Copilul care plânge mult

SEMNIFICAŢIA PLÂNSULUI

Este o manifestare obişnuită a copilului, care e caracteristică persoanelor

neajutorate, dependente, care nu trăiesc pe picioarele lor. Este o manifestare

emoţională neplăcută cu multiple semnificaţii care poate impune răspunsuri

diferenţiate din partea adultului. Plânsul este expresia unei. stări interne negative

pure dar poate avea şi valoare de semnal către ambianţă pe care o solicită şi faţă

de care poate exercita presiuni psihologice. Plânsul este recepţionat de către cei

din jur ca fiind o manifestare neplăcută adesea agasantă.

În absenţa limbajului plânsul este unul din instrumentele principale ale

sugarului de relaţionare şi comunicare cu lumea. Prin plâns copilul îşi

semnalează prezenţa, nevoile fiziologice presante dar şi pe cele de contact

afectiv, de atenţie, de interacţiune. El este un instrument sonor care acţionează la

distanţă, spre deosebire de zâmbet care influenţează numai de aproape. Plânsul

este o componentă a limbajului preverbal sau non-verbal şi conţine numeroase

componente vocale între care tonul, intensitatea care se integrează într-o mimică

şi gestică ce exprimă starea emoţională (R. Spitz 1969). Ele pot căpăta nuanţe

diferenţiate în raport cu conţinutul mesajului transmis intenţionat sau

neintenţionat. În plâns există un mesaj emoţional, de tristeţe, de nelinişte, de

nerăbdare, de mânie, dar şi unul cognitiv. Plânsul are semnificaţia de chemare a

cuiva din jur care să intervină, să interacţioneze, să rezolve starea actuală.

Mesajul cognitiv este şi el nuanţat şi exprimă urgenţa chemării.

VALOAREA RELAŢIONALĂ A PLÂNSULUI

Valoarea relaţională este probată de răsunetul pe care îl are la cei din jur, de

activarea emoţională, de alerta grijulie care duce la acţiune. Răspunsul depinde

însă de sensibilitatea adultului care îl recepţionează, de sensitivitatea sa, de

ataşamentul său şi care în condiţiile unei relaţii stabile, de exemplu mamă-copil,

tinde să crească cu timpul. Răspunsurile sale pot să capete un caracter

condiţionat. Este tipică trezirea mamei din somnul cel mai adânc la cel mai mic

plânset al copilului. Venirea mamei şi răspunsul său prompt creează liniştea şi

echilibrul afectiv a copilului trăirea de încredere fundamentală în mediul

înconjurător care răspunde chemărilor sale, îi satisface nevoile, este ocrotitor.

Plânsul activează emoţii diferite, în raport cu conţinutul . mesajului său dar şi cu

starea afectivă a celui care îl aude. Dacă persoana este obosită, surmenată, prost

dispusă, indiferentă, va răspunde altfel decât când este senină, bine dispusă şi

interesată de bunăstarea copilului. Ceva din conţinutul plânsului, poate tonul sau

persistenţa sa pot să sune a încăpăţânare, pot irita, pot inerva. De aceea el poate

declanşa un evantai de reacţii foarte diferite din partea celor din jur de la

dragoste şi compasiune până la mânie şi furie.

Deşi există mai multe feluri de plâns, cu nuanţe distincte de obicei nu suntem

conştienţi de ele. Din afară, plânsul se vede ca un conglomerat stereotip, banal

menirea lecţiei de faţă fiind aceea de a crea o bază de înţelegere şi a permite

educatorilor modularea reacţiilor lor în raport cu tipologia sa. Se pot diferenţia:

plânsul trist, plânsul resemnat, plânsul mânios şi plânsul demonstrativ.

PLÂNSUL TRIST

Plânsul trist se însoţeşte de o mimică depresivă, de durere sufletească. Copiii

privesc în gol, cu sprâncenele şi colţurile gurii lăsate în jos, par doborâţi de ceea

ce trăiesc. Ei stau liniştiţi într-un colţ al patului sau al camerei. Se pierde

interesul pentru joaca, pentru jucării şi pentru cei din jur. Copiii numai

investighează camera cu privirea care îşi pierde strălucirea. Copiii au mişcări

lente, sunt greoi, îşi pierd pofta de mâncare şi voiciunea caracteristică vârstei. Ei

suferă de insomnie şi sunt somnolenţi în timpul zilei.La sugar şi copilul mic,

plânsul trist poate fi asimilat cu depresia anaclitică a lipsei de sprijin declanşată

de separarea de mamă descrisă de către R. Spitz. Depresia se leagă de pierderea

fiinţei iubite, de neglijare, de indiferenţă şi răceală din partea celor din jur, de

lipsa de răspuns la chemările sale, în condiţii de singurătate. Fenomenul se

regăseşte în aceleaş condiţii de singurătate, de lipsă de căldură şi afecţiune şi la

vârste mai mari mai ales la bătrâneţe. Ea se produce în familiile în care există un

mare grad de neglijare a copilului, un dezinteres total faţă de nevoile sale.

Depresia duce la pierderea poftei de mâncare şi la grave stări de denutriţie. în

asemenea cazuri pe prim plan al atenţiei celor din jur stă slăbirea copilului,

denutriţia dar măsurile dietetice şi chiar tratamentul medicamentos chiar foarte

competent nu au şanse dacă nu se produc schimbări în relaţiile afective, dacă nu

apare un adult dispus să investească afectiv în relaţia cu copilul, adică să-i

acorde toată afecţiunea. Internarea în spital poate să accentueze depresia prin noi

separaţii şi traumatisme fizice şi dureri, privaţiuni, contacte cu persoane noi,

necunoscute toate reprezentând stresuri majore.

Există un singur remediu mângâierea, contactul fizic, căldura sufletească şi

contactul fizic, vorbirea dulce, să îi dea siguranţa că este iubit. Nu există nici un

medicament pentru singurătate.

PLÂNSUL RESEMNAT

Plânsul resemnat e un plâns tăcut, abia auzit, cu faţa tristă şi corpul

contractat. Copiii stau izolaţi, singurateci, nu mai aşteaptă nimic, stau cu spatele

la cei din jur, nu-i mai interesează ambiţia. Desprinderea faţă de mediu este mult

mai profundă atitudinea copilului seamănă cu aceia a unui înfrânt. Copilul se

întoarce către sine, către corpul propriu, se leagănă, se excită sexual, îşi suge

degetul, are insomnie. Plânsul resemnat apare nu numai datorită neglijării din

partea celor mari ci şi dacă este certat, umilit, pedepsit excesiv pe motive

nesemnificative sau nemotivat. El semnifică o înfrângere trăită în profunzime,

completă, fără speranţe. Copilul nu mai aşteaptă nimic de la cei din jur, este la

capătul puterilor. Copilul are o privire detaşată, priveşte în gol, fără să îl

intereseze ce se întâmplă în jur. Este vorba de un grad mai profund de

depresiune psihică, până aproape de melancolie (Marcelii 1997, Ajuriaguerra J.

de Marcelii D. 1989).El trece neobservat, fiind un plâns tăcut, impregnat de

profundă tristeţe. El poate fi întâlnit la copiii suferinzi de cel mai mare grad de

malnutriţie, de atrepsie. în mod experimental s-a arătat că similar copiilor

neglijaţi, neglijarea complectă, lipsa contactelor fizice la animalele nou-născute

duce la atrofierea unor nuclei cerebrali. Curba ponderală este un indicator al

tristeţii, al izolării. Cearta şi pedepsele nemotivate reprezintă stresuri severe care

activează hormonii corticoizi şi inhibă pe cei de creştere astfel că se poate opri

creşterea copiii rămânând mici de statură.Copilul cu plâns resemnat are mari

nevoi nesatisfăcute de contact fizic. îi lipseşte bucuria atingerii manită să îi

satisfacă foamea de stimuli tactili, de ţinut în braţe, de mângâieri, de masaje care

să-i activeze tonusul muscular, circulaţia. îi lipsesc bucuria atingerii şi a căldurii

umane. Aceasta înseamnă un timp important rezervat numai lui, persoanei sale

pentru a reînvia bucuria de a trăi. Există metode speciale de masaj rezervate

sugarului originale din India care asigură pe deplin satisfacerea necesităţilor de

contact fizic ale copilului. în concluzie el are nevoie de un regim special de

stimulare care să îi refacă bucuria de a trăi şi legăturile cu lumea, să combată

depresia pe căile cele mai fireşti.

Înainte de a acţiona într-un fel sau altul este firesc să analizăm întreaga

situaţie a copilului pentru a discerne între un fenomen întâmplător, firesc şi unul

care se repetă des şi capătă amploare. Pentru a înţelege semnificaţia sa

interesează nu numai plânsul ci şi starea psiho-fizică a copilului, ambianţa în

care trăieşte, aranjamentul camerei, bogăţia obiectelor, a desenelor, programul

de viaţă al copilului, persoanele cu care vine în contact în mod obişnuit, modul

în care se poartă cu el, afecţiunea pe care i-o arată; dacă îl ţin în braţe şi cât timp,

zâmbetul şi căldura cu care este privit. Suferinţa copilului nu este numai a lui ci

şi relaţiei cu grupul în care trăieşte. Deci diagnosticul va cere o analiză a

interacţiunii cu persoanele semnificative care să precizeze modul de desfăşurare

a schimburilor afective.

PLÂNSUL MÎNIOS

Plânsul mânios e un plâns în hohote, zgomotos, însoţit de o privire "rea", de

ură, de o faţă încruntată, furioasă, de încordare corporală a unui luptător. Plânsul

apare ca o expresie a nemulţumirii, a trăirii nedreptăţii. El este însoţit de ţipete,

de dorinţă de răzbunare şi apare într-o situaţie trăită ca frustrare. Frustaţia este

trăirea de mânie, de ciudă rezultată din împiedicarea ajungerii la un scop, rezultă

din interdicţii sau refuzul satisfacerii unor dorinţe. Copiii cu plâns furios, sunt

activi, ambiţioşi, energici, se opun adevărului. Ei nu pot fi 'îndoiţi", înfrânţi prin

pedepse şi interdicţii. Ei vor să învingă întotdeauna din ciocnirea cu ceilalţi.

SPASMUL HOHOTULUI DE PLÂNS

Spasmul hohotului de plâns este o stare de furie care se manifestă prin plâns

urmat de pierderea cunoştinţei, contractură a membrelor şi a feţei. Copilul poate

să capete o culoare albastră, cianotică sau albă, palidă. Crizele sunt declanşate

de contrarieri de nemulţumiri sau de o dojana adresată copilului de către cei

din jur. Faptul că ele sunt precedate de plâns şi de o stare de nemulţumire

permite orientarea diagnosticului către spasmul hohotului de plâns. în orice criză

trebuie efectuat un examen neurologic şi verificată starea creierului prin

electroencefalograrle şi alte examene de specialitate.

Plânsul poate să se repete, să se însoţească de crize de mânie însoţite de

lovirea celor din jur sau autolovire, de ţipete, de ameninţări şi de cuvinte

agresive la adresa celorlalţi, de iritabilitate, în cazuri grave de insomnie, ceea ce

sugerează că s-a trecut la o fază de tensiune, conflictuală între părinte şi copil.

Aceasta necesită o analiză mai amănunţită. Desigur iritabilitatea crescută poate

fi rezultatul unor afecţiuni cerebrale ca epilepsia, sechelele unor agresiuni ale

creierului, a encefalitelor, a meningitelor, a traumatismelor cranio-cerebrale sau

poate fi moştenită.

IRITABILITATEA CRESCUTĂ

Iritabilitatea crescută reprezintă numai o predispoziţie care este scoasă la

iveală de problemele ce apar în relaţiile dintre copil şi ambiţia sa. Printre ele se

enumera dificultatea în comunicare sau cea de mişcare. Mulţi dintre copiii

furioşi au dificultăţi de comunicare, nu au început încă să vorbească sau au o

vorbire nedezvoltată, dificultăţi de comunicare, nu au început încă să vorbească

sau au o vorbire nedezvoltată, dificultăţi de articulare a cuvintelor, un vocabular

foarte sărac. Ei simt că nu sunt înţeleşi, că mesajul transmis nu este cel dorit sau

că celălalt nu 1-a descifrat. De aceea ei au impresia că sunt ignoraţi. Adesea

copiii suferă şi de alte disfuncţii psihice ca întârziere mintala, de instabilitate, de

iritabilitate, de paralizii şi handicap motoriu care îi împiedică să se mişte

conform nevoilor lor.

NEVOILE DE AUTONOMIE

Nevoile de autonomie ale copilului se pot exprima prin dorinţa de mişcare şi

aceea de a cerceta ambianţa iar restricţiile lor severe de către cei din jur pot

declanşa stări de nemulțumire şi de furie. Pentru a înţelege un copil furios cu

crize repetate de plâns şi de mânie este necesară o analiză atentă care ia în

consideraţie şi modul în care ceilalţi se poartă cu copilul. Ea poate să evidenţieze

răspunsurile nesatisfăcătoare ale adulţilor sau tendinţa la contrariere a dorinţelor

copiilor.Pentru a opri un asemenea plâns trebuie procedat într-un mod

constructiv, primul pas fiind înţelegerea dorinţelor sale, a conţinutului mesajelor

sale fapt ce va permite găsirea de soluţii pozitive menite să reducă deficienţele.

Pe termen lung ele vor însemna îmbunătăţirea comunicării prin învăţarea

limbajului semnelor adică indicarea obiectelor cu degetul în paralel cu eforturile

de a-1 învăţa să vorbească.În timpul crizei de plâns se va insista într-o atmosferă

calmă asupra definirii dorinţelor sale, a exprimării eventualelor nemulţumiri.

Satisfacerea dorinţelor contrariate trebuie să aibă limite. În cazul în care ele sunt

exagerate se pot aplica drept alternative de intervenţie: 1) distragerea atenţiei de

la obiectul dorit sau de la activitatea refuzată prin populara stratagemă de a arăta

altceva "uite păsărică" sau 2) implicarea în altă activitate concurentă dar

atractivă.

În nici un caz copilul cu plâns furios nu va fi consolat pentru că această

atitudine înseamnă o răsplătire iar mesajul transmis este de încurajare. Aceasta

va face ca data viitoare copilul să procedeze la fel pentru a obţine obiectul dorit

iar în caz de refuz va declanşa plânsul de şantaj, demonstrativ, lipsind multe

emoţii.

PLÂNSUL DEMONSTRATIV

Plânsul demonstrativ este un plâns excesiv de zgomotos, întretăiat de

sughiţuri şi oftaturi. El este mai curând prefăcut. Nu există o mânie adevărată

deşi plânge şi se zbate ca şi cum ar fi tăiat în bucăţele, bate din picior, se

trânteşte de pământ, dă un adevărat spectacol. El doreşte să capteze atenţia celor

din jur cu orice preţ. Pentru aceasta copilul poate să se autolovească, să se dea

cu capul de pereţi, se aruncă la pământ. Este greu de făcut o distincţie între

plânsul demonstrativ şi cel mânios. O asemenea scenă a fost denumită criză de

afect şi se potoleşte ca prin farmec dacă se îndeplinesc dorinţele sau dacă apare

ceva interesant la orizont.Copiii mici vor să obţină imediat tot ceea ce doresc.

Există un risc mare să se accepte concesii, să se satisfacă poftele adesea absurde.

Dacă sunt răsplătiţi de fiecare dată când plâng, sunt luaţi în braţe, mângâiaţi,

pupaţi şi li se oferă tot ceea ce doresc pentru a înceta plânsul, ei încep să

conducă. Copiii capătă putere asupra familiei lor, devin mici tirani, temuţi de cei

din jur, din ce în ce mai capricioşi şi mai greu de suportat. Fără o atitudine fermă

din partea adulţilor crizele tind să se îndesească devin din ce în ce mai greu de

controlat.

Plânsul poate fi expresia unor nevoi fizice, a setei, a foamei, a disconfortului

provocat de frig şi de murdărie. O stare de greaţă poate anunţa apariţia unei boli

fizice care se poate anunţa iniţial prin semne psihice ca indispoziţie,

capriciozitate, nervozitate, capricii, crize de plâns nemotivate, insomnie,

inapetenţă. Un medic pediatru francez spunea că 'Înainte să îmi pedepsesc

copilul pentru că într-o zi a devenit capricios întâi mă voi uita în gât să văd dacă

suferă de vreo amigdalită şi îi voi pune termometrul" (Michaux 1953).

TERAPIA CONTEMPORANĂ

Terapie contemporană. Reprezintă un mănuchi de metode bazate pe răsplătire

care se aplică în educaţie atât la copiii obişnuiţi cât mai ales la cei care au

dificultăţi de învăţare, sunt dificili, agresivi, plâng mult. Prin răsplătirea

diferenţiată a faptelor bune, a performanţelor, copiii sunt stimulaţi să lucreze

mai bine să îşi concentreze atenţia, să devină mai interesaţi în ceea ce

fac.Terapia comportamentală este o metodă modernă, blândă de educaţie,

preferată atât de educatori cât şi de părinţi.

Pentru a aplica tehnicile terapiei comportamentale este nevoie de o pregătire

specială cu multe aplicaţii practice. Pentru fiecare copil se construieşte şi se

aplică un program experimantal sistematic bazat pe observarea

comportamentului său, a modului în care reacţionează în diferite situaţii şi pe

identificarea răsplăţilor sale preferate.

CUM SUNT ANALIZATE SITUAŢIILE PROBLEMATICE

Situaţiile problematice sunt analizate într-o ordine denumită sintetic ABCD

care cuprinde: a) situaţiile declanşatoare, evenimentul şi locui în care s-au

produs: la masă, pe stradă, momentul în care copilul vede o jucărie interesantă,

b) reacţiile copilului, c) atitudinea anturajului şi d) consecinţele finale, răspunsul

copilului după intervenţia părintelui. în principiu se consideră că reacţia

anturajului este hotărâtoare pentru menţinerea sau întărirea unei conduite sau

reacţii a copilului sau pentru eliminarea purtării sale nedorite, indeziderabile

adică stingerea sa. Factorul cheie este reprezentat de atitudinea celor din jur în

momentul producerii actului nedorit. Aşa numitele contingenţe desemnează

reacţiile părintelui său ale educatorului ca răspunsuri imediate la manifestările

copilului (Murdoch şi Barker 1991).Unele contingenţe oferite în mod obişnuit

de părinţi luatul în braţe, mângâierea au un efect contrar şi creează involuntar

premizele învăţării şi menţinerii comportamentelor nedorite. Pentru a deveni

conştienţi de toate aceste subtilităţi educatorii şi părinţii trebui e să înregistreze

în scris meticulos situaţiile incluzând toate amănuntele precum şi ora la care se

produc. Numărul iniţial de incidente petrecute în timpul unei zile sau a unei

săptămâni reprezintă punctul de pornire al programului de intervenţie iar

înregistrarea lor în timpul tratamentului va permite să se aprecieze eficacitatea

intervenţiei.

În practică terapia comportamentală serveşte în primul rând la ameliorarea

procesului obişnuit de învăţare prin creşterea dorinţei copilului de a învăţa cu

ajutorul răsplătirii diferenţiate prin laudă, mângâiere, răsplăţi materiale, dulciuri

la copilul mic sau note bune, premii la copilul mare. Administrarea răsplăţilor se

face după următoarea strategie: iniţial comportamentul pozitiv este răsplătit ori

de câte ori apare. După ce el s-a fixat şi apare în mod regulat, frecvenţa

răsplăţilor se reduce treptat iar ritmul în care ele sunt oferite devin neregulat.

Copilulnu trebuie să ştie dinainte când va fi răsplătit. Răsplătirea diferenţiată

este o metodă mult utilizată în învăţământul modern şi în recuperarea

persoanelor deficiente fiind principala metodă de fixare a achiziţiilor.

RECOMPENSA

Recompensa este o metodă de bază pentru creşterea comportamentelor

pozitive. Ea se realizează mult mai uşor în, familie datorită varietăţii jucăriilor şi

activităţilor şi atenţiei ce pot fi oferite copilului. în schimb în colectivităţi

răsplăţile sunt diferite şi în general mai sărace. De aceea ele trebuie să fie

adaptate resurselor existente. Nu poate fi dată o jucărie unui singur copil,

întrucât se crează tensiuni şi gelozie la ceilalţi. Răsplăţile vor consta mai

probabil în mângâiere, contact fizic, laude, priviri şi altele în raport cu

preferinţele fiecăruia.

Terapia comportamentală este efectivă şi în corectarea sad atingerea unor

comportamente-problemă, dificile apărute în viaţa de fiecare zi şi în procesul

educativ.

Spre deosebire de atitudinea clasică care preferă pedepsele pentru reducerea

frecvenţei plânsului mânios şi a crizelor de afect în cadrul terapiei

comportamentale se folosesc metode care pornesc de la principiile răsplătirii. S-

a observat că efectul pedepsei este de foarte scurtă durată şi pentru impunerea

liniştii în cursul timpului este nevoie de creşterea frecvenţei şi intensităţii ei Ca

urmare poate ajunge la încrâncenarea copilului sau la un soi de indiferenţă

sfidătoare care scoate din minţi părinţii sau educatorii. Prin exagerarea

pedepselor provoacă de rezistenţa copilului sau de ambiţiile educatorilor se

poate ajunge la maltratare care cade sub incidenţa legii.La copilul mic, crizele de

mânie cu sau fără autoagresiune pot fi stinse prin oferirea la concurenţă a unui

alt comportament: atrăgător a unui alt comportament atrăgător dar incompatibil;

o jucărie nouă pe care copilul care să o ţină în mână şi să facă imposibil gestul

de autolovire. Totodată educatorul cu o voce blândă, neinflueţată de scandalul

copilului va arăta un interes plăcut pentru păpuşa sau obiectul oferit. Jucăria

poate fi înlocuită cu o nouă activitate. Astfel copiilor mici le place apa, ei doresc

să imite pe cei mari în diverse activităţi, să participe la multe acţiuni

gospodăreşti, să se plimbe chiar şi la piaţă.De principiu crizele demonstrative

sau de mânie nu se pedepsesc. în schimb ele pot fi reduse prin lipsă de întărire

prin indiferenţă din partea educatorului sau părintelui. Atenţia exagerată

acordată stării de plâns sau de mânie poate stimula comportamentul nedorit al

copilului care va învăţa că nu mai aşa poate capta interesul părintelui. Ignorarea

crizelor, este în fapt lipsă de răsplată, un fel de pedeapsă blândă care

reuşeşte de multe ori. Dar crizele nu pot fi ignorate dacă apar manifestări

agresive sau dacă ţipetele devin prea zgomotoase. în asemenea cazuri se aplică

tahnica de scoatere din joc (time-out).

Ea constă în solicitarea din partea adultului de a înceta scena, repetată de cel

puţin 2-3 ori. După aceia, fără prea multe critici sau comentarii, el va fi anunţat

că va fi izolat într-o cameră, la distanţă de ceilalţi până încetează plânsul şi

manifestările însoţitoare. Tonul avertismentelor va fi calm, senin dar hotărâtor

iar mesajul va fi îndeplinit exact cum s-a promis. Durata izolării copilului va fi

de 2-3 minute de la încetarea plânsului. După încetarea plânsului şi trecerea

perioadei promise el va fi scos şi jocul va fi reluat în mod obişnuit copilul fiind

implicat într-o activitate ce îi absoarbe atenţia. La ieşirea din izolare nu-i se va

face nici un reproş

_____________________________________________________________

SANCŢIUNEA

Este de amintit că pedepsirea severă a copilului poate provoca o deturnare a

emoţiei. în loc să fie furios, nemulţumit cum ar fi normal, el devine plângăreţ,

sperios. Un plâns înfricoşat va impresiona mama care îi va acorda din milă

răsplata dorită; mecanism care se fixează ulterior. Pedeapsa poate iniţia un

proces încă mai periculos: ascunzişul. Copilul începe să ia obiectele dorite dar

interzise în secret, fără să mai ceară voie şi să le ascundă ceea ce marchează

ruptura afectivă dintre el şi lumea adulţilor. Aceasta este preludiul minciunii

care creează patul unor tulburări de comportament, a opoziţiei făţişe sau

mascate. Pentru a depăşi situaţiile tensive repetate este utilă o analiză mai

profundă a relaţiilor copil părinte, a conflictelor dintre ei, a atitudinii parentale

sau a educatorului pentru a distinge motivaţia adesea inconştientă a conduitei

educaţionale. Se ştie că atât părinţii cât şi educatorii au trăiri de mulţumiri sau de

nemulţumire, de ostilitate, de respingere, amintiri care le marchează

comportamentul actual care devine iraţional deşi poate fi justificat la prima

vedere. Cauzele pot fi implantate mai adânc în subconştient şi numai o discuţie

calmă sau observarea din afară poate permite descoperirea lor. Mânia, tensiunea

adulţilor chiar dacă nu este exprimată în vorbe se citeşte pe faţă şi în gesturi. Un

educator decepţionat sau furios în familie poate să vină cu nervi în instituţie şi să

pedepsească copiii mult mai sever decât este cazul datorită stării sale sufleteşti.