică şi intelectuală, s-a constatat că fazele de creştere a temperaturii reprezintă perioade în care receptivitatea structurilor şi efortul fizic sînt maxime. Fazele de scădere a temperaturii reprezintă capacitatea maximă de activitate intelectuală şi de învăţare inteligent motrică. Acest element prezintă o mare importanţă în programarea antrenamentelor în decursul unei zile.

în Japonia, realizarea graficelor bioritmice este de domeniul practicii curente, acestea fiind aplicate în transporturi feroviare, rutiere şi aeriene, conducînd la scăderea numărului de evenimente cu implicaţii nefavorabile în desfăşurarea activităţii.

Studiul bioritmurilor furnizează sub aspect sociologic date privind calculul compatibilităţii între persoane. Se constată astfel un înalt nivel de compatibilitate între cuplurile care au caracteristici bioritmice asemănătoare sau apropiate. Aceste date au o mare importanţă în întocmirea echipelor care vor fi supuse la condiţii de lucru ieşite din comun (timp lung de izolare, cerinţe de sincronizare maximă în condiţii stresante etc).

4.3.5 Antropologie şi medicină

După cum s-a văzut din cele prezentate anterior, antropologia are rădăcini care au plecat din domeniul „artei vindecării oamenilor". Pe măsura complexificării preocupărilor despre om şi despre oameni, antropologia s-a diferenţiat de medicina propriu-zisă, totuşi o anumită ramură, respectiv, antropologia fizică, se suprapune în mare măsură cu aceasta, ajungînd să se constituie chiar ca un suport al său. Principalele teze ale antroplogiei pot fi considerate ca fundamente teoretice pentru o practică medicală cît mai adecvată. Modelele experimentale cărora le datorăm multe din succesele medicinei nu trebuie să ne creeze impresia că eficacitatea medicinei se explică numai prin înţelegerea biologiei organis-mului uman.

Desigur, există o biologie specific umană, dar viaţa umană se cere examinată în coordonatele sale psihologice, sociologice, culturale ş.a.m.d. Numai o

cuprindere a tuturor acestor aspecte poate fundamenta un umanism medical cu adevărat ştiinţific. Medicina se ocupă cu edificiul corporal uman, cu funcţiunile acestuia, cu modificările anatomice şi fiziologice provocate de boală, cu cauzele şi consecinţele bolilor şi cu vindecarea lor.

Antropologia aduce specificul uman, cum ar fi subiectivitatea şi spiri-tualitatea. Medicina foloseşte metode ale ştiinţelor naturii şi are o „indiferenţă principială" faţă de notele subiective, bolnavul fiind privit de multe ori ca un obiect al investigaţiilor clinice. Boala omului totuşi este un mod de a fi al existenţei umane şi perspectiva pur naturalistă se cere corectată şi completată. Oricum trebuie reţinut că medicina umană nu este biologie aplicată, ci antropo-logie aplicată, printre conceptele fundamentale găsindu-se unitatea şi unicitatea organismului uman. Totuşi, trebuie observat că antropologia aplicată, aşa cum a fost prezentată anterior, a pus mult timp accentul pe aspectul morfologic, respectiv antropologia constituţională, prin care diferite şcoli au căutat să stabilească o relaţie între somatotip, structura psihică şi boală. Acest lucru este explicabil prin faptul că aceste şcoli au acţionat într-o perioadă cînd medicina nu avea dezvoltat încă un suport tehnic al investigaţiilor.

în ultimele decenii ale secolului XX, o dată cu dezvoltarea electronicii şi lărgirii bazelor tehnice ale investigaţiilor medicale, a devenit evident că dezvol-tarea medicinei se face prin trecerea de la fenotip la genotip, de la habitus la înţelegerea la nivel molecular a individualităţii. Dacă în subcapitolul 4.3.3. s-a insistat mai mult asupra şcolilor de antropologie, nu a fost atît din punctul de vedere al valorii lor (capacitatea lor de cuprindere fiind diminuată pe măsura dezvoltării cunoştinţelor), cît pentru faptul că în conştiinţa publicului ele reprezintă antropologia, respectiv partea care o diferenţiază de medicină. Se constată în prezent că ceea ce secole la rînd s-a numit temperament sau tip constituţional s-a concretizat acum ca fiind expresia unei anumite baze genetice. Aceasta ne duce în domeniul structurii materiei vii, iar aşa cum s-a văzut încă din primele capitole ale cărţii, aceasta presupune mult mai mult decît cunoaşterea din exterior, respectiv cunoaşterea din interior, bazată pe procesele funcţionale ale celulei. Această trecere de la exterior spre interior face ca antropologia fizică să fie mai bine caracterizată prin denumirea de antropologie biologică, la rîndul ei divizată în antropologia populaţională şi antropologia individului.

Antropologia populaţională este evident o parte a antropologiei fizice şi nu se confundă cu antropologia culturală, care rămîne în continuare aşa cum a fost descrisă în subcapitolul 4.2.2. Nu trebuie să se înţeleagă de aici că antropologia morfologică trebuie abandonată din punct de vedere medical, deoarece există aspecte pur umane care generează o patologie specifică. Foarte multe depind de ortostatism şi de mersul biped. Avantajul posturii erecte este plătit printr-o patologie corespunzătoare, precum: deformări ale oaselor membrelor

inferioare, picior plat, artroze ale articulaţiilor coloanei, hernie de disc, nevralgii sciatice, staze venoase şi varice, precum şi altele.

O altă clasă morbidă specific umană o constituie tulburările reglărilor vegetativ hormonale (de exemplu: hiperplazia endometrului, adenomiomatoza prostatei, care sînt frecvente numai la omul aparţinînd civilizaţiilor înaintate). De asemenea, boli inflamatorii ca reumatismul febril cu noduli Aschoff (specific pentru miocard), cu noduli în tendoane sau cu necroze musculare se clasifică în aceeaşi categorie. în fine, putem cita patologia de ambianţă, printre care se numără intoxicaţiile şi bolile profesionale. în concluzie, ne aflăm în situaţia în care nu ne putem desprinde de corporalitate, dar nici nu ne putem identifica cu corpul nostru.

Un alt aspect care trebuie luat în considerare de antropologia populaţională este faptul că apare o contrariere a selecţiei naturale de către o selecţie „arti-ficială", adică dirijată după criterii care nu mai sînt ale „luptei pentru existenţă". La populaţiile naturale, boala epidemică constituie un factor de echilibrare demografică şi un puternic factor selectiv. La populaţiile moderne protecţia socială, mediul artificial, îngrijirea medicală permit supravieţuirea unor inapţi. „Balastul genetic" creşte şi apar „însuşiri" care în mediul natural nu au semnificaţie adaptativă. înţelegerea deplină a persoanei umane nu este posibilă numai pe baza consideraţiilor expuse. Persoana umană este rezultatul unui proces filo- şi ontogenetic de personalizare. Funcţiile „personalităţii" sînt multiple. Ea controlează conflictele interioare, caută să armonizeze disonanţele, echilibrează, compensează, coordonează şi mediază în folosul întregului psiho--organic. Puterile sale sînt însă limitate, iar depăşirea acestora generează nevroze, psihopatii şi altele. Există deci relaţii formative şi patogene între indivizi şi societate. Antropologia subliniază că sănătatea şi vindecarea pot fi cel mai bine înţelese în termenii unei societăţi date, a unei anumite organizări şi a unui anumit nivel al oamenilor.

Actul medical, prin forţa lucrurilor, are un timp limitat la dispoziţie şi cunoaşterea tuturor aspectelor manifestării bolilor devine o problemă de comu-nicare, dificilă atît pentru medic, cît şi pentru pacient. Aici poate interveni antropologia prin studiile pe care le efectuează şi care poate pune la dispoziţia personalului medical date şi concluzii colectate şi prelucrate în timp, astfel încît să poată fi evidenţiate aspectele ce prezintă interes atît privind patologia umană, cît şi percepţia sa de către subiecţi şi evoluţia sa temporală. Evident, asemenea studii cer timp şi eforturi materiale şi din acest motiv se obişnuieşte a fi făcute cu studenţii în medicină, obţinîndu-se un dublu cîştig, dar evident aceasta presupune ca obiect de studiu antropologia. Problemele actuale ale umanităţii sînt vital legate de problemele mediului înconjurător, astfel încît medicina ecologică devine calea de abordare globală a problemelor de sănătate de către

antropologul medic. în acest fel se poate asigura înţelegerea problemelor medicale în aspectele care diferă de abordările prin investigaţii clinice.

Medicina ecologică, prin aspectul său global, implică colaborarea cu specia-lişti din diverse domenii, dar antropologul medic rămîne specialistul principal. Antropologia medicală a început să fie identificată ca o subdisciplină încă de prin anii '50, ca urmare a referirilor medicale din studiile de antropologie. între timp ea a devenit o specialitate distinctă, şi-a definit cîmpul de acţiune şi a dezvoltat o metodologie proprie de lucru. Specialiştii consideră ca element fundamental conceptul de adaptare, definit ca reprezentînd modificările ce asigură unui individ sau grup să trăiască într-un mediu dat. Ca orice fiinţă, oamenii se adaptează la o varietate de mecanisme biologice, dar ei depind şi de mecanisme culturale, mult mai mult decît orice altă specie, în cumularea eforturilor pentru obţinerea hranei, protecţiei contra intemperiilor şi în educarea tinerei generaţii. Această dependenţă „de cele învăţate", mult mai mare decît „de cele native", face ca să se poată considera cultura umană ca un mecanism de adaptare specific evoluţiei umane.

întrucît omul îşi procură cele necesare vieţii din mediul înconjurător, se creează un sistem de relaţii între oameni şi mediul înconjurător în care distingem trei sfere de acţiune, respectiv una abiotica, una biotică şi una culturală, în care acţionează diverse variabile (vezi fig. 4.9), acest model constituind în ultimă instanţă un ecosistem uman.

Figura 4.9. Model al ecosistemului uman

Premisa principală a antropologiei medicale este că nivelul de sănătate al unei populaţii reflectă natura şi calitatea acestor relaţii care se ţes între organis-mul persoanelor şi mediul înconjurător. Sănătatea şi bolile constituie măsura eficienţei cu care grupurile umane se adaptează şi acţionează în cadrul acestui ecosistem. O schimbare în una din variabile duce la dezechilibre marcate de boli şi stres. De exemplu, schimbarea de climat duce în general la reducerea surselor de hrană, iar răspunsul adaptativ în sfera culturală este crearea unor tehnici noi de producere a hranei şi a tuturor celor necesare traiului.

Acest model ne arată că nu există cauze singulare ale bolilor, dat fiind multitudinea relaţiilor care se dezvoltă în ecosistem. Factorul imediat, detec-tabil, al unei afecţiuni poate fi un virus, o lipsă de vitamine sau un parazit, dar boala în sine este la capătul unei înşiruiri de factori, înlănţuiţi în cadrul unui dezechilibru în ecosistem. Aprecierea globală presupune cunoaşterea cît mai multor variabile posibile, dar analiza unui număr mare de variabile este dificilă şi nu totdeauna accesibilă. Creierul nostru nu poate manevra atît de multă informaţie (mai ales fără echipamente de calcul), iar cercetarea este limitată de timp şi de bani. Modelul prezentat ne mai arată că în final organismul individual compus din ţesuturi şi celule stă la baza ecosistemului uman. în consecinţă, antropologia individului trebuie privită cu toată seriozitatea şi luată în consi-derare în sistemul educaţional.

Deci cum ar trebui să abordeze antropologia fiinţa umană din punctul de vedere al medicinei? Evident, întîi de toate interdisciplinar, ţinînd cont de cunoştinţele acumulate de diverse ramuri ale ştiinţei. în al doilea rînd, trans-disciplinar, adică considerînd fiinţa umană ca un sistem (în sensul teoriei sistemelor). Corpul uman este un sistem în care „totul se leagă cu totul şi totul depinde de tot". Fiinţa umană se prezintă la o astfel de abordare cu următoarele caracteristici de sistem: integral, heterogen, anizotrop, geometric, deschis, substanţial, compartimentat, energetic, cu autoreglare, cu retroacţiuni, infor-maţional, cibernetic, reactiv, ierarhizat, oscilator, nelinear, automat, dinamic, evolutiv, antientropic [25, 26, 27].

Multe din această complexitate de douăzeci de caracteristici sînt legate şi de psihicul uman. Toate aceste caracteristici trebuie abordate în ansamblu cu legăturile lor, adică integronic, deoarece un sistem este întotdeauna mai mult decît suma părţilor componente.

înţelegerea problemelor de sănătate în context ecologic presupune diferite informaţii privind date de mediu fizic, date clinice, date epidemiologice şi date privind mediul social şi cultural. Interdisciplinaritatea antropologiei medicale este benefică nu numai în cîmpul cercetării, ci şi pentru persoanele interesate de boală şi sănătate din cadrul comunităţii: medici, personal medical, părinţi, personal de asistenţă socială etc. Pentru a rezolva efectiv aceste cerinţe de

informaţie, studenţii care abordează antropologia medicală trebuie să apro-fundeze conceptele de bază, vocabularul, tehnicile şi etica cercetării.

4.3.7. Antropologie şi îanatologie

Antropologia ca ştiinţă despre om nu poate neglija un fenomen atît de important, cum este moartea. Disciplina care studiază moartea este numită tanatologie, de la cuvîntul „tanatos", care în limba greacă veche însemna „moarte". Prin amploarea şi profunzimea sa, studiul fenomenului morţii cere interdiscipli-naritate şi transdisciplinaritate, ca şi studiul vieţii.

Deoarece tainele vieţii sînt încă în mare parte nedescoperite, moartea este un teritoriu aproape de nepătruns. Tanatologia a cunoscut o puternică dezvoltare în ultimii 25 de ani, datorită extinderii transplantului de organe vitale (rinichi, ficat, inimă etc), transplanturi care ridică problema definirii şi determinării momentului exact al morţii donatorului. Medicina face distincţie între moartea clinică şi cea biologică. Moartea clinică survine ca urmare a încetării funcţio-nării unui organ vital şi este urmată de o perioadă de timp în care mai este încă posibilă resuscitarea vieţii. Moartea totală este moartea biologică, proces în care celulele încetează să mai funcţioneze şi ca urmare transformările ireversibile produse nu mai permit revenirea. Cauzele morţii sînt bolile şi violenţele asupra organismului. Bolile constituie o stare de conflict între organism, componentele sale şi mediu, iar prin violenţe înţelegem acţiuni care produc distrugerea organelor vitale, respectiv accidente, crime, sinucideri etc.

Moartea se instalează atunci cînd moare creierul şi aceasta se produce, în afara distrugerii directe, ca urmare a reducerii circulaţiei sîngelui, care nu mai aduce astfel neuronilor hrană şi oxigen şi nu mai preia substanţele rezultate din metabolismul celular.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte moartea ca „dispariţia vieţii fără posibilitate de revenire". Savanţii propun o definiţie mai precisă, „lipsa totală a răspunsurilor la stimuli externi", adică nu se mai înregistrează nici o activitate a creierului, evident cu luarea în considerare a unei aparaturi corespunzătoare.

Viaţa unei fiinţe se desfăşoară între doi poli, naşterea şi moartea, apariţia şi dispariţia sa. Dacă apariţia unei vieţi implică genitorii, individul nou-venit fiind complet în afara problemelor generate de sosirea sa, moartea implică în primul rînd individul şi apoi afectiv apropiaţii săi, rude şi prieteni. Putem afirma că moartea este fenomenul major al lumii noastre şi aprecierea umană privind viaţa a început meditînd asupra morţii. Că este aşa ne demonstrează arheologia, care a descoperit că rudimentele ritualurilor de înmormîntare au apărut încă din zorile umanităţii. Spaima celor vii la vederea unui cadavru este de înţeles, dat fiind starea groaznică care se instalează, datorită descompunerii

corpului şi datorită faptului că experienţa şi raţiunea îl fac pe om să înţeleagă că nimeni nu poate evita acest sfîrşit.

Şi totuşi, dintotdeauna s-au făcut eforturi pentru a se lupta împotriva descom-punerii, din dorinţa şi credinţa într-o existenţă viitoare. Mumificările complicate din Egiptul antic, rezervate faraonilor şi înalţilor demnitari, nu au putut realiza însă decît ajungerea în vitrinele muzeelor. Tentativa modernă de congelare în aşteptarea unei reanimări viitoare are la bază, în momentul de faţă, numai încrederea unor persoane care sînt convinse că totul se poate rezolva în timp, iar cea precum împrăştierea cenuşii în cosmos dintr-o rachetă poate avea la bază, probabil, un sentiment de unitate cu cosmosul, cultivat (vezi filozofia yoga).

Ştiinţa bate la porţile cunoaşterii morţii, dar aceasta este încă departe de a-şi etala secretele. Deocamdată ştim că moartea este o lege a naturii care acţionează în mod normal prin îmbătrînire, aceasta putînd fi privită, în ultimă instanţă, ca o boală care rupe echilibrul organism - mediu. Ştiinţa contemporană a demonstrat că îmbătrînirea este un fenomen ce începe relativ repede după naştere şi durează toată viaţa, manifestîndu-se sub forma unor transformări ale organismului. Astfel, după vîrsta de 25 de ani organismul pierde zilnic cîteva zeci de mii de neuroni din totalul celor aproximativ 14 miliarde existenţi în corp. Ştiind că celulele nervoase (neuronii) nu se pot reface precum alte celule, se explică de ce greutatea creierului uman scade de la 1400 grame la 20 de ani, la aproape 1200 g către vîrsta de 80 de ani. între 22 şi 29 de ani, 16,5% din totalul greutăţii corpului o constituie grăsimea, în timp ce după 50 de ani ponderea acesteia se ridică la 22,6%. De asemenea, se ştie că un sfert din oxigenul vehiculat de sînge este consumat de creier. Cu vîrsta, fluxul sanguin scade şi la 70 de ani nu mai reprezintă decît 75% din cel de la 20 de ani, deci o reducere corespunzătoare a alimentării creierului. De aici dificultăţile ce apar cu procesele de memorie, atenţie, rezistenţa la efort prelungit etc. Din punct de vedere vascular, bătrîneţea ar fi urmarea modificării arterelor, care îşi pierd elasticitatea şi îşi micşorează dimensiunile interioare prin depunerea de colesterol. Datorită acestor reduceri, de la o anumită limită circulaţia sîngelui se face anormal, crescînd rezistenţa interioară.

Ca urmare, creşte presiunea pentru pomparea sîngelui de către inimă, instalîndu-se hipertensiunea arterială, boală ce stă la originea accidentelor vasculare din creier, fatale de regulă pentru organism. Depunerile din artere pot reduce fluxul sanguin uneori pînă la scoaterea din funcţiune a unor organe vitale precum inima, rinichii, plămînii, creierul. Din aceste motive, de multe ori se afirmă că vîrsta noastră reală este vîrsta arterelor noastre. Cercetările recente pun în evidenţă rolul major al stresului în îmbătrînirea precoce. Stresul provoacă în primul rînd o modificare a funcţiilor ritmului cardiac, ceea ce duce la uzura precoce a inimii, bolile coronariene deţinînd primul loc în cauzele de deces. Procesul poate fi întîrziat printr-o viaţă raţională şi o alimentaţie corectă,

dar nu poate fi stopat, cauzele sale fiind mult mai profunde. Una din cauzele acestea este de ordin celular. Celulele corpului sînt de două feluri: cu posibilităţi de reînnoire, acestea fiind celulele obişnuite, şi fără posibilitate de reînnoire, acestea fiind celulele nervoase. Despre cele ce nu se reînnoiesc, am amintit deja că prin dispariţia lor se reduce masa creierului, dar chiar şi celelalte care se reînnoiesc rămîn cu o capacitate de acţiune diminuată faţă de starea anterioară, ceea ce duce treptat la scăderea potenţialităţii organismului. Această diminuare a capacităţii celulelor se observă în timp şi la celulele nervoase, cărora le scade treptat capacitatea de fabricare a unor proteine indispensabile vieţii. Care sînt cauzele acestor diminuări ale funcţiilor celulelor, în timp, nu este încă lămurit. Unii savanţi consideră că bătrîneţea şi moartea sînt înscrise în codul genetic, prin existenţa unei gene specifice, dar deocamdată este numai o ipoteză, deoarece o astfel de genă nu a fost încă descoperită.

Studiul proceselor de îmbătrînire biologică, fizică, psihică, socială etc. este făcut de gerontologie, iar studiul maladiilor vîrstei înaintate este făcut de către geriatrie. Cauzele îmbătrînirii organismului nu sînt încă elucidate complet, dar în prezent este clar că există trei cauze mari: cauze de ordin vascular, de ordin celular şi cauze ce ţin de programarea genetică.

Se vorbeşte mult despre faptul că fiinţele, datorită acestei instalări treptate a bătrîneţii, presimt moartea. Ştiinţa a arătat că există două instincte contrarii: instinctul de conservare şi instinctul morţii. Instinctul reprezintă un complex de reflexe înnăscute şi răspunde unor nevoi fundamentale ale organismului, fiind imprimat de selecţia evolutivă. Din acest unghi de vedere, instinctul de conser-vare este clar pentru oricine, dar instinctul morţii pare cel puţin ciudat. Şi totuşi nevoia de moarte ar fi ceva similar cu nevoia de somn, apărînd ca ceva normal atunci cînd ciclul vieţii se apropie de sfîrşit. Din intersecţia instinctului de conservare cu cel al morţii, spre sfirşitul vieţii slăbeşte primul şi se afirmă al doilea. Acest fenomen se pare a fi legat de existenţa speciei. Este cunoscut că fiinţele unicelulare mor numai datorită unor cauze externe, prin distrugere, capacitatea lor de adaptare fiind redusă. O dată cu complicarea organismelor, prin constituţie pluricelulară, se pare că bătrîneţea a apărut în legătură directă cu apariţia organelor sexuale. Cositul ierburilor înainte de producerea florilor şi a seminţelor prelungeşte viaţa lor, iarba regenerîndu-se de fiecare dată, ori de cîte ori s-ar face cositul [36]. Dacă se produc flori şi seminţe, aceste plante intră în procesul de degenerescentă prin uscare. Apariţia organelor sexuale şi procrearea de urmaşi este un avantaj major al speciei din punctul de vedere al variabi-lităţii, asigurîndu-se adaptarea la mediu. Pe de altă parte, aceşti urmaşi, în general mai bine adaptaţi decît predecesorii, trebuie să-şi găsească loc sub soare şi natura a acţionat în consecinţă, „selectînd" bătrîneţea şi moartea. Individul dispare, dar continuitatea speciei este asigurată. Iată deci un sens profund al cunoscutului adagiu religios „cu moartea pre moarte călcînd". Nu putem să nu

remarcăm că psihanaliza defineşte doi poli ai omului, Eros şi Tanatos. Eros este instinctul vieţii, iar Tanatos al morţii.

Din punct de vedere medical, relaţia între viaţă şi moarte este foarte complexă. Prin definiţie un medic alină suferinţele omeneşti. Problema care se pune este dacă pacientului aflat pe drumul final să i se aline suferinţele, fiind ajutat să moară, deci dacă se admite eutanasia (moarte fără dureri). Problema este dificilă şi controversată. Un accidentat grav al cărui organism nu se mai poate reface, funcţiile vitale fiind susţinute artificial de aparate, cînd trebuie decuplat? Dorinţa unui bolnav incurabil care solicită scurtarea suferinţelor trebuie luată în considerare de către medic? Valorile noastre morale interzic suprimarea unei vieţi. Viaţa nu o putem da noi, ci doar să o transmitem. Moartea o putem produce, dar nu trebuie să o producem. Condamnarea celui care ucide, chiar fără voie, aici îşi are originea. Viaţa şi moartea fiind dincolo de noi, este necesar să le purtăm respectul cuvenit.

Şi totuşi, ce este moartea? Oamenii de ştiinţă au constatat că în natură nimic nu se pierde, nimic nu se cîştigă, totul se transformă. Privită din acest unghi, moartea este un asemenea prag de transformare. Moartea apare în această viziune drept mecanismul prin care se asigură mişcarea, nepierzîndu-se nimic. Moartea unei existenţe nu distruge cursul vieţii, ci tocmai îl face posibil. Actuala ipoteză privind originea vieţii presupune că tranziţia de la lumea nevie la cea vie s-a făcut prin compuşi chimici apăruţi conform legilor fizicii şi chimiei, iar ansamblul acestor compuşi nu mai este indiferent faţă de întreg. Ei au nu numai o existenţă proprie, ci şi una care depinde de celelalte părţi ale întregului, deci există ceva mai mult decît părţile componente.

Cărămizile corpului sînt celulele, acestea fiind compuse la rîndul lor din molecule şi atomi. Cînd intervine moartea, mor şi se distrug treptat celulele. Moleculele şi atomii substanţelor componente se pot desface, dar nu se distrug. Ele reintră în circuitul materiei, întîi în circuitul terestru şi, în final, în cel cosmic, întrucît acest proces este infinit (cel puţin în limitele cunoştinţelor noastre de azi despre Univers). Moartea este un eveniment de transformare dintr-o stare finită (organism, sistem), în alta infinită? Dacă ne gîndim la matematică, infinitul este compus din curgerea permanentă a stărilor finite, deci ar fi probabilă o tranziţie spre o altă stare care tinde spre infinit. Moleculele corpului viu la moarte trec în altceva, dar în ce priveşte viaţa propriu-zisă există şi nişte procese imateriale, la care trebuie să ne raportăm, cum sînt: ordinea, dezordinea, integralitatea şi altele.

Corpul uman este o maşină cu autoreglare de o perfecţiune care produce uimire, admiraţie şi fascinaţie. Format din diferite organe, funcţiile acestora sînt subordonate existenţei, respectiv asimilarea elementelor necesare din mediu, existenţa sa fiind separată de mediu. Unitatea corpului cu mediul şi separarea sa simultană de el se realizează de către creier, care asigură controlul situaţiilor

din mediu şi realizarea corespunzătoare a funcţiilor organelor interne. Dar creierul şi sistemul nervos asigură mult mai mult decît atît. El asigură ceea ce numim trăiri sufleteşti, care sînt fenomene ale vieţii interioare, viaţă definită ca totalitatea proceselor afective şi voliţionale ale persoanei umane [36]. în dezvolta-rea sa, umanitatea a sesizat de timpuriu aceste două aspecte, material şi imaterial ale existenţei sale, şi a creat noţiunea de suflet. în istoria gîndirii umane, moartea şi nemurirea au fost legate de relaţia corp-suflet. Corpul fiind muritor, se desface în părţile iniţiale. Sufletul, spiritul fiind nemuritoare, nu se dezinte-grează şi rămîn. în această accepţiune, sufletul de sine stătător, deci independent de corp, este socotit de origine divină sau cosmică şi cu existenţă veşnică.

Disputele pe marginea acestei probleme, mai academice sau mai puţin academice, dublate de pasiuni şi interese, au dus pînă la urmă la diferenţieri între suflet, spirit, conştiinţă şi alte categorii, întrucît a fost necesar să se răspundă la întrebări de genul cînd îşi face apariţia sufletul în cursul dezvoltării individului ? Există el deja format în spermatozoid şi în ovul ? Dacă nu, cînd apare el în embrion? Cum apare acest suflet? Că sufletul uman, ca noţiune globală, este un produs al evoluţiei umane se vede din faptul că un copil, crescut în afara societăţii şi a preocupărilor sociale, rămîne în stadiu incipient, la nivel neuman, evoluţia dezvoltării psihice fiind stopată (este cazul copiilor crescuţi de animale) [29].

Gîndirea ştiinţifică tinde să înţeleagă sufletul ca un produs al corpului individului, apărut în procesul adaptării şi evoluţiei, el subzistînd ca trăire a speciei umane în produsele culturale [36]. Antropologia ca ştiinţă nu poate respinge defacto această noţiune (suflet), ci trebuie să încerce să descifreze întîi logic şi apoi experimental semnificaţia ei.

După cum s-a văzut, ştiinţa a demonstrat că materia are o tendinţă continuă de organizare prin apariţia de legături, cu o reacţie de feedback. Această complexificare are la bază o componentă informaţională, ce are ca suport material sarcinile electrice existente în structura materiei. Materia vie funcţio-nează prin circulaţia sarcinilor electrice prin celule, deci acest fenomen este prezent în corpul uman. Şi la baza proceselor ce se petrec în creier stau circulaţia sarcinilor electrice, protonii, electronii şi particule subatomice, acestea fiind cele ce asigură legăturile informaţionale (vezi subcapitolele 2.1., 2.2., 2.3. şi 2.4.). Deşi produsă de materie, informaţia îşi pune amprenta asupra materiei, determinîndu-i mişcarea de natură electromagnetică. Mişcarea sarcinilor electrice determină cîmpuri electromagnetice, cele din organism fiind denumite biocîmpuri.

în acest stadiu al cunoaşterii putem afirma că acest sistem informaţional are un nard, corpul uman, şi un soft, pe baza căruia acesta funcţionează. In legătură cu moartea, în ce priveşte corpul uman, hardul, lucrurile sînt clare, dar în ceea ce priveşte conştiinţa, spiritul, sufletul sau softul în termeni informatici,

lucrurile sînt mai puţin clare. La întrebarea dacă informaţia moare sau nu, răspunsul este dificil de dat şi probabil numai clarificarea raportului materie--informaţie ne va putea da acest răspuns (vezi subcapitolul 1.7.). Materializarea informaţiei în organism, prin legături chimice (electrice în ultimă instanţă), în macromolecula de ADN, pare a indica posibilitatea reconstrucţiei organismului. Dacă vom cunoaşte formula informaţională a organismului, adică vom cunoaşte complet formula sa biofizică, biochimică şi psihică, reconstrucţia sa va fi posibilă, evident dacă se vor pune la punct tehnologiile corespunzătoare.

Ştim în prezent că, deşi organismul uman dispare după moarte, rămînînd numai materialele constituente (carbon, siliciu, magneziu, calciu etc), mai pot rămîne şi fragmente de ADN în care se conservă informaţii potrivit cărora s-a constituit şi a funcţionat organismul respectiv. în acest context, ceea ce denumim suflet pare a fi un complex de legături informatice în strînsă legătură cu evoluţia fiinţei umane. Cercetarea bazelor fizico-chimice ale funcţiilor creierului şi a inimii se identifică tot mai mult cu studiul sufletului, întreaga activitate sufle-tească înscriindu-se între doi poli: stimul şi răspuns afectiv. Dezvoltarea neuroştiinţei a pus în evidenţă faptul că între stimulii din mediu şi răspunsul organismului se intercalează codurile genetice, care intervin în analiza semna-lelor venite din mediu şi în elaborarea unui răspuns. Anticiparea evenimentelor este treapta cea mai înaltă a funcţionării acestui complex, ce are ca produs gîndirea. Acest complex, în final, funcţionează prin circulaţia sarcinilor elec-trice, producînd biocîmpuri hipercomplexe, care, conform teoriei, pot fi radiate în afara organismului sub forma unor unde electromagnetice, unde care conţin în ele însele informaţii privind organismul.

în momentul morţii organismului, respectiv încetarea circulaţiei sîngelui în creier, deci şi a sarcinilor electrice în creier, acest cîmp se desprinde de corp şi călătoreşte în spaţiu, ducînd cu sine informaţii privind organismul care a dispărut, într-o viziune mai simplistă exact ca un emiţător radio în funcţiune căruia i s-a tăiat alimentarea cu energie electrică. în această ipostază moartea nu mai este o ruptură, ci o comunicare şi o tranziţie, corespunzînd astfel cu exprimarea matematică a realităţii. Experienţa noastră este legată de creier şi moartea creierului anihilează posibilitatea unei experienţe noi, dar prin cîmpu-rile radiate, specifice organismului, existăm în spaţiu extracerebral, prin ceva ce, în virtutea tradiţiei, îl putem denumi suflet. în lumina a ceea ce cunoaştem azi despre materie, ipoteza originii sufletului în lumea cuantică şi subcuantică este deosebit de tentantă, dar sigur sînt necesare încă multe studii şi noi descoperiri pentru a deveni certitudine [36]. Tentaţia se datoreşte faptului că această ipoteză corespunde percepţiilor noastre formate în milenii de evoluţie culturală, cu materia care reintră în circuitul cosmic şi sufletul gîndit ca „lumină" (lumina fiind de fapt cîmp electromagnetic), care se desprinde de

corp şi merge în Univers. în legătură cu aceasta am cita o frază semnificativă din lucrarea [34]:

„In odaia în care ne aflăm, în parcurile în care ne plimbăm, în noi înşine, totul este plin de cîmp electromagnetic. în fiecare moment, datorită cîmpului electromagnetic, fiecare cută a fiinţei noastre este pătrunsă de toate melodiile ce se cîntă pe Pămînt, ba şi şoapte din afara lui, emise, poate, cu miliarde de ani în urmă", şi am adăuga noi şi de suflete, dacă acordăm noţiunii de suflet această accepţiune.

Aşa cum am subliniat anterior, materia are un suport informatic, ce permite un anumit grad de organizare cu o reacţie feedback. S-a văzut că prin agregarea subparticulelor a apărut materia nevie, că prin complicarea materiei nevii a apărut cea vie şi că prin complicarea materiei vii a apărut materia vie conştientă de sine, materia umană. Oare evoluţia se opreşte aici? Puţin probabil! Deja vizionarii SF descriu posibilitatea existenţei unei entităţi cosmice transumane cu o anumită conştientă de sine şi, începînd de la Jules Verne, literatura SF nu mai poate fi neglijată, evident dacă scriitorul are o cultură ştiinţifică solidă. Ajungem astfel la ceea ce s-ar numi „Sufletul lumii", un suflet universal, adică în ultimă instanţă la ceea ce numesc oamenii în religiile monoteiste, Dumnezeu. Evident, în acest punct se întîlnesc cele două concepţii: religioasă şi ştiinţifică. Religios, El este exterior şi superior lumii create, este sursa a tot ce există, principiul adevărurilor logice ale legilor naturii, sursa supremă şi garanţia valorilor morale [36]. De cealaltă parte, o ipoteză presupune că „Sufletul lumii" se manifestă prin viaţa astrelor şi a galaxiilor, acestea fiind un fel de celule al unui organism gigantic. Sufletul acestui organism cosmic ar fi, de fapt, „Sufletul lumii".

Idei, ipoteze... şi o certitudine. Universul este un imens laborator în care natura derulează cele mai fantastice şi incredibile experienţe şi din care noi cunoaştem, în prezent, abia o infimă parte. Raportarea cunoştinţelor noastre la acest Univers ne arată că este necesar ca reprezentările noastre să fie deschise oricăror reformulări, pentru că nimic nu este mai inepuizabil decît realitatea [36], iar ştiinţa, aşa cum am mai arătat, este constituită din idei verificate prin fapte, în realitate.

Reluînd problema convergenţei percepţiilor religioase şi ştiinţifice spre un punct comun, dar venind din sensuri opuse, nu putem să nu remarcăm că antagonismele ideologice au dus la încercări de eliminare a percepţiei religioase, fapt care duce la o ruptură în rădăcinile culturii şi moralei societăţii umane. Această ruptură are grave consecinţe pe plan social, pe care nu mai este nevoie să le punctăm, fiind bine cunoscute. Atît religia, cît şi ştiinţa trebuie să cultive şi să pună accentul pe un cod moral al convieţuirii, al toleranţei, în cadrul speciei noastre, dar şi în cadrul mediului înconjurător. Acolo unde una nu reuşeşte să convingă, intervine cealaltă. Evident, cea mai accesibilă, este calea

afectivă care se cultivă din fragedă pruncie şi care, bine condusă, poate imprima un comportament corespunzător, indiferent de gradul de însuşire a cunoaşterii ştiinţifice care se formează ulterior.

Bibliografie

1. Blaga, Lucian, Aspecte antropologice, Editura Facla, Cluj-Napoca, 1976.2. Carrel, Alexis, Omul, fiinţa necunoscută, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1938.3. Cioran, Emil, Amurgul gîndurilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.4. Cioran, Emil, Cartea amăgirilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.5. Cioran, Emil, Lacrimi şi sfinţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.6. Eliade, Mircea, Solilocvii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.7. Eliade, Mircea, Oceanografie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.8. Ember, C, Ember, M., Anthropology, Prentice Hali, New Jersey, 1986.9. Enăchescu, Th., „Contribuţia profesorului Rainer la dezvoltarea antropologiei

româneşti", Studii şi cercetări de antropologie, 7/1970, Bucureşti.10. Guja, Cornelia, Variabilitatea parametrilor fizici şi biofizici ai organismului uman,

Teză de doctorat, Bucureşti, 1981.11. Haviland, A.W., Cultural anthropology, Editura Harcourt Brace Jovanovitch, Inc.,

The Dryden Press, USA, 1990.

12. Ifrim, M., Antropologia motrică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986.13. Iliescu, E., Mărturii despre nemurire, Editura Presa naţională, Bucureşti, 1991.14. Izvoranu, M., Elemente de biologie şi genetică umană, Editura Medicală, Bucureşti,

1986.15. Kretschmer, E., Geniale menschen, Editura Springer Verlag, Berlin, 1942.16. McElroy, A., Townsend, P, Medical anthropology in ecological perspective, Editura

Westview Press, San Francisco & London.17. Milcu, S., Maximilian, C, Introducere în antropologie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1967.

18. Minulescu, L, Versuri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964.19. Nietzsche, F, Aşa grăit-a Zarathustra, Edinter, Bucureşti, 1991.20. Noica, C, Jurnal de idei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.21. Pavlov, I.P., Prelegeri despre activitatea emisferelor cerebrale, Editura Academiei

RPR, Bucureşti, 1951.22. Pende, N., Trăite de medicine biotypologique, Editura, G. Doin & C-ie, 1955.23. Plummer, J.F, Anthropology, Monarch Press, New York, 1965.24. Ralea, M., Explicarea omului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1946.25. Săhleanu, V., Dialectica metodelor în cercetarea ştiinţifică, voi. 1 şi 2, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

26. Săhleanu, V., Voiculescu, I.C., Probleme de biologie umană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.

27. Săhleanu, V., Concepţii despre om în medicina contemporană, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1976.

28. Sheldon, H.W., Atlas of men. A guide for somatityping the adult, Harper & Brothers, Publisher, New York, 1957.

29. Soulier, P.J., Enigma vieţii, Editura Medicală, Bucureşti, 1991.30. Stănescu, Nichita, Ordinea cuvintelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985.31. Stein, Ph., Rowa, B.M., Physical anthropology, Edit. McGraw Hill, New York, 1982.

32. Ştefănescu, S., Sfidarea timpului, Editura Zona, Bucureşti, 1992.33. Şteflea, D., Cronobiologia şi medicina, Editura Medicală, Bucureşti, 1986.34. Ţugulea, Andrei, Cîmpul electromagnetic, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994.35. Ţurai, C, Leonida, I., Dermatoglifla. Amprente palmo-plantare, Editura Medicală,

Bucureşti, 1971.36. Vinţanu, N., Antropologie şi tanatologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1999.37. Watson, L., Moartea ca linie a vieţii. Biologia morţii, Editura Humanitas, Bucureşti,

1994.

Capitolul 5

CONCEPŢIA INTEGRONICĂ ÎN ANTROPOLOGIA INDIVIDULUI

5.1. Antropologia şi antropologia individului

Studiul de faţă pleacă de la următoarele constatări importante. întîi, că există o foarte mare diversitate de preocupări antropologice, deci de antropologii specializate, din care cu greu se poate desprinde specificul lor antropologic. De altfel, ele pot fi considerate tot atît de bine ca aparţinînd domeniilor conexe cu care au colaborat şi în care se disipează. A doua constatare este necesitatea unor preocupări mai sistematice pentru un învăţâmînt antropologic generalizat, pre-universitar şi universitar, pentru cunoaşterea omului în general şi cunoaşterea de sine în mod special.

în perspectiva secolului XXI, antropologia trebuie să devină o ştiinţă cel puţin de felul celor cum sînt fizica, chimia, biologia. Aceasta cere unificarea domeniilor antropologiei într-un corp comun dat de obiectul de studiu, fiinţa umană şi umanitatea. Pentru aceasta este necesară formularea unor legi speci-fice, metode, metodologii şi teorii proprii antropologiei.

Colectivul nostru de antropologi, avînd de mult timp preocupări inter-disciplinare, propune în această lucrare un proiect de tematici comune, generale, care pot alcătui un manual de antropologie generală. Am pus accent pe utilitatea abordării fenomenului uman prin metode complexe, inter- şi transdisciplinare. Ele au la bază teorii avansate din: fizică, matematică, cibernetică, informatică şi ne-au condus la o antropologie ecologică, simbolică, cognitivă, predictivă. Astăzi se poate afirma că, după aproape un secol de existenţă şi cercetări (interdisciplinare), diversele direcţii de studiu ale antropologiei deţin o uriaşă cantitate de informaţii în domeniul cunoaşterii şi înţelegerii variabilităţii omului şi populaţiilor umane [6, 29, 63, 65, 77]. Se pune acum problema viitorului antropologiei atît în sensul obiectivelor de cercetare, cît şi în cel al scopurilor cercetării. Perspectivele antropologiei în sensul obiectivelor de cercetare şi al scopurilor acestora pot fi întrevăzute dacă aşezăm alături de imensa bancă de date antropologice existente nevoile societăţii contemporane şi proiecţia lor în viitor, nevoi între care educaţia şi instruirea generaţiilor tinere ocupă un loc foarte important [9, 17, 57].

CONCEPŢIA INTEGRONICĂ ÎN ANTROPOLOGIA INDIVIDULUI 209

O antropologie unitară cu diverse domenii componente (paleoantropologie, antropologie biologică, genetică, lingvistică etnologică, culturală etc.) poate constitui soluţia perspectivei, cu actualul orizont de cunoaştere. Caracterul unitar este dat de obiectul de studiu comun tuturor ramurilor antropologiei: fiinţa umană cu personalitate şi spiritualitate proprii şi unice, după cum se vede din figura 5.1. Fiinţa umană poate fi considerată ca un atom spiritual conştient component al populaţiilor umane.

A. Biologică AAuxologică A A.

Ecologică A. Aplicată

\

A. Biogeografică

Paleoantropologia

—► A. Etologică A.

Psihologică

A. Socială A.

Politică

\

A. Istorică

A. Cosmică

Figura 5.1. Obiectul de studiu al tuturor ramurilor antropologiei este fiinţa umană

Antropologia, constituită ca ştiinţă de sine stătătoare, avînd pentru toate ramurile sale un corp comun de metode, principii, legi şi teorii generale (aşa cum sînt fizica, chimia, genetica etc), poate deveni obiect de studiu chiar în învăţămîntul de cultură generală. Ea poate avea cele mai mari şanse şi efecte benefice în activitatea formatoare a indivizilor umani, aducînd în prim-plan noţiuni precum: cunoaşterea de sine, originea duală a fiinţei umane (terestră şi cosmică), structura pluridimensională, fiinţa umană în contextul reţelei de interacţii în grup şi populaţii, semnificaţia naşterii şi a morţii pentru traiectoria individului etc. în acest context, antropologia fiinţei umane abordează individul din perspectiva tuturor disciplinelor antropologice şi de altă categorie, de unde rezultă caracterul interdisciplinar şi, mai ales, transdisciplinar. Studiul oricărui individ, ca reprezentant al speciei, apelează la totalitatea cunoştinţelor, precum şi la metodele, principiile, legile şi teoriile diverselor domenii antropologice. Din această cauză, cercetările avînd ca obiect de studiu fiinţa umană, ca entitate unică şi nerepetabilă, sînt foarte diversificate şi greu de inventariat în explozia

Fiziologică A. Vârstelor A. Genetică

/A. Biotehnologică

A. Etnologică A.

Filozofică < A.

Estetică

ANTROPOLOGIA FIINŢEI UMANE

A. Simbolică

A. Religioasă

/

/ I \A. Lingvistică

A. Biofizică A. Biochimică

de informaţii actuale. Spre exemplu, numai lucrările citate în bibliografia acestui capitol şi care se referă la om pot ilustra acest lucru [7, 8, 16, 21, 29, 40, 45, 61, 62, 64, 65, 68, 73, 81, 83, 87, 89, 91]. Toate aceste cercetări pot fi de un real folos dacă se vor concentra într-un domeniu de sine stătător, adică o „Antropologie a individului" [34, 40, 41, 46, 51]. Ca urmare a unor cercetări interdisciplinare, noi am conceput un set de metode şi principii, care se pot constitui ca o metodologie utilă unei astfel de preocupări, sub formă de repere metodologice ce ilustrează unitatea ştiinţelor antropologice.

REPERE METODOLOGICE

OBIECTUL DE STUDIU:

• fiinţa umană în evoluţia sa bio-psiho-socioculturală de la origini, înontogeneză şi în devenirea sa spirituală.

DEFINIREA OBIECTULUI:• fiinţa umană este componenta elementară a speciei umane, putînd fi definită

ca un „atom" conştient, spiritual.OBIECTIVE:• sinteze ale cunoştinţelor despre om;• descoperirea legităţilor specifice fiinţei umane şi modelarea ei. MOTIVAŢIA:• nevoia unei educaţii antropologice pentru o viaţă normală;• găsirea de soluţii pentru situaţii critice;• necesitatea unei terapii pentru îndepărtarea haosului din viaţa interioară şi

exterioară.SCOP:• saltul în cunoaşterea de sine a fiinţei umane.IPOTEZA:• fiinţa umană conţine o ordine ascunsă arhetipală ce poate fi descifrată prin

analiza şi sinteza legităţilor descoperite în micro- şi macrocosmos.PRINCIPII:• unitate în diversitate;• similaritate de alcătuire;• comunicare universală;• ciclicitate evolutivă;• complementaritatea contrariilor;• integrare-individualizare. METODE:• diacronică individuală;• comparaţie;


• individualizare;• transdisciplinaritate. TEORII:• teoria sistemelor autoadaptative conştiente;• teoria informaţiei;• teroria cogniţiei;• teoria formelor holografice ;• teoria formelor arhetipale ;• teoria integronicii. PARADIGME:• conceptele de interfaţă, coexistenţă, integrare, integron etc. PARADOXURI:• pluridimensionalitatea fiinţei umane;• cuplul fenomenologic similitudine/unicitate;• cuplul cunoaşterii subiectiv/obiective;• mitul androginului etc.

Trebuie precizat faptul că aceste repere metodologice au la bază stadiul actual al cunoaşterii antropologice şi ele mai pot suferi schimbări în timp, deoarece descoperirile din diversele domenii ale cunoaşterii umane, fie ele din domeniul fizic, biologic, tehnic, tehnologic sau spiritual, influenţează antro-pologia, putînd să schimbe unele puncte de vedere. Un exemplu foarte simplu : producerea unui material sintetic ieftin, compatibil cu muşchiul cardiac, va face posibilă, prin protezare, creşterea duratei de viaţă a omului. Astfel, de la efecte medicale influenţa se va extinde asupra fenomenelor demografice, modificînd statutul nostru în cadrul naturii [27, 31, 60, 86, 91].

în cadrul acestui context interdisciplinar am făcut o ipoteză pe care am denumit-o „ipoteza numărul 1", respectiv, ,fiinţa umană conţine o organizare cu legităţi universale, arhetipale, ce pot fi descifrate prin analiza şi sinteza principiilor descoperite în microcosmos şi în macrocosmos de ştiinţele cu care antropologia se află în interdependenţă" (vezi fig. 5.2). Scopul acestor tentative este acela de a formula criterii care să caracterizeze specificul, calităţile de a fi fiinţă umană, spre a o diferenţia de orice altă entitate vie, terestră sau extra-terestră (necesitate foarte probabilă în viitorul apropiat). Este foarte important ca fiecare fiinţă umană să-şi cunoască statutul său în natură şi în societate, să-1 conştientizeze şi să acţioneze în consecinţă. Intensificarea cercetărilor în direcţia antropologiei individului poate contribui la găsirea unor răspunsuri şi soluţii la probleme stringente actuale, cum ar fi stările de criză (ecologice, biologice, sociale etc), care iau forme tot mai variate şi mai acute.

BOTANICA ZOOLOG|A MEDICINA■=,-„ „„.„ GENETICA

ECO-ŞTIINTE Djgc GEOGRARA

BIO-TEHNOLOGII ^ BI OB / GEOLOGIA

BIO-ŞTIINŢE Djscjp|jne \ /Discipline GEOFIZICA

FILOZOFIA de graniţă -4 * Geologice PALEONTOLOGIA

<------------► Antropologia <------------►AUTOMATICA Discipline Discipline PSIHOLOGIA

tehnice f ^\ umaniste O™M/-H I-U-IAELECTRONICA / \ SOCIOLOGIA

ELECTROTEHNICA / Discipline \ LINGVISTICA

MECANICA & exacte X ISTORIA

MATEMATICA ASTRONOMIAFIZICA CHIMIA

Figura 5.2. Ramuri ale ştiinţei cu care antropologia se află în interdependenţă

Pentru rezolvarea acestor stări conflictuale, definirea unor concepte de bază ale antropologiei, cum ar fi normalitatea ca reper pentru anormalitate şi paranormalitate, starea de sănătate pentru înţelegerea bolii, a obişnuitului, comunului faţă de excepţional, a beneficului faţă de malefic sînt tot atîtea probleme cheie. Antropologia populaţională ne-a dezvăluit, printre altele, în dinamica evoluţiei civilizaţiilor, apariţii, transformări, degradări şi chiar dispa-riţii de populaţii ale căror cauze au fost doar parţial cunoscute, iar altele continuă să fie nedezlegate. Printr-o abordare dintr-o perspectivă proprie, noi am elaborat o teorie - integronica -, ce s-a dovedit a fi foarte utilă interpretării cercetărilor noastre populaţionale şi longitudinale individuale [34, 43]. Această denumire a rezultat din preocupările noastre în domeniul raportului între materie şi informaţie şi a fost propusă la un simpozion în anul 1977 (vezi subcapitolul 1.7., bibliografie [6]).

în esenţă, teoria integronica se ocupă cu descifrarea legilor generale care guvernează fenomenele globale de coexistenţă la nivel de interfaţă. Interfaţa este considerată de noi ca fiind sediul unor manifestări care duc la coexistenţa sistemelor ce interacţionează sau la dezorganizarea lor, după cum ele respectă sau nu unele legi informaţionale între caracteristicile lor. în cadrul acestei teorii am făcut o altă ipoteză de lucru, pe care am denumit-o „ipoteza numărul 2", respectiv, „în relaţia dintre societatea umană şi om există similaritate funcţională-informaţională".

Vom expune în cele ce urmează argumentele noastre, experimentale şi teoretice, care ilustrează avantajele metodologice ale acestei teorii, care poate explica integrarea (organizarea) sau dezintegrarea (distrugerea) colectivităţilor umane şi a omului, prin studierea proceselor de interfaţă. Sînt dezvoltate în


continuare două aspecte definitorii, privind valenţele metodologice ale antropologiei individului, pentru unitatea antropologiei ca ştiinţă inter- şi transdisciplinară, respectiv : obiectul de studiu al antropologiei individului şi teoria integronică aplicată la domeniul antropologiei individului.

5.2. Obiectul de studiu al antropologiei individului

Pentru a defini cît mai operant obiectul de studiu al antropologiei individului pornim de la un principiu fundamental al naturii, şi anume : starea unui sistem este în strînsă dependenţă de starea componentelor sale. Fiinţa umană este constituentul elementar al sistemului, societatea umană putînd fi şi ea consi-derată ca fiind atomul sociocultural conştient fundamental, primar, al acestei societăţi (asemenea hidrogenului în sistemul periodic al elementelor). Similar importanţei şi semnificaţiei pe care a avut-o descifrarea enigmelor atomului pentru cercetarea materiei de către fizicieni, tot aşa abordarea fiinţei umane ca un fenomen dinamic, complex, în integralitatea sa ne va conduce la o mai bună înţelegere a societăţii omeneşti, la elaborarea legilor după care se conduce în concordanţă cu specificul acestui atom conştient [73, 81, 83]. Este important ca soluţionarea stărilor critice ale sistemelor sociale să se facă pe baza cunoaşterii profunde a legilor fiinţei umane, şi nu prin criterii statistice, majoritare sau alte criterii preluate din domenii conexe ale realităţii [2, 7, 8, 21]. Existenţa a două sexe, deci a două variante de atom fundamental, nu constituie o noutate în organizarea materiei (este cunoscut că în sistemul periodic al elementelor hidrogenul are izotopi). Ştim că în fizică starea de agregare a substanţei este definită de intensitatea forţelor de coeziune dintre atomii şi moleculele compo-nente ; gîndind prin analogie, constatăm că unitatea şi integralitatea unei comunităţi umane (gradul ei de agregare) depind de felul şi intensitatea relaţiilor afectiv-emoţionale dintre indivizii ce o compun (relaţii familiale, profesionale, economice, religioase, politice etc). Multiplele categorii de grupări ce se formează în cadrul societăţii umane (familie, profesie, etnie etc., vezi şi fig. 5.3) duc la o interdependenţă hipercomplexă între individul uman şi populaţia din care face parte.

Legile acestor fenomene de coexistenţă sînt numai parţial descifrate şi greu de surprins, pentru că fenomenele sînt în continuă transformare, dar sînt în mod necesar de cunoscut, ştiind că practic există două componente, un substrat fix şi unul variabil, care se suprapun.

Faptul că omul devine, în integralitatea sa, obiect principal de studiu, ca individualitate concretă, dinamică, dezvăluind potenţialităţi general umane, în raport cu care se dau noi interpretări rezultatelor cercetărilor populaţionale şi se

INDIVIDUL UMAN CUPLUL UMANGRUPURI UMANE

POPULAŢIE

4 X --^ ---l*'

o o"Oc r cG

>z

4\\ ^?^-:j

SOCIETATE

Cuplul \4 BUNIC-COPIL1

FAMILIE GRUP

Figura 5.3. Categorii de grupări ce se formează în cadrul societăţii umane


construiesc noi premise pentru dezvoltarea acestora, poate fi considerat un salt în metodologia cercetării antropologice. Aceasta rezultă şi din faptul că, în timp ce în antropologiile populaţionale se elimină, de regulă, din datele statistice cazurile particulare, excepţionale, în antropologia individului aceste cazuri devin relevante pentru studiul potenţialităţilor umane şi descrierea limitelor fenome-nului omenesc [10, 38]. Antropologia fiinţei umane evită atît ignorarea, cît şi generalizarea cazurilor particulare şi caută semnificaţia lor reală, deoarece acestea pot fi sursa unor fenomene problemă, prezente dar neelucidate încă.

în antropologia individului, omul concret ca obiect de studiu nu mai este privit ca o medie sau reprezentantul unui grup sau tip uman, ci ca o entitate cu identitate proprie, inconfundabilă. în relaţia dintre societatea umană şi om se poate arăta că între aceste două entităţi există o similaritate funcţional--informaţională. Legea fundamentală a biogenezei, potrivit căreia individul uman repetă întreaga filogeneză, descrie fiinţa umană ca o „mostră" biologică a întregii evoluţii a regnului animal [10, 29]. Pe de altă parte, din punct de vedere cultural, pe parcursul vieţii individului se produce un transfer de cunoştinţe şi comportamente, realizat în principal în procesul instructiv-educativ şi în general prin practica socială [8, 57, 87]. Aceasta duce la dobîndirea unei experienţe proprii de viaţă, valoroasă, indispensabilă convieţuirii şi evoluţiei sale spirituale. Am putea spune că fiecare personalitate poate fi privită ca o sinteză particulară a populaţiei căreia îi aparţine.

Se constată că în studiul fenomenului uman apar legături reciproce foarte complexe între componentele fizice, psihice şi sociale. în lumina acestor afir-maţii este necesară introducerea noţiunii de condiţie umană. Condiţia umană defineşte interconexiunea dintre infrastructura biologică, structura psihologică şi suprastructura socială [68].

Antropologia individului este necesară atît pentru determinarea condiţiei umane a individului, cît şi pentru a înţelege şi preciza acţiunea societăţii asupra personalităţii umane şi reciproc, influenţa individului asupra societăţii.

După cum s-a ilustrat anterior, în organizarea materiei, energiei şi informaţiei în structuri din ce în ce mai complexe deosebim trei etape: prima, compunerea fizică; a doua, compunerea biologică, clădită pe prima dar diferită de ea; a treia, compunerea social umană, constituită pe primele două. Această organizare are drept scop conservarea, adaptarea şi dezvoltarea în condiţii de eficienţă optimă, treptele atom, moleculă, celulă, organism, individ, societate ilustrînd aceste etape.

Viaţa poate fi definită deci ca un proces de adaptare pasivă şi activă la mediu, cu scop de conservare şi dezvoltare a fiinţei. Adaptarea pasivă a organis-mului la mediu în scop de conservare are loc pe baza reflexelor şi instinctelor care sînt procese ereditare. Adaptarea activă, cu scop de conservare şi dezvoltare, acţionează prin voinţa individului, ajutată de învăţare şi inteligenţă, fiind bazată

pe emoţii şi sentimente. Condiţia umană a individului este în ultimă instanţă de ordin bio-psiho-social. Structura psihologică a persoanei umane nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care se clădeşte şi fără suprastructura socială în care se integrează. Condiţia umană are la bază o componentă inconştientă şi una conştientă, ambele manifestîndu-se la om prin conştiinţă şi conduită. La omul sănătos conştientul stăpîneşte inconştientul, iar la omul bolnav conştientul intră în conflict cu inconştientul [68]. Această condiţie umană nu este statică, pe fond ereditar în decursul vieţii evoluţia poate fi normală, deci sănătoasă, sau anormală, deci patologică.

Conştiinţa şi conduita sînt funcţiuni ale sistemului nervos central, dar ele nu depind numai de gradul de dezvoltare al acestuia, ci şi de gradul de dezvoltare a societăţii şi a culturii ei. Chiar şi inteligenţa nu depinde numai de puterea de observaţie, memorie, imaginaţie, ci şi de gradul de dezvoltare prin culturalizare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre caracterul unui individ. El depinde nu numai de pornirile ereditare, ci şi de normele morale însuşite. Omul de caracter este un om pe care te poţi baza, un om cu care convieţuirea este plăcută, fiind în acelaşi timp şi un om muncitor, deoarece bunăstarea materială şi spirituală, ca entităţi, sînt rodul muncii organizate pe plan social. Observăm că focalizarea asupra persoanei este prezentă în psihologie, biologie, sociologie şi în mod necesar trebuie să se producă şi în antropologie. în toate cazurile atenţia este îndreptată asupra conjugării individului cu lumea înconjurătoare, dar în mod deosebit cu societatea.

Amintim că ipoteza de lucru în cercetările noastre a fost similaritatea informaţională între om şi societatea umană. Prin această similaritate s-a admis că fiinţa umană funcţionează pe trei niveluri de structurare funcţională--informaţională, pe care le-am notat I, II şi III. Ele corespund conceptelor de structură, infrastructură şi suprastructură care descriu organizarea unei societăţi. Termenul „informaţional", în această lucrare, se referă la aspecte care nu sînt nici de natură substanţială (materie), şi nici de cîmp (energie), ci de o natură distinctă de acestea (cum ar fi forma, proporţia, organizarea, programul, semnificaţia, arhetipul).

Pentru cercetările noastre am elaborat pe baza acestor ipoteze o antro-pogramă care poate să reflecte complexitatea şi unicitatatea evantaiului de calităţi ale individului (vezi fig. 5.4).

în această antropogramă, pe care am denumit-o „Reprezentare schematică a abordării interdisciplinare a unui individ uman", sectoarele de cercetare 1, 2,...n indică abordarea mulţi- şi interdisciplinară a unui subiect uman. Cercurile corespunzînd celor trei niveluri I, II şi III descriu includerea unele în altele a structurilor funcţionale. Diagrama poate fi folosită şi pentru studiul indivizilor în cadrul tipologiei populaţionale, dacă vom considera fiecare sector 1, 2,...n împărţit în variante (tipuri) ale unei caracteristici a, b, c, d (aşa cum

este indicat în figura 5.4), aceasta permiţînd ca datele concrete individuale să fie evaluate faţă de caracteristicile populaţiei din care face parte subiectul.

Din punct de vedere practic, problema care se pune este în ce măsură este posibilă o astfel de cunoaştere, individ cu individ. Evident, acest lucru este posibil numai în condiţiile existenţei unui sistem informatic bazat pe o reţea de calculatoare la nivel naţional, lucru pe care ştiinţa şi tehnica îl pot asigura în momentul de faţă. Monitorizarea întregii populaţii în unele ţări este deja realizată. La noi, primii paşi au fost făcuţi prin monitorizarea evidenţei popula-ţiei, iar treapta următoare pe care o întrevedem este monitorizarea populaţiei şcolare prin reţeaua educaţională şi monitorizarea sănătăţii prin instituţiile de sănătate. în acest fel, în special prin monitorizarea sănătăţii, avînd la bază datele colectate în perioada şcolară, va putea fi amorsată aplicarea practică a antropologiei individului, evident, în condiţiile în care vor exista preocupări în acest sens, organizate la nivel naţional.

5.3. Teoria integronică aplicată la domeniul antropologiei individului

întrebarea iniţială la care am încercat să răspundem şi care a generat ipoteza nr. 2 a fost: în ce fel se realizează agregarea, integrarea şi coexistenta fiinţei umane în populaţie ?

Trăsăturile fundamentale similare la populaţie şi indivizii componenţi pot apărea sub forme mai mult sau mai puţin exprimate fenotipic; dar în ce fel şi care sînt aceste trăsături, avînd în vedere că atît populaţia, cît şi individul pot fi caracterizate printr-o multitudine aparent nelimitată de aspecte ?

în căutarea unor răspunsuri, am constatat că teoria sistemelor, dar mai ales teoria informaţiei şi acum, mai nou, teoria haosului determinist şi a fractalilor pot fi de un real folos [1, 18, 76]. Sfera fenomenelor asupra cărora ne-am îndreptat atenţia poate fi abordată mai bine în primul rînd cu ajutorul ştiinţei informaţiei [11, 19, 84]. Ca urmare, apelînd la metoda transferului de concepte dintr-un domeniu în altul, l-am preluat pe acela de interfaţă din tehnica calculatoarelor, ca şi pe cele de coexistentă şi INTEGRARE din alte domenii ale cunoaşterii [22, 71, 72, 82].

Am observat că similaritatea între individ şi populaţie poate fi descrisă şi înţeleasă cu ajutorul conceptului de interfaţă. Populaţia şi individul se aseamănă prin calităţile lor de interfaţă, deoarece în ambele se produc transferuri, prelucrări, memorări, codificări şi decodificări de informaţii, un adevărat metabolism informaţional, avînd ca rezultat coexistenţa şi integrarea sau non-coexistenţa şi dezintegrarea lor.


Spre deosebire de calculator însă, în lumea vie în general se produc fenomene de coexistenţă, de acceptare şi toleranţă sau de respingere, care se manifestă în zonele de comunicare dintre diferitele componente. Aceste zone sînt uneori uşor de sesizat, alteori sînt mai greu de reperat, sînt ascunse, subtile, profunde, de unde ne vin numai informaţii indirecte. Explorările electrofiziologice realizate de noi pe tegumentul uman prin metoda electrografică (vezi subcapitolele 2.6. şi 2.7.), au relevat calităţile de interfaţă ale pielii omului prin intermediul semnalelor electromagnetice înregistrate pe pelicula radiologică.

Materialul documentar extrem de bogat obţinut în decursul a 25 de ani de cercetare ne-a permis evidenţierea unui sistem codificat de semnale (fractali) cu care am putut demonstra calităţile informaţionale ale unor interfeţe ale organis-mului uman. Pe baza lor am putut stabili diagnosticul medical şi antropologic [36, 37, 39, 42, 44, 45, 48, 49, 50, 52, 53, 55].

Ca urmare a rezultatelor acestor experimente, pe plan teoretic, prin analogie cu complementaritatea din fizica cuantică exprimată prin cuplul corpuscul/ undă, noi am propus să atribuim corpurilor şi fenomenelor studiate pe lîngă calitatea de sistem şi pe aceea de interfaţă, ca pe o alternativă complementară opusă tendinţelor ce rezultă din cea de sistem. Definim conceptul de interfaţă într-un sens general, ca numind orice manifestare (stare) care mediază două sau mai multe componente ale realităţii materiale sau spirituale, avînd atributele unui filtru de coexistenţă.

Sub acest aspect trebuie depăşit conceptul de independenţă totală a unui corp sau fenomen (principala calitate a obiectivitătii!), întrucît astăzi se demon-strează experimental interdependenţa complexă (haotic deterministă) între toate corpurile şi fenomenele din natură [46, 47, 51]. Experienţa ne arată că unele categorii de relaţii conduc la perpetuarea sistemelor, iar altele la dispariţia lor. Cuplul sistem/interfaţă a devenit un instrument de lucru cu calităţi de paradigmă în teoria elaborată de noi.

Am numit această teorie teoria integronică. Ea are la bază concepte cum sînt: interfaţă, integrare, coexistenţă, integron. Am gîndit-o ca o teorie a integrării - o „integronică" -, asemănătoare „ciberneticii", care abordează procese evolutive de interfaţă din perspectiva raporturilor de coexistenţă între cupluri de fenomene (forţe) opuse, complementare sau contrarii. Amintim printre acestea cuplurile asimilaţie/dezasimilaţie, homeostazie/transformare, conservare/evoluţie, care se regăsesc şi acţionează atît la nivel populaţional, cît şi la nivel individual.

La modul de abordare prezentat anterior am ajuns, în ceea ce priveşte materialul şi metoda, pe două căi de cercetare care s-au dovedit a fi în final complementare. Una a fost cercetarea populaţională sincronă (simultană şi paralelă la mai multe vîrste) şi diacronă (longitudinală în timp a aceluiaşi eşantion), iar cea de a doua a fost abordarea la nivel teoretic, urmărind explicarea

unor fenomene globale de coexistenţă a diferitelor caracteristici investigate. Cercetările de teren şi cele de laborator au avut un caracter interdisciplinar, fiind investigate peste 200 de caracteristici pentru un singur individ din 15 domenii distincte ale antropologiei cu tehnicile lor specifice, ca de exemplu, antropologie fizică, fiziologică, medicală, psihologică socio-culturală etc. Evidenţa sumară a acestor cercetări, care s-au desfăşurat pe parcursul a 25 de ani, poate fi urmărită în tabelul 5.1.

Nr.de eşan-tioane

Nr.de domenii de investigare

Nr.decaracteristicipe individ

Sex Vîrstă Nr.total

subiecţim f diacron

(longitudinal)sincron

26 15 200 X X 7-14 ani 2 eşantioane

7-90 ani 24 eşantioane

10 000

x=5000 subiecţi

Tabelul 5.1. Evidenţa materialelor studiate pe parcursul a 25 de ani

în cadrul cercetărilor experimentale de laborator, unde a fost dezvoltat în mod deosebit domeniul explorărilor electrofîziologice, au fost puse în evidenţă peste 100 de caractere biofizico-bioelectrice suplimentare celor curente. Rezultatele cercetărilor în domeniul bioelectric, corelate cu rezultatele celorlalte cercetări experimentale şi de teren, au constituit, aşa cum am menţionat anterior, puntea de legătură cu domeniul teoretic-metodologic, care urmărea semnificaţia rezultatelor obţinute şi găsirea unor aplicaţii pentru aceasta (diagnostic dife-renţial). Cele 200 de caracteristici investigate la fiecare individ au fost ordonate şi grupate după criteriul frecvenţei clasei dominante, obţinînd în final 10 ranguri (vezi fig. 5.5).

în această figură sînt înscrise pe verticală cele 200 de caracteristici' studiate, grupate în categorii, avînd aproximativ aceeaşi clasă dominantă, respectiv cu abateri de ±5%. în acest mod, pe orizontală găsim, grupate din zece în zece procente, caracteristicile cu frecvenţa dominantă în categoria respectivă. Din acest punct de vedere am găsit 10 categorii de interfeţe (de exemplu, parametrii fiziologici homeostazici se includ în categoria cu o variantă dominantă maximă, precum temperatura corpului; grupa sanguină intră în categoria variantelor complementare, iar caracterele fizionomice se înscriu în categoria de minim, adică există o mare diversitate). Prin ierarhizarea claselor dominante, s-a ajuns la gruparea caracteristicilor indivizilor pe niveluri corespunzătoare valorii clasei dominante mergînd de la 100% (considerată aici unitate) pentru caracteristicile

1. Caracteristică = orice aspect care poate fi evidenţiat şi are mai multe variante (înălţime, greutate, preferinţe, etc).

Nr. rang

Caractere explorate Clase de frecvenţe %1-9 10-19 20-34 35-49 50-59 60-69 70-79 80-89 90-100

1 Temp. corp2 Sistem Rh

DimensiuniNivel integrator cu

HOMO RATIOGrupe sanguine Grupe creştere Grupe androgine Grupe comportament Gr. bioem.Preferinţe

10 FizionomieTipul caracter Minim Intermed. Complementar | Majoritar Maxim

o oz o m

ZHfrt O

8z o ><z"> z

§ Or o o>z a <Bd r C

Figura 5.5. Ordonarea caracterelor pe baza criteriului de interfaţare prin „frecvenţa clasei dominante"

de specie (de exemplu, temperatura corpului) pînă la 10% (considerat aici 0,1 pentru caracteristicile individualizate). în cadrul fiecărui nivel, alături de clasa dominantă, care este majoritară numai pînă la nivelul 0,5, se constituie şi alte clase care surprind întreaga gamă de variante posibile ale aspectului respectiv, cu o pondere mai mică, astfel că ele realizează însumate procentajul 100%, respectiv 1 (unitatea).

Pe acelaşi nivel se pot situa mai multe caracteristici. Ele sînt echivalente din punctul de vedere al structurii valorice, a distribuţiei claselor constituente, avînd un acelaşi rado. Un astfel de sistem supraindividual integrat, viabil şi echilibrat, de sine stătător, conţinînd caractere ce acoperă întreaga scară a proporţiilor, conform unor legităţi naturale deja cunoscute (biochimice : grupele A, B, C; biologice: sex ratio; sociale: majoritatea etc.) şi a altora încă necunoscute, l-am denumit integron.

Pe nivelurile de clase dominante mai mari de 70% s-au situat o serie de caractere biochimice (Rh, glicemia etc), care sînt supuse unei stricte determinări ereditare şi reglări homeostatice individuale, dar şi unele aspecte psihologice care sînt consecinţa mecanismelor educaţionale. în intervalul 50-70% s-au situat majoritatea caracterelor dimensionale (antropometrice) care se supun legii gaussiene. Situarea proporţiei între sexe pe nivelul cu homo ratio 0,5+0,5=1 am numit-o sex ratio. Sub acest nivel s-au distribuit o serie de caractere fiziologice. Există un nivel de clasă dominantă cuprinsă între 35% şi 50% în care se situează sistemul sanguin A, B, O. Pe acesta l-am denumit nivel adaptativ, atribuindu-i semnificaţie de „selecţie ratio" Aici s-au încadrat tipurile de creştere (la copii), tipurile androgine, psihofizice etc. Sub acest nivel se înscriu acele caracteristici a căror clasă dominantă este sub 40 % şi care asigură fondul pentru selecţia adaptivă. Pe lîngă frecvenţa clasei dominante am utilizat şi alte criterii care sînt prezentate în tabelul 5.2.

Nivel de integrare /. Infra-structura

//. Structura///. Supra-structura

IV. Info-structuraCriterii de interfaţare

1. Frecvenţa clasei dominante

>70% 30%-70% 10%-30% unicate

2. Tipul de legitate gaussiană cibernetică integronică „cosmică"3. Tipul de integrare performanţă rezistenţă coexistenţă comunicare4. Soluţii operaţionale dominanţă optimum echilibram conservativ5. Intenţionalitate individualizare funcţionalitate integrare cunoaştere

Tabelul 5.2. Criterii metodologice care au stat la baza organizării datelor experimentale

CONCEPŢIA INTEGRONICĂ IN ANTROPOLOGIA INDIVIDULUI 223

Această sistematizare ne-a permis să distingem şi să analizăm o multitudine de ipostaze ale forţelor de integrare gaussiană, cibernetică, de rezistenţă sau coexistenţă, optimă sau echilibrantă, de funcţionare sau de cunoaştere. Am folosit sintagma forţe de integrare deoarece în mod obişnuit se vorbeşte de presiune adaptativă de integrare, de autoreglare, cărora le corespund tendinţe de integrare.

Pentru sistematizarea numărului mare de caracteristici şi interpretarea datelor prin criteriile de interfaţă am folosit, alături de metode de prelucrare curente, o metodă de analiză elaborată de către noi, pe care am numit-o metoda integramei. Ea constă în reprezentarea grafică a rezultatelor din tabelul 5.1 prin prisma criteriilor din tabelul 5.2 în figura 5.6.

Caractere dominante

3 1

Distribuţie Gaussiană (normală)

1-0.1

-0.2 E»

-0.3 *a-::::;::

■

-0.6 E".............

ZJ 0.4*0.9

3 0.8Homeostazie

ratio

Sex ratio

Selecţie ratio

0.7

3 0.6

D 0.5

-0.7 nawaii

-0.8Distribuţii

echilibrante _Q g —m±.

3 0.3

3 0.2

0.1.1

Varia ratio

" '■ "

~----

Caractere integratoare

Figura 5.6. Integrarea caracterelor umane prin HOMO RATIO

Rezultatele experimentale, utilizînd metoda integramei, au evidenţiat:a) o ierarhie a caracteristicilor în funcţie de mărimea clasei dominante;b) o simetrie între clasele dominante şi clasele compensatoare pe care le-am

numit de integrare ;c) distribuţia procentuală a variantelor în cadrul unei caracteristici rămîne

aceeaşi, variantele putînd să se schimbe între ele. Am numit această distri-buţie homo ratio, fiind specifică omului. Fiecare variantă îndeplineşte o anumită funcţie (chiar dacă este negativă) şi, evident, variantele pot apărea

în proporţii diferite. Dacă într-o populaţie o variantă totuşi lipseşte, acest lucru semnalizează că ceva a determinat o schimbare la populaţia respectivă. Reprezentarea prin integramă a procentului de homo ratio permite analiza colectivităţilor umane care în acest caz desemnează un integron. Integronul pentru o populaţie umană izolată cuprinde caracteristici cu clase dominante majoritare pentru cele mai reprezentative dintre acestea. Pentru o colecti-vitate arbitrară neintegrată (de pe stradă, din piaţă etc.) integronul se caracterizează printr-o mare variabilitate, neavînd acoperite aspectele de unitate majoritară.Concluzia acestui demers este aceea că între caracteristicile ce definesc o

populaţie umană există anumite relaţii de interdependenţă care se exprimă prin nişte principii de simetrie şi nişte sisteme de proporţionalitate care reflectă VARIABILITATEA şi totodată INTEGRALITATEA grupărilor umane. Ordonarea pe niveluri de integrare prefigurează funcţia de INTERFAŢĂ INFORMAŢIONALĂ.

Sintetizînd, aşa după cum s-a văzut, preocuparea noastră a fost de a obţine trecerea de la studiile populaţionale la studiul individului uman spre a cunoaşte în ce fel se realizează agregarea, integrarea şi coexistenţa fiinţei umane în populaţie. Acest lucru l-am realizat pe două căi:

/. Calea experimentală, respectiv, cercetarea longitudinală-diacronă.

Cercetările au fost efectuate pe două eşantioane a peste 150 de copii de vîrstă şcolară, fiecare copil fiind urmărit pe parcursul a opt ani (de la 6 la 14 ani). Au fost elaborate două albume auxologice cu date interdisciplinare, în figura 5.7 fiind prezentată o filă dintr-un astfel de album. Ea reprezintă evoluţia unui copil din grupa copiilor cu creştere tardivă (vezi fotografia stînga sus). Datele colectate au permis întocmirea unor auxograme (grafice care ilustrează creşterea şi dezvoltarea).

Astfel, graficele marcate cu (a) reprezintă auxograme individuale (diferen-ţiale şi cumulative), respectiv reprezentări ale evoluţiei dimensiunilor corporale şi cefalice (în stînga) şi reprezentarea vitezei de creştere a individului, raportată la sine însuşi (în partea dreaptă). Graficele notate cu (b) reprezintă auxograme sigmatice (statistic faţă de media populaţiei), somatometrice şi metabolice. Graficul de sus reprezintă viteza de creştere comparativ cu populaţia (în cazul de faţă, grupul din care face parte individul).

Graficul de jos reprezintă acceleraţia de creştere şi reflectă un caracter metabolic, deoarece variaţia vitezei de creştere este legată de viteza de reacţie metabolică.

AUXOGKAMA CUMULATIVA

P P P g-op eu-eu Ib lab Im Ig dap daxa-a Ir-tr anvAUXOGRAME DIFERENŢIALE COPIL COD 116 B

359n13151 345 6 7 0 9 10-A ort f>l Pe Pf °~Qp «"-eu **> ta*> '"ii

;±3Mttm—.4 KM MU K 4

o o z nmH

2 Hm O

sZ O>■

> z§ 13 Or o o

zD <5Gr c

(a) Figura 5.7. Model de studiu diacron pentru date interdisciplinare

AUXOGRAMA SIGMATICA-SOMATOMETRICA3a» COPIL COD 116 B

^P PP 9-op^|b lablmilgdapdaxa-alfanv t G

ţr->- * iii

:m

j^p- :*

^

^crs: t=EdCISLSilU

c;.c^fc^iti-i2 c;100%

L 21851 KIcJî EtZ lfc 1^ lf-r"

2. Calea teoretică, respectiv modelul integronului.

După cum s-a văzut anterior, pe baza datelor acumulate experimental prin cercetări populaţionale şi individuale a fost construită o formă de reprezentare grafică pe care am numit-o integramă. între caracteristicile ce definesc o colectivitate umană sau un individ am evidenţiat anumite relaţii de interde-pendenţă care se exprimă printr-o lege de distribuţie a acestora, numită homo ratio. Prin analiza diferitelor integrame am constatat că există nişte legi de simetrie şi de proporţii care determină o ierarhie de valori între clasele domi-nante ale acestor caracteristici. în formarea şi structurarea colectivităţilor umane aceste legi exprimă variabilitatea şi integralitatea grupărilor umane. Pentru stabilitatea şi unitatea funcţională a unui grup trebuie să existe o anumită distribuţie a elementelor ce le caracterizează, unele fiind dominante, altele secundare, dar fiind absolut necesare pentru menţinerea integralităţii şi stabi-lităţii. Grupul uman de acest tip l-am numit integron.

Prin definirea fenomenului integron ca fenomen de interfaţă noi încercăm să abordăm, de pe alte poziţii, integrarea omului în natură; o modalitate ce necesită respectarea unui sistem de proporţii este sex ratio, de exemplu, bine cunoscut în genetică, fiind una dintre manifestările acestei legităţi. Integrarea colectivităţilor umane pe baza unor proporţii între variantele caracteristicilor lor este una informaţională de tip particular.

„Gîndirea integronică" reprezintă o modalitate de sinteză interdisciplinară, între teoria sistemelor, cea cibernetică şi teoria informaţiei, utilă pentru înţe-legerea integralităţii fenomenelor umane pe baza conceptului de interfaţă informaţională.

Revenind la studiul individului, vom urmări un individ în evoluţia sa onto-genetică, adică de-a lungul vieţii sale. Vom observa că acesta se prezintă într-o suită de ipostaze similare şi în acelaşi timp diferite. Imaginar, aceste ipostaze pot fi considerate ca reprezentînd o populaţie proprie (material, avem de-a face cu un individ, dar informaţional avem de-a face cu o mulţime). Aplicînd acestei populaţii fictive metoda integronului în baza ipotezei nr. 2 (existenţa unei similarităţi funcţional-informaţionale între fiinţa umană şi populaţia din care face parte), am constatat un foarte interesant transfer de semnificaţii privind caracteristicile populaţionale şi cele a unui singur individ, după cum se vede din figura 5.8.

Timp ontogenetic

A

interfaţa de coexistentă

Cuplul sociocultural JLMaturitate

<-/■ — -,-

CALITĂŢI - SOCIALE / C

\ CĂUTAŢI - CULTURALE\

tinereţe/

Perioadă deinstruire

Cuplul biologic

CopilărieCALITĂŢI - CULTURALE

CALITĂŢI - BIOLOGICELEGENDĂ

CALITĂŢI - PSIHOLOGICE

C O Cuplul fenomenelor biologice, psihiceCuplul fenomenelor socio-culturaleCuplarea cuplurilor biologic-psihic, socio-culturalPunct critic de cuplareMomentul naşterii

Figura 5.8. Distribuţia caracterelor unui individ în dinamica ontogenezei

Această integramă din figura 5.8, derivată din integrama homo ratio, repre-zintă distribuţia caracterelor unui individ dintr-o populaţie, în dinamica onto-genezei, abordată ca un proces de coexistenţă biologic-psihic şi socio-cultural bazat pe criteriul dominanţei. Se observă la naştere (timp ontogenetic = 0), la cuplul biologic - psihic, preponderenţa calităţilor biologice, cele psihice fiind numai potenţiale. Pe măsura dezvoltării, pe coordonata timp calităţile biologice scad (la moarte devin zero), în timp ce cele psihice după naştere încep să se formeze şi să crească, ajungîndu-se în perioada de tinereţe, după copilărie şi instruire, la un echilibru al acestui cuplu, dar şi la un echilibru al cuplului socio-cultural format şi el în copilărie şi în perioada de instruire.

Punctul C este astfel un punct critic de cuplare a celor două cupluri. Spre bătrîneţe caracterele sociale scad, iar cele culturale cresc prin acumularea de experienţă. în acest mod tinereţea reprezintă interfaţa integrării ontogenetice. Observăm că pe parcursul vieţii presiunea biologică se transformă în aspiraţie, iar tendinţele biologice difuzează în tendinţe culturale. Subliniem deci încă

o dată că relaţiile între caracteristicile unei populaţii reale, la un moment dat, sînt similare cu relaţiile dintre caracteristicile unui singur individ de-a lungul vieţii sale definite ca un spaţiu antropologic, în opoziţie cu spaţiul ocupat de populaţia reală care constituie antroposfera.

în acest context al teoriei integronice am elaborat un model teoretic de sinteză, care priveşte fiinţa umană ca pe o succesiune de interfeţe care se acoperă şi interacţionează (vezi fig. 5.9).

Legenda: Interfaţa (I)

COEXISTENŢĂ

TRANSFORMARECONFORMAŢIE

INFORMAŢIESIMBOL

ARHETIP

7/^5/4/ s\l 2/ (?) y \ 3V^YVSPAŢIU L-|"~TJMP~

2CUNOAŞTERE PERSONALĂ

CUNOAŞTERE COLECTIVĂ

>• S

FENOMENE CORPURI

DINAMICA

7. I. Ecologică 6. I. Biologică 5. I. Fizico-chimicâ 4. I. Psihică 3. I. Cognitivă 2. I. Arhetipală 1. I. Transcendentă

EVOLUŢIE

SISTEM COMUNICARE

Figura 5.9. Nivelurile de integrare structurate pe categorii de semnificaţie

Aceste interfeţe reprezintă niveluri de integrare, fiind structurate pe categorii de semnificaţie. Ele au rezultat din cercetările noastre electrografice executate pe bolnavi cu diverse patologii, dar nu reprezintă rezultatele prelucrării statistice a datelor, ci semnificaţia formelor tipurilor de semnale, obţinute şi înregistrate pe clişee. Am considerat boala ca o expresie a dezadaptării organismului uman, a diminuării capacităţii sale de integrare în natură. Demersul nostru metodologic a constat în construirea unui model teoretic care descrie fiinţa umană (individul), prin concepte ce caracterizează diferite niveluri de integrare structurală a acesteia în mediul de viaţă. Succesiunea de interfeţe este concepută în straturi


concentrice, deci nici un nivel nu reflectă în totalitate individul. în fond, este o dezvoltare a modelului realizat prin antropograma din figura 5.4, care a descris succesiv fiinţa umană, prin abordare interdisciplinară. Conceptul de interfaţă are nişte determinanţi caracteristici legaţi de modalitatea de apreciere a semni-ficaţiei şi a înţelegerii cum să diferenţiem semnificaţiile. Pe această cale s-a ajuns la Informa semnalelor, respectiv a informaţiei. Ca exemplu, conceptul de transformare cuprinde analiza formei fenomenului, a semnalului înregistrat, deci cum se trece de la o formă la alta, respectiv de la semnificaţia unei funcţii la o altă semnificaţie.

Realitatea înconjurătoare este percepută de fiinţa umană într-un prim impact prin sisteme coexistente care comunică (nivel 7 în figura 5.9), adică prin informaţie receptată. La nivelul de profunzime următor celui ecologic, respectiv nivelul biologic, conceptele fundamentale sînt transformarea dinamică şi evoluţia, adică interfaţa biologică. Nivelul următor, fizico-chimic, descrie conformaţii, corpuri şi fenomene (conformaţii, respectiv formula chimică, descrie nişte corpuri compuse din elemente chimice ce au o anumită funcţiona-litate). Urmează nivelul psihic definit chiar prin conceptele fundamentale, substanţă, cîmp şi informaţie. Aici se termină nivelurile fizice care ne sînt familiare prin experienţele de biofizică şi biochimie. De aici încep nivelurile mentale care operează prin simboluri. De aici ştiinţele cognitive încearcă să lămurească ce este cunoaşterea, care deocamdată o departajăm în cunoaştere personală, specifică individului, şi cunoaşterea colectivă, specifică societăţii.

Cunoaşterea operează cu simboluri, conform teoriei elaborate de C.G. Jung [61]. Aceste simboluri cu care operează mentalul provin din nişte arhetipuri, adică în profunzime ele provin din modele primare. Am ajuns astfel la nivelul 2, cel arhetipal, caracterizat de spaţiu şi timp. Dincolo de acest nivel, adică dincolo de experimentul gîndit (Einstein), apare nivelul transcendent neexplorat ştiinţific, dincolo de experienţă. Aici putem vorbi despre dimensiunile existenţei. Percepem spaţiul prin trei dimensiuni, dimensiuni spaţiale, timpul printr-o dimensiune temporală şi arhetipul printr-o dimensiune arhetipală, aspaţio--temporală sau transspaţio-temporală. Acest model, aşa cum a fost conceput, este un model interactiv prin care putem accesa un individ analizînd semnalele care sosesc spre exteriorul corpului purtînd informaţii de la diverse niveluri. Analiza începe de la exterior spre profunzimi prin analize specifice fiecărui nivel. Decodificarea semnalelor la nivelul 7 (nivel ecologic) impune deci găsirea treptelor succesive prin care un semnal străbate diferite interfeţe (în funcţie de localizarea patologiei, în cazul de faţă) pe diferite niveluri de integrare (nivelurile 1-6). Modelul elaborat este deci un model informaţional. Informaţia înregistrată străbate cele 7 niveluri fiind receptată, memorată, prelucrată, analizată, reelaborată şi retransmisă cu specificul nivelului respectiv. Fiecare nivel modulează astfel informaţia după un cod specific. Analiza se face cu metode

preluate din toate ştiinţele care pot concura la cunoaştere în cazul nivelului respectiv. Utilizînd rezultatele cercetărilor noastre de laborator, mai ales cele electrofiziologice, se pot concepe o serie de modele concrete, operative, în care fiinţa umană este privită ca interfaţă cu diferite structuri funcţionale--informaţionale. Astfel de interfeţe ar putea fi, de exemplu:• Fiinţa umană, interfaţă între microcosmos şi macrocosmos.• Fiinţa umană, interfaţă de comunicare universală.• Fiinţa umană, interfaţă ciclic evolutivă.• Fiinţa umană, interfaţă afectiv-emoţională.• Fiinţa umană, interfaţă pro-, re- şi creatoare.• Fiinţa umană, interfaţă integratoare.• Fiinţa umană, interfaţă spirituală şi transcedentală.

Utilizarea în acest mod (ca instrument metodologic) a cuplului de concepte sistem/interfaţă, în contextul metodelor comparaţiei, analogiei şi sintezei, pentru studiul fiinţei umane ca atom fundamental conştient şi al entităţilor fundamentale ce definesc mediul ambiant, atomul fizic, celula vie, planeta pămînt şi sistemul solar, ne confirmă :1. Similaritatea în alcătuirea structural/informaţională a entităţilor enumerate,

după ARHETIPUL CONCENTRIC, respectiv succesiunea alternantă de sisteme şi interfeţe înfăşurate în jurul unui centru - nucleu [3 ; 5 ; 40]

2. Similaritatea modului de transfer al informaţiei la nivelul interfeţei prin utilizarea formei ARHETIPUL RAMIFICAT [46]Modelul antropologic pentru fiinţa umană, construit pe baza gîndirii inte-

gronice, ne-a relevat fiinţa umană ca fiind o succesiune de cupluri sistem/ interfaţă. Analiza conceptelor care descriu omul prin interfeţe cu ajutorul nivelurilor de integrare arată că pentru cunoaşterea pe categorii de semnificaţie--informaţionale, se impune cu necesitate includerea în modelul fiinţei umane a unor dimensiuni transcendente [24; 41; 61; 62].

în acest model se prefigurează căi accesibile cercetării şi cunoaşterii prin capacitatea de transcendere a fiinţei umane, folosind noţiunile operaţionale de formă, simbol, arhetip.

în acest context înţelegem transdisciplinaritatea ca pe un concept care se referă la consecinţele calităţii de transcendere ale fiinţei umane asupra cunoaş-terii şi cercetării, omul fiind în acelaşi timp cercetător-cunoscător şi obiectul cercetării, adică sistem şi interfaţă conştientă.

Considerăm util să arătăm că în procesul cunoaşterii şi al activităţii creatoare, omul s-a transformat continuu şi a evoluat. La început, în calitate de observator, a abordat realitatea direct cu simţurile şi apoi indirect cu ajutorul instrumentelor şi al aparatelor, dobîndind aşa numitele cunoştinţe obiective (vezi fig. 5.10).

CONCEPŢIA INTEGRONICA IN ANTROPOLOGIA INDIVIDULUI 231

Relaţii de interdependenţă (r)

Ls

f Vi s

NEVIU

Ls

sviu

T

*

Ls Ţ

Vi

SOM 4-

Ls

±As

mediu

înconjurător

±

EXPERIMENTATOR Relaţii de independenţă faţă de experiment

Legenda:S - Sistem; x, Xj- Intrări; y, yj - Ieşiri; Ls - Legi specifice

Figura 5.10. Model conceptual al cunoaşterii umane obiective realizate prin experiment de laborator

Pe această cale s-au găsit legi generale şi legi specifice aproximative ale fenomenelor studiate, considerate ca sisteme. în această fază se ignora inter-acţiunea experimentatorului cu fenomenul. Aşa se explică faptul că şi astăzi se construiesc modele pentru Univers, neincluzînd existenţa lui homo sapiens în acesta.

Demersul nostru următor este acela de a examina experimentul ca un proces de interacţiune reciprocă şi de cunoaştere obiectiv-subiectivă de către experi-mentator, pentru că există o similitudine de alcătuire între om şi celelalte fenomene (vezi fig. 5.11).

AURA CORPULUI UMAN

LSR

hiS

VIU

ŢX

• Sistemele sînt limitate spaţio-temporal

LSRS

NEVIU xivi

S OM

EXPERIMENTATOR

J

xiVi

sOM

L-SF

w,

Smediu

înconjurător

fViLegenda: SR

S - Sistem; x, x - Intrări; y, y - Ieşiri; Ls - Legi specifice relative

R - Relaţii de interdependenţă

Figura 5.11. Model conceptual al cunoaşterii subiectiv-obiective

în această etapă cercetătorul experimentator a constatat influenţa prezenţei sale asupra experimentelor efectuate (atît pe plan fizic, cit şi pe plan mental -ne referim la experimentele din fizica cuantică - principiul nedeterminării) şi s-a inclus în modelul experimental. Rezultatul cunoaşterii este de fapt un proces de „ asimilare "permanentă a realităţii de către observator prin sfera de interacţiune.

Cuplul SISTEM/INTERFAŢĂ se dovedeşte o paradigmă a cunoaşterii în care ideea autonomiei totale a corpurilor şi fenomenelor rămîne doar ca o primă aproximaţie în demersul metodologic al cercetării ştiinţifice.

Astăzi putem afirma mai degrabă că obiectele şi fenomenele din natură coexistă, sînt simultane şi că ele sînt integrate într-un context energetic --informaţional amplu ale cărui limite nu le putem imagina „concret" sau

• Cunoaşterea depinde de Xj şi de yj ale experimentatorului

cunoaşte „obiectiv" decît parţial, în funcţie de capacităţile individuale proprii (filtrul informaţional subiectiv).

Consecinţa concretă, imediată, a celor arătate este observaţia că limitele sau delimitările dintre sisteme nu sînt uşor de stabilit. Intre aceste sisteme apar niveluri de diferite grade de interacţiune care îndeplinesc funcţia de interfaţă. Acestea se suprapun, se acoperă unele pe altele, se întrepătrund, se intersectează, interfera, astfel că în spaţiul de interferenţă şi interacţiune, între obiectul cercetat şi cercetător există ceva (o interfaţă!) care nu mai poate fi ignorată, deoarece influenţează rezultatele cercetării (vezi fig. 5.12).

T*

Ssi IF NEVIU

\ i ^ xivi«

i s

= Coexistenţa (simultaneitate)

nj = Niveluri de coexistenţă nj (de interacţie)

!Ns nj = Au potenţialităţi \ diferite care se s \ actualizează

"o N\ \ ni - ni-1

* „«*—-v./» _1__1 \

j

.X jy j ! >x!

3£l\SsilF VIU

-_LJ--

= Diferenţa de potenţializare ce caracterizează coexistenta

SşilF Experimentator

\

■> // t

SsilF OM

~r

\ \ \

I„ I

"'IiSşilF \.\-

mediu înconjurător

v„i_v

i ' C

' / I/ •

I ,'

Legenda:S - Sistem; x, Xj- Intrări; y, yj - Ieşiri; Ls - Legi specifice relativeR - Relaţii de interdependenţăIF - Interfaţă

Figura 5.12. Model conceptual al cunoaşterii subiective

Am văzut din cele expuse că prin conceptul de atom fundamental bio--psiho-socio-cultural a fost posibilă încadrarea fiinţei umane într-un model informaţional, dar societatea umană nu este produsul fiinţei umane în sine, ci a cuplului uman. Transpunerea modelului teoretic al „atomului bio-psiho--socio-cultural conştient", fiinţa umană, sub cele două forme existenţiale

(feminin şi masculin), s-a concretizat în modelul antropologic pentru cuplul uman (vezi fig. 5.13), pe care l-am numit INTEGROM.

Sisteme: 1 - nucleom; 2 - nucleu uman; 3 - corpul uman Interfaţa: 1' - nucleomului; 2' - nucleului; 3' - corpului; 4' - aura

Figura 5.13. Model antropologic al cuplului uman - INTEGROMUL

în acest model, fiinţa umană are o structură funcţională-informaţională similară cu cele ale principalelor entităţi din mediul înconjurător (atomul, celula, Pămîntul, sistemul solar), şi anume o structură concentric radiativă, cu nucleu şi nucleomi, cu interfeţe succesive, corp şi zonă proprie de interacţiune exterioară (aură).

Din cele expuse se vede că antropologia individului nu înlocuieşte antro-pologia populaţională, ci o completează (vezi fig. 5.14).

Figura 5.14. Circuitul cercetării antropologice, prin teoria integronică

în această viziune, cercetarea antropologică populaţională, beneficiind de explorarea antropologică individuală parcurge un traseu spiral în circuit continuu, rezultatele cercetărilor individuale fiind utilizate pentru îmbunătăţirea modelelor populaţionale iniţiale, trecîndu-se apoi la o nouă etapă a cercetării populaţionale. Prin metodologia propusă de teoria integronică, antropologia realizează o trecere dincolo de posibilitatea interdisciplinarităţii, într-un spaţiu pluridimensional transdisciplinar, al existenţei umane, creînd noi deschideri pentru înţelegerea omului şi a societăţii umane.

Utilizarea în modelul informaţional al fiinţei umane a unui nivel transcendent necesită unele precizări suplimentare. Albert Einstein, în lucrarea sa Cum văd eu lumea, se referea la prefigurarea unei „religiozităţi" cosmice a omului de ştiinţă. Este vorba de dezvoltarea unui nou sentiment şi poate un nou simţ, acela al perceperii existenţei universale, care, vrem, nu vrem, credem, nu credem, ştim, nu ştim, se extinde dincolo de limitele cunoaşterii actuale şi dincolo de limitele planetei noastre, acolo unde fiinţa noastră tridimensională nu mai poate percepe decît infinitul. Dar să nu uităm : în matematică, unde puterea minţii umane a supus infinitul, utilizîndu-1 în cunoaştere, există un plus infinit şi un minus infinit.

în mod similar, fiinţa umană este încadrată între infinitul macrocosmic astral şi infinitul microcosmic cuantic, pe care l-am numit transcendent în modelul nostru informaţional al fiinţei umane, dat fiind legătura existentă între fenomenele cuantice care se petrec în creier şi cele psihice. Unitatea materială

morfograme antropologicecfafe statistice'

antropodiagrame cumulative diacronice

diagnosticantropologic

individual

a viului şi a neviului şi unitatea structurală a organismelor vieţuitoarelor, în sens evolutiv, este azi demonstrată de ştiinţă, fiind mai presus de orice îndoială pentru cei ce cunosc bazele ştiinţei.

în „spectacolul naturii" omul este însă o mare surpriză. Mărturie pentru ineditul său stau nenumăratele caracterizări făcute de marii gînditori ai lumii (vezi subcapitolul 4.1.). Paradoxul existenţei sale rămîne ancorat în două probleme. Misterioasa unicitate pe Pămînt (luînd în considerare marea discontinuitate între om şi celelalte vieţuitoare, pe plan psihic) şi unicitatea sa în Univers (cel puţin pînă la ora actuală). în problema originii şi evoluţiei speciei homo sapiens există două percepţii formate în decursul istoriei umanităţii:a) Percepţia creaţionistă, religioasă, care consideră apariţia omului ca fiind

urmarea unei intervenţii superioare, divine, supranaturale. Originile acestei percepţii se pierd în negura începutului vieţii spirituale a umanităţii.

b) Percepţia evoluţionistă de tip arborescent, care consideră că originea naturală a omului se află la baza unei ramificaţii a vieţuitoarelor Terrei, omul fiind cea mai complexă dintre ele. Această percepţie s-a format în cursul dezvol-tării ştiinţei, emanînd din căutarea explicaţiilor diferitelor fapte constatate în natură.Viaţa pe Pămînt are o origine duală, cosmică şi terestră. Cosmică, prin faptul

că are la bază elementele chimice şi fenomenele fizice existente în Univers, şi terestră, pentru că s-a format şi adaptat condiţiilor de pe Pămînt. într-un Univers infinit, în continuă mişcare, este puţin probabil ca întrunirea condiţiilor de agregare a vieţii să fi fost posibilă numai într-un singur loc, pe Terra. Mai probabil asemenea centre au existat şi există în Univers.

în această lumină, pentru explicarea discontinuităţii amintite, perspectiva unei intervenţii extraterestre pe fondul evoluţiei naturale de pe Terra, din partea unei lumi mai mult sau mai puţin diferite de noi, nu mai pare improbabilă. Această percepţie, greu de acceptat pe moment, este însă plauzibilă şi merită a fi reţinută în inventarul de idei cărora ştiinţa le caută, în prezent, verificarea prin fapte. Nivelul transcendent în modelul informaţional al fiinţei umane, implicînd profunzimi care depăşesc percepţiile senzoriale, este legat inevitabil de ceea ce perspectiva creaţionistă a definit ca spirit. în percepţia evoluţionistă se conturează faptul că existenţei corporale îi corespunde şi o existenţă energetic--informaţională, care evoluează paralel cu corpul fizic şi care ar putea să transcende continuitatea informaţiei şi a individualităţii.

Concluzii

Aceste noi concepte ce fundamentează antropologia individului, şi prin aceasta unitatea cercetării antropologice, pot fi rezumate astfel:1. Corpurile de orice natură posedă simultan calitatea de sistem şi pe aceea de

interfaţă. Cuplul sistem/interfaţă se înscrie, în mod firesc, în categoria cuplurilor de contrarii complementare, cum sînt: corpuscul/undă, masculin/ feminin, centripet/centrifug, entropic/negentropic etc. în cuplul sistem/ interfaţă sistemul aparţine, în principal, categoriilor substanţă, structură, entropie, în timp ce interfaţa este atribuită categoriilor informaţie, comu-nicare, negentropie;

2. Fiinţa umană este organizată pe principiul similarităţii prin arhetipuri care se regăsesc la toate nivelurile de organizare;

3. în contextul prezentat, modelul antropologic al fiinţei umane este conceput după principiul complementarităţii sistem/interfaţă şi conţine subsistemele masculin/feminin, la rîndul lor complementare - Integronul;

4. Forma arhetipală structurală este concentricitatea, exprimată prin structuri care se învăluie în jurul unui centru (nucleu) şi care comunică între ele şi cu mediul (modelul oului, integronul, omul cu aură [40; 43]).

5. Forma arhetipală a comunicării intra- şi intersistemice, la nivel de interfaţă, este ramificaţia (modelul arborelui [46]);

6. Din cele prezentate se desprind cîteva principii fenomenologice :• comunicarea între componentele omoloage ale sistemelor se face la

nivelul interfeţelor acestora;• comunicarea la nivelul interfeţelor se face printr-un cod specific fiecărui

nivel de structurare;7. Antropologia, constituită ca ştiinţă de sine stătătoare, avînd pentru toate

ramurile sale un corp de metode, principii, legi şi teorii generale aşa cumsînt fizica, chimia, genetica, poate deveni obiect de studiu în învăţămîntulde cultură generală şi în mod deosebit în învăţămîntul superior acolo undesînt tangenţe cu fiinţa şi societatea umană. Ea poate avea efecte benefice înactivitatea formatoare a indivizilor umani, aducînd în prim-plan noţiuniprecum: cunoaşterea de sine, originea duală a fiinţei umane, structurareapluridimensională, fiinţa umană în contextul reţelei de interacţii în grup şipopulaţii, semnificaţia naşterii şi morţii pentru traiectoria individului uman,în final deci rostul vieţii.

Bibliografie

I. ***, L'ordre du chaos, Editions Pour la Science, Paris, 1989.2 *** Ţfjg incredule Machine, Published by The National Geographic Society, 1994.3. Atkins, P.W., The Periodic Kingdom, Basic Books, A Division of Harper Collins

Publishers, Inc., 1995.4. Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1986.5. Berdiaev, Nikolai, Sensul creaţiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.6. Boyd, C. William, Genetique et races humaines, Pazot, Paris, 1952.7. Carrel, Alexis, Omul fiinţă necunoscută, Editura TEDIT F.Z.H., Bucureşti, 1995.8. Cassirer, Ernst, Eseu despre om, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.9. Chisholm, S. James, „Death, Hope and Sex", Current Anthropology, voi. 34,

Number 1, Published by the University of Chicago Press, 1993, pp. 1-24.10. Connor, J.M., Ferguson-Smith, M.A., Essential Medical Genetics, Blackwell

Scientific Publications, London, 1991.II. Constantin, Dumitru, Inteligenţa materiei, Editura Militară, Bucureşti, 1981.12. Culianu, Ioan Petru, Out ofThis World, Shambhala Publications Inc., Boston, 1991.13. Damon, A., Physiological Anthropology, Oxford University Press, New York, 1975.14. D'Andrade, Roy, „Moral Models in Anthropology", Current Anthropology, voi. 36,

Number 3, 1995, pp. 399-408.15. D'Andrade, Roy, The Development of Cognitive Anthropology, Cambridge Univer-

sity Press, 1995.16. de Souzenelle, Annick, Le Symbolism du corps humain, Albin Michel, Paris, 1991.17. Dennett, Daniel, Kinds ofminds. Toward an understanding of consciousness, 1996.18. Devaney,L., Robert, An Introduction to Chaotic Dynamical Systems, Addison--

Wesley Publishing Company, 1989.19. Drăgănescu, Mihai, Informaţia materiei, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1990.20. Dumitrescu, I.F1., Kenyon Julian, Electrographic Imaging in Medicine & Biology,

Neville Spearman Ltd., Suffolk, 1983.21. Dumitriu, Anton, Homo universalis, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990.22. Einstein, Albert, Cum văd eu lumea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.23. Eliade, Mircea, Histoire des croyances et des idees religieuses, Payot, Paris, 1978.24. Eliade, Mircea, Images et symboles, Editions Gallimard, Paris, 1952.25. Eliade, Mircea, Mephistopheles et l'androgyne, Editions Gallimard, Paris, 1962.26. Eliade, Mircea, The Quest - History and meaning religion, University of Chicago

Press, 1969.27. Ember, Carol, Ember, Melvin, Anthropology, Englewood Cliffs, New Jersey, 1988.28. Evola, Julius, Metafizica sexului, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.29. Ferembach, Denise, Susanne Charles, Chamla, Marie-Claude, L'homme, son

evolution, sa diversite, Doin Editeurs, Paris, 1986.

BIBLIOGRAFIE

239

30. Fletcher, F. Ronald, Lecture Notes on Endocrinology, Blackwell Scientific Publications, London, 1987.

31. Francis, L. K., Psychological Anthropology, American Library.32. Gates, David M., Schmerl Rudolf B., Perspectives of Biophysical Ecology,

Springer-Verlag, Berlin-Heidelberg-New York, 1975.33. Gribbin, John, Cherfas, Jeremy, The monkey puzzle, Triad/Paladin Books, 1982.34. Guja, Cornelia, „Criteres anthropologiques pour la constitution d'une typologie

humaine naturelle", Bull. Et Mem. de la Soc. D 'Anthropologie de Paris, serie XIV, no. 2-3, 1985, pp. 187-199.

35. Guja, Cornelia, „Future Developments of the Electronography in the Anthropo-logical Field", IV Congress of Psyhotronics, Tokyo, Japan, July, 1977, abs. pp. 313.

36. Guja, Cornelia, „Proprietes bio-electriques de l'envelope cutanee humaine, resultats de quelques recherches experimentales", Bull. Et Mem. de la Soc. D'Anthropologie de Paris, serie XIII, no. 3, 1980, pp. 205-220.

37. Guja, Cornelia, „Psyho-Somatic Correlations Rendered Evident by the Electro-nography Method", IV Congress of Psyhotronics, Tokyo, Japan, July, 1977, abs., pp. 311.

38. Guja, Cornelia, „Resultats de Quelques Recherches Anthropologiques sur l'atraction de couleurs", Bull. Et Mem. de la Soc. D Anthropologie de Paris, serie XIV, no. 4, 1985, pp. 215-226.

39. Guja, Cornelia, „Results of Some Electronographic Investigations in Anthro-pology", XXVIII International Congress of Physiological Sciences, Budapest, 1980, Abstract no. 1653.

40. Guja, Cornelia, The Human Being - a Biointerface between Microcosm and Macrocosm, Nr. 1, Editura Prospect Anthropos, Bucureşti, 1997.

41. Guja, Cornelia, „Anthropology and Religious Experiences, Problems of Mystical hysiology", XVIII, ARA Congress, Chişinău, Moldova, June, 1993.

42. Guja, Cornelia, „Bioelectromagnetical Handprints. Anthropological Considera-tions", 5* Valsik Memorial, 13* Bartos's Symposium on Dermatoglyphics, Slovak Anthrop. Society and Comenius University, Smolenice, Czechoslovakia, 1990.

43. Guja, Cornelia, Boantă, Cristina, Daroczi, Diana, „METHODOLOGY for longitudinal study of human being (III)", Ann. Roumaine Anthropol., Bucharest, 1998.

44. Guja, Cornelia, Daroczi, Diana, Petcu, Răzvan, „Study of the Electrographic (EG) Image Variation in an Individual over a Period of 20 Years (part one)", Ann. Roumaine dAnthropol., Bucharest, 1996, pp. 91-98.

45. Guja, Cornelia, Daroczi, Diana, Predeanu, Ileana, „Longitudinal Electrographyc, Study in an Individual", Ann. Roumaine dAnthropol., 34, Bucharest, 1997,pp. 101-106.

46. Guja, Cornelia, Oprescu, Ion, Elena, Iliescu, Gabriela, Iliescu, Daroczi, Diana, Marioara, Godeanu, The Human Being - a Biointerface of Archetypal Communi-cation Nr. 2, Editura Prospect Anthropos, Bucureşti.

47. Guja, Cornelia, Petcu, R., Oprescu, I., Simion, Gabriela, Daroczi, Diana, „A Higher of Anthropological Analysis for Modelling Human Individual", 10th Congress of the European Anthropological Association, Brussel, Belgium, August, 1996.

48. Guja, Cornelia, Petcu, Răzvan, „Computer-Aided Study of the Electronographic (EG) Imprint (part two)", Ann. Roumaine Anthropol., 32, Bucharest, 1995, pp. 55-63.

49. Guja, Cornelia, Petcu, Răzvan, Popescu, Ondina, „Computer-Aided Study of the Electronographic (EnG) Imprint (part one)", Ann. Roumaine Anthropol., 31, Bucureşti, 1994, pp. 67-74.

50. Guja, Cornelia, Popescu, Ondina, „Byoelectrical Types in Man", International Conference Somatotypes of Children, Tartu, Estonia, June, 1993, pp. 17-20.

51. Guja, Cornelia, Popescu, Ondina, „Methodological Criteria in Present Anthropo-logical Research", The 6* Tartu International Anthropological Conference on Somatotypes of Children, Tartu, Estonia, June, 1994, p. 12.

52. Guja, Cornelia, Popescu, Ondina, „Variability of the Electronographic (EnG) Response the Expression of a Human Bioelectrical Tipology", Ann. Roumaine Anthropol, 30, Bucureşti, 1993, pp. 87-93.

53. Guja, Cornelia, Roşianu, Adriana, „The Electronographic (EnG) Diagnosis. Medical Anthropological Aspects", Acta Neurologica Moldavica, voi. 4, no. 1(5), 1996.

54. Guja, Cornelia, Stîrcea Crăciun, M, „Androgyny Method in Auxological Research. The Mosaic of Androgyny Concept", International Conference Somatotypes of Children, Tartu, Estonia, June, 1993, pp. 17-20.

55. Guja, Cornelia, „The Electromagnetical Fingerprint", VIIIth Congress European Anthropological Association, Madrid, Spania, September, 1992, p.20.

56. Halley Des Fontaines, Jean, La notion d'androgynie, Depot General, Paris, 1938.57. Haviland, A., William, Cultural Anthropology, Library of Congress Cataloging -

In Publication, 1990.58. Isac, Mihail, Biophysics-from the Big Bang to Ecosystems, Editura Tehnică,

Bucureşti, 1996.59. Jaensch, E.R., Studien zur psychologie menschlicher typen, Verlag von Johann

Ambrosius Barth, Leipzig, 1930.60. Joseph, R. Norman, PhysicochemicalAnthropology, S. Rarger A.G., Basel, 1979.61. Jung, C.G., Man and His Symbols, Doubleday&Comp. Inc., New York, 1969.62. Jung, C.G., Menschenbild und Gottesbild, Walter Verlag AG, Schweiz, 1984.63. Krader, Lawrence, Anthropology andearly law, Basic Books Inc., New York, 1966.64. Leadbeater.C.W., Les centres deforce dans l'homme, ADYAR, Paris, 1927.65. Leakey, R., Lewin, R., Les origines de l'homme, Librairie Arthaud, Paris, 1979.66. Leakey, R., The origin ofhumankind, Basic Books, Harper C. Publishers Inc., 1994.67. Leneve, M.I., Essentials of Neonatal Medicine, Oxford Blackwell Scientific

Publications, London, 1992.68. Mărgineanu, N., Condiţia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.69. McElroy, Ann, Townsend, Patricia, Medical Anthropology in Ecological Perspec-

tive, Westview Press, London, 1985.70. Moriss, Desmond, Maimuţa goală, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991.71. Nicolaescu, Basarab, Ştiinţa, sensul şi evoluţia, Editura Eminescu, Bucureşti, 1992.72. Odobleja, Şt., Psychologie consonantiste, Libraire Maloine, Paris, 1938.73. Ogodescu, Doru Simion, Persoană şi lume, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.

BIBLIOGRAFIE 241

74. Oldfield, Harry, Coghill Roger, The Dark Side ofthe Brain, 1988.75. Osborn, F. Alex., L'imagination constructive, Dunod, Paris, 1971.76. Peitgen, Heinz Otto, Saupe, Dietmar, The Scienece of Fractal Images, Springer

Verlag, New York, 1989.77. Pende, Nicola, Trattato di biotipologia umana, Casa Editrice Vallardi, Milano, 1939.78. Penrose, Roger, The Emperor's New Mind, Oxford University Press, 1989.79. Prigogine, I., Stengers, Isabelle, Entre temps et l'eternite, Libraire A. Fayard, 1988.80. Random, Michel, L'art visionnaire, Creation and Publishing International Ltd., 1991.81. Restian, Adrian, Homo ciberneticus, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1981.82. Ronan, A. Colin, The Natural History of the Universe, McMillan Publishing

Company, New York, 1991.83. Săhleanu.V., De la omul necunoscut la omul cognoscibil, Editura RAMIDA,

Bucureşti, 1996.84. Săhleanu,V., Eseu de biologie informaţională, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.85. Scarry, Elaine, The Body in Pain, Oxford University Press, New York, 1985.86. Stein, L., Rowe, M. Bruce, Physical Anthropology, McGraw - Hill Book Company,

New York, 1982.87. Teilhard de Chardin, Pierre, Fenomenul uman, Editura AION, Bucureşti, 1997.88. Thibodeau, A. Gary, Structure & Function ofthe Body, Mosby-Year Book, 1995.89. Tiger, L., Fox Robin, The imperial animal, Dell Publishing Co., New York, 1974.90. Tucci, G., Teoria e practica del mandata, Casa Editrice Astrolabo, Roma, 1969.91. Turnbull, Colin, The human cycle, Paladin Books, Triad, 1985.92. von Uexkull, Thure, La mediane psychosomatique, Gallimard, Paris, 1966.93. Walter, Katya, Tao of Chaos, Element Books Limited - Shaftesbury, 1996.94. Watson, Lyall, Moartea ca linie a vieţi. Biologia morţii, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1994.

Cornelia Guja - Aura Corpului Uman

Documents

Transcript of Cornelia Guja - Aura Corpului Uman