PLANUL LUCRĂRII

Cap. I: Contractul de vânzare-cumpărare

1.1: Originea contractului de vânzare-cumpărare ................................................... 1

1.2: Raportul contract convenţie ............................................................................. 2

1.3: Vânzare-cumpărare. Generalităţi ..................................................................... 2

1.4: Apariţia contractului de vânzare-cumpărare .................................................... 3

Cap. II: Noţiunea, reglementarea legală şi caracterele juridice ale contractului de

. vânzare-cumpărare

2.1 : Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare .................................................. 4

2.2 : Reglementarea legală a contractului de vânzare-cumpărare ........................... 5

2.3 : Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare ........................... 6

Cap. III: Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

3.1 : Consimţământul părţilor .............................................................................. 10

3.1.1: Promisiunea unilaterală de vânzare (sau cumpărare) ............................... 11

3.1.2: Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare .......................................... 12

3.1.3: Pactul de preferinţă ................................................................................... 13

3.2 : Obiectul contractului de vânzare-cumpărare ............................................... 14

3.2.1: Lucrul vândut ........................................................................................... 14

3.2.2: Preţul ........................................................................................................ 18

3.3 : Cauza contractului de vânzare-cumpărare .................................................. 21

3.4 : Capacitatea părţilor contractului de vânzare-cumpărare ............................. 22

3.4.1: Consideraţii generale ................................................................................ 22

3.4.2: Regula. Capacitatea de a contracta ........................................................... 23

3.4.3: Capacitatea contractuală a persoanelor fizice .......................................... 24

3.4.4: Capacitatea contractuală a persoanelor juridice ....................................... 31

3.4.5: Consideraţii generale privind incapacităţile de drept civil ....................... 32

3.4.6: Clasificarea incapacităţilor de a contracta ................................................ 34

Cap. IV: Interdicţii legale în materia contractului de vânzare-cumpărare

4.1 : Principiul libertăţii de a vinde şi de a cumpăra ........................................... 44

4.2 : Incapacităţi speciale .................................................................................... 45

4.2.1: Incapacităţi de a vinde şi de a cumpăra .................................................... 45

4.2.2: Incapacităţi de a cumpăra ......................................................................... 48

4.2.3: Incapacităţi de a vinde .............................................................................. 56

Cap. V: Alte condiţii de validitate

5.1 : Forma contractului de vânzare-cumpărare ................................................... 61

5.1.1: Forma ad validitatem ................................................................................ 61

5.1.2: Forma ad probationem ............................................................................. 61

5.1.3: Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi ....................................... 62

5.2 : Autorizarea prealabilă a înstrăinării unor bunuri ......................................... 62

Cap. VI: Practică judiciară

CONCLUZII .............................................................................................................. 72

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................ 73

Cap. I. Contractul de vânzare-cumpărare

1.1. Originea contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea-cumpărarea îşi are originile în schimb (troc). În lipsa unei monede

de schimb, care era în acelaşi timp şi măsură a valorii de schimb, şi pentru a-şi

satisface nevoile existenţiale, oamenii tranzacţionau şi işi schimbau produsele muncii

lor între ei.1 În Digeste, se arată că “neexistând monedă, nu era un cuvânt deosebit

spre a se distinge marfa de preţ. Întâmplându-se cuiva să-i lipsească tocmai din

lucrurile ce altul avea în prea mare cantitate, acel care avea prea mult din unele lucruri

le schimba cu altele, ce-i lipseau. Fiind însă cam greu ca două persoane să aibă lucruri

din acele ce le trebuie reciproc, s-a ales o materie având valoare publică, fixă şi

determinată, menită a reprezenta toate lucrurile, în scop de a se preîntâmpina

greutăţile ce rezultau din schimb. Această materie investită cu marca autorităţii

publice, a servit la strămutarea proprietăţiimai mult prin valoarea ce i s-a dat, decât

prin însăşi substanţa materiei. De atunci ambele materii nu se mai numesc mărfuri, ci

una se numeşte preţul celeilalte.”2

şi a varietăţii lui, s-a impus necesitatea unui obiect unic ca măsura a valorii şi

obiect de schimb- banul.

Apariţia monedei a făcut ca metalul să nu se mai aprecieze după greutate, ci

după numărul bucăţilor de metal. Contractul nu va mai fi un schimb, după cum era din

capul locului, ci va fi o vânzare-cumpărare, după rolul fiecărei părţi. Vânzătorul va fi

acela care va înstrăina marfa, iar cumpărătorul va fi acela care va da preţul în bani.

Fernand Braudel remarcă faptul că „Economia începe în pragul valorii de schimb”,

existând un spaţiu vast şi complex de la trocul elementar până la capitalismul cel mai

sofisticat.3

1 D.C. Florescu, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2001, pag. 15.2 L, 1, Pr., Digeste, De contrahenda emptione, 18, 1, citat de I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, pag. 4.3 În Codul lui Andronache Donici, capitolul XI, se arăta: „ În vremea veche, până a nu se afla moneda între oameni, se urma schimbându-se lucruri pentru lucruri, iar după ce s-au aflat moneda, apoi au luat numele lor vânzare şi cumpărare. Deci vânzarea şi cumpărarea este una din tocmelele sau contracturile cu îndatoririle acele care urmează după dreptatea neamurilor, precum este şi împrumutarea, schimbătură, naimirea, învoiala şi altele asemenea, adecă se alcătuieşte cu bună primire despre amândouă părţile prin bună-credinţă.”

Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din epoca foarte veche, dar

contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni, a apărut

abia spre sfâeşitul republicii romane.

Vânzarea, la romani, nu atrăgea prin ea însăşi strămutarea proprietătii,

vânzătorul obligându-se numai a preda lucrul vândut şi a garanta cumpărătorului

paşnica lui posesiune deci nu era un modus adquirendi, precum este astăzi, ci numai

titulus ad adquirendum.

1.2. Raportul contract-convenţie

Unii autori au considerat că notiunea de convenţie ar avea o sferă de

cuprindere mai mare decât cea de contract, contractul fiind specia in cuprinsul

genului (genul fiind convenţia), apreciindu-se că ceea ce caracterizează contractul este

însuşirea lui de a fi izvor de obligaţii, pe când convenţia poate fi un acord de voinţă

care produce efectul de a modifica un raport de drept, dar care nu generează o

obligaţie, ci o face să se modifice pe cea existentă.

Majoritatea autorilor consideră că, în spiritul Codului civil român, contractul si

convenţia sunt noţiuni echivalente, sinonime, aducându-se ca argument, printre altele,

şi faptul că art. 942 C. civ. este înscris în cuprinsul Titlului III, denumit „Despre

contracte şi convenţii”. De altfel, practica judiciară foloseşte termenii de contract şi

convenţie cu acelaşi înţeles.

1.3. Vânzare-cumpărare. Generalităţi.

Având o consacrare juridică precis şi clar determinată, actul juridic ce

consacră operaţiunea de vânzare-cumpărare nu necesită discuţiile referitoare la

posibila diferenţiere a termenilor de „contract” şi „convenţie”, aici fiind întotdeuna

vorba de naşterea unor obligaţii certe în sarcina părţilor.

Este inutil să aducem argumente pentru a demonstra că în materia contractelor

speciale, vânzare-cumpărarea ocupă un loc prioritar.

Regulile de cea mai mare principialitate şi generalitate din materia contractelor

speciale sunt cele asigurate de contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce face ca

adesea celelalte contracte să se refere la ele, să facă trimitere la ele; tot astfel, cele mai

frecvente cazuri de analogie a legii privesc raportarea la normele care reglementează

vânzarea-cumpărarea, după cum, cele mai frecvente cazuri de analogie a dreptului

privesc raportarea la principiile de drept din aceeaşi materie.4

Frecvenţă. Prin urmare, vânzarea ne apare ca fiind contractul cel mai des

utilizat în zilele noastre. Astfel, se poate spune că vânzarea reprezintă un schimb

perfecţionat, deoarece pornind din vechile societăţi unde oamenii schimbau mărfuri şi

ajungând în zilele de astăzi când ei plătesc în bani, iar uzul cambiei, cecului şi

conturilor curente în materie comercială, oamenii au realizat progrese uimitoare

înlesnind încheierea vânzărilor nenumărate de mărfuri şi materii prime.

Deşi vânzarea-cumpărarea devine cel mai răspândit şi uzual contract pentru

satisfacerea nevoilor economice ale omului, ea nu neagă existenţa contractului de

schimb, care nu mai joacă însă un rol atât de important.

1.4. Apariţia contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea consensuală (prin simplă convenţie) a fost practicată mai întâi în

dreptul public şi numai după aceea a trecut în dreptul privat. Se ştie că prizonierii de

război erau vânduţi, fie de către stat, fie de către soldaţi, în pieţele publice. Intrucât

spre sfârşitul Republicii, în plină epocă a marilor războaiede cucerire, numărul

prizonierilor a crescut foarte mult, vânzarea lor în formele solemne ale mancipaţiunii

sau stipulatiunii devenise cu totul nepractică. În scopul accelerării ritmului acestor

operaţiuni juridice, romanii au admis că simplul acord de voinţă dintre questori

(magistraţi însărcinaţi cu vânzarea sclavilor) şi particulari este suficient pentru

formarea vânzării.

Cu timpul, datorită avantajelor pe care le prezintă această practică, insuficient

conturată pe plan tehnic în dreptul public, a fost preluată de către particulari şi

perfecţionată prin intervenţia pretorului. Este de admis că vânzarea consensuală a fost

mai întâi utilizată in raporturile dintre cetăţeni. În orice caz, simpla convenţie a

dobândit valoare juridică în materia vânzării încă de la începutul secolului I î.Chr.,

4 I. Dogaru, op.cit., pag. 3.

întrucât acţiunile care sancţionează vânzarea figurau pe lista acţiunilor de bună-

credinţă, cunoscută de Quintus Mucius Scaevola.5

Cap. II. Noţiunea, reglementarea legală şi caracterele juridice ale

contractului de vânzare-cumpărare

2.1. Noţiunea contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea este definită de art. 1294 C. civ., ca fiind „O convenţie prin care

două părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şi

aceasta a plăti celei dintâi preţul lui.” Definiţia dată de cod nu este exactă din punctul

de vedere al aplicării principiului consensualismului şi al momentului executării

obligaţiei „de dare”, de transmitere a proprietăţii lucrului.

În adevăr, în momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi

cumpărător se transferă proprietatea bunului, contractul având un caracter consensual.

Prin urmare, ceea ce deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de

antecontractul de vânzare-cumpărare este faptul că, în cazul primului, proprietatea se

transferă prin realizarea acordului de voinţă al părţilor, în timp ce în cadrul celui de al

doilea, vânzătorul se obligă să transmită în viitor proprietatea bunului.6

În al doilea rând, din interpretarea textului rezultă că transmiterea proprietăţii

ţine numai de natura contractului de vânzare-cumpărare nu şi de esenţa lui.7

5 I. Dogaru, op.cit, pag. 6.6 D.C. Florescu, op. cit., pag. 16.7 Art. 1582 C.civ. Francez (corespondentul din 1294 C. civ. român) nici nu se referă expres la dreptul de proprietate, ci foloseşte termenul de “livrer une chose”, în sens de predare, de dare, de transmitere a unui lucru. (F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

Aceasta înseamnă că prin acest contract se pot transmite şi alte drepturi reale

(nuda proprietate, uzufructul, superficia). Astfel, în practica judiciară s-a decis că

poate fi vândută doar nuda proprietate, vânzătorul rezervându-şi dreptul de uzufruct.

Credem, de asemenea, că în temeiul art. 534 care permite „uzufructului ... să cedeze

exerciţiul dreptului său”, că acesta poate să vândă uzufructul. Tot astfel, un drept de

creanţă se poate transmite prin vânzare-cumpărare, această operaţiune juridică fiind

cunoscută sub denumirea de cesiune de creanţă (art. 1391-1404 C. civ.).

Uneori, în loc de „vânzare” se foloseşte termenul de cesiune. Cei doi termeni,

deşi asemănători, nu sunt însă sinonimi, cesiunea transmiţând întotdeauna un drept

incorporal (de exemplu, cesiunea unei creanţe, a unui fond de comerţ, a unui drept de

autor, etc.).8

Deosebit de acestea, prin contractul de vânzare-cumpărare se poate transmite

un drept din domeniul proprietăţii intelectuale, de exemplu, dreptul patrimonial de

autor, apoi, în mod excepţional, drepturi asupra unei universalităţi (vânzarea unei

succesiuni), universalitate care

cuprinde nu doar drepturile din activul succesiunii, ci şi datoriile (pasivul) moştenirii.9

Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare drepturile personale

nepatrimoniale şi cele patrimoniale care au un caracter strict personal:

- dreptul real de uz- art. 571 C.civ.

- dreptul de abitaţie al sotului supravieţuitor- art. 4 din Legea nr.

319/1944

- dreptul de clientelă în cazul liber profesioniştilor

sau care sunt prevăzute de lege ori sunt contractate(sau constituite prin acte

unilaterale) intuitu personae (de exemplu, dreptul de întreţinere, dreptul de pensie,

etc.).10

Contractele care au ca obiect un imobil, chiar dacă sunt încheiate între

comercianţi, de exemplu vânzarea-cumpărarea unui imobil pentru exercitarea

comerţului, au caracter civil, fiind, „potrivit legii, de natură eminamente civilă”, iar

nu comercială, chiar dacă sunt încheiate in scopul obţinerii de profit. Numai dacă

imobilul face parte dintr-un fond de comerţ, iar contractul are ca obiect acest fond,

2001, pag.9).8 L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 9.9 D. Macovei, M. S. Striblea, Drept civil.Contracte.Succesiuni, Editura Junimea Iasi, 2003, pag. 14.10 F. Deak, op. cit., pag. 10; În cazul cedării dreptului de uzufruct, uzufructuarul rămâne titularul dreptului real, transmitându-se numai folosinţa dreptului.

operaţiunea a fost calificată comercială, independent de persoanele între care a

intervenit.11

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca fiind acel

contract în baza căruia o parte, numită vânzător, transferă şi garantează unei alte părţi,

numită cumpărător, dreptul său de proprietate asupra unui bun sau alt drept real ori

drept de creanţă, sau dreptul asupra unei universalităţi juridice, cumpărătorul

obligându-se, în schimb, să plătească vânzătorului o sumă de bani, numită preţ.12

2.2. Reglementarea legală a contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea-cumpărarea este contractul cel mai detaliat reglementat, Codul civil,

care constituie sediul materiei de drept comun, consacrându-i un întreg titlu, în Carte

a III-a (Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea), prin articolele

1294-1404.13

Pe lângă reglementarea dată de Codul civil de la 1864 (ce constituie şi dreptul

comun în materie), prin alte acte normative sunt reglementate diferite feluri de

vânzări, cunoscute ca varietăţi de vânzare-cumpărare, cărora le sunt explicate reguli

speciale (vânzarea locuinţelor) proprietate de stat în condiţiile: Legii nr. 85/199214,

Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 etc. Reglementarea amănunţită de

către legiuitor a contractului de vânzare-cumpărare îşi are raţiunea în dorinţa acestuia

de a facilita încheierea validă a unui contract atât de frecvent utilizat în practica zilelor

noastre de către persoanele fizice ori persoanele juridice, pentru procurarea celor mai

diferite bunuri necesare satisfacerii diverselor nevoi.15

2.3. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

11 L. Stănciulescu, op.cit., pag 10.12 D. Macovei, I. E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2005, pag. 2.13 C. Toader, Manual de contracte civile speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 5.14 Republicată cu modificări şi completări în Monitorul Oficial, nr. 264 din 15 iulie 1998.15 D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., pag. 13.

După cum rezultă din definiţia contractului, vânzarea este un contract

sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de

proprietate.

a) Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin

încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante.

Vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut şi să garanteze pe

cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul. Vânzarea-

cumpărarea are efecte specifice contractelor sinalagmatice: excepţia de

neexecutare; rezolutiunea pentru neexecutarea obligaţiei de către una din

părţi; riscul contractului.

b) Vânzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte

urmăreşte să obţină un folos, un echivalent, o contraprestaţie, în schimbul

obligaţiei ce-şi asumă, cauza juridică a obligaţiei fiecărei părţi include ca

element esenţial reprezentarea contraprestaţiei la care se obligă cealaltă

parte.16 Vânzătorul urmăreşte să primească preţul ca un contra-echivalent

al prestaţiei sale, iar cumpărătorul urmăreşte să primească bunul cumpărat

în schimbul preţului stabilit.

c) Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea

obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului

şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert,

care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi

contractante. Numai în mod excepţional contractul poate căpăta caracter

aleator, de exemplu, când obiectul este supus pieirii, exproprierii etc.17

d) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract, în principiu,

consensual, deoarece se încheie valabil prin simplul consimţământ al

părţilor (solo consensul).18 Aşa fiind, în principiu, pentru validitatea

contractului de vânzare-cumpărare nu se cere îndeplinirea vreunei condiţii

de formă (nu are relevanţă forma în care se exteriorizează consimţământul)

şi nici remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul încheierii

contractului.

16 T. Toma, Drept civil. Contracte, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998, pag. 6 17 C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Editura Fundaţia “România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pag. 132.18 Solum (tantum), adverb latin, numai, doar. Contractul de vânzare-cumpărare se încheie (şi proprietatea se transmite) din momentul realizării acordului de voinţă – chiar dacă s-a plătit numai un avans – iar nu din momentul redactării contractului în formă scrisă. (F. Deak, op. Cit., pag. 11).

Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare nu este un contract solemn şi

nici unul real.19

Prin excepţie de la principiul consensualismului, în cazurile special prevăzute

de lege vânzarea devine un contract solemn. Astfel, contractele de înstrăinarea între

vii a terenurilor trebuie întocmite sub sancţiunea nulităţii absolute în formă autentică

(art. 2 Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor).20 Precizăm că numai

nuda proprietate este supusă înstrăinării prin formă autentică. Pentru dobândirea sau

înstrăinarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate nu se cere respectarea formei

autentice. Forma autentică nu este cerută ca o condiţie „ad validitatem” pentru

vânzările construcţiilor sau ale autoturismelor. Cu privire la acestea din urmă, radierea

sau înmatricularea se face în conditiile H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitate a

vehiculului, pe baza contractului-tip de vânzare-cumpărare încheiat la organele de

Poliţie, şi nu la notarul public.

Precizăm că vânzarea autovehiculelor este valabilă şi dacă nu sunt respectate

aceste cerinţe, dar că un asemenea act sub semnătură privată nu va putea servi ca

temei pentru radierea şi, respectiv, înmatricularea autovehiculelor.21

Vânzările silite şi vânzările bunurilor unor persoane incapabile urmează reguli

diferite şi sunt supuse la forme amănunţite, care sunt cerute de lege în vederea

protecţiei intereselor creditorilor şi încapabililor.

Părţile pot deroga printr-o clauză expresă la regula art. 1295, alin.1, declarând

că vânzarea nu va fi perfectă decât prin efectiva predare a bunului vândut.22

În prezent, în cazul vânzării constructiilor, legea nu mai prevede necesitatea

autentificării contractului, pentru a fi valabil. Fiind consensuală, vânzarea acestor

imobile ar trebui să se limiteze la simplul acord de voinţă al părţilor, nefiind necesară

redactarea unui înscris. Totuşi, considerăm că va trebui întocmit neapărat în înscris,

deoarece, faţă de terţi, dreptul de proprietate nu va fi opozabil decât dacă actul va fi

transcris (art. 1295, alin. 2 C. civ.). Această dispoziţie a legii „face ca vânzările

imobile să fie întotdeuna constatate prin acte scrise (fie autentice, fie private).”23

e) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract translativ de proprietate

(art. 971 coroborat cu 1295, alin. 1 C. civ.).

19 D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., pag. 15.20 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 102 din 4 martie 1998.21 D.C. Florescu, op.cit, pag. 1722 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil roman, Vol. 2, Editura All, pag. 54723 E. Safta-Romano, Contracte civile, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag. 20.

Transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept (real sau de creanţă) şi a

riscurilor de la vânzător la cumpărător reprezintă un efect particular al contractului de

vânzare-cumpărare, deosebit de drepturile şi obligaţiile care se nasc pentru părţi.

Acest efect se produce în momentul realizării acordului de voinţă între vânzător şi

cumpărător „... deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”

(art. 1295, alin. 1, C.civ.), dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:24

1. Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut (şi nu ipoteza

vânzării lucrului altuia), iar contractul să fie perfect valabil încheiat

(de ex, dacă vânzarea-cumpărarea este un contract solemn,

consimţământul părţilor trebuie să fie manifestat în forma prevăzută

de lege);

2. Trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual (certe). În

cazul bunurilor determinate numai generic, transferul proprietăţii –

şi, implicit, a riscurilor – nu se poate produce din momentul

încheierii contractului, ci numai după ce la cererea cumpărătorului

vânzătorul va individualiza lucrul vândut şi îl va preda;

3. Lucrul vândut trebuie să existe. În cazul vânzării bunurilor viitoare

(lucruri care urmează să fie confecţionate, o recoltă viitoare, etc.),

deşi pot forma obiectul contractului, transferul proprietăţii poate

opera în momentul în care au fost executate, terminate; iar dacă

lucrul este de gen, după individualizare (de ex., lucrul fabricat în

serie);

4. Trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o

clauză specială pentru un moment ulterior încheierii contractului (de

ex., până la termenul predării lucrului vândut ori al plăţii preţului)

sau până la realizarea unei condiţii suspensive;25

24 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 3.25 C. Turianu,, Probleme…, op. cit., pag. 133-134;

Stipularea unei condiţii rezolutorii nu afectează transferul proprietăţii din momentul încheierii contractului asupra cumpărătorului, dar – odată realizată – vânzătorul redobândeşte proprietatea cu efect retroactiv, (art. 1019 C. civ.). Dacă lucrul piere pendente conditione, riscul este suportat de cumpărător în calitate de proprietar sub condiţia rezolutorie. (F. Deak, op. Cit., pag. 17).

Şi în jurisprudenţa franceză mai recentă s-a decis că regula înscrisă în art. 1583 C. civ. fr. (corespondentul art. 1295 din Codul nostru civil) instituie o normă dispozitivă.

În literatura juridică s-a considerat că în cazul vânzătorilor cu preţ fix, cum ar fi în unităţile comerciale cu autoservire, se prezumă că părţile s-au înţeles să amâne transferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor până la achitarea preţului. În jurisprudenţa franceză, (...) s-a consacrat nuţiunea de transfer de proprietate amânat până la plata preţului.

5. O ultimă condiţie este aceea de a se realiza formalităţil de

publicitate imobiliară.

Înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data

înregistrării cererii (art. 27, alin. 1 din Legea nr. 7/1996).

În cazul bunurilor mobile nu trebuie îndeplinite formalităţile de publicitate,

posesia lor constituind cel mai bun sistem de publicitate a proprietăţii (art. 1909

C.civ.).26

În dreptul german, art. 455 BGB reglementează expres dreptul vânzătorului de a păstra proprietatea asupra unui bun mobil până la plata integrală a preţului, având dreptul la denunţarea contractului în cazul întârzierii plăţilor. De la 1.01.1999 este în vigoare alin. 2, care declară nulă înţelegerea de rezervare a dreptului de proprietate, dacă este condiţionat transferul dreptului de plata unor creanţe către un terţ, mai ales care are legătură cu întreprinderea vânzătorului.

Este admisibilă, de pildă, clauza potrivit căreia transferul dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării a fost amânat (condiţie suspensivă simplă potestativă) până la procurarea de către cumpărător a unei oferte de achiziţionare a două apartamente, adică a unor condiţii de locuit indispensabile pentru vânzători şi pentru facilitarea obligaţiei de predare a bunului vândut. (C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, pag. 16). 26 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 3.

Cap. III. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

A. Condiţii generale

Ca orice act juridic, contractul de vânzare-cumpărare, pentru a fi valabil

încheiat, potrivit art. 948-968 C.civ., trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- consimţământul valabil al părţilor care se obligă;

- părţile să aibă capacitatea de a contracta;

- obiectul contractului să fie determinat, licit şi posibil;

- cauza contractului să fie licită şi morală.

La acestea se adaugă, pentru persoanele juridice, condiţia conformităţii

drepturilor dobândite prin contract cu scopul acestuia stabilit prin lege, actul de

înfiinţare sau statut. „Orice act juridic care nu este făcut în vederea acestui scop este

nul”, prevede art. 34, alin. 2 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi

persoanele juridice.

B. Condiţii speciale

Pe lângă acestea, în unele situaţii contractul de vânzare-cumpărare pentru a fi

încheiat valabil mai trebuie să respecte şi alte condiţii:

- forma autentică în cazul în care obiect al vânzării îl constituie un

imobil (teren);

- interzicerea contractului de vânzare cumpărare cu pact de

răscumpărare;

- autorizarea prealabilă a anumitor vânzări.

3.1. Consiţământul părţilor

Vânzarea, ca orice alt contract, se încheie prin acordul de voinţă al părţilor.

Părţile contractului îşi dau consimţământul reciproc asupra condiţiilor contractului.

În principiu, vânzarea este un contract consensual, acordul de voinţă al părţilor

contractante fiind necesar şi suficient pentru formarea valabilă a contractului.27

Art. 948 din C. civ. vorbeşte de consimtământul „părţii ce se obligă”.

Pentru a fi valabil consimtământul trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

- să provină de la o persoană cu discernământ;

- consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte

juridice (să fie emis în stare de angajament);

- consimţământul trebuie să fie exteriorizat;

- consimţământul trebuie să nu fie viciat.

Pentru valabilitatea consimţământului, manifestarea de voinţă trebuie să

corespundă voinţei reale, adică să fie manifestarea voinţei interne care constituie

substanţa actului juridic şi dă naştere raportului juridic.

În cadrul contractului de vânzare-cumpărare, în legătură cu consimţământul,

se pune problema promisiunii unilaterale de vânzare (sau de cumpărare) ori a

promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, promisiuni care pot precede încheierea

validă a contractului de vânzare-cumpărare.

3.1.1. Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare)

Spre deosebire de oferta de a contracta, act juridic unilateral, în cazul

promisiunii de vânzare, o persoană, prevăzând un eventual interes pentru ea de a

dobândi proprietatea unui bun, primeşte promisiunea proprietarului de a vinde acel

bun, rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior – de obicei înlăuntrul unui

termen – consimţământul său de a-l cumpăra. De ex., locatorul – proprietar se obligă

faţă de locatar să-i vândă, la un preţ stabil, lucrul dat în locaţiune, dacă locatarul îşi va

manifesta voinţa de a-l cumpăra.28

Promisiunea de vânzare este de fapt un antecontract, care dă naştere unei

obligaţii de a face în sarcina promitentului: aceea de a vinde beneficiarului bunul,

dacă acesta se va decide să-l cumpere.

27 R. I. Motica, F. Moţiu, Contractul de vânzare-cumpărare. Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, 1999, pag. 60; Expropierea pentru cauză de utilitate publică reprezintă, în fond, tot o vânzare-cumpărare, dar forţată, independentă de consimţământul proprietarului. Preţul – numit în această materie despăgubire – se stabileşte de comun acord cu proprietarul, iar în caz de divergenţă prin justiţie (art. 41 din Constituţie şi art 481 C. civ.). (F. Deak, op. Cit., pag. 22).28 C. Turianu,, Probleme…, op. cit., pag. 135.

Promitentul trebuie să aibă capacitatea de a se obliga în momentul încheierii

promisiunii, pierderea ulterioară a acestei capacităţi nu afectează valabilitatea

obligaţiei asumate.

Beneficiarul promisiunii vânzării trebuie să aibă capacitatea de a se obliga în

momentul realizării promisiunii, căci numai în acest moment el se obligă prin

încheierea contractului promis.29

Dacă beneficiarul va opta în sensul cumpărării bunului, dar promitentul, prin

încălcarea obligaţiei asumate, va refuza vânzarea -eventual a şi vândut lucrul unei alte

persoane- contractul proiectat nu se va mai încheia, beneficiarul având dreptul la

daune interese30 potrivit regulilor aplicabile obligaţiilor de a face (art. 1075 C.civ.).31

Rezultă că promisiunea de vânzare este un contract unilateral, întrucât creează

obligaţii numai pentru una din părţi (promitent). Uneori, în schimbul promisiunii ce i

s-a făcut, beneficiarul plăteşte o sumă de bani, denumită „indemnizaţie de aşteptare

(imobilizare)” care nu valorează însă asumarea unei obligaţii din partea sa de a

cumpăra. O asemenea clauză este valabilă. Soarta acestei sume de bani variază în

funcţie de atitudinea beneficiarului promisiunii: dacă acceptă, suma se va imputa

asupra preţului vânzării, dacă nu acceptă, va rămâne promitentului, ca preţ al

aşteptării.32

Dovada promisiunii de vânzare se face conform regulilor generale în materie

de probă a contractelor (art. 1191-1192, C.civ.)

Obligaţia promitentului născută din promisiunea de vânzare se stinge la

expirarea termenului prevăzut sau, dacă nu s-a prevăzut un termen, la expirarea

termenului general de prescripţie, care începe să curgă de la data încheierii

promisiunii de vânzare (art. 3 şi art. 7, alin. 2 din Decretul nr. 167/1958).33

3.1.2. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare

Promisiunea sinalagmatică este un antecontract prin care ambele părţi –

promitentul – vânzător şi promitentul cumpărător – se obligă (obligaţii de a face) ca în

29 T. Toma, op. cit., pag. 11-12.30Daune interese, despăgubiri în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului încercat de creditor ca urmare a neexecutării, executării defectuoase sau cu întârziere a obligaţiilor sale contractuale. (M. N. Costin, M. C. Costin, Dicţionar de drept civil, vol. II, Editura Lumina Lex, 2004, pag. 20). 31 C. Turianu,, Probleme…, op. cit., pag. 135-136.32 C. Toader, Drept..., op.cit., pag. 25.33 F. Deak, op. cit., pag. 24-25.

viitor să încheie contractul de vânzare-cumpărare în condiţiile stabilite şi cu

îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege. De pildă, părţile convin ca în viitor, de

regulă într-un anumit termen, să se prezinte la un birou notarial pentru înstrăinarea /

dobândirea dreptului de proprietate asupra unui teren. 34

Pentru încheierea valabilă a acestui contract nu se cer formalităţi speciale, ci

este suficient simplul acord de voinţă al părţilor, chiar dacă pentru încheierea

contractului de vânzare-cumpărare legea prevede o anumită formă.35

Dacă promitentul-vânzător nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte

persoane, beneficiarul-cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a

devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă persoană este – cu rezerva fraudei

(fraus omnia corrumpit)- valabilă.36 Nerespectarea din culpă a obligaţiei de încheiere

a contractului de vânzare-cumpărare dă dreptul celeilalte părţi de a solicita

rezoluţiunea promisiunii de vânzare-cumpărare (art. 1020 C.civ.) şi eventual

despăgubiri pentru prejudiciul cauzat (daune-interese), în baza art. 1075 C.civ.

Nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca, dacă lucrul se mai găseşte în

patrimoniul vânzătorului şi nu există alte impedimente legale, instanţa sesizată să

oblige promitentul, sub sancţiunea de daune cominatorii, la încheierea contractului

sau să pronunţe, în baza art. 1073-1077 C.civ., o hotărâre care să ţină loc de contract

de vânzare-cumpărare. Această hotărâre va avea caracter constitutiv de drepturi la

data rămânerii definitive şi irevocabile.37

3.1.3. Pactul de preferinţă

Pactul de preferinţă – constituie o formă a promisiunii unilaterale de vânzare

prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde

preferinţa unei anumite persoane (beneficiarul promisiunii), la preţ egal şi în condiţii

egale. Spre ex. proprietarul (locator) se obligă faţă de chiriaş să-i acorde preferinţă în

cazul în care s-ar decide să-şi vândă locuinţa. O asemena obligaţie, pentru a fi

34 C. Toader, Manual …, op. cit., pag. 12; În literatura juridică franceză antecontractul poartă denumiri cum ar fi „contract provizoriu”, „promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare” sau „contract preparatoriu”. (D. Macovei, I. E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Editura Junimea, Iaşi, 2004, pag. 25.); Promisiunea de vânzare-cumpărare poate să-şi producă efectele specifice numai dacă preţul este determinat sau determinabil. (F. Deak, op.cit., pag. 25.).35 R. I. Motica, F. Moţiu, Contractul …, pag. 25; Spre deosebire de dreptul francez (sursa de inspiraţie a Codului nostru civil) în care, „promisiunea de vânzare valorează vânzare, dacă există consimţământul reciproc al celor două părţi asupra lucrului şi asupra preţului.” (L. Stănciulescu, op.cit., pag. 19.).36 C. Turianu,, Probleme…, op. cit., pag. 136.37 R. I. Motica, F. Moţiu, Contractul …, pag. 25.

creatoare de efecte juridice, trebuie să fie prevăzută expres în contractul încheiat între

părţi.

În această situaţie, promitentul rămâne liber să vândă sau nu bunul; dar dacă se

hotărăşte să-l vândă este ţinut să îl prefere pe beneficiar.38

Pentru nerespectarea obligaţiei de a face, beneficiarul pactului are deschisă

calea unei acţiuni împotriva promitentului pentru daune-interese şi numai în caz de

vânzare prin fraudă către un terţ, acesta va putea cere anularea vânzării, invocând

dreptul său de preferinţă.39

De menţionat că promitentul-vânzător (sau cumpărător) nu se obligă să

contracteze pur şi simplu, ci numai că, dacă se va decide să contracteze, atunci îl va

prefera pe beneficiar.

Pactul de preferinţă este o promisiune valabilă întrucât este afectată numai de

o condiţie simplă potestativă (care nu depinde doar de voinţa promitentului, ci şi de

împrejurări exterioare ce l-ar determina să încheie vânzarea).40

Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor (art. 5-11), precum şi

art. 9 din Legea nr. 16/1994 a arendării prevedeau şi un drept legal de preempţiune în

favoarea anumitor persoane (coproprietar, proprietarul fondului vecin, arendaş) în

cazul în care se înstrăinau prin vânzare terenuri agricole situate în extravilan.

Menţionăm că în prezent aceste dispozţii legale au fost abrogate expres prin art. 8 din

Titlul X al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,

precum şi unele măsuri adiacente, publicată în M. Of. Al României nr. 653, din data

de 22 iulie 2005.41

Aşa fiind, în prezent terenurile agricole, indiferent de locul unde sunt situate

(în intravilan sau în extravilan) şi de întinderea lor se pot vinde în mod liber, fără să

mai fie necesară respectarea dreptului de preempţiune.

3.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare

Precizări prealabile

38 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 6.39 T. Toma, op. cit., pag. 13.40 L. Stănciulescu, op.cit., pag. 20; Potrivit unei alte părăreri pactul de prereferinţă este valabil deoarece, în cazul lui, nu se poate vorbi de nici un fel de raport obligaţional condiţional. (F. Deak, op.cit., pag. 27.). 41 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 6.

Potrivit art. 962 C.civ. „Obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau

numai una din părţi se obligă.”

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, dând naşterela

obligaţii reciproce în sarcina vânzătorului şi cumpărătorului. Se poate spune că

obiectul contractului de vânzare-cumpărare este dublu. Astfel, obligaţia vânzătorului

are ca obiect lucrul, iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul.

3.2.1. Lucrul vândut

Lucrul vândut – trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: să fie în comerţ

(în circuitul civil); să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în

viitor; să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil; să fie proprietatea

vânzătorului.

a) Lucrul trebuie să fie în comerţ (în circuitul civil). Potrivit art. 963 şi 1310

C.civ., pot fi vândute toate lucrurile care sunt în comerţ (in commercio), afară dacă

legea opreşte aceasta.

Prohibiţia poate fi absolută şi vizează lucruri care prin natura lor sau printr-o

prevedere legală sunt de uz sau interes public (naţional sau local) şi, ca atare, sunt

inalienabile. Legea declară inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile bunurile

proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

Bunurile care fac obiectul domeniului public nu pot fi înstrăinate, ele putând fi

date numai în administrare, concesionare sau închiriere, în condiţiile legii.42

Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare lucrurile care, prin

natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi al

actelor juridice (res communis), ca aerul, razele soarelui, apa mării sau a râului

curgător care „nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor” (art. 647 C.civ.).43

Un alt caz de inalienabilitate este reglementat de art. 32, alin. 1 din Legea nr.

18/1991 republicată, articol potrivit căreia terenurile cu privire la care s-a constituit

dreptul de proprietate în favoarea cooperatorilor, care nu au adus pământ în

cooperativă, şi a altor persoane anume prevăzute de lege nu pot fi „înstrăinate prin

42 I. Dogaru, op. cit., pag. 56-57; Din dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia face precizarea că „prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului său, al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”.43 D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., pag. 32.

acte între vii timp de 10 ani socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a

făcut înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare”.

Într-o asemenea ipoteză, inalienabilitatea este doar temporară -10 ani – terenul

neputând fi înstrăinat prin acte între vii.

Prohibiţia poate fi şi relativă când este vorba de lucruri care nefiind

inalienabile pot fi vândute dar numai de câtre anumite persoane sau numai în anumite

condiţii. Este vorba despre bunurile care constituie monopolul de stat (armament,

muniţiile şi explozibilii, substanţele şi medicamentele care conţin stupefiante, etc.);

bunurile care pot fi cumpărate numai cu respectarea unor prevederi legale speciale;

bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional, dacă nu aprţin domeniului

public pot fi vândute dar există acte normative speciale care reglementează unele

interdicţii sau limitări pentru trecerea lor peste graniţă. 44

Sancţiunea încheierii unui contract de vâmzare-cumpărare al cărui bun este

destinat comerţului este nulitatea absolută.

b) Lucrul trebuie să existe în momentul încheierii contractului sau să poată

exista în viitor.

Dacă părţile (sau cel puţin cumpărătorul) au avut în vedere un lucru existent,

dar acela era pierit totat, în momentul încheierii contractului (sau nici n-a existat în

realitate), vânzarea este nulă absolut (art. 1311 C.civ.), întrucât obligaţia vânzătorului

este lipsită de obiect, ceea ce antrenează şi lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului.45

Dacă lucrul exista în momentul încheierii contractului, dar era pierit în parte

anterior, cumpărătorul poate alege: fie să renunţe la contract (rezoluţiune), fie să

ceară executarea asupra părţii rămase din lucru cu o reducere proporţională din preţ

(art. 1311 C.civ.).46 Dreptul de opţiune al cumpărătorului nu trebuie să fie exercitat

abuziv, în aprecierea unui atare exerciţiu urmând a se avea în vedere atingerea sau nu

a scopului pentru care cumpărătorul încheiase contractul.47

Rezultă deci, că riscul pierii totale sau parţiale a lucrului, deoarece se situează

înainte de momentul încheierii contractului şi deci a momentului transferării dreptului

de proprietate, este suportat de vânzător, care este proprietarul lucrului.

44 I. Dogaru, op. cit., pag. 58.45 F. Deak, op. cit., pag. 53.46 C. Turianu, Curs de drept civil. Contracte speciale, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pag. 22.47 C. Toader, Drept …, op. cit., pag. 43.

Vânzarea este valabilă dacă are ca obiect un lucru viitor (res futura), care nu

există în momentul încheierii contractului, dar poate exista în viitor (de ex, lucrul ce

se va confecţiona, o recoltă viitoare, etc.). Dintre bunurile viitoare, legiuitorul nu

interzice vănzarea decât succesiunilor ce nu sunt încă deschise (art. 702 şi 965 alin.

2).48

c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil.

Sunt individual determinate (res certa) acele bunuri care, potrivit naturii lor

sau voinţei exprimate în contract, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice.

Sunt determinate generic (res genera) acele bunuri care se individualizează

prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte (individualizarea se face prin

cântărire, măsurare, numărare etc.). Condiţia este îndeplinită şi când lucrul este

determinabil, respectiv dacă prin contractul încheiat se stabilesc criteriile cu ajutorul

cărora – la scadenţă, spre ex. – se poate determina obiectul.

Dacă lucrul nu este determinat sau determinabil, contractul va fi sancţionat cu

nulitatea absolută pentru lipsa unuia din elementele sale esenţiale.

Lucrul este licit49 atunci când a fost produs sau procurat cu respectarea

dispoziţiilor legale care privesc ordinea publică.

Condiţia ca lucrul să fie posibil rezultă din principiul, conform căruia, nimeni

nu poate fi obligat la imposibil, imposibilitatea atrage sancţiunea nulităţii contractului

pentru lipsă de obiect. În această chestiune se impun următoarele precizări:

- să fie vorba de o imposibilitate absolută, adică lucrul să nu poată fi

înfăptuit de nimeni;

- imposibilitatea să fie de natură materială (când nu poate fi înfăptuit

obiectul obligaţiei) sau juridică (de ex. vânzarea unor bunuri

inalienabile din domeniul public);

- imposibilitatea trebuie să fie în momentul încheierii contractului.50

d) Lucurul vândut trebuie să fie proprietate vânzătorului

Întrucât contractul este translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să fie

titularul dreptului ce se înstrăinează. În caz contrar, el nu poate transmite dreptul care

face obiectul contractului; nemo dat quod non habet sau nemo plus iuris ad alium

transfere potest, quam ipse habet.

48 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,, op. cit., pag. 555.49 Dacă obiectul este licit întrucât provine din contrabandă, iar cumpărătorul a cunoscut această provenienţă, în caz de confiscare nu poate cere restituirea preţului plătit. (C. Toader, Drept …, op.cit.).50 T. Toma, op. cit., pag. 23.

Vănzarea lucrului altuia

Într-o asemenea situaţie, va trebui să distingem după cum consimţământul

părţilor a fost afectat de eroare sau, dimpotrivă, contractul s-a încheiat în cunoştinţă

de cauză.51

Când părţile (sau cel puţin cumpărătorul) au fost în eroare, socotind că bunul

vândut aparţine vânzătorului, s-a admis că vânzarea este anulabilă (lovită de nulitate

relativă) pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului (considerat proprietar al

lucrului vândut).

De precizat că numai cumpărătorul poate cere nulitatea vânzării, pe cale de

acţiune (dar numai dacă preţul a fost plătit) sau pe cale de excepţie (dacă preţul nu a

fost plătit).

Vânzătorul nu poate cere anularea contractului în nici un caz, chiar dacă a fost

de bună-credinţă, deoarece „eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei

cu care s-a contractat.”

Nici adevăratul proprietar nu poate cere anularea, fiind terţ faţă de contract,

dar poate intenta o acţiune în revendicare52 în cadrul căreia cumpărătorul va putea

opune adevăratului proprietar uzucapiunea sau excepţia conţinută de art. 1909-1910

C.civ.

În cazul în care părţile au încheiat contractul ştiind că bunul nu este

proprietatea vânzătorului, ci a unei alte persoane, contractul de vânzare-cumpărare

este lovit de nulitate absolută, având o cauză ilicită.

Vânzarea lucrului furat sau pierdut

Proprietarul lucrului furat are dreptul, conferit de art. 1909 alin.2 C. civ., de a

revendica bunul de la cer care îl deţine, iar acesta din urmă va putea să se

despăgubească de la cel de la care îl are. În cazul în care posesorul actual al lucrului

furat sau pierdut l-a cumpărat la bâlci, la târg, la o vindere publică sau de la un

negustor care vinde asemenea lucruri, proprietarul originar va putea să ia lucrul înapoi

numai dacă întoarce posesorului preţul plătit (art. 1910 C.civ.).

51 Dacă Codul civil francez sancţionează cu nulitatea o asemenea operaţiune, legea noastră nu a prohibit-o expres. Codul civil francez dispune în art. 1599 că „vânzarea lucrului altuia este nulă; ea poate da loc la daune-interese, atunci, când cumpărătorul nu a ştiut că lucrul era al altuia.” (D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 34).52 L. Stănciulescu, op.cit., pag. 29-30.

Vânzarea lucrului aflat în indiviziune

În cazul în care unul dintre coindivizari (coproprietari) înstrăinează nu doar

cota sa parte ideală din drept, ci întregul bun indivizabil, fără acordul celorlalţi

indivizari, înstrăinarea (vânzarea) nu atrage nulitatea actului de înstrăinare, ci supune

dreptul dobândit de cumpărător unei condiţii rezolutorii, a cărei îndeplinire are loc

dacă bunul nu a fost atribuit la ieşirea din indiviziune coindivizarului care l-a

înstrăinat.53 Dacă bunul care a format obiectul vânzării a intrat în lotul coindivizarului

vânzător, prin efectul declarativ al partajului el devine proprietarul exclusiv asupra

bunului, iar vânzarea rămâne valabilă; dacă însă bunul a intrat în lotul altui

coindivizar, contractul va fi nul pentru lipsa calităţii de proprietar a vânzătorului.

3.2.2. Preţul

Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului

vândut. El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie fixat în bani; să fie

determinat sau determinabil; să fie sincer şi serios.

Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut, căci îi

lipseşte un element esenţial asupra căruia trebuie să se realizeze acordul de voinţă (art.

1295 C.civ.).

a) Preţul să fie stabilit în bani. Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani

este esenţa vânzării.

Dacă echivalentul vândut reprezintă o altă contraprestaţie (ex.: un alt bun), ne

aflăm în prezenţa unui contract de schimb.

b) Preţul trebuie să fie determinat sau determinabil

Preţul, într-o vânzare, este un element esenţial. El trebuie să fie determinat de

părţi:54 Această cerinţă este prevăzută în art. 1303 C.civ. şi ea presupune ca la data

încheierii contractului părţile să fi convenit asupra cuantumului exact al preţului.

53 D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., pag. 37.54 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,, op. cit., pag. 556.Dacă preţul a fost stabilit într-o sumă fixă în valută, cumpărătorul suportă riscul devalorizării monedei naţionale, fiind obligat să plătească preţul stipulat. (F. Deak, op.cit., pag. 62.); Codul civil francez şi codurile care s-au inspirat din acesta diferă de sistemele de drept care consideră vânzarea valabilă chiar dacă părţile nu au determinat preţul, cumpărătorul urmând a plăti un preţ considerat a fi rezonabil. În acest sens pot fi citate dreptul american (art. 2-305 sin UCC, Codul uniform de comerţ), precum şi dreptul englez. (D. Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, vol. I, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, pag. 86).

În mod excepţional, preţul unor imobile ce urmează a fi înstrăinate prin acte

juridice între vii este stabilit prin prevederile legii. De ex., cazul vânzării din fondurile

statului a locuinţelor către chiriaşi în condiţiile Legii nr. 85/1992 sau ale Legii nr.

112/1995.55

Când preţul este convenţional, ar putea fi fixat numai de vânzător ori de

cumpărător. În marile unităţi comerciale, de regulă, preţul bunurilor este fix, stabilit

de vânzător; în anumite situaţii, vânzătorul poate hotărî reduceri de preţuri.56

Preţul este determinabil când părţile precizează în contract numai elementele

cu ajutorul cărora preţul va putea fi determinat în viitor – cel mai târziu la data

exigibilităţii obligaţiei de plată – (de ex.: în funcţie de calitatea produselor, cursul zilei

la termenul prevăzut pentru predarea lucrului, cotaţia la bursă etc.) (art. 964 alin. 2

C.civ.).57

Preţul este de asemenea determinabil şi in cazul când părţile convin ca lucrul

ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare să fie evaluat de un terţ 58. Art.

1304 dispune că părţile pot încredinţa determinarea preţului unei terţe persoane. În

acest caz, expertul ales de părţi, va fixa preţul; această fixare nu poate, în afară de

frauda, să fie atacată de părţi.

Vânzarea nu este perfectă decât după ce preţul a fost determinat; în lipsă de

preţ, nu există vânzare. Cu toate acestea, când preţul a fost fixat de un expert, efectele

vânzării se produc din momentul acordului părţilor, determinarea preţului de către un

terţ fiind considerată ca o condiţie a vânzării, al cărui efect se ridică până în ziua

încheierii convenţiei. Determinarea preţului mai prezintă şi altă importanţă, din punct

de vedere fiscal, pentru a se şti la ce sumă anume se vor percepe taxele aferente la

mutaţiile de proprietate.59

De mentionat că, în cazul în care preţul nu este determinat sau determinabil

prin elemente ferme stabilite de părţi, vânzarea este nulă absolut (pentru lipsa unui

element esenţial).60

c) Preţul trebuie să fie sincer şi serios

55 L. Stănciulescu, op.cit., pag. 33.56 D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., pag. 39.57 C. Turianu, Curs …, op. cit., pag. 25.58 T. Toma, op. cit., pag. 26.59 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,, op. cit., pag. 556.60 L. Stănciulescu, op.cit., pag. 33.

Prin preţ sincer se înţelege un preţ real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod

fictiv, ci în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate. Preţul este fictiv, când din intenţia

părţilor (exprimată în actul secret) rezultă că nu este datorat61.

Dacă preţul este un element aparent al vânzării şi intenţia vânzătorului a fost

din capul locului să nu ceară plata preţului, vânzarea va fi nulă ca lipsită de preţ.

Această Convenţie făcută pe un preţ fictiv, deşi nulă ca vânzare, va fi însă valabilă ca

donaţie,62 exceptând situaţia când părtile ar fi soţ şi soţie.

În cazul în care părţile s-au înţeles să treacă în contract un preţ inferior celui

convenit, dar fără ca preţul să devină derizoriu, ne aflăm în prezenţa unei deghizări

parţiale a preţului, contractul de vânzare-cumpărare fiind valabil. Deghizarea parţială

urmăreşte, de regulă, fraudarea fiscului.

Preţul trebuie să fie serios, adică să nu fie derizoriu (infim), atât de

disproporţionat în raport cu valoarea lucrului vândut (de ex., teren înstrăinat cu 5.000

de lei), încât trece de ridicol(de nimic), adică, în sens juridic, ca inexistent, situaţie ce

atrage nulitatea actului de vânzare-cumpărare pentru absenţă de cauză. Seriozitatea

fiind o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanţei. La aprecierea seriozităţii

preţului, se poate ţine seama şi de gradul de rudenie dintre părţi, care poate justifica

un preţ inferior valorii de circulaţie a unui bun, şi chiar de relaţiile de concubinaj

dintre părţile contractante, care pot justifica un preţ redus.63

Dacă preţul este derizoriu, contractul va fi nul ca vânzare-cumpărare, dar ar

putea fi valabil ca donaţie, dacă intenţia părţilor a fost de a face o liberalitate şi,

evident, dacă sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru

contractul de donaţie.

Contractul derizoriu al preţului nu trebuie confundat cu „modicitatea” sau

vilitatea preţului, cu disproporţie prea mare între preţ şi valoarea bunului, adică cu

„preţul lezionar”.64

61 În practica judiciară s-a statuat că, în cazul vânzării-cumpărării unui imobil, „preţul care urmează a fi avut în vedere în raporturile dintre părţi este cel prevăzut în actul autentic, adică singurul act valabil raportat la natura convenţiei. Dacă în baza unui act sub semnătură privată, anterior, vânzătorul a obţinut un preţ mai mare, el este obligat să restituie diferenţa încasată în plus, pentru a nu realiza o îmbogăţire fără just temei.” (D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 39).62 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,, op. cit., pag. 556.63 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 9-10.64 D. C. Florescu, op. cit., pag. 38; În loc de preţ derizoriu, uneori se vorbeşte de „modicitatea preţului”, de o „o disproporţie prea mare” între preţ şi valoarea bunului, ceea ce poate crea confuzie între preţul neserios şi preţul lezionar. O asemenea confuzie ar putea avea drept consecinţă constatarea nulităţii pentru neseriozitatea preţului, deşi el este numai lezionar, iar acţiunea în resciziune inadmisibilă fiindcă vânzătorul este major. În cazul preţului mult inferior valorii lucrului, uneori se vorbeşte de „vilitatea preţului”, în sens de preţ lezionar care poate pune numai problema acţiunii în resciziune, iar nicidecum

În cazul în care minorul între 14-18 ani încheie un contract de vânzare-

cumpărare lezionar, ale cărui leziuni îl priveşte doar pe minor, actul va fi sancţionat

cu nulitatea relativă, dacă nu a fost ratificat, în mod expres sau tacit de către acesta

după ce a devenit major (art. 1163, 1167 din C.civ.).65

Contractul încheiat de o persoană incapabilă (minorul sub 14 ani sau cel pus

sub interdicţie) este anulabil, chiar şi fără leziune, doar pentru lipsirea capacităţii de

exerciţiu a contractului. Aceeaşi este sancţiunea şi pentru contractul încheiat de

reprezentantul incapabilului sau de cel cu capacitate restrânsă, având încuviinţarea

ocrotitorului legal, dar lipsind în toate cazurile autorizarea autorităţii tutelare.

Majorul nu are la dispoziţie acţiunea în resciziune pentru leziune, dar ar fi

admisibilă o acţiune în constatarea nulităţii absolute pentru cauză ilicită (art. 968

C.civ.), leziunea putând fi considerată doar un indiciu că s-a profitat de neştirea sau de

starea de constrângere a co-contractantului.66

d) Preţul trebuie să nu contravină dispoziţiilor legale imperative privitoare la

regimul preţurilor.

Dacă există preţuri stabilite de lege, acestea sunt obligatorii pentru părţi. În

cazul în care părţile au convenit asupra altui preţ, acesta se înlocuieşte de drept cu

preţul prevăzut de lege. Plata unui preţ mai mare are caracter ilicit, dând dreptul

cumpărătorului la acţiunea în repetiţiune, chiar dacă plata a fost făcută cu ştiinţă.67

3.3. Cauza contractului de vânzare-cumpărare

Art. 948 C.civ. prevede, între condiţiile de validitate ale oricărei convenţii şi

existenţa unei cauze licite, iar art. 966 C.civ., arată că „obligaţia fără cauză sau

fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect.”

Cauza contractului de vânzare-cumpărare este un element constitutiv în

structura sa şi o condiţie de validitate a acestuia.

în sens de preţ derizoriu care determină nulitatea absolută a contractului. (F. Deak, op.cit., pag. 66).65 T. Toma, op.cit., pag. 27; În dreptul nostru se admite acţiunea în resciziune pentru leziune ca o măsură de protecţie a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă care a încheiat actul de vânzare-cumpărare singur fără încuviinţarea reprezentanţilor săi legali sau autorităţii tutelare. (D. Creţu, Curs de drept civil).66 D. C. Florescu, op. cit., pag. 38-39.67 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 10.

Cauza (scopul) actului juridic civil constă în obiectivul urmărit de părţi la

încheierea acelui act.

Cauza (motivul psihologic determinant al consimţământului) include atât

scopul imediat (causa proxima), element obiectiv, abstract şi invariabil în toate

contractele de vânzare-cumpărare, cât şi scopul imediat (causa remota), element

subiectiv, concret şi variabil de la caz la caz, ce reprezintă mobilul determinant al

consimţământului fiecăreia dintre părţile contractante.

Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare, cauza trebuie să

îndeplinească trei condiţii (art. 966-968 C.civ.):

a) Cauza să existe. Potrivit art. 967 C.civ., vânzarea este valabilă chiar şi

atunci când cauza nu este stipulată expres, deoarece existenţa ei se prezumă până la

proba contrară. Ca atare, cel care pretinde că un anumit contract de vânzare-

cumpărare este lipsit de cauză, trebuie să probeze acest lucru. Absenţa cauzei însă

atrage sancţiunea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

b) Cauza să fie reală. În acest sens, art. 966 C.civ. prevede că „obligaţia ...

fondată pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect.” Cauza este falsă atunci când a

existat numai în imaginaţia autorilor actului juridic, atunci când există asupra

motivului determinant (scopul imediat). Falsitatea da cauzei este, de fapt, o eroare

asupra cauzei care atrage doar nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare.

c) Cauza să fie licită şi morală. Cauza este licită când este conformă cu

normele juridice şi este morală când corespunde regulilor de convieţuire socială.

Cauza ilicită şi imorală atrage nulitatea absolută a contractului. De exemplu, pentru

imoralitatea cauzei s-a declarat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în scopul menţinerii unei relaţii de concubinaj.

3.4. Capacitatea părţilor contractului de vânzare-cumpărare

3.4.1. Consideraţii generale

Parte componentă a capacităţii juridice civile, care constă în aptitudinea unei

persoane de a încheia, personal sau prin reprezentare, contracte civile, capacitatea de a

contracta68 este un element de validitate al oricărei convenţii, astfel cum dispune art.

68 C. Toader, Drept …, op. cit., pag. 37.

948 C.civ. Mai ales în ipoteza încheierii unor contracte translative de proprietate, cum

este cazul vânzării, trebuie observate atât regulile generale ce cârmuiesc materia, cât

şi cele special edictate.69

3.4.2. Regula. Capacitatea de a contracta

Sediul materiei capacităţii – element esenţial al validităţii convenţiilor,

enumerat ca atare de textul art. 948 C.civ., - a fost transferat din Codul civil în Codul

familiei. Codul civil nu defineşte capacitatea. Autorii consideră că ea consistă în

aptitudinea persoanei de a dobândi drepturi şi de a contracta obligaţii. Noţiunea

capacităţii se înţelege mai uşor prin contrariul ei, incapacitatea. Regula generală o

constituie capacitatea, incapacitatea fiind excepţia.70

Pentru ca contractul să fie valabil, este necesar ca părţile care îl încheie să fie

capabile de a contracta. Numai incapabilii legali şi cei judiciari nu au aptitudinea de a

dobândi drepturi şi de a contracta datorii pe cale de contract.

Deşi art. 948 aşează capacitatea printre condiţiile esenţiale ale contractului,

alături de consimţământ, obiect şi cauză, în realitate incapacitatea părţilor contractante

nu atrage în principiu decât nulitatea relativă a contractului;71 singura parte incapabilă

se poate prevala de nulitate, precum şi moştenitorii sau reprezentnţii lor. Partea

capabilă şi terţii nu pot invoca nulitatea (art. 952). Există totuşi cel puţin o excepţie

relativă la interzişii legali, adică la aceia a căror incapacitate rezultă dintr-o

condamnare penală: aici incapacitatea neavând la bază simpla protecţie a

incapabilului, ci interesul social, actele făcute de interzişii legali sunt nule de o

nulitate absolută.

Incapacitatea poate fi generală, lovind în genere toate contractele făcute de

incapabil, sau numai parţială, nelovind decât anumite contracte.72

Trebuie făcută deosebirea între ideea de a avea drepturi şi obligaţii şi ideea de

a le dobândi pe cale de acte juridice. Accentul cade asupra contractării, deci asupra

69 Capacitatea de a contracta presupune existenţa discernământului, dar nu se identifică prin aceasta. Capacitatea este o stare de drept, de jure, în vreme ce discernământul este o stare de fapt, de facto. Este posibil ca discernământul să existe sporadic (adică în momentele de luciditate) chiar la o persoană incapabilă. Tot astfel, o persoană pe deplin capabilă se poate afla într-o situaţie în care în mod pasager să nu aibă discernământ. (M. N. Costin, M. C. Costin, op.cit., pag. 143).70 P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, pag. 64.71 Art. 1-22 din proiectul Noului cod civil dispun că nulitatea actelor juridice făcute cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la capacitate este, de regulă, relativă. 72 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,, op. cit., pag. 492.

aptitudinii de a încheia acte juridice din care să rezulte dobândiri de drepturi şi

asumări de obligaţii. Orice persoană are drepturi şi obligaţii prin însuşi faptul că este

persoană. Capacitatea se referă însă la punerea în mişcare a acestora. Capacitatea

vizează deci drepturile subiective sub aspectul lor dinamic. Astfel, chiar de la naşterea

sa, o persoană are aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii.

Astfel, un copil postum (cel care se naşte după încetarea din viaţă a tatălui său

ori a mamei sale) dobândeşte dreptul de proprietate ce i se cuvine, ca moştenitor, din

patrimoniul lăsat de defunct, iar dacă acest patrimoniu era grevat de datorii, noul

născut va fi şi debitorul acestora. Tot aşa, dacă este numai conceput, copilul poate să

dobândească la naşterea sa, drepturi ce i-au fost lăsate printr-un testament al unei

persoane decedate între data concepţiei şi data naşterii sale. Nou – născutul este

desigur un incapabil datorită lipsei sale de discernământ, dar această împrejurare nu-l

privează de obţinerea drepturilor şi nu-l va pune la adăpost de plata datoriilor.73 Dar

această împrejurare nu este bazată pe capacitate, care este proprie dobândirii de

drepturi şi de asumare de obligaţii pe cale de încheiere a actelor juridice. Capacitatea

este cerută de art. 948 C.civ., ca element esenţial al validităţii convenţiilor, dar nu şi în

privinţa altor moduri de a dobândi drepturi subiective.

Incapacitatea este naturală, în situaţia impusă de lipsa discernământului.

Minorul este un incapabil natural.74 Nu poate contracta valabil, nu dobândeşte

drepturi, nu se obligă valabil pe această cale. Poate dobândi drepturi şi îşi poate crea

obligaţii prin fapte juridice. Dacă i se aduc prejudicii printr-un fapt juridic săvârşit de

alţii, el devine creditor al reparaţiei daunelor. Dacă dăunează el pe alţii printr-o faptă a

sa, minorul se expune obligaţiei de a acoperi prejudiciul (art. 998 şi art. 999 C.civ.).

Din împrejurarea că o persoană poate să dobândească drepturi şi să aibă

datorii, fără a le fi contractat ea însăşi, reiese că există două forme de capacitate:

capacitate de folosinţă şi o capacitate de exerciţiu. Terminologia, cu toate că este

ambiguă, este consacrată tradiţional şi întrebuinţată ca atare. Desigur că cel care

exercită un drept se foloseşte implicit de el, dar, faţă de insuficienţa denominaţiunilor,

nu putem crea o altă terminologie. Incapabilul se foloseşte de drepturile sale (ex.

minorul proprietar, căruia i se datorează chiriile unui bun al său dat cu chirie), dar

exerciţiul drepturilor sale se realizează prin mijlocirea reprezentanţilor săi legali

73 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 64.74 Uneori încapacitatea minorului a fost numită incapacitate de disciplinare deoarece ea provine atât din autoritatea parentală cât şi din insuficientul discernământ şi voinţă ale copilului. (O. Ungureanu, C. Munteanu, Reflecţii privind incapacităţile de drept civil, în Pandectele Române nr. 1/2006, pag. 172).

(părinţi, tutore, etc.), deci pe calea unei voinţe împrumutate, reprezentantul legal fiind

cel care încheie actele juridice ale incapabilului.75

Capacitatea părţilor de a contracta este o componentă a capacităţii

persoanelor fizice şi juridice.

3.4.3. Capacitatea contractuală a persoanelor fizice

Această capacitate rezultă din dispoziţiile generale privitoare la capacitatea

civilă a persoanelor fizice şi din dispoziţiile privitoare la capacitatea lor de a

contracta.

Capacitatea de a contracta priveşte ambele aspecte ale capacităţii civile:

capacitatea de folosinţă ca premisă pentru a contracta; şi capacitatea de exerciţiu ca

posibilitate efectivă de a contracta.76

Prin capacitate de folosinţă se înţelege aptitudinea unei persoane de a avea

toate drepturile subiective şi de a-şi asuma orice obligaţii recunoscute de dreptul

obiectiv.77

Potrivit art. 1306 C.civ. „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit de

lege.” Deci, regula în privinţa încheierii contractului de vânzare-cumpărare este

capacitatea. Incapacitatea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare reprezintă

excepţia; de aceea incapacităţile trebuie să fie expres prevăzute de lege. Pe de altă

parte, interpretarea trebuie făcută restrictiv în privinţa cauzelor de incapacitate.78

Orice persoană fizică are capacitatea de folosinţă, indiferent de faptul că are

sau nu voinţă conştientă şi suficient de dezvoltată pentru a-şi da seama de

semnificaţia, importanţa şi urmările faptelor sale, inclusiv a actelor juridice prin care

dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii.

Pentru ca o persoană fizică să poată încheia acte juridice, capacitatea sa de

folosinţă constituie o condiţie indispensabilă (sine qua non). Cel lovit de o

incapacitate de folosinţă nu poate efectua, valabil, actele ce îi sunt interzise prin

incapacitatea respectivă, chiar dacă ar avea capacitate de exerciţiu.

75 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 6476 I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, pag. 53.77 T. R. Popescu, Drept civil I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994.78 C. Toader, Drept …, op. cit., pag. 37.

Capacitatea de folosinţă a unei persoane fizice începe o dată cu naşterea şi

încetează o dată cu moartea sau declararea judecătorească a morţii. Cu toate acestea,

copilul care se naşte viu (nu neapărat viabil), dobândeşte drepturi chiar şi mai înainte

de a se fi născut şi anume de la momentul concepţiei sau a zămislirii.79 El însă nu-şi

poate asuma obligaţii (infans conceptus pro nato liabetur quoties de ejus commodis

agitur). Capacitatea de folosinţă este inerentă personalităţii omului şi nimeni nu poate

renunţa – nici parţial, nici total – la capacitatea de folosinţă.

Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată, de

către lege, ca incapabilă.80

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile

şi de a-şi asuma obligaţii, efectuând personal şi fără încuviinţarea prealabilă a unui

ocrotitor legal, acte juridice, precum şi de a figura ca parte, în procesul civil, pentru

valorificarea ori apărarea drepturilor sale civile.81

Capacitatea de exerciţiu începe sub formă restrânsă la 14 ani şi sub formă

deplină la 18 ani, iar pentru femei şi sub această vârstă prin căsătorie şi încetează ca şi

cea de folosinţă, prin moartea sau declararea judecătorească a morţii; în privinţa

amândurora regula o constituie capacitatea iar excepţia incapacitatea (art. 6 din

Decretul nr. 31/1954).

79 T. R. Popescu, op. cit., pag. 75.80 În termeni de dicţionar „prin incapabil se desemnează persoana fizică lipsită de capacitate de exerciţiu;” aceasta este accepţiunea stricto sensu a termenului. Într-o altă formulare, incapabilul este cel care există, fără puterea de a acţiona prin el însuşi.

Astăzi există tendinţa de a se renunţa la termenul de incapabil; bunăoară, în loc de incapabil major se preferă major ocrotit sau protejat iar în loc de incapabil minor pur şi simplu copil (legiuitorul a fost probabil deranjat de etimologia cuvântului minor provenit din lat. Minor, ori - mic; minus – mai puţin); alte ori legiuitorul a introdus termenii de „inaptitudine” şi de „inapt” (cum a procedat legiuitorul quebecoaz în 1989) sau prin Legea nr. 17/2000 legiuitorul a înlocuit termenul de „bătrân” prin „persoană vârstnică”. Această terminologie este binevenită deoarece subliniază scopul instituţiei iar pentru persoana în cauză este mai puţin umilitor.

Până în 1932 (când au fost abrogate dispoziţiile privitoare la femeia măritată) dreptul nostru cunoştea patru categorii de incapabili: minorul, femeia măritată, interzisul judecătoresc şi cel pus sub consiliu judiciar. Aceasta inseamnă că incapabilii formau, juridiceşte, marea majoritate a populaţiei. Înaintea acestei date, femeia, din simplul fapt al căsătoriei, trecea sub puterea maritală a soţului şi devenea o „incapabilă”; de aceea se spunea despre femeia căsătorită că este „eterna minoră”. Se pare că incapacitatea femeii măritate ar fi produsul creştinismului, pentru că Hristos a zis: „Bărbatul şi femeia vor fi doi într-un trup” (dou in uno corpore erunt). Or, după cum corpul are un singur cap şi căsătoria trebuie să aibă un singur cap care este bărbatul.

Cato, într-un acces de sinceritate spunea despre femei bărbaţilor: „Aşa înhănţuite cum sunt, tot vă este greu să le stăpâniţi. Ce s-ar întâmpla dacă le-aţi reda libertatea, dacă le-aţi îngădui să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi voi? Credeţi că le-aţi mai putea fi atunci stăpâni? În ziua când vor deveni egalele voastre, vă vor fi superioare.” (O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit, pag. 162-163).81 T. R. Popescu, op. cit., pag. 110.

Incapacitatea minorilor este gradată, cuprinzând diferite trepte, care merg de la

inaptitudinea totală de a încheia acte juridice (sub 14 ani), la capacitatea restrânsă

(14-18 ani).

Această incapacitate, cu gradele sale, este o incapacitate legală, ca expresie a

incapacităţii naturale.82

Tot astfel, în temeiul dispoziţiei art. 949 C.civ., conform căreia „poate

contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege”, capacitatea

contractuală constituie regula, iar incapacitatea excepţia.

Încheierea unui contract de vânzare-cumpărare reprezintă un act de dispoziţie

şi de aceea se cere îndeplinită condiţia capacităţii depline de exerciţiu pentru ambele

părţi contractante. Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu (minorii şi persoanele

puse sub interdicţie judecătorească) sau cu capacitate restrânsă pot încheia contracte

de vânzare-cumpărare numai prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea acestuia, şi

în toate cazurile, cu autorizaţia autorităţii tutelare.83 Dar vânzarea-cumpărarea este,

întotdeauna, act de dispoziţie numai raportat la lucrul vândut şi preţul care formează

obiectul contractului. În schimb, raportat la patrimoniul părţii contractante, vânzarea-

cumpărarea mijloceşte şi efectuarea de acte de conservare sau de administrare a

patrimoniului (de ex.: cumpărarea de materiale pemtru repararea casei, înstrăinarea

bunurilor supuse pieirii ori stricăciunii sau a celor de mică valoare devenite

nefolositoare – art. 129 C.fam.). Iar în aceste cazuri va fi suficient ca partea să aibă

capacitatea de a face acte de conservare ori de administrare şi, respectiv, să aibă

încuviinţarea necesară încheierii unor astfel de acte.

Scopul instituirii unor incapacităţi este fie acela de a ocroti persoanele supuse

interdicţiilor, fie acela de a ocroti pe terţi sau acela de a ocroti interese generale ale

societăţii. În raport cu scopul urmărit de legiuitor se va determina şi sancţiunea

aplicabilă contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea incapacităţii:

nulitatea absolută, dacă s-a urmărit ocrotirea unui interes general, respectiv nulitatea

relativă, dacă s-a urmărit protecţia unei anumite persoane sau a unui cerc restrâns de

persoane.

Cazurile de incapacitate sunt expres prevăzute de lege.84

82 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 64.83 Autoritate tutelară, organ de stat ce, potrivit legii exercită atribuţiile referitoare la organizarea tutelei, la supravegherea, controlul şi îndrumarea modului de desfăşurare a întregii activităţi de ocrotire a minorilor şi a altor incapabili. (M. N. Costin, M. C. Costin, op.cit., pag. 102).84 C. Toader, Drept … , op. cit., pag.38.

a) Incapacităţi generale

Când incapacitatea de exerciţiu este generală, incapabilul nu poate încheia

personal nici un contract. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are

capacitatea de exerciţiu şi drept urmare nu poate încheia, în principiu, contracte, decât

prin reprezentantul său legal (art. 11 al Decretului nr. 31/1954 şi art. 124 alin. 1 din

C.fam.). El poate face singur numai acte de conservare a drepturilor sale şi unele acte

juridice de o valoare patrimonială foarte redusă, necesare satisfacerii unor nevoi

elementare de ordin material şi cultural în comun (cumpărarea de bilet de

spectacole).85

b) Tot incapacitate de fapt este aceea a nebunului, a imbecilului, a slabului de

spirit, a senilului.

Cu privire la incapacitatea acestora trebuie făcută însă o comparaţie.

Persoanele lovite de o asemenea incapacitate, pentru a fi la adăpost de consecinţele

actelor lor necugetate, trebuie să fie puse sub interdicţie juridică.86

Interzisul judecătoresc, adică persoana pusă sub interdicţie, din cauza

alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale, nu are, de asemenea, capacitate de

exerciţiu, astfel încât, atâta timp cât durează punerea sub interdicţie nu poate încheia

nici un fel de contracte. Contractul încheiat în timpul interdicţiei este anulabil, chiar

dacă ar fi fost încheiat într-un moment de luciditate.

Punerea sub interdicţie este un proces, care cere desfăşurarea unor probe

destul de complicate pentru a forma convingerea judecătorilor că, într-adevăr, poate fi

luată măsura interdicţiei. O asemenea măsură este deosebit de gravă, dat fiind că ea

ridică unei persoane exerciţiul drepturilor sale. Pronunţarea hotărârii de interdicţie

este cu atât mai dificilă cu cât persoanele susceptibile de a fi puse sub interdicţie au

perioade de luciditate, care alternează cu cele de obnubilare, în aşa fel încât adesea nu

se poate şti dacă un act al lor a fost consimţit într-o stare sau în alta.87

Hotărârea judecătorească de punere sub interdicţie are ca efect transformarea

incapacităţii de fapt, naturală şi intermitentă a alienatului mintal sau a debilului

mintal, într-o incapacitate de drept, totală şi continuă, care înlătură, din punct de

vedere juridic, capacitatea naturală, din timpul intervalelor de luciditate.88

85 T. R. Popescu, op. cit., pag. 110.86 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 64.87 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 64.

Hotărârea de punere sub interdicţie este constitutivă de o situaţie nouă în

existenţa unei persoane. Ca orice hotărâre constitutivă de stat, ea operează fără

retroactivitate, adică numai de la data hotărârii definitive, cu începere de la care toate

actele juridice consimţite de interzis sunt lovite de nulitate absolută. Actele făcute

anterior hotărârii sunt valabile în principiu, dar în privinţă celor consimţite între data

introducerii acţiunii de punere sub interdicţie şi data hotărârii definitive operează o

prezumţie simplă de incapacitate, care le atrage nulitatea relativă.89

Alienatul mintal sau debilul mintal, care nu a fost pus sub interdicţie are

deplină capacitate de exerciţiu şi de aceea în momentele sale de luciditate, el poate

încheia orice fel de contracte, ca orice persoană capabilă. Dacă se cere anularea unui

contract încheiat de o asemenea persoană, trebuie să se dovedească incapacitatea lui

de fapt, starea de alienaţie mintală în momentul încheierii actului. Aceasta deoarece,

spre deosebire de cel pus sub interdicţie, care este prezumat în mod absolut incapabil,

alienatul neinterzis este prezumat, până la proba contrarie, pe deplin capabil.90

Există, aşadar, o prezumţie legală absolută de incapacitate de exerciţiu, - care

suprimă, sub aspect juridic, momentele de luciditate. În acest mod proba se simplifică,

reducându-se doar la o chestiune de dată, spre a stabili dacă actul juridic considerat a

fi săvârşit înainte sau după punerea sub interdicţie. Dacă actul a fost încheiat după

rămânerea definitivă a hotărârii de punere sub interdicţie, el este anulat dar nu fiindcă

a fost făcut de un alienat mintal, ci fiindcă a fost încheiat de către o persoană pusă sub

interdicţie.

Desigur, prezumţia nu este suficientă pentru a se ajunge la anularea unui act

făcut de cel atins de o incapacitate de fapt. Mai sunt necesare dovezi cu martori atât în

legătură cu circumstanţele încheierii actului, cât şi cu comportamentul obişnuit al

incapabilului de fapt. Se foloseşte şi proba cu expertize medicale.

88 T. R. Popescu, op. cit., pag. 111. În concepţia Legii nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, sfera protecţiei se referă la alte maladii psihice decât alienaţia ori debilitatea mentală care suprimă discernământul (art. 142 alin. 1 Codul familiei). Totuşi, noţiunea de tulburări psihice (mintale) este mai largă incluzând atât o perturbare subită (furie, criză de nervi etc.) pasageră (hipnoză, stare de ebrietate etc.), cât şi o stare durabilă (alterarea facultăţilor mintale, alienaţie mintală); aceste tulburări psihice pot să justifice, după caz, anularea actului juridic civil dar şi aplicarea unui regim de protecţie. Aşadar, alienaţia mintală nu este tot una cu tulburare psihică şi nici cu debilitatea mintală; acestea sunt specii ale tulburărilor psihice; dacă în cazul alienaţiei discernământului lipseşte, în cazul debilităţii discernământul este diminuat. Alienaţia mintală reprezintă alterarea facultăţilor mintale de aşa natură încât individul nu are deplină conştiinţăa actelor sau faptelor sale. Tulburările psihice se disting şi de alterarea facultăţilor mintale deoarece acestea din urmă sunt atingeri grave şi durabile care afectează psihicul şi, deci, ele nu pot fi pasagere. (O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pag. 64).89 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 64.90 T. R. Popescu, op. cit., pag. 111.

Pentru punerea sub interdicţie, probatoriile sunt riguroase, fiind necesară

efectuarea expertizei medicale executate de institutele de medicină legală, o eventuală

contraexpertiză şi – posivil – supraexpertiză, în funcţie de împrejurările de fapt ale

cauzei. Este necesară formarea convingerii intime a judecătorilor, care implică

audierea persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a cerut. Participarea procurorului la

proces este obligatorie; capacitatea unei persoane, care are semnificaţia aptitudinii de

a-şi exercita drepturile este o chestiune care interesează societatea: una este să tratezi

cu o persoană care are deplinătatea exerciţiului drepturilor sale şi cu totul altceva este

să fii expus anulării actului încheiat cu un incapabil. Totodată interdicţia este o

măsură de protecţie a incapabilului pentru a-l feri pe el însuşi de urmările păgubitoare

ale actelor nereflectate.

Inutil de amintit, capacitatea persoanelor este în afara circuitului civil. Orice

chestiune privitoare la capacitatea persoanelor este de ordine publică. Definirea

capacităţii ca aptitudine de a dobândi drepturi şi de a contracta datorii este similară cu

definiţia persoanei.91

c) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are o capacitate de exerciţiu

restrânsă în virtutea căreia el îşi exercită toate drepturile şi îşi execută tot astfel

obligaţiile, dar, în genere, numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a

tutorelui. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur, deci fără

încuviinţarea prealabilă a părţilor sau a tutorelui, actele de conservare, precum şi

actele de administrare a patrimoniului, dar acestea din urmă numai în măsura în care

nu-i pricinuiesc o leziune.

Minorul care a săvârşit un act de administrare nu poate cere desfiinţarea

acestuia – şi deci restituirea prestaţiilor făcute în temeiul acestui act – decât dacă

dovedeşte că a suferit o leziune şi numai în măsura acestei leziuni (restituitur minor

non tanquam minor sed tanquam leasus).92

Minorul nu e decât incapabil a fi lezat prin contractul său iar nu a contracta.93

91 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 65.92 T. R. Popescu, op. cit., pag. 111; Pentru o propunere de lege ferenda de admitere a leziunii pentru unele categorii de majori (cu dependenţi de droguri, de alcool, o slăbiciune datorată vârstei când ei nu pot să evalueze corect raportul dintre prestaţie şi contraprestaţie etc.), pentru că în acest fel dreptul să se armonizeze cu morala, a se vedea, O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 139. Uneori instanţele noastre pentru a suplini această lacună şi simţind inechitatea au interpretat disproporţia vădită dintre prestaţii ca fiind o leziune ce s-ar analiza într-o cauză ilicită sancţionând actul cu nulitatea absolută; sancţiunea care s-ar impune ar fi nulitatea relativă (pentru cauză de leziune) deoarece se protejează un interes personal (O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pag. 172).93 C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag. 399.

Rezultatul economic favorabil al actului constituie o prezumţie puternică a

capacităţii minorului, în virtutea căreia i se refuză acestuia dreptul la acţiune în

justiţie. Drept urmare, minorul care a împlinit vârsta de 14 ani este capabil să facă – în

măsura în care nu-l vatămă – personal şi singur, fără prealabila încuviinţare, acte care

nu depăşesc sfera administrării patrimoniului, cum ar fi contractele privitoare la

reparaţiile de întreţinere a bunurilor sale, contracte de asigurare a acestora etc.

In determinarea limitelor incapacităţii minorului trebuie să se ţină seama şi de

faptul că minorul se poate obliga prin fapta sa ilicită săvârşită cu discernământ. Astfel,

dacă minorul a săvârşit manopere dolosive pentru a fi crezut major de către cel cu

care încheie contractul, el comite o faptă ilicită ce-l obligă la reparaţie. Or, pentru

partea indusă în eroare, cea mai adecvată reparaţie a prejudiciului nu ar rezulta din

desfiinţarea contractului, ci tocmai din menţinerea lui, ca şi cum ar fi fost încheiat de

o persoană capabilă (art. 1161 C.civ.). Pe de altă parte dacă un contract a fost anulat

pentru incapacitatea de exerciţiu a unei părţi, incapabilul este totuşi obligat la

restituirea în măsura îmbogăţirii lui (art. 1164 C.civ.).94

Dovedirea leziunei prevăzută în art. 951 şi 1157 din C.civ., se referă numai la

acele acte pentru care legea cere simpla intervenţiune a tutorelui sau asistenţa

curatorului, iar in conformitate cu art. 430 sunt acte juridice a căror validitate depinde

de observarea unor formalităţi speciale impuse de lege, cum este vânzarea bunurilor

imobiliare, fie chiar ale unui minor emancipat, care nu este ţinut să dovedească vreo

leziune, întrucât nulitatea decurge din însăşi caracterul prohibitiv al actului, şi minorul

este lezat numai prin faptul pur şi simplu că nu s-a bucurat de protecţiunea ce legea a

voit să-i asigure.95

Minoritatea fiind o cauză de nulitate relativă, ea nu poate fi invocată decât de

minori iar nu de majorul cu care minorul a contractat.

Incapacităţi speciale

Incapacitatea de exerciţiu nu se confundă cu unele interdicţii legale de a

contracta sau cu aceea de a primi liberalităţi.

Incapacităţile speciale nu pot rezulta decât dintr-o dispoziţie anume a legii.

Art. 950 C.civ., după ce arată că sunt incapabili de a contracta minorii şi interzişii,

precizează că mai sunt incapabili „în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit

94 T. R. Popescu, op. cit., pag. 112.95 C. Hamangiu, op. cit., pag. 401.

oarecare contracte.” Astfel, legea declară pe soţi incapabili de a vinde unul altuia (art.

1307 C.civ.) şi deci şi de a încheia între ei un contract de schimb, precum şi interdicţia

impusă tutorilor de a se face adjudecătorii bunurilor persoanelor aflate în tutela lor, ca

şi interdicţia mandatarilor de a-şi adjudeca bunurile ce sunt însărcinaţi de mandanţi să

le vândă. Mai sunt declaraţi incapabili unii administratori ai bunurilor altora, care nu

pot fi adjudecători ai bunurilor pe care le administrează (art. 1308 C.civ.).

Este o măsură de protecţie a celor expuşi la o eventuală incorectitudine.

O altă inaptitudine este aceea de a dobândi drepturi, prin liberalităţi; ea

vizează pe medicii care au dat îngrijirile lor în decursul ultimei boli a unui pacient,

oprindu-i de a primi libertăţi (donaţii şi legate) din partea bolnavului.96

Cât priveşte importanţa distincţiei dintre incapacitatea generală şi cea specială,

aceasta se învederează mai cu seamă pe terenul probelor; în cazul incapacităţii

generale, actul este declarat nul dacă nu se dovedeşte că el se încadrează în categoria

celor pe care incapabilul era, în mod excepţional, îndreptăţit de lege să-l săvârşească;

dacă, dimpotrivă, este vorba de incapacitate specială, atunci, până la dovada contrarie,

partea respectivă se consideră capabilă, deoarece incapacităţile, nu se pot prezuma.97

Într-o calificare generală, se poate conchide că pe când incapacitatea este o

măsură de protecţie directă, interdicţia de a contracta, este o protecţie indirectă.

Interdicţia legală de a contracta nu este impusă pentru o incapacitate a dispunătorului,

ci în scopul de a-l împiedica pe contractantul acestuia de a dobândi drepturi împotriva

dispunătorului, în contradicţie cu consideraţiunile de moralitate.98

3.4.4. Capacitatea contractuală a persoanelor juridice

În privinţa persoanelor juridice trebuie să relevăm că însăşi capacitatea de

folosinţă a acestora este restrânsă prin regula specialităţii, în virtutea căreia o persoană

juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei. Drept urmare,

persoana juridică poate săvârşi orice fel de acte şi deci poate încheia orice fel de

contracte, dar numai în limitele determinate de scopul ei, prevăzut, ca atare, în lege, în

actul de înfiinţare sau în statut.99

96 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 64.97 T. R. Popescu, op. cit., pag. 113.98 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 65.99 T. R. Popescu, op. cit., pag. 110.

Capacitatea persoanelor juridice se disjunge, ca şi aceea a persoanelor fizice,

şi anume: capacitatea de folosinţă, care începe la data înfiinţării şi încetează la data

desfiinţării persoanei juridice; şi capacitatea de exerciţiu, care de regulă începe odată

cu cea de folosinţă, iar prin excepţie ulterior, când persoanele fizice care alcătuiesc

organele persoanei juridice sunt desemnate după înfiinţarea acesteia.

În ce priveşte aşa-numitele incapacităţi contractuale ale persoanelor juridice,

ele privesc situaţiile în care acestea nu pot contracta decât printr-un organ ierarhic

superior sau în temeiul unei încuviinţări prealabile.100

Aşadar, atât în privinţa persoanelor fizice, cât şi în privinţa persoanelor

juridice, regula este capacitatea de a contracta, iar incapacitatea, excepţia. Aceasta

înseamnă că incapacităţile nu pot rezulta decât din lege; ele nu se prezumă. Textele

legale referitoare la incapacitatea de a contracta sunt de strictă

interpretare(exceptiones sunt strictissimal interpretationes).

3.4.5. Consideraţii generale privind incapacităţile de drept civil

Noţiunea de incapacitate este o noţiune largă care poate acoperi mai multe

situaţii.

Deoarece materia incapacităţiior utilizează noţiuni şi distincţii proprii, unii autori

vorbesc despre o teorie generală a incapacităţilor.101

Foarte general, prin incapacitate vom înţelege starea unei persoane care a fost

lipsită prin lege de folosinţa sau exerciţiul anumitor drepturi.102 Nici Codul civil dar

nici alte legi nu au consacrat o parte specială incapacităţiior, de aceea ele fiind

reglementate dispersat a fost necesar ca doctrina şi jurisprudenţa să construiască un

aşa numit „drept al incapacităţilor". Dar acest drept al incapacităţilor intră adesea în

coliziune cu securitatea circuitului civil şi pentru acest motiv este necesar să se

100 I. Albu, op. cit., pag. 56.101 După cum s-a observat: „în spatele cuvântului incapacitate se ascunde slăbiciunea umană cu toate faţetele sale: copilul, bătrânul, bolnavul, risipitorul şi nebunul. De aceea în dreptul incapacităţilor există sentimente puternice şi nobile: solidaritatea şi compasiunea, mila, ajutorul reciproc şi iubirea, lupta împotriva cupidităţii, împotriva slăbiciunii altuia, împotriva dominaţiei celor puternici şi împotriva decăderii celor slabi. Dreptul incapacităţilor are un suflu imens: iubirea faţă de cel slab, de cel mic pe care viaţa l-a lovit şi l-a distrus. Dreptul incapacităţilor este onoarea dreptului” (O. Ungureanu, C. Munteanu, op.cit., pag. 162)102 Incapacitatea este inaptitudinea juridică care, în cazurile determinate de lege, împiedică o persoană să dobândească un drept sau să exercite valabil un drept. Incapacitatea înseamnă „starea unei persoane de a fi lipsită de capacitate civilă”.

stabilească un echilibru între cei astfel ocrotiţi şi securitatea comerţului. De aceea

acest drept nu este iubit de comercianţi, este pus la îndoială de funcţionari iar băncile

îl suspicionează.

De mai mult timp materia incapacităţilor nu mai este conţinută numai în

dreptul civil ci are prelungiri în dreptul muncii, dreptul comercial, dreptul

administrativ, dreptul constituţional care irigă toate celelalte ramuri ale dreptului.

Materia incapacităţilor întreţine cele mai apropiate aporturi cu dreptul persoanelor şi

dreptul familiei, cu dreptul persoanelor pentru că prin incapacitate este atinsă chiar

persoana, capacitatea sa juridică este cea diminuată, de asemenea cu dreptul familiei

deoarece adesea în familie legea găseşte remediile cele mai adecvate de protecţie şi

ocrotire a incapabilului.

Aşa cum am mai arătat, există o legătură strânsă între personalitate şi

capacitate: ambele permit activitatea juridică. O personalitate plenară presupune o

capacitate completă iar acolo unde nu există personalitate, nu există nici capacitate.

Totuşi legea poate interzice anumitor persoane fie să dobândească un drept

determinat, fie să exercite drepturile care sunt susceptibile de a fi dobândite; acesta

este domeniul incapacităţilor. El se referă prin excelenţă la actele juridice şi nu la

faptele juridice.

Principiul în materie: capacitatea este regula, incapacitatea excepţia. Acest

caracter excepţional al incapacităţilor este statuat de lege care stabileşte că nimeni nu

poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile prevăzute

de lege (art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, de asemenea art. 49 alin. 1 şi 2 din

Constituţie). Încă o dată, nu poate exista incapacitate decât în virtutea legii iar legile

care stabilesc o incapacitate sunt întotdeauna de strictă interpretare (s.n.).

Caracterul excepţional al incapacităţilor are un rol practic pe tărâmul dreptului

probator capacitatea se prezumă şi nu trebuie dovedită.103 Totuşi aceasta nu exclude

verificarea ei (bunăoară, în raporturile contractuale).104 Dar importanţa practică a

acestui caracter rezidă în regimul ales de lege sau de judecător ca remediu pentru

incapabil atunci când incapacităţile sunt remediabile. Astfel, remediile cele mai puţin

103 „Dreptul are puţine de spus despre capacitate care este starea obişnuită a fiinţei umane” spunea decanul J. Carbonnier ; pentru C. Athias „capacitatea este într-un fel situaţia de fapt de care beneficiază cel care a reuşit să rămână în afara câmpului de aplicare a regulilor restrictive ale autonomiei personale" (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 163).104 De lege ferenda propunem introducerea unui registru civil care să aibă o funcţie de publicitate şi care să permită terţilor care intră in raporturi juridice cu o persoană majoră să fie informaţi şi să poată verifica capacitatea sa, eventual prin eliberarea unei copii (în Franţa există un asemenea centralizator încă din 1968).

restrictive trebuie să aibă întâietate dacă în fapt ele sunt suficiente; bunăoară, protecţia

ocazională este preferabilă celei permanente iar curatela este preferabilă tutelei.

În sfârşit, incapacităţile au o importanţă particulară şi pentru că numărul celor

care au nevoie de protecţie este mare şi în continuă creştere; incapacităţile cele mai

frecvente sunt date de majorii în vârstă şi de minori; societăţile industriale asigură o

mai mare longevitate dar şi o mai mare nesiguranţă pentru echilibrul uman, cum nu

era într-o societate patriarhală agrară. Nu este mai puţin adevărat că lista persoanelor

lovite de o anumită incapacitate este variabilă de la epocă la epocă, după cum

legiuitorul apreciază o categorie de persoane ca fiind într-o situaţie de dificultate sau

nu. În orice caz ea pune în lumină caracterul fluctuant al noţiunii de egalitate a

persoanelor în faţa dreptului.

3.4.6. Clasificarea incapacităţilor de a contracta

Incapacităţile de a contracta sunt variate şi de aceea susceptibile de clasificări

diferite. O clasificare doctrinară prealabilă este aceea în incapacităţi legale şi

naturale, de fapt cele privind pe alienaţii şi debilii mintali nepuşi sub interdicţie.105

De la început trebuie să nu confundăm capacitatea cu

discernământul.Legiuitorul însă când atribuie capacitatea de exerciţiu, are în vedere

discernământul persoanei.106 Astfel persoanele lipsite de această capacitate (minorul şi

105 I. Albu, op. cit., pag. 54106 În legislaţii s-au imaginat patru sisteme de determinare a majoratului: a) un majorat individualizat în care capacitatea ar trebui să depindă de aptitudinile personale ale fiecărui adolescent (este reţinut uneori de dreptul penal). Acest sistem este luat în considerare de legiuitor atunci când copilul cere întreţinere părinţilor după majorat pentru continuarea studiilor. El nu poate fi generalizat deoarece nu este posibil să examinezi facultăţile fiecărui adolescent pentru a-i decide capacitatea; b) majoratul pe etape, cunoscut dreptului roman, unde erau patru feluri de minori loviţi de o incapacitate descrescătoare : infans (copilul în vârstă de până la 7 ani), infantae proximus (copilul între 7 şi 14 ani) care avea o capacitate limitată pentru anumite acte, pubertatis proximus-copilul aproape de pubertate care putea să facă acte care îi sporeau patrimoniul, minorul de 25 de ani (legitima actas) sub curatelă (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., pag. 362). Sistemul nostru actual - deoarece minorul poate încheia anumite acte - combină majoratul pe etape cu majoratul diferenţiat; c) majoratul diferenţiat variază după gravitatea actului; este situaţia minorului între 14-16 ani în privinţa încheierii anumitor acte juridice (de exemplu, art. 807 C.civ.), de asemenea ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani pentru stabilirea locuinţei minorului etc. ; d) majoratul globalcare este regula în majoritatea legislaţiilor (în Franţa din 1974 este fixat la 18 ani, la fel în Germania, Italia, Anglia, Suedia în timp ce în Austria vârsta majoratului este la 19 ani iar în Elveţia la 18 ani (din 1994, anterior fiind la 20 de ani).

Este de menţionat că în proiectul Noului cod civil minorul de 16 ani se poate bucura de o capacitate de exerciţiu anticipată; această capacitate deplină de exerciţiu este dată, pentru motive temeinice, de către instanţa de tutelă cu ascultarea părinţilor sau tutorelui, luându-se, după caz, şi avizul consiliului de familie (art. 1-18). Aşadar, în viitor minorul va putea accede la deplina capacitate înainte de majoratul său prin emancipare.

interzisul judecătoresc107) sunt prezumate a nu avea discernământ, fie datorită vârstei

fragede, fie sănătăţii mintale; acestea sunt incapacităiile legale. Dar nici aici

diferenţierea, în fapt, nu este netă pentru că nu vom putea pune semnul egalităţii între

incapacitatea care atinge un copil de leagăn cu cea a unui tânăr de 17 ani. Acesta din

urmă nu are capacitate deplină numai pentru că legiuitorul a considerat că vârsta

medie la care se dobândeşte experienţa vieţii civile este de 18 ani şi nu pentru că

acesta, în fapt, nu ar putea avea discernământul necesar (el ar putea avea discernământ

şi la 12 ani). Tot astfel, în fapt, nu se va putea pune pe acelaşi pian incapacitatea

copilului cu incapacitatea debilului mintal. Incapacitatea copilului de vârstă fragedă

este în acelaşi timp naturală şi legală, în timp ce cea a adolescentului este legală fără a

fi întotdeauna naturală.108 Este de precizat că potrivit art. 948 C.civ. actele încheiate de

o persoană lipsită de capacitate sunt anulabile chiar pentru acest motiv; rămâne deci

indiferent dacă ea a avut sau nu discernământ la momentul încheierii actului; dovada

constă doar în relevarea minorităţii ori a punerii sub interdicţie.

Aşadar, de multe ori legea determină o vârstă (vârsta legală) care distinge mai

multe categorii (cei care au depăşit această limită de vârstă şi cei care nu au împlinit-o

încă) pentru a da tuturor persoanelor din aceeaşi categorie un statut propriu privind

capacitatea sau incapacitatea lor. Bunăoară, legea distinge între majori şi minori;

consecinţa este că legea conferă majorilor capacitate de exerciţiu deplină, adică

abilitarea de a încheia ei înşişi şi singuri (fără reprezentare sau încuviinţare) toate

actele legate de viaţa juridică, în opoziţie cu minorii. Apoi, perioada minorităţii este

împărţită şi ea în raport cu vârsta: minorii până la 14 ani şi minorii între 14 şi 18 ani

aceştia din urmă având o anumită independenţă în viaţa juridică sau cel puţin dreptul

de a fi consultaţi.

De altă parte, vârsta reală a unei persoane nu rămâne nici ea indiferentă

legiuitorului. Aşa, de exemplu, considerarea vârstei (vârstă tânără, vârstă înaintată)

poate constitui pentru judecător un element de individualizare judiciară în materie de

răspundere delictuală unde răspunderea minorului este antrenată dacă fapta

107 Interdicţia nu poate fi cerută decât pentru alienaţie mintală ori debilitate mintală care provoacă lipsa de discernământ, iar nu pentru alte situaţii sau deficienţe fizice care nu provoacă lipsa de discernământ (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 163).108 Lipsa discernământului nu trebuie generalizată. „Regula este că discernământul nu are vârstă; este o problemă de fapt, de la caz la caz”. Pentru corelaţia capacitate de exerciţiu şi discernământ, a se vedea cu folos, I. Reghini, op. cit., pag. 170-172. Autorul observă cu subtilitate că în cazul faptelor ilicite discernământul presupune aptitudinea de a deosebi între bine şi rău, între ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, în vreme ce în cazul actelor juridice discernământul presupune mai degrabă aptitudinea persoanei de a distinge între ceea ce este util sau păgubitor, oportun sau neoportun (pag. 122).

păgubitoare a fost săvârşită cu discernământ (art. 25 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954:

„minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru fapta lor ilicită, decât

dacă se face dovada că au lucrat cu discernământ”)109; dar dobândirea

discernământului este o chestiune de vârstă în concepţia legiuitorului (vârsta

discernământului) iar pentru judecător este o chestiune de fapt, de la caz la caz.

Acestor incapacităţi legale li se opun uneori incapacităţile naturale sau „de

fapt"; ele îşi pot produce efectele în mod direct prin ele însele. Bunăoară, persoana

care nu este în stare să manifeste o voinţă raţională (pasager sau durabil) deşi după

lege ea este capabilă (de pildă, lipsa temporară a discernământului în caz de beţie,

consum de droguri, somnambulism, hipnoză, mânie puternică ori din cauza unei

maladii); ea este, de regulă, o incapacitate de moment.110 De exemplu, o persoană sub

efectul momentan al drogului poate fi incapabilă să dea un consimţământ valabil la

încheierea unui contract, fără ca totuşi să fie sub un regim de protecţie; ea deci nu

poate contracta valabil ceea ce nu înseamnă că va beneficia de avantaje faţă de cei

puşi sub un anumit regim de protecţie, instanţele vor judeca suveran asupra gradului

de rătăcire mintală pa care o persoană trebuie să o atingă pentru a anula actul. Aşadar,

incapacitatea naturală se referă la cazurile în care există o imposibilitate faptică de a

da un consimţământ valabil; în măsura în care contractantul sau testatorul nu are

109 În Franţa, din 1968 potrivit art. 489 alin. 2: „Acela care a cauzat un prejudiciu altuia, atunci când era sub imperiul unei tulburări mintale, este obligat la reparare". Se observă că legiuitorul francez a introdus noţiunea de tulburare mintală care este mai largă decât aceea de demenţă folosită de Codul Napoleon vechi (art. 504). Jurisprudenţa a extins această regulă şi la minori. Considerăm că o astfel de revedere ar trebui consacrată şi în legislaţia noastră.110 S-a observat, pe drept cuvânt, că expresia „incapacitate naturală” pare a fi improprie deoarece există o absenţă a consimţământului şi nu incapacitate în sensul juridic al termenului. S-a mai subliniat că nu trebuie să confundăm „abilitarea de a consimţi” (a da consimţământul) cu abilitarea „de a se obliga” (adică dreptul dat de lege de a se angaja în mod voluntar). Pentru „ insanitatea de spirit” (din lat. sanus-sănătos şi lat. spiritus) care echivalează cu lipsa de discernământ la întocmirea testamentului şi care este sancţionată cu nulitatea relativă, a se vedea, D.Chirică, Succesiuni şi testamente..., pag. 138. Autorul consideră că această sintagmă este mai potrivită decât aceea de „incapacitate naturală”. Suferinţele fizice ale testatorului, vârsta înaintată sau slăbiciunea facultăţilor mintale nu sunt prin ele însele suficiente pentru a se reţine insanitatea de spirit a dispunătorului (op. şi loc. cit). Totuşi proiectul Noului cod civil foloseşte sintagma „Incapacitate naturală” (art. 5-16, Sec. 3, „Încheierea contractelor” statuând: „(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se află, fie numai şi vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”. Art. 1398 C.civ. Quebec edictează: „Consimţământul trebuie să fie dat de o persoană care, la timpul când îl manifestă, expres sau tacit, este aptă să se oblige”. În vechiul art. 986 alin. 4 C.civ. B.-C. imposibilitatea faptică de a da un consimţământ valabil se referea la persoanele „alienate sau care suferă de o rătăcire temporară cauzată de boală, accident, stare de ebrietate sau alte cauze”. În concepţia Codului civil elveţian „Orice persoană care nu este lipsită de facultatea de a acţiona în mod raţional din cauza vârstei tinere sau care nu este lipsită de aceasta ca urmare a bolii mintale, a slăbiciunii de minte, a stării de ebrietate sau a altor cauze asemănătoare, este apt de discernământ în sensul prezentei legi” (art. 16) iar potrivit art. 17 alin. 2: „Actele celui care este incapabil de a avea discernământ nu au efect juridic; afară de excepţiile prevăzute de lege" (O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 163).

capacitatea de a înţelege importanţa actului său, nu-i poate aprecia, nu poate consimţi

la el pe motivul slăbiciunii minţii şi totodată nu poate cântări valoarea actului şi

consecinţele sale, actul său va fi nul din cauza lipsei unui consimţământ valabil.

Nulitatea incidenţă este relativă deoarece este vorba de protecţia persoanei deşi

aparent absenţa consimţământului este mai gravă decât viciul de consimţământ şi

logic sancţiunea ar fi nulitatea absolută. Soluţia contrară, adică nulitatea absolută, ar fi

condus să se recunoască cocontractantului dreptul de a cere nulitatea, în timp ce

nulitatea relativă, care protejează alienatul, nu poate fi invocată decât de ei (excepţie,

căsătoria). De altă parte, prin sancţionarea actului cu nulitatea relativă se asimilează

situaţia alienatului care nu se bucură de nici o măsură de protecţie cu situaţia

alienatului sub tutelă.111

În ce priveşte sarcina probei, aceasta incumbă celui ce urmăreşte desfiinţarea

actului; se aplică, deci, dreptul comun în materie - teoria actului juridic civil. Aşadar,

cel ce a fost lipsit de discernământ la încheierea actului nu beneficiază de prezumţia

de inaptitudine a persoanei protejate prin organizarea incapacităţilor.112 De aceea

dovada este dificilă mai ales dacă este vorba despre un act mai vechi cu aparenţa unui

act regulat. Totuşi, jurisprudenţa admite o prezumţie conform căreia dacă persoana cu

tulburări psihice era în stare de demenţă înainte şi după actul încheiat se presupune că

alienatul nu era lucid la momentul încheierii actului. Şi mai dificilă este această probă

în cazul în care acţiunea în anulare este introdusă după moartea alienatului. Fiind un

fapt incapacitatea naturală (insanitatea de spirit) poate fi dovedită prin orice mijloc de

probă; este însă necesar a se dovedi nu numai existenţa incapacităţii naturale ci şi că

datorită ei persoana a fost lipsită de luciditate.

În cazul răspunderii delictuale dovada este diferită. În adevăr, în cazul

minorului care nu a împlinit 14 ani şi care este prezumat ca lipsit de discernământ,

victima faptei ilicite va trebui să probeze că acesta a lucrat cu discernământ la

momentul săvârşirii faptei; în cazul minorului peste 14 ani, prezumat că are

111 În Franţa, prin legea din 3 ianuarie 1968 s-a consacrat această soluţie. S-a spus că alterarea facultăţilor mintale suprimă rar în mod total inteligenţa şi voinţa autorului actului ci se mulţumeşte cel mai adesea să le vicieze, înrudindu-se astfel cu un viciu de consimţământ şi cerând, în mod firesc o sancţiune identică. Anterior legii din 1968 sancţiunea (pentru o parte a doctrinei şi jurisprudenţei) era nulitatea absolută, chiar inexistenţa.112 Cu toate acestea art. 5-17 din proiectul Noului cod civil stabileşte că „este anulabil contractul încheiat de o persoană pusă, ulterior, sub interdicţie dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute”. Aceasta înseamnă că va fi anulabil şi contractul încheiat anterior punerii sub interdicţie (în aşa numita „perioadă suspectă”) dacă cauzele ei existau în mod notoriu, deoarece alterarea facultăţilor mintale precede adesea hotărârea de punere sub interdicţie.

discernământ, dacă el vrea să fie exonerat de răspundere va trebui să demonstreze că

nu a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei. Aşa cum s-a subliniat,

împrejurarea că minorul este sub sau peste 14 ani are importanţă numai din punct de

vedere al repartizării sarcinii probei existenţei sau inexistenţei discernământului.113

Cu toate că este realistă şi cu toate că jurisprudenţa ia uneori în considerare

incapacităţile de fapt ca incapacităţi totale de exerciţiu, această clasificare este lipsită

de suport legal; în adevăr, din termenii în care este redactat textul art. 949 C. Civ.,

rezultă în mod indiscutabil că incapacităţile contractuale sunt numai cele prevăzute

de lege; adică, sunt de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimal

interpretationes). În clasificările ce urmează avem în vedere tot numai incapacităţile

legale de a contracta.

Cum însăşi capacitatea contractuală este de folosinţă şi de exerciţiu, tot astfel

prima clasificare a incapacităţilor legale ce se impune atenţiei este aceea în

incapacităţi contractuale de folosinţă şi de exerciţiu.114

Incapacitatea de folosinţă are ca obiect de a interzice unei persoane

îndeplinirea unui act; ea îl privează pe incapabil de dreptul de a-l încheia el singur sau

prin intermediul altuia. În alte cuvinte, dreptul de a încheia actul juridic neputând să

se nască, el nu se poate bucura de acest drept, adică nu-l poate dobândi.115 Este deci

vorba despre o diminuare a personalităţii juridice. Incapacităţile de folosinţă nu pot fi

decât speciale nu şi generale; nu pot fi generale deoarece astfel i s-ar refuza persoanei

calitatea de subiect de drept, am fi deci în prezenţa unei morţi civile (capitis

deminutio).

Motivele pentru care legiuitorul instituie incapacităţi de folosinţă sunt diferite.

Astfel, într-un caz incapacitatea poate să derive dintr-o pedeapsă aplicată unei

persoane prin care i se interzice să dobândească un drept, această pedeapsă fiind

accesorie unei condamnări penale (bunăoară, interzicerea exercitării drepturilor

părinteşti şi interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator - art. 64 lit. d şi e din

C.pen.). Alte ori, legiuitorul urmăreşte protecţia persoanei cum ar fi cazul actelor de

113 O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 169114 I. Albu, op. cit., pag. 55115 Incapacitatea de folosinţă privează radical individul de a dobândi un drept determinat. Însăşi folosinţa dreptului (şi deci aptitudinea de a dobândi) este cea care îi este refuzată. Incapacităţile de folosinţă echivalează cu privaţiunea de un drept; ele constituie o măsură excepţională şi de întindere limitată. Incapacitatea este numită de folosinţă atunci când persoana lovită de ea este inaptă să fie titulara unuia sau mai multor drepturi; ea nu poate fi generală.( O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 164)

dispoziţie cu titlu gratuit când se interzice anumitor persoane să încheie un contract de

donaţie sau să facă un testament: de exemplu, art. 806 C.civ. care dispune că minorul

care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune de bunurile sale prin donaţie sau

testament (incapacitate absolută); sau art. 807 C.civ. potrivit căruia minorul între 16

şi 18 ani nu poate dispune prin testament decât de jumătate din bunurile de care ar fi

putut dispune dacă ar fi fost major;116 aici ar fi vorba despre o incapacitate parţială de

folosinţă. Apoi, legea poate să urmărească o protecţie specială cum ar fi cazul în care

actul de dispoziţie cu titlu gratuit nu este interzis decât dacă este încheiat de incapabil

cu o persoană determinată care va fi ea însăşi lovită de aceeaşi incapacitate de a

încheia actul cu incapabilul; aşa este cazul minorului de 16 ani care nu poate dispune

prin testament în favoarea tutorelui său (art. 809 C.civ.). Evident, în aceste cazuri

legiuitorul înţelege prin aceasta să protejeze minorul împotriva propriei sale lipse de

experienţă şi împotriva influenţelor exterioare (suntem în prezenţa unei incapacităţi

relative). Prin art. 1307 alin. 1 C.civ. care statuează că vânzarea între soţi în timpul

căsătoriei este prohibită, legiuitorul a urmărit protecţia moştenitorilor legali, a

creditorilor personali şi interdicţia de a eluda principiul revocabilităţii donaţiilor între

soţi (articolul corespunzător din Codul civil francez a fost abrogat).117

Legiuitorul poate urmări evitarea unui abuz de influenţă (sau a uneltirilor) din

partea unei persoane faţă de alta cu prilejul încheierii unui contract; de pildă, medicul

nu poate primi o liberalitate care i-ar fi făcută de bolnavul pe care l-a îngrijit în timpul

ultimei sale boli (art. 810 C.civ.);118 de asemenea preoţii; tot astfel interdicţia impusă

judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor de a deveni cesionari de drepturi litigioase

care sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiile lor

- art. 1309 C.civ. Judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorii

Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu pot dobândi drepturi

litigioase pe tot cuprinsul ţării. De asemenea, incapacitatea ofiţerilor de marină de a

primi legate printr-un testament făcut pe navă (art. 833 C.civ.). Acestea sunt aşa

116 În ce priveşte incapacitatea de folosinţă a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă de a face donaţii ori de a garanta obligaţiile altuia (socotite îndeobşte ca atare) s-a opinat că diferitele prohibiţii de a contracta nu sunt incapacităţi de folosinţă, ci sunt, în realitate, incapacităţi speciale de exerciţiu; autorul consideră că „suntem în prezenţa unor posibile îngrădiri ale capacităţii de folosinţă numai atunci când, cu titlu de sancţiune, o anumită persoană este lipsită de unele drepturi pe o perioadă de timp determinată sau nedeterminată”117 S-a propus şi la noi abrogarea acestui text - opinie la care aderăm - aducându-se în sprijinul acestei soluţii argumente demne de luat în seamă (I. Popa, Contractul de vânzare-cumpărare. Studiu comparativ de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 285).118 S-ar impune ca această interdicţie să se aplice şi personalului care exercită orice funcţie într-un cămin de bătrâni organizat potrivit art. 14 din Legea nr. 7/2000.

numitele incapacităţi de suspiciune care pot fi denumite şi incapacităţi preventive. în

sfârşit, interdicţia de a încheia acte juridice poate viza protecţia societăţii în general şi

ordinea publică, cum este ipoteza decăderii totale sau parţiale a părinţilor din

drepturile părinteşti (art. 109 C.fam. şi art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind

protecţia copilului), nedemnitatea succesorală deoarece persoana a atentat la viaţa

defunctului (art. 655 alin. 1 C.civ.), vechiul regim (dar încă actual) privind

incapacitatea străinilor si a apatrizilor de a dobândi în proprietate terenuri inclusiv

prin legate particulare etc; acestea din urmă sunt, alături de altele, incapacităţi

sancţiune.119 Totuşi, nici aici ideea de protecţie nu este absentă; bunăoară, decăderea

din drepturile părinteşti are până la urmă ca scop protecţia copilului. De aceea credem

că această categorie (a incapacităţilor-sancţiune) este astăzi restrânsă.

Desigur, nu trebuie să confundăm incapacitatea de a înstrăina cu

inalienabilitatea; dacă incapacitatea este „o calitate” a persoanei, inalienabilitatea este

o calitate a unor bunuri. Aşa cum s-a arătat, un incapabil nu poate face o serie de acte

de înstrăinare nu pentru că bunurile sale sunt lovite de inalienabilitate ci pentru că

persoana sa este lovită de incapacitate.

O precizare importantă: ceea ce caracterizează incapacităţile de folosinţă este

absenta remediului; este imposibil sa li se aducă un remediu oarecare. Altfel spus,

actul interzis nu ar putea fi încheiat în nici un caz, nici de incapabil însuşi, nici prin

reprezentare. Aceasta este de fapt deosebirea esenţială dintre incapacităţile de

folosinţă şi incapacităţile de exerciţiu care au un remediu; acest criteriu pare să

răspundă în mod satisfăcător în a caracteriza diferitele prohibiţii de a încheia acte

juridice ca incapacităţi de folosinţă sau incapacităţi de exerciţiu. Aşadar, dacă dreptul

de a încheia un act nu se poate naşte în beneficiul incapabilului, acest drept nu va

putea fi niciodată exercitat indiferent de forma în care s-ar face.

O altă remarcă este aceea că bolile mintale sau fizice nu antrenează, în

principiu,

119 Unii autori disting în cadrul incapacităţii de folosinţă: incapacităţile de protecţie, incapacităţile de suspiciune, acestea vizează în principal vânzarea şi donaţia şi protejează împotriva abuzurilor de influenţă şi tentativelor de captaţie), incapacităţile-sancţiune. Alţi autori disting : Incapacităţi de a da şi a primi, incapacităţi de folosinţă, incapacităţi de protecţie (sunt incapacităţi de exerciţiu stabilite pentru a proteja incapabilul şi sunt sancţionate printr-o nulitate relativă numită de protecţie), incapacităţi de exerciţiu. În doctrina noastră, în ce priveşte incapacităţile de folosinţă domină clasificarea făcută după finalitatea normelor juridice : incapacităţi cu caracter de sancţiune şi incapacităţi cu caracter de protecţie. Sunt însă şi alte clasificări precum: incapacităţi instituite în considerarea persoanei (intuitu personae) şi incapacităţi instituite în considerarea naturii sau destinaţiei specifice a anumitor bunuri (intuitu rei);

capacităţi de folosinţă; ele nu împiedică bolnavii să dobândească drepturi şi obligaţii.

Sub acest aspect legea civilă este mai liberală decât cea din alte ramuri de drept (de

pildă,

dreptul muncii, drept constituţional). Dreptul familiei este revelator sub aspectul

liberalismului civil deoarece căsătoria este permisă bolnavilor chiar si atunci când

sunt în pragul morţii (căsătoria in vxîremls).

În ce priveşte sancţiunea incapacităţilor de folosinţă unii autori susţin că

sancţiunea lor trebuie să fie nulitatea absolută deoarece ele ocrotesc un interes general

în timp ce capacităţile de exerciţiu sunt sancţionate cu nulitatea relativă; aceasta din

urmă nu poate fi invocată, decât de persoana protejată. Această opinie pare a fi

izolată.

Apreciem însă, împreună cu alţi autori, că o nulitate va fi absolută sau relativă

în funcţie de interesul ocrotit prin norma juridică care stabileşte o anumită

incapacitate. De aceea incapacităţile absolute (cele care interzic încheierea actului de

către incapabil cu orice persoană) nu vor antrena în toate cazurile o nulitate absolută

după cum nici incapacităţile relative (care împiedică încheierea actului de către

incapabil numai cu o anumită persoană) nu conduc numai la sancţiunea nulităţii

relative.

Bunăoară, nulitatea relativă va fi incidentă în căzul incapacităţilor prevăzute

de art. 806, 807, 809, 810, 883, 1307, 1308 C.civ. etc. iar nulitatea absolută în cazul

art. 44 alin.2 teza a ll-a din Constituţie, art. 1309 C.civ. etc.

Incapacităţile de exerciţiu spre deosebire de incapacităţile de folosinţă nu au

ca obiect de a interzice unei persoane să dobândească un drept ci numai de a

împiedica să exercite un drept pe care poate să-l fi dobândit. În alte cuvinte ele nu

presupun absenţa unui drept ci doar o imposibilitate de a folosi acest drept în mod

autonom. Aşadar, persoanele atinse de o incapacitate de exerciţiu sunt numai

împiedicate să exercite ele însele drepturile cu care au fost investite.120 Ceea ce este

însă important este faptul că ele au remediu (bunăoară, actul poate fi încheiat pe

seama incapabilului de reprezentantul legal sau de ocrotitorul legal, uneori cu

încuviinţarea autorităţii tutelare). Apoi, în timp ce incapacităţile de folosinţă nu pot fi

decât speciale, incapacităţile de exerciţiu pot fi şi generale, adică să privească :toate

actele juridice (cazul interzisului judecătoresc şi al copilului sub 14 ani, adică cei care

120 Uneori incapacităţile de exerciţiu au fost denumite incapacităţi de a contracta

nu au capacitate de exerciţiu);121 incapacităţile de exerciţiu ar putea fi generale sau

speciale in funcţie de nevoia de protecţie a celor vizaţi de legiuitor. Totuşi ele nu ating

cu nimic personalitatea juridică a celui pe care îl protejează; capacitatea de folosinţă

rămâne neatinsă. Atunci când incapacitatea este mai puţin gravă, incapabilul nu este

în întregime exclus din circuitul civil pentru că actele sale sunt încheiate de el dar

legea îi ataşează lângă el o persoană însărcinată să vegheze asupra lui (exemplu,

minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă); el este astfel asistat şi sfătuit.

Incapacităţile de exerciţiu reprezintă regimul obişnuit al incapacităţilor. Stricto

sensu despre ele este vorba atunci când se înfăţişează incapacitatea. Deoarece

incapacităţile nu privesc decât actele juridice, incapabilul rămâne supus obligaţiilor

stabilite prin lege. De aceea părintele, fie el major sau minor, este ţinut de obligaţia

alimentară a copilului său chiar dacă el este decăzut din drepturi.

Incapacitatea de exerciţiu are ca raţiune protecţia persoanei; ea nu este

niciodată o sancţiune. Dimpotrivă, ea reprezintă o măsură de protecţie. Cum s-a spus

uneori, ea nu este nimic altceva decât dreptul la o anumită iresponsabilitate. Cel mai

adesea incapacităţile de exerciţiu sunt instituite în scopul protejării persoanei

împotriva ei însăşi. Ele vin să suplinească o deficienţă sau dificultate a persoanei de a-

şi exprima în mod adecvat voinţa, fie din lipsa de experienţă şi a discernământului

datorate vârstei (protecţia minorilor), fie din alterarea facultăţilor mintale sau fizice

(de pildă, protecţia majorilor instituită datorită unei boli sau a slăbiciunii cauzată de

vârsta înaintată). Desigur, realizarea protecţiei justifică o limitare mai mică sau mai

mare, după caz, a libertăţii de autonomie a incapabilului în viaţa juridică.

Este însă exagerat să fie calificate în mod univoc ca incapacităţi de protecţie

deoarece, cum am văzut, şi incapacităţile de folosinţă sunt adesea de protecţie.

Oricum, este adevărat că cele mai importante dintre incapacităţile de exerciţiu au ca

finalitate protecţia incapabilului împotriva slăbiciunii sale; desigur, indirect ele vor

121 S-a afirmat că incapacitatea de exerciţiu poate fi mai mult sau mai puţin gravă; că, din acest punct de vedere, se disting două feluri de incapacităţi de exerciţiu, după cum ea este generală sau. În Franţa, prin Legea din 3 ian. 1968 (art. 491, 491-6 C.civ. fr.) s-a adăugat o a treia categorie: capacitatea de exerciţiu condiţionată. Prin ea majorul care suferă de o diminuare a facultăţilor sale mintale (în mod pasager sau limitat) este pus sub protecţia justiţiei. El este capabil dar actele sale lezionare sau excesive pot fi anulate sau reduse; el are o capacitate controlată a posteriori. În acest caz majorul nu este nici un incapabil (cum este majorul sub tutelă) nici un semi-capabil (cum este majorul sub curatelă); el este un capabil diminuat. Aşadar, această protecţie nu constituie o veritabilă incapacitate, protecţia lui neavând loc decât mai tîrziu când actele pot fi anulate în caz de leziune sau de exces (art, 491-2 C.civ. fr.). Această protecţie se instituie în mod pasager, când nu este util să se instituie o tutelă sau o curatelă; de exemplu, pentru victima unui accident care i-a cauzat un traumatism sau o stare comatoasă pasageră şi când pentru cele câteva luni nu este util să se instituie o tutela sau o curatelă.

asigura şi protecţia intereselor creditorilor si moştenitorilor săi prezumtivi; rămâne

însă esenţială protecţia intereselor incapabilului.

Incapacitatea şi lipsa de putere. - Nu trebuie să punem semnul egalităţii între

noţiunea de „capacitate” şi cea de „putere”, după cum tot astfel între noţiunea de

„incapacitate” si „lipsă de putere”. Capacitatea priveşte folosinţa si exercitarea

drepturilor de către titularul lor. Dimpotrivă, puterea vizează posibilitatea de a

exercita drepturile care aparţin altei persoane, de a gera interesele altuia; este cazul,

bunăoară, al tutorelui care exercită drepturi în numele minorului. Se spune despre el

că exercită o putere. în alte cuvinte, puterea este o prerogativă juridică conferită unei

persoane care, în interesul altei persoane, poate încheia acte juridice ale căror efecte

se produc în patrimoniul acesteia din urmă.122 Puterile poartă, în general asupra

bunurilor însă ele pot să poarte şi asupra persoanei altuia. Absenţa sau restricţia

puterilor nu afectează cu nimic capacitatea juridică a persoanei. În sfârşit, dacă

capacitatea este regula, puterile sunt excepţia şi ele rezultă întotdeauna dintr-o

abilitare.123 În sfârşit, dacă capacitatea este regula, puterile sunt excepţia şi ele rezultă

întotdeauna dintr-o abilitare.

Alte clasificări ale incapacităţilor legale de a contracta, vădit interferente, sunt

următoarele: incapacităţi generale şi speciale; sunt generale incapacităţile care

privesc toate contractele; de exemplu, minorul sub 14 ani nu poate încheia personal

nici un contract (sunt exceptate doar contractele uzuale de mică valoare privitoare la

procurarea bunurilor de consum sau a rechizitelor şcolare); sunt speciale incapacităţile

care privesc numai unele contracte; de exemplu, minorul între 14 şi 18 ani nu poate să

122 Într-un sens puterea înseamnă aptitudinea de origine legală, judiciara sau convenţională de a exercita drepturile altuia (persoană fizică sau morală) şi a acţiona pe seama acestei persoane în limitele investiturii primite .123 În doctrină s-a ridicat întrebarea legitimă dacă nu cumva în căzul în care ocrotitorul legal îşi depăşeşte puterile şi încheie un act în numele minorului cu capacitate restrânsă (fără participarea acestuia), sancţiunea să fie inopozabilitatea actului faţă de minor şi nu nulitatea. De altă parte, disputată poate rămâne şi situaţia în care reprezentantul legal al unui incapabil a vândut un bun al acestuia (fără îndeplinirea formalităţilor legale) ca şi cum bunul ar fi al lui. În acest caz nulitatea actului derivă din regimul incapacităţilor sau din vânzarea bunului altuia? Răspunsul este important deoarece regimul lor este diferit; Gestiunea a fost dezbătută în doctrina franceză. Într-o primă opinie s-a spus că ar fi vorba de nulitatea vânzării lucrului altuia şi că nulitatea nu ar putea fi invocată decât de dobânditor: incapabilul nu ar putea să invoce o asemenea nulitate dar ar putea să exercite o acţiune în revendicare care nu poate fi paralizată decât de prescripţia achizitivă. O a doua opinie susţine că am fi în prezenţa unei nulităţi de formă şi drept consecinţă nulitatea nu ar putea fi invocată decât de incapabil; aşadar, nulitatea nu ar putea fi invocată nici de vânzător şi nici de dobanditor iar acţiunea s-ar prescrie prin 5 ani începând de la sfârşitul incapacităţii, din momentul în care capabilul a avut cunoştinţă de actul neregulat. Se pare că prima soluţie este cea care trebuie reţinută deoarece apără mai bine interesele incapabilului.( O. Ungureanu, C. Munteanu, op. cit., pag. 164)

facă donaţii nici chiar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal; de asemenea, soţii sunt

incapabili de a vinde unul altuia; incapacităţi absolute şi relative; sunt absolute

incapacităţile care opresc pe incapabil de a contracta cu nici o persoană; de exemplu,

interzisul judecătoresc; sunt relative incapacităţile care opresc încheierea de contracte

între anumite persoane; de exemplu, între tutore şi minorul aflat sub ocrotirea sa;

incapacităţi totale şi parţiale; sunt totale incapacităţile care opresc pe incapabil de a

încheia personal contracte, ci numai prin reprezentantul său legal; de exemplu,

minorul sub 14 ani; sunt parţiale incapacităţile care permit incapabilului să încheie

personal contracte însă numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal; se află în

această situaţie minorul între 14 şi 18 ani; incapacităţi de a dispune şi de a primi; sunt

incapacităţi de a dispune cele care opresc pe dispunător de a încheia contracte cu titlu

gratuit; de exemplu, minorul nu poate face donaţii nici unei persoane; sunt

incapacităţi de a primi cele care opresc pe gratificat de a primi; de exemplu, medicul

nu poate primi donaţii din partea pacientului său.

Mai precizăm că incapacităţile contractuale ale persoanelor fizice sunt de

protecţie; adică de ocrotire a intereselor individuale ale persoanelor declarate de lege

incapabile.124

Cap. IV. Interdicţiile legale în materia contractului

de vânzare-cumpărare

4.1. Principiul libertăţii de a vinde şi de a cumpăra

Reluând dispoziţia de principiu înscrisă la art. 949 C.civ., art. 1306 din acelaşi

cod precizează că în materie de vânzare regula este că „pot cumpăra şi vinde toţi

cărora nu le este oprit prin lege.”

Corolar al autonomiei de voinţă, libertatea de a contracta sau de a nu

contracta este un principiu care derivă din dreptul la libertatea individuală şi libertatea

comerţului pe care statul trebuie să le garanteze conform Constituţiei (art.134).

124 I. Albu, op. cit., pag. 55.

În considerarea principiului menţionat mai sus, nu se poate concepe privarea

de o manieră generală a unei persoane de dreptul de a vinde sau de a nu vinde, precum

şi de dreptul de a-şi alege liber contractantul, existând în schimb posibilitatea ca

acestea să fie restricţionate în anumite cazuri, fie prin lege, fie prin voinţa părţilor

(prin încheierea unor acorduri de aprovizionare sau distribuţie exclusive sau prin

adoptarea unei clauze de inalienabilitate).

Aşa cum am văzut, conform dispoziţiilor art. 1306 C.civ., regula este că

„oricine poate vinde”, dar există şi excepţii care rezultă fie din incapacităţile de a

vinde prevăzute de lege, fie din îngrădirea libertăţii de a vinde în anumite situaţii.

Întrucât constituie excepţii de la regula capacităţii, incapacităţile trebuie să fie

expres prevăzute de lege, fiind de strictă interpretare (nesusceptibile de a fi extinse pe

cale de interpretare la alte situaţii decât cele anume prevăzute de lege).

Vânzarea este un act tipic de dispoziţie, motiv pentru care, potrivit dreptului

comun, contractul nu poate fi încheiat în mod valabil decât de persoanele cu deplină

capacitate de exerciţiu (toate persoanele majore nepuse sub interdicţie şi minorii care

se căsătoresc art. 8 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice)

sau, în cazul minorilor şi interzişilor judecătoreşti, cu acordul reprezentanţilor legali şi

al autorităţii tutelare (art. 105 şi 129 alin. 2 C.fam.).

Cumpărarea, ca şi vânzarea, constituie un act de dispoziţie întrucât comportă

plata preţului. Cele două acte, vânzarea şi cumpărarea, sunt reunite în unul singur. De

aceea, conform dispoziţiilor art. 1306 C.civ., este firesc ca libertăţii de a vinde a

vânzătorului să îi corespundă simetric invers libertatea de a cumpăra a

cumpărătorului. Însă aşa cum libertatea de a vinde cunoaşte anumite restricţii,

libertatea de a cumpăra comportă la rândul său şi ea unele restricţii.125

4.2. Incapacităţi speciale

Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi

speciale. Aceste capacităţi sunt interdicţii (prohibiţii) de a vinde şi cumpăra sau de a

cumpăra, instituite în general intuitu personae, precum şi interdicţii (numai) de a

vinde (inalienabilitatea), stabilite de lege în funcţie de natura (destinaţia) bunurilor, iar

nu în consideraţia persoanei (intuitu personae).

125 D. Chirică, op.cit., pag. 103-104.

4.2.1. Incapacităţi de a vinde şi de a cumpăra

a) Vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 C.civ.). Această interdicţie se

întemeiază pe motivul că soţii, prin vânzări simulate, ar putea uşor să fraudeze pe

creditori de gajul lor, soţul urmărit făcând un act de vânzare fictiv prin care să-şi

înstrăineze averea către soţul celălalt. Un alt motiv îl constituie donaţiile pe care soţii

şi le-ar putea face prin vânzări-cumpărări simulate, tocmai pentru a eluda legea.126

Aceste donaţii, realizate sub aparenţa unei vânzări simulate, ar fi irevocabile,

ocolindu-se astfel principiul revocabilităţii donaţiilor între soţi127 (contrar principiului

general conform căruia orice donaţie este irevocabilă). Codul are în vedere captaţia pe

care un soţ o poate exercita asupra celuilalt şi eventuala schimbare a stărilor afective

care poate interveni în raporturile conjugale şi de aceea permite revocarea donaţiilor

dintre soţi. Dacă vânzarea ar fi permisă între soţi, ar fi posibil ca o vânzare să fie, în

realitate, o donaţie deghizată sub forma acestui contract oneros şi, astfel, să fie

dejucată regula revocabilităţii liberalităţilor inter vivos consimţite între soţi (art. 937

C.civ.).128 De asemenea, prin vânzări-cumpărări simulate s-ar putea face donaţii

scutite de raport prin care s-ar prejudicia interesele moştenitorilor dintr-o primă

căsătorie, ştiut fiind că soţul supravieţuitor va primi donaţia soţului defunct cu

condiţia ca valoarea acestor bunuri să nu depăşească valoarea părţii copilului care ia

cel mai puţin din moştenire.129

O excepţie de la această prohibiţie există în ipoteza vânzării silite prin licitaţie

publică a unui bun propriu al unuia dintre soţi, celălalt putând să-l cumpere în mod

valabil.130

Interdicţia nu se aplică viitorilor soţi şi nici concubinilor sau persoanelor

logodite. De asemenea, interdicţia nu poate fi extinsă (...) nici pentru foştii soţi,

divorţaţi, astfel că aceştia vor putea încheia valabil între ei contracte de vânzare-

cumpărare. Menţionăm că vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul când

126 Eludarea legii, sintagmă ce desemnează evitarea sau ocolirea intenţionată de către un subiect de drept (persoană fizică sau persoană juridică) a respectării sau aplicării întocmai a unor dispoziţii imperative normative cu prilejul încheierii sau executării unui act juridic. (M. N. Costin, M. C. Costin, op.cit., pag. 243).127 I. Dogaru, op. cit., pag. 51.128 P. C. Vlachide, op. cit., pag. 65.129 I. Dogaru, op. cit., pag. 51.130 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 4.

contractul s-a încheiat pentru a determina pe una dintre părţi să menţină starea de

concubinaj şi deci are o clauză imorală.

Deşi legea nu prevede expres sancţiunea încălcării incapacităţii examinate aici,

în general se admite că aceasta este nulitatea relativă, deoarece art. 1307 C.civ.

ocroteşte un interes personal, privat şi nu unul public.

Într-o altă opinie se susţine că sancţiunea este nulitatea absolută, motivat de

faptul că este afectată capacitatea de folosinţă a soţilor.131

Interesant este că, edictată – printre altele – şi pentru a evita fraudarea

intereselor terţilor sau a legii prin simulaţie, incapacitatea prevăzută de art. 1307

C.civ. este eludată uneori tocmai prin folosirea simulaţiei! Astfel, jurisprudenţa a fost

confruntată cu situaţia în care soţii au recurs la simulaţia prin interpunere de persoane

pentru a frauda dispoziţiile art. 1307 C.civ.: un soţ a vândut unei persoane un bun al

său, iar dobânditorul – persoană interpusă – a revândut bunul, după o scurtă perioadă

de timp, celuilalt soţ.132

Flavius A. Baias consideră că „simulaţia utilizată pentru eludarea incapacităţii

reglementate de art. 1307 C.civ. nu poate fi calificată decât ca o fraudare a legii, care

nu poate fi sancţionată altfel decât cu nulitatea absolută a întregului ansamblu

simulatoriu: actul secret şi actul public laolaltă.

Nu există nici o contradicţie între această afirmaţie şi ideea reprodusă mai sus,

potrivit căreia sancţiunea încălcării art. 1307 C.civ. este nulitatea relativă: încălcarea

făţişă a art. 1307 va fi sancţionată cu nulitatea relativă datorită naturii interesului

(particular, individual) pe care îl ocroteşte; când se recurge, însă, la simulaţie în

scopul fraudării legii (adică pentru a ocoli, printr-un act juridic aparent legal,

incapacitatea din art. 1307 C.civ.), sancţiunea nu poate fi decât nulitatea absolută a

întregii operaţiuni juridice.”

Codul civil interzice doar vânzarea între soţi, însă nu şi schimbul de bunuri.

Deşi în practica judiciară s-a considerat că vânzarea între soţi ar fi lovită de

nulitate absolută, s-a reţinut că „totuşi, după desfacerea căsătoriei, când încetează

131 C. Toader, Drept … , op. cit., pag. 38.132 F. A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pag. 203; „Ţinându-se seamă de împrejurarea că sotul a vândut averea sa mobilă unui terţiu care peste câteva zile o revinde primului vânzător, se poate ridica o gravă prezumţie în contra sincerităţii unei asemenea vânzări între soti şi ea, departe de a-şi fi avut fiinţa reală, nu poate fi considerată decât ca un fapt simulat în scopul de a ascunde averea de la urmărirea creditorilor soţului (...)” (C. Hamangiu, op.cit., vol. III, pag. 412, pct. 7).

cauza care justifică această dispoziţie de protecţie legală în raporturile dintre soţi,

nimic nu se opune ca nulitatea să fie acoperită printr-un act de ratificare.”133

Sancţiunea încălcării acestei prohibiţii este, în opinia majoritară, nulitatea

relativă a contractului de vânzare-cumpărare, chiar dacă s-a recurs la simulaţie prin

interpunere de persoane.

Ea nu va putea fi invocată decât de către persoanele care justifică un interes, fără a fi

obligate să dovedească fraudarea drepturilor.

Raţiunea pentru care – şi în opinia noastră – sancţiunea este doar nulitatea

relativă iar nu cea absolută rezidă în interesele ocrotite prin instituirea ei: interese

private ale soţului/soţiei, ale creditorilor sau ale moştenitorilor, iar nu interese

generale, de ordine publică.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă de oricare dintre soţi, de moştenitorii lor

sau de creditori şi se aplică regimul comun al nulităţii relative.134

Nulitatea vânzării-cumpărării intre soţi poate fi acoperită prin confirmarea

expresă de către părţi după încheierea căsătoriei sau de către moştenitori după moartea

vânzătorului, sau prin confirmare tacită, prin neintroducerea acţiunii în anulare în

termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958. Acest termen

începe să curgă pentru soţi şi moştenitorii acestora de la data desfacerii sau încheierii

căsătoriei şi pentru creditori de la data încheierii contractului.135

Această nulitate poate fi acoperită prin confirmare, ori acoperirea prin

confirmare este specifică nulităţii relative şi nu nulităţii absolute.

b) O altă incapacitate specială este conţinută de art. 507 alin. 2 C.pr.civ.,

potrivit căruia debitorul nu poate licita nici personal, nici prin alte persoane

interpuse şi, tot astfel, conform art. 497 alin. 4 C.pr.civ., din momentul notării

somaţiei de plată (comandamentul) în cartea funciară orice act de înstrăinare sau

constituire de drepturi reale cu privire la imobilul urmărit este inopozabil; afară de

cazul în care creditorul sau adjudecătorul s-a declarat de acord cu acel act ori

debitorul sau dobânditorul imobilului a consemnat sumele necesare acoperirii

creanţelor care se urmăresc, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare.

Sancţiunea aplicabilă este nulitatea relativă, incapacitatea fiind dictată de

necesitatea protejării unor interese particulare.133 E. Safta Romano, op. cit., pag. 37.134 C. Toader, Drept … , op. cit., pag. 38-39.135 I. Dogaru, op. cit., pag. 51.

4.2.2. Incapacităţi de a cumpăra

Deşi se referă la interdicţia de a fi adjudecători, Codul civil instituie în art.

1308 mai multe interdicţii de a cumpăra care limitează libertatea de a contracta a

anumitor persoane, indiferent că este vorba de o cumpărare la licitaţie publică sau de

una obişnuită, astfel:136

a) Tutorii, potrivit art. 1308 pct. 1 C.civ. nu pot cumpăra bunurile persoanelor

de sub tutela lor atât timp cât socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite

(art. 809 C.civ.), pentru a se evita o contrarietate de interese între tutore şi minor. In

acest caz vânzarea-cumpărarea este anulabilă fără a fi nevoie de a se dovedi vreo

leziune.

Nu este oprită cumpărarea de către tutore a bunurilor aflate în patrimoniul

celui aflat sub tutelă, ci şi vânzarea către acesta din urmă a bunurilor ce aparţin

tutorelui, în ambele cazuri existând contrarietate de interese.137

b) Mandatarii, atât convenţionali cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru

nu pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C. civ.) întrucât – de regulă – nu se poate admite

ca o persoană să cumuleze şi rolul de vânzător şi cel de cumpărător. Legea a stabilit

această prohibiţie (precum şi prohibiţia pentru funcţionari) pentru ca mandatarul

(funcţionarul) să nu fie pus în situaţia de a alege între interesul său, care este de a

cumpăra cât mai ieftin, şi interesul pe care trebuie să-l apere, obţinând preţul cel mai

ridicat.138 Desigur că, în măsura în care interesele mandantului sunt suficient protejate

(de pildă prin fixarea preţului de vânzare) sau când mandantul l-a autorizat (mandat

expres) pe mandatar să încheie acea operaţiune juridică, contractul se poate încheia şi

cu sine însuşi. Ca o măsură de prevedere, Regulamentul de punere în aplicare a Legii

nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale stipulează că în procura

autentică încheiată în vederea vânzării-cumpărării se vor preciza toate clauzele

136 C. Toader, Drept … , op. cit., pag. 39.137 C. Macovei, Contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, pag. 13.138 F. Deak, op. cit., pag. 40; Cum în temeiul art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat, aplicaţiile regulii instituite de art. 1308 pct. 2 C. Civ. Se întâlnesc şi în cazul vânzării de active aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei locale este acţionar. Prin art. 22-30 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale (aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 236/27.05.1999) şi art. 63-96 din normele Metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active aprobate prin H.G. nr. 55/1998, reprezentanţii instituţiilor publice implicate în adunările generale ale acţionarilor, membrii consiliului de administraţie şi directorii executivi ai societăţii comerciale vânzătoare nu pot avea calitatea de cumpărători. (I. Dogaru, op.cit, pag. 52).

viitorului contract, inclusiv preţul, în cazul în care mandatarul sau soţul / soţia sa va

avea calitatea de cumpărător.

c) Administratorii bunurilor statului, ale comunelor, oraşelor, municipiilor sau

ale judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C.

civ).

d) Funcţionarii publici şi cei din comsiile de licitaţie nu pot cumpăra bunurile

statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, care se vând prin mijlocirea lor (art.

1308 pct. 4 C. civ).139 În cazul bunurilor destinate vânzării şi pentru care există preţuri

fixe, astfel încât aprecierile subiective sunt excluse, cumpărarea poate fi recunoscută

valabilă, dacă nu intervin alte cauze de nulitate.140

Interdicţiile de a cumpăra care rezultă din acest text se aplică tuturor bunurilor,

indiferent dacă sunt mobile sau imobile, fiind justificate prin necesitatea de a se

înlătura conflictele de interese (cel al vânzătorului pentru care se face vânzarea cu

propriul interes al celui prin intermediul căruia aceasta se realizează).

Deşi textul se referă la „adjudecatari”, ducându-ne cu gândul la vânzările

silite, el se aplică cu atât mai mult vânzărilor obişnuite care se fac fără intervenţia

justiţiei.

In concepţia textului de lege în discuţie, interdicţia funcţionează atât când cei

loviţi de incapacitate cumpără în nume propriu, cât şi atunci când cumpără prin

persoane interpuse, situaţie în care cei interesaţi trebuie să facă proba simulaţiei prin

interpunerea de persoane, indiferent cine sunt interpuşii, neaplicându-se prezumţiile

reglementate de lege în materie de liberalităţi (art. 812 şi 941 C. civ).141

Flavius A. Basias susţine că „dacă încălcarea interdicţiilor din art. 1308 C. civ.

are loc ca urmare a utilizării simulaţiei – astfel cum chiar textul interzice prin referirea

la persoanele interpuse – atunci este vorba despre o simulaţie în scopul fraudării legii

(art. 1308 C. civ), iar sancţiunea care se impune este aceea a nulităţii absolute pentru

fraudă la lege, nulitate care va afecta atât actul real, secret, cât şi cel public, mincinos.

O asemenea soluţie se impune dacă dorim să fim consecvenţi cu ideea că frauda la

lege nu poate fi sancţionată decât cu nulitatea absolută.”

În ce ne priveşte considerăm că, sancţionarea aplicabilă în cazul încheierii

unor contracte de vânzare-cumpărare cu încălcarea acestor interdicţii este, în ciuda

139 C. Toader, Drept … , op. cit., pag. 39-40.140 F. Deak, op. cit., pag. 40.141 D. Chirică, op. cit., pag. 133.

formulării din textul art. 1308 C. civ., nulitatea relativă,142 datorită faptului că

interesele ocrotite de către text sunt preponderent personale. Aceasta poate fi cerută

numai de persoanele în interesul cărora a fost stipulată incapacitatea (minorul sau

majorul sub tutelă, mandantul, comuna, stabilimentul public, statul), pentru aplicarea

sancţiunii nefiind în nici un fel necesar să se dovedească prejudicierea lor (că preţul a

fost lezionar). Acţiunea în anulare se prescrie în termenul general de 3 ani, care începe

să curgă de la data când cel îndreptăţit află sau trebuia să afle despre încheierea

actului sau despre faptul că vânzarea s-a făcut prin interpunere de persoane. Fiind însă

vorba despre o nulitate relativă, vânzarea poate fi confirmată (validată) expres sau

tacit de cei în favoarea cărora a fost stipulată sancţiunea. Desigur, însă, că dacă

bunurile vândute sunt proprietate publică, cumpărarea lor este sancţionată cu nulitatea

absolută, dar nu pe motiv de incapacitate, ci de inalienabilitate.

e) Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot conform art. 1309 C. civ, deveni

cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase în circumscripţia curţii de apel în care îşi

desfăşoară activitatea. Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi

procurorii Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt în

incapacitate de a dobândi drepturi litigioase pe tot cuprinsul ţării.

Spre deosebire de textul corespunzător din Codul civil francez (art. 1597), care

include printre cei incapabili atât personalul auxiliar (grfieri, portărei), cât şi pe

notari, Codul civil român instituie incapacitatea doar în privinţa celor anume

menţionaţi la art. 1309 C. civ., text care, fiind de exceptie, este de strictă

interpretare.143

Interdicţia de a cumpăra drepturi litigioase este îndreptată contra celor vizaţi

de art. 1309 C. civ., ca o măsură de protecţie a înstrăinătorului care şi-ar vinde dreptul

către cei vizaţi de text, în speranţa că ar putea obţine o protecţie din partea acestora în

soluţionarea pricinei. Totodată prohibiţia constituie o măsură de apărare a prestigiului

persoanelor care îndeplinesc în justiţie funcţiuni pentru exerciţiul cărora trebuie să se

găsească la adăpost de orice suspiciune că ar profita abuziv de poziţia şi influenţa lor,

că ar influenţa soluţionarea litigiilor asupra bunurilor dobândite în acest mod.

Motivul de ordine publică (apărarea prestigiului justiţiei) al interdicţiei a

determinat interpretarea extensivă a textului. Astfel, în această materie, prin drepturi

litigioase se înţeleg nu doar drepturile ce fac obiectul unui proces aflat pe rolul 142 „(...) nulitatea prevăzută de art. 1308 C. Civ. Nu este de ordine publică, ci relativă, întrucât ea este de interes privat (...)” (C. Hamangiu, op.cit., pag. 422, pct.10).143 D. Chirică, op. cit., pag. 134.

instanţelor judecătoreşti, în curs de soluţionare, dar şi drepturile în privinţa cărora se

poate naşte în viitor o contestatie – dubius eventus litis – şi indiferent de natura

dreptului şi de intenţia cumpărătorului de a-l revinde.144 Dreptul nu mai este litigios

dacă s-a pronunţat o hotărâre rămasă definitivă, cu toate că ea trebuie adusă la

îndeplinire prin executare, unde s-ar putea formula o contestaţie la executare.145

Cu privire la sancţiunea nerespectării acestei dispoziţii legale, în doctrină au

fost exprimate două opinii. Într-o opinie s-a apreciat că sancţiunea este nulitatea

relativă, întrucât priveşte doar interesele particulare ale cedentului sau debitorului

cedat.

Într-o altă opinie, la care ne raliem şi noi, s-a arătat că, întrucât această

interdicţie este întemeiată pe un motiv de ordine publică (apărarea prestigiului

justiţiei), încălcarea ei se sancţionează cu nulitatea absolută a actului şi cu suportarea

cheltuielilor vânzării şi plata daunelor – interese.

Cu atât mai puternic cuvânt, dacă interdicţia va fi încălcată prin intermediul

unei simulaţii (în forma interpunerii de persoane sau a convenţiei de prête-nom,

deoarece numai acestea sunt apte a fi folosite eludarea interdicţiei din art. 1309 C.

civ.), sancţiunea va trebui să fie nulitatea absolută a întregii simulaţii este susţinută nu

numai de ideea fraudării legii (a incapacităţii instituite prin art. 1309 C. civ.), ci şi de

faptul că actul de dobândire a bunurilor este în orice caz nul absolut (chiar dacă ar fi

fost încheiat în mod făţiş, în absenţa oricărei simulaţii).146

Aceeaşi sancţiune credem că este aplicabilă şi în cazul încălcării interdicţiei

prevăzute de art. 43 din Legea nr. 188/2000147 privind executorii judecătoreşti: este

interzis executorilor judecătoreşti să dobândească, direct sau prin persoane interpuse,

pentru ei sau pentru alţii bunuri ce au făcut obiectul activităţii de executare silită.148

144 P.C. Vlachide, op. cit., pag. 65; Redăm aici o sugestivă caracterizare a raţiunii normei din art. 1309 C. Civ.: „Spiritul care a prezidat la edictarea acestei dispoziţii prohibitive a fost temerea ce a avut legiuitorul ca nu cumva persoanele desemnate în acest articol să uzeze de poziţia şi influenţa lor, ca prin întrebuinţare de diferite manopere să ajungă, într-un scop de speculaţie, de a cumpăra procese, compromiţând astfel demnitatea oficiului ce prestează justiţiei (...)” (C. Hamangiu, op.cit., vol. III, pag. 418, pact.4)145 F. Deak, op. cit., pag. 41.146 F.A. Baias, op. cit., pag. 231. 147 M. Of. Nr. 559 din 10 noiembrie 2000; modificată şi completată prin O.U.G. nr. 18/2001 nr. 64/2001, O.U.G. nr. 7/2001, O.U.G. nr. 190/2005.148 C. Toader, Drept … , op. cit., pag. 40; În ce priveşte executorii judecătoreşti, D. Chirică susţine că, în principiu, problema litigiozităţii drepturilor nu se mai pune, interdicţia apropiindu-se mai mult de incapacităţile prevăzute de art. 1308 C.civ. iar nu de incapacităţile prevăzute de art. 1309 C. civ. Credem că atât în cazul lor cât şi (cu atât mai mult) în cazul art. 1309 C. civ. Sancţiunea este nu nulitatea relativă ci cea absolută pentru că se pune în joc prestigiul justiţiei.

Ca urmare a anulării vânzării, dreptul litigios rămâne neatins, iar titularul său

poate dispune de el în favoarea unei persoane care are capacitatea de a dobândi.

Nimic nu-l împiedică pe terţul cedat să nu ceară anularea vânzării pe temeiul

dispoziţiilor art. 1309 C. civ., ci să exercite retractul litigios împotriva cesionarului,

dacă sunt întrunite condiţiile cerute de lege, avantajul fiind acela al stingerii dreptului

litigios.

Discuţia apare în legătura cu nulitatea cesiunilor făcute avocaţilor. Majoritatea

doctrinei consideră că nulitatea este absolută şi în privinţa acestora. Guillonard

socoate că nulitatea este relativă în raport cu avocaţii.

Nulitatea faţă de ei trebuie apreciată ca relativă, întrucât dreptul acestora nu

este limitat la o circumscripţie teritorială determinată, ci putând pleda în faţa tuturor

instanţelor din ţară. Or, interdicţia vizează numai circumscripţia teritorială unde

persoanele arătate îşi exercită atribuţiile lor. Interdicţia îi vizează pe avocaţi sub un alt

aspect: ei nu pot dobândi drepturi litigioase de la clienţii lor, fără ca prin aceasta să

devină operantă o suspiciune de viclenie exercitată contra clienţilor lor. Interdicţia

limitându-se la dobândirea de drepturi litigioase de la clienţi, face ca nulitatea să aibă

caracter relativ, acţiunea în anulare aparţinând numai clienţilor care au consimţit o

înstrăinare de drepturi litigioase către avocatul lor. Interdicţia nu poate atinge pe

avocatul care a devenit cesionarul unui drept litigios de la altcineva decât de la un

client al său. Chestiunea este însă discutabilă.149

În legătură cu această incapacitate, în practica judiciară s-a reţinut că

dispoziţiile art. 1309 C. civ. nu sunt aplicabile unui avocat care a dobândit un imobil

în legătură cu care existase un litigiu, dar care fusese soluţionat irevocabil anterior

vânzării către acel avocat. Instanţa a reţinut că la data perfectării vânzării, 28

noiembrie 2000, cumpărătoarei, avocat pe raza Curţii de Apel Timişoara, nu-i era

aplicabilă interdicţia prevăzută de art. 1309 C. civ., întrucât imobilul nu avea caracter

litigios, în sensul dispoziţiilor art. 1403 C. civ., litigiul privind imobilul fiind

soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 2695 din 13 septembrie 2000. Intenţia de

vânzare a bunului a fost publicată în ziar la 11 noiembrie 2000, iar la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare nu era notat în cartea funciară nici un proces, o

astfel de notare, privind revizuirea, fiind făcută abia la 4 decembrie 2000.

Intenţia pârâţilor de a vinde imobilul a fost făcută publică, astfel că nu se poate

reţine influenţa cumpărătoarei asupra vânzătorilor, chiar reclamanţii având

149 D. Chirică, op. cit., pag. 135.

posibilitatea de a-şi manifesta voinţa de a cumpăra imobilul, nedovedindu-se astfel că

le-a fost lezat un drept.150

f) Persoanele fizice nu au putut dobândi terenuri agricole în proprietate, prin

acte juridice între vii, peste limita de două sute hectare de teren în echivalent arabil,

de familie – incapacitate ce nu se mai regăseşte în noile norme ce reglementează

circulaţia juridică a terenurilor cuprinse în Legea nr. 247/2005. Această incapacitate a

fost reglementată de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a

terenurilor, ca existând şi în Legea nr. 18/1991, însă suprafaţa limită era de doar o sută

de hectare (art. 67, alin. 2 din Legea nr. 18/1991).

Potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 54/1998, sancţiunea aplicabilă în cazul

depăşirii suprafeţei de două sute de hectare era reducţiunea actului juridic până la

limita suprafeţei legale.

Alături de alţi autori, apreciem că în cazul depăşirii limitei legale intervenea

nulitatea absolutăa contractului, fiind vorba despre o incapacitate instituită pentru a

proteja un interes general obştesc. Nulitatea era totală sau parţială, în funcţie de

suprafaţa de teren agricol pe care cumpărătorul şi familia sa o deţineau în proprietate

în momentul contractării.151

Incapacitatea instituită prin art. 2 alin. 2 din legea privind circulaţia juridică a

terenurilor era una temporară, deoarece exista atât timp cât familia deţinea două sute

de hectare de teren agricol iar persoanele care o alcătuiau formau o familie în sensul

arătat de legiuitor.

Persoanele fizice nu au putut dobândi terenuri forestiere în proprietate, prin

acte juridice între vii, peste limita de o sută de hectare de familie (art. 2 alin. 3 din

O.U.G. nr. 226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră,

aprobată, modificată şi completată prin Legea nr. 66/2002, în prezent abrogată de

Legea nr. 247/2005).

Prin noţiunea de familie se înţelegea soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă părinţii

gospodăreau împreună cu copiii lor.

Deşi legiuitorul foloseşte din nou noţiunea de reducţiune a actului juridic până

la limita suprafeţei legale, atunci când precizează sancţiunea aplicabilă în cazul

150 R.I. Motica, F. Motiu, Contracte civile. Teorie şi practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag. 54-55.151 C. Macovei, op.cit, pag. 14-15.

nerespectării art. 2 alin. 3, apreciem că nu putea fi vorba decât despre o nulitate

absolută, totală sau parţială, după caz.152

g) Art. Alin. 2 teza a-II-a din Constituţia României din 1991, sub sancţiunea

nulităţii absolute, stipula în forma sa iniţială că „cetăţenii străini şi apatrizii nu pot

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Această dispoziţie a fost preluată în

termeni identici de art. 3 alin. 1 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a

terenurilor, în plus, la alin. 3 al aceluiaşi articol stipulându-se şi că „persoanele

juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau

pentru cauză de moarte.”

Incapacităţile fiind de strictă interpretare, nimic nu i-a împiedicat pe străini să

cumpere construcţii în România sau alte drepturi reale decât cel de proprietate

(dezmembrăminte, garanţii reale sau drepturi de concesiune).

Ca urmare a revizuirii din anul 2003 a Constituţiei României, textul

constituţional menţionat mai sus, devenit art. 44 alin. 2 teza a-II-a, a fost reformat în

sensul că „cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată

asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea

Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de

reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire

legală.” Aşadar, incapacitatea urmează a fi treptat dacă nu abandonată integral, cel

puţin restrânsă.

În prezent, ca urmare a modificărilor aduse Constituţiei României prin Legea

de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, s-a prevăzut în mod expres dreptul cetăţenilor

străini şi apatrizilor de a dobândi, dreptul de proprietate privată asupra terenurilor pe

calea moştenirii legale (art. 44 alin. 2).153

În ceea ce priveşte dobândirea de aceste categorii de persoane a terenurilor

prin acte juridice inter vivos, art. 44 alin. 2 al actualei Constituţii prevede această

posibilitate, dar numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea

Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de

reciprocitate şi în condiţiile prevăzute prin lege organică.

Spre deosebire de legislaţia anebelică, care prevedea această interdicţie numai

pentru imobilele rurale, legislaţia actuală vizează terenurile de orice fel, atât situate în

intravilan, cât şi cele situate în extravilan.154

152 C. Macovei, op.cit, pag. 14-15.153 D. Chirică, op.cit., pag. 131.154 D. Chirică, op.cit., pag. 131.

Art. 3 din Titlul X Circulaţia juridică a terenurilor al Legii nr. 247/2005

prevede că „cetăţenii străini şi apatrizii precum şi persoanele juridice străine pot

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiile prevăzute

de legea specială.”155

O primă serie de criterii circumscrise posibilităţii dobândirii dreptului de

proprietate asupra terenurilor, atât în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană, cât şi în cazul încheierii unor tratate internaţionale, au fost prevăzute în

Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra

terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice

străine. Acest act normativ va intra în vigoare la data aderării ţării noastre la Uniunea

Europeană.

Din conţinutul art. 1 din Legea nr. 312/2005 rezultă că în obiectul să de

reglementare sunt incluse atât actul juridic inter vivos prin intermediul cărora s-ar

putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, cât şi cele mortes causa.

Dacă terenul va fi dobândit pentru reşedinţe secundare, atunci cetăţeanul unui

stat membru rezident în România sau prin apatridul nerezident în România cu

domiciliul într-un stat membru poate încheia un astfel de act la împlinirea unui termen

de cinci ani de la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 4). În caz contrar,

termenul va fi de şapte ani, legea făcând referire pentru această ipoteză la terenuri

agricole, păduri şi terenuri forestiere (alin. 1 al art. 5). În plus, nu se mai face referire

la calitatea de nerezident, domiciliul fiind de asemenea indiferent.

Un regim special este destinat de Legea nr. 312/2005 fermierilor. Conform art.

5 alin. 4, aceste persoane vor putea dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor

agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere în aceleaşi condiţii cu cele aplicabile

cetăţenilor români, de la data aderării României la Uniunea Europeană, dacă

îndeplinesc următoarele condiţii:

- desfăşurarea activităţilor independente (art. 5 alin. 1);156

- sunt fie cetăţeni ai statelor membre sau apatrizi cu domiciliul într-un stat

membru, care îşi stabilesc reşedinţa în România, fie apatrizi cu domiciliul în

România. (art. 5, alin. 2, lit. A) şi b)).

Fermierii cetăţeni străini şi apatrizi care dobândesc proprietăţi asupra

terenurilor agricole, pădurilor şi a terenurilor forestiere prin efectele Legii nr.

155 R.I. Motica, F. Motiu, Contracte …, op. cit., pag. 55.156 C. Macovei, op.cit., pag. 16-17.

312/2005 au obligaţia de a nu schimba destinaţia acestora pentru o perioadă de şapte

ani. (art. 5, alin. 5).

Legea nr. 312/2005 prevede că dobândirea dreptului de proprietate se va face

de către cetăţenii statelor membre şi de către cetăţenii statelor membre şi de către

apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau în România în aceleaşi condiţii cu cele

prevăzute de legea pentru cetăţenii români (art. 3). Totuşi, de această dispoziţie cu

caracter general, aplicabilă tuturor categoriilor mai sus discutate, nu rezolvă şi unele

ambiguităţi ale textului legii. Astfel, rămâne neclară care este situaţia cetăţenilor

străini şi a apatrizilor rezidenţi în România la data aderării tării noastre la Uniunea

Europeană. De asemenea, din corelarea dispoziţiilor art. 4 cu art. 5 ar reieşi că

terenurile pentru reşedinţe secundare sunt terenuri aflate în intravilan, destinate

edificării de construcţii, cum ar fi casele de vacanţă, dar nu trebuie omis că şi

terenurile din extravilan pot face obiectul unei proceduri care să permită construirea

de locuinţe.

În privinţa cetăţenilor străini şi apatrizilor care aparţin statelor terţe, singura

noutate adusă de Legea nr. 312/2005 se referă la faptul că aceştia nu vor putea

dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în condiţii mai favorabile decât cele

aplicabile cetăţeanului unui stat membru. (art. 6, alin. 2)

Legea 312/2005 (...) dispune că, de la momentul aderării României la Uniunea

Europeană, persoanele juridice constituite în conformitate cu legislaţia unui stat

membru pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru sedii secundare

într-un termen de cinci ani (art. 4). Persoana juridică trebuie să fie nerezidentă, adică

să nu deţină nici un sediu secundar în România (art. 2, lit.c). În cazul în care

dobândirea are orice alt scop, termenul calculat de la data aderării României la

Uniunea Europeană este de şapte ani.

Toate precizările privind în capacitatea persoanelor fizice de a dobândi dreptul

de proprietate asupra terenurilor în România sunt valabile şi în privinţa persoanelor

juridice, inclusiv aceea că acestă incapacitate este de strictă aplicare.157

h) Conform art. 5 alin. 2 din Decretul – Lege nr. 61/1990, locuinţele ocupate

de chiriaşi se pot vinde acestora pe baza cererilor adresate direct unităţilor

specializate în vânzarea locuinţelor. Aşa fiind, vânzarea acestei categorii de locuinţe

este condiţionată imperativ de îndeplinirea calităţii de chiriaş a cumpărătorului şi,

157 C. Macovei, op.cit., pag. 16-17.

evident, de formularea prealabilă de către chiriaşi a unei cereri scrise pentru

cumpărarea apartamentului.158

i) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunuri imobile care se vând prin

licitaţie publică (art. 539 C. Civ. abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000). În privinţa

vânzării prin licitaţie publică a bunurilor mobile, art. 444 C. Civ. prevede că, după

adjudecare, cumpărătorul este obligat să depună de îndată întregul preţ (în numerar,

prin ordin de plată sau orice alt instrument legal de plată). Ca atare, în principiu,

problema solvabilităţii nu se pune.159

j) În sfârşit, potrivit art. 22 din Legea nr. 58/1991 privind privatizarea,

certificatele de proprietate „nu pot fi înstrăinate către persoane fizice sau juridice

străine”, sub sancţiunea nulităţii absoluta a actului. Interdicţia viza numai certificatele

de proprietate, iar nu şi acţiunile dobândite în urma depunerii certificatelor de

proprietate la diferite societăţi comerciale care au fost privatizate.160

4.2.3. Incapacităţi de a vinde

a) O decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată relativ recent în

„Dreptul” readuce în discuţie unele probleme controversate privind interdicţia

prevăzută de art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 care, după cum se ştie, prevede că

„Apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1, nu pot fi înstrăinate timp de 10 ani de

la data cumpărării”.

A. În literatura juridică s-a subliniat, pe drept cuvânt, că interdicţia la care ne

referim este o inalienabilitate temporară propter rem, adică în considerarea bunului

(intuitu rei), iar nu intuitu personae.

Drept consecinţă s-a susţinut că interdicţia urmăreşte bunul chiar dacă acesta

s-ar transmite prin moştenire şi că, înainte de expirarea termenului de 10 ani de la

dobândire, asupra acestor imobile nu se pot constitui ori transmite nici

dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, pentru că astfel s-ar eluda legea.

Dispoziţiile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 au fost modificate prin Legea

nr. 10/2001 (republicată la 2 septembrie 2005) care, prin art. 43 alin. 1 a prevăzut

dreptul chiriaşilor care au cumpărat locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 de a o

158 Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai avea calitatea de chiriaş, actul este lovit de nulitate. (D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., pag. 22).159 C. Toader, Drept … , op. cit., pag. 42.160 R.I. Motica, F. Motiu, Contracte …, op. cit., pag. 56

înstrăina, chiar mai înaintea termenului de 10 ani de la cumpărare, dar numai dacă

înstrăinarea se face către persoana îndreptăţită, fost proprietar al acelei locuinţe.

În baza acestei modificări legislative, în literatura juridică s-a susţinut, într-o

opinie, o nouă teză şi anume că interdicţia la care ne referim s-a transformat dintr-o

interdicţie propter rem într-o interdicţie intuitu personae.

Pentru a susţine această transformare, autorul citat arată că în timp ce in-

terdicţia prevăzută de Legea nr. 112/1995 se referă îa „apartamente” (deci la bunuri),

art. 48 (1) Legea nr. 10/2001 se referă la „chiriaşi”, deci la persoane. Pe de altă parte

dacă imobilele arătate se pot vinde la anumite persoane (foştii proprietari), iar la altele

nu, se înţelege că interdicţia care iniţial a fost propter rem a devenit intuitu personae.

Dimpotrivă, un alt autor consideră, cu fermitate, că şi după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, dispoziţia în discuţie înscrisă în art. 9 alin. 8 din Legea nr.

112/1995 constituie tot un caz de indisponibilizare propter reni, dar „cu singura

deosebire că de aceasta dată este permisă, în mod excepţional, înstrăinarea prin acte

între vii a apartamentelor respective foştilor proprietari persoane fizice.

B. Prin decizia menţionată mai sas, Înalta Curte a statuat în esenţă că:

- moştenitorii legali ori testamentari ai defunctului care au cumpărat un

apartament în baza Legii nr. 112/1995 au dreptul să îl vândă, sub condiţia sus-

pensivă ca transferul proprietăţii să opereze la data când se împlineşte

termenul de 10 ani de la dobândire;

- moştenitorii au dreptul să constituie şi să transmită dezmembrăminte

ale dreptului de proprietate mai înainte de expirarea termenului menţionat.

În cele ce urmează vom examina ambele statuări ale Înaltei Curţi.

I. Cu privire la dreptul moştenitorilor de a vinde sub condiţia suspensivă

arătată, este de observat că, în baza art. 1296 C.civ., vânzările se pot face şi sub

condiţie, care, evident, poate fi şi suspensivă, aşa cum de altfel prevede expres art.

1584 alin. 1 C.civ. francez.

Numai că, potrivit art. 1004 C.civ. român, obligaţia este condiţionată când

perfectarea ei depinde „de un eveniment viitor şi necert”.

În situaţia în care părţile prevăd că transferul de proprietate va opera la îm-

plinirea termenului de 10 ani, acesta este desigur un eveniment viitor, dar nu este

„necert”.

Mai degrabă data respectivă poate fi considerată un termen suspensiv, în

înţelesul art. 1022 C.civ., dat fiind că termenul, spre deosebire de condiţie, nu

suspendă obligaţia, ci amână numai executarea ei.161

Indiferent însă de calificarea la care ne referim, considerăm că trebuie să

facem distincţie între transferul dreptului de proprietate, care operează, de regulă, la

încheierea contractului, şi predarea bunului care formează obiectul vânzării şi care, de

regulă, operează sau poate opera mai târziu.

Potrivit art. 1583 C.civ. francez vânzarea este perfectată între părţi şi pro-

prietatea este dobândită de drept de către cumpărător, de îndată ce s-a convenit asupra

lucrului şi a preţului, cu toate că lucrul nu a fost predat şi nici preţul plătit.

Desigur, părţile pot conveni ca şi transferul de proprietate să opereze după

încheierea contractului. De aceea, art. 1476 din Codul civil italian prevede printre

obligaţiile principale ale vânzătorului, şi aceea de a-i transmite proprietatea lucrului

sau dreptului „dacă transmisiunea nu este efectul imediat al contractului”.

În doctrina franceză s-a subliniat pe drept cuvânt că transferul proprietăţii, care

constituie obiectul contractului de vânzare-cumpărare, este de natura vânzării, iar nu

de esenţa sa.

Tot astfel, în doctrina noastră s-a arătat, justificat, că părţile pot conveni să

amâne transferul dreptului de proprietate la o anumită dată alta decât aceea a în-

cheierii contractului, de exemplu la data plăţii integrale a preţului de către cumpărător.

Admiţând deci că moştenitorii pot încheia acte de vânzare-cumpărare dacă se

stipulează în act că transferul proprietăţii se va face la împlinirea termenului de 10

ani, cu motivarea că, în acest fel, nu se nesocoteşte interdicţia la care ne referim,

trebuie să ajungem, în mod firesc, la concluzia că acest drept îl au nu numai

moştenitorii, ci şi autorii lor.

În sfârşit, în considerarea celor expuse mai sus, subliniem că nu putem adera

la considerentul cuprins în decizia Înaltei Curţi aici discutată, potrivit căreia

moştenitorilor titularului dreptului de proprietate asupra apartamentului, cumpărat de

la Stat, în temeiul Legii nr. 112/1995 (fostul chiriaş), „nu le erau incidente dispoziţiile

art. 9 alin. final (din Legea amintită - paranteza noastră; O.R.; P.R.; AT.) referitoare la

interdicţia înstrăinării” (soluţie justificată pe ideea inadmisibilităţii interpretării

extensive a unei norme de excepţie). Motivarea opiniei noastre se justifică pe 161 O. Rădulescu, P. Rosemberg, A. Tudor, Aspecte noi privind interdicţia de înstrăinare a apartamentelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, în revista “Dreptul”, nr. 9/2006, pag. 91.

aplicarea principiului clasic nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse

habet; cu alte cuvinte, de vreme ce de cujus nu putea înstrăina locuinţa cumpărată în

temeiul Legii nr. 112/1995, timp de 10 ani de la dobândire, moştenitorii acestuia nu

pot avea drepturi mai mari decât autorul lor, fără ca această axiomă juridică să

reprezinte o „interpretare extensivă” şi o încălcare a dispoziţiilor art. 53 din

Constituţia României (republicată) privitoare la caracterul excepţional al restrângerii

unor drepturi ori al unor libertăţi.162

II. În privinţa posibilităţii moştenitorilor (ori chiar a autorilor în timpul vieţii

sale) de a transmite uzufructul imobilului cumpărat ori alte dezmembrăminte ale

dreptului de proprietate, cu motivarea că acestea nu sunt înstrăinări şi că legiuitorul a

interzis numai înstrăinările, considerăm că dacă am admite existenţa unei astfel de

posibilităţi s-ar eluda Legea nr. 112/1995.163

Întrucât interdicţia priveşte orice fel de înstrăinare inter vivos (cu titlu oneros

ori gratuit) modalităţile de eludare a ei prin simulaţie ar putea avea loc, spre exemplu,

prin deghizarea vânzării într-un act de constituire a unui uzufruct sau într-un legat cu

titlu particular, al cărui beneficiar să fie cumpărătorul. Având în vedere – pe de o

parte – că orice încălcare a interdicţiei este lovită de nulitate absolută şi – pe de altă

parte – că simulaţia într-un asemenea caz ar avea drept scop fraudarea legii,

sancţiunea sancţiunea une astfel de operaţii nu va putea fi decât nulitatea absolută a

întregului ansamblu simulator: actul secret şi actul public.164

Atât în literatura juridică de dinainte de anul 1989 cât şi în practica jude-

cătorească s-a statuat că interdicţia de înstrăinare a terenurilor de orice fel prin acte

juridice, instituită de Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, vizează şi dobândirea oricăror

alte drepturi reale ce reprezintă dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, adică

dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de superficie priveşte nu numai dreptul de

dispoziţie, dar şi folosinţa bunului, atribut esenţial al proprietăţii.

Este adevărat că Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au fost abrogate, dar, în

opinia noastră, teza în sensul că dacă legiuitorul interzice înstrăinarea unor bunuri nu

162 O. Rădulescu, P. Rosemberg, A. Tudor, op.cit., pag. 93163 O. Rădulescu, P. Rosemberg, A. Tudor, op.cit., pag. 94.164 Totuşi, dincolo de sancţionarea încălcării acestei norme, inclusiv atunci când instrumentul încălcării este simulaţia, jurisprudenţa trebuie să aplice textul în mod raţional şi să recunoască valabilitatea înstrăinărilor atunci când acestea au fost făcute de moştenitorii foştilor chiriaşi (căci interdicţia este intuitu personae) sau chiar de către chiriaşi atunci când aceştia sunt determinaţi să vândă de un motiv independent de voinţa lor; spre exemplu, urmează să se stabilească în altă localitate. (F. A. Baias, op.cit., pag. 247).

se pot înstrăina nici părţi (dezmembrăminte) ale dreptului de proprietate privind acel

bun rămâne valabilă, pentru că s-ar eluda astfel interdicţia de înstrăinare şi s-ar

nesocoti scopul urmărit de legiuitor.

Prin interdicţia prevăzută de art. 9 din Legea nr. 112/1995 s-a urmărit sa se

evite specula şi să nu se creeze dificultăţi persoanelor îndreptăţite să solicite

retrocedarea apartamentelor, inclusiv prin declararea nulităţii ori prin anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii, sancţiuni care devin

mai greu realizabile dacă imobilele se înstrăinează unoi terţi, care pot invoca buna-

credinţă.

Or, daca s-ar permite constituirea unui uzufruct şi cedarea acestuia pe timp

îndelungat nici unul din scopurile urmărite de legiuitor nu ar fi respectate.

Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că uzufructul este un element al

proprietăţii, astfel că, dacă vânzarea este interzisă, este interzisă şi constituirea şi

cedarea uzufructului după principiul accessorium sequitur principale.

Astfel fiind şi în speranţa ca să nu fim acuzaţi de conservatorism, considerăm

că, înainte de expirarea termenului de 10 ani, nici moştenitorii şi nici autorii lor nu pot

constitui şi transmite dezmembrăminte ale dreptului de proprietate asupra imobilelor

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.165

b) O altă interdicţie de a vinde este prevăzută de art. 511 C.proc.civ. Potrivit

art. 511 C.proc.civ. „va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit

făcută de datornic în urma transcrierii comandamentului.”

În literatura de specialitate, unii autori au susţinut că transcrierea

comandamentului este o măsură de indisponibilizare (de scoatere din circuitul civil) a

imobilelor datornicului, fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Alţi autori, la a căror opinie ne raliem, au arătat că textul instituie o

incapacitate a datornicului de a vinde, în favoarea creditorilor. Interesele protejate

prin această interdicţie sunt restrânse la sfera creditorilor datornicului, deci nu sunt de

ordin general, astfel încât sancţiunea este nulitatea relativă a actului de înstrăinare.

Această condiţie este întărită şi de faptul că, potrivit art. 512 C.proc.civ., o asemenea

înstrăinare poate fi ratificată de către creditori; ori numai actele anulabile sunt

ratificabile, iar nu şi cele nule absolut.166

165 O. Rădulescu, P. Rosemberg, A. Tudor, op.cit., pag. 94.166 R.I. Motica, F. Motiu, Contracte …, op. cit., pag. 65.

Cap. V. Alte condiţii de validitate

5.1. Forma contractului de vânzare-cumpărare

În sens restrâns, forma contractului de vânzare-cumpărare reprezintă modul în

care se exteriorizează voinţa vânzătorului şi a cumpărătorului.

În sens larg, prin forma actului juridic se înţeleg trei feluri de formă: forma

cerută ca o condiţie ad validitatem; forma cerută ad probationem şi forma cerută

pentru opozabilitatea faţă de terţi.

5.1.1. Forma ad validitatem

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract consensual care se încheie

prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără să fie necesară respectarea anumitor

formalităţi.

Prin excepţie, unele contracte de vânzare-cumpărare care prezintă o

importanţă deosebită sunt formale (solemne). Astfel, pentru înstrăinarea terenurilor

prin acte între vii, art. 2 alin. 1 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 impune forma

autentică ad validitatem, sub sancţiunea nulităţii absolute, indiferent de locul situării

acestora. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă, iar

îndeplinirea oricărei alte formalităţi posterioare nu poate ţine loc de act autentic.167

5.1.2. Forma ad probationem

Conform art. 1191 alin. 1 C.civ. actele a căror valoare depăşeşte suma de 250

lei trebuie făcute în formă scrisă, deoarece legea prevede că aceste acte (inclusiv

contractele de vânzare-cumpărare) nu pot fi dovedite cu martori. Deci, dacă părţile nu

concretizează acordul dintre ele într-un înscris, nu este afectată valabilitatea

contractului, însă, în caz de litigiu, existenţa lui nu poate fi dovedită.

5.1.3. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

Contractul de vânzare-cumpărare produce efecte numai între părţi, potrivit

principiului relativităţii efectelor actului juridic, nefiind opozabil faţă de terţi.

Pentru a asigura opozabilitatea faţă de terţele persoane a contractului de

vânzare-cumpărare, Legea nr. 7/1996 a instituit publicitatea imobiliară întemeiată pe

sistemul de evidenţă a cadastrului general, care are ca obiect înscrierea în cartea

funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobile şi care se efectuează de

către birourile de carte funciară ale judecătoriilor. Înscrierile în cartea funciară devin

opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererilor (art. 27).

Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe va fi inopozabilitatea actului faţă de

terţi, aceştia având posibilitatea de a ignora realitatea juridică instituită prin contractul

încheiat.168

5.2. Autorizarea prealabilă a înstrăinării unor bunuri

167 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 11.168 D. Macovei, I. E. Cadariu, op. cit., pag. 11

Conform art. 5 alin. 3 din Legea nr. 15/1990 privind organizarea unităţilor

economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, „înstrăinarea bunurilor

imobile aparţinând regiei autonome ... se face cu aprobarea ministerului de resort.”

Sancţiunea nerespectării acestei cerinţe este nulitatea absolută.

Art. 12 alin. 2 din Decretul_Lege nr. 61/1990 prevede că locuinţele proprietate

de stat, cumpărate pe bază de credit, până la rambursarea integrală a acestuia nu pot fi

înstrăinate decât cu autorizarea prealabilă a Casei de Economii şi Consemnaţiuni.

În fine, art. 15 alin. 3 din Legea nr. 85/1992 dispune că „până la achitarea

integrală a preţului, locuinţa dobândită în condiţiile prezentei legi nu poate fi

înstrăinată ... fără autorizaţia prealabilă a unităţii vânzătoare.”

În aceste din urmă două cazuri, încălcarea cerinţei autorizaţiei cerute atrage

nulitatea relativă, deoare ce acestea sunt instituite numai în interesul Casei de

Economii şi Consemnaţiuni şi a unităţii vânzătoare.

Cap. VI. Practică judiciară

1.Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 671 din 25 martie

1993

Contract prevăzut prin Decretul – lege nr. 61/1990, încheiat de către un soţ

ascunzând celuilalt soţ această situaţie. Consecinţe:

Reclamanta arătat că fostul său soţ, prin înşelăciune, a cumpărat apartamentul în care

locuiau cu titlu de chiriaşi, profitând de faptul că se aflau în divorţ şi fără a face

cunoscut acest lucru întreprinderii vânzătoare. Potrivit art. 16 din Decretul – lege nr.

61/1990, locuinţele ocupate de chiriaşi se vând numai acestora. Rezultă, deci, că în

cazul în care titularul contractului de închiriere este căsătorit, de acest drept

beneficiează şi membrii defamilie, care, potrivit legii, au drepturi locative proprii,

precum soţul şi copiii minori. Este adevărat că prevederile art. 35, alin. 2 din Codul

familiei nu sancţionează cu nulitatea un act juridic de dobândire a unui drept real de

către unul din soţi în timpul căsătoriei, dar în cauză nu aceste dispoziţii legale au fost

nesocotite, ci dispoziţiile care sancţionează frauda săvârşită cu prilejul dobândirii unui

drept real şi care poate fi invocată de orice persoană interesată.

(F. Ciutacu, Drept civil. Contracte. Culegere de speţe. Modele de contracte.

Modele de acţiuni, Editura Themis cart, Bucureşti, 2003, pag. 21)

2. Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 867 din 17 mai 1955

Deşi vănzarea între soţi este sancţionată cu o nulitate absolută, totuşi, după

desfacerea căsătoriei, când încetează cauza care justifică această dispoziţie de

protecţie legală în raporturile dintre soţi, nimic nu se opune ca nulitatea să fie

acoperită printr-un act de ratificare. Cu atât mai mult, nimic nu se opune ca între

moştenitorii unuia dintre soţi să se încheie un raport cu privire la împărţirea bunurilor

succesorale (art. 1307 C. Civ.).

(Fi Ciutacu, op. Cit., pag. 24)

3. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I, decizia nr. 11 din 9 iunie 1884

Faptul unui soţ de a trece prin vânzare averea sa în patrimoniul soţiei sale

(afară de cazurile exceptionale prevăzute de art. 1307 C. Civ.) nu poate fi considerat

decât ca o ascundere sau o sustragere a gajului pe care creditorii acestui soţ au contat

(...). Ţinându-se seama de împrejurarea că sotul a vândut averea sa mobilă unui terţ

care peste câteva zile o revinde soţiei primului vânzător, se poate ridica o gravă

prezumţie în contra sincerităţii unei asemenea vânzări între soţi şi ea, departe de a-şi fi

avut fiinţa reală, nu poate fi considerată decât ca un fapt simultan în scop de a se

ascunde averea de la urmărirea creditorilor soţului, iar autenticitatea ce s-ar da unei

asemenea operaţiuni nu este de natură de a valida un pretins act de înstrăinare.

(F. Ciutacu, op. Cit., pag. 24)

4. Tribunalul judeţean Hunedoara, decizia nr. 193/1988

Întrucât din actele dosarului rezultă că, în 1977, reclamantul cu pârâta (care

întreţineau relaţii de concubinaj din 1974, având şi un copil rezultat din această

legătură) au cumpărat un apartament împreună (fiecăruia revenindu-i o cotă-parte

indiviză de câte o jumătate),iar la 31 octombrie 1983 reclamantul – prin act autentic –

şi-a vândut cota sa parte pârâtei şi din probele administrate rezultă că reclamantul a

încheiat actul, la presiunea pârâtei, pentru menţinerea concubinajului, el este lovit de

nulitate absolută (art. 966 şi 968 C. Civ.), având o cauză imorală.

(C. Turianu, Contracte civile speciale. Practică judiciară adnotată, Editura

All Beck, Bucureşti, 2000, pag. 95)

5. Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 1774 din 9 octombrie 1956

Vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul când contractul s-a

încheiat pentru determinarea uneia din părţi să menţină starea de concubinaj şi deci

are o cauză imorală.

(F. Ciutacu, op. Cit., pag. 23)

6. Tribunalul judeţean Timiş, decizia nr. 1285/1978

Atâta timp cât alienatul mintal nu a fost pus sub interdicţie, prezumţia

capacităţii de exerciţiu funcţionează, dar poate fi înlăturată prinproba contrară, în

sensul de a se dovedi boala psihică şi, deci, lipsa de discernământ. Pentru a putea să

conducă, însă, la anularea unui act juridic încheiat în această stare sau la înlăturarea

decăderii din dreptul de a efectua un asemenea act, ca urmare a expirării termenului în

care trebuia săvârşit, proba lipsei de discernământ urmează să se refere precis la epoca

în care s-a produs actul sau omisiunea de a-l efectua.

(C. Turianu, Contracte ..., pag. 43)

7. Tribunalul Regional Iaşi, decizia nr. 871/1958

Alienatul sau debilul mintal, chiar dacă are capacitate de exerciţiu, poate

obţine anularea actului juridic încheiat de el, dar cu condiţia să dovedească lipsa de

luciditate în momentul când şi-a dat consimţământul la facerea actului (art. 142,144

C. Fam.).

(F. Ciutacu, op. Cit., pag. 23)

8. Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia 2197/1992

Potrivit art. 1305 C. Civ. „pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin

lege”, iar potrivit art. 1308 C. Civ. „nu pot fi adjudecatari, nici direct, nici prin

persoane interpuse, mandatarii averii ce sunt însărcinaţi să vândă”.

În cauză s-a solicitat anularea licitaţiei şi a actului de vânzare-cumpărare

încheiat în baza acestuia pentru un bun aparţinând cantinei unui liceu, în

contradictoriu, cu cumpărătorul şi comisia de lichidare a C.A.P.

Având în vedere dispoziţia art. 1305 şi 1308 C. Civ., nu pot participa la

licitaţia bunurilor fostelor C.A.P. nici membrii comisiei de lichidare şi nici membrii

comisiei de licitaţie. Dacă aceştia participă tptuşi, actele de licitaţie întocmite sunt

nule, iar celelalte acte, încheiate în baza lor, sunt nule şi ele.

(R.I. Motica, F. Moţiu, Contracte, pag. 80)

9.Notariatul de Stat al Raionului Târgu-Ocna, Procura de vânzare

autentificată sub nr. 407 din 11 iunie 1957

Condamnatul la o pedeapsă criminală poate da procură apecială unei persoane,

împuternicind-o să vândă partea sa dintr-un bun comun, deoarece are capacitatea de

exerciţiu a drepturilor civile.

(F. Ciutacu, op. Cit., pag. 23)

10. Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a, decizia nr. 216 din 10

octombrie 1921

Deşi după art. 1308 alin. 2 C. Civ., între alţii, mandatarii averii ce sunt

însărcinaţi a vinde, nu se poate face, sub pedeapsa de nulitate, adjudecatari ai acestei

averi, totuşi creditorul urmăritor nefiind vânzător al imobilului urmărit, mandatarul

său poate deveni adjudecatar. Pe lângă aceasta, nulitatea prevăzută e art. 1308 C. Civ.

Nu este de ordine publică, ci relativă, întrucât ea este de interes privat şi nu poate fi

invocat decât de proprietarii imobilelor vândute în contra prohibiţiunii legii iar nu şi

de fostul adjudecatar, care nu a depus preţul şi care nu este decât un terţ; în orice caz o

asemenea nulitate nu poate fi propusă pentru prima oară în casaţie.

(F. Ciutacu, op. Cit., pag. 24)

11. Tribunalul judeţean Sălaj, decizia nr. 157/1993

Nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de oricine are un interes

juridiceşte ocrotit. În categoria acestor persoane nu ar putea să intre cele care sunt

total străine de actul juridic încheiat ilegal.

Astfel fiind, un fost membru cooperator din satul în care comisia de lichidare a

C.A.P., a vândut, prin licitaţie, în mod ilegal, „casa specialistului” nu este însă străin

de acest act juridic şi, prin urmare, avea calitatea să invoce nulitatea absolută a

vânzării respective.

(R.I. Motica, F. Moţiu, Contracte, pag. 81)

12. Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, decizia nr. 2268/2002

Dispoziţiile art. 1309 C. Civ. Prevăd că judecătorii, procurorii, avocaţii şi

notarii nu pot deveni cesionari de drepturi litigioase în circumscripţia curţii de apel în

care îşi desfăşoară activitatea, iar dispoziţiile art. 1403 C. Civ. Prevăd situaţiile în care

un bun este litigios.

Ca urmare, la data perfectării vânzării, cumpărătoarei avocat pe raza Curţii de

Apel Timişoara, nu-i era aplicabilă această interdicţie, întrucât imobilul nu avea

caracter litigios, litigiul în legătură cu acesta fiind soluţionat irevocabil şi neexistând

notat în nici un proces în cartea funciară.

Prin decizia civilă nr. 792 din 3 iunie 2001 Tribunalul Timiş a respins apelul

declarat de reclamanţii B.C., G.C., M.L.M. şi M.M.V. împotriva sentinţei civile nr.

11302 din 28 iunie 2001 pronunţată de Judecărtoria Timişoara.

Instanţa de apel a reţinut că procedând la cercetarea valabilităţii contractului

de vânzare-cumpărare încheiat la 28 noiembrie 2000 între pârâţii G.L.E.T., F.G.M.M.,

G.S., R.V.H., M.I.M.Ş. şi C.R.M., precum şi a contractului de schimb imobiliar

încheiat la aceeaşi dată între aceasta din urmă pârâtă şi pârâţii C.G. şi C.G., convenţie

având ca obiect imobilul în speţă, prima instanţă a constatat în mod corect, pe baza

probelor administrate, că la data perfectării tranzacţiilor, bunul nu avea caracter

litigios şi nu sunt motive de desfiinţare a acestora, iar în privinţa motivelor de nulitate

relativă reclamanţii nu-şi legitimează dreptul la acţiune.

Referitor la interdicţia cuprinsă în dispoziţiile art. 1309 C.civ. se constată că

aceasta nu era aplicabilă cumpărătoarei C.R.M., întrucât la data perfectării vânzării,

28 noiembrie 2000, deşi aceasta avea calitatea de avocat, exercitată pe raza Curţii de

Apel Timişoara, bunul dobândit nu avea caracter litigios, astfel cum îl defineşte art.

1403 C. Civ., litigiul privind imobilul obiect al vânzării-cumpărării fiind soluţionat

irevocabil încă de la data de 21 martie 2000, iar intenţia de vânzare a bunului a fost

făcută publică la 11 noiembrie 2000 prin publicarea în ziarul „Publitim” a ofertei de

vânzare.

În motivarea recursului declarat împotriva acestei deciziiclamanţii au susţinut

că dispoziţiile art. 1309 C.civ. au aplicabilitate, întrucât la data încheierii contractului

de vânzare-cumpărare pe rolul Curţii de Apel Timişoara se afla litigiul având ca

obiect revizuirea hotărârii prin care s-a stabilit dreptul de proprietate al vânzătorilor,

iar cumpărătoarea a avut calitatea de avocat al vânzătorilor, calitate pe care o are şi în

procesul de revizuire.

De asemenea, au susţinut că dreptul cesionat prin contractul de vânzare-

cumpărare, pentru care s-a cerut constatarea nulităţii, avea un caracter litigios, în

înţelesul dat de art. 1309 C.civ. şi de practica şi doctrina în materie, respectiv un drept

asupra căruia se poate naşte contestaţie serioasă viitoare, indiferent de natura dreptului

şi de intenţia cumpărătorului de a-l revinde. Astfel, rezultă că noţiunea de „drept

civil” are o accepţie mai largă decât aceea de „drept litigios”, supus retractului litigios

prevăzut de art. 1403 C.civ.

În drept au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C.pr.civ.

Examinând recursul declarat de reclamanţi prin prisma criticilor formulate,

Curtea a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C.pr.civ.

Dispoziţiile art. 1309 C.civ. prevăd că judecătorii, procurorii, avocaţii şi

notarii nu pot deveni cesionari de drepturi litigioase în circumscripţia curţii de apel în

care îşi desfăşoară activitatea, iar dispoziţiile art. 1403 C.civ. prevăd situaţiile în care

un bun este litigios.

La data perfectării vânzării, 28 noiembrie 2000, compărătoarei C.R.M., avocat

pe raza Curţii de Apel Timişoara, nu-i era aplicabilă interdicţia prevăzută de art. 1309

C.civ. întrucât imobilul nu avea caracter litigios, în sensul dispoziţiilor art. 1403

C.civ., litigiul privind imobilul fiind soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 2695

din 13 septembrie 2000. Intenţia de vânzare a bunului a fost publicată în ziarul

„Publitim” din 11 noiembrie 2000, iar la data încheierii contractelor de vânzare-

cumpărare şi de schimb nu era notat în cartea funciară niciun proces, o astfel de

notare, privind revizuirea, fiind făcută abia la 4 decembrie 2000.

Intenţia pârâţilor de a vinde imobilul a fost făcută publică, astfel că nu se poate

reţine influenţa cumpărătoarei asupra vânzărilor, chiar reclamanţii având posibilitatea

de a-şi manifesta voinţa de a cumpăra imobilul, nedovedindu-se astfel că le-a fost

lezat un drept.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a apreciat că se impune

respingerea recursului declarat de reclamanţi.

(R.I. Motica, F. Moţiu, Contracte, pag.82-83)

13. Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. 2 şi

3 din Legea pentru organizarea judecătorească, decizia nr. 41 din 20 aprilie 1992

În concepţia Legii nr. 29/1990, actul administrativ este o manifestare

unilaterală de voinţă juridică care, pe baza şi în executarea legii, duce la crearea unei

situaţii juridice noi, voinţă care provine de la o autoritate administrativă, esenţial,

fiind deci ca autorul actului să se manifeste nu ca persoană juridică, ci ca autoritate

politică, ceea ce a şi impus supunerea acestora, în ceea ce priveşte anularea lor, unui

regim juridic special, de competenţa instanţelor de contencios administrativ. Spre

deosebire de actele administrative de autoritate, actele de gestiune sunt încheiate de

autoritatea administrativă în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea

patrimoniului său, fiind date juridice cu caracter contractual sau făcute pentru

valorificarea unor drepturi contractuale, implicând o egalitate de voinţă în ceea ce

priveşte părţile între care se stabilesc raporturile judiciare, fapt pentru care, de altfel,

acestea au şi fost exceptate de la regimul juridic special instituit de Legea nr. 29/1990,

fiind supuse regimului juridic de drept privat (acelaşi care reglementează raporturile

juridice dintre particulari), iar soluţionarea litigiilor cu privire la aceste acte este de

competenţa instanţelor de drept comun. În speţă, actele Prefecturii judeţene, a căror

anulare s-a cerut de către reclamant au fost emise în baza şi în executarea Decretului-

lege nr. 61/1990. Potrivit art. 5 din Decretul-lege nr. 61/1990, Primăriile judeţene,

devenite ulterior prefecturi, precum şi Primăria Municipiului Bucureşti au obligaţia de

a organiza, pe principii economice, întreprinderile pentru vânzarea locuinţelor şi

oficiile specializate ce pot vinde către populaţie locuinţele construite din fondurile

statului, în condiţiile respectivului act normativ, şi de a pune la dispoziţia acestora

lista locuinţelor destinate vânzării către populaţie. Decizia autorităţii administrative,

prin care se pune la dispoziţie unităţilor specializate lista locuinţelor, construite din

fondurile statului, destinate vânzării către populaţie este un act administrativ în

înţelesul art 1 din Legea nr. 29/1990;iar?siunact de gestiune ^vfrşîf de.stat în înţelesul

art 2 lit d) din aceeaşi lege. Potrivit Decretului-lege nr. 61/1990, locuinţele în discuţie

pot fi vândute numai de unităţile specializate, organizate cu acest scop, pe baza listei

aprobate de autoritatea administrativă. Bunurile respective, pentru a intra în circuitul

civil şi a constitui obiect al raportului contractual de vânzare - cumpărare, trebuie, în

prealabil, să figureze pe lista pusă la dispoziţie de autoritatea administrativă. Decizia

autorităţii administrative este o manifestare unilaterală de voinţă juridică a acesteia,

dată în baza şi în executarea legii, organul administraţiei de stat acţionând în raport cu

întreprinderea vânzătoare ca o.autoritate publică şi nicidecum ca o persoană juridică

în cadrul unui raport contractual. Atât timp cât, la data emiteri actelor atacate,

apartamentele construite din fondurile statului şi destinate vânzării către populaţie nu

aparţineau domeniului privat al autorităţii administrative, se exclude posibilitatea ca

respectivul organ să acţioneze în calitate de persoană juridică şi nici nu poate fi vorba

de existenţa unei eventuale voinţe contractuale a organului administrativ de stat. În

concluzie, în speţă, în mod corect instanţele de contencios administrativ s-au

considerat competente a soluţiona cauza, întrucât actele, prin care s-a modificat de

către prefectura judeţeană lista locuinţelor destinate vânzării, stabilită anterior de către

aceeaşi autoritate administrativă, nu sunt acte de gestiune săvârşite de stat în calitate

de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului său, ci sunt acte

administrative ale căror legalitate este supusă controlului instanţei speciale de

contencios administrativ. Numai după ce organele admmistraţiei de stat pun la

dispoziţie întreprinderilor specializate lista locuinţelor destinate vânzării către

populaţie, acestea din urmă pot trece la organizarea vânzării, conform art 1 din

Decretul-lege nr. 61/1990.

(F. Ciutacu, op. Cit., pag. 22)

14. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 612 din 2 aprilie

1992

Potrivit dispoziţiilor art 1 din Decretul-lege nr. 61/1990; Întreprinderile pentru

vânzarea locuinţelor şi oficiile specializate pot vinde către populaţie locuinţele

construite din fondurile statului (...). Locuinţele devenite proprietate de stat în baza

prevederilor Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării din ţară a foştilor

proprietari, nu fac parte din categoria celor la care se referă dispoziţiile legale mai sus

menţionate. în aceste condiţii, numai cu încălcarea prevederilor art 1 din Decretul-

lege nr. 61/1990, în cauză, s-a putut aproba înscrierea imobilului intrat în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 223/1974 pe lista locuinţelor destinate vânzării către

populaţie, iar instanţele, la rândul lor, au admis acţiunea reclamantei obligând pârâta

la încheierea unor acte prin care s-au încălcat dispoziţii imperative ale legii.

15. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2524 din 11

noiembrie 1993

De regulă, conform art. 1306 din C. Civ., pot cumpăra toţi cărora nu le este

oprit de lege.

Aşadar, prohibiţia sau interdicţia de a cumpăra trebuie să fie legală şi expresă.

Conform art. 5 alin 2 din Decretul-Lege nr. 61/1990 locuinţele ocupate de

chiriaşi se pot vinde acestora, pe baza cererilor acestora, pe baza cererilor adresate

direct unităţilor specializate în vânzarea locuinţelor.

Aşadar, vânzarea acestei categorii de locuinţe este condiţionată imperativ de

îndeplinirea calităţilor de chiriaş a cumpărătorului şi de formularea prealabilă de către

chiriaş a unei cereri scrise pentru cumpărarea apartamentului.

(Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2524 din 11 noiembrie

1993)

Speţă din practica judecătorească

Stan Chioibăşianu a vândut un teren de 10 pogoane lui Nicolae Măgură, care

era minor. După un timp, Stan Chioibăşianu intentează o acţiune în justiţie contra

Ioanei Măgură, tutore legală a minorului Nicolae, cerând restituirea terenului vândut

contra restituirii preţului dat, sub cuvânt că, la momentul când a încheiat şi a semnat

singur contractul prin care cumpărase terenul, cumpărătorul era minor.

Cum îşi va întemeia reclamantul acţiunea, cum s-ar putea apăra pârâta şi ce va

decide instanţa?

Răspuns:

1. Cât timp contractul de vânzare-cumpărare este în vigoare, valabil, terenul

obiect al vânzării nu poate fi restituit. Pentru faptul că, la momentul încheierii

contractului cumpărătorului era minor şi semnase singur contractul, s-ar părea că

singura cale de a desfiinţa contractul este de a se invoca nulitatea relativă a acestuia,

pentru incapacitatea de exerciţiu a cumpărătorului.

2. Pârâta, acţionând în numele minorului va susţine că fiind vorba de o nulitate

relativă, care este şi o sancţiune, pentru neîndeplinirea unei condiţii legale privind

contractul, dar şi măsură de ocrotire a intereselor celui incapabil la contractare, nu

poate fi pornită acţiunea în anulare decât de către cel ocrotit prin dispoziţia legală

privitoare la nulitatea relativă şi nu de cealaltă parte, care era o persoană majoră şi ca

atare, nu avea nevoie să fie ocrotit de lege.

3. Instanţa va respinge cererea pentru motivele invocate de pârâtă.

CONCLUZII

Principiul în materie, atât în privinţa persoanelor fizice, cât şi în privinţa

persoanelor juridice: capacitatea de a contracta este regula, incapacitatea excepţia.

Acest caracter excepţional al incapacităţilor este statuat de lege care stabileşte că

nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege (art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, de asemenea art. 49 alin. 1 şi

2 din Constituţie). Încă o dată, nu poate exista incapacitate decât în virtutea legii (ea

nu se prezumă) iar textele legale referitoare la incapacitatea de a contracta sunt

întotdeauna de strictă interpretare (exceptiones sunt strictissimal interpretationes).

Într-o calificare generală, se poate conchide că pe când incapacitatea este o

măsură de protecţie directă, interdicţia de a contracta, este o protecţie indirectă.

Interdicţia legală de a contracta nu este impusă pentru o incapacitate a dispunătorului,

ci în scopul de a-l împiedica pe contractantul acestuia de a dobândi drepturi împotriva

dispunătorului, în contradicţie cu consideraţiunile de moralitate.

De lege ferenda propunem introducerea unui registru civil care să aibă o

funcţie de publicitate şi care să permită terţilor care intră în raporturi juridice cu o

persoană majoră să fie informaţi şi să poată verifica capacitatea sa, eventual prin

eliberarea unei copii (în Franţa există un asemenea centralizator încă din 1968).

Prin art. 1307 alin. 1 C.civ. care statuează că vânzarea între soţi în timpul

căsătoriei este prohibită, legiuitorul a urmărit protecţia moştenitorilor legali, a

creditorilor personali şi interdicţia de a eluda principiul revocabilităţii donaţiilor între

soţi (articolul corespunzător din Codul civil francez a fost abrogat). S-a propus şi la

noi abrogarea acestui text – opinie la care aderăm – aducându-se în sprijinul acestei

soluţii argumente demne de luat în seamă.169

Propunem de lege ferenda admiterea leziunii pentru unele categorii de majori

(cei dependenţi de droguri, de alcool, o slăbiciune datorată vârstei când ei nu pot să

evalueze corect raportul dintre prestaţie şi contraprestaţie etc.), pentru ca în acest fel

dreptul să se armonizeze cu morala.

Bibliografie

A. Studii cu caracter general, tratate, cursuri, monografii, în ordinea

alfabetică a numelui primului autor.

1. I. Albu, Drept civil. Contractul şi răspunderea contractuală, Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 1994.

2. F. A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2003.

3. D. Chirică, Contracte speciale civile şi comerciale, vol. I, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2005.

4. M. N. Costin, M. C. Costin, Dicţionar de drept civil, Editura Lumina Lex,

2004.

5. D. Creţu, Curs de drept civil.

6. F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2001.

7. I. Dogaru, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti,

2004.

8. D. C. Florescu, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universităţii Titu

Maiorescu, Bucureşti, 2001.

169 A se vedea I. Popa, “Contractul de vânzare-cumpărare. Studiu comparativ de doctrină şi jurisprudenţă”, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006, pag. 285.

9. C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. II şi III, Editura All Beck, Bucureşti,

1999, 2002.

10. C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil

român, vol. II, Editura All, Bucureşti.

11. C. Macovei, Contracte civile, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.

12. D. Macovei, I. E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Editura Junimea, Iaşi,

2004.

13. D. Macovei, I. E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Editura Fundaţiei

Academice Danubius, Galaţi, 2005.

14. D. Macovei, M. S. Striblea, Drept civil. Contracte. Succesiuni, Editura

Junimea, Iaşi, 2003.

15. R. I. Motica, F. Moţiu, Contractul de vânzare-cumpărare. Teorie şi

practică judiciară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

16. R. I. Motica, F. Moţiu, Contracte civile. Teorie şi practică judiciară,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

17. T. R. Popescu, Drept civil I, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994.

18. E. Safta-Romano, Contracte civile, Editura Polirom, Iaşi, 1999.

19. C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All Beck, Bucureşti,

2003.

20. C. Toader, Manual de contracte civile speciale, Editura All Beck,

Bucureşti, 2000.

21. T. Toma, Drept civil. Contracte, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998.

22. C. Turianu, Curs de drept civil. Contracte speciale, Editura Fundaţiei

„România de Mâine”, Bucureşti, 2000.

23. C. Turianu, Probleme speciale de drept civil, Editura Fundaţiei „România

de Mâine”, Bucureşti, 2000.

24. P. C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol. II, Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1994.

B. Articole şi studii de specialitate, în ordinea alfabetică a numelui primului

autor.

1. O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, Aspecte noi privind interdicţia de

înstrăinare a apartamentelor dobândite în baza Legii nr. 112/1995, în „Dreptul” nr.

9/2006.

2. O. Ungureanu, C. Munteanu, Reflecţii privind incapacităţile de drept civil,

în „Pandectele Române” nr. 1/2006.

C. Materiale de practică judiciară în ordine cronologică.

1. Decizia nr. 11/1884 a Curţii de Apel Bucureşti.

2. Decizia nr. 216/1921 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a.

3. Decizia nr. 867/1955 a Tribunalului Suprem, Colegiul civil.

4. Decizia nr. 1774/1956 a Tribunalului Suprem, Colegiul civil.

5. Procura de vânzare autentificată nr. 407/1957 a Notariatului de Stat al

Raionului Târgu-Ocna.

6. Decizia nr. 871/1958 a Tribunalului Regional Iaşi.

7. Decizia nr. 1285/1978 a Tribunalului Judeţean Timiş.

8. Decizia nr. 193/1988 a Tribunalului Judeţean Hunedoara.

9. Decizia nr. 612/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia civilă.

10. Decizia nr. 41/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, în compunerea prevăzută

de art. 39 alin. 2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească.

11. Decizia nr. 2197/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia civilă.

12. Decizia nr. 157/1993 a Tribunalului Judeţean Sălaj.

13. Decizia nr. 671/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia civilă.

14. Decizia nr. 2524/1993 a Curţii Supreme de Judtiţie, Secţia civilă.

15. Decizia nr. 2268/2002 a Curţii de Apel Timişoara, Secţia civilă.

D. Legislaţie în ordine cronologică.

1. Legea nr. 85/1992, republicată cu modificări şi completări în Monitorul

Oficial nr. 264 din 15 iulie 1998.

2. Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, publicată în

Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 102 din 4 martie 1998, abrogată expres

prin art. 8 din Titlul X al Legii nr. 247/2005.

3. Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, publicată în Monitorul

Oficial nr. 559 din 10 noiembrie 2000; modificată şi completată prin O.U.G. nr.

18/2001, O.U.G. nr. 64/2001, O.U.G. nr. 7/2001, O.U.G. nr. 190/2005.

4. Legea nr. 487/2002 privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu

tulburări psihice.

5. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,

precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 653,

din data de 22 iulie 2005.