Contract de vânzare – cumpărare de bunuri mobile (Model)

Subsemnatul ................C.I., domiciliu ........... vând mobilă de sufragerie în

valoare de 1000 Euro (una mie euro), pe care i-am primit de la cumpărător la data de, azi,

3.X.2012.

Subsemnatul ................C.I., domiciliu ........... am primit mobilă de sufragerie în

valoare de 1000 Euro (una mie euro), pe care i-am achitat azi, 3.X.2012.

Redactat azi, 3.X.2012, în două exemplare.

Vânzător, Cumpărător,

Am primit suma de 1000 Euro, Am plătit suma de 1000 Euro,

............. ................

CONTRACTUL DE VÂNZARE

Noţiunea şi caracterele juridice

Potrivit art. 1650 Cod civil, ”vânzarea este contractul prin care vânzătorul

transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun

în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească.”

Doctrina de specialitate a definit contractul de vânzare întocmai ca şi legiuitorul,

cu următoarele precizări:

1

transmiterea dreptului de proprietate este de natura contractului de vânzare, şi

nu de esenţa lui; ceea ce înseamnă că, prin contractul de vânzare, se poate

transmite fie un alt drept real (de exemplu, dreptul de uzufruct, dreptul de

superficie), fie un drept de creanţă (de exemplu, cesiunea de creanţă);

vânzarea poate să aibă ca obiect unul sau mai multe bunuri corporale sau

incorporale ori o universalitate juridică (de exemplu, în cazul vânzării unei

moşteniri) sau o universalitate de fapt (de exemplu, vânzarea unui fond de

comerţ).

Nu pot face obiectul unei vânzări următoarele:

- drepturile "intuitu personae" (de exemplu, dreptul la pensie, dreptul la

întreţinere etc.);

- drepturile patrimoniale cu caracter strict personal (de exemplu, dreptul de

abitaţie al soţului supravieţuitor, dreptul real de uz).

Având în vedere aceste precizări, considerăm că vânzarea poate fi definită ca fiind

acordul de voinţă care se realizează între două părţi, numite vânzător şi cumpărător, prin

care, vânzătorul se obligă, în principal, să transmită dreptul de proprietate şi să predea

lucrul vândut, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul lucrului.

Cadrul legal al contractului de vânzare este Codul civil art. 1650-1762, şi diferite

legi speciale în domeniu.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare

Contractul de vânzare este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, existând

o reciprocitate a obligaţiilor ce incumbă ambelor părţi.

Vânzătorul are obligaţia de a transmite dreptul de proprietate, de a preda

lucrul vândut, de a-l garanta pe cumpărător pentru evicţiune (liniştita folosinţă) cât şi

pentru utila folosinţă a acestuia,(art. 1672 şi 1716-1718, n. C.civ.) iar cumpărătorul are

obligaţia de preluare a bunului, de a plăti preţul şi, de regulă, de a suporta cheltuielile

vânzării (art. si art. 1666, n. C. civ.).

Între aceste obligaţii care aparţin părţilor contractante există o interdependenţă

reciprocă.

2

Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele specifice acestei categorii de

contracte, respectiv: rezoluţiunea sau rezilierea contractului, excepţia de neexecutare a

contractului (exceptio non adimpleti contractus) şi riscul contractual.

Contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind

realizarea unui avantaj material (patrimonial), şi anume vânzătorul urmăreşte să

primească preţul, iar cumpărătorul să primească bunul în schimbul prestaţiei sale de plată

a preţului.

Contractul de vânzare este un contract comutativ deoarece ambele părţi

cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor pe care le au încă din momentul încheierii

contractului.

Contractul de vânzare este, de regulă, un contract consensual, se încheie în

mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei

formalităţi sau predarea bunului vândut (art. 1674 n. C. civ.).

Regula enunţată comportă următoarele excepţii:

- vânzarea de terenuri se face numai în formă autentică, conform Legii nr.

18/1991 modificată şi republicată. În lipsa formei autentice, contractul va fi

lovit de nulitate absolută;

Forma autentică este impusă de legiuitor numai în cazul "înstrăinării" terenurilor,

respectiv în cazul transmiterii dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că, teoretic,

această formă nu se impune în cazul transmiterii unui dezmembrământ al dreptului. Cu

toate acestea, pentru evitarea unor eventuale viitoare litigii, în practică vânzarea unui

drept de uzufruct, de exemplu, se face tot prin înscris autentic.

- forma autentică nu este necesară în cazul înstrăinării construcţiilor.

Evident, dacă odată cu clădirea se înstrăinează şi terenul, construcţia fiind un

accesoriu al terenului, regimul ei va urma regimul juridic al "principalului". Cu alte

cuvinte, contractul de vânzare privind terenul şi construcţia se va încheia în formă

autentică [În legătură cu vânzarea automobilelor (folosite), în prezent nu se mai cere

forma autentică. Vânzarea se perfectează prin completarea contractului tip de vânzare-

cumpărare încheiat la organele de poliţie (vezi Hotărârea Guvernului nr. 610/1992

privind cartea de identitate a vehiculului şi Instrucţiunile nr. 290/2802/1189). Dacă, în

fapt vânzarea s-a făcut pe baza unui înscris sub semnătură privată şi vânzătorul refuză să

3

se prezinte la organul competent pentru a semna contractul, cealaltă parte poate să ceară

instanţei judecătoreşti să constate existenţa contractului de vânzare şi pe baza hotărârii

judecătoreşti, să se efectueze radierea din registrul auto a fostului proprietar (vânzătorul)

şi înmatricularea autoturismului pe numele actualului proprietar (cumpărătorul)].

Contractul de vânzare este, în principal, un contract translativ de

proprietate.

- transferul dreptului de proprietate asupra bunului vândut ca obligaţie a

vânzătorului e reglementat în art. 1672 potrivit căruia vânzătorul are următoarele obligaţii

principale:

a. să transmită proprietatea bunului sau după caz dreptul vândut;

b. să predea bunul;

c. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.

Din interpretarea coroborată cu art. 1674 cu 1273, rezultă că proprietatea se

strămută la cumpărător „ope legis” în momentul realizării acordului de voinţă, fără

intervenţia părţilor (cu excepţia bunurilor de gen/fungibile când trebuie făcută

individualizarea lor), iar în cazul special al imobilelor în temeiul unor fapte materiale

efectuate de către o altă persoană (este vorba de înscrierea în cartea funciară pe care o

parte o poate cere şi vânzătorul); conform art. 971, în lipsa de stipulaţie contrară, cât timp

bunul nu este predate, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de

predare (Res perit Debitorii) chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului (art.

1274). Această regulă este preluată din dreptul comerţului internaţional şi nu distinge în

funcţie de calitatea de profesionist/neprofesionist a părţilor.

- vânzarea bunului altuia este reglementată de art. 1683 (problema se pune în

cazul unui bun individual determinat şi nu era soluţionată în vechiul cod), potrivit căruia

vânzătorul are obligaţia de a asigura transmiterea dreptului de proprietate de la titularul

său către cumpărător; aceasta se considera executată fie prin dobândirea de către el în

proprietate a bunului transmis, fie prin ratificarea vânzării de către adevăratul proprietar,

fie prin alt mijloc prin care direct sau indirect, se procura cumpărătorului proprietatea

bunului; o situaţie pe care practica o menţionase şi în reglementarea trecută este aceea în

care un coproprietar vinde bunul proprietate comună şi nu asigură transferul dreptului de

proprietate asupra întregului bun în patrimoniul cumpărătorului; N. C. civ. propune ca

4

soluţie posibilitatea cumpărătorului de a alege între a cere reducerea proporţională a

preţului, a cere rezoluţiunea întregului contract pe ideea că nu ar fi cumpărat dacă ar fi

ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun, în ambele situaţii putând cere daune –

interese.

- în ceea ce priveşte garanţia contra viciilor, conform art. 1709, viciile trebuie

comunicate în termenul prevăzut în contract sau, când nu e precizat: în 3 luni în cazul

construcţiilor şi în 2 luni în cazul altor bunuri. Aceste termene curg de la data descoperirii

viciilor (atenţie: vânzătorul poate cere diminuarea despăgubirilor datorate necomunicării

în termen sau cu întârziere a viciilor); în funcţie de gravitatea viciilor, cumpărătorul poate

cere:

a. înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala sa;

b. înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, dar fără vicii;

c. reducerea corespunzătoare a preţului;

d. rezoluţiunea vânzării.

- conform art. 1716 vânzătorul, când a garantat pentru un timp determinat buna

funcţionare a bunului, e obligat să-l repare pe propria cheltuială când defecţiunile apar în

termenul de garanţie; în cazul în care reparaţia nu poate fi făcută sau depăşeşte termenul

stipulat în contract sau prevăzut de o lege specială (în lipsa unui astfel de termen,

reparaţia trebuie făcută în interval de 15 zile de la data la care cumpărătorul solicită

reparaţia), vânzătorul va fi obligat să înlocuiască bunul; dacă vânzătorul nu înlocuieşte

bunul într-un termen rezonabil, va fi obligat să restituie preţul, la cererea cumpărătorului;

defecţiunea trebuie comunicată vânzătorului îndată ce a fost descoperită şi în cadrul

termenului de garanţie; garanţia nu se datorează în cazul în care defecţiunea provine din

culpa cumpărătorului.

În cazul vânzării de bunuri viitoare (de exemplu, o recoltă viitoare), dreptul de

proprietate se transmite în momentul realizării, iar, în cazul recoltei viitoare, proprietatea

se va transmite fie în momentul când aceasta este gata de a fi adunată, fie în momentul

individualizării.

În cazul vânzării afectate de termen sau de condiţie, dreptul de proprietate se va

transmite în momentul împlinirii termenului (de exemplu, la 30 septembrie 2013) sau

5

dacă se realizează condiţia (de exemplu, dacă vânzătorul se mută din Bucureşti va vinde

maşina cumpărătorului);

Consimţământul părţilor

În practica dreptului afacerilor, încheierea unui contract de vânzare este precedată,

uneori, de aşa numitele negocieri sau tratative prealabile.

În această fază debutantă a afacerilor, viitorii parteneri contractuali se întâlnesc

pentru a discuta posibilitatea perfectării unui contract de vânzare în condiţiile propuse de

fiecare parte.

Din punct de vedere juridic, în principiu, aceste negocieri sau tratative nu au forţă

juridică, deci nu creează obligaţii pentru partenerii săi, ceea ce înseamnă că ei nu vor fi

ţinuţi să perfecteze contractul. Oricare dintre negociatori se poate retrage de la “masa

tratativelor” fără a exista posibilitatea pentru celălalt partener de a-l trage la răspundere.

În mod excepţional, dacă fapta de renunţare sau de retragere a unui partener de la

afaceri poate fi calificată ca delict civil evident, se pot aplica dispoziţiile legale privind

răspunderea delictuală (art. 1357 şi urm. C. civ.), ştiut fiind că trebuie dovedite

elementele acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă şi

prejudiciu şi vinovăţia făptuitorului care, după părerea noastră, trebuie să constea sub

forma intenţiei [„Droit des affaires, Memento pratique”, Editura Francis Lefevre, 1995,

pag. 320; Pentru amănunte privind negocierea, Ion Turcu, Liviu Pop, Contractele

comerciale, Formare şi executare, vol. I, Editura Lumina Lex, 1997, pag. 59-72].

Încheierea contractului de vânzare, deci realizarea acordului de voinţă, este

precedată uneori de unele acte juridice prealabile, respectiv:

- promisiunea unilaterală de vânzare;

- promisiunea bilaterală de vânzare;

- pactul de opţiune;

- dreptul de preemţiune.

Vom analiza în continuare aceste aspecte specifice privind consimţământul.

Promisiunea unilaterală de vânzare

6

Promisiunea unilaterală de a vinde este un antecontract, spre deosebire de oferta

de a contracta, care este un act juridic unilateral, prin care o persoană se obligă faţă de

alta să-i vândă în viitor un anumit bun.

Această operaţiune juridică se caracterizează prin următoarele trăsături:

- este un antecontract de vânzare care conţine obligaţia vânzătorului (de facere)

de a încheia contractul de vânzare;

- cumpărătorul are un drept de creanţă, respectiv de opţiune de a cere

promitentului să încheie contractul.

Aşadar, promisiunea unilaterală de vânzare conţine obligaţii, doar pentru vânzător

şi drepturi pentru cumpărător, cu excepţia cazului când beneficiarul (cumpărător) se

obligă să plătească o sumă de bani. În cazul în care promitentul refuză să încheie

contractul, beneficiarul promisiunii are dreptul de a-i solicita despăgubiri (daune-

interese). Promisiunea unilaterală de a vinde încetează la expirarea termenului prevăzut

pentru opţiune şi, în lipsa unei termen, la expirarea termenului general de prescripţie.

De asemenea, conform art. 1669, alin 4 C. civ. în cazul promisiunii unilaterale de

cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost

executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia,

obligaţia promitentului se consideră stinsă.

În lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de

vânzare reprezintă un avans din preţul convenit.

Acest act juridic nu se confundă cu scrisoarea de intenţie care, de regulă, nu are

forţă juridică.

Promisiunea bilaterală de vânzare

Promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract prin care ambele părţi atât

vânzătorul cât şi cumpărătorul s-au obligat reciproc să încheie în viitor contractul de

vânzare în condiţiile stabilite şi cu îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege. De

exemplu, dacă se vinde un teren, contractul se va întocmi în formă autentică, iar dreptul

de proprietate transmis cumpărătorului se va înscrie în cartea funciară pentru

opozabilitate faţă de terţi.

Prin antecontractul de vânzare dreptul de proprietate nu se transmite în

patrimoniul cumpărătorului. În consecinţă, dacă vânzătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de

7

a vinde sau înstrăinează bunul unei alte persoane, cumpărătorul nu-i poate cere predarea

bunului ci numai daune-interese (despăgubiri).

Vânzarea făcută unui terţ este, în principiu, valabilă. Excepţie există numai în

cazul dovedirii fraudării intereselor beneficiarului şi complicitatea terţului dobânditor.

În ipoteza în care bunul nu a fost înstrăinat de către vânzător, deci se mai află în

patrimoniul lui, cumpărătorul poate să-l acţioneze în judecată şi să-i pretindă executarea

obligaţiei asumată prin antecontract, respectiv de a perfecta contractul. Existând obligaţia

promitentului, deci o obligaţie "de a face", acesta poate fi constrâns la executarea ei prin

obligarea la plata daunelor cominatorii (amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere),

socotite până în momentul perfectării contractului.

Conform art 1669 coroborat cu art. 1279 reglementează promisiunea de vânzare

şi, pe cea de cumpărare, prevăzând expres dreptul beneficiarului promisiunii bilaterale de

vânzare sau de cumpărare de a cere instanţei de judecată pronunţarea unei hotărâri (care

să ţină loc de contract de vânzare – cumpărare, dacă promitentul refuză nejustificat să-şi

îndeplinească obligaţiile asumate (această soluţie era recunoscută deja de literatura şi

practica judiciară sub forma antecontractului de vânzare - cumpărare), chiar dacă

Decretul nr. 144/1958 a fost abrogat [E. Safta Romano, Regimul juridic al

antecontractelor privind înstrăinările imobiliare subsecvent abrogării Decretului nr.

144/1958, în Revista “Dreptul” nr. 9/1993; Ion Popa (I), Flavius Baias (II), Efectele

juridice ale antecontractului de vânzare-cumpărare a unei construcţii în condiţiile

abrogării Decretului nr. 144/1958, în Revista “Dreptul” nr. 7/1994, pag. 24-34; Curtea

Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2614/1991, în Revista “Dreptul” nr. 8/1992,

pag. 80; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 222/1993, nr. 879/1993; nr.

2339/1993, în Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie, 1993, pag. 41-46, pag. 48-53, nr.

1448/1993 în Revista “Dreptul” nr. 7/1994, pag. 76-77].

Hotărârea judecătorească are efect constitutiv cu privire la dobândirea de către

cumpărător a dreptului de proprietate, efect care se produce de la data rămânerii

definitive a acesteia.

Dreptul la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul

trebuia încheiat.

• Pactul de opţiune

8

- pactul de opţiune este definit de art. 1278 alin. 1 ca fiind acea convenţie prin

care părţile convin ca „una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de voinţă, iar

cealaltă să o poată accepta sau refuza”; natura juridică a acestui pact este aceea de oferta

irevocabilă; în acest caz, contractul de vânzare – cumpărare se consideră încheiat prin

exercitarea opţiunii în sensul acceptării de către beneficiar a declaraţiei de voinţă a

celeilalte părţi în cadrul termenului stabilit pentru acceptare; când n-a fost stabilit un

termen, îl poate stabili instanţa (prin ordonanţa preşedinţială);

- când obiectul pactului e un bun individual determinat (nefungibil) între data

încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau a expirării termenului de opţiune nu se

poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului (nerespectarea acestei obligaţii

atrage daune interese = despăgubiri).

În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun

individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după

caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie

obiectul pactului.

Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în

cartea funciară.

Dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă, până la expirarea termenului de

opţiune, nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării

sale către cealaltă parte.

Răspunderea promitentului faţă de beneficiar intervine numai în cazul când nu-i

acordă preferinţă, încheind contractul de vânzare cu o terţă persoană. De regulă,

răspunderea vânzătorului promitent este angajată faţă de beneficiarul promisiunii numai

în privinţa daunelor-interese. Contractul de vânzare încheiat cu terţa persoană rămâne, în

principiu, valabil, exceptând frauda beneficiarului promisiunii şi complicitatea terţului

achizitor ("fraus omnia corrumpit").

Manifestarea de voinţă a părţilor şi condiţiile consimţământului valabil exprimat

sunt guvernate de dispoziţiile din dreptul comun (art. 1182 - 1224 C. civ.).

În ideea realizării celerităţii (rapidităţii) operaţiunilor de afaceri, instanţele

judecătoreşti au admis că există contract de vânzare dacă din cuprinsul facturii rezultă

calităţile de vânzător şi cumpărător, obiectul vânzării şi preţul [Tribunalul Municipiului

9

Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 181/18.02.1993, în Culegere de practică

judiciară comercială 1990-1998, Editura All Beck, 1999, pag. 326].

De asemenea, dacă cumpărătorul a preluat marfa prin delegatul ei, a acceptat

facturile şi nu a formulat obiecţiuni privind cantitatea sau calitatea mărfii înseamnă că şi-

a manifestat voinţa în sensul încheierii contractului de vânzare, refuzul de achitare a

preţului fiind, în acest caz, nejustificat [Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia

comercială, decizia nr. 2151/27.05.1997, în Culegere de practică judiciară comercială

1990-1998, op. cit., pag. 327-328].

În privinţa viciilor de consimţământ, se impun câteva precizări în legătură cu

dolul.

În privinţa dolului prin reticenţă, nici acesta nu poate să aibă ca efect în toate

cazurile anularea contractului de vânzare. Acest lucru s-ar putea întâmpla numai în cazul

când vânzătorul şi numai el avea posibilitatea să cunoască defecţiunile de calitate ale

mărfurilor vândute şi nu le-a adus la cunoştinţa cumpărătorului. Şi în acest caz rămâne la

aprecierea judecătorului dacă există dol ca viciu de consimţământ, care să aibă ca efect

anularea contractului, ori este vorba despre obligaţia vânzătorului de garanţie pentru

viciile lucrului, vicii ascunse cu viclenie, unde, evident, nu se mai pune problema anulării

contractului, ci a răspunderii vânzătorului pentru viciile (defecţiuni de calitate) ale

bunului vândut (art. 1707 – 1715 C. civ.).

Cu toate acestea, concepţia asupra dolului a fost substanţial modificată în ultimele

decenii în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, avându-se în vedere reglementările

adoptate în ideea protecţiei consumatorilor.

Obligaţiile vânzătorului

De regulă, vânzătorul are două obligaţii principale: să predea cumpărătorului

lucrul vândut şi să-l garanteze pentru evicţiune pentru viciile lucrului şi pentru buna

funcţionare a acestuia.

În privinţa transmiterii dreptului de proprietate, acesta este un efect firesc al

contractului de vânzare, care se produce din momentul realizării acordului de voinţă, cu

10

excepţia cazului când transferul proprietăţii se va face în momentul individualizării

bunului vândut, la împlinirea unui termen, la realizarea unei condiţii sau când se

autentifică contractul. După caz, părţile pot conveni şi asupra altor obligaţii ale

vânzătorului, cum ar fi suportarea cheltuielilor vânzării etc.

Obligaţia de predare a lucrului vândut

Cadrul conceptual al obligaţiei de "predare"

Prin "predare" se înţelege obligaţia vânzătorului de a pune la dispoziţia

cumpărătorului bunul vândut în aşa fel, încât cumpărătorul să intre în detenţia bunului.

Executarea obligaţiei de predare nu se confundă cu obligaţia de transmitere a dreptului de

proprietate şi nici a posesiei. Cumpărătorul este proprietar şi, deci, posesor al bunului din

momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă nu a intrat încă în detenţia lucrului

("corpore alieno").

Obiectul predării şi conformitatea bunului predat

Vânzătorul trebuie să predea cumpărătorului obiectul (lucrul) prevăzut în contract,

(1685 C. civ.) prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot

ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.

Dacă bunul este individual determinat, acesta se va preda în starea în care se află

la momentul realizării acordului de voinţă ("în momentul vânzării"), iar dacă bunul este

determinat prin caractere generice (bun de gen), se va preda în starea existentă în

momentul individualizării lui prin cântărire, măsurare, numărare etc.

În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligaţia de predare, chiar

dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă

lotul era anume prevăzut în convenţie.

Dacă bunul vândut este un imobil, mai cu seamă teren, predarea imobilului se

face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale

vânzătorului.

Dacă bunul vândut este un bun mobil, predarea se poate face fie prin remiterea

materială, fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi

permite cumpărătorului preluarea în orice moment.

11

Articolul 1691 Cod. Civ. reglementează situaţia în care intervine un dezacord

între vânzător şi cumpărător cu privire la calitatea bunului care face obiectul contractului

de vânzare.

Astfel, în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care

vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru

executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un

expert în vederea constatării.

Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.

Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli

însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile

stabilite de instanţă.

Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare

celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate

situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea

va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei.

Locul predării

În lipsa unei stipulaţii exprese în contract, predarea se va face la locul situaţiunii

bunului vândut, în momentul încheierii contractului (art. 1689 C. civ.).

Aşadar, în lipsa unei prevederi exprese contractuale sau a situaţiunii bunului într-

un anumit loc, plata este cherabilă.

Data predării

Lucrul vândut se predă la termenul stabilit în contract şi, în lipsa unui termen,

cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca

urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea

bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au

convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.

Modul de executare a obligaţiei de predare

12

Predarea presupune ca vânzătorul să îndeplinească anumite fapte prin care să

pună la dispoziţia cumpărătorului lucrul vândut. În funcţie de natura bunului, obligaţia de

predare se consideră executată fie prin predarea cheilor apartamentului sau a

autoturismului, fie prin remiterea titlului de proprietate sau de creanţă etc. Vânzătorul

este obligat la daune-interese dacă aduce prejudicii cumpărătorului prin nepredarea la

timp a lucrului.

În legătură cu obligaţia de predare a lucrului vândut, Codul civil (art. 1688)

prevede că predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin

remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite

cumpărătorului preluarea în orice moment. Se poate afirma că pot exista trei forme de

predare a bunurilor mobile:

- predarea reală;

- predarea consensuală;

- predarea simbolică.

a) Predarea reală se realizează prin transferarea posesiei materiale a lucrului.

Problema de drept şi de interpretare a textului art. 1688 C. civ. este

următoarea: în cazul contractului de transport, predarea de către vânzător a

mărfurilor vândute cărăuşului înseamnă îndeplinirea obligaţiei de predare

către cumpărător şi este o predare reală.

Se impun a fi făcute două precizări:

- în primul rând, predarea mărfurilor cărăuşului are efect în privinţa transmiterii

dreptului de proprietate şi a riscului pieirii fortuite către cumpărător, chiar

dacă cumpărătorul nu a intrat încă în posesia mărfurilor;

- în al doilea rând, nu se poate afirma că predarea reală a mărfurilor s-a realizat

faţă de cumpărător, atâta timp cât acesta nu se află încă în posesia lui. Este

posibil ca, din motive obiective sau care ţin de culpa cărăuşului ori a

vânzătorului însuşi, mărfurile să nu mai ajungă la cumpărător şi, iată deci că

nu se poate vorbi despre o predare reală.

b) Predarea consensuală există ori de câte ori, din motive diferite, în

momentul vânzării nu poate interveni predarea materială, de exemplu, în cazul

fructelor neculese, a bunurilor viitoare în general sau când cumpărătorul

13

deţine bunul în calitate de sechestru judiciar. Până la expirarea duratei

sechestrului nu se poate pune problema că el deţine bunul în calitate de

cumpărător. Deci nu există încă predarea “reală”;

c) Predarea simbolică. În dreptul afacerilor pot exista diferite forme de predare

simbolică datorită existenţei titlurilor reprezentative de mărfuri: recipisele de

depozit, conosamentul etc. Expedierea mărfurilor vândute însoţite de titlurile

de credit reprezentative poate să însemne o predare simbolică.

În cazul bunurilor imobile, art. 1687 Cod. Civ. prevede că predarea imobilului se

face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale

vânzătorului.

Obligaţii accesorii predării

În ipoteza în care lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii contractului,

vânzătorul are obligaţia de a conserva (păstra) lucrul, până la împlinirea termenului de

predare sau îndeplinirea unei condiţii ori formalităţi. Evident ne referim la situaţiile când

dreptul de proprietate s-a transmis în patrimoniul cumpărătorului.

Vânzătorul este obligat să păstreze bunul în schimb, cheltuielile făcute cu

depozitarea vor fi suportate de cumpărător.

Cheltuielile legate de predarea bunului

Potrivit art. 1666 C. civ., cheltuielile de predare sunt în sarcina vânzătorului, iar

cele de preluare în sarcina cumpărătorului, dacă nu există stipulaţiune contrarie. Părţile

contractante pot stabili şi altfel, adică fie ca ambele cheltuieli (de predare şi de

preluare) să fie în sarcina vânzătorului, fie în sarcina cumpărătorului.

Dacă în contract nu s-a prevăzut o clauză privind suportarea cheltuielilor vânzării,

se aplică dispoziţia prevăzută în art. 1666 alin. 3 potrivit căreia, în absenţa unei clauze

contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina

cumpărătorului.

Sancţiunea nerespectării obligaţiei de predare

14

Conform art. 1694 Cod civ. dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un

termen şi, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate

vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare

cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul

stabilit.

Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea insolvabilitatea

cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de

insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial.

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune în dreptul civil

Potrivit art. 1695 C. civ., vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe

cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea

netulburată a bunului vândut.

Evicţiunea intervine în cazul în care o terţă persoană sau vânzătorul însuşi

pretinde că are un drept asupra bunului vândut.

Aşa cum rezultă din art. 1706 C. civ., obligaţia de garanţie contra evicţiunii există

nu numai faţă de cumpărător, ci şi faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a

deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului rezultând din fapte personale

Sediul materiei este art. 1695 C. civ., potrivit căruia vânzătorul este obligat să îl

garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii, garanţia fiind datorată şi împotriva

evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit

ulterior vânzării. De exemplu, vânzătorul şi-a rezervat dreptul de uzufruct, de servitute

etc. asupra bunului vândut, fie îl deposedează pe cumpărător de o parte din terenul

vândut.

Indiferent că este o tulburare de drept sau de fapt, cumpărătorul se poate apăra

printr-o excepţie personală, numită "excepţia de garanţie".

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune din partea vânzătorului există indiferent de

momentul apariţiei cauzei de evicţiune, înainte sau după încheierea contractului.

15

Dacă vânzătorul vinde de două ori acelaşi imobil, va răspunde faţă de primul

cumpărător dacă cel de-al doilea şi-a transcris titlul în cartea funciară.

Totodată, obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătorului se transmite şi

moştenitorilor acestuia.

Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot

chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii.

Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau

înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului

în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii.

Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanţie, el răspunde

totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită

din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice

stipulaţie contrară este considerată nescrisă.

Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiunea care rezultă din fapta

unei terţe persoane

Vânzătorul răspunde pentru evicţiunea care provine din fapta terţei persoane, dacă

sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept;

- cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării;

- cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

a) Fapta terţei persoane să fie o tulburare de drept

Există tulburare de drept ori de câte ori terţa persoană revendică de la cumpărător

bunul vândut, considerând că are un drept legitim asupra lui. Dacă există tulburare de

fapt, cumpărătorul se poate apăra singur prin intermediul acţiunilor posesorii.

Terţa persoană poate invoca că are asupra bunului vândut un drept real, respectiv:

drept de proprietate, uzufruct, servitute, fie un drept de creanţă, de exemplu, locatarul

care opune cumpărătorului dreptul de folosinţă (ca drept de creanţă) asupra bunului pe

care îl deţine pe baza contractului de locaţiune încheiat cu fostul proprietar (vânzătorul).

16

În ipoteza în care cumpărătorul nu cunoştea faptul că bunul cumpărat era

închiriat, evident că vânzătorul va răspunde pentru evicţiune.

b) Cauza evicţiunii să fie anterioară vânzării

Vânzătorul răspunde faţă de cumpărător dacă evicţiunea are o cauză anterioară

vânzării.

Când cauza evicţiunii este ulterioară, cumpărătorul în calitate de proprietar se

poate apăra singur, cu excepţia cazului când evicţiunea ulterioară momentului vânzării

provine din fapta proprie a vânzătorului (de exemplu, vânzătorul vinde a doua oară

acelaşi bun unei alte persoane).

În cazul uzucapiunii începută înaintea vânzării şi continuată după încheierea

contractului de vânzare, vânzătorul nu răspunde pentru evicţiune deoarece cumpărătorul

avea posibilitatea să întrerupă cursul prescripţiei achizitive.

c) Cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător

Obligaţia de garanţie pentru evicţiune există numai dacă, în momentul cumpărării,

cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terţă persoană are un drept asupra lucrului

cumpărat. În ipoteza în care cumpărătorul a cunoscut cauza evicţiunii, practic el şi-a

asumat riscul pierderii sau afectării dreptului său de proprietate. Sarcina probei aparţine

vânzătorului.

Modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune

Pentru ca vânzătorul să răspundă, el trebuie să fie introdus în proces (art.1705 C.

civ.); în caz contrar, vânzătorul poate opune cumpărătorului "excepţia procesului rău

condus". Această excepţie este grefată pe acţiunea principală a cumpărătorului, prin care

solicită rezoluţiunea totală sau parţială a contractului de vânzare şi obligarea vânzătorului

la plata de daune-interese.

Efectele obligaţiei de garanţie pentru evicţiune art. 1695 – 1706.

Evicţiunea poate fi totală sau parţială.

17

a) Evicţiunea totală

Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării, dacă a fost evins de întregul bun,

cât şi restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit.

În cazul evicţiunii totale, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului preţul

primit de la acesta, chiar dacă valoarea lucrului s-a micşorat din caz fortuit sau din vina

cumpărătorului, cu excepţia foloaselor percepute de cumpărător de pe urma distrugerii

bunurilor (de exemplu, dacă cumpărătorul a încasat indemnizaţia de asigurare).

Dacă însă cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate

bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui

beneficiu.

Dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză,

vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de

valoare acumulat până la data evicţiunii.

Cumpărătorul are dreptul să pretindă vânzătorului valoarea fructelor pe care le-a

predat terţului evingător, fructe percepute după ce a luat cunoştinţă de adevăratul

proprietar pentru că din acel moment el este considerat de "rea-credinţă". Până la acea

dată se aplică dispoziţia prevăzută în art. 948 C. civ., potrivit căreia dobânditorul de

"bună-credinţă" păstrează fructele.

Deşi trebuie să restituie fructele terţului evingător faţă de vânzător, cumpărătorul

rămâne de "bună-credinţă", aşa încât are dreptul la restituirea fructelor.

Cumpărătorul are dreptul să pretindă şi daune-interese (despăgubiri) în baza

art.1702 civ., având în vedere următoarele reguli:

- vânzătorul are dreptul la valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat

să le restituie celui care l-a evins;

- în aceelaşi timp, ca urmare a evicţiunii, vânzătorul va trebui să restituie şi

cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins,

precum şi în procesul de chemare în garanţie a vânzătorului; (taxă de

autentificare, taxă de timbru etc.)

- de asemenea, se vor restitui şi cheltuielile încheierii şi executării contractului

de către cumpărător;

18

- vânzătorul va suporta şi pierderile suferite, şi câştigurile nerealizate de către

cumpărător din cauza evicţiunii.

De asemenea, vânzătorul este ţinut să ramburseze cumpărătorului sau să facă să i

se ramburseze de către acela care evinge toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în

legătură cu bunul vândut, fie că lucrările sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în

acest din urmă caz, numai dacă sunt necesare sau utile.

Dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului, el este

dator să ramburseze cumpărătorului şi cheltuielile făcute pentru efectuarea şi, după caz,

ridicarea lucrărilor voluptuare. Deşi obligaţia de restituire a cheltuielilor necesare şi utile

aparţine terţului evingător, totuşi vânzătorul răspunde faţă de cumpărător în calitate de

garant al terţului [C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil

român, vol. II, Editura All, 1997, pag. 563].

b) Evicţiunea parţială

În cazul evicţiunii parţiale cumpărătorul pierde o fracţiune (parte) din lucrul

cumpărat, fie o cotă ideală din dreptul de proprietate (1/3; 1/6 etc.), fie că terţa persoană

şi-a valorificat un drept cu privire la lucru (de exemplu, un drept de abitaţie, superficie,

servitute etc.).

În aceste ipoteze, în care intervine evicţiunea parţială, cumpărătorul are un drept

de alegere care constă fie în rezoluţiunea contractului de vânzare, fie în menţinerea

contractului, dar cu obligarea vânzătorului la plata de despăgubiri.

Rezoluţiunea vânzării intervine în cazul în care evicţiunea unei părţi din lucru sau

drept este atât de importantă încât, dacă ar fi ştiut, cumpărătorul n-ar fi cumpărat.

În acest caz, cumpărătorul restituie lucrul aşa cum a rămas după evicţiune,

primind în schimb preţul plus despăgubiri, ca şi în cazul evicţiunii totale (art. 1700 C.

civ.).

În cazul în care evicţiunea parţială nu atrage rezoluţiunea contractului, vânzătorul

trebuie să restituie cumpărătorului o parte din preţ, proporţională cu valoarea părţii de

care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească daune-interese.

19

Contractul de vânzare poate fi menţinut şi în cazul valorificării de către terţul

evingător a unor drepturi reale: servituţi, uzufruct, dar cumpărătorul are dreptul la daune-

interese, în condiţiile dreptului comun.

Cu titlu de noutate, Noul Cod civil la art. 1704 prevede posibilitatea înlăturării

evicţiunii de către cumpărător. Textul legal amintit prevede că ”atunci când

cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului evingător o sumă de bani sau

dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanţiei, în primul caz prin

rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data

plăţii, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a

tuturor cheltuielilor aferente”.

Modificări convenţionale ale obligaţiei de garanţie a vânzătorului pentru

evicţiune

Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu sunt limitate de legiuitor.

Practic, părţile contractante pot să prevadă în contract că vânzătorul va răspunde şi pentru

expropriere sau alte cauze care au ca efect pierderea dreptului cumpărătorului asupra

lucrului cumpărat.

Clauzele de exonerare de răspundere a vânzătorului sunt admise cu următoarea

observaţie: stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau

înlăturată nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului

în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii.

Obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului vândut

Vânzătorul este obligat de a asigura cumpărătorului utila folosinţă a lucrului.

Potrivit art. 1707 C. civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale lucrului,

în sensul că, dacă ar fi ştiut de existenţa lor cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi

cumpărat la un preţ mai mic.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor din dreptul civil, vânzătorul răspunde pentru viciile

ascunse ale lucrului ştiut, fiindcă viciile aparente trebuie să fie “observate” de cumpărător

în momentul predării-preluării bunului vândut.

20

Viciile lucrului se deosebesc de viciile de consimţământ, respectiv de eroare

asupra calităţilor substanţiale ale obiectului contractului (“error in substantium”).

În cazul viciului de consimţământ, cumpărătorul nu a putut cumpăra lucrul dorit,

sancţiunea fiind anularea contractului, în schimb, în cazul viciilor lucrului, cumpărătorul

a cumpărat lucrul dorit, dar este în imposibilitate de a-l folosi datorită existenţei acestor

vicii.

Sancţiunile aplicabile în cazul viciilor lucrului pot fi: rezoluţiunea contractului de

vânzare, printr-o acţiune în garanţie, numită acţiune redhibitorie [T.S. col. civ. dec. nr.

1604/1989 în Revista “Dreptul” nr. 4-5/1991, pag. 74 şi urm.; pentru acţiunea în anulare,

a se vedea Valeriu Stoica, Corneliu Turianu, Obligaţia de garanţie contra viciilor

bunurilor vândute de persoane fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor, în

R.R.D. nr. 9-12/1989, pag. 8-9], viciile fiind numite "vicii redhibitorii"; reducerea

(micşorarea) preţului cu o parte proporţională viciilor lucrului, printr-o acţiune numită

acţiune estimatorie; înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;

rezoluţiunea vânzării.

Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi

separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea,

contractul se desfiinţează numai în parte.

Vânzătorul răspunde pentru viciile lucrului dacă sunt îndeplinite următoarele

condiţii:

a) viciul lucrului să fie ascuns (art.1707 C. civ.). Este ascuns acel viciu care, la

data predării, nu putea fi descoperit fără asistenţă de specialitate de către un cumpărător

prudent şi diligent.

Dacă viciile sunt aparente, vânzătorul nu răspunde, căci cumpărătorul avea

posibilitatea să le observe. Legiuitorul nu prevede obligaţia pentru cumpărător de a apela

la o persoană calificată pentru constatarea viciilor aparente ale lucrului [T.S., S. civ., dec.

nr. 679/1986 în R.R.D. nr. 1/1987, pag. 62-63; dec. nr. 1859/1988 în R.R.D. nr. 6/1989,

pag. 66], deci posibilitatea constatării viciilor se apreciază "in abstracto" deci

cumpărătorul vigilent şi prudent care s-ar afla într-o asemenea situaţie;

b) viciul ar fi existat în momentul încheierii contractului. Vânzătorul răspunde

faţă de cumpărător numai dacă viciul exista la data predării bunului, altfel, pentru viciile

21

ulterioare acestui moment, răspunde cumpărătorul în calitate de proprietar, mai precis

suportă paguba;

c) viciul lucrului să fie grav, adică defecţiunile de calitate sunt atât de importante,

căci îl pun pe cumpărător în imposibilitatea de a folosi bunul sau îi micşorează substanţial

valoarea.

Cele trei condiţii privind răspunderea vânzătorului pentru viciile lucrului trebuie

să fie dovedite de către cumpărător.

Precizări complementare:

- viciul lucrului nu trebuie să fi fost cunoscut de vânzător, dar întinderea

răspunderii acestuia diferă în funcţie de cunoaşterea sau nu a acestui fapt;

- obligaţia de garanţie pentru vicii există la orice vânzare (vânzare sub condiţie,

vânzare cu plata preţului în rate, vânzarea de drepturi litigioase);

- în cazul vânzării unei moşteniri, vânzătorul răspunde pentru calitatea sa de

moştenitor, nu şi pentru viciile lucrurilor care fac parte din masa succesorală;

- obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului nu exista în cazul vânzării prin

licitaţie publică, care se face prin intermediul instanţei de judecată (art. 1707

alin. (5) Cod civil).

Efectele şi întinderea răspunderii vânzătorului pentru viciile lucrului

Cumpărătorul are atât un drept de opţiune între acţiunea redhibitorie şi acţiunea

estimatorie (actio estimatoria sau quanti minoris), cât şi posibilitatea de a cere reducerea

corespunzătoare a preţului.

În cadrul acţiunii redhibitorii, cumpărătorul solicită instanţei de judecată

rezoluţiunea contractului de vânzare.

În ipoteza admiterii acţiunii, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului

preţul şi cheltuielile făcute cu încheierea contractului de vânzare, întocmai ca şi în cazul

evicţiunii totale (art. 1700 C.civ).

În cazul în care cumpărătorul a înstrăinat lucrul, acţiunea redhibitorie poate fi

intentată şi de subdobânditor.

22

Prin acţiunea estimatorie cumpărătorul poate cere reducerea preţului, proporţional

cu micşorarea valorii lucrului. Valoarea lucrului se va stabili prin expertiză de

specialitate, estimându-se viciile, importanţa lor şi în ce măsură acestea pot fi remediate

de cumpărător pe cheltuiala vânzătorului.

Garanţia pentru buna funcţionare

(art. 1716 – 1718 Cod.civ.)

În afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un

timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei

defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.

Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit

prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut.

În lipsa unui termen prevăzut în contract sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei

este de 15 zile de la data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului.

Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen rezonabil, potrivit cu

împrejurările, el este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie preţul primit în

schimbul înapoierii bunului.

Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs din

pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul.

Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie să

comunice defecţiunea înainte de împlinirea termenului de garanţie.

Obligaţiile cumpărătorului

Obligaţia de plată a preţului (art. 1719 C. civ.)

Una din obligaţiile principale ale cumpărătorului este obligaţia de plată a preţului,

preţ care constă în plata unei sume de bani.

Locul şi data plăţii

23

Plata preţului se face la locul în care bunul se afla în momentul încheierii

contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă, dacă nu s-a prevăzut altfel în

contract (art.1720 civ.).

Această dispoziţie este consonantă cu noile dispoziţii ale Codului civil în materie

de stingere a obligaţiilor, astfel, conform art. 1494, ”obligaţiile băneşti trebuie executate

la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii”, aşadar plata în lumina

noilor modificări legislative este portabilă.

Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei

stipulaţii contrare, plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa

acestora, la locul destinaţiei.

Trebuie spus că voinţa părţilor este suverană în privinţa locului şi datei plăţii

preţului, dispoziţiile Codului civil fiind supletive. Plata preţului se face integral, potrivit

principiului indivizibilităţii plăţii.

Plata preţului se poate face în rate (pe credit), dar şi în acest caz plata preţului este

o prestaţie unică, plata în rate fiind o modalitate de executare, deci nu este o vânzare

succesivă. Astfel, termenul de prescripţie pentru plata preţului începe să curgă de la data

stabilită în contract pentru plata ultimei rate şi pentru ratele neplătite anterior.

Cumpărătorul poate face plata şi anticipat, însă dobânda va fi calculată şi datorată până la

termenul prevăzut în contract, cu excepţia cazului când vânzătorul consimte recalcularea

ei, în funcţie de data plăţii.

Excepţia poate fi stabilită printr-un act normativ, de exemplu, în cazul vânzării

locuinţelor, construirea din fondurile statului către populaţie, potrivit art. 11 alin. 2 din

Decretul nr. 61/1990, dobânda se va recalcula în funcţie de rata inflaţiei sau potrivit

Legii nr. 112/1995 modificată şi republicată, privind reglementarea situaţiei juridice a

unor imobile cu destinaţie de locuinţe trecute în proprietatea statului. Dacă plata preţului

s-a făcut prin virament bancar, dovada se va face numai prin extras de cont bancar.

Obligarea cumpărătorului la plata dobânzilor

Conform art. 1721, în cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut

să plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce

fructe civile sau naturale, ori din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi

procură alte foloase.

24

În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu

privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul, şi nici nu a

preluat bunul.

Sancţiunea neplăţii preţului (art. 1724 C. civ.)

Neexecutarea obligaţiei de plată a preţului de către cumpărător dă dreptul

vânzătorului să aleagă între:

- executarea în natură (forţată) a obligaţiei de către cumpărător, acţiunea putând

fi intentată în termenul general de prescripţie de 3 ani; de asemenea,

vânzătorul are deschisă în instanţă calea acţiunii prin care solicită daune

interese.

- invocarea excepţiei de neexecutare a contractului dacă vânzătorul însuşi nu şi-

a îndeplinit obligaţia de predare a bunului vândut;

- rezoluţiunea contractului şi daune-interese, în condiţiile art.1724 şi 1727 C.

civ. şi ale legislaţiei speciale.

În privinţa acţiunii în rezoluţiunea vânzării, prezintă următoarele particularităţi:

a) este o acţiune reală (art. 1729, 909, 910 C. civ.), deci efectele ei se vor

produce şi cu privire la subdobânditorii de drepturi asupra aceluiaşi bun, cu

excepţia autorităţilor publice care dobândesc bunul prin expropriere sau alt

mod de dobândire a proprietăţii de stat (publice); cu excepţia terţului

adjudecatar în cazul vânzării silite şi cu excepţia terţilor dobânditori de

drepturi reale asupra lucrului vândut care şi-au conservat dreptul pentru a fi

opozabil terţilor (cu excepţia cazului când vânzătorul şi-a păstrat privilegiul

său de vânzător, adică şi-a înscris dreptul în cartea funciară, potrivit Legii nr.

7/1996).

b) acţiunea în rezoluţiune nu se va promova în cazul în care în contract există un

pact comisoriu expres cu sau fără punere în întârziere a cumpărătorului,

ipoteză în care, evident, contractul se desfiinţează de drept prin îndeplinirea

condiţiei rezolutorie;

25

c) atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că, în cazul în

care nu se plăteşte preţul la termenul convenit, cumpărătorul este de drept în

întârziere, acesta din urmă poate să plătească şi după expirarea termenului cât

timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului (art.1728

Cod civ.)

d) atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a

plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să

declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului

mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a

suferit transformări.

În acest caz, dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile

stabilite de acesta, vânzătorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai

cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata

preţului

Obligaţia de primire a lucrului vândut

Luarea în primire a lucrului se va face la locul şi la termenul la care vânzătorul era

obligat să-l predea, cumpărătorul urmând să suporte şi cheltuielile ridicării bunului de la

locul predării.

În ipoteza în care cumpărătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de ridicare a bunului

cumpărat, vânzătorul are următoarele posibilităţi:

- să ceară instanţei de judecată ca pârâtul (cumpărător) să ia în primire bunul

cumpărat sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii (amenzi civile) pentru

fiecare zi de întârziere;

- să depoziteze bunul la el sau în alt loc, pe cheltuiala cumpărătorului (art. 1726

C. civ.);

26

- să vândă în condiţiile legii bunul care face obiectul contractului de vânzare.

Obligaţia de a suporta cheltuielile vânzării

Potrivit art. 1666 C. civ., cumpărătorul, în lipsa unei stipulaţiuni contrare, este

obligat să suporte cheltuielile vânzării (taxa de autentificare, taxa de timbru, onorariul

notarului public sau taxa de publicitate imobiliară).

Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina

vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina

cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.

Faţă de terţele persoane, în special faţă de stat, părţile contractante răspund în

mod solidar cu privire la obligaţia de achitare a taxelor de timbru şi de autentificare.

Aşadar, dispoziţia cuprinsă în art. 1666 C. civ. şi prevederile contractuale se

referă doar la efectele acestei obligaţii între părţile contractante.

Legiuitorul a protejat interesele statului, în sensul că, indiferent de înţelegerea

părţilor sau de dispoziţia art. 1666 C. civ., oricare dintre părţile contractante poate fi

urmărită pentru achitarea sumelor datorate statului.

[A se vedea C. Stoica “Dreptul afacerilor. Contracte”, Ed. ASE, Bucureşti, 2012, p. 51-

152]

27