ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI

IOANA-LAURA ȚIBULCĂ

CONVERGENȚĂ FISCALĂ

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Colecţia

Cercetare avansată postdoctorală în ştiinţe economice

ISBN 978-606-34-0006-3

Editura ASE

Bucureşti 2015

2

Copyright © 2015, Ioana-Laura Țibulcă Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate autorului.

Editura ASE

Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România cod 010374

www.ase.ro

www.editura.ase.ro

editura@ase.ro

Referenţi:

Prof. univ. dr. Rodica PAMFILIE

Prof. univ. dr. Constantin MITRUŢ

ISBN 978-606-34-0006-3

Autorul îşi asumă întreaga responsabilitate pentru ideile exprimate, pentru originalitatea materialului şi pentru

sursele bibliografice menţionate.

Această lucrare a fost cofinanţată din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea

Resurselor Umane 2007-2013, proiect POSDRU/159/1.5/S/142115 „Performanţă şi excelenţă în cercetarea

doctorală şi postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România”.

3

Cuprins

Summary ................................................................................................................................5

Introducere .............................................................................................................................6

CAPITOLUL 1.

Conceptul de convergență și aplicarea acestuia în domeniul fiscal........................... 12

1.1. Abordări teoretice ale conceptului de convergență ...................................................... 14

1.2. Aplicarea conceptului de convergență în fiscalitate ..................................................... 25

1.3. Abordări metodologice ale sigma-convergenței .......................................................... 28

1.4. Analiză descriptivă a diversității sistemelor fiscale din Uniunea Europeană ................ 33

CAPITOLUL 2.

Analize empirice ale convergenței fiscale în Uniunea Europeană.............................. 40

2.1. Studiu empiric realizat utilizând sigma-convergența și coeficientul de variație ........... 41

2.2. Cercetare empirică pe baza sigma-convergenței și a indicelui Gini ............................. 44

2.3. Analiză empirică utilizând sigma-convergența și indicele Theil .................................. 48

2.4. Extinderea studiilor empirice folosind beta-convergența ............................................. 51

CAPITOLUL 3.

Abordări empirice ale convergenței fiscale la nivel regional

în Uniunea Europeană ........................................................................................................ 59

3.1. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona Nord UE ........................................... 60

3.2. Cercetare empirică a convergenței fiscale în zona Vest UE ......................................... 62

3.3. Studiu empiric privind convergența fiscală în zonele Sud UE și Est UE ...................... 64

3.4. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona euro .................................................. 68

Concluzii ............................................................................................................................. 73

Surse bibliografice ............................................................................................................. 75

4

Contents

Summary ................................................................................................................................5

Introduction ............................................................................................................................6

CHAPTER 1.

The concept of convergence and its uses in taxation ......................................................... 12

1.1. A theoretical approach towards convergence .............................................................. 14

1.2. Using convergence in taxation .................................................................................... 25

1.3. A methodological approach of sigma-convergence ..................................................... 28

1.4. A discriptive analysis of tax diversity in the European Union ..................................... 33

CHAPTER 2.

Empirical analyses of tax convergence in the European Union ........................................ 40

2.1. Empirical study using sigma-convergence and the coefficient of variation .................. 41

2.2. Empirical research using sigma-convergence and the Gini index ................................ 44

2.3. Empirical analysis using sigma-convergence and the Theil index ............................... 48

2.4. Follow-up of previous empirical research using beta-convergence .............................. 51

CHAPTER 3.

An empirical approach of regional tax convergence in the European Union .................. 59

3.1. Empirical analysis of tax convergence in the Nord EU region ..................................... 60

3.2. Empirical research of tax convergence in the West EU region .................................... 62

3.3. Empirical study of tax convergence in the South and East EU regions ........................ 64

3.4. Empirical analysis of tax convergence in the eurozone ............................................... 68

Conclusions ......................................................................................................................... 73

Bibliography ....................................................................................................................... 75

5

Summary

Tax convergence within the EU is one of the main economic and financial issues that have

remained in the spotlight in recent years, in the context of debates and discussions at the level

of European policy makers. The main reason why interest regarding the topic of tax

convergence is constantly increasing is that a significant proportion of budget revenues for all

the Member States of the European Union come from tax revenues collected as a result of

levying taxes. Another reason for this interest is the issue of tax competition between Member

States. This problem is exacerbated by both the existence of a legal framework that facilitates

the migration of companies from one Member State to another, as well as increasingly higher

tax competitiveness as each country strives to attract foreign investors. Ensuring fiscal

convergence within the EU is a means to avoid further controversy on weather tax competition

between Member States is legal or moral.

The main objective of the research included in this book is the analysis of fiscal convergence

in the enlarged European Union (EU-28) in terms of tax burden. The book is structured on three

main chapters, as follows. Chapter 1 - The concept of convergence and its uses in taxation

presents conceptual delimitations of fiscal convergence, a summary of international literature

in this research area, followed by several methodological considerations concerning the

quantification of fiscal convergence and, finally, a statistical and descriptive analysis of the

European tax systems. Chapter 2 - Empirical Analysis of tax convergence in the European

Union contains a descriptive statistical and empirical approach to tax convergence in the

European Union seen as a whole. Initial research results are presented using sigma-convergence

based on three different measures for the concept of diversity, while the last part of the chapter

includes results obtained using beta-convergence. Chapter 3 - An empirical approach of

regional tax convergence in the European Union is focused on an empirical analysis of regional

fiscal convergence trends between the Member States of the European Union, using sigma-

convergence based on multiple coefficients (the coefficient of variation, the Gini index, the

Theil index).

Overall, I believe that the research results presented in this book show that the initial objective

of the scientific research regarding the analysis of fiscal convergence in the enlarged European

Union (EU-28) in terms of tax burden has been achieved.

6

Introducere

Convergența fiscală în cadrul Uniunii Europene reprezintă unul dintre aspectele economice și

financiare care au rămas în centrul atenției, în ultimii ani, în contextul dezbaterilor și discuțiilor

de la nivelul factorilor de decizie europeni. Motivul principal pentru care interesul legat de tema

convergenței fiscale este în continuă creștere îl constituie faptul că o pondere semnificativă a

veniturile bugetare ale tuturor statelor membre ale Uniunii Europene provin din veniturile

fiscale colectate din perceperea de impozite și taxe. Un alt motiv al acestui interes deosebit îl

reprezintă problema concurenței fiscale dintre statele membre. Această problemă este

accentuată de existența unui cadrul legislativ care facilitează migrarea companiilor dintr-un stat

membru în altul, precum și de competitivitatea fiscală din ce în ce mai ridicată a fiecărei țări în

vederea atragerii de investitori străini. Asigurarea convergenței fiscale în cadrul Uniunii

Europene reprezintă un mijloc de a evita controverse suplimentare cu privire la natura legalității

sau moralității concurenței fiscală dintre statele membre. Pentru a complica lucrurile și mai

mult, în încercarea de a contracara efectele recentei crize economice mondiale din anul 2008,

fiecare stat membru a recurs la schimbări în sistemul de impozitare propriu și a trecut pe un

plan secundar ideea de convergență fiscală cu celelalte state membre.

Analiza științifică prezentată în cadrul lucrării de față se desfășoară pe două direcții de

cercetare strâns corelate, care converg spre obiectivul fundamental și anume, analiza

convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene extinse (EU-28) din perspectiva presiunii

fiscale. Dacă în cadrul primei direcții de cercetare, studiul este orientat spre abordări teoretice

și statistico-descriptive ale conceptului de convergență fiscală, în cadrul celei de-a doua direcții

de cercetare, accentul cade pe metode empirice de analiză (sigma-convergență, beta-

convergență) a relației presiune fiscală-convergență fiscală.

În cadrul celor două direcții de cercetare, demersul științific este structurat pe două paliere de

studiu care urmăresc simultan atât abordări la nivelul Uniunii Europene privite ca un tot unitar

(palierul unitar), cât și studii privind convergența fiscală la nivel regional, în cadrul Uniunii

Europene (palierul regional). Palierul unitar focalizează pe utilizarea a diferite metode de

analiză pentru a studia evoluția Uniunii Europene din punct de vedere fiscal. În cadrul palierului

regional cercetarea este orientată spre analize empirice realizate pentru anumite regiuni

delimitate în interiorul Uniunii Europene (printre care și zona euro) în scopul de a stabili dacă

apropierea geografică sau o evoluție economică în condiții similare afectează sau nu

convergența fiscală.

7

Concordanța dintre titlul proiectului și tema de cercetare

Lucrarea de față cuprinde rezultatele obținute în urma demersurilor științifice susținute în cadrul

proiectului de cercetare postdoctorală „Performanţă şi excelenţă în cercetarea doctorală și

postdoctorală în domeniul ştiinţelor economice din România (POSDRU 159/1.5/S/142115)”.

Proiectul de cercetare pe care l-am redactat pentru a putea deveni parte a grupului țintă are titlul

„Concurență fiscală versus convergență fiscală în Uniunea Europeană”. Acest titlu este

în deplină concordanță cu tema de cercetare surprinsă în lucrarea de față și prezentată sub

denumirea generică „Convergență fiscală în Uniunea Europeană”.

Din punct de vedere al fiscalității la nivel european, noțiunile de convergență fiscală și

concurență fiscală sunt indisolubil legate. În ciuda principiilor fundamentale care au stat la baza

constituirii Uniunii Europene cum ar fi piața unică și libera circulație a bunurilor și persoanelor,

fiecare stat membru își dorește să păstreze și să beneficieze de orice avantaj pe care îl are în

fața celorlalte țări ale Uniunii. Multe dintre aceste avantaje sunt de natură fiscală, mai ales în

condițiile în care majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene fac parte din zona euro,

ceea ce înseamnă o politică monetară comună. Astfel, singurul mecanism de realizare a

intereselor naționale rămâne, pentru aceste state ale Uniunii Europene, politica fiscală. Și astfel

ia naștere concurența fiscală între statele membre și ideea că, pentru a elimina concurența,

trebuie să se atingă un nivel cât mai ridicat de convergență la nivel fiscal în Uniunea Europeană.

Prin urmare, în prezenta lucrare am inclus rezultatele demersurilor științifice desfășurate în

cadrul proiectului de cercetare postdoctorală referitoare la partea de convergența fiscală la

nivelul Uniunii Europene, urmărind în principal evoluția acesteia de-a lungul dezvoltării

Uniunii și cu accent pe influența pe care extinderea repetată a Uniunii Europene și criza

financiară mondială le-au avut asupra tendințelor de convergența fiscală.

Originalitatea și relevanța temei de cercetare

Influența impozitelor și taxelor în cadrul activităților de zi cu zi este de necontestat atât pentru

persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice. Astfel, presiunea fiscală a prezentat un

interes deosebit și constant pentru cercetători în ultimul secol, rămânând mereu un subiect de

actualitate. Metodologiile și abordările de studiu ale conceptului de presiune fiscală au evoluat

și s-au diversificat odată cu schimbările de natură economică și socială, făcând mereu uz de

8

cele mai performante modalități de prelucrare și analiză a datelor. În prezent, unul dintre

contextele în care presiunea fiscală este studiată este cel al convergenței fiscale.

Actualitatea temei de cercetare este dată de faptul că subiectul convergenței fiscale reprezintă

unul dintre obiectivele Uniunii Europene, fără de care concurența fiscală dintre statele membre

afectează libera circulație a bunurilor și lucrătorilor făcând imposibilă existența cu adevărat a

unei piețe unice europene. Convergența fiscală reprezintă un subiect aflat periodic în centrul

discuțiilor de la nivelul factorilor de decizie europeni. Exemple recente, în acest sens, le

constituie dezbaterile legate de convergența fiscală în cadrul zonei euro, mai ales în condițiile

crizei financiare mondiale, sau dezbaterile vizând semnarea Tratatului privind stabilitatea,

coordonarea și guvernanța în cadrul uniunii economice și monetare (cunoscut sub denumirea

de „Pactului Fiscal European”).

Utilizarea presiunii fiscale în analiza convergenței fiscale a făcut subiectul câtorva studii recente

din literatura de specialitate. Cu toate acestea, adăugarea de noi state membre la Uniunea

Europenă în ultimii ani, a creat necesitatea extinderii cercetării în domeniu pentru toate cele 28

de țări membre din prezent (după aderarea Croației pe 1 iulie 2013). În plus, metodele

convenționale de abordare a convergenței sunt dificil de utilizat pentru domeniul fiscal, fiind

necesare adaptări și chiar folosirea unor modalități noi de cercetare. Prezenta lcurare își propune

să răspundă acestor provocări. Orginalitatea abordării constă în adaptarea metodelor clasice

de analiză a convergenței la nevoile specifice studiului fiscalității. Mai mult decât atât, pe lângă

adaptări și interpretări personale ale metodelor convenționale privind convergenței fiscale, am

inclus în cercetare și abordări noi, cum ar fi analiza regională, pentru studiul convergenței

sistemelor de impozitare ale celor 28 de state membre ale Uniunii Europene. În acest context,

în prezenta lucrare abordarea convergenței fiscale din perspectiva presiunii fiscale ca proxy

pentru un sistem fiscal național, reușește să evidențieze perioade de convergeță a sistemelor de

impozitare la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.

Relevanța temei de cercetare este motivată de actualitatea subiectului abordat și de importanța

sa deosebită nu doar pentru factorii de decizie și mediul academic, ci și pentru mediul de afaceri.

Orice sector al activității economice este sub influența fiscalității și suportă partea sa de

impozite, taxe și contribuții, cuantificată prin intermediul presiunii fiscale. Sarcina fiscală

reprezintă un factor decisiv în deciziile companiilor de a-și constitui sedii permanente în

anumite state, de a intra sau ieși de pe o anumită piață, de a-și dezvolta activitatea la nivel

internațional. Factorii de decizie de la nivel național trebuie să țină cont de aceste aspecte și, în

9

plus, să găsească un echilibru între acestea și măsurile adoptate pe plan european în vederea

realizării convergenței fiscale între statele membre ale Uniunii Europene.

Structura lucrării și obiectivele cercetării

Lucrarea de față este structurată pe trei capitole principale, iar la final se adaugă concluziile

demersurilor științice realizate și posibile direcții ale cercetărilor viitoare.

Capitolul 1. Conceptul de convergență și aplicarea acestuia în domeniul fiscal prezintă

delimitări conceptuale ale noțiunii de convergență fiscală, o sinteză a literaturii internaționale

din domeniu, urmată de câteva considerații de natură metodologică privind cuantificarea

convergenței fiscale și, în final, o analiză statistico-descriptivă a sistemelor fiscale europene.

Obiectivele cercetării din cadrul acestui capitol vizează:

definirea conceptului de convergență fiscală;

clasificarea diferitelor abordări privind studiul convergenței și aplicabilitatea acestora

în domeniul fiscalității;

indentificarea și sinteza principalelor metode de cercetare și cuantificare folosite în

literatura de specialitate pentru studiul convergenței;

realizarea unui studiu statistico-descriptiv privind diversitatea actuală a sistemelor

fiscale la nivelul Uniunii Europene.

Capitolul 2. Analize empirice ale convergenței fiscale în Uniunea Europeană conține o

abordare empirică statistico-descriptivă a convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene

privită ca un tot unitar. Inițial sunt prezentate rezultatele cercetării sigma-convergenței realizată

folosind trei măsuri distincte ale conceptului de diversitate, iar în final sunt incluse și rezultatele

obținute utilizând beta-convergența ca metodă de studiu. Printre obiectivele cercetării din cadrul

capitolului se evidențiază:

prezentarea bazei de date folosită și a particularităților aferente fiecărei metode de studiu

în parte;

realizarea unei analize statistico-descriptive a convergenței fiscale folosind metoda

clasică;

10

confirmarea concluziilor desprinse privind convergența fiscală prin reluarea analizei

utilizând alte măsuri ale diversității;

investigarea impactului extinderii Uniunii Europene asupra convergenței fiscale;

analiza influenței crizei financiare asupra tendințelor de convergența fiscală.

Capitolul 3. Abordări empirice privind convergența fiscală la nivel regional în Uniunea

Europeană este focalizat pe o analiză empirică a tendințelor de convergență fiscală regională

existente între statele membre ale Uniunii Europene, folosind mai multe metode de cercetare

(coeficientul de variație, indicele Gini, indicele Theil). Obiectivele cercetării din cadrul acestui

capitol cuprind:

realizarea unui studiu empiric pe baza sigma-convergenței pentru patru regiuni diferite

delimitate în interiorul Uniunii Europene și interpretarea rezultatelor obținute;

utilizarea sigma-convergenței pentru a analiza convergența fiscală dintre statele membre

ale zonei euro;

stabilirea măsurii în care convergența către criteriile de la Maastricht conduce și la

convergența sistemelor de impozitare naționale;

includerea Danemarcei în cercetarea realizată pentru zona euro și compararea

rezultatelor cu cele obținute anterior prin aceleași metode de studiu.

Metodologia de cercetare

Pentru studiul convergenței fiscale prin prisma presiunii fiscale a fost utilizată o bază de date

privind nivelul presiunii fiscale totale (venituri fiscale totale ca procent din PIB) pentru fiecare

stat membru al Uniunii Europene. Au fost luate în considerare 28 de state membre, pentru

perioada de timp cuprinsă între anii 1965 și 2013. Datele au fost preluate din cadrul bazei de

date puse la dispoziție de Eurostat și sunt exprimate în procente anuale. Baza de date a fost

ajustată corespunzător fiecărui tip de analiză realizat.

În scopul îndeplinirii obiectivelor cercetării, pe lângă utilizarea bazelor de date descrise

anterior, în cadrul demersurilor științifice au fost folosite o diversitate de metode calitative și

cantitative:

Analiza și sinteza conținutului unui număr semnificativ de studii de specialitate

publicate pentru a indentifica unele concepte și metode de cercetare aferente acestora;

11

Analiză statistico-descriptivă, folosind în principal modificări relative ale unor

indicatori pentru a vedea evoluția acestora;

Tehnici de analiză grafică: reprezentări grafice de tip linie, coloană, grafic de structură

tip „bară”, grafic de tip „nor de puncte”

Tehnici econometrice: estimare de modele liniare de regresie (simple și multiple)

împreună cu testele necesare (modelele de regresie au fost estimate ca parte a analizei

realizate pe baza metodei beta-convergenței abordată în mod tradițional)

Analiză statistico-matematică: utilizarea metodei sigma-convergenței bazată pe calculul

coeficientului de variație, a indicelui Gini și a indicelui Theil folosită pentru studiul

tendințelor de convergență fiscală la nivelul Uniunii Europene; utilizarea metodei beta-

convergenței abordată în varianta pentru serii de timp, folosită pentru analiza

convergenței fiscale la nivel european

12

CAPITOLUL 1.

Conceptul de convergență și aplicarea acestuia în domeniul fiscal

Încă din momentul constituirii Uniunii Europene, unul dintre obiectivele stabilite pe termen

lung a fost convergența între statele membre. La modul general, o principală componentă a

convergenței la nivel european o reprezintă convergența sistemelor de impozitare utilizate de

țările care fac parte din Uniunea Europeană. În aceeași ordine de idei, armonizarea fiscală în

Uniunea Europeană face parte din prevederile Tratatul Uniunii Europene care, prin intermediul

articolului 93, stabilește că procesul de armonizare trebuie să vizeze în mod clar impozitarea

indirectă. Mai mult decât atât, textul articolului 94 face referire la impozitarea directă, cu toate

că nu o menționează în mod direct, ci în contextul funcționării pieței unice. Astfel, putem spune

că ideea de convergența fiscală a fost și va continua să fie un capitol de interes la nivelul

Uniunii Europeane. Acesta este și principalul motiv pentru care conceptul de convergență face

obiectul prezentului capitol și al întregii lucrări de față.

Atingerea armonizării fiscale la nivelul Uniunii Europeane se confruntă cu o serie de probleme,

printre care se numără principiul unanimității, principul subsidiarității, dar și echilibrul dificil

de realizat între suveranitatea statelor membre și interesele Uniunii Europeane, în capacitatea

sa de organism supranațional. Multe dintre statele membre fac parte din zona euro, renunțând

la autonomia monetară de care se bucurau anterior adoptării monedei unice. Astfel, atât aceste

state membre, cât și cele care au încă o monedă națională, sunt reticente la posibilitatea de a

renunța și la libertatea redusă pe care o au în prezent în stabilirea măsurilor naționale de politică

fiscală. Politica fiscală este, pentru multe state membre, singurul instrument de stabilizare pe

care îl ai la dispoziție după renunțarea la competențele monetare naționale și după limitările

impuse de semnarea Pactul de stabilitate și creștere. Cu toate acestea, de-a lungul dezvoltării

și extinderii Uniunii Europene, au fost adoptate o serie de măsuri legislative comunitare care

vizează atingerea unei convergențe fiscale la nivelul statelor membre, atât în ceea ce privește

impozitarea indirectă, cât și unele dintre impozitele directe. Cele mai importante astfel de texte

legislative adoptate sunt prezentate pe scurt în cele ce urmează.

Progrese majore au fost înregistrate în vederea realizării armonizării fiscale la nivelul Uniunii

Europene în domeniul impozitării indirecte, privind taxa pe valoarea adăugată (TVA) și

13

accizele. Legat de taxa pe valoarea adăugată, un pas important l-a reprezentat adoptarea

Directivei a șasea (1977) și acordului privitor la cotele aplicabile după înlăturarea controalelor

de frontieră (1992). Statele membre au fost obligate să aplice o cotă standard de cel puțin 15%,

una sau două cote reduse, și să renunțe la ratele de impozitare ridicate aplicabile pentru bunurile

considerate a fi bunuri de lux. În prezent, una dintre direcțiile de dezvoltare a politicii fiscale a

Uniunii Europene o reprezintă îmbunătățirea performanței sistemului de impunere construit pe

baza criteriului originii. În ceea ce privește accizele, progresele nu au avut aceeași anvergură,

dar trebuie totuși remarcate acordurile adoptate privind cotele minime aplicabile pentru alcool,

tutun și produse energetice (1992). Sistemul intern de impozitare este construit pe ideea de

suspendare a plății accizelor până când produsul respectiv ajunge în țara de consum. Recent au

fost introduse modificări privind nivelul și structura accizelor aplicate pentru tutunul prelucrat

prin adoptarea Directivei 2010/12/UE.

În privința impozitării directe, trebuie menționat faptul că deciziile aparțin în mare măsură

guvernelor naționale, iar Uniunea Europeană se limitează la garantarea performanței pieței

unice. Legislația comunitară din domeniu vizează impozitarea societăților și a veniturilor

provenite din economii și dividende. În anul 1997 au fost adoptate o serie de măsuri legislative

la nivel comunitar care au fost reunite într-un cod de conduită fiscală al cărui scop îl reprezintă

eliminarea practicilor fiscale dăunătoare. Au fost adoptate și două măsuri legislative privind

asigurarea unui nivel minim efectiv de impozitare a veniturilor provenite din economii și

privind eliminarea impozitării la sursă aplicată în cazul dobânzilor și redevențelor

transfrontaliere plătite între companii asociate (Directiva 2003/49/CE).

Începând cu data de 1 iulie 2005 a intrat în vigoare Directiva 2003/48/CE privind impozitarea

veniturilor provenite din economii realizate sub forma plății de dobânzi. Obiectivul principal

urmărit la nivel european l-a constituit realizarea unui cadrul legal care să permită evitarea

dublei impuneri atunci când persoanele fizice care sunt rezidenţi fiscali ai unui stat membru

primesc venituri provenite din economii sub formă de dobânzi dintr-un alt stat membru. Astfel

s-a stabilit ca aceste venituri să fie impozitate efectiv în conformitate cu dispoziţiile fiscale în

vigoare în cel de-al doilea stat membru al Uniunii.

Cu câțiva ani în urmă au fost reluate discuțiile legate de propunerea de Directivă a Comisiei

Europeane privind adoptarea unei baze comune de impozitare a profitului companiilor.

Proiectul respectiv, denumit pe scurt CCCTB, vizează stabilirea unei baze comune de

impozitare directă pentru grupurile care își desfășoară activitatea în mai multe state membre.

Una dintre cele mai interesante prevederi ale proiectului o reprezintă prezentarea modului de

14

distribuire a bazei impozabile între societățile membre ale grupului aparținând fiecărui stat

membru.

În prezent, cel mai important proiect de legislație comună privind impozitarea directă a

companiilor îl reprezintă proiectul BEPS („Base Erosion and Profit Shifting”) propus de către

OECD, dar susținut și discutat amplu și la nivelul Uniunii Europene. Acest proiect are drept

obiectiv limitarea erodării bazei impozabile și a fenomenului de mutare a profiturilor

companiilor din statele cu o fiscalitate ridicată în cele cu un nivel mai redus al impozitării.

Pentru a putea analiza nu doar calitativ, dar și cantitativ problema convergenței fiscale la nivelul

Uniunii Europene se impune clarificarea la nivel teoretic a noțiunii de convergență, explicarea

semnificației pe care conceptul de convergență a primit-o în domeniul economic și înțelegerea

modului în care respectivul concept a fost adaptat pentru a putea fi aplicabil în domeniul

fiscalității.

1.1. Abordări teoretice ale conceptului de convergență

Originea noțiunii de convergență o putem găsi în analiza matematică, mai precis în teoria

șirurilor. Pentru a putea înțelege utilizarea și aplicabilitatea conceptului de convergență în

domeniul fiscal, este necesar să realizăm o scurtă trecere în revistă a modului în care este

convergența văzută și definită în teoria matematică. Pasul următor îl reprezintă definirea

conceptului așa cum este el utilizat în domeniul economic și, ulterior, în domeniul fiscal.

Convergență și criterii de convergență în matematică

În teoria matematică, convergența este definită ca fiind proprietatea unor anumite șiruri sau

funcții de a se apropia (de a tinde) către o anumită valoare denumită limită, din ce în ce mai

mult, în timp ce numărul de termeni ai șirului crește sau în timp ce variabila unei funcții crește

sau descrește. Teoria matematică spune că în situația în care un șir nu este convergent, puteam

afirma despre acesta că este divergent.

Definim un şir de numere reale ca reprezentând o funcţie, f : ǀNk → ǀR, f(n)=an, ∀n≥ k , unde k

este un număr natural fixat, iar ǀNk={ x ∈ ǀN ǀ n ≥ k}. În cele ce urmează, notăm şirul prin (an)nϵǀN

sau (an). Prin urmare, a1, a2, a3, ... sunt termenii şirului, cu precizarea că a1 reprezintă primul

termen al şirului, a2 reprezintă al doilea termen al şirului, iar an reprezintă modul de notare

15

al termenului general al șirului (acest termen mai poartă și denumirea de termen de rang n

al șirului).

Fie f : ǀNk → ǀR, unde f(n)=an este un şir de numere reale. Definim ca reprezentând un subşir al

şirului an restricţia funcției f la o submulţime cel mult numărabilă ǀN1⊂ ǀN.

Conform teoriei matematice, putem afirma despre un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN

că este:

șir strict crescător, în situația în care an < an+1, pentru ∀ n∈ ǀN

șir strict descrescător, în situația în care an > an+1, pentru ∀ n∈ ǀN

șir monoton crescător, în situația în care an ≤ an+1, pentru ∀ n∈ ǀN

șir monoton descrescător, în situația în care an ≥ an+1, pentru ∀ n∈ ǀN

Un şir crescător sau descrescător mai poartă și denumirea de şir monoton. Similar, un şir strict

crescător sau strict descrescător mai poartă și denumirea de șir strict monoton. Afirmăm

referitor la un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN că poartă denumirea de șir mărginit dacă

mulţimea termenilor săi este o mulțime mărginită.

În matematică, se poate considera că un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN este mărginit dacă

şi numai dacă există A > 0 astfel încât |an| ≤ A, unde A se consideră a fi independent de n.

Există o condiție suficientă, și anume: inegalitatea să fie adevărată începând cu un anumit rang.

Un şir de numere reale notat cu (an)nϵǀN este nemărginit dacă şi numai dacă oricare ar fi A > 0,

există cel puțin un termen an al şirului astfel încât |an| ≥ A.

Considerăm un șir de numere reale (an)nϵǀN, unde aϵǀR ∪ {-∞,+∞}. Afirmăm despre şirul notat

cu (an)nϵǀN că are limita l dacă toți termenii şirului începând de la un anumit rang se află în orice

vecinătate a punctului l. Prin urmare, putem scrie că lim𝑛→∞

𝑎𝑛 = 𝑙 sau 𝑎𝑛 → 𝑙 în situația în care

n → ∞.

Spunem despre orice şir de numere reale care are o limită finită că se numeşte șir convergent.

Dacă l ϵ ǀR şi lim𝑛→∞

𝑎𝑛 = 𝑙, atunci putem afirma că şirul respectiv este convergent către l. Atât

șirurile care nu au o limită cât şi cele care au limita (-∞) sau (+∞) se numesc șiruri divergente.

Atunci când în analiza matematică se dorește să se stabilească dacă un șir este sau nu convergent

se utilizează o serie de criterii care poartă denumirea generică de criterii de convergenţă a

şirurilor. O primă modalitate de astabilire a convergenței șirurilor este utilizarea teoremei de

caracterizare a limitelor şirurilor, care susține următoarele:

16

șirul (an)n≥0 este un șir convergent către numarul real l în situația în care, pentru ∀ ε > 0

există Nε ∈ ǀN astfel încat pentru ∀ n ≥ ǀNε vom avea |𝑎𝑛 − 𝑎| < ε

șirul (an)n≥0 are limita (+∞), respectiv (-∞) în situația în care, pentru ∀ ε > 0 există Nε

∈ ǀN astfel încât pentru ∀ n ≥ Nε vom avea 𝑎𝑛 > ε (respectiv 𝑎𝑛 < - ε).

Teorema prezentată are însă o limitare semnificativă. Utilizând acest prim criteriu de

convergență constatăm că putem doar ajunge la o concluzie privind faptul că un şir cu termenul

general specificat tinde sau nu la o anumită limită. Ceea ce nu permite teorema este stabilirea

efectivă a valoarii limitei.

Criteriul majorării reprezintă un alt criteriu de convergență. Vom considera (an)n≥0 un şir de

numere reale pentru stabilim următoarele:

vom presupune că z ϵ ǀR şi că există un şir (bn)n≥0 de numere reale pozitive, unde 𝑏𝑛 →

0 astfel încât |𝑎𝑛 − 𝑧| ≤ 𝑏𝑛, pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat); și atunci an

converge către z

dacă (un)n≥0 este un şir astfel încât an ≥ un, pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat) şi 𝑢𝑛 →

∞, atunci 𝑎𝑛 → ∞

dacă (vn)n≥0 este un şir astfel încât an ≤ vn, pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat) şi 𝑣𝑛 →

−∞, atunci 𝑎𝑛 → −∞

Există două consecințe ale criteriului majorării care trebuie reținute:

1) în situația în care |𝑎𝑛 − 𝑧| < 1

𝑛 , pentru ∀ n ≥ 1, atunci an → z

2) în sițuația în care 0 ≤ an ≤ bn , pentru ∀ n ≥ k (unde k are rang fixat) şi bn → 0,

atunci an → 0

Un al treilea criteriu de convergență în reprezintă criteriul Weierstrass care susține că:

orice şir de numere reale care, în același timp, este și monoton crescător şi mărginit

superior, reprezintă un șir convergent;

orice șir de numere reale care, în același timp, este și monoton descrescător şi mărginit

inferior, reprezintă un șir convergent.

Criteriul cleștelui constituie un al patrulea criteriu de convergență. Vom considera trei șiruri de

numere reale notate după cum urmează: (an)n≥0, (bn)n≥0 și (cn)n≥0, care respectă condiția an ≤ bn ≤

cn, pentru ∀ n ϵ ǀN. Criteriul cleștelui spune că, în situația în care 𝑎𝑛 → 𝑙 și 𝑐𝑛 → 𝑙, atunci 𝑏𝑛 → 𝑙.

17

Un alt criteriu de convergență des folosit îl reprezintă criteriul raportului. Acesta ia în

considerare un șir de numere reale strict pozitive, notat cu (an)n≥0. În situația în care există l ϵ

ǀR ∪ {-∞,+∞} astfel încât lim𝑛 →∞

𝑎𝑛+1

𝑎𝑛= 𝑙, atunci:

a) dacă l ϵ [0;1) afirmăm că an → 0;

b) dacă l ϵ (1;∞) afirmăm că an → ∞;

c) dacă l = 1 nu stabili nimic legat de natura șirului.

Criteriul radicalului sau criteriul D’Alembert face referire la un șir de numere reale strict

pozitive, notat cu (an)n≥0. În situația în care există l ϵ ǀR ∪ {-∞,+∞} astfel încât lim𝑛 →∞

𝑎𝑛+1

𝑎𝑛= 𝑙,

atunci lim𝑛 →∞

√𝑎𝑛𝑛 = 𝑙.

Criteriul Cezaro-Stolz facre referire la două șiruri de numere reale, notate cu (an)n≥0 și (bn)n≥0,

astfel încât bn reprezintă un șir strict monoton și nemărginit și există limita l ϵ ǀR ∪ {-∞,+∞}

astfel încât lim𝑛 →∞

𝑎𝑛+1− 𝑎𝑛

𝑏𝑛+1− 𝑏𝑛= 𝑙. Prin urmare, criteriul Cezaro-Stolz spune că există și limita

lim𝑛 →∞

𝑎𝑛

𝑏𝑛= 𝑙.

Un alt citeriu de convergență îl reprezintă criteriul Cauchy. Acesta spune că un şir de numere

reale este convergent dacă şi numai dacă este şir Cauchy (șir fundamental).

Definițiile și criteriile de convergență prezentate anterior pot fi folosite pentru a stabili din punct

de vedere matematic dacă elementele unei mulțimi (termenii unui șir) tind sau nu către o

anumită valoare. De asemenea, în cazul unui răspuns afirmativ, unele criterii permit și

calcularea aceastei valoari. Cu alte cuvinte, matematic se poate stabili dacă un șir este sau nu

convergent. Acest concept de convergență a fost preluat din matematică în domeniul economic

pentru a analiza evoluția economiile statelor. În economie, convergența se analizează prin

raportarea unui stat la altul sau prin raportarea la o valoare fixată („benchmark”) luată drept

reper.

Convergență și tipuri de convergență în economie

În teoria economică, cea mai cunoscută utilizare a conceptului de convergența se referă la

studiul creșterii economice, unde apare așa-numitul efect de „catch-up” al economiilor în curs

de dezvoltare față de economiile dezvoltate. Astfel, din punct de vedere economic, conceptul

de convergența se referă la tendința economiile țărilor mai puțin dezvoltate de a crește mai

repede decât economiile țărilor dezvoltate. Teoria convergenței economice spune că rata de

creștere a venitul național al țărilor sărace ar trebui să depășească rata de creștere a venitului

18

național al țărilor bogate, iar tendința ar trebui să fie ca statele din prima categorie să le prindă

din urmă pe cele din a doua categorie. Mai mult, se consideră chiar că noile dezvoltarea

tehnologiilor moderne ar putea permite țărilor în curs de dezvoltare să depășească în timp țările

dezvoltate, dar care utilizează tehnologii mai puțin actuale. Acestă viziune este specifică teoriei

economice tradiționale. În ultimii ani însă, au apărut numeroase și extinse dezbateri cu privire

la amploarea și viteza de convergență din realitatea economică.

Se consideră că unul dintre motivele cărora li se datorează apariția efectului de „catch-up” este

faptul că forța de muncă din țările mai puțin dezvoltate are acces limitat la capital, astfel încât

productivitatea este de multe ori scăzută. În aceste condiții, o creșterea mică a valorii capitalului

pus la dispoziția acesteia poate duce la caștiguri semnificative de productivitate. Țările care pun

la dispoziția forței de muncă un capital considerabil și prin urmare înregistrează un nivel mai

ridicat de productivitate, s-ar bucura de un câștig mult mai mic la o creștere similară a valorii

capitalului aflat la dispoziția forței de muncă. Aceasta reprezintă o posibilă explicație pentru

creșterea mult mai rapidă a economiilor Japoniei și Germaniei de după al Doilea Război

Mondial comparativ cu economia Statelor Unite sau cea a Regatului Unit. Aceeași explicație

se aplică și pentru creșterea mai rapidă a economiilor mai multor țări asiatice în comparație cu

economiile țărilor dezvoltate, în decursul ultimelor două decenii ale secolului trecut.

Diferite abordări ale convergenței

Literatura de specialitate care abordează probleme ce gravitează în jurul ideii de convergență a

evoluat considerabil în ultimele decenii ale secolului trecut. Răspunsul la întrebarea dacă

într-adevăr nivelul veniturilor din țările mai puțin dezvoltate ale lumii converge către nivelul

veniturilor din țările dezvoltate a ajuns să fie considerat o chestiune de importanță majoră pentru

analiza bunăstării umane. În plus, interesul demonstrat de cercetători și decidenți privitor la

această chestiune a fost alimentat și de legatura cu problema validității teoriilor alternative de

creștere. Ipoteza de plecare o constituie faptul că ideea de convergență reprezintă o implicație

a teoriei neoclasice a creșterii, spre deosebire de noile teorii de creștere care nu ar avea această

implicație. În consecință, s-a ajuns la concluzia că prin testarea convergenței s-ar putea testa

validitatea unor teorii alternative de creștere. Luând în considerare acest context, nu este

surprinzător faptul că problema convergenței a atras atenția unui număr tot mai mare

de cercetători.

Teoriei neoclasică a creșterii are la bază ipoteza outputurile în scădere și astfel conduce la

implicații privind convergența. Dar în anii optzeci a apărut ideea că nu mai apare convergența

pentru eșantioanele cu un număr ridicat de țări. Această neconcordanță este identificată de către

19

Romer (1994). Autorul o consideră ca fiind una dintre cele două origini ale noilor teorii de

creștere. Cealaltă origine, după Romer, o reprezintă incapacitatea modelului teoriei neoclasice

a creșterii de a genera creștere pe termen lung. Noile teorii de creștere propun modele care evită

outputurile în scădere prin diverse metode și, astfel, încearcă să rezolve cele două probleme

descrise anterior. Lipsa outputurilor în scădere permite acestor modele de creștere să evite

implicațiile referitoare la convergență și să genereze o creștere endogenă pe termen lung. Prin

urmare devine clară legătura existentă între problema convergenței și problema de validitate a

teoriilor alternative de creștere. Mulțumită aceastei legături și semnificației mai ample a

problemei apărute, dezbaterea pe seama convergență a fost atât de mult timp în centru atenției.

Multitudinea discuțiile și abordărilor privind problema convergenței au condus la mai multe

interpretări diferite ale conceptului. În aplicarea teoriei neoclasice a creșterii în studiul tiparelor

de creștere la nivelul statelor, cercetătorii au simțit nevoia să adăuge în mod explicit sau implicit

și alte ipoteze, pe lângă ipoteza de bază privind diminuarea outputurilor. Acest lucru a fost

principalul motiv căruia i s-a datorat apariția diferitelor concepții legate de noțiunea de

convergență. În cele ce urmează sunt enumerate câteva dintre modalitățile cele mai des întâlnite

în care convergența a fost înțeleasă în literatura de specialitate:

a) convergență în cadrul economiei naționale versus convergență între economiile

dieferitelor state;

b) convergență privind rata de creștere versus convergență privind nivelul veniturilor;

c) β-convergență versus σ-convergență;

d) convergență necondiționată (absolută) versus convergență condiționată;

e) convergență globală versus convergență locală (convergență-club);

f) convergența veniturilor versus convergența factorilor de producție;

g) convergență deterministă versus convergență stocastică.

O parte dintre aceste abordări privind convergența nu au fost clar delimitate încă de la început.

Așa ca în multe alte cazuri, cercetările științifice legate de convergență au trecut prin mai multe

etape și a fost necesar să treacă o perioadă de timp până ca aceste clasificări să capete contur și

să fie din ce în ce mai utilizate. În cadrul studiilor științifice realizate privind convergența au

fost folosite o serie metodologii diferite, care pot fi împărțite în următoarele categorii: abordarea

informală cross-section, abordarea formală cross-section, abordarea de tip panel, abordarea de

tip serii de timp și abordare de tip distribuție.

Se poate observa o oarecare corespondență între clasificarea convergenței și metodologiile de

cercetare folosite. Această corespondență nu este însă limitată la o situație de tip exclusivist.

20

Un exemplu clarificator îl reprezintă faptul că abordările informale și formale cross-section,

abordarea de tip panel precum și abordarea de tip serii de timp au fost utilizate în studiul β-

convergenței, fie ea condiționată sau necondiționată. La modul general, aceste abordări

metodologice s-au axat pe studiul convergenței dintre economii diferite, dar și de studiul

convergenței nivelului veniturilor pe cap de locuitor în cadrul unei economii naționale.

Abordarea formală cross-section și abordarea de tip panel au fost folosite pentru a studia atât

convergența-club, cât și convergența factorilor de producție. Abordarea de tip cross-section a

fost utilizată și în studiul σ-convergenței. Abordarea de tip serii de timp se poate regăsi în studii

care investighează atât convergență din cadrul unei economii, cât și convergența dintre

economii diferite. În cele din urmă, abordarea de tip distribuție a trecut dincolo analiza exclusiv

a σ-convergenței la studierea dinamicii intra-distribuție și a formei unei distribuții.

Convergența din cadrul unei economii versus convergența dintre economii

În cadrul teoriei neoclasice a creșterii se consideră că indiferent dacă economia începe de la un

nivel mai mic sau mai mare decât nivelul de echilibru pentru valoarea capitalului pe cap de

locuitor, posibilitatea de substituire și scăderea outputurilor forțează economia să tindă către

echilibru (așa-numita „convergență către echilibru”). Cu alte cuvinte, aceasta este o propunere

de convergență, deși are în vizor doar convergența din cadrul unei economiei. În mod paradoxal

însă, abordarea privind convergența care a apărut și a ajuns să fie asociată cu teoria neoclasică

a creșterii este una care face referire la procesul de convergență între economiile unor state

diferite.

În ceea ce privește diferențierea dintre convergența din cadrul unei economii și convergența

dintre economiile unor state diferite un rol important îl deține cercetarea desfășurată de laureatul

Premiului Nobel, Robert Solow (1970). În lucrarea sa privind teoria creșterii, acesta începe prin

a analiza detaliat cele șase condiții necesare existenței convergenței delimitate anterior de către

Kaldor (1957). Ajungând la condițiile cinci și șase, Solow comentează că aceste ultime două

condiții prezintă mai puțin interes pentru el deoarece se referă mai mult la comparații între

diferite economii și mai puțin la evoluția evenimentelor din cadrul unei singure economii. În

mod ironic, una dintre cele mai recente nemulțumiri privitoare la modelul Solow se referă la

pretinsul eșec al modelului de a explica variația ratei de creștere a nivelului veniturilor dintre

diferite state. Însă nu trebuie să se piardă din vedere faptul că, istoric vorbind, obiectivul

principal al modelului Solow a fost acela de a demonstra că odată permisă substituirea

factorilor, economia ar putea atinge un echilibru dinamic stabil și nu va suferi de instabilitatea

inerentă modelului de creștere propus anterior de Harrod și Domar.

21

β-convergența versus σ-convergența

În cele mai multe situații, atât referitor la rata de creștere, cât și referitor la nivelul veniturilor,

convergența care se analizează se numește β-convergență (beta-convergență). Ipoteza

outputurilor în scădere este principala presupunere care stă la baza acestei abordări a

convergenței și implică creșterea productivității marginale a capitalului într-o țară săracă în

capital. Atunci când ratele de economisire sunt similare, economiile mai sărace sunt cele care

vor crește mai repede. Dacă această presupunere este adevărată, atunci ar trebui să existe o

corelație negativă între nivelul inițial al venitului și rata de creștere ulterioară. Pornind de la

această concluzie s-a ajuns la mult-folosita metodologie de analiză a convergenței care

presupune estimarea așa-numitelor regresii de creștere-nivel inițial. Coeficientul care determină

variabilă care corespunde nivelului venitului inițial în cadrul acestor regresii (notată β) ar trebui

să indice această corelație negativă. De aici denumirea dată acestei convergențe stabilită în

funcție de semnul coeficientului β, și anume β-convergență (beta-convergență).

Cu toate acestea, unii cercetătorii printre care Friedman (1992) și Quah (1993) au subliniat

faptul că noțiunea de convergență este în realitate o propunere privind dispersia distribuției

cross-section a venitului (și a ratei de creștere). Astfel, obținerea unui coeficient β negativ ca

urmare a estimării regresiei de creștere-nivel nu semnifică în mod necesar și o diminuare a

acestei dispersii. Potrivit acestui punct de vedere, în loc să tragem concluzii în mod indirect și,

posibil, în mod eronat, pe baza semnului coeficintului β, convergența ar trebui studiată în mod

direct prin dinamica dispersiei nivelului veniturilor (sau a ratei de creștere) înregistrate în

diferite state. Ca urmare a acestor considerații privind convergența a apărut conceptului de σ-

convergență (sigma-convergență), unde σ este notația clasică aferentă abaterii standard a

distribuției cross-section. Aceasta se folosește indiferent că este vorba despre nivelul venitului

sau despre rata de creștere.

În ciuda limitărilor expuse anterior, cercetătorii au continuat să utilizeze ca metodă de analiză

β-convergența. Unul dintre motive îl reprezintă și faptul că aceasta constituie o condiție

necesară, dar nu și suficientă pentru existența σ-convergenței. Un alt motiv este dat de faptul că

metodologiile de cercetare asociate cu studiul β-convergenței oferă și informații cu privire la

parametrii de structură a modelelor de creștere. În schimb, metodele de cercetare construite pe

baza abordării de tip distribuție nu furnizează în cele mai multe cazuri acest tip de informații.

22

Convergență necondiționată versus convergență condiționată

La nivel conceptual, probabil cea mai importantă distincție de făcut este cea dintre convergență

condiționată și convergența necondiționată. În diferențierea acestor două tipuri de convergență

pornim de la modelul Solow și presupunem existența unei funcții de producție de tip Cobb –

Douglas, după cum urmează:

𝑌𝑡 = 𝐾𝑡𝛼 (𝐴𝑡 𝐿𝑡)1−𝛼,

unde Y, K, L și A reprezintă outputul, capitalul, munca și respectiv, totalul factorilor de

producție. În continuare, presupunem că nivelul de echilibru al venitului pe cap de locuitor,

notat cu y*, este dat de următoarea expresie:

𝑦∗ = 𝐴0𝑒𝑔𝑡[𝑠 (𝑛 + 𝑔 + 𝛿)⁄ ]𝛼 1−𝛼⁄ ,

unde s reprezintă rata de investiții, g și n reprezintă ratele de creștere exponențială presupuse

pentru At și respectiv, pentru Lt. Prin această modalitate arătăm clar faptul că nivelul de echilibru

al venitului unui stat este o funcție a următorilor șase factori: A0, e, g, n, δ și α, care pot fi

combinați în cadrul unui vector notat cu θ.

Convergența necondiționată presupune ca toate elementele vectorului θ să fie aceleași pentru

toate economiile statelor luate în considerate în cadrul studiului. La nivelul regresiei de creștere-

nivel, acestă condiție conduce la faptul că semnul coeficientului β ar trebui să fie negativ.

Semnul ar trebui să fie minus chiar și în situația în care nicio altă variabilă nu este inclusă în

partea dreaptă a ecuației regresiei. Pe de altă parte, conceptul de convergență condiționată se

bazează pe posibilele diferențe existente în starea de echilibru. Astfel, este necesar ca niște

variabile adecvate de control a acestor diferențe să fie incluse în termenul din partea dreaptă a

ecuației regresiei de creștere-nivel. Una dintre principalele probleme care apar în acest tip de

analiză este stabilirea cărora dintre elementele vectorului θ ar trebui să li se permită să varieze

și cărora, nu.

Convergența absolută, necondiționată sau pe termen lung este extrem de exigentă atunci când

vine vorba de abordarea bazată pe seriilor de timp, deoarece presupune existența egalității pe

termen lung. Convergența absolută, necondiționată sau pe termen lung este un concept foarte

puternic, care necesită existența egalității pe termen lung a anticipărilor privind presiunea

fiscală cu informația reală. Cu alte cuvinte, această diferență dintre valoarea așteptată și cea

înregistrată în realitate trebuie să fie staționară, cu o medie zero.

23

Convergență globală versus convergență-club

Conceptul de convergență condiționată este în egală măsură legat de noțiunea de convergență-

club. Originea acestui termen o constituie lucrarea lui Baumol (1986), dar formulările riguroase

ale acestui concept aparțin autorilor Durlauf și Johnson (1995) și Galor (1996). Una dintre

proprietățile stabilite prin teoria neoclasică a creșterii este unicitatea echilibrului, iar noțiunea

obișnuită de convergență presupune această unicitate. În cazul convergenței necondiționate

există doar un singur nivel de echilibru și toate economiile tind către acest nivel unic de

echilibru. În cazul convergenței condiționate, echilibrul diferă de la o economie la alta. Fiecare

economie în parte tinde către un echilibru propriu, dar unic.

Ideea de convergență-club are la bază modelele care conduc la mai multe variante de echilibru.

Pentru a se stabili la care dintre aceste variante de echilibru va tinde o economie se utilizează

poziția sa inițială sau alte caracteristici. Convergența-club se realizează atunci când un grup de

țări care au aceeași poziție inițială sau au aceleași caracteristici care corespund unui anumit

echilibru, tind către echilibrul respectiv.

Convergență deterministă versus convergență stochastică

Pentru abordarea bazată pe serii de timp, nu există nicio definiție unică a convergenței. Au fost

propuse mai multe noțiuni și, prin urmare, mai multe strategii pentru testarea sa empirică:

convergență absolută, convergență stochastică, convergență deterministă. Convergența

absolută a fost deja prezentată anterior, dar nu și celelalte două variante.

Convergența stochastică a fost propusă de Carlino și Mills (1993) pentru cazul în care diferența

a două serii este staționară în jurul unui trend. Astfel, în contextul convergenței stochastice,

șocurile sunt temporare. Definiția menționată a fost criticată pentru că prezența unui trend

permite existența unor diferențe permanente. Prin urmare, Carlino și Mills (1993) afirmă că

pentru a exista convergență reală sunt necesare atât convergența stocastică (sub forma

staționarității trendului), cât și β-convergența (nevoia ca diferența dintre seriile inițiale să se

reducă). Conform celor doi autori, considerăm că există efect de „catch-up” atunci când ambele

condiții sunt îndeplinite.

Convergența deterministă este propusă de Li și Papell (1999) ca fiind o noțiune intermediară

între convergența pe termen lung și convergența stocastică. Aceast tip de convergență apare

atunci când diferența dintre seriile de timp este staționară în jurul unui nivel diferit de zero.

Conceptul este echivalent cu cel de convergență asimptotic relativă propus de Hobijn și Franses

(2000).

24

Primele analize privind convergența economică

În primele studii privitoare la β-convergență (beta-convergneță), caracteristicile regresiei de

creștere-nivel utilizate nu au fost prelucrate în mod oficial folosind modele teoretice de creștere.

Ceea ce nu înseamnă că studiile respective nu au avut nicio legătură cu modelele de creștere.

Dimpotrivă, se consideră că datorită acestei legături mai puțin formale, o parte din acele studii

s-au putut axa pe mai multe paradigme teoretice, ceea ce le-a conferit o focalizare multiplă. Cu

toate că la acel moment conceptele de convergență condiționată și convergență necondiționată

nu erau încă riguros delimitate, totuși, retrospectiv vorbind, rezultatele acestor prime analize

științifice pot fi asociate ambelor noțiuni.

Așa cum am mai precizat, unul dintre cele mai cunoscute studii de început în domeniul

convergenței necondiționate aparține lui Baumol (1986). Cea mai mare parte a analizei sale

științifice se axează pe un eșantion de 16 de țări care fac parte din OCDE. Pentru aceste țări,

informațiile pe termen lung au fost puse la dispoziție de Maddison (1982). În urma analizei

desfășurate, Baumol obține un coeficient semnificativ negativ care determină variabila venit

inițial, estimând o regresie de creștere-nivel construită folosind datele disponibile pentru cele

16 state. Autorul consideră acest rezultat ca fiind dovada existenței unei convergențe

(necondiționate) puternice. Totuși, luând în considerare sugestia lui Romer, Baumol reface

analiza pentru un eșantion extins în așa fel încât să includă 72 de state. Pentru acest eșantion

extins însă nu mai găsește dovezi clare de convergență. În concluzie, studiul lui Baumol

dovedește atât prezența, cât și lipsa convergenței necondiționate, rezultatele variind în funcție

de eșantionul de țări analizate. Cercetarea lui Baumol nu se limitează doar la cele prezentate

anterior. Extinzând studiul realizat inițial pe baza diagramei scatter de creștere-nivel, Baumol

atinge tangențial și noțiunea de convergență-club. Autorul intuiește faptul că, deși nu există

dovezi de convergență pentru eșantionul extins în întregimea sa, este posibilă delimitarea de

„cluburi” de state pentru care se pot remarca dovezi ale existenței convergenței. Într-un

comentariu privind studiul lui Baumol, De Long (1988) arată că cele 16 state membre OCDE

din eșantionul inițial nu au fost selectate aleatoriu, ceea ce a afectat rezultatele privind existența

unei convergențe necondiționate. Cu toate acestea, concluzia lui Baumol privind lipsa de

convergență necondiționată în esantionul extins de state a constituit un important punct de

plecare pentru discuțiile ulterioare pe tema convergenței economice.

Spre deosebire de analiza lui Baumol axată pe convergența necondiționată, alte studii, de

exemplu Körmendi și Meguire (1985) sau Grier și Tullock (1989), prezintă rezultate care pot fi

interpretate ca fiind dovezi ale existenței convergenței condiționate. Deși se consideră că

25

reflectă interesele de cercetare ale unei perioade anterioare, aceste două analize iau în

considerare și alte aspecte, de exemplu relația dintre inflație și creșterea PIB-ului sau curba

Philips. Astfel, regresiile estimate dîn cadrul acestor analize empirice includ variabile

suplimentare care reprezintă relațiile menționate mai sus. Totuși trebuie menționat faptul că se

păstrează paradigma neoclasică de bază prin includerea în model a muncii, capitalului și a

variabilei reprezentând venitul inițial. Regresiile estimate de Körmendi și Meguire pentru un

grup de aproximativ cincizeci de state relevă un coeficient β negativ, care poate fi considerat o

dovadă a existenței convergenței condiționate. Grier și Tullock (1989) extind analiza realizată

de Körmendi și Meguire, folosind un eșantion mai mare și utilizând date pentru o perioada de

timp mai îndelungată. Rezultatele studiul lor sunt considerate a fi mixte. Dar extinderea

eșantionului și a perioadei de timp le permite să ia în calcul și problema de stabilitate a

parametrilor pentru sub-eșantioane și sub-perioade de timp.

Studiile acestea reprezintă începutul cercetării științifice privind conceptul de convergență

economică. De-a lungul anilor, acest concept a fost dezvoltat și adaptat inclusiv pentru a putea

fi folosit în studiile din domeniul fiscalității.

1.2. Aplicarea conceptului de convergență în fiscalitate

Este clar, în urma măsurilor comunitare de politică fiscală adoptate, faptul că unul dintre

principalele obiective pe termen lung la nivelul Uniunii Europene îl reprezintă convergența

fiscală a statelor membre. Acesta este și unul dintre motivele pentru care există numeroase

studii în literatura de specialitate legate de această problemă. Ceea ce trebuie însă remarcat este

faptul că în lucrările respective se pune accent fie pe convergență în privința impozitării

bunurilor și serviciilor (Avi-Yonah, 2010), fie pe regimul de impozitare indirectă, privit în

ansamblu, fie pe importanța măsurilor de prevenire sau limitare a concurenței fiscale neloiale

între statele membre. În studiile existente în prezent datele folosite ca bază pentru cercetare

vizează în majoritatea cazurilor cele 15 state membre ale Uniunii Europene care au aderat

înainte de anul 2004 (Delgado Rivero, 2006). Inevitabil apare o limitare considerabilă a utilității

rezultatelor obținute în situația în care Uniunea Europeană aproape că și-a dublat numărul de

state membre în urma „valurilor” repetate de extindere din anii 2004 și 2007, dar și recenta

aderare a Croației la Uniunea Europeană în vara anului 2013. Putem constata lipsa relevanței

statistice a rezultatelor bazate doar pe informații privitoare la cele 15 state membre vechi în

situația în care se dorește să se realizeze eventuale extrapolări ale respectivelor concluzii pentru

26

întreaga Uniune Europeană din prezent. În cel mai fericit caz, concluziile studiilor respective

pot fi văzute ca deținând o valoare istorică pentru analizele viitoare în termeni de evoluție și

comparație a unor indicatori.

În literatura de specialitate, una dintre abordările cele mai des întâlnite privind convergența

fiscală vizează convergența statelor către criteriile de la Maastricht. După formularea criteriilor

de convergență și semnarea Tratatului de la Maastricht în anul 1992, atenția acordată

performanței fiscale a statelor membre ale Unuinii Europene a fost în continuă creștere (Glick

și Hutchison, 1993; Hutchison și Kletzer, 1995; Watson, 1997). În acest context, cele mai des

analizate criterii stabilite prin tratatul menționat au fost cele două criterii fiscale care

menționează limite pentru ponderea datoriei publice în PIB și pentru deficitul bugetar (Corsetti

și Roubini, 1995; Holzmann, Herve și Demmel, 1996). Unul dintre obiectivele stabilirii acestor

condiții fiscale l-a reprezentat formarea Uniunii Economice și Monetare (UEM) în anul 1999

care să încludă țări considerate eligibile din perspectiva respectării criteriilor amintite. După

formarea UEM, literatura de specialitate a trecut la studiul noul cadru fiscal de la nivelul Uniunii

Europene în contextul Pactului de stabilitate și de creștere și a reformelor propuse de acesta

(Buti și Giudice, 2002; Orban și Szapary, 2004; Eichengreen, 2005; Feldstein, 2005; Tanzi,

2005; Schuknecht et al, 2011).

În ceea ce privește analizele comparative pe această temă, Konceda, Kutan și Yigit (2008)

studiază tendințelor de convergență fiscală a țărilor pe parcursul a trei perioade diferite de timp:

perioada de aderare, perioada cu calitate de membru și perioada introducerii Pactului de

stabilitate și creștere. Un plus al cercetării îl reprezintă faptul că autorii iau în considerare nu

doar statele membre vechi ale Uniunii Europene, ci și cele zece noi state membre care au aderat

în anul 2004. Utilizând ca metodă beta-convergența, autorii concluzionează că includerea

într-o uniune monetară nu implică neapărat și convergență fiscală pentru state.

Lurcând sub ipoteza că toate noile state membre ale Uniunii Europene vor dori ca, odată

îndeplinite criteriile de la Maastricht, să adere în cele din urmă la zona euro, unii specialiști din

domeni și-au exprimat îngrijorarea legată de performanța fiscală slabă a unora dintre noile state

membre ale Uniunii Europene (Berger et al, 2004; Grauwe și Schnabl, 2004). Berger et al.

(2004) avertizează că susținerea unor deficite fiscale mari poate conduce la presiune

inflaționistă, iar deteriorarea performanțelor fiscale, observabilă cu precădere în țările Europei

Centrale, ar putea împiedica aceste state să îndeplinească cu succes criteriile de la Maastricht.

Grauwe și Schnabl (2004) aduc și ei argumente suplimentare orientate în aceeași direcție de

gândire. Autorii susțin că acesta este motivul pentru care multe dintre noile state membre au

27

fost introduse în programul de deficit excesiv1 la scurt timp după aderarea la Uniunea

Europeană. Prin urmare, literatura de specialitate s-a axat pe oferirea de modalități alternative

pentru a evalua necesitatea introducerii statelor membre în programul de deficit excesiv

(Konceda, Kutan și Yigit, 2008), pe analiza sustenabilității datoriilor înregistrate de țările

dezvoltate și în curs de dezvoltare (Uctum et al, 2006; Uctum și Wickens, 2000), precum și pe

analiza sustenabilității fiscale pentru zona UE-15 în general (Hughes, Lewis și Lewis, 2007;

Afonso și Rault, 2010).

Cercetarea pe tema convergenței fiscale nu s-a limitat însă la analiza convergenței către

criteriile de la Maastricht, ci a trecut în ultimii ani și la studiul convergenței sistemelor fiscale

naționale prin intermediul presiunii fiscale. Esteve, Sosvilla și Tamarit (2000) au găsi dovezi

privind existența convergenței presiunii fiscale totale în Uniunea Europeană folosind informații

pentru perioada 1967-1994. Autorii au decis să se axeze pe sigma-convergență și beta-

convergență, cu o rată de convergență de 2,4%. În calitate de benchmark au considerat

Germania și au încercat să stabilească dacă există sau nu un efect de catching-up pentru restul

statelor membre ale Uniunii Europene. O altă analiză a presiunii fiscale din Uniunea Europeană

a fost realizată de Sosvilla, Galindo și Alonso (2001) pentru perioada de timp cuprinsă între

anii 1967 și 1995. Autorii au ajuns la concluzia că nu există dovezi legate de convergența fiscală

continuă, dar astfel de tendințe pot fi totuși observate pentru perioadele 1967-1974 și 1984-

1995. Gemmell și Kneller (2003) studiază convergența fiscală folosind un eșantion de zece țări

europene pentru anii 1970-1995. Rezultatele relevă dovezi privind existența sigma-

convergenței determinată pe baza coeficientul Gini calculat pentru presiunea fiscală totală.

Există o serie de studii în literatura de specialitate care leagă studiul presiunii fiscale de

conceptul de convergență fiscală. Cele mai multe dintre acestea folosesc σ-convergența sau

β-convergența și au ca punct de plecare literatura anterioară2 de specialitate din domeniul

economic. Într-un studiu publicat privind convergența sistemelor de impozitare, Delgado

Rivero (2006) folosește cele două abordări amintite anterior la care adaugă și convergența

gamma ca o metodă adițională de analiză. Autorul găsește dovezi privind existența unei

convergențe atât a structurii sistemelor fiscale, cât și a presiunii fiscale înregistrate la nivelul

statelor membre ale Uniunii Europene între anul 1965 și anul 2003. Totuși autorul subliniază

faptul că procesul de convergență nu a fost unul constant, ci a avut o perioadă de vârf între anii

1975 și 1990, fără a mai înregistra progrese importante ulterior. O limitare semnificativă a

1 engl. Ecessive Deficit Program 2 Barro și Sala-i-Martin (1992)

28

concluziilor studiului provine din faptul că analiza se referă doar la cele 15 state membre ale

Uniunii Europene de dinainte de extinderea din anul 2004.

Analiza convergenței fiscale nu e limitată la statele membre ale Uniunii Europene. Avi-Yonah

(2010) studiază existența convergenței fiscale pentru perioada 1980-2010 în rândul statelor

membre OCDE. Analiza se referă la impozitarea indirectă și pleacă de la faptul că tot mai multe

țări au adoptat taxa pe valoarea adăugată în decursul perioadei amintite. Deși lucrarea respectivă

nu este una de natură empirică, acest lucru nu îi diminuează impactul deoarece o parte

considerabilă din textul publicat este dedicată explicării avantajelor convergenței fiscale.

1.3. Abordări metodologice ale sigma-convergenței

Sigma-convergența se referă la reducerea dispersiei dintre valorile înregistrate pentru

caracteristicile obiectelor (sistemele de impozitare ale statelor membre ale Uniunii Europene,

în acest caz) supuse analizei. Metodele de cuantificare utilizate cel mai frecvent pentru analiza

σ-convergenței sunt abaterea standard sau coeficientul de variație3. Cu toate acestea, există și

alți indicatori care pot fi folosiți și care prezintă proprietăți interesante: coeficientul Gini,

indicele Atkinson, indicele Theil și abaterea medie logaritmică (MLD). În analizele empirice

ale căror rezultate vor fi prezentate pe larg în următoarele capitole, au fost folosite trei metode

pentru a realiza studii pe baza sigma-convergenței:

coeficientul de variație;

indicele Gini;

indicele Theil.

Fiecare dintre aceste trei abordări metodologice ale sigma-convergenței va fi descrisă pe larg

în cele ce urmează.

Coeficientul de variație

Una dintre cele mai populare metode utilizate pentru a determina dacă există sau nu tendințe de

convergență este sigma-convergență. Sigma-convergență pot fi analizată pe baza unui număr

de indicatori care măsoară dispersia, printre aceștia și coeficientul de variație. Folosirea

coeficientului de variație reprezintă abordarea tradițională și cea mai frecvent utilizată pentru

analize bazate pe sigma-convergență.

3 Monfort (2008)

29

Coeficientul de variație (CV) poate fi calculat și interpretat în două situații diferite: analiză

pentru o singură variabilă și interpretarea unui model. Formularea standard a CV-ului, raportul

dintre abaterea standard a mediei, se aplică în analiza pentru o singură variabilă. În acest

context, CV se calculează ca raportul dintre radicalul de ordin doi al pătratului mediei erorilor

(la numărător) și media variabilei dependente (la numitor). În ambele situații, CV este adesea

prezentat ca fiind raportul dat înmulțit cu 100. CV pentru o singură variabilă are scopul de a

descrie dispersia variabilei într-un mod care nu depinde de unitatea de măsură variabilei. Cu cât

CV crește ca valoare, cu atât mai mare este și dispersia variabilei analizate. CV-ul pentru un

model își propune să descrie cât de bine este construit modelul în ceea ce privește dimensiunile

relative ale reziduurilot la pătrat și a valorilor rezultate. Cât CV scade, cu atât sunt mai mici

reziduurile în raport cu valoarea previzionată. Aceasta este situația în care se consideră că un

model este bine definit.

Rezultatele studiilor empirice care vor fi discutate pe larg în capitolel ulterioare, se referă la CV

pentru o singură variabilă și se bazează pe formula de calcul pentru coeficientul de variație

prezentată în ecuația (1):

𝐶𝑉𝑡 = (

1𝑛 ∗ ∑ (𝑌𝑖𝑡 − 𝑌�̅�)2𝑛

𝑖=1 )1 2⁄

𝑌�̅�

(1)

unde n este numărul de obiecte (state membre, în cazul de față), t reprezintă anul pentru care se

calculează coeficientul de variație, i reprezintă fiecare dintre statele membre luate în

considerare în cadrul analizei, iar Y reprezintă presiunea fiscală totală anuală pentru statul

membru i (�̅� este presiunea fiscală totală medie anuală înregistrată pentru Uniunea Europeană

sau pentru o anumită zonă analizată).

Pentru analiza sigma-convergenței realizată folosind coeficientul de variație pot fi utilizate în

calcul două abordări distincte, mai ales atunci când vine vorba despre realizarea unui studiu

pentru statele membre ale Uniunii Europene. Prima dintre ele, cea clasică, se bazează pe datele

pentru presiunea fiscală totală în cele 28 de țări care erau membre oficiale ale Uniunii Europene

în ultimul an al perioadei de cercetare (anul 2013). Cea de-a doua abordare este una mai puțin

convențională, dar despre care credem că este mai relevantă pentru scopul cercetării realizate:

pentru fiecare an din cadrul perioadei de timp analizate, am luat în considerare doar datele

aferente statele membre în mod oficial ale Uniunii Europene, la acel moment sau statele care

se aflau în proces de aderare la Unuinea Europeană în acel moment. Calculul CV a fost ajustat

în consecință pentru fiecare an.

30

Principalul avantajul al utilizării CV îl reprezintă faptul că nu are unitate de măsură. Acest lucru

permite CV-uri să fie comparate între ele, ceea este mai greu de realizat în cazul altor măsuri

ale dispersiei, cum ar fi abaterea standard sau abaterea medie pătratică. Principalul dezavantaj

al folosirii CV este dat de existența unor cerințe care trebuie îndeplinite pentru ca CV-ul să

poată fi interpretat în modul descris anterior. Cea mai evidentă problemă apare atunci când

valoarea medie a unei variabile este zero. În acest caz, CV nu poate fi calculat. Chiar dacă media

unei variabile nu este zero, dar variabilă conține valori atât pozitive, cât și negative, iar media

este aproape de zero, atunci valorile CV-ul pot fi înșelătoare. Totuși, trebuie subliniat faptul că,

în cazul cercetării convergenței fiscale utilizând presiunea fiscală totală, valorile nu vor fi în

niciun caz negative, deci nu ne vom confrumta cu această ultimă problemă.

Indicele Gini

Indicele Gini, cunoscut sub numele de coeficientul Gini, a fost introdus pentru prima dată în

literatura de specialitate de către statistician italian Gini (1912), ulterior fiind denumit după

creatorul său. Aceast indice reprezintă o măsură statistică a dispersiei și a fost folosit inițial

pentru a analiza distribuția veniturilor unei națiuni la nivelul rezidenților săi. Indicele Gini ia

valori între 0 și 1, unde 0 reprezintă egalitate perfectă și 1 reprezintă inegalitate maximă. In

studiile empirice ale căror rezultate vor fi prezentate în capitolele următoare, indicele Gini va

fi utilizat pentru a măsura sigma-convergență sistemelor de impozitare aferente statele membre

ale Uniunii Europene. Prin urmare, o scădere a valorii atașat coeficientului Gini de la un an la

altul va arăta existența unei tendințe de convergență fiscală, în timp ce o creștere a indicelui va

fi un indiciu al lipsei de convergență fiscală.

Prin includerea în metodologia de cercetare a indicele Gini sperăm să putem confirma și

consolida rezultatele obținute folosind sigma-convergență calculată pe baza coeficientului de

variație. Indicele Gini a fost determinat pentru fiecare an al perioadei de studiu pe baza formulei

de calcul prezentată în ecuația (2).

𝐺𝐼𝑁𝐼 = 1

𝑛 [𝑛 + 1 − 2 ∗ (

∑ ( 𝑛 + 1 − 𝑖) ∗ 𝑌𝑖𝑛𝑖=1

∑ 𝑌𝑖𝑛𝑖=1

)] (2)

Variabilele sunt aceleași ca în ecuația (1): n reprezintă numărul de state membre incluse în

analiză (fie 28, fie numărul de țări din fiecare regiune studiată) și care 𝑌𝑖 este presiunea fiscală

totală anuală pentru statul membru i. Cu toate acestea, în cazul indicelui Gini valoarea lui i este

una de o semnificație deosebită, această arătând rangul aferent unui anumit stat într-un anumit

an din punct de vedere a presiunii fiscale.

31

Pentru ca indicele Gini să poată fi corect calculat, este necesar ca variabilele să fie așezate în

ordine crescătoare (de la statul cu cea mai mică presiunea fiscală anuală la statul cu cea mai

mare presiunea fiscală) pentru fiecare an. Prin urmare, valoarea lui i nu va mai fi aceeași pentru

un anumit stat de la un an la altul, ci se va modifica pe durata perioadei de studiu în funcție de

valoarea presiunii fiscale înregistrate în statul respectiv comparativ cu valorile stabilite pentru

celelalte state membre.

Indicele Gini prezintă o serie de limitări datorate, în principal, faptului că acest coeficient este

o măsură relativă. Utilizarea sa corectă și interpretare sunt destul de controversate. Este posibil,

de exemplu, ca indicele Gini al unei țări în curs de dezvoltare să crească, în timp ce numărul de

persoane în sărăcie absolută scade. Acest lucru se datorează faptului că indicele Gini folosește

valori relative, nu absolute ale variabilelor. Având în vedere limitările prezentate de coeficientul

Gini, sunt utilizate în studiile economice și alte metode statistice, fie în asociere cu indicele

Gini, fie ca o măsură alternativă de cuantificare a dispersiei unei populații. De exemplu,

măsurile entropiei sunt frecvent utilizate (de exemplu: indicele Theil, indicele Atkinson sau

indicele entropie generalizată). În cercetarea privind convergența fiscală în Uniunea europeană,

ale cărei rezultate sunt incluse în capitolele ce urmează, pe lângă coeficientul Gini a fost utilizat

și indicele Theil.

Indicele Theil

În literatura de specialitate, indicele Theil este o considerat la bază ca fiind o modalitate

statistică folosită pentru a măsura inegalitatea economică4. Acesta a fost de asemenea folosit

pentru a măsura lipsa de diversitate rasială5. Ideea principală din spatele indicelui Theil este

aceeași ca și redundanță în teoria informației care reprezintă entropia maximă posibilă din

datele minus entropia observată. Acesta este un caz special al indicelui generalizat al entropiei.

Poate fi privit ca o măsură a redundanței, a lipsei de diversitate, a izolării, a segregării sau a

inegalității. Indicele Theil a fost propus de către econometricianul olandez Henri Theil de la

Universitatea Erasmus din Rotterdam.

Indicele Theil este un instrument de analiză a convergenței des utilizat și prezent în numeroase

articole de specialitate. Cu toate acestea, cele mai multe dintre aceaste cercetări se axează pe

ideea de convergență a veniturilor (Wu, 1999; Cuadrado-Roura et al., 1999; Galbraith și

Garcilazo, 2005; Monfort, 2008). Terrasi (2002) folosește indicele Theil într-o analiză regională

a convergenței în Uniunea Europeană. Cercetarea se realizează pentru patru grupe diferite de

4 Conceição și Ferreira (2000) 5 Massey și Denton (1988)

32

țări EU9, EU12.1 (fără Germania de Est), UE 12.2 (cu Germania de Est) și EU15. Sunt utilizate

perioade diferite de timp și autorul compară rezultatele naționale cu rezultatele obținute pentru

alterative regional agregate, în scopul de a stabili dacă factorii naționali de influență vor fi

înlocuiți de către cei europeni, ca urmare a procesului de integrare în Uniunea Europeană.

În studiile ale căror rezultate vor fi prezentate în capitolele următoare, indicele Theil este folosit

pentru ca, pe baza sa, să poată fi studiată existența sau lispa de convergența fiscală între sisteme

fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Analizele vor fi realizate atât la nivelul

întregii uniuni, cât și la nivel regional, inclusiv la nivelul zonei euro.

Indicele Theil este calculat după cum se arată în ecuația (3), în cazul în care 𝑌𝑖 este presiunea

fiscală totală anuală pentru statul membru i, �̅� este presiunea medie fiscală totală pentru UE sau

pentru regiunea analizată și n este numărul de țări pentru care analiza a fost efectuată.

𝑇𝐻𝐸𝐼𝐿 = 1

𝑛 ∑ (

𝑌𝑖

�̅�∗ ln

𝑌𝑖

�̅�)

𝑖=1

𝑛

(3)

Așa cum se poate observa, în cazul indicelui Theil, spre deosebire de coeficientul de variație,

nu contează care este numărul de obiecte (state membre ale Uniunii Europene) pentru care se

cunosc informațiile necesare privind presiunea fiscală anuală. Pentru fiecare an se calculează

valorile medii la nivel de uniune (sau la nivel regional) și orice valoare individuală este ajustată

în funcție de valoarea medie. La final, se face o ultimă ajustare prin împărțirea la numărul de

state incluse în analiză (fie numărul de state membre UE, fie numărul de state incluse în fiecare

regiune analizată).

Similar cu indicele Gini și coeficientul de variație, și în cazul realizării unei analize a sigma-

convergenței pe baza indicelui Theil ne dorim ca, în timp, acesta să tindă către zero și să prezinte

un trend descendent de-a lungul perioadei de studiu.

33

1.4. Analiză descriptivă a diversității sistemelor fiscale din Uniunea Europeană

Una dintre modalitățile de analiză a politicii fiscale a unui stat o poate constitui studierea poverii

fiscale resimțită de către contribuabili. În plus, presiunea fiscală constituie un indicator care

face posibilă comparare sistemelor fiscale din diferite țări ale lumii. Este cunoscut faptul că, de

regulă, fiscalitatea unui stat este dificil de măsurat și comparațiile dintre sisteme fiscale diferite

sunt dificil de realizat. În acest context, este evidentă necesitatea unei modalități de evaluare a

sistemelor fiscale naționale în cazul statelor care fac parte dintr-o uniune politică și economică

așa cum este Uniunea Europeană. În cadul unei astfel de uniuni, este de dorit să existe tendințe

de convergență a sistemelor fiscale.

Noțiunea de presiunea fiscală directă reprezintă raportul dintre veniturile totale provenite din

colectarea impozitelor directe și PIB. Veniturile provenite din colectarea impozitelor directe

sunt definite ca fiind totalitatea încasărilor de la bugetul general de stat colectate în urma

obligațiilor de plată în bani sau echivalent, cu caracter periodic, precepute asupra venitului sau

averii, precum și câteva obligații de alt tip care, deși au caracter periodic, nu seaplică asupra

venitului sau averii.

În vederea calculării presiunii fiscale indirecte se utilizează raportul dintre veniturile totale

provenite din colectarea impozitelor indirecte și PIB. Veniturile provenite din colectarea

impozitelor indirecte sunt definite ca fiind totalitatea încasărilor de la bugetul general de stat

sau de la bugetul unor instituții ale UE, colectate în urma obligațiilor de plată în bani sau

echivalent, calculate asupra consumului sau a importului de bunuri și servicii.

O altă noțiune importantă o reprezintă presiunea fiscală aferentă contribuțiilor sociale.

Aceasta este calculată ca fiind raportul dintre veniturile totale provenite din colectarea

contribuțiilor sociale și PIB. Prin veniturile provenite din colectarea contribuțiilor sociale se

înțelege totalitatea încasărilor colectate ca urmare a obligațiilor de plată în bani sau echivalent,

cu caracter periodic, fără a se ține cont de faptul că acestea sunt suportate de angajat, de

angajator, de către șomeri sau de către persoanele care desfășoară activități cu caracter

independent.

34

Tabel 1.1 Presiunea fiscală directă și indirectă înregistrată în statele membre UE (2013)

BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR

Presiunea fiscală

indirectă 12.9% 15.1% 12.9% 16.7% 10.8% 13.4% 10.9% 13.3% 11% 15.5%

Presiunea fiscală

directă 16.7% 5.1% 7% 30.8% 11.9% 7.2% 13.3% 10.3% 10% 12.7%

HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT

Presiunea fiscală

indirectă 18.8% 14.8% 13.5% 13.9% 11.1% 13.3% 18.6% 13% 11.1% 14.4%

Presiunea fiscală

directă 6.3% 14.9% 10.6% 7.6% 5% 14.6% 6.7% 13.9% 10.2% 13.3%

PL PT RO SI SK FI SE UK

Presiunea fiscală

indirectă 12.7% 13.7% 12.6% 14.8% 10.4% 14.5% 22.1% 12.8%

Presiunea fiscală

directă 6.8% 11.3% 5.9% 7.2% 6.4% 16.4% 17.7% 14.2%

Sursa: date colectate de pe site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu

Presiunea fiscală totală se calculează ca fiind raportul dintre veniturile fiscale totale colectate

și PIB6. În conformitate cu metodologia de calcul care se aplică la nivelul Uniunii Europene, se

consideră ca făcând parte din categoria veniturilor fiscale: veniturile provenite din colectarea

impozitelor directe, veniturile provenite din colectarea impozitelor indirecte și veniturile

provenite din colectarea contribuțiilor sociale7.

Presiunea fiscală directă și presiunea fiscală indirectă la nivelul statelor membre ale Uniunii

Europene pentru anul 2013 sunt analizate cifric și grafic, iar rezultatele sunt ilustrate în Figura

1.1, realizată pe baza informațiilor din Tabelul 1.1. Una dintre concluziile care se impun a fi

trase imediat o reprezintă faptul că politica de convergență deja existentă la nivelul fiscalității

6 Moșteanu,T. (coord.) – Finanțe Publice, editura Universitară, 2005, pag. 171 7Commission Services and Eurostat (cod date online gov_a_tax_ag)

35

indirecte în cadrul Uniunii Europene este evidentă prin linia care desemnează presiunea fiscală

indirectă în Figura 1.1 și care se apropie de o dreaptă. Linia care reprezintă presiunea fiscală

indirectă este aproape paralelă cu axa OX, ceea ce nu este valabil și pentru linia care reprezentă

grafic presiunea fiscală directă.

Figura 1.1 Presiunea fiscală directă și indirectă înregistrată în statele membre UE (2013)

Sursa: prelucrare proprie a datelor prezentate în Tabelul 1.1

Merită evidențiată în mod deosebit diversitatea abordărilor existente în statele europene în ceea

ce privește domeniul fiscal. În cele mai multe state ale Uniunii Europene, presiunea fiscală

indirectă este superioară presiunii fiscale directe. Acest lucru indică faptul că majoritatea țărilor

membre ale Uniunii Europeane își constituie veniturile fiscale în principal în baza colectării

impozitelor indirecte. Există totuși și state europene în care presiunea fiscală directă este cea

care depășește presiunea fiscală indirectă: Belgia, Danemarca, Irlanda, Finlanda și Regatul

Unit. În cadrul acestui grup de țări, un caz deosebit este cel al Danemarcei, care înregistrează o

presiune fiscală directă de 30,8% în PIB, depășind media înregistrată la nivelul UE cu peste

100%. O categorie aparte o reprezintă Italia și Malta. În aceste state presiunea fiscală indirectă

(14,8% în PIB, respectiv 13% în PIB) este aproximativ egală cu presiunea fiscală directă (14,9%

în PIB, respectiv 13,9% în PIB). Această situație arată un echilibru relativ din punct de vedere

al dependenței veniturilor colectate la bugetul de stat de impozitele directe sau de impozitele

indirecte.

0.0%

5.0%

10.0%

15.0%

20.0%

25.0%

30.0%

35.0%

BE BG CZ DK DE EE IE EL ES FR HR IT CY LV LT LU HU MT NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK

Presiunea fiscală indirectă Presiunea fiscală directă

36

Datorită preferinței majorității țărilor Uniunii Europene pentru colectarea venituri fiscale prin

impozitarea indirectă, orice măsură de politică fiscală care vizează impozitele indirecte va avea

un impact mai pronunțat asupra bugetele acestor state decât asupra statelor care preferă

impozitarea directă ca principală sursă a veniturilor fiscale. Cu toate acestea, cele mai multe

state membre își justifică reticența față de adoptarea unei legislații comune care să vizeze

convergența fiscală la nivelul impozitării directe folosind drept principal argument faptul

impactul negativ ale unei astfel de decizii asupra veniturile bugetelor naționale.

Diversitatea structurală a sistemelor fiscale aparținând statelor membre ale Uniunii Europene

este prezentată grafic în Figura 1.2, care a fost realizată folosind informații privind impozitele

disponibile pentru anul 2013. Am considerat că structura unui sistem fiscal național este redată

prin însăși structura presiunii fiscale totale analizată la nivelul componentelor sale: presiunea

fiscală indirectă, presiunea fiscală directă și presiunea fiscală aferentă contribuțiilor sociale.

Analizând Figura 1.2 observăm o variație destul de limitată a nivelulului presiunii fiscale

indirecte de la un stat membru la altul. Acest aspect se datorează legislației europeane comune

aplicată la nivelul impozitelor indirecte. Media înregistrată la nivelul presiunii fiscale indirecte

pentru întreaga Uniune Europeană este de 13,9%, iar cel mai ridicat nivel al impozitării

indirecte se înregistrează în Suedia (22,1% din PIB), Croația și Ungaria (18,6% din PIB). La

capătul opus al spectrului, cel mai redus nivel al presiunii fiscale indirecte este practicat în

Slovacia, Germania și Irlanda (10,4%; 10,8% și respectiv, 10,9%). În calitatea sa de cel mai

nou stat membru al Uniunii Europene, în Croația s-a înregistrat o presiunea fiscală indirectă în

valoare de 18,8% din PIB în 2013. Această valoare se situează peste media înregistrată la nivelul

Uniunii Europene (13,9%) și constituie una dintre cele mai ridicate valori, făcând din Croația

unul dintre statele cu cel mai înalt nivel al fiscalității indirecte din întreaga Uniune Europeană.

În 2013, în România s-a înregistrat o povară fiscală indirectă de 12,6% din PIB, aceasta

situându-se cu aproximativ 1,3 puncte procentuale sub media de la nivelul Uniunii Europene.

37

Figura 1.2 Structura sistemelor fiscale la nivelul statelor membre UE (2013)

Sursa: prelucrare proprie a datelor oferite de site-ul http://epp.eurostat.ec.europa.eu

În ceea ce privește presiunea fiscală directă se poate observa faptul că există și state membre

care obțin cea mai mare parte a veniturilor fiscale prin intermediul impozitării directe. Acest

lucru se reflectă se poate observa la nivelul presiunii fiscale directe înregistrate în anul 2013.

Doar câteva statele membre ale Uniunii Europene au înregistrat un nivel al presiunii fiscale

directe mai mare de 15% din PIB sunt: Belgia, Danemarca, Finlanda și Suedia. Dintre aceste

țări, așa cum am menționat anterior, cea mai ridicată presiune fiscală directă a fost atinsă în

Danemarca, 30,8% din PIB. La extrema cealaltă, statele membre cu o impozitare directă redusă

0

12.9

15.1

12.9

16.7

10.8

13.4

10.9

13.3

11

15.5

18.8

14.8

13.5

13.9

11.1

13.3

18.6

13

11.1

14.4

12.7

13.7

12.6

14.8

10.4

14.5

22.1

12.8

0

16.7

5.1

7

30.8

11.9

7.2

13.3

10.3

10

12.7

6.3

14.9

10.6

7.6

5

14.6

6.7

13.9

10.2

13.3

6.8

11.3

5.9

7.2

6.4

16.4

17.7

14.2

0

16.6

7.5

14.8

1.1

16.6

11.3

5.9

13.3

12.2

18.9

11.3

13.3

7.5

8.5

11

12.3

13.1

7

15.7

15.3

13.2

11.9

8.6

15

13.5

12.9

4.7

7.9

0 10 20 30 40 50 60

BE

BG

CZ

DK

DE

EE

IE

EL

ES

FR

HR

IT

CY

LV

LT

LU

HU

MT

NL

AT

PL

PT

RO

SI

SK

FI

SE

UK

Presiunea fiscală indirectă Presiunea fiscală directă Presiunea fiscală a contribuțiilor sociale

38

(mai mică de 7% din PIB) sunt, de regulă, țările care au aderat la Uniunea Europeană mai târziu

(după anul 2003), de exemplu: Bulgaria, Cehia, Croația, Lituania, Ungaria, Polonia, România

și Slovacia. Cel mai redus nivel al presiunii fiscale directe se înregistrează în Lituania și

Bulgaria (5% din PIB, respectiv 5,1% din PIB). În cursul anului 2013, presiunea fiscală directă

din România a fost de 5,9% din PIB. Această valoare este situată considerabil sub media de la

nivelul Uniunii Europene de 11,2% din PIB. Prin urmare, România se numără printre țările din

Uniunea Europeană care practică o politică fiscală axată pe un nivel redus al impozitării directe.

În ceea ce privește cel mai nou stat membru al UE, în anul 2013 Croația a atins o valoare a

presiunii fiscale directe de 6,3%, nivel situat cu 1,3 puncte procentuale peste valoarea cea mai

mică înregistrată de un alt stat membru al Uniunii Europene pentru același an, dar înregistrând

o creștere a presiunii fiscale directe de aproximativ 230% față de nivelul atins în anul 2011

(2,7% din PIB).

Analizând nivelul veniturilor colectate din contribuțiile sociale se poate observa faptul că în

Uniunea Europeană există câteva state în care ponderea acesta venituri în PIB este una destul

de redusă (mai mică de 10% din PIB). Aceste state sunt: Bulgaria, Danemarca, Irlanda, Cipru,

Letonia, Malta, România, Suedia și Regatul Unit. Dintre toate aceste state, merită o atenție

deosebită Danemarca, unde presiunea fiscală a contribuțiilor sociale este de doar 1,1% din PIB.

La extrema cealaltă se situează țările membre cu o presiune a contribuțiilor sociale ridicată (mai

mare de 15% din PIB): Belgia, Germania, Franța, Olanda, Austria și Slovenia. Cel mai ridicat

nivel al presiunii fiscale a contribuțiilor sociale se înregistrează în Franța și este de 18,9% din

PIB. România se numără printre țările membre cu o presiune fiscală medie a contribuțiilor

sociale, 8,6% din PIB. Această valoare se află sub media înregistrată la nivelul Uniunii

Europene în anul 2013 (11,5% din PIB).

În ceea ce privește media înregistrată la nivelul Uniunii Europene, se constată o structură

echilibrată a sistemului fiscal, cu ponderi aproximativ egale în PIB ale celor trei tipuri de

presiunea fiscală analizate: presiunea fiscală indirectă (13,9%), presiunea fiscală directă

(11,2%) și presiunea fiscală aferentă contribuțiilor sociale (11,5%). Totuși, se poate observa o

ușoară importanță mai ridicată la nivelul bugetului comun acordată veniturilor provenite din

impozitarea indirectă, ceea ce poate fi considerat normal dată fiind legislația comună europeană

aplicată pentru impozitele indirecte. Cu toate acestea, cele mai multe dintre statele membre nu

au sisteme fiscale atât de echilibrate, de unde reies și diferențele clare de abordare a politicii

39

fiscale existente între diversele țări europene. Unele state membre preferă să își orienteze

politica fiscală pe impozitarea directă. Acesta este, de exemplu, cazul Danemarcei.

Alte state aleg să acorde o importanță mai mare impozitării indirecte. Aceasta este situația în

statele baltice (Letonia, Lituania), dar și statele din estul Europei (Bulgaria, Ungaria, România,

Polonia sau Slovenia). Desigur, există și câteva state membre unde cele trei componente ale

sistemului fiscal dețin ponderi echilibrate din PIB. Acestea sunt, de regulă, statele membre

„vechi” ale Uniunii Europene, cum ar fi: Belgia, Germania, Italia, Luxembourg, Austria sau

Portugalia.

40

CAPITOLUL 2.

Analize empirice ale convergenței fiscale în Uniunea Europeană

Unul dintre principalele instrumente pe care fiecare guvern le are la dispoziție pentru a influența

economia este politica fiscală. Și una dintre cele mai importante pârghii ale politicii fiscale este

cea care privește impozitarea. Impozitele sunt vitale pentru orice economie, deoarece acestea

oferă o mare parte din veniturile pe care se bazează orice buget național.

Multe guverne folosesc măsuri fiscale pentru a stimula investițiile, producția de bunuri locale

și naționale, sau ocuparea forței de muncă. În Uniunea Europeană, acest lucru duce la o

concurență fiscală între statele membre care poate determina companiile să „migreze”8 dintr-o

țară în alta. În scopul de a minimiza efectele negative ale concurenței fiscale, factorii de decizie

de la nivelul Uniunii Europeane au stabilit faptul că realizarea unei convergențe europene la

nivel fiscal reprezintă unul dintre obiectivele pe termen lung ale statelor membre. Măsuri

decisive în vederea realizării acestui obiectiv au fost deja puse în practică în domeniul

impozitării indirecte. Cu toate acestea, se dovedește extrem de dificil de implementat măsuri

similare ți în ceea ce privește impozitarea directă. Acestă stare de fapt conduce la un interes tot

mai mare legat de domeniul impozitării în Europa și ridică întrebarea dacă există sau nu

convergență fiscală între statele membre ale Uniunii Europene.

Acest capitol include rezultatele cercetării privind tendințele de convergență fiscală la nivelul

statelor membre ale Uniunii Europene, folosind două abordări distince ale convergenței: sigma-

convergența și beta convergența. Sigma-convergența a fost analizată utilizând coeficientul de

variație, indicele Gini și indicele Theil. Beta-convergența a fost studiată folosind o abordare

tradițională, dar și o abordare specifică seriilor de timp bazată pe trei valori-prag (engl.

benchmark): Germania, media la nivelul Uniunii Europene (calculată pentru toate cele 28 de

state membre din prezent) și media pentru cele mai noi 13 state membre ale Uninuii Europene.

Fiecare dintre studiile realizate pe baza abordarilor convergenței fiscale descrise mai sus, sunt

prezentat în cele ce urmează în cadrul căte unui subcapitol, iar la finalul capitolului se găsește

o sinteză a tuturor concluziilor desprinse.

8 Acest termen este folosit pentru a arăta faptul că o societatea și-a mutat fie sediul principal, fie cea mai mare

parte a activității desfășurate, dintr-o țară în alta

41

2.1. Studiu empiric realizat utilizând sigma-convergența și coeficientul de variație

Coeficientul de variație este calculat pe baza formulei prezentate în ecuația (1), în capitolul

anterior. Abordarea CV este a doua dintre cele prezentate în capitolul precedent, numărul de

state membre incluse în analiză modificându-se de două ori în decursul perioadei de studiu, așa

cum rezultă din prezentarea bazei de date folosită.

Pentru a putea realiza o analiză a convergenței fiscale în Uniunea Europeană, presiunea fiscală

totală a fost considerată a fi cel mai bun indicator pentru a defini întregul sistem de impozitare

a unui stat membru al Uniunii Europene. Prin urmare, în studiul de față, convergența presiunii

fiscale anuale între statele membre va fi asimilată cu ideea de convergența fiscală în Uniunea

Europeană.

Baza de date utilizată în acest studiu conține informații cu privire la presiunea fiscală totală

anuală pentru fiecare dintre cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. Presiunea fiscală

totală este calculată ca procent al veniturilor fiscale totale din PIB (sunt incluse și contribuțiile

sociale). Baza de date este alcătuită din trei secțiuni. Prima secțiune conține informații pentru

EU15 pentru perioada de timp dintre anii 1965 și 1994. A doua secțiune oferă date cu privire la

EU27 pentru perioada cuprinsă între anii 1995 și 2001, iar a treia secțiune, care conține

informații cu privire la perioada cuprinsă între anii 2002 și 2013, cuprinde date privitoare la

toate cele 28 de state membre actuale ale Uniunii Europene (denumite generic EU28). Astfel,

numărul de state incluse în analiză diferă de la o subperioadă la alta: 15 state pentru perioada

cuprinsă între 1965 și 1994, 27 de state pentru perioada cuprinsă între 1995 și 2001, și 28 state

pentru perioada între 2002 și 2013.

Anul 1965 a fost selectat ca începutul perioadei țintă pentru acest studiu, deoarece aceasta este

cea mai veche informație disponibilă pentru valorile presiunii fiscale totale. Cele mai multe

dintre cele 12 state membre care au aderat la Uniunea Europeană între anii 2004 și 2007 au

început procedura de aderare fie în anul 1995, fie în 1996. Prin urmare, orice date anterioare

anului 1995 nu sunt relevante pentru studiul convergenței fiscale. În ceea ce privește EU28,

Croația a aderat la Uniunea Europeană abia în anul 2013, dar a început procedura de aderarea

în 2003 și, prin urmare, o analiză a tendințelor de convergență fiscală poate include date

începând cu anul 2002 pentru această țară.

Pentru a alcătui baza de date necesară studiului au fost utilizate informații privind presiunea

fiscală totală preluate atât din baza de date on-line Eurostat cât și din baza de date on-line a

42

OCDE, deoarece niciuna dintre cele două baze de date nu acoperă întreaga perioadă de timp

sau întreaga îndindere geografică stabilită pentru studiu curent. Datele au fost aranjat în funcție

de an și țară, începând cu membrii fondatori ai Uniunii Europene (Belgia, Olanda, Luxemburg,

Franța, Italia, și Germania) și terminând cu cel mai nou stat membru (Croația). Toate

informațiile cu privire la presiunea fiscală totală reprezintă valori procentuale anuale.

Pe baza metodologiei de calcul prezentată în capitolul anterior, coeficientul de variație a fost

determinat pentru fiecare dintre cele trei secțiuni ale bazei de date, anual. Rezultatele obținute

pentru perioada 1965-1994 și 15 state membre UE sunt prezentate în Figura 2.1. În general,

există o tendință descrescătoare ușoară pentru CV care lasă discuția cu privire la existența

tendințelor de convergență fiscală larg deschisă.

Figura 2.1 Convergență fiscală sigma – CV – EU15 (1965-1994)

Sursa: calcule proprii

Analizând cu mai mare atenție Figura 2.1 constatăm că putem lua în vedere intervale de timp

mai scurte pentru a putea ajunge la concluzii mai robuste privind convergența fiscală. De

exemplu, CV-ul scade aproximativ constant pe durata perioadei de timp cuprinsă între 1980 și

1992, ceea ce conduce la concluzia că sistemele de impozitare ale statelor membre UE15 au

înregistart tendințe de convergență în această perioadă. Pentru ultima parte a perioadei analizate

însă, anii 1992-1994, valorile CV nu mai continuă să scadă, ceea ce nu ne permite să extindem

concluzia privind convergența fiscală și pentru acești ani.

Figura 2.2 prezintă rezultatele studiului sigma-convergenței fiscale realizat pe baza

coeficientului de variație pentru statele EU27, pentru perioada 1995-2001. Durata de timp este

una mult mai redusă comparativ cu precedenta, ceea ce ne-ar putea face poate să ne așteptăm

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

1965

1966

1967

1968

1969

1970

1971

1972

1973

1974

1975

1976

1977

1978

1979

1980

1981

1982

1983

1984

1985

1986

1987

1988

1989

1990

1991

1992

1993

1994

CV

43

la tendințe clare de convergență fiscală. Totuși forma graficului din Figura 2.2 sugerează lipsa

convergenței fiscale pentru perioada respectivă. În această situație, putem concluziona că

extinderea Uniunii Europene (și a bazei de date) a influențat negativ convergența fiscală. Cu

toate acestea, se poate observa o scădere a valorilor CV pentru anii 1996-1999. Deci putem

considera perioada 1996-1999 ca fiind o scurtă perioadă de convergență fiscală pentru statele

membre EU27.

Figura 2.2 Convergență fiscală sigma – CV – EU27 (1995-2001)

l

Sursa: calcule proprii

În graficul din Figura 2.3 sunt reprezentate rezultatele studiului sigma-convergenței fiscale

pentru UE28, perioada 2001-2013. Introducerea Croației în baza de date analizată nu pare să

afecteze tendințele de convergență fiscală înregistrate în Uniunea Europeană. Dimpotrivă,

pentru perioada 2002-2007, valorile CV sunt în scădere, deci observăm o nouă perioadă de

convergență în Uniunea Europeană. Dar începând cu anul 2008, valorile CV încep să crească,

ceea ce ne sugerează efectul negativ avut de criza financiară mondială asupra convergenței

fiscale dintre statele membre ale Uniunii Europene.

Încurajator este însă faptul că valoarea înregistrată în 2013 (ultimul an de analiză) este mai mică

decât cea din anul precedent, ceea ce poate semnifica începutul unei noi perioade de

convergență fiscală.

Rata medie anuală de convergență pentru întreaga perioadă este de 0,604%. Valoarea este una

relativ mică și nu permite o concluzie fermă cu privire la existența convergenței fiscale pe

întreaga perioadă de timp.

0.16

0.165

0.17

0.175

0.18

0.185

0.19

0.195

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

CV

44

Figura 2.3 Convergență fiscală sigma – CV – EU28 (2001-2013)

l

Sursa: calcule proprii

2.2. Cercetare empirică pe baza sigma-convergenței și a indicelui Gini

Pentru analiza convergenței fiscale folosind indicele Gini se va utiliza aceeași bază de date ca

și în cazul analizei precedente bazată pe coeficientul de variație. Baza de date conține informații

cu privire la presiunea fiscală totală anuală pentru fiecare dintre cele 28 de state membre ale

Uniunii Europene. Presiunea fiscală totală este calculată ca procent al veniturilor fiscale totale

din PIB (sunt incluse și contribuțiile sociale) și este considerată a fi cel mai bun proxy pentru

sistemul fiscal național al unui state membru al Uniunii Europene.

Baza de date este structurată în trei subperioade, fiecare corespunzătoare unei secțiuni distincte

a bazei de date. Prima secțiune conține informații pentru EU15 pentru perioada de timp dintre

anii 1965 și 1994. A doua secțiune oferă date cu privire la EU27 pentru perioada cuprinsă între

anii 1995 și 2001, iar a treia secțiune, care conține informații cu privire la perioada cuprinsă

între anii 2002 și 2013, cuprinde date privitoare la toate cele 28 de state membre actuale ale

Uniunii Europene (denumite generic EU28). Astfel, numărul de state incluse în analiză diferă

de la o subperioadă la alta, după cum urmează: pentru perioada cuprinsă între 1965 și 1994

dispunem de informații pentru 15 state, pentru perioada cuprinsă între 1995 și 2001 sunt

disponibile informații pentru 27 de state, și pentru perioada între 2002 și 2013 dispunem de

informații pentru 28 state membre UE.

0.125

0.13

0.135

0.14

0.145

0.15

0.155

0.16

0.165

0.17

0.175

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013

CV

45

În Figura 2.4 sunt reprezentate grafic rezultatele analizei sigma-convergenței pe baza indicelui

Gini, pentru perioada curpinsă între anii 1965 și 1994, pentru cele 15 state membre ale UE de

la acel moment. Pentru întreaga perioadă trendul graficului este unul descendent, ceea ce

sugerează existența unor tendințe de convergență fiscală. Concluzia este aceeași cu cea obținută

anterior folosind coeficientul de variație.

Totuși, în decursul perioadei de studiu, valoare indicelui Gini nu scade constant, există și ani în

care coeficientul crește, deci nu există convergență fiscală. Putem identifica o perioadă de

convergență fiscală curpinsă între anii 1979 și 1992, cu vârful de convergență atins în anul

1992. Chiar și pentru acestă perioadă, însă, dacă privim forma graficului, constatăm că între

anii 1984 și 1991 valoarea coeficientului Gini a rămas aproximativ aceeași.

Figura 2.4 Convergență fiscală sigma – Gini – EU15 (1965-1994)

Sursa: calcule proprii

Figura 2.5 prezintă rezultatele cercetării realizată pe baza indicelui Gini pentru statele EU27,

pentru perioada cuprinsă între anii 1995 și 2001. Ceea ce surprind este lipsa de tendințe de

convergență fiscală pentru această perioadă, deși este una mul mai restrânsă decât precedenta.

Putem delimita între anii 1996 și 1999 o scurtă perioadă de convergență, rezultat care confirmă

concluzia legată de această perioadă surprinsă în urma analizei realizate pe baza coeficientului

de variație. Includerea de noi state în baza de date începând cu anul 1995 pentru a analiza

efectele extinderii Uniunii Europene asupra covergenței fiscale, arată impactul negativ al

lărgirii granițelor UE asupra convergenței fiscale.

0

0.02

0.04

0.06

0.08

0.1

0.12

0.14

0.16

1965

1966

1967

1968

1969

1970

1971

1972

1973

1974

1975

1976

1977

1978

1979

1980

1981

1982

1983

1984

1985

1986

1987

1988

1989

1990

1991

1992

1993

1994

Gini

46

Figura 2.5 Convergență fiscală sigma – Gini – EU27 (1995-2001)

l

Sursa: calcule proprii

Graficul din Figura 2.6 este aferent rezultatelor analizei desfășurate pe baza indicelui Gini

pentru perioada cuprinsă între anii 2002 și 2013, pentru toate cele 28 de state membre ale UE

din prezent. Observăm o perioadă de convergență fiscală între anii 2002 și 2007.

Figura 2.6 Convergență fiscală sigma – Gini – EU28 (2002-2013)

l

Sursa: calcule proprii

Rezultatele pentru analiza sigma-convergență pe baza indicelui Gini sunt de asemenea

prezentate în Figura 2.7, cu o linie roșie (cea din partea inferioară a diagramei). Există

asemănări izbitoare între rezultatele obținute cu ajutorul acestei măsuri noi pentru dispersie și

0.092

0.094

0.096

0.098

0.1

0.102

0.104

0.106

0.108

0.11

1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Gini

0.05

0.06

0.07

0.08

0.09

0.1

0.11

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013

Gini

47

rezultatele obținute folosind coeficientul de variație. Perioadele de timp în care indicele arată

un trend descendent sunt același cu cele stabilite anterior pentru coeficientul de variație.

Figura 2.7 Convergență fiscală sigma – CV și Gini (1965-2013)

l

Sursa: calcule proprii

Putem observa privind Figura 2.7 faptul că ambii coeficienți urmează aceeași evoluție de-a

lungul perioadei de timp analizate. Chiar și în ultimii ani, începând cu anul 2008, ambii par să

fi stagnat, cu o ușoară creștere în 2012. Din păcate, o tendință de creștere înseamnă că, atunci

când vine vorba de impozitare, statele membre ale Uniunii Europene sunt în prezent în

divergență în continuare, în loc de convergența fiscală care este de dorit. Fatul că pentru ambele

metode de analiză obținem o evoluție similară, nu face altceva decât să întărească acele

concluzii la care am ajuns inițial, în urma primei analize de acest tip.

În plus, chiar și valorile minime și maxime pentru ambii coeficienți au fost înregistrate în aceiași

ani, așa cum se arată în Tabelul 2.1. Valorile maxime pentru ambii coeficienților au fost

înregistrate în anul 1974, ceea ce face acest an să fie cel cu cea mai pronunțată diversitate în

domeniul fiscal înregistrată între state membre ale UE. La polul opus al spectrului, valoarea

minimă pentru ambii coeficienți a fost înregistrată în anul 2007, ceea ce înseamnă că exact

înainte de începerea crizei globale financiare, nivelul de convergență fiscală între statele

membre a fost cel mai ridicat realizat vreodată.

0

0.05

0.1

0.15

0.2

0.25

0.3

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

2009

2011

2013

CV Gini

48

Table 2.1 Valori maxime și minime pentru CV și indicele Gini

CV Gini

Valoare Anul Valoare Anul

Max 0,2577 1974 0,1435 1974

Min 0,1439 2007 0,0818 2007

Sursa: calcule proprii

Studiile prezentat anterior reprezintă o analiză a sigma-convergenței sistemelor de impozitare

din Uniunea Europeană, pentru o perioadă de timp cuprinsă între 1965 și 2013. Acesta a inclus

toate cele 28 de state membre actuale ale UE și se bazează pe cele mai recente date fiscale

disponibile pentru fiecare stat membru. Studiile folosesc presiunea totală fiscală ca un proxy

pentru fiecare sistem național de impozitare. Calculele au fost realizate cu ajutorul a două

măsuri distincte pentru diversitate: coeficientul de variație și indicele Gini. Rezultatele au fost

similare în ambele situații, ceea ce dă credibilitate sporită concluziilor obținute în urma analizei

noastre.

Folosind analiza bazată pe sigma-convergență, putem concluziona că au existat mai multe

perioade de convergență fiscală pentru statele membre ale Uniunii Europene, cea mai recentă

dintre acestea începând din anul 1996 și încheindu-se în anul 2007. Vârful de convergență

fiscală a fost realizat în anul 2007, chiar înainte de criza financiară globală care a determinat

inversarea tendinței de convergență fiscală. Includerea a 12 state noi în baza de date începând

cu anul 1995 a dus la un declin în ceea ce privește tendința de convergență fiscală. Dar

adăugarea ulterioară a Croației la baza de date în anul 2002 nu a avut același efect. În concluzie,

rezultatele oferite de indicele Gini sprijină pe deplin și confirmă în totalitate concluziile

formulate pe baza coeficientului de variație.

2.3. Analiză empirică utilizând sigma-convergența și indicele Theil

Studiul realizat folosind analiza sigma-convergenței pe baza indicelui Theil își propune să

stabilească existența sau lipsa de convergență fiscală în Uniunea Europeană. Ipoteza de lucru

care urmează să fie testată este: există tendințe de convergență fiscală în Uniunea Europeană

(văzută ca un grup întreg). În scopul de a testa ipoteza stabilită folosim presiunea fiscală globală

anuală pentru a defini sistemul fiscal al fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Presiunea

fiscală totală este definită ca procentul din PIB reprezentat de veniturile provenite din

49

impozitare pentru fiecare stat membru. Contribuții de asigurări sociale au fost incluse în

veniturile fiscale globale.

Baza de date a fost ajustată pentru a corespunde analizei utilizând indicele Theil. Prin urmare,

au fost incluse în baza de date analizată date referitoare la presiunea fiscală totală anuală pentru

perioada cuprinsă între:

1965-1994, pentru statele membre incluse în EU15;

1995-2013, pentru statele membre incluse în EU27;

2002-2013, pentru statele membre incluse în EU28.

A fost necesar să se realizeze o analiză a datelor pentru trei perioade de timp diferite, pentru a

stabili dacă procesul de extindere repetată a Uniunii Europene a avut vreun tip de impact asupra

tendințelor de convergență fiscală în Uniunea Europeană.

Rezultatele analizei pe baza indicelui Theil sunt prezentate mai jos, sub formă de grafice, pentru

fiecare dintre cele trei secțiuni ale bazei de date, așa cum au fost ele deja descrise anterior.

Figura 2.8 prezintă rezultatele obținute privind tendințe de convergență fiscală pentru statele

membre EU15, pentru perioada cuprinsă între 1965 și 1994. Tendința generală a indicelui Theil

este una descendentă, și acest lucru ar indica existența de convergență fiscală în UE pentru

această perioadă de timp. Cu toate acestea, așa cum este evident din Figura 2.8, tendința de

scădere nu este una constantă. Există anumite perioade de convergență fiscală clare care sunt

subliniate prin încercuire pe grafic: perioada 1974-1977, perioada 1979-1983 și perioada

1988-1992.

Figura 2.8 Rezultate sigma-convergență Theil EU15 (1965-1994)

Sursa: Țibulcă, 2015b: 369

50

Analiza convergenței fiscale pentru statele membre UE27 este prezentată grafic în Figura 2.9.

Perioada de timp analizată este delimitată de anii 1995 și 2013. În ciuda faptului că tendința

generală a liniei graficului este una descendentă, este dificil să spunem că există dovezi de

convergență fiscală clară în UE27 pentru întreaga perioadă de studiu. Unul dintre motivele

pentru care o astfel de concluzie nu este plauzibilă îl reprezintă faptul că pentru că vârful de

convergență a fost atins în 2007 și ultima valoare (pentru 2013) este mult mai mare decât cea

înregistrată în anul 2007. Prin urmare, ar fi dificil să susținem existența convergenței fiscale în

UE toată această perioadă de timp. Totuși, există o perioadă de convergență considerabil de

lungă, din anul 1996 până în anul 2007. Acesta este marcată prin încercuire în figura 2.9.

Figura 2.9 Rezultate sigma-convergență Theil EU27 (1995-2013)

Sursa: Țibulcă, 2015b: 369

Rezultatele pentru analiza efectuată pe datele aferente statelor membre EU28 pentru perioada

cuprinsă între anii 2002 și 2013 sunt prezentate în Figura 2.10. Tendința generală a liniei

graficului este doar un ușor descendentă; valoarea indicelui Theil pentru 2013 este aproape la

fel ca cea pentru anul 2002. A fost atins vârful de convergență în anul 2007, ceea ce coincide

cu una dintre concluziile analizei similare efectuate pentru numai 27 de state membre. Dacă

vom compara Figura 2.9 și Figura 2.10 pentru perioada dintre anii 2002 și 2013, se poate

observa că evoluția convergenței fiscale este aceeași în ambele cazuri. Prin urmare, putem

concluziona că adăugarea Croația la baza de date nu a influențat tendințele generale de

convergență fiscală în Uniunea Europeană. Există o perioadă de clară de convergență între anii

2002-2007 (marcată cu săgeți în Figura 2.10), care este parte a perioadei de convergență mai

îndelungată surprinsă în Figura 2.9.

51

Figura 2.10 Rezultate sigma-convergență Theil EU28 (2002-2013)

Sursa: Țibulcă, 2015b: 370

În finalul analizei sigma-convergneței Theil putem spune că ipoteza de cercetare poate fi

confirmată pentru EU15 pentru perioada dintre anii 1965 și 1994. Putem confirma, de

asemenea, ipoteza de cercetare pentru EU27 și EU28 până în anul 2007. Cu toate acestea, după

2007, tendințele de convergență fiscală remarcate pentru anii anteriori nu mai pot fi observate

pentru satele membre ale Uniunii Europene.

2.4. Extinderea studiilor empirice folosind beta-convergența

Acest subcapitol este axat pe conceptul de beta-convergență și are drept scop analiza evoluției

convergenței sistemelor fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Ipoteze de lucru o

reprezintă faptul că, odată cu trecerea timpului, sistemele fiscale ale stetelor membre au tendința

de a se apropia unele de altele. Pe de altă parte, este de așteptat ca atât extinderile repetate ale

Uniunii Europene, cât și criza financiară globală din anul 2008 să fi avut un impact negativ

asupra tendințelor de convergență fiscală ale statelor membre ale UE.

Metodologia cercetării pentru beta-convergență

Pentru a putea analiza evoluția tendințelor de convergență fiscală înregistrate la nivelul statelor

membre ale zonei euro, metoda folosită în acest studiu este beta-convergența. Noțiunea de beta-

convergență a fost inițial aplicată în economie pentru a analiza trendurile înregistrate de diferite

state atunci când vine vorba despre evoluția creșterii economice a acestora. Ipoteza de lucru

52

pentru beta-convergență este faptul că un stat mai puțin dezvoltat va crește din punct de vedere

economic mai repede decât un stat mai dezvoltat. Astfel, a luat naștere conceptul de „catching-

up” care surprinde idee că statul mai puțin dezvoltat îl va „prinde din urmă” economic vorbind,

la un moment dat, pe cel mai dezvoltat. O adaptare a acestui principiu va fi folosită în cele ce

urmează pentru a putea utiliza beta-convergența în analiza sistemelor fiscale ale statelor

membre ale Uniunii Europene.

Baza de date folosită cuprinde informații privind presiunea fiscală anuală totală la nivelul

fiecăruia dintre cele 28 de state membre ale UE. Presiunea fiscală totală (FP) este calculată ca

fiind procentul din PIB pe care îl reprezintă totalitatea veniturilor fiscale (inclusiv contribuțiile

sociale). Datele privind presiunea fiscală anuală totală au fost preluate din baza de date online

disponibilă pe site-ul Eurostat.

În ceea ce privește perioada de timp pentru care a fost realizată analiza, din cauza restricțiilor

impuse de disponibilitatea datelor, au fost delimitate trei perioade distince de analiză. Astfel,

au fost grupate și analizate informațiile disponibile pentru următoarele categorii:

statele care fac parte din EU15 pentru perioada 1965-1994;

statele care fac parte din EU27 pentru perioada 1995-2001;

statele care fac parte din EU28 pentru perioada 2002-2012.

Există două abordări privind noțiunea de beta-convergență, ambele au fost incluse în analiza

ale cărei rezultate se regăsesc în acest studiu. Prima dintre abordări am denumit-o abordarea

tradițională a beta-convergenței. Această abordare ne spune că există beta-convergență atunci

când există o relație negativă între rata de creștere medie a unei variabile și logaritmul valoarii

inițiale a variabilei respective (Esteve, 1999).

Pentru analiza bazată pe această primă abordare a beta-convergenței au fost estimate modele de

regresie de tipul:

1

𝑁∗ ln

𝐹𝑃𝑖𝑇

𝐹𝑃𝑖0= 𝑎 − 𝑏 ∗

ln 𝐹𝑃𝑖0

𝑁+ 휀𝑖

unde 𝑏 = 1 − 𝑒−𝛽𝑁 și FPiT reprezintă presiunea fiscală totală din statul i în anul T, FPi0

reprezintă presiunea fiscală totală din statul i în primul an al perioadei de studiu, N reprezintă

numărul total de ani din perioada de studiu.

A doua abordare este abordarea de tip serii de timp a beta-convergenței. Această abordare

include efectul de „catching-up” și convergența pe termen lung („long-run convergence”).

53

Efectul de „catching-up” apare atunci când, în decursul perioadei de studiu, distanța dintre cele

două serii de timp descrește și poate fi observat atunci când lipsește rădăcina unitate în seria de

timp care reprezintă diferența dintre cele două serii de timp inițiale. Convergența pe termen

lung apare atunci când în decursul perioadei de studiu diferența dintre cele două serii de timp

tinde către zero și poate fi observată atunci când seria de timp care reprezintă diferența dintre

cele două serii de timp inițiale nu prezintă nici rădăcină unitate și nici trend.

Rezultatele cercetării pentru beta-convergență

Prima parte a rezultatelor cercetării prezentate în această secțiune a lucrării se referă a abordarea

tradițională a beta-convergenței. Așa cum se observă din Figura 2.11, au fost estimate trei

regresii liniare. Prima regresie a fost estimată pe baza datelor aferente statelor EU15 pentru o

perioadă de 30 de ani, începând cu anul 1965 și până în 1994. A doua regresie a fost estimată

pentru o perioadă de 7 ani, folosind informații pentru statele EU27, iar ultima regresie a fost

estimată pentru 11 ani, perioada 2002-2012, utilizând informații pentru toate statele membre

ale UE din prezent.

Figura 2.11 Rezultate beta-convergență tradițională

Sursa: Țibulcă, 2015c

Pentru toate cele trei perioade de timp se observă faptul că sunt îndeplinite condițiile pentru a

putea spune că există beta-convergență între sistemele fiscale ale staelor membre, adică putem

observa în Figura 2.11 faptul că semnul coeficientului b și cel al coeficientului β sunt minus,

deci există o relație negativă între media ratei de creștere a presiunii fiscale anuale și logaritmul

valoarii inițiale a presiunii fiscale anuale.

Totuși, Figura 2.12 ne aduce informații suplimentare privind rezultatele estimărilor, rezultate

care nu pot fi neglijate. Valorile înregistrate de coeficientul R2 sunt foarte mici pentru ultimele

două perioade de timp, ceea ce nu permite validarea rezultatelor obținute pentru aceste

intervale. Astfel, singurul model care poate fi validat este cel pentru prima perioadă de analiză.

În acest context, putem spune doar că pentru statele EU15, pentru perioada cuprinsă între anii

1965 și 1994, există dovezi privind existența convergenței ficale de tip beta între aceste state.

Această concluzie este în conformitate cu rezultatele obținute ce alți cercetători din domeniu.

54

Pentru celelalte două perioade de timp, nu putem trage nicio concluzie privind existența beta-

convergenței fiscale.

Figura 2.12 Rezultate beta-convergență tradițională (continuare)

Sursa: Țibulcă, 2015c

A doua parte a rezultatelor cercetării se referă la cea de-a doua abordare a beta-convergenței,

cea bazată pe serii de timp. Rezultatele care vor fi prezentate în cele ce urmează arată dacă

diferența dintre presiunea fiscală anuală aferentă unui stat membru UE și un anumit nivel prag

tinde către zero de-a lungul perioadei de studiu.

Pentru această parte a cercetării am folosit doar informații privind presiunea fiscală anuală

pentru perioada 2002-2012, pentru toate cele 28 de state membre ale Uniunii Europene. A fost

necesar, de asemenea, să fie stabilite anumite valori-prag (engl. benchmark) către care se

presupune că se dorește să tindă valorile presiunii fiscale anuale pentru toate statele membre

ale Uniunii Europene. Au fost stabilite trei astfel de valori-prag. Prima dintre ele o constituie

valoare presiunii fiscale anuale totale pentru Germania. A fost aleasă Germania pentru că, în

prezent, este cea mai dezvoltată dintre economiile europene și atunci, folosind teoria care a dus

la introducerea inițială a studiului convergenței în economie, se presupune că economiile mai

puțin dezvoltate tind să le ajungă din urmă pe cele mai dezvoltate. Deci toate celelalte economii

europene ar trebui să tindă să ajungă din urmă economia germană și atunci presupunem că și

sistemele fiscale ar tinde să urmeze aceeași linie de dezvoltare. Figura 2.13 prezintă grafic

rezultatele obținute atunci când este aleasă presiunea fiscală înregistrată în Germania drept

benchmark (BK).

55

Figura 2.13 Rezultate beta-convergență serii de timp – BK Germania

Sursa: Țibulcă, 2015c

În Figura 2.13 sunt prezentate rezultatele obținute doar pentru căteva dintre statele membre ale

UE, deși analiza a fost realizată pentru toate cele 27 de state membre (cu excepția Germaniei).

Am ales această variantă de prezentare pentru că ar fi fost imposibil de citit graficul dacă ar fi

fost reprezentate 27 de linii pe acesta. Rezultatele prezentate reprezintă o sinteză a tuturor

rezultatelor pentru acest benchmark. Statele membre intră în una dintre următoarele categorii:

fie nu prezintă tendințe de convergență către sistemul fiscal al Germaniei (de exemplu Regatul

Unit, Slovenia sau Austria), fie prezintă tendințe de divergență față de presiunea fiscală

înregistrată în Germania (de exemplu Slovacia), fie arată ușoare tendințe de convergență (de

exemplu Ungaria sau Suedia).

Figura 2.14 Rezultate beta-convergență serii de timp – BK media EU28

Sursa: Țibulcă, 2015c

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

United Kingdom Portugal Austria Sweden

Hungary Slovakia Slovenia

0.0

2.0

4.0

6.0

8.0

10.0

12.0

14.0

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Germany United Kingdom Portugal Sweden

Malta Hungary Poland Slovakia

56

A doua valoare-prag considerată o reprezintă valoarea medie a presiunii fiscale totale

înregistrate pentru întreaga Uniune Europeană. Ideea de la care am plecat este faptul că este

posibil ca sistemul fiscal german, deși aparține statului cel mai dezvoltat din punct de vedere

economic, să nu reprezinte totuși cea mai bună variantă de sistem fiscal pentru toate celelalte

state ale UE și, atunci, să existe state membre care să nu își propună să urmeze varianta de

politică fiscală aplicată de Germania. Din aceste considerente am considerat că trebuie alese și

alte valori-prag față de care să realizăm analiza pe care ne-am propus-o.

Figura 2.14 arată grafic rezultatele obținute atunci când media europeană a presiunii fiscale

anuale a fost considerată drept benchmark. Dar nici în această situație rezultatele nu au fost

similare pentru toate statele membre. Unele dintre ele par să tindă către valoare medie, cum ar

fi Suedia, Regatul Unit sau Malta, în timp ce alte state (de exemplu Slovacia sau Polonia)

prezintă o tendință de divergență față de valoare medie a presunii fiscale. Nefiind posibil să

tragem niște concluzii valabile pentru toate statele membre nici în acest caz, am decis alegerea

unei a treia valori-prag pentru a continua analiza.

Figura 2.15 Rezultate beta-convergență serii de timp – BK media new EU13

Sursa: Țibulcă, 2015c

0.0

2.0

4.0

6.0

8.0

10.0

12.0

14.0

16.0

18.0

2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012

Germany Italy Greece Sweden Czech Republic Slovenia

57

În baza unor studii realizate anterior (Vintilă et al, 2012) am observat faptul că, odată cu

extinderea Uniunii Europene, noile state membre nu au urmat, din punct de vedere fiscal,

politica de impozitare practicată de stale membre mai vechi ale Uniunii Europene. Dimpotrivă,

am constatat că statele membre mai vechi ale UE au început să își modifice sistemele fiscale

pentru a se apropia de ceea ce practică din punct de cedere al impozitării statele noi membre ale

UE. Din aceste considerente am ales ca nouă valaore-prag media presiunii fiscale totale anuale

înregistrate de cele 13 state membre mai noi ale Uniunii Europene (state care au aderat la UE

după anul 2002)9.

Figura 2.15 prezintă rezultatele obținute în urma analizei beta-convergenței fiscale pe baza

acestui nou benchmark. Deși am schimbat valoarea-prag folosită, rezultatele analizei în

continuare nu sunt similare pentru toate statele membre. Ceea ce se poate observa analizând

graficul din Figura 2.15 este faptul că Suedia arată tendițe de convegență către bechmark, dar

alte state membre prezintă tendințe de divergență (de exemplu Italia sau Slovenia). Grecia și

Cehia par să fie țările cele mai apropiate de media noilor state membre, dar și aceste două țări

prezintă o tendință divergentă în ultimii trei ani din perioada de studiu. Prin urmare, nici pentru

această valoare-prag nu putem concluziona că există beta-convergență fiscală între statele

membre ale Uniunii Europene.

Concluziile cercetării realizate pentru beta-convergență

În cadrul acestui subcapitol am încercat să stabilim dacă există tendințe de convergență fiscală

între sistemele de impozitare ale statelor membre ale Uniunii Europene și dacă tentativele de

convergență fiscală au fost afectate de valurile de extindere repetate ale Uniunii Europene și de

criza financiară mondială din anul 2008. Pentru a răspunde la aceste întrebări am folosit date

privind presiunea fiscală totală anuală pentru fiecare stat membru și am realizat o analiză

empirică a acestor informații pe baza beta-convergenței.

Pentru perioada cuprinsă între anii 1965 și 1994, pentru statele membre EU15 rezultatele

obținute sugerează existența unei relații negative între rata medie de creștere a presiunii fiscale

anuale și logaritmul valorii sale inițiale, ceea ce conduce la concluzia că a existat beta-

convergență fiscală la nivelul EU15 în perioada amintită anterior. Pentru celelalte două perioade

9 Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Bulgaria, România și

Croația

58

de studiu (1995-2001 și 2002-2012) nu am putut ajunge la aceeași concluzie privind existența

tendințelor de convergență fiscală între statele EU27, respectiv EU28.

Abordarea beta-convergenței din perspectiva seriilor de timp a fost realizată folosind informații

pentru statele EU28, pentru perioada 2002-2012. Au fost folosite trei valori-prag (benchmark):

(1) valoarea presiunii fiscale anuale înregistrate în Germania, (2) valoarea medie a presiunii

fiscale pentru EU28 și (3) valoarea medie a presiunii fiscale pentru cele mai noi 13 state membre

ale UE. Indiferent de valoarea-prag la care ne-am raportat nu am putut concluziona că există

tendințe de beta-convergență fiscală pentru toate statele membre ale Uniunii Europene.

59

CAPITOLUL 3.

Abordări empirice ale convergenței fiscale la nivel regional în

Uniunea Europeană

Acest capitol al lucrării are drept scop încercarea de a stabili dacă există elemente de

convergență fiscală regională care pot fi găsite la nivelul Uniunii Europeane. Pentru a atinge

acest obiectiv, statele membre ale Uniunii Europene au fost împărțite în patru regiuni, după cum

urmează: Nord UE (Belgia, Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia și Finlanda), Vest UE

(Franța, Germania, Irlanda, Regatul Unit și Austria), Sud UE (Italia, Grecia, Cipru, Portugalia,

Spania, și Malta) și Est UE (Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia, Slovenia,

Republica Cehă, Bulgaria, România și Croația). Pentru fiecare regiune, convergența fiscală

va fi analizat folosind sigma-convergența calculată pe baza coeficientului de variație și a

indicelui Gini.

În scopul de a defini sistemul de impozitare a unei țări, presiunea fiscală totală a fost folosită

ca un proxy. Prin urmare, baza de date pe care se bazează rezultatele conține informații cu

privire la presiunea fiscală anuală totală pentru fiecare dintre statele membre. Presiunea fiscală

totală este prezentată ca procent din PIB șise calculează pe baza veniturile totale obținute de

stat din impozite. Datele au fost extrase din baza de date Eurostat, precum și din baza de date

on-line a OECD.

Perioada de timp luată în considerare este diferită pentru fiecare regiune, în funcție de datele

disponibile pentru statele membre incluse în regiunea respectivă. Prin urmare, perioada de timp

cea mai extinsă, care începe din 1965 și se încheie în 2013, a fost utilizată pentru regiunea Vest

UE și pentru regiunea de Nord UE. Pentru regiunea Sud UE, datele privind presiunea fiscală

totală sunt disponibile numai pentru perioada dintre anii 1995 și 2013. Pentru ultima regiune,

Est UE, informațiile cu privire la presiunea fiscală sunt disponibile doar începând din 2002 și

până în 2013. Aceast aspect a redus perioada de analiză pentru această regiune la numai 12 ani.

Dimensiunea restrânsă a bazei de date utilizate pentru ultima regiune ar putea fi văzută ca fiind

un punct slab al cercetării. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare faptul că cel mai nou stat

membru, Croația, face parte din aceasta ultimă regiune și acest stat a început procedurile de

aderarea abia în anul 2003, putem spune că orice date anterioare anului 2002 ar fi lipsite de

relevanță pentru cercetarea noastră. Argumentul principal pentru afirmația anterioară îl

60

constituie faptul că înainte de anul 2002, când Croația nu lua încă în considerare aderarea la

Uniunea Europeană, nu putem presupune că aceasta făcea eforturi pentru a se alinia la

standardele UE.

3.1. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona Nord UE

Așa cum am menționat anterior, zona Nord UE include șase state membre ale UE: Belgia,

Olanda, Luxemburg, Danemarca, Suedia și Finlanda. În urma analizei realizate, așa cum se

poate obsserva din Figura 3.1, tendința generală atât pentru CV, cât și indicele Gini este ușor

descendentă. Astfel, existența convergenței fiscale în această regiune devine o temă de

dezbatere. Graficul relevă faptul că nu putem trage o concluzie clară și unică pentru întreaga

perioadă de timp cuprinsă între anii 1965 și 2013. Cu toate acestea, au existat perioade mai

scurte de timp, în timpul cărora tendințele de convergență fiscală pot fi observate. Astfel de

perioade sunt anii 1970-1976 sau 1979-1985. În ultimii ani, între 1999 și 2003, nu pot fi

observate tendințe de convergență fiscală în regiunea Nord UE.

În ultimii ani ai perioadei de analiză, reprezentările grafice de pe Figura 3.1 sunt aproape

paralele cu axa orizontală, ceea ce înseamnă că nu au existat schimbări în tendințele de

impozitare din această regiune. Totuși, în ultimul an al perioadei de analiză, ambele linii de pe

grafic par să înregistreze o creștere, iar orice creștere a valorii celor doi coeficienți indică o lipsă

de convergență fiscală în regiunea Nord UE.

Figura 3.1 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Nord UE

Sursa: Țibulcă, 2015a: 144

0

0.02

0.04

0.06

0.08

0.1

0.12

0.14

0.16Nord UE

CV GINI

61

În conformitate cu informațiile din Tabelul 3.1, convergență fiscală în regiunea Nord UE a atins

apogeul în anul 1965, primul an al perioadei de timp inclusă în analiză. Cu toate acestea,

diferența dintre valorile înregistrate de CV și indicele Gini în 1965 și cele din ultimii ani nu este

una foarte mare (0,02 pentru CV și 0,01 pentru indicele Gini, calcule realizate folosind valorile

din anul 2012), ceea ce conduce la concluzii favorabile în ceea ce privește posibila evoluția

viitoare a convergenței fiscale în această regiune.

Valorile maxime atât pentru CV, cât și pentru indicele Gini au fost atinse în anul 1970, ceea ce

înseamnă că a fost anul în care sistemele de impozitare ale statelor membre incluse în regiunea

Nord UE au prezentat cele mai pronunțate diferențe. Deoarece valorile pentru ambii coeficienții

au scăzut semnificativ din anul 1970, se poate concluziona că există ușoare tendințe de

convergență fiscală din regiunea de nord a UE.

Tabelul 3.1 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Nord UE

CV GINI

Valoare An Valoare An

Max 0.150041 1970 0.078828 1970

Min 0.059977 1965 0.033298 1965

Sursa: calcule proprii

În ceea ce privește analiza convergenței fiscale regionale, realizată pe baza indicelui Theil

pentru regiunea Nord UE, rezultatele obținute sunt prezentate grafic în Figura 3.2. Tendința

generală a valorilor indicelui Theil este una ușor ascendentă. Forma graficului conduce la o

concluzie de lipsă de convergență fiscală pentru această regiune. Totuși, există câteva perioade

de convergență fiscală mai scurte pentru aceste șase state membre. De exemplu, 1979-1985 sau

2005-2009, ambele marcate printr-un cerc în Figura 3.2.

Figura 3.2 Sigma-convergență regională – indice Theil – Nord UE

Sursa: Țibulcă, 2015b: 371

62

Vârful de convergență pentru această regiune a fost atins în anul 1965 (primul an al analizei),

iar acest aspect întărește concluzia privind lipsa de convergență fiscală globală între statele

membre incluse în această regiune a UE. Așa cum se poate constata comparând figurile 3.1 și

3.2, concluziile stabilite pe baza analizei CV sunt confirmate de studiile realizate pentru indicele

Gini și indicele Theil.

3.2. Cercetare empirică a convergenței fiscale în zona Vest UE

Regiunea Vest UE a fost delimită astfel încât să includă cinci state membre ale UE: Franța,

Germania, Irlanda, Regatul Unit și Austria. Figura 3.3 prezintă o comparație între evoluția CV

și evoluția indicelui Gini pentru regiunea Vest UE. Ambii indicatori au fost calculați în baza

metodologiei prezentate anterior, în scopul realizării unei analize a tendințelor fiscale din

această regiune a Uniunii Europene. Trendul general pentru ambii coeficienți este unul

ascendent, care arată lipsa de convergență fiscală în regiunea Vest UE pentru perioada cuprinsă

între anii 1965 și 2013. Cu toate acestea, dacă luăm în considerare perioade de timp mai limitate,

putem observa că au fost tendințe de convergență clare pentru perioada cuprinsă între anii 1979

și 1984, precum și între anii 2003 și 2007. Totuși, pentru cei mai recenți ani de analiză, 2007-

2013, atât CV, cât și indicele Gini prezintă o tendință de creștere, care duce la concluzia că cele

cinci statele membre incluse în regiunea Vest UE au decis să-și sacrifice pe termen scurt

obiective de convergență fiscală, pentru a se concentra pe problemele recente cauzate de criza

financiară mondială și consecințele sale.

Figura 3.3 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Vest UE

Sursa: Țibulcă, 2015a: 143

0

0.02

0.04

0.06

0.08

0.1

0.12

0.14

0.16

1965

1967

1969

1971

1973

1975

1977

1979

1981

1983

1985

1987

1989

1991

1993

1995

1997

1999

2001

2003

2005

2007

2009

2011

2013

Vest UE

CV GINI

63

Tabelul 3.2 prezintă valorile minime și maxime la care au ajuns CV și indicele Gini pentru

regiunea Vest UE. Una dintre concluziile remarcabile ale datelor din tabel o reprezintă faptul

că ambii coeficienți ating valorile extreme (cea mai mare valoare, respectiv cea mai mică

valoare) în aceiași ani.

Tabelul 3.2 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Vest UE

CV GINI

Valoare An Valoare An

Max 0.149465 2013 0.084453 2013

Min 0.053259 1976 0.028818 1976

Sursa: calcule proprii

Un alt rezultat important care poate fi observat în Tabelul 3.2 este faptul că de vârf de

convergență fiscală pentru regiunea Vest UE a fost atins în anul 1976; în timp ce, în anul 2013,

sistemele fiscale ale statelor membre incluse în această regiune au prezentat mai multe diferențe

decât oricând înainte (vârful de „divergență” fiscală).

Pentru regiunea Vest UE a fost realizată și o analiză a sigma-convergenței pe baza indicelui

Theil, iar rezultatele sunt prezentate grafic în Figura 3.4. Tendința generală este una ascendentă,

ceea ce indică o lipsă de convergență fiscală pentru această regiune, pentru întreaga perioadă

cuprinsă între anii 1965 și 2013. Cu toate acestea, există două perioade de convergență mai

scurte, marcate prin cercuri în Figura 3.4: 1979-1984 și 2003-2007. Vârful de convergență

pentru această regiune a fost realizat în anul 1976, iar valoarea indicelui Theil pentru anul 2013

(ultimul an inclus în analiză) este mult ridicată decât cea din anul 1976. Acest fapt susține, de

asemenea, concluzia lipsei de convergență fiscală pentru această regiune a Uniunii Europene.

Figura 3.4 Sigma-convergență regională – indice Theil – Vest UE

Sursa: Țibulcă, 2015b: 371

64

3.3. Studiu empiric privind convergența fiscală în zonele Sud UE și Est UE

Acest subcapitol prezintă rezultatele analizei sigma-convergenței fiscale pentru regiunile Sud

UE și Est UE. Delimitarea regiunilor în vederea analizei empirice a convergenței fiscale constă

în includere a șase state membre în regiunea Sud UE (Italia, Grecia, Cipru, Portugalia, Spania,

și Malta) și 11 state membre în regiunea Est UE (Ungaria, Polonia, Slovacia, Letonia, Lituania,

Estonia, Slovenia, Republica Cehă, Bulgaria, România și Croația).

Rezultate pentru regiuea Sud UE

Rezultatele obținute în urma cercetării empirice asupra sigma-convergenței fiscale pentru

regiunea Sud UE sunt interesante, deoarece ambele linii din Figura 3.5 arată o tendință

descendentă clară pentru întrega perioadă de timp inclusă în studiu. Prin urmare, putem spune

că pentru regiunea Sud UE, există tendințe de convergență fiscale pentru perioada cuprinsă între

anii 1995 și 2013. A existat convergență fiscală în mod evident între anii 1995 și 2005. Cu toate

acestea, după anul 2005, trendul descendent este mai puțin pronunțat pentru ambii coeficienți.

După o ușoară creștere în perioada 2005-2009, ambii coeficienți au înregistrat valori care

început să scadă din nou. Aceasta este o tendință dezirabilă din punct de vedere al convergenței

fiscale. Totuși, un rezultat mai puțin încurajator îl reprezintă faptul că în ultimul an de analiză

(2013), ambii coeficienți au început din nou să crească ușor, trend care arată o lipsă de

convergență fiscală.

Figura 3.5 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Sud UE

Sursa: Țibulcă, 2015a: 145

0

0.05

0.1

0.15

0.2Sud UE

CV GINI

65

Vârful de convergență pentru regiunea Sud UE a fost atins în anul 2005, atunci când atât CV,

cât și indicele Gini au înregistrat valorile lor minime. Din păcate, după acel an, valorile ambilor

coeficienți au început să crească și valorile pentru anul 2013 sunt semnificativ mai mari decât

cele din anul 2005. Acest lucru indică existența unor „divergențe” fiscale în regiunea Sud UE

în prezent. Cu toate acestea, valorile actuale sunt mult mai mici decât cele din 1997, când ambii

coeficienți au înregistrat valorile lor maxime, iar sistemele fiscale ale statelor membre incluse

în regiunea Sud UE au prezentat cele mai mari diferențe din cursul întregii perioade analizate.

Tabelul 3.3 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Sud UE

CV GINI

Valoare An Valoare An

Max 0.176417 1997 0.097368 1997

Min 0.058232 2005 0.028203 2005

Sursa: calcule proprii

Analiza realizată pe baza indicelui Theil pentru regiunea Sud UE, pentru perioada cuprinsă între

anii 1995 și 2013, sunt prezentate în Figura 3.6. Tendința generală a liniei graficului este una

descendentă, ceea ce indică prezență convergenței fiscale între sistemele fiscale ale acestor șase

țări. O perioadă de convergență clară se poate observa între anii 1997 și 2005, perioadă marcată

prin săgeți în Figura 3.6. Vârful de convergență conform analizei Theil a fost atins pentru

această regiune în anul 2005, ceea ce confirmă concluziile celor două analize prezentate mai

sus pentru aceleași state membre. În ciuda concluziei generale privind existența tendințelor de

convergență fiscală pentru întreaga perioadă, valorile indicelui Theil pentru ultimii trei ani

incluși în studiu au crescut de la un an la altul, ceea ce arată că în prezent sistemele de impozitare

ale acestor șase state membre sunt mai converg.

Figura 3.6 Sigma-convergență regională – Theil – Sud UE

Sursa: Țibulcă, 2015b: 372

66

Rezultate pentru regiunea Est UE

Regiunea Est UE este cea mai extinsă dintre toate cele patru regiuni analizate în ceea ce privește

numărul de state membre incluse și, în consecință, numărul de sistem de impozitare luate în

considerare în analiză. Cu toate acestea, rezultatele de cercetare pentru această regiune nu

conduc la o concluzie inechivocă în ceea ce privește convergența fiscală. Tendința generală atât

pentru CV, cât și pentru indicele Gini este ușor ascendentă, dar nu poate duce la o concluzie

clară privind lipsa de convergență fiscală. Acest lucru din cauză că pentru majoritatea anilor

cuprinși în perioada de timp studiată, ambele linii din Figura 3.7 sunt aproape paralele cu axa

orizontală. Această observație indică faptul că nu au fost realizate schimbări semnificative

privind fiscalitatea în regiunea Est UE în perioada curpinsă între anii 2002 și 2013.

Un alt aspect care trebuie subliniat este faptul că cercetarea pentru această regiune a fost

realizată doar pentru o perioadă de 12 ani. Deși aceasta este perioada de timp cea mai extinsă

pentru care există informații disponibile pentru analiză la acest moment, rezultatele nu sunt la

fel de concludente ca în cazul unora dintre celelalte regiuni analizate.

Sistemele fiscale ale statelor membre incluse în regiunea Est UE au prezentat cele mai

pronunțate tendințe „divergente” în perioada 2009-2012, cândcei doi coeficienți calculați au

atins valori maxime. Spre deosebire de rezultatele pentru celelalte trei regiuni, pentru statele

membre ale Est UE ambii coeficienți nu ating maximul în același an. Aspectul cel mai

nefavorabil din punct de vedere al existenței tendințelor de convergența fiscală este faptul că

unul dintre coeficienți (CV) a ajuns la această valoare maximă în 2012, deci foarte recent.

Figura 3.7 Sigma-convergență regională – CV și Gini – Est UE

Sursa: Țibulcă, 2015a: 146

0

0.05

0.1

0.15

East EU

CV GINI

67

Vârful de convergență pentru regiunea Est UE a fost atins în anul 2006, atunci când atât CV,

cât și indicele Gini au înregistrat valorile lor minime. O observație pozitivă în ceea ce privește

viitoarele tendințe de convergență fiscală o reprezintă faptul că ambii coeficienți au scăzut ca

valoare în anul 2013, în comparație cu anul 2012. Acest lucru arată că, în anii viitori,

convergență fiscală ar putea fi prezentă în regiunea Est UE.

Tabelul 3.4 Valori maxime și minime pentru CV și Gini – Est UE

CV GINI

Valoare An Valoare An

Max 0.129719 2012 0.072869 2009

Min 0.100999 2006 0.055686 2006

Sursa: calcule proprii

Ca și pentru celelalte trei regiuni, și pentru regiunea Est UE a fost completată analiza empirică

bazată pe CV și indicele Gini printr-un studiu al sigma-convergenței folosind indicele Theil.

Rezultatele obținute pentru perioada 2002-2013 sunt prezentate în Figura 3.8. Tendința generală

a liniei graficului este una ușor ascendentă, ceea ce înseamnă o lipsă de convergență fiscală

între sistemele fiscale ale țărilor incluse în această regiune. Având în vedere perioada de timp

redusă, nu au fost luate în considerare perioade de convergență mai scurte. A fost atins vârful

de convergență pentru această regiune în anul 2006, iar tendințele de „divergența” fiscală care

au urmat ar putea fi explicate prin faptul că după anul 2008 au început să fie luate măsuri pentru

a contracara efectele crizei financiare globale, iar unele dintre aceste măsuri au fost de natură

fiscală.

Figura 3.8 Sigma-convergență regională – Theil – Est UE

Sursa: Țibulcă, 2015b: 373

68

Ipoteza de cercetare care susținea existența tendințelor de convergență fiscală la nivel regional

în Uniunea Europeană a fost doar parțial confirmată pentru regiunea Sud UE, pentru perioada

curpinsă între anii 1997 și 2005. Pentru celelalte trei regiuni, ipoteza a fost respinsă în ansamblu.

Cu toate acestea, au fost gasite dovezi ale existenței unor perioade de convergență fiscală mai

scurte. Pentru regiunea Nord UE, au existat dovezi de convergență fiscale între anii 1979-1985

și 2005-2009. Pentru zona Vest UE au fost stabilite drept perioade de convergență fiscală anii

1979-1984 și 2003-2007. Iar pentru regiunea Est UE, analiza empirică realizată nu a condus la

dovezi semnificative ale existenței unor tendințe de convergență fiscală.

3.4. Analiză empirică a convergenței fiscale în zona euro

La nivelul Uniunii Europene, una dintre preocupările de bază ale decidenților referitor la

politica fiscală este diminuarea concurenței fiscale neloiale dintre statele membre. Una dintre

modalitățile prin care poate fi realizat acest obiectiv o reprezintă atingerea unui grad cât mai

ridicat de convergență fiscală între statele membre ale UE. La nivelul literaturii de specialitate,

există variate concepții legate de noțiunea de „convergență”. În plus, nici asupra definiției

„convergenței fiscale” nu există o părere unanim acceptată sau măcar una care să mulțumească

majoritatea cercetătorilor.

Astfel, în literatura de specialitate se diferențiază noțiunile de „fiscal convergence” și „tax

convergence”. Prima dintre acestea se referă la convergența statelor către criterii de la

Maastricht și este larg utilizată de către cercetătorii din domeniu. Câteva exemple ar fi: De

Bandt și Mongelli (2000), Blot și Serranito (2006), Kocenda et al. (2008). Al doilea termen se

referă la o convergență a sistemelor fiscale ale statelor membre ale UE. Această accepțiune este

utilizată, printre alții și de Esteve et al. (2000), Sosvilla et al. (2001), Zodrow (2003), Delgado

(2006), Kemmerling (2010), Delgado și Presno (2011) în cadrul abordărilor pe care se bazează

studiile publicate pe această temă. Cu alte cuvinte, convergența fiscală către criteriile de la

Maastricht nu are aceeași semnificație cu noțiunea de convergență fiscală a sistemelor de

impozitare naționale, cu toate elementele pe care acestea le reunesc. Atunci când analizele

științifice vizează convergența fiscală a statelor membre ale zonei euro, diferențe dintre cele

două accepțiuni ies clar în evidență.

Zona euro cuprinde 19 state membre ale Uniunii Europene. Pe lângă aceste state membre oficial

ale zonei euro, există patru alte state care folosesc moneda europeană în baza unui acord special,

deși nu fac parte din Uniunea Europeană (Andorra, Monaco, San Marino și Vaticanul). Există

69

și state care folosesc moneda euro fără a avea încheiat niciun acord oficial (Kosovo și

Muntenegru). Ca regulă generală, orice stat care devine membru al Uniunii Europene se obligă

ca, în momentul în care îndeplinește criteriile de aderare (criteriile de la Maastricht), să devină

și membru al zonei euro. Cu toate aceste, Regatul Unit, spre exemplu, beneficiază de o clauză

de abținere (engl. opt-out clause) care îi dă dreptul să nu se alăture zonei euro chiar dacă ar

îndeplini criteriile de la Maastricht.

Un caz special în Uniunea Europeană este cel al Danemarcei, care beneficiază și ea de o clauză

opt-out, dar se află în prezent în ERMII. Aceasta este ultima etapă de dinainte de aderarea la

zona euro și înseamnă că moneda națională este legată de moneda euro și nu poate fluctua față

de aceasta decât în interiorul unei bande extrem de înguste (+/- 2%). Deși nu există niciun fel

de garanții în acest sens, în studiul care urmează am considerat că Danemarca va deveni în cel

mai scurt timp membră a zonei euro.

Studiul din cadrul acestui subcapitol reprezintă o analiză a tendințelor de convergență fiscală

pentru statele din zona euro. Ipoteza care se dorește a fi testată este dacă existența convergenței

către criteriile de la Maastricht conduce și la o convergență a sistemelor de impozitare. Metoda

de analiză este tot sigma-convergența calculată pe baza acelorași măsuri ale diversității:

coeficientul de variație, indicele Gini și indicele Theil.

Figura 3.9 Sigma-convergență zona euro – CV și Gini (1995-2013)

Sursa: calcule proprii

Prima parte a analizei empirice se bazează pe informații pentru cele 19 state membre în prezent

ale zonei euro, pentru perioada cuprinsă între anii 1995 și 2013. Figurile 3.9 și 3.10 prezintă

sub formă grafică rezultatele obținute în urma calculelor efectuate. Nu au fost reprezentate

70

valorile obținute pentru toți cei trei indicatori într-un singur grafic deoarece valorile obținute în

urma calculelor bazate pe indicele Theil sunt considerabil mai mici decât celelalte două seturi

de valori, ceea ce nu ar fi permis observarea trendului urmat de indicele Theil prin comparație

cu ceilalți doi coeficienți.

Dacă privim comparativ cele două grafice, putem observa că trendul este același indiferent de

abordarea folosită. Astfel, fiecare metodă nu doar le completează pe celelalte, dar și contribuie

la confirmarea rezultatelor obținute.

În ansamblu, nu putem spune că există dovezi ale convergenței fiscale deoarece nu se poate

observa un trend clar descendent al valorilor indicatorilor de-a lungul perioadei de analiză.

Totuși, pentru perioada mai restrânsă temporal cuprinsă între anul 1996 și anul 2007, forma

liniilor de pe cele două grafice este una descendentă, ceea ce ne permite să considerăm perioada

respectivă ca fiind o perioadă de convergență a sistemelor de impozitare ale statelor membre

ale zonei euro.

Figura 3.10 Sigma-convergență zona euro – Theil (1995-2013)

Sursa: calcule proprii

Începând cu anul 2008 trendul este unul ascendent, deci nu mai putem spune că există dovezi

privind convergența fiscală. Valoarea înregistrată de toți cei trei coeficienți în anul 2013 este

mai mică decât valorile din anul precedent, ceea ce ar putea sugera începutul unei noi perioade

de convergență fiscală pentru statele zonei euro. Un alt rezultat care trebuie remarcat este faptul

că, dacă ar fi să comparăm rezultatele obținute pentru zona euro cu cele obținute pentru aceeași

perioadă de studiu pentru întreaga Uniune Europeană (indiferent că analizăm statele EU-27 sau

71

statele EU-28), constatăm că acestea sunt similare. Chiar și vârful de convergență este același

atât pentru zona euro, cât și pentru UE, fiind atins în anul 2007.

Așa cum am mai precizat, Danemarca este în prezent foarte aproape de a deveni stat membru

al zonei euro. Din acest motiv, în partea a doua a analizei am încercat să stabilim dacă includerea

Danemarcei în eșantion modifică concluziile prezentate pe larg mai sus. Astfel, analiza a fost

reluată folosind aceiași trei coeficienți, pentru aceeași perioadă de 19 ani, dar utilizând

informații privind presiunea fiscală anuală din 20 de state (19 membre ale zonei euro și

Danemarca). Rezultatele obținute sunt prezentate grafic în figurile 3.11 și 3.12.

Figura 3.11 Sigma-convergență zona euro și Danemarca – CV și Gini

(1995-2013)

Sursa: calcule proprii

Similar cu ceea ce am constatat anterior, și în cazul acestor două figuri se observă faptul că toți

cei trei coeficienți (CV, indicele Gini și indicele Theil) conduc la valori care dau forme identice

ale graficelor. Mai mult decât atât, aceste evoluții sunt surprinzător de similare cu cele care au

rezultat în urma analizei precedente.

72

Figura 3.12 Sigma-convergență zona euro și Danemarca – Theil (1995-2013)

Sursa: calcule proprii

Se constată aceeași lipsă a tendințelor de convergență fiscală pentru întreaga perioadă de

analiză, dar există o perioadă de convergență între anul 1996 și anul 2007. Vârful de

convergență se înregistrează și în acest nou context tot în anul 2007, iar anul 2013 pare să indice,

din nou, începutul unei noi perioade de convergență fiscală pentru cele 20 de țări incluse

în analiză.

Prin urmare, se impune concluzia că includerea Danemarcei în zona euro nu va afecta în mod

semnificativ tendințele generale de convergență a sistemelor fiscale naționale. Aceste sisteme

naționale de impunere au fost definite pe baza presiunii fiscale anuale totale înregistrată la

nivelul fiecărui stat analizat, iar infomațiile prelucrate acoperă o perioadă de aproape două

decenii.

Astfel, concluzia generală a cercetării este respingerea ipotezei inițiale. Analiza empirică a fost

axată pe sigma-convergență calculată pe baza coeficientului de variație, a indicelui Gini și a

indicelui Theil. Sistemele fiscale au fost asimilate cu presiunea fiscală totală anuală pe care o

înregistrează statul analizat, fiind colectate informații pentru perioada 1995-2013. Dar, prin

prisma rezultatelor obținute, nu reiese faptul că în urma convergenței fiscale către criteriile de

la Maastricht se realizează și o convergență a sistemelor de impozitare ale statelor respective.

73

Concluzii

Obiectivul fundamental al demersului științific din cadrul acestei lucrări îl constituie analiza

convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene extinse (UE-28) din perspectiva presiunii

fiscale. Pentru atingerea acestui scop au fost folosite diverse baze de date (cuprinzând informații

privind Uniunea Europeană) și un spectru larg de metode de analiză (analiză statistico-

descriptivă, analiză econometrică, analiză statistico-matematică). Concluziile obținute sunt în

concordanță cu rezultatele așteptate ale cercetării, sunt corelate cu literatura de specialitate din

domeniu și deschid noi direcții de cercetare pentru viitor.

Analiza statistico-descriptivă a sistemelor fiscale din Uniunea Europeană a subliniat

diversitatea abordărilor statelor europene în ceea ce privește domeniul fiscal. În multe dintre

statele europene presiunea fiscală indirectă o depășește pe cea directă, ceea ce înseamnă că

majoritatea țărilor din Uniunea Europeană își bazează veniturile bugetare pe colectarea

impozitelor indirecte. Aceasta este situația în statele baltice (Letonia, Lituania), dar și statele

din estul Europei (Bulgaria, Ungaria, România, Polonia sau Slovenia). Unele state membre

preferă să își orienteze politica fiscală pe impozitarea directă. Acesta este, de exemplu, cazul

Danemarcei. Desigur, există și câteva state membre unde cele trei componente ale sistemului

fiscal dețin ponderi echilibrate din PIB. Acestea sunt, de regulă, statele membre „vechi” ale

Uniunii Europene, cum ar fi: Belgia, Germania, Italia, Luxembourg, Austria sau Portugalia.

Convergența fiscală la nivelul Uniunii Europene privită ca un tot unitar (abordarea unitară) a

fost analizată folosind metoda sigma-convergenței calculată pe baza coeficientului de variație,

a indicelui Gini și a indicelui Theil. Putem concluziona că au existat mai multe perioade de

convergență fiscală pentru statele membre ale Uniunii Europene, cea mai recentă dintre acestea

începând din anul 1996 și încheindu-se în anul 2007. Vârful de convergență fiscală a fost

realizat în anul 2007, chiar înainte de criza financiară globală care a determinat inversarea

tendinței de convergență fiscală. Includerea a 12 state noi în baza de date începând cu anul 1995

a dus la un declin în ceea ce privește tendințele de convergență fiscală. Dar adăugarea ulterioară

a Croației la baza de date în anul 2002 nu a avut același efect. Per total, rezultatele oferite de

indicele Gini și de indicele Theil sprijină pe deplin și confirmă în totalitate concluziile inițiale

formulate pe baza coeficientului de variație.

Convergența fiscală regională la nivelul Uniunii Europene (abordarea regională) a fost

analizată folosind aceeași metodă a sigma-convergenței calculată tot pe baza celor trei măsuri

74

ale diversității: coeficientului de variație, indicele Gini și a indicele Theil. Ipoteza de cercetare

care susținea existența tendințelor de convergență fiscală la nivel regional în Uniunea

Europeană a fost doar parțial confirmată pentru regiunea Sud UE, pentru perioada curpinsă între

anii 1997 și 2005. Pentru celelalte trei regiuni, ipoteza a fost respinsă în ansamblu. Cu toate

acestea, au fost descoperite dovezi privitoare la existența unor perioade de convergență fiscală

mai scurte. Pentru regiunea Vest UE au fost stabilite următoarele perioadele de convergență:

1979-1984 și 2003-2007. Pentru regiunea Nord UE, au existat dovezi de convergență fiscale

între anii 1979-1985 și 2005-2009. Pentru regiunea de Est a UE nu a fost găsită nicio dovadă

semnificativă de convergență fiscală.

Ultima parte a abordării regionale a convergenței a constat în realizarea unei analize a

convergenței sistemelor de impozitare naționale ale statelor din zona euro. S-a dorit un răspuns

la întrebarea dacă atingerea criteriilor de la Maastricht conduce în mod implicit și la

convergența sistemelor fiscale. În urma analizei realizate folosind sigma-convergența nu s-au

putut găsi dovezi clare care să permită formularea unui răspuns afirmativ la întrebarea inițială.

Consider că prin cercetarea întreprinsă obiectivul fundamental al lucrării privind analiza analiza

convergenței fiscale la nivelul Uniunii Europene extinse (UE-28) din perspectiva presiunii

fiscale, a fost atins. Pertinența rezultatelor cercetării este confirmată prin diseminarea acestora

constând în prezentări în cadrul unor conferințe internaționale și publicarea unor articole în

reviste de specialitate naționale și internaționale, indexate în baze de date internaționale.

Principala direcție a cercetărilor viitoare se va orienta spre continuarea analizei începute în

această lucrare folosind β-convergența, prin adaptarea unei metode existente sau construirea

unei noi metode de studiu a convergenței fiscale la nivelul statelor membre ale Uniunii

Europene, care să poată fi aplicată pentru zona euro și chiar pentru EU-28. Una dintre provocări

o constituie dimensiunea redusă a bazei de date disponibile pentru analiză, ceea ce afectează în

mod clar acuratețea oricăror concluzii. O altă provocare o constituie însăși adaptarea

conceptului de β-convergență, care a fost inițial construit pentru analiza creșterii economice, la

utilizarea în domeniul impozitării unde presiunea fiscală nu trebuie neapărat să crească pentru

a converge către un nivel (engl. benchmark) prestabilit.

75

SURSE BIBLIOGRAFICE

Afonso, A. și Rault, C. (2010) „What do we really know about fiscal sustainability in the EU?

A Panel Data Diagnostic”, Review of World Economics, vol. 145(4): 731-755

Albouy, D. (2009) „The Unequal Geographic Burden of Federal Taxation”, Journal of Political

Economy, vol. 117 (4): 635-667

Arnold, J. (2008) „Do Tax Structures Affect Aggregate Economic Growth?: Empirical

Evidence from a Panel of OECD Countries”, OECD Economics Department Working

Papers, No. 643, OECD Publishing, [Online] http://dx.doi.org/10.1787/236001777843

Avi-Yonah, R.S. (2010) „Tax Convergence and Globalization, University of Michigan Law &

Economy”, Empirical Legal Studies Center, Working Paper No. 214, [Online],

http://ssrn.com/abstract=1636299

Ayala, A. și Blazsek,S. (2012) „How has the financial crisis affected the fiscal convergence of

Central and Eastern Europe to the Eurozone?”, Applied Economic Letters, vol. 19(5):

471-476

Baumol, W.J. (1986) „Productivity growth, convergence and welfare: what the long run data

show”, American Economic Review, vol.76: 1072-1085

Baza de date online Eurostat (2014) http://ec.europa.eu/eurostat/data/database

Barro, R.J. și Sala-i-Martin,X. (1992) „Convergence”, Journal of Political Economy,

vol.100(21): 223-251

Berger, H., Kopits, G. și Szekely, I. (2004) „Fiscal Indulgence in Central Europe: Loss of the

External Anchor? ”, IMF Working Paper, nr.62

Blot, C. și Serranito, F. (2006) „Convergence of fiscal policies in EMU: a unit-root tests

analysis with structural break”, Applied Economics Letters, vol. 13: 211-216

Browning, E.K. (1978) „The Burden of Taxation”, The Journal of Political Economy,

vol. 86(4): 649-671

Buti, M. și Giudice, G. (2002) „Maastricht’s fiscal rules at ten: An assessment”, Journal of

Common Market Studies, vol. 40(5): 823-848

Carlino, G.A. și Mills,L. (1993) „Are U.S. regional incomes converging? A time series

analysis”, Journal of Monetary Economics, vol. 32(2): 335-346

Collins, D. (2001) „The Relationship between Business Confidence Surveys and Stock Market

Performance”, Investment Analysts Journal, vol.54: 9-17

Corsetti, G. și Roubini, N. (1995) „Political biases in fiscal policy: Reconsidering the case for

the Maastricht Fiscal Criteria”, (în) Eichengreen, Frieden și von Hagen (ed.), Monetary

76

and fiscal policy in an integrated Europe, European and Transatlantic Studies,

pp. 118-137, Londra

Cuadrado-Roura, J. R., García-Greciano, B. și Raymond, J. L. (1999) „Regional convergence

in productivity and productive structure: The Spanish case”, International Regional

Science Review, vol. 22(1): 35-53

Durlauf, S.N. și Johnson, P. A. (1995) „Multiple Regimes and Cross-Country Growth

Behaviour”, Journal of Applied Econometrics, vol. 10: 365-384

De Bandt, O. și Mongelli, F. P. (2000) „Convergence of fiscal policies in the euro area”,

Working Paper 20, European Central Bank

De Long, J. B. (1988) „Productivity Growth, Convergence, and Welfare: Comment”, The

American Economic Review, vol. 78 (5): 1138-1154

Delgado-Rivero, F. J. (2006) „Are the tax mix and the fiscal pressure converging in the

European Union?”, Instituto de Estudios Fiscales, working paper, [Online],

http://econpapers.repec.org/paper/hpewpaper/y_3a2006_3ai_3a11.htm

Delgado, F. J. și Presno, M. J. (2011) „Convergence of Fiscal Pressure in the EU: a Time Series

Approach”, Applied Economics, vol. 43(28): 4257-4267

Eichengreen, B. (2005) „Europe, the Euro and the ECB: Monetary success, fiscal failure”,

Journal of Policy Modeling, vol. 27(4): 427-439

Ernst & Young (2013) „The Outlook for Global Tax Policy in 2013”, [Online]

http://www.ey.com/Publication/vwLUAssets/Global_tax_policy_in_2013/$FILE/TPC_

outlook.pdf

Esteve, V., Sosvilla, S. și Tamarit, C. (2000) „Convergence in fiscal pressure across EU

countries”, Applied Economics Letters, vol. 7: 117-123

Esteve, V., Tamarit, C. și Sosvilla-Rivero, S. (1999) „Convergencia fiscal en la Union

Europea”, Working Paper 10, Departamento de Economía Aplicada II, Universidad de

Valencia

Feldstein, M. (2005) „The Euro and the stability pact”, Journal of Policy Modeling, vol. 27(4):

421-426

Friedman, M. (1992) „Do Old Fallacies Ever Die? ”, Journal of Economic Literature, vol. 30:

2129-2132

Galbraith, J. K. și Garcilazo E. (2005) „Pay Inequality in Europe 1995-2000: convergence

between countries and stability inside”, European Journal of Comparative Economics,

vol. 2.2 (2005): 139-175

77

Galor, O. (1996) „Convergence? Inferences from Theoretical Models”, The Economic Journal,

vol. 106 (437): 1056-1069

Gemmel, N. și Kneller, R. (2003) „Fiscal policy, growth and convergence in Europe”, New

Zealand Treasury Working Paper nr. 14

Glick, R., și Hutchison, M. (1993) „Fiscal policy in monetary unions: Implications for Europe”,

Open Economies Review,vol. 4(1): 39-65

Grauwe, P. și Schnabl, G. (2004) „Nominal versus Real Convergence with Respect to EMU

Accession. How to Cope with the Balassa-Samuelson Dilemma”, EUI-RSCAS Working

Papers, nr. 20

Grier, K.B. și Tullock, G. (1989) „An Empirical Analysis of Cross-National Economic

Growth”, Journal of Monetary Economics, vol. 24: 259-276

Hobijn, B. și Franses, P.H. (2000) „Asymptotically perfect and relative convergence of

productivity”, Journal of Applied Econometrics, vol. 15: 59-81

Holzmann, R., Herve, Y. și Demmel, R. (1996) „The Maastricht Fiscal Criteria: Required but

ineffective?”, Empirica, vol. 23(1): 25-58

Hughes, H., Lewis, A. și Lewis, J. (2007) „Debt, deficits, and the accession of the new member

States to the Euro”, European Journal of Political Economy, vol. 23: 316-337

Hutchison, M.M. și Kletzer, K.M. (1995) „Fiscal convergence criteria, factor mobility, and

credibility in transition to Monetary Union in Europe”, (în) Eichengreen, Frieden și von

Hagen (ed.), Monetary and fiscal policy in an integrated Europe, European and

Transatlantic Studies, pag. 138-165, Londra

Kaldor, N. (1957) „A model of economic growth”, Economic Journal, vol. 67: 591-624

Kemmerling, A. (2010) „Does Europeanization lead to policy convergence? The role of the

Single Market in shaping national tax policies”, Journal of European Public Policy, vol.

17 (7): 1058-1073

Konceda, E., Kutan, A. M. și Yigit, T. M. (2008) „Fiscal Convergence in the European Union”,

The North American Journal of Economics and Finance, vol. 19(3): 319-330

Körmendi, R. C. și Meguire, P.G. (1985) „Macroeconomic Determinants of Growth: Cross-

Country Evidence”, Journal of Monetary Economics, vol. 16: 141-163

Li, Q. și Papell, D. H. (1999) „Convergence of international output: time series evidence for 16

OECD countries”, International Review of Economics and Finance, vol. 8: 267-280

Maddison, A. (1982) „Phases of Capitalist Development”,New York: Oxford University Press

Metcalf, G. E. (2006) „Tax Incidence, Discussion Papers Series”, Department of Economics,

Tufts University, [Online], http://ase.tufts.edu/econ/papers/200607.pdf

78

Molle, W., Holst, B. van și Smit, H. (1980) „Regional disparity and economic development in

the European Community”, Netherlands Economic Institute, Rotterdam, Netherlands

Monfort, P. (2008) „Convergence of EU Regions. Measures and evolution”, Working Paper,

[Online],https://infoeuropa.eurocid.pt/files/database/000047001-048000/000047547.pdf

Onorante, L. (2004) „Fiscal convergence before entering EMU”, (în) Liebscher et al. (ed.), The

economic potential of a larger Europe, pp. 245-259, Cheltenham, UK/Northampton, MA

Orban, G. și Szapary, G. (2004) „The Stability and Growth Pact from the Perspective of the

New Member States”, William Davidson Institute Working Paper, nr. 709

PricewaterhouseCoopers (2008) „Impact of corporate income tax reforms at the EU level on

European business taxpayers”, studiu de impact realizat la solicitarea Comisiei Europene

Quah, D. (1993) „Galton’s Fallacy and Tests of the Convergence Hypothesis,” Scandinavian

Journal of Economics, vol. 95: 427–443

Romer, M.P. (1994) „The Origins of Endogenous Growth”, Journal of Economic Perspectives,

vol. 8(1): 3-22

Schuknecht, L. et al (2011) „The Stability and Growth Pact: Crisis and Reform”, CESifo DICE

Report 3, pp. 10-17

Solow, R.M. (1970) „Growth theory: an exposition”, ediția a doua, Oxford University Press

Sosvilla, S., Galindo, M.A. și Alonso, J. (2001) „Tax burden convergence in Europe”, Estudios

de Economia Aplicada, vol. 17: 183-191

Tanzi, V. (2005) „Fiscal policy and fiscal rules in the European Union”, CESIfo Forum 3,

pp. 57-64

Terrasi, M. (2002) „National and spatial factors in EU regional convergence, in Regional

Convergence in the European Union”, Springer Berlin Heidelberg, pag: 185-209

Țâțu, D. și Țâțu, L. (2008) „Fiscal Policy And Real Convergence. The Case Of Central And

Eastern European Countries”, Theoretical and Applied Economics, vol. 11(528) (s):

36-42

Țibulcă, I.L. (2013) „Presiune fiscală - convergență fiscală și impactul asupra încrederii în

mediul de afaceri în context internațional”, teză de doctorat, București

Țibulcă, I.L. (2014) „Is there evidence of tax convergence in the European Union?”, Procedia

Economics and Finance for Emerging Markets Queries in Finance and Business

Conference, Bucharest

Țibulcă, I.L. (2015a) „An analysis of regional tax convergence in the European Union”,

Theoretical and Applied Economics. Special Issue, 140-147

79

Țibulcă, I.L. (2015b) „Are the Tax Systems of the EU Member States Converging?”,

International Journal of Academic Research in Business and Social Sciences, vol. 5(5):

365-275

Țibulcă, I.L. (2015c) „Există convergență fiscală în Uniunea Europeană? ”, Working Paper, nr.

2, Colecția de WP a Proiectului POSDRU/159/1.5/S/142115

Uctum, M., Thurston, T. și Uctum, R. (2006) „Public Debt, the Unit Root Hypothesis and

Structural Breaks: A Multi-Country Analysis”, Economica, vol.73 (289): 129-156

Uctum, M. și Wickens, M. (2000) „Debt and deficit ceilings, and sustainability of fiscal

policies: An intertemporal analysis”, Oxford Bulletin of Economics and Statistics,

vol.62(2): 197-222

Vintilă, G. și Ţibulcă, I.L. (2012) „Fiscal Pressure and Tax Mix Convergence in the European

Union”, Journal of Eastern Europe Research in Business and Economics, vol.

2012(2012): 107-114

Vintilă, G., Onofrei, M. și Ţibulcă, I.L. (2013) „Fiscal Convergence in an Enlarged European

Union”, Transilvanian Review of Administrative Sciences, vol. 41E: 213-223

Watson,A.M.S. (1997) „Aspects of European monetary integration: The politics of

convergence”, St. Martin’s Press/Macmillan Press, New York/Londra

Wu, Y. (1999) „Income disparity and convergence in China's regional economies”, Department

of Economics, University of Western Australia

Zodrow, G. (2003) „Tax Competition and Tax Coordination in the European Union”,

International Tax and Public Finance, vol. 10: 651-671